POVESTEA LUI HARAP-ALB

ION CREANGĂ

BASM CULT

RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre relaţia dintre două personaje dintr-un basm cult studiat. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - prezentarea a patru elemente ale textului narativ semnificative pentru analiza relaţiei
dintre cele două personaje (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale,
construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);

2. - prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre personajele alese din
basmul studiat;

3. - evidenţierea, prin două episoade/ citate/ secvenţe comentate, a modului în care evoluează
relaţia dintre cele două personaje;

În cultura română, perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea este denumită „Epoca marilor
clasici”. Atunci au apărut operele de valoare ale lui M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale, I. Slavici,
critica lui T. Maiorescu, revistele „Convorbiri literare”, „Contemporanul”, „Literatorul”.
Opera lui Ion Creangă este redusă sub raportul cantitatăţii („Poveşti”, „Povestiri”, „Amintiri din
copilărie”, nuvela „Moş Nechifor Coţcariul” etc.), dar este înzestrată cu un generos fond de idei
exprimate într-un limbaj de o savuroasă oralitate.
Cel mai cunoscut basm al lui Creangă, „Povestea lui Harap-Alb” a fost considerat „o adevărată
epopee a poporului român” (G. Ibrăileanu), „cel mai complex, nu cel mai bun basm” (N. Manolescu).
Opera a apărut în „Convorbiri literare”, în 1877.
1. Basmul este o operă epică de întindere medie, care înfăţişează lupta dintre bine şi rău,
confruntare încheiată întotdeauna cu victoria binelui. El are o mare vechime în literatura lumii, fiind
întâlnit în folclorul tuturor zonelor şi reflectând plăcerea oamenilor de a povesti.
Valorificând categoria estetică a fabulosului/ a miraculosului, basmul este o naraţiune structurată
pe un singur plan epic, având o acţiune convenţională (subiectul e organizat într-un tipar consacrat),
la care participă personaje sau forţe supranaturale, neindividualizate, definite ca funcţii, ca
arhetipuri. Basmul cult poartă mărcile originalităţii autorului, amprenta stilului său particular, a
principiilor estetice şi a viziunii sale artistice.
În opinia mai multor teoreticieni, basmele, mai ales cele populare, au o construcţie a subiectului
stereotipă. Desfăşurarea evenimentelor urmăreşte un tipar narativ în patru secvenţe, inegale ca
lungime, dar la fel de importante. Orice basm începe cu o stare de echilibru. Apare apoi un eveniment
care dereglează echilibrul iniţial (o lipsă, o nedreptate, un furt etc). Se desfăşoară o acţiune de refacere
a acestuia, iar în final echilibrul este restabilit, iar eroul este răsplătit.
În opera lui Creangă, acest tipar se concretizează în povestea unui crai care are trei feciori şi trăieşte
fericit la curtea sa. Împăratul Verde, fratele craiului, nu are moştenitori la tron şi cere un nepot. Fiul cel
mai mic al craiului pleacă spre unchiul său şi pe drum primeşte o lecţie de viaţă, fiind supus la mai multe
probe care îl vor ajuta să se maturizeze. În finalul basmului, Harap-Alb devine împărat şi se însoară cu
fata Împăratului Roş.
 Motivele literare sunt de inspiraţie folclorică: motivul împăratului fără urmaşi, cel al superiorităţii
mezinului, al probelor depăşite, al călătoriei, al încălcării interdicţiei, al supunerii prin vicleşug, al
animalelor fabuloase (calul, crăiasa furnicilor şi a albinelor), al obiectelor magice (obrăzarul şi sabia lui
Statu-Palmă-Barbă-Cot, cele trei smicele de măr dulce, apa vie şi apa moartă), al prietenilor şi
ajutoarelor (Sfânta Duminică, cei cinci uriaşi), al demascării şi pedepsirii răufăcătorului, al căsătoriei.
Predomină însă motivul omului bun şi milos, menit să aibă o viaţă fericită, după încercări dure pe care
le depăşeşte ajutat fiind de divinitate, de oameni, de animale, de gâze, de elemente magice.
Acţiunea este simplă, lineară, constituită din episoade care se înlănţuie. Eroul porneşte spre curtea
lui Verde-Împărat şi după mai multe peripeţii îşi îndeplineşte misiunea.
Timpul, neprecizat, situează întâmplările în atemporalitate, „în vremurile acelea”, cum spune
povestitorul. Spaţiul se defineşte prin peisaje fantastice: pădurea spânului, grădina ursului, pădurea
cerbului solomonit.
Deşi basmul are drept incipit o formulă consacrată („amu cică era odată…”), această scriere a lui
Creangă debutează ex abrupto, cu o frază care cuprinde, pe scurt, intriga.
Ca orice basm, şi acesta are un final închis, marcat de un deznodământ bine închegat: eroul trece
proba supremă (moarte şi înviere), îşi redobândeşte rangul şi este răsplătit cu o nuntă care „şi acum mai
ţine încă”.
Naraţiunea se realizează la persoana a III-a, este pusă pe seama vocii auctoriale şi se caracterizează
prin oralitate şi limbaj popular. Este ordonată într-un subiect clădit din două părţi distincte:
confruntarea cu spânul şi confruntarea cu împăratul Roş, susţinând tema binelui biruitor.
2. Harap-Alb, fiul cel mic al craiului, este personajul principal şi eponim. Numele lui este un
oximoron („Harap”- „negru” poate să trimită şi la ideea de rob, în vremea robiei ţiganilor, în vreme ce
„Alb” e atributul stăpânului). Eroul este atipic, deoarece, spre deosebire de un Făt-Frumos obişnuit, din
basmele populare, are atât calităţi, cât şi defecte.
Portretul său se conturează treptat, în special prin mijloace indirecte de caracterizare, deoarece
majoritatea trăsăturilor reies din fapte, vorbe, comportament, atitudine. Dacă portretul fizic este aproape
absent, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral se defineşte treptat, prin
însumarea trăsăturilor. El este un tânăr harnic, milostiv, sociabil, având o fire veselă şi simţul
prieteniei şi al onoarei, virtuţi consacrate în sistemul etic popular.
În mod semnificativ, protagonistul şi antagoniştii (Spânul şi împăratul Roş) nu au însuşiri
supranaturale. Harap-Alb, novicele aflat pe calea iniţierii, se va afla în conflict cu răul din
lumea oamenilor, nu cu fiinţe fabuloase (zmei, căpcăuni etc). „Omul spân” şi „omul roş”
întruchipează răutatea, viclenia, cruzimea, lăcomia. Lor li se opune „crăişorul” care devine un
adevărat erou, deşi nu în maniera clasică a lui Făt-Frumos din basmul canonic.
Statutul personajului, la începutul basmului, este cel de neiniţiat. Tinereţea sa justifică lipsa
experienţei vieţii. Deşi are calităţi umane deosebite, acestea nu sunt actualizate de la început, fiind
descoperite prin intermediul probelor la care este supus. Primele fapte ale feciorului de crai, de fapt
întâlnirile cu iniţiatorii săi, cu Sfânta Duminică, în grădină, cu calul năzdrăvan şi apoi cu Spânul, pun în
lumină naivitatea, lipsa de experienţă, incapacitatea de a distinge adevărul de aparenţă.
Imaturitatea relevată în secvenţa coborârii în fântână, subliniată în caracterizarea directă a
naratorului („Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi intră în fântână,
fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”), este sancţionată prin pierderea însemnelor
originii şi a dreptului de a deveni împărat. Astfel, personajul devine rob şi este pus în situaţia de a trece
prin încercări dificile, de fapt probe de iniţiere, aşadar de a se maturiza şi de a dobândi calităţile
necesare unui conducător. Numele „Harap-Alb”, primit la coborârea în fântână, prima moarte iniţiatică
a eroului, defineşte traseul devenirii spirituale a lui Harap-Alb, de la ipostaza de rob, la cel de „luminat”,
de împărat.
Spânul este personajul antagonist. Nici el nu corespunde tiparului personajului negativ din basmul
popular, pentru că nu are nicio însuşire supranaturală. Ca şi în cazul celorlalte personaje, scriitorul
îşi menţine personajul în planul realului.
 Spânul este prezentat ca un om care are ca trăsătură distinctivă lipsa părului şi care îl supune pe fiul
craiului exclusiv prin şiretenie, nu prin forţă extraordinară sau prin alte trăsături ieşite din comun.
Prefăcut, schimbându-şi înfăţişarea, manifestând o falsă solicitudine, Spânul reuşeşte să-l determine pe
„crăişor” să-l tocmească în slujba sa, în ciuda sfatului părintesc. Prin viclenie, reuşeşte să-l subordoneze,
schimbându-şi identitatea cu tînărul naiv. După ce „pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de
crai", principiul după care se conduce Spânul este acela al stăpânului tiran, avid de putere. Cu duritate,
îl supune pe Harap-Alb unor încercări menite a-l duce la pieire. În final, este demascat şi pedepsit în
numele dreptăţii şi al adevărului.
3. Pe toată durata întâmplărilor, din momentul când îl cunoaşte pe Spân şi până când îşi va recăpăta
adevărata condiţie, eroul va fi obligat să lupte pentru a-şi afirma drepturile şi pentru a se regăsi. El se
individualizează, căpătând nume, numai după întâlnirea cu Spânul, confruntarea cu personajul negativ
formându-l ca om. Spânul are deci valoarea unui „rău necesar”, pentru că, fără încercările la care a
fost supus de către el, Harap-Alb nu ar fi reuşit să demonstreze ca s-a maturizat
Momentul întâlnirii cu spânul are loc în pădurea-labirint. Tânărul se rătăceşte („de la un loc i se
închide calea şi încep a i se încurca cărările") şi are nevoie de o călăuză. Cele trei apariţii ale Spânului
îl determină să încalce sfatul părintesc şi, crezând că se află în „ţara spânilor", îl tocmeşte ca slugă. Încă
naiv, „boboc în felul sau la trebi de aieste", îi mărturiseşte ce 1-a sfătuit tatăl şi coboară în fântână, fără
a se gândi la urmări. Fântâna se află în interiorul labirintului şi este locul naşterii sau al
regenerării. Harap-Alb intră fiu de împărat şi iese rob. Schimbarea numelui/ a identităţii implică o nouă
traiectorie, un nou drum (în care călăuza sa va fi Spânul) şi reprezintă începutul iniţierii spirituale.
Ajunşi la curtea Împăratului Verde, Spânul îl supune pe tânăr la trei probe: aducerea „sălăţilor” din
Grădina Ursului, a pieii cerbului, „cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc" şi a fetei
Împăratului Roş, pentru căsătoria Spânului.
Spre finalul basmului, furios că i-a fost deconspirată adevărata identitate, Spânul îi taie capul lui
Harap-Alb, fiind, la rândul lui, răpus de calul năzdrăvan. Uciderea tânărului, în mod simbolic,
reprezintă încheierea drumului iniţiatic. Este moartea lui Harap-Alb şi renaşterea fiului de crai.
În concluzie, deşi în „Povestea lui Harap-Alb” Creangă porneşte de la modelele populare, arta
scriitorului se manifestă prin îmbinarea acestor elemente într-o nouă structură, care îndepărtează opera
de aceste modele, ea devenind, aşa cum afirma Pompiliu Constantinescu, „o sinteză a basmului
românesc”.