Etică și integritate academică: Plagiatul

Plagiatul reprezintă o acțiune conștient dăunătoare atât pentru sine cât și pentru societate
din multe punte de vedere, cum ar fi: moral, social, cultural cât și în ceea ce privește funcțiile
gândirii, memoria, creativitatea, etc. Din punct de vedere moral, cei în cauză suferă
disfuncționalități în ceea ce privește conviețuirea prin respectarea regulilor de bună conduită și
respect, atât față de sine cât și față de cei din jur. Din punct de vedere social, plagiatul reprezintă
un virus ce s-a rșspândit în masă asupra societății, personalității și dezvoltarii mentale ale
indivizilor. Cultural vorbind, această acțiune, respectiv plagierea, atacă și distruge dovezi
importante în ceea ce privește originalitatea și veridicitatea unui document, act, eveniment etc.,
prin modificarea structurii lexicale a unui cuvânt sau idee, cu scopul atrubuirii acestuia în diferite
scopuri. In ceea ce privește gândirea, plagiatul atribuie merite negative, improprii, menite să
ducă în eroare, cu scopul atribuirii de merite necuvenite.
Prin aceasta acțiune, memoria rămâne în stare latentă, pe plan secund, întrucât creierul nu
mai stochează informații noi, nu se mai șlefuiește prin funcțiile gândirii, nu mai caută noi soluții
sau ipoteze prin care să găsească noi posibile rezolvări de situație, cercetări directe, etc. Altfel
spus, plagiatul reprezintă o forma de atribuire a meritelor ce nu ne aparțin, o ipostază mai putin
obositoare atât fizică, prin faptul că nu mai cautăm informații prin cercetare directă, observare
subiectivă, palparea situațiilor prin întâmpinarea de probleme sau eventuale eșecuri, și nici
psihică, prin faptul că nu mai folosim gândirea creatoare, prin prelucrarea și stocarea
informațiilor la un nivel ridicat.
Etica și integritatea academică reprezintă una dintre cele mai mari probleme dezbătute
de-a lungul timpului din mai multe puncte de vedere, cum ar fi din punct de vedere filozofic,
pedagogic, social etc. Cuvântul etică provine din grecescul ethos și scoate în evidență caracterul
și modul de viață al indivizilor, conform spuselor lui Platon și Aristotel. Din punct de vedere
pedagogic și didactic, etica și integritatea sunt doua valori importante care sunt puse în discuție
cu scopul de a determina schimbări în modul de viață, a modela comportamente pozitiv sociale
ale persoanelor.
Prin această disciplină de studiu, se încearcă șlefuirea caracterelor și alegerea corectă din
punt de vedere moral și imoral. Este important ca de la cele mai timpurii vârste sau perioade ale
vieții să ne implementăm un mod de viață sănătos, atât fizic cât și psihic, religios, etc. Toate
acestea fiind astfel în strânsă legătură cu mentalitatea societății în care trăim, în funcție de modul
de dezvoltare al acesteia. Odată cu secolul XXI se impune un mod de viață specific, în care
indivizii societății să își coordoneze activitățile și acțiunile după reguli moral-sociale pozitive,
pentru dezvoltarea atât a lor cât și a celor din jur a sentimentelor pozitive, morale, de întelegere,
compasiune, voință, generozitate etc.
Citind cele trei teorii ce stau la baza imoralității, respectiv teoria deontologică, teoria
utilitaristă și teoria virtuții, ce au la bază mari filozofi precum Kant, Aristotel, etc., deduc
urmatoarele informații: Cele trei elemente esentiale pe care se bazează exisțenta noastră sunt
urmatoarele: adevărul, drepatatea și iubirea. Prin adevăr se înlătură elementele imorale, ce
determină comporamente negative, informații distorsioate asupra unui fapt, eveniment, prin
iubire se arată sentimentul de solidaritate, generozitate, compasiune și întelegere iar prin
dreptate, omul dă dovadă de curaj, acesta fiind sincer atât cu sine cât și cu ceilalți din jurul său.
 Altfel spus, condiția umană a existenței raționale se realizează prin îmbinarea celor trei
elemente fără de care societatea nu ar fi una solidă, bazată pe caractere libere, integrale și
armonioase.
Dintre discuțiile puse pe masa de critică a oamenilor de știință în domeniul pedagogiei,
una dintre disputele cele mai necesar impuse este plagiatul. Plagiatul reprezintă una dintre cele
mai grave probleme ce stau la baza societății în care trăim. Obiectivul principal care se urmărește
este acela de combatere a acestei acțiuni de întrebuințare de merite nefolositoare și dăunătoare
societății, cu scopul de a dezvolta liber, integral și armonios al individului de mâine.
Datorită dezvoltării societății în care trăim, si datorită schimbărilor din toate punctele de
vedere, mai ales în ceea ce privește mass-media, și circulația informațiilor, de cele mai multe ori
uităm sau ne agățăm de comoditate și omitem utilizarea bibliotecilor în sensul informării asupra
unor informații, căutarea de materiale directe ce ne aduc informații concrete si nu pierdute
datorita uzării acestora din mână în mână. Astfel apare acest „curent”, mijloc, modalitate, prin
care comoditatea iși pune amprenta si utilizăm informații, uneori eronate, uzate, erodate, alteori
spuse corect în sine, însa spuse de către alți oameni de știință, etc. Circulația aceasta continuă si
ciclică, ne amesteca informațiile în cap, și nu mai reușim sa le cernem, să le asociem sau să le
clasificăm, și tindem să ni le întrebuințăm, ca fiind idei, informații, concepte sau poate ipoteze
proprii, efectul fiind apoi acela că intenționat sau neintenționat ne lovim de eșec.
Un lucru important este acela al faptului ca acest lucru se poate întâmpla voluntar sau
involuntar. Voluntar se întâmplă atunci când acțiunea de copiere se realizează în mod deliberat,
conștient, uneori încercând să ascunzi anumite elemente prin modificarea sensului sau ordinii
elementelor în fraza, propoziție, însă avantajul este acela că datorită unor programe speciale,
acest fapt poate fi verificat simplu prin introducerea textului în acel program, iar acesta va
detecta dacă textul este plagiat sau nu. Involuntar, plagiatul se poate realiza atunci când citești
sau te informezi cantitativ mult, și nu se lasă o perioadă de timp de stocare a informațiilor,
prelucrarea și analizarea lor, pentru a emite astfel judecăți, păreri, opinii, avantaje sau
dezavantaje asupra unui fapt sau a unei probleme. Informația astfel proaspăt culeasă te poate
pune în dificultate, deoarece studierea și emiterea proprie de raționamente asupra acesteia poate
fi deja emisă de către altcineva, structurată asemănător sau poate doar nuanțată într-un alt mod.
Conform analizării studiilor atât cele ale studenților cât și cele ale elevilor și nu numai,
plagiatul, din punctul meu de vedere, reprezintă copierea, informarea conștienta și reproducerea
informațiilor, în aceeași manieră sau modelate într-o structură asemănătoare, de definire a unui
concept, cu scopul atingerii unui obiectiv personal.
Aceste obiective sunt de ordin personal, exemplu în acest sens fiind elevii, care au drept
scop, stima părinților față de sine, aprecierea profesorilor, autoaprecierea conștient negativă
precum și alte atribute explicate şi menţionate pe parcursul acestui referat.

Plagiatul
Este plagiatul cea mai mare problemă morală a mediului universitar? Da. Și nu numai a
celui românesc, chiar dacă acesta din urmă a fost subiectul investigațiilor etice ale revistei
Nature, cea mai importantă publicație științifică din lume. Nu în orice zi un prim-ministru, fost
cadru universitar și procuror, este deconspirat ca plagiator al lucrării sale de doctorat în drept.
Când zicem „cea mai mare” ne referim la vasta sa întindere și la complexitatea metodelor și
tehnicilor. În fond, o întreaga „industrie”, cu „economia” sa, se ascunde sub termenul-umbrelă de
plagiat. Care este doar un mod în care poți produce o fraudă academică, dar e cel mai însemnat.
Până acum, sunt mai dese cazurile de plagiat decât cele de falsificare a datelor. Și acest lucru fără
a lua în considerare și lucrările scrise ale studenților. Cu ele, volumul de plagiate ar putea inunda
ușor toate bibliotecile universitare. În care, desigur, se găsesc și cărți care la rândul lor sunt
„impure”, de la compilații grosolane la plagiate complexe, după tehnici avansate, care le fac
uneori nedetectabile. Acestea tind să fie mai degrabă teze de doctorat. Alteori, chiar și cărți ale
unor maeștri venerabili.
Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral, cu atât mai puțin legal. El a
devenit o problemă de-abia când s-au împlinit două condiții: s-a constituit instituția autoratului,
adică oamenii au fost recunoscuți în funcția lor de autori, și când lumea universităților și
cercetării s-a dezvoltat, devenind una a hiperspecializării și publicării intensive de articole și
cărți, o lume bazată pe aplicații de finanțare. Toate se fac în numele reputației, singura monedă
care poate fi convertită de universitate și profesori într-un număr mare de studenți (buni) sau într-
un buget de cercetare generos (acolo unde nu există constrângeri politice). „Publish or perish!”
(„publică sau vei pieri!”) este un dicton contemporan care funcționează ca indicator pentru lupta
aprigă dată între universități. Ultimii treizeci de ani au dus la o explozie a publicațiilor și
rezultatelor, într-o atmosferă internaționalizată, în care domină limba engleză. Această
globalizare a complicat și mai mult lucrurile, mai ales pentru cei care vin din afara lumii anglo-
saxone.
Faptul că există un curent, nu numai în societatea românească, care e critic, neîncrezător
și chiar anti-intelectualist la adresa universităților nu e deloc întâmplător. Chiar dacă a copia este
ceva uman și tolerat moral în multe medii, așa cum afirmam în capitolul precedent, de la oamenii
lumii universitare se așteaptă un comportament integru, responsabil, chiar în opoziție cu
practicile comune. Pare a funcționa un dublu canon moral aici, dar miza sa îl face potrivit: dacă
am deveni un centru tip „Xerox”, de copiere (și falsificare sau fraudare), s-ar pierde nu numai
ordinea cunoașterii, cu sursele sale, ci și orice șansă a inovației și îmbunătățirii, a descoperirii și
a construcției unor idei în viitor
A încerca să definești plagiatul nu pare foarte greu. Cu toate acestea, diversitatea
practicilor, exprimată chiar prin sintagma „cultura copy/paste”, ar trebui să ne facă atenți spre a
nu scăpa din vedere „asemănările de familie” (cum le-ar numi Ludwig Wittgenstein), adică
gradele de apropiere sau depărtare între plagiate. Definiția apare într-o singură lege românească,
206/2004, la art. 4, alin. 1, lege care privește buna conduită în cercetarea științifică: „Plagiatul –
expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte,
expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere
scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face
trimitere la sursele originale”. Așa cum s-a mai observat, legea nu ar putea să-i vizeze și pe
studenții din ciclurile de licență sau master, ci doar pe cei care lucrează deja ca profesori și
cercetători. Nici cei din alte cicluri educaționale sau școli preuniversitare nu sunt vizați. Mai
poate fi rezolvată problema atunci când practica e deja curentă, încetățenită printre oameni?
Definiția ne lasă să credem că plagiatul s-ar reduce doar la preluarea în propria operă (semnată,
asumată) a unor elemente intelectuale (de la text integral la concepții, teorii sau rezultate etc.),
fără a recunoaște sau fără a recunoaște adecvat, că provin dintr-o lucrare sau operă a unui alt
autor. Acest lucru lasă „portițe deschise” unor forme mai complexe de plagiat, care se pot realiza
cu recunoașterea adecvată a contribuției altcuiva. Totodată, din definiție nu putem afla dacă
plagiatul presupune o intenție sau nu. E posibil ca acesta să fie făcut și din ignoranță sau dintr-o
eroare de documentare. Stabilirea intenției e necesară pentru a face diferența între cazurile în
care responsabilitatea revine integral celui care a înfăptuit plagiatul sau în care ea poate fi
împărtășită. De exemplu, nu e drept să facem responsabili doar elevii sau studenții pentru
referatele lor copiate din surse online dacă profesorii nu le explică normele de scriere, citare și
trimitere la alți autori.
Ar trebui să recunoaștem că ne place să copiem, că simțim instant nevoia de a avea o
copie a unei informații (muzică sau cărți, filme, jocuri etc.) sau să deprindem, prin imitare, un
anume stil1. Viața fără” meme, fără astfel de conținuturi pe care le dăm de la unii la alții, ar fi
mai tristă. Suntem „vânători-culegători digitali”, o specie care copiază și multiplică conținuturile
pe care le descoperă online, de la adrese de pagini web și referințe bibliografice la documente.
Internetul este un dar al zeilor, dar pentru o omenire încă în adolescența sa, care de foarte puțin
timp beneficiază, în principiu, de acces public la educație. Mai mult, omenirea citește și scrie
cotidian, în număr din ce în ce mai mare, de numai cinci-șase secole, de când a apărut tiparul
(prin ceea ce numim „mașina lui Gutenberg”). Istoric, acest fapt este foarte recent, iar la scara
istoriei naturale trece drept echivalentul unor biete secunde. „Cultura copy-paste” în care trăim
nu este decât răspunsul reactiv firesc, natural, dar deloc rafinat, la cerințele unei civilizații care
ne vrea pe aproape toți intelectuali, gânditori autonomi prin limbaj(e). Intelectuali care au, în
ambele sensuri, proprietatea termenilor, expresiilor și atitudinilor lor. Care poartă o
responsabilitate pentru expresiile lor. Ea se manifestă și ca angajament față de difuzarea ideilor,
din generație în generație. Sistemul referințelor este unul care asigură o mai bună selecție și
supraviețuire a ideilor în timp, de aceea lumea academică are atât de multă nevoie de el.
Intelectualii trebuie să fie, ca și în cazul genelor, simple gazde trecătoare, care participă la
transmisiune, circulație, și uneori mai inovează. Dacă așa stau lucrurile, cei care plagiază nu fac
decât să-și bată joc de lumea ideilor și de ingeniosul ei sistem de a ne pune la treabă. Acesta ar fi
argumentul epistemic în favoarea onestității intelectuale. Este, în acest context, rațional să
plagiezi? Da, dacă nu vei fi prins sau pedepsit. Plagiatul devine o strategie ușoară de
supraviețuire acolo unde nu există un interes pentru emanciparea intelectuală. Intenția de a plagia
nu este generată nici de abundența informației și nici de aparenta ușurătate a actului. Ea are
cauze în viața din mediul dat. Este școala un mediu în care poți acorda timp fiecărui elev sau
student? Se insuflă și cultivă încrederea în propriile forțe intelectuale subiecților educației? Se
explică de ce canonul legăturilor, referințelor și notelor de subsol, cu tot chinul său, este necesar?
Se coroborează virtuțile etice cu cele dianoetice, care țin de calitatea cogniției și
raționamentului? Doar dacă avem răspunsuri pozitive la toate întrebările acestea are sens să dăm
verdicte de plagiat. Plagiatorii nu o fac din lipsă de respect față de o utopică lume a ideilor, ci
pentru că nu au fost convinși să trăiască ca și cum ea ar exista. Nimeni nu i-a motivat să respecte
norme și să urmeze principii într-un „imperiu al scopurilor”, cum ar numi Kant lumea moralității.
Sau poate acestora le lipsește o altă resursă necesară unei munci bine făcute: timpul.
Oamenii au nevoie de recunoaștere și respect pentru a trăi împreună cu ceilalți. În lumea
universitară aceasta se traduce și prin a da credit muncii intelectuale. Un plagiat e o ofensă adusă
cunoașterii (fiind o desconsiderare a procesului prin care ajungem să cunoaștem, să fim
„învățați”, profesioniști, și o lipsă de respect pentru adevăr), dar rămâne riscant moral și dintr-un
alt motiv. Cu multă atenție, plagiatele pot fi detectate, evaluate și astfel marcate, apoi
îndepărtate, încât să nu „contamineze” ariile disciplinelor științifice și circuitul ideilor. „Țesătura
cunoașterii” nu se va rupe. În schimb, cea socială da. Autorii originari sunt cei afectați de plagiat,
dar nu numai. Încrederea socială în capacitățile lumii academice de a urmări adevărul scade.
Încrederea între membrii acestor comunități universitare scade. Dorința de performanță va fi
redusă în organizațiile școlare. Altruismul, tradus prin valoarea bunăvoinței, va fi limitat, știind
că orice ajutor intelectual poate fi apropriat fără scrupule. Deschiderea și transparența, care sunt
necesare avansului științei, vor fi înlocuite de secret și rețele informale de acces la resurse. Sună
cunoscut? Seamănă cu lumea universitară românească, dar asemănări găsim pretutindeni pe glob.
Toleranța față de plagiat, căci despre ea e vorba, poate avea efecte și în afara mediului nostru: un
titlu academic îți oferă o reputație care poate fi convertită, în mod imoral, chiar dacă legal, în alte
bunuri, sociale sau politice. Se ocupă funcții, oficii, cancelarii și poziții etc. de către persoane
care au ajuns nemeritat la ele și în care, adeseori, se comportă iresponsabil (probabil și pentru că
nu știu ce înseamnă o muncă intelectuală onestă). Autoratul necesită respect față de sine și
încredere în capacitățile tale de a crea și a descoperi, pe cont propriu, lucruri relevante celorlalți.
Plagiatul pare a fi tocmai contrariul.
Respectarea standardelor de onestitate academică este una dintre cele mai importante
norme de conduită pe care o împărtăşesc membrii comunităţii ştiinţifice internaţionale. Mediul
academic consideră esenţială acordarea apropriată a creditului ştiinţific când, în scrierile noastre
(referate sau lucrări studenţeşti, lucrări de licenţă sau de masterat, cărţi), ne inspirăm în mod
inevitabil din ideile şi cuvintele altora. În caz contrar, dacă nu se specifică sursa informaţiilor şi
se însuşesc parţial sau în totalitate ideile ori cuvintele altora prezentându-le ca fiind proprii, se
comite furt intelectual sau plagiat.  
         Plagiatul este o problema serioasă, o greşeală foarte gravă ce poate fi comisă atât
intenţionat, cât şi neintenţionat (din neatenţie sau superficialitate). Conform lui Earl Babbie,
lucrările studenţeşti oferă suficiente exemple de plagiat intenţionat sau neintenţionat. Astfel,
prezentarea surselor are două avantaje majore. Dacă se face în mod adecvat, scoate în evidenţă
pe de o parte ideile proprii sau chiar originale ale autorului, căci despre pasajele la care nu se
menţionează nicio sursa se consideră că aparţin semnatarului lucrării, iar pe de altă parte asistă
cititorul în identificarea scrierilor relevante şi în localizarea pasajelor interesante referitoare  la
temele care îl preocupă. În plus, permite autorului să crediteze sursa ideilor prezentate în cazurile
în care se cuvine să procedeze astfel. Ca şi forme ale plagiatului, constituie plagiat: reproducerea
exactă a cuvintelor unui alt autor dacă se omit ghilimelele şi referinţa precisă; redarea cu alte
cuvinte, altfel spus reformularea în cuvinte proprii, a textului altuia fără a adăuga referinţa
precisă; reformularea  şi/sau rezumarea ideilor altuia fără a adăuga referinţa precisă.
Bibliografie

1.https://deontologieacademica.unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/11/Etica-si-integritate-
academica.pdf

2. https://writingcenter.unc.edu/esl/resources/academic-integrity/

https://student.unsw.edu.au/plagiarism