Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Drept

Lector . univ. dr. Ilie George Alexandru

DREPT CIVIL
Partea generală. Persoanele

- suport de curs pentru învăţământul la distanţă -

2013

1
Tematica

Unitatea de învăţare nr. 1 Persoana fizică (aproximativ 75% din materie)

Unitatea de învăţare nr. 2 Persoana juridică (aproximativ 25% din materie)

TEMA I – Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

1. Noţiune şi caractere juridice
2. Începutul, conţinutul şi încetarea capacităţii de folosinţă
3. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă

TEMA II – Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

1. Noţiune şi caractere juridice
2. Lipsa capacităţii de exerciţiu
3. Capacitatea de exerciţiu restrânsă
4. Capacitatea de exerciţiu deplină

TEMA III – Ocrotirea persoanei fizice

1. Ocrotirea minorului prin părinţi, prin tutelă şi curatelă
2. Interdicţia judecătorească
3. Curatela capabilului

TEMA IV – Numele persoanei fizice

1. Noţiune şi caractere juridice
2. Numele de familie şi prenumele
3. Pseudonimul şi porecla

TEMA V – Domiciliul persoanei fizice

1. Noţiune şi caractere juridice
2. Domiciliul voluntar (de drept comun)
3. Domiciliul legal şi convenţional (ales)
4. Reşedinţa

TEMA VI – Starea civilă

1. Noţiune şi caractere juridice
2. Acţiunile de stare civilă
3. Actele de stare civilă

2
TEMA VII – Noţiunea, clasificare şi elementele persoanei juridice
1. Noţiunea persoanei juridice
2. Clasificarea persoanelor juridice
3. Elementele constitutive ale persoanei juridice
4. Identificarea persoanei juridice.
TEMA XI – Înfiinţarea persoanei juridice
1. Aspecte generale
2. Modurile de înfiinţare
3. Înfiinţarea prin „actul de dispoziţie al organului (de stat) competent”
4. Înfiinţarea prin „actul de înfiinţare autorizat”

TEMA XII – Capacitatea civilă a persoanei juridice

1. Noţiune şi caractere juridice
2. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
3. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

TEMA XIII – Reorganizarea persoanei juridice

1. Noţiuni generale
2. Formele reorganizării persoanei juridice. Comasarea şi divizarea
3. Efectele reorganizării persoanei juridice

TEMA XIV – Încetarea persoanei juridice

1. Noţiuni generale. Moduri de încetare
2. Dizolvarea persoanei juridice
3. Transformarea persoanei juridice

3
 Unitatea de învăţare nr. 1
PERSOANA FIZICĂ

Cuprins:
§1. Capacitatea civilă a persoanei fizice.
§2. Identificarea persoanei fizice.
§3. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil.
§4. Starea civilă
§5. Bibliografie generală.

Obiectivele unităţii de învăţare

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ:
⇒ definiţi persoana fizică;
⇒ analizaţi atributele de identificare ale persoanei fizice;
⇒ analizaţi aspecte privitoare la capacitatea civilă a persoanei fizice;
⇒ stabiliţi şi analizaţi atributele de identifucare ale persoanei fizice;
⇒ operaţi cu principalele noţiuni şi reguli care interesează starea civilă.

TEMA §1. CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE

1. Noţiune

Prin capacitatea civilă a persoanei fizice înţelegem acea parte a capacităţii juridice,
ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii
civile şi în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea civilă a persoanei fizice este alcătuită din două elemente:
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu.

2. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile
care constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii
civile (art. 34 NCC).

4
 2.1. Caractere. Capacitatea sa de folosință a persoanei fizice se caracterizează prin:

o Legalitate - toate normele privind instituirea, conținutul și sfâr șitul capacită ții
de folosință sunt supuse legii (voința reglementării aparține legiuitorului, nu particularilor );
o Inalienabilitate - în mod absolut deoarece art. 29 NCC precizează ca nu se
poate renunța , în tot sau în parte, la capacitatea de folosin ță/de exerci țiu;

o Egalitate - art. 30 NCC precizează că normele capacită ții se aplică în mod

egal, oricărei persoane fizice fără discriminări subiective;

o Universalitate - art. 28 NCC – capacitatea civilă este recunoscută tuturor

persoanelor , respectiv orice persoană are capacitate de folosin ță, cu excep ția cazurilor
prevăzute de lege;

o Generalitate - este o aptitudine generală, abstractă, nefiind concretă, ceea ce

evidenţiază diferența dintre capacitate civilă și drepturile și obliga ții civile;

o Intangibilitate - nimeni nu poate fi îngrădit în tot sau în parte decât în

condițiile expres prevăzute de lege (o persoană nu poate fi privată de calitatea de a fi
subiect de drept civil pentru că aceasta ar echivala cu moartea civilă a persoanei);

2.2. Început. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, în principiu, de

la data naşterii.
Art. 35 NCC dispună că aceasta începe de la naștere și încetează la moarte.
De la această regulă există însă o excepţie, în sensul că drepturile copilului sunt re-
cunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se va naşte viu – infans conceptus pro
nato habetur quoties de commodis eius agitur (art. 36 NCC). Este vorba numai despre
capacitatea de a dobândi drepturile sale civile, nu și de a dobândi obligații. În materie
succesorală nu se pune oricum problema ca minorul să răspundă pentru pasivul moştenirii
dincolo de activul dobândit întrucât acceptarea moştenirii în sistemul NCC se face
întotdeauna numai în limita activului.

5
 Pentru a uşura stabilirea momentului concepţiunii legea prevede o prezumţie privind
timpul legal al concepţiunii (art. 412 NCC): între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii
copilului. Prezumţia nu este absolută putând fi combătute prin dovada ştiinţifică
(concepţiunea a avut loc în interval/în afara lui) contrară.
Legea prevede doar ca persoana să se nască vie (spre deosebire de alte sisteme de
drept care impun și condiția viabilității)

2.3. Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este dat de

aptitudinea persoanei fizice de a avea toate drepturile subiective şi obligaţiile civile. Acest
conţinut se obţine din reunirea a două laturi: latura activă, adică aptitudinea persoanei
fizice de a avea drepturi subiective civile; latura pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice
de a avea obligaţii civile.
Întinderea reală a conţinutului capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice se
determină însă prin luarea în considerare a îngrădirilor acestei capacităţi, astfel cum
acestea sunt stabilite prin diverse acte normative.
Aşadar, în conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu intră
drepturile interzise prin îngrădirile capacităţii de folosinţă şi nici cele aparţinând altor
ramuri de drept.
Îngrădirile capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu pot exista decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege, putând fi calificate ca incapacităţi (speciale)
de drept civil. Fiind vorba despre excepţii de la regula capacităţii excepţiile sunt de strictă
interpretare şi aplicare, neputând fi extinse prin analogie.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea
persoanei, data morţii fizic constatate sau stabilite prin hotărâre judecătorească fiind şi
data încetării acestei capacităţi.

Clasificarea incapacităţilor speciale de folosinţă:

A. după finalitate:
• incapacități cu caracter de protecție (în vederea ocrotirii persoanei sau a
bunurilor sale)
Este de menţionat aici incapacitatea minorului de a dona sau de a garanta obligaţiile
altora, reglementată de către art. 988 NCC:

“Art. 988. - (1) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege. “

Alte asemenea incapacităţi sunt prevăzute de art. 990 NCC:

6
 “Art. 990. - (1) Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de
specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a) liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
b) liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data
liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali
privilegiaţi. “

• incapacități cu caracter de sancțiune

- prevăzute de legea civilă
Exemple:
a) decăderea din drepturile părinteşti reglementată de către NCC:

“Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti

Art. 508. - (1) Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu

atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea
copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau
stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
(2) Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza raportului de
anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

Art. 509. - (1) Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde
asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii.
(2) Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la
anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt
primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.”

b) acceptarea forţată a moştenirii, prevăzută de NCC:

“Acceptarea forţată. Art. 1.119. - (1) Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a
ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului
ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior
renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau
ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă fără a
participa la distribuirea bunului donat.
(2) Moştenitorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) este ţinut să plătească
datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu
propriile sale bunuri. “

7
 - prevăzute de legea penală – de obicei sunt pedepse complementare și accesorii
constând în interdicția de a avea anumite drepturi (ex: a deveni tutore/curator) ca urmare
a săvârșirii unor fapte penale.

B. după gradul de opozabilitate

• incapacități absolute (între incapabil și toate celelalte persoane)
• incapacități relative – între incapabil și o persoană determinată

C. după modul de operare

• incapacități care acționează de plin drept (ope legis)
• incapacități ce acționează în limitele și în baza unei hotărâri judecătorești
(civile/penale)

D. după sursa de reglementare

• prevăzute de legea civilă
• prevăzute de alte legi

E. după sancțiune
• incapacități sancționate cu nulitatea actului
• incapacități sancționate cu alte sancțiuni

Cu privire la sancţiunea incapacităţilor speciale de folosinţă, trebuie arătat că aceasta

va fi nulitatea absolută au relativă după caz. În principiu se va ţine seama de calificarea
dată nulitţii de legiuitor, iar în subsidiar de natura interesului ocrotit prin normă – ordine
publică (nulitatea absolută) sau ordine privată (nulitate relativă).
Spre exemplu incapacitatea auxiliarior justiţiei de a dobândi drepturi litigioase este de
ordine publică şi încălcarea ei atrage nulitate absolută, întrucât se protejează încrederea
în justiţie şi prestigiul acesteia.

“Art. 1.653 NCC - (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii,
grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în
insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase
care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi
desfăşoară activitatea.”

Va fi însă nulitate relativă în cazul încapacităţilor de a primi un legat, prevăzute de

art. 991 NCC:

“Art. 991. - Sunt anulabile legatele în favoarea:

a) notarului public care a autentificat testamentul;
b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
c) martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) şi art. 1.047 alin. (3);
d) agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047;

8
 e) persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea
testamentului.”

2.4. Încetarea capacităţii de folosinţă – decesul persoanei fizice.

Poate fi vorba fie de o moarte constatată fizic (direct, adică prin examinarea
cadavrului), fie de o moarte declarată pe cale judecătorească.
Cât priveşte declararea judecătorească a morţii, trebuie deosebite două situaţii:

A. Declararea judecătorească în condiţii obişnuite (art. 49 NCC). În cazul în care o

persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată
moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au
trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că
era în viaţă. Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se
poate stabili cu exactitate, termenul de 2 ani se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au
primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la
sfârşitul anului calendaristic.

B. Declararea judecătorească în condiții speciale(art. 50 NCC)

Se caracterizează prin aceea că există o probabilitate mai mare a existenței

decesului. Trebuie să fi trecut de la cel puțin 6 luni din momentul dispariției în condiţii de
catastrofă sau calamitate, dar atunci când decesul a fost sigur, dar nu se găsește
cadavrul, nu se mai ține cont de niciun termen. Judecătorul este cel ce apreciază situația
excepțională.
Judecătorul trebuie să stabilească data morții prin hotărâre definitivă pe baza
probelor administrate, iar această dată nu trebuie confundată cu data pronunţării hotărârii
definitive (care, până la intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă trebuie citită ca
data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii).
Uneori intereseaza si ora sau minutul cand persoana a incetat din viata pentru a se
solutiona anumite situatii juridice complicate cum ar fi chestiunea de drept succesoral de a
şti care dintre persoanele care au decedat in aceeasi zi o moşteneşte pe care (dacă ele
au vocaţie succesoarală reciprocă). Se poate intampla ca aceasta data efectiva a mortii sa
nu se poata stabili cu certitudine. Este cazul cunoscut sub numele de comorienta sau
codecedare. Vechea reglementare spunea ca, in cazul in care mai multe pers au murit in
aceeasi imprejurare, fara sa se poata spune daca una a supravietuit celeilalte, ele sunt
prezumate ca fiind decedate in acelasi timp. Consecinta este ca se deschid doua
succesiuni paralele si niciunul nu il mosteneste pe celalalt. Inainte de aceasta
reglementare se practicau in dreptul roman si in perioada medievala unele prezumtii. De
pilda, se spunea ca cel batran pentru ca e mai slab decedeaza inaintea copilului, adultul

9
decedeaza dupa cel tanar, femeia decedeaza inaintea barbatului, bolnavul inainte
sanatosului.
NCC a pastrat solutia din vechea reglementare: în cazul în care două sau mai multe
persoane au murit în aceleași împrejurări, neputându-se stabili dacă una a supraviețuit
alteia, persoanele respective nu se pot moșteni între ele şi a perfecţionat-o:
„Art 957(2) NCC (2) Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că
una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta. “
Se observă că în noua reglementare nu contează dacă decesul a survenit au nu în
aceeaşi împrejurare fiind sufficient să nu s epoată stabili supravieţuirea uneia dintre
personae.
Data morții poate fi rectificată atunci când se stabilește că a persoana a decedat la
altă dată.

2.5. Efecte: încetează capacitatea de folosinţă a persoanei fizice. Odată cu decesul

se sting şi drepturile viagere și toate drepturile dobândite intuitu personae. Incetand
capacitatea de folosinta se deschide mostenirea; succesibilii legali sau testamentari, care
devin proprietari ai bunurilor defunctului, se stabilesc în funcţie de această dată şi nu în
funcţie de data rămânerii definitve a hotărârii.

Este de reţinut că poate avea loc şi anularea hotărârii declarative a morții:

- art. 54 – cazul tipic, găsirea persoanei în viață;
- art.55 – găsirea certificatului de deces; în acest caz suntem în prezenţa decesului
fizic constatat.

Efectele anulării hotărârii judecătoreşti de declarare judecătorească a morţii sunt

relementate de către art. 54 NCC:

“Art. 54 (2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii
declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este
cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu
oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în
materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să
ştie că persoana declarată moartă este în viaţă. “

Din analiza textului se observă următoarele:

- restituirea prestațiilor se face integral, dar nu neapărat în natură; această regulă se
aplică atât în raporturile cu moştenitorii cât şi cu terţii.
- moştenitorul (ca dobânditor direct de la cel declarat mort) este ţinut întotdeauna la
restituire.
- totuşi, terțul dobânditor cu titlu oneros al bunurilor celui declarat mort (care a
dobândit de la moştenitor sau de la succesori ai acestuia) nu este obligat să le înapoieze

10
decât dacă sub rezerva regulilor de carte funciară sau dacă se face dovada că știa/trebuia
să știe că era în viață;
Art. 56 NCC completează acest regim juridic al actelor încheiate de către moştenitori
arătând că plata făcută moștenitorilor aparenți este liberatorie cu excepția cazului în care
cunoștea că persoana declarată moartă era în viață.
Moştenitorii aparenţi sunt şi ei protejaţi prin aceea că , deşi află că persoana care a
fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă, păstrează posesia
bunurilor şi dobândesc fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.
Se observă că deşi sunt posesori de rea credinţă ei păstrează fructele culese până la
solicitarea restituirii prin derogare de la dreptul comun în materie reprezentat de către art.
948 NCC:

“ Art. 948. - (1) Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate

asupra fructelor bunului posedat.
(2) Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor.”

3. Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice

Sediul materiei este reprezentat de NCC, următoarele texte fiind cele mai relevante :

• art. 37-48
• art 141 și urm.
• art. 171 şi urm.
• art. 272, 501-502 NCC

Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile
care constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective
civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice
civile singură (art. 37 NCC).
Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt, pe de o parte,
existenţa capacităţii civile de folosinţă, iar, pe de altă parte, existenţa discernământului,
adică existenţa puterii individului de a-şi reprezenta corect consecinţele juridice ale
manifestării sale de voinţă (această premisă se apreciază în raport cu vârsta, precum şi cu
starea sănătăţii minţii).
Subliniem că regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu pe care le studiem
vizează numai încheierea actelor juridice civile.
Din perspectiva capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice, trebuie să deosebim
trei ipostaze:
- lipsa capacităţii civile de exerciţiu;
- capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;

11
 - capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

3.1. Caracterele capacității de exercițiu. Sunt aplicabile prin analogie caracterele

capacității de folosință, cu excepția universalității:

o legalitatea
o generalitatea (nu se confundă cu valorificarea capacită ții de exerci țiu, care
diferă ca grad după cum capacitatea este deplină sau restrânsă!)
o inalienabilitate. „Art. 29 NCC. - (1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea
de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de lege. “
o intangibilitatea - o persoană poate fi lipsită de capacitatea de exerci țiu numai
în condițiile legii (art. 29 NCC)
o egalitate - este recunoscută în mod egal, ținând seama de cele 3 ipostaze
oricăror persoane fără nicio discriminare;

“Art. 30 NCC. - Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia,

vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa
politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea,
originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio
influenţă asupra capacităţii civile.”

3.2. Lipsa capacităţii de exerciţiu.

Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu (art. 43 NCC):

- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Interzisul judecatoresc este
persoana fizica pusa sub interdictie judecatoreasca deoarece nu are discernamant
datorita alienatiei sau debilitatii mintale. Pierderea capacităţii de exerciţiu nu este doar
consecinţa alienaţiei mintale ci şi a pronunţării hotărârii judecătoreşti.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate civilă de exerciţiu intervine reprezentarea
legală, în sensul că, pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii
lor legali, adică, după caz, de părinţi ori părinte, tutore sau curator.
Deci, persoanele lipsite de capacitatea civilă de exerciţiu nu pot participa personal la
încheierea actelor juridice civile, ci numai prin reprezentare legală.
De reţinut că, în cazul când reprezentantul legal ar urma să încheie, pentru incapabil,
un act juridic de dispoziţie, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare/instanţei de tutelă. NCC prevede competenţa instanţei de tutelă pentru această a

12
doua încuviinţare, însă deocamdată aplicarea acestei reguli este suspendată, competenţa
revenind în continuare autorităţii tutelare (organism administrativ).
În cazul incapabililor nu este totuşi vorba despre o veritabilă şi totală lipsă a capacităţii
de exerciţiu, deoarece, având în vedere finalitatea instituirii situaţiei (stării) juridice de lipsă a
capacităţii de exerciţiu (legiuitorul a urmărit să asigure ocrotirea anumitor persoane),
precum şi împrejurarea că situaţia juridică în discuţie nu trebuie să funcţioneze împotriva
acestei finalităţi, ci numai atât cât este necesar, rezultă că se poate recunoaşte celor lipsiţi
de capacitate civilă de exerciţiu (uneori, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese)
dreptul de a efectua în mod valabil anumite acte juridice.
Aşadar, chiar pentru lipsa capacităţii de exerciţiu există un minimum de conţinut,
exprimat în două categorii de acte juridice patrimoniale, precum şi în anumite acte juridice
nepatrimoniale ce pot fi încheiate valabil de către incapabil.
Actele juridice patrimoniale care pot fi încheiate de către cel lipsit de capacitate civilă
de exerciţiu, deci fără a interveni reprezentarea legală, sunt următoarele:
- actele juridice de conservare, pentru că acestea nu vatămă;
- actele juridice mărunte, care se încheie aproape zilnic, pentru nevoile obişnuite.
Persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele de dispoziţie de
mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
De asemenea, legea prevede posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu
de a face anumite acte juridice nepatrimoniale, precum: ascultarea minorului care a
împlinit vârsta de 10 ani în vederea adopţiei, ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în
vederea stabilirii domiciliului său legal, a încredinţării ori, după caz, a reîncredinţării sale
unuia dintre părinţi etc. A se vedea în acest sens şi dispoziţiile art. 264 NCC – “(1) În
procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit
vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a
împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este
necesar pentru soluţionarea cauzei.”

3.3. Capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă.

Dobândirea. Se dobândeşte la împlinirea vârstei de 14 ani, cu excepţia cazului în

care, în acel moment, minorul se află sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost
pus sub interdicţie, iar aceasta se ridică în intervalul în care el are între 14 şi 18 ani,
capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării interdicţiei.

Conţinut. Specificul capacităţii civile de exerciţiu restrânse constă în aceea că

minorul între 14 -18 ani are posibilitatea să încheie personal acte juridice civile, însă,
pentru a fi valabil încheiate, minorul are nevoie, în principiu, de anumite încuviinţări

13
prealabile. În alte cuvinte, prin capacitatea de exerciţiu restrânsă nu se exprimă un aspect
cantitativ al capacităţii de exerciţiu (în sensul că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani ar putea încheia anumite acte juridice), ci însăşi aptitudinea minorului de 14-18 ani de
a încheia personal acte juridice, dar, de regulă, cu încuviinţare prealabilă.
Anumite acte juridice civile pot fi încheiate personal şi singur de către minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, deci fără a fi nevoie de vreo încuviinţare prealabilă. Este
vorba de următoarele acte juridice patrimoniale:
- actele juridice pe care le putea încheia valabil şi până la împlinirea vârstei de 14 ani
(actele juridice de conservare şi actele mărunte);
- actele juridice de administrare, în măsura în care acestea nu sunt lezionare pentru
cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
Prin acte de administrare se poate intelege atat actul de administrare prin natura lui
cat si actul de administrare prin scopul său (prin raportare la patrimonial celui care îl
realizează). Actil de administrare prin natură este acela prin care se pune in valoare un
anumit bun sau un anumit drept (de ex. un contract de locatiune prin care se pun in
valoare un bun frugifer). Exista si acte de administrare prin scopul sau finalitatea lor atunci
cand ele sunt raportate nu la un anumit bun sau drept ci la ansamblul bunurilor (intreaga
avere) ale unei persoane. Actele de administrare prin scopul lor sunt prin natura lor de
dispozitie dar prin prisma avantajelor lor si a scopului sunt socotite de administrare.
Alte acte juridice patrimoniale pot fi încheiate valabil de către minorul cu capacitate
de exerciţiu restrânsă numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii ori
părintele, tutorele sau curatorul). Fac parte din această categorie actele juridice civile de
administrare, atât cele privitoare la un bun ut singuli, cât şi cele privitoare la un patrimoniu.
Subliniem că, în ceea ce priveşte încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal, nu
s-ar putea admite o încuviinţare generală, adică o încuviinţare prealabilă pentru toate
actele juridice pe care ar urma să le încheie minorul, întrucât o asemenea încuviinţare ar
echivala cu transformarea, prin voinţa ocrotitorului legal, a capacităţii de exerciţiu
restrânse în capacitate de exerciţiu deplină, iar, în plus, nu ar mai exista certitudinea că
ocrotirea minorului ar fi permanentă şi eficientă. Aşadar, încuviinţarea prealabilă din
partea ocrotitorului legal trebuie să fie dată pentru fiecare act juridic în parte.
Trebuie însă reţinut că dacă minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie
singur un act juridic de administrare, deci fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal,
actul respectiv va putea fi anulat numai în cazul în care el este lezionar pentru minor.
Cât priveşte actele juridice de dispoziţie (înstrăinarea, grevarea unui bun cu o sarcină
reală, renunţarea la un drept, tranzacţia), acestea se încheie personal de către minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, dar cu dublă încuviinţare prealabilă, atât a ocrotitorului
legal, cât şi a autorităţii tutelare.

14
 În sfârşit, există şi acte juridice civile care, deşi permise majorului, sunt interzise
minorului, inclusiv celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Astfel, minorul nu poate să
facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii, şi nici să garanteze obligaţiile altuia; În acest caz
însă nu suntem în faţa unei probleme ce priveşte capacitatea de exerciţiu ci a unei
incapacităţi speciale de folosinţă, pentru că astfel de acte nu pot fi încheiate valabil nici cu
acordul ocrotitorului legal sau prin reprezentant legal, după caz.
De asemenea, nu sunt valabile actele juridice încheiate între minor, pe de o parte, şi,
pe de altă parte, tutore, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui.

3.4. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu (atât ceea ce

priveşte absenţa capacităţii de exercişiu cât şi capacitatea de exercişiu restrânsă) este
nulitatea relativă.
Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub
interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia, întrucât nulitatea e poate invoca numai
de către incapabil, el fiind cel ocrotit de norma juridică..
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal. Atunci când actul s-a încheiat fără
autorizarea instanţei de tutelă, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în
vederea exercitării acţiunii în anulare.
Tot pentru protecţia incapabilului legea dispune că persoana lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în
limita folosului realizat, dispoziţiile art. 1.635-1.649 NCC urmând a se se aplica în mod
corespunzător.
Fiind dispusă în favoarea minorului nulitatea poate fi înlăturată prin confirmarea
actului anulabil. Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul
minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea
tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea
tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul minorităţii, confirmarea
actului anulabil se poate face numai în condiţiile art. 1.263 şi 1.264 NCC studiate la
materia nulităţii.
În fine, trebuie avute în vedere şi dispoziţile prevăzute de către NCC privind frauda
comisă de incapabil:

“Art. 45. - Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură
anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea
părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar
constitui o sancţiune civilă adecvată.”

15
 Încetarea încapacităţii de exerciţiu. Situatia obisnuita, naturala – implinirea varstei
de 18 ani cand se dobandeste capacitatea de exerciţiu deplina. În mod excepţional
dobandirea capacităţii civile de exerciţiu anticipate (art 39-40) sau cazul punerii sub
interdictie judecătorească pot marca încetarea capacităţii de folosinţă restrânsă .

3.5. Capacitatea de exercitiu deplina – art.34 NCC.

Începutul. Regula este arătată de art.38 NCC– capacitatea de exercitiu deplina

incepe la data cand persoana devine majora (18 ani).

Exceptiile privesc capacitatea de exercitiu anticipata (de la 16 ani):

• cazul minorului casatorit -minorul dobandestecapacitatea deplina de exercitiu
prin efectul casatoriei: art.272 + srt.39
• cazul de emancipare : cu incuviintarea parintilor, verificare medicala - art. 40
Continutul – art.37 NCC persoana încheie acte juridice potrivit legii personal şi
singură
Încetearea - regula - prin moarte.
- prin exceptie: interzisul judecatoresc pierde capacitatea de exerciţiu, desfiintarea
casatoriei minorului (dar minorul de buna-credinta pastreaza capacitatea deplina în cazul
nulităţii).

4. Testare

Exemple de subiecte de sinteză:

1. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice. Început.

2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă. Conţinut.
3. Clasificarea incapacităţilor speciale de folosinţă.

Exemplu de test grilă:

Capacitatea de folosinţă:
a) a persoanei fizice începe de la data împlinirii vârstei de 18 ani;
b) este recunoscută tuturor oamenilor;
c) a persoanei fizice încetează prin punerea acesteia sub interdicţie judecătorească.

Persoana fizică:
a) poate avea recunoscută capacitatea de folosinţă chiar anterior naşterii sale;

16
 b) nu poate dobândi în proprietate terenuri decât după împlinirea vârstei de 18
ani;
c) îşi pierde capacitatea de folosinţă odată cu punerea sub interdicţie
judecătorească.

Minorul:
a) nu poate invoca niciodată, personal şi singur, nulitatea actelor încheiate fără a
avea capacitatea de exerciţiu necesară, câtă vreme nu a devenit major;
b) fără capacitate de exerciţiu poate încheia personal şi singur acte de
conservare;
c) cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate garanta datoriile unui frate doar cu
acordul ocrotitorului legal şi al autorităţii tutelare.

5. Bibliografie specifică

- Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele în

reglementarea noului Cod civil, ediţia a III-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011.

- Carmen Tamara Ungureanu , Drept civil român. Partea generală .Persoanele,

ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.

- Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele - în reglementarea NCC, Ed. a treia,

Ed. C.H. Beck

- Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea

generală. Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.122-126.

- Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003.

TEMA § 2. IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE

17
 Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea persoanei fizice (omul,
privit ca titular de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile) în raporturile juridice, deci
determinarea poziţiei sale în viaţa juridică.

1. Noţiune. Natura juridică a atributelor de identificare

În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt:

numele, domiciliul şi starea civilă. Există însă şi alte mijloace de identificare : cod numeric
personal, amprenta genetică, etc.
Ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi
nepatrimoniale. În mod excepţional, unele atribute de identificare a persoanei fizice, care
însă aparţin altor ramuri de drept, iar nu dreptului civil, nu sunt drepturi subiective (de
exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).
În consecinţă, atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere
juridice care sunt ale drepturilor nepatrimoniale. Astfel:
- au ca obligaţie civilă corelativă acea obligaţia generală şi negativă de a nu li se
aduce atingere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune
în doctrină, sunt opozabile erga omnes);
- sunt inalienabile (totuşi, există o excepţie în privinţa numelui, în sensul că, în
condiţiile legii, este posibilă o transmisiune sui-generis);
- sunt insesizabile;
- sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă) şi achizitiv;
- nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepţii există în privinţa
numelui şi a stării civile);
- aparţin oricărei persoane fizice.
La aceste caractere juridice comune, vom mai adăuga şi acele caractere proprii
fiecărui atribut de identificare a persoanei fizice (de exemplu, unitatea numelui, sta-
bilitatea, unicitatea şi obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile).
Sub un alt aspect, atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite şi ca
elemente din conţinutul capacităţii de folosinţă (în sensul de aptitudine a persoanei fizice
de a avea drepturile nepatrimoniale prevăzute de lege), situaţie în care caracterele juridice
care sunt ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea,
egalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea şi universalitatea) sunt şi caracterele juridice
ale atributelor de identificare a persoanei fizice.
2. Numele
Reglementare:

18
 - art. 82-85 NCC, art. 254 şi urm. NCC
- OG nr. 41/2003 privind dobândirea si schimbarea numelor pe cale
administrativa,
- Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă.

a) Noţiune. Numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în
cuvintele prin care aceasta se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite,
în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Caractere juridice:
- drept absolut;
- inalienabilitate;
- imprescriptibilitate;
- legalitate;
- personalitate;
- unitate;
- universalitate.
b. Natură juridică. Este un drept personal nepatrimonial, fiind un element al
personalităţii. Reglementarea art. 254 NCC privind protecţia dreptului la nume este
subsumată Titlului V „Apărarea drepturilor nepatrimoniale”.

NCC reglementează special cu titlu de noutate protecţia juridică a numelui. Mai întâi,
potrivit art. 82 NCC orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.
Apoi, ca şi protecţie juridică art. 254 NCC dispune că cel al cărui nume este contestat
poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume. De
asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să
ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
Această protecţie juridică poate fi accesată sau continuată şi după decesul titularului
în condiţiile art. 256 NCC. Astfel, acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial
încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul
supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi
de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv. Acţiunea pentru
restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de cei mai sus
arătaţi

c) Stabilirea numelui de familie al copilului (şi a prenumelui)

19
 Art. 82 NCC prevede că orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit,
potrivit legii. Aşadar, stabilirea numelui nu se face decât în condiţiile legii, textele fiind de
strictă interpretare.

Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul
schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, trebuie deosebite
trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, anume:
- ipoteza copilului din căsătorie;
- ipoteza copilului din afara căsătoriei;
- ipoteza copilului născut din părinţi necunoscuţi (a copilului care, până la
înregistrarea naşterii, nu are filiaţia stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată).
În cazul în care părinţii copilului din căsătorie au nume de familie comun, copilul va
avea, în mod obligatoriu, acest nume de familie (art. 449 alin. 1 NCC). Este vorba despre
o regulă imperativă, legea nepermiţând dobândirea de către copil a unui alt nume de
familie decât numele de familie comun al părinţilor.
Dacă părinţii copilului din căsătorie nu au nume de familie comun (deci, la încheierea
căsătoriei, fiecare şi-a păstrat numele de familie avut anterior căsătoriei), atunci stabilirea
numelui de familie al copilului se face prin învoiala părinţilor (art. 449 alin. 2NCC), învoială
ce trebuie consemnată într-o declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi. Atunci când
părinţii nu se înţeleg, stabilirea numelui de familie al copilului se face de către primarul
localităţii unde se înregistrează naşterea, prin dispoziţie scrisă, după ascultarea prealabilă
a părinţilor (sau instanţa de tutelă atunci când aceasta va fi operaţională). Este de reţinut
că, indiferent de cine stabileşte numele de familie al copilului (părinţii sau autoritatea
administraţiei publice locale), urmează a se alege una din următoarele posibilităţi: copilului
i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al tatălui; copilului i se va stabili, ca
nume de familie, numele de familie al mamei; copilului i se va stabili, ca nume de familie,
acel nume de familie rezultat din reunirea numelor de familie ale părinţilor.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere.
Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu semnificaţia de prenume şi
nici nu conţine vreun criteriu de determinare a prenumelui, ceea ce înseamnă că, în
principiu, părinţii au o libertate deplină în această privinţă. Este interzisă înregistrarea de
către ofiţerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora asemenea, de
natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.
În ipoteza copilului din afara căsătoriei, trebuie să deosebim după cum, la naştere,
copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte (de regulă, faţă de mamă) sau filiaţia
copilului a fost stabilită concomitent faţă de ambii părinţi (art. 450 NCC).
În cazul în care, la naştere, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte, atunci
el dobândeşte numele de familie pe care îl are acest părinte.

20
 Dacă, la naştere, copilul din afara căsătoriei a fost recunoscut în acelaşi timp de
ambii părinţi (mai exact, ambii părinţi au recunoscut copilul mai înainte de sau, cel mai
târziu, o dată cu declararea naşterii acestuia), atunci numele de familie al copilului se
stabileşte ca în cazul în care ar fi vorba despre numele de familie al copilului din căsătorie,
ai cărui părinţi nu au nume de familie comun.
În cazul în care la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un
părinte, acesta din urmă va fixa cuvântul sau cuvintele având semnificaţia de prenume.
Dacă la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de ambii părinţi, atunci, în
privinţa stabilirii prenumelui, se va proceda ca şi în cazul copilului din căsătorie.
Uneori, filiaţia unui copil născut nu este stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată.
Este cazul copilului găsit, născut deci din părinţi necunoscuţi, precum şi al copilului
abandonat de către mamă în spital, dacă identitatea mamei nu poate fi stabilită
Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi,
precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea
acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia
primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a
cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în
condiţiile legii speciale (art. 84 alin. 3 NCC).

c) Modificarea numelui de familie

Fiind strâns legat de raporturile de familie, numele de familie al unei persoane fizice
poate suferi anumite modificări determinate de schimbările intervenite în starea civilă a
acelei persoane.
Prin modificarea numelui de familie înţelegem înlocuirea acestuia datorită unor
schimbări intervenite în starea civilă a persoanei respective.
Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de
familie pot fi grupate după cum urmează:
- schimbări în filiaţia persoanei fizice;
- schimbări determinate de instituţia adopţiei;
- schimbări generate de instituţia căsătoriei.
Schimbările în filiaţie care determină sau pot determina modificarea numelui de
familie sunt următoarele:
- stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului
născut din părinţi necunoscuţi;
- stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului
din afara căsătoriei şi faţă de al doilea părinte;
- admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii;

21
 - admiterea acţiunii în contestarea recunoaşterii voluntare de filiaţie sau admiterea
acţiunii în declararea nulităţii recunoaşterii voluntare de filiaţie, precum şi admiterea
acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de
naştere fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat ori a acţiunii
în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate.
Cât priveşte incidenţa instituţiei adopţiei asupra modificării numelui de familie, este
necesar să avem în vedere nu numai încuviinţarea adopţiei, ci şi desfacerea adopţiei,
precum şi declararea nulităţii (desfiinţarea) adopţiei.
Modificarea numelui de familie poate să intervină sau, după caz, intervine ca efect al:
a) încheierii căsătoriei în sesnul că viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele
dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De
asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt
să poarte numele lor reunite.
b) divorţului
“Art. 383. - (1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze
numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de
divorţ.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de
interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele
purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea,
fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei. “
c) declarării nulităţii căsătoriei
În acest caz, indiferent de buna sau reaua credinţă a soţilor singura sluţie este
revenirea la numele dinaintea căsătoriei.
În schimb, încetarea căsătoriei prin d) decesul unuia dintre soţi nu atrage niciodată
modificarea numelui de familie al soţului care a rămas în viaţă.

d) Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui

Prin schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui) se înţelege înlocuirea, la

cerere, a numelui de familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de familie (cu un alt
prenume), prin decizie administrativă.
Sediul materiei este OG nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice.
Schimbarea poate interveni numai pentru motive temeinice şi nu prin simpla dorinţă a
celui interesat. Sunt considerate ca întemeiate cererile de schimbare a numelui în
următoarele cazuri:

22
 - când numele este format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin
traducere sau în alt mod;

- când persoana în cauză a folosit, în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte

să îl obţină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că este
cunoscută în societate sub acest nume;

- când, din neatenţia ofiţerilor de stare civilă ori ca urmare a necunoaşterii

reglementărilor legale în materie, au fost efectuate menţiuni greşite în registrele de
stare civilă ori au fost eliberate certificate de stare civilă cu nume eronate, în baza
cărora au fost eliberate alte acte;

- când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe
cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia;

- când soţii au convenit cu ocazia încheierii căsătoriei să poarte numele de familie

reunite şi ambii solicită schimbarea acestuia pe cale administrativă, optând pentru
numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei ori să revină fiecare la
numele avut anterior căsătoriei;

- când prenumele purtat este specific sexului opus;

- când persoanei i s-a încuviinţat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească

rămasă definitivă şi irevocabilă şi solicită să poarte un prenume corespunzător,
prezentând un act medico-legal din care să rezulte sexul acesteia;
- când fostul soţ doreşte să poarte numele de familie pe care l-a avut în căsătorie,
pentru a avea un nume comun cu copiii încredinţaţi spre creştere şi educare, cu
consimţământul fostului soţ, dat în formă autentică;

- când părinţii au divorţat, iar copiii încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre
părinţi, care a revenit la numele de familie avut anterior căsătoriei, solicită să poarte
numele de familie al acestuia;

Enumerarea legii este exemplificativă.

e) Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui

Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui intervine atunci când numele de

familie sau prenumele a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât
cea maternă ori cu ortografia altei limbi.
Sediul materiei este OG nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice.

23
 Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă şi se aprobă de primar. Pe
baza acestei aprobări, se efectuează menţiune pe marginea actelor de stare civilă
respective.

3. Pseudonimul şi porecla.
Pseudonimul este un fals nume pe care o persoană şi-l dă ei însăşi. Regula este
autodesemnarea, şi nu există nici obligaţia îndeplinirii unor formalităţi sau purtarea lui.
Deşi rolul pseudonimului este mai restrâns decât al numelui, fiind cantonat de regulă
în sfera creaţiei literar artistice, pseudonimul este protejat juridic ca şi dreptul la nume, în
condiţiile art. 254 NCC.
Porecla este atribuită de alţii şi nu are vreo valoare juridică civilă nefiind protejată în
dreptul civil.

4. Domiciliul şi reşedinţa
Reglementare principală: NCC, OUG nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul,
reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, Convenţia Europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor precum şi Protocolul nr. 4 adiţional la această
Convenţie.

4.1. Domiciliul.
Făcând abstracţie de diferitele feluri de domiciliu, acesta poate fi definit, în general,
ca acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin
indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.

În funcţie de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri:

- domiciliul de drept comun;
- domiciliul legal;
- domiciliul ales, numit şi domiciliul convenţional, care însă nu reprezintă un veritabil
domiciliu.

A. Domiciliul de drept comun.

Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile,
este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. (art. 87 NCC).
Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii
speciale, NCC necuprinzând dispoziţii amănunţite în acest sens.
Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă
sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală.

24
Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative
competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor
declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.
Caracterele domiciliului de drept comun:
a) stablitate (este o locuinţă “statornică”);
b) unicitate;
c) obligativitate.
Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana cu capacitate de
exerciţiu deplină.
În mod excepţional, şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate avea
domiciliu de drept comun. Astfel, autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului, la cererea
acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să îşi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii
profesionale stabilite de părinţi ori să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii
ori pregătirii profesionale.
În lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze stabilirea domiciliului de drept
comun, urmează să admitem că, la majorat, persoana fizică îşi vede convertit domiciliul
legal în domiciliu de drept comun.
Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de
identitate.
În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea
sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor personae, ceea ce
înseamnă că, deşi domiciliul este o stare de fapt, faţă de terţi publicitatea realizată este
cea care produce efecte.
Această din urmă regulă nu se aplică însă în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a
fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune, ceea ce înseamnă că doar terţii
de bună credinţă de pot prevala de dispoziţiile privind prevalenţei publicităţii administrative
faţă de situaţia de fapt reală. Este o aplicaţie ideii că menţiunile din cartea de identitate a
persoanei nu au efect constitutiv în ceea ce priveşte determinarea domiciliului.

B. Domiciliul legal. Prin domiciliul legal se înţelege acel domiciliu care este stabilit
de lege pentru anumite categorii de persoane fizice.
Caracteristicile domiciliului legal sunt următoarele: este stabilit prin lege; are
semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice; coincide cu domiciliul de
drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.
Potrivit actualei reglementări, au domiciliu legal:
- minorul, care are domiciliul legal la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care
locuieşte statornic ori, după caz, la reprezentantul său legal sau la persoana fizică sau
juridică căreia îi este încredinţat în plasament;

25
 - persoana pusă sub interdicţie judecătorească, acesteia stabilindu-i-se domiciliul
legal în aceleaşi condiţii ca în cazul minorului;
- persoana ocrotită prin curatelă, însă numai atunci când curatorul este în drept să o
reprezinte, caz în care domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit.
Dacă minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu înainte de împlinirea vârstei de 18
ani el nu va mai avea domiciliu legal ci domiciliu de drept comun.

C. Domiciliul convenţional.
În doctrină, prin domiciliul convenţional (domiciliul ales) se înţelege locul (adresa)
stabilit(ă) prin acordul de voinţă al părţilor în vederea executării actului juridic în acel loc
sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.
Potrivit art. 97 NCC : “(1) Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în
vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act.
(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.”
Natura juridică a domiciliului convenţional este aceea de convenţie accesorie. Sub
aspectul soluţionării litigiilor domiciliul convenţional are ca principal efect prorogarea
competenţei instanţei.
Având natura juridică a unei convenţii accesorii, rezultă, pe de o parte, că domiciliul
convenţional este supus cerinţelor legale referitoare la condiţiile şi efectele actelor juridice,
iar, pe de altă parte, îşi va găsi aplicare regula accesorium sequitur principale.
În principiu, domiciliul ales nu poate fi schimbat decât prin acordul de voinţă al
părţilor. Dacă însă alegerea de domiciliu s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi,
aceasta poate să renunţe la beneficiul domiciliului ales.
Subliniem că există şi situaţii în care domiciliul ales nu îmbracă forma unei convenţii
accesorii. Spre exemplu, în cazul în care cererea de chemare în judecată este formulată
de o persoană care locuieşte în străinătate, atunci, în cererea respectivă, va trebui să
menţioneze şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările
privind procesul; de asemenea, pârâtul care locuieşte în străinătate are obligaţia de a-şi
alege domiciliul în România [art. 112 alin. (1) pct. 1 şi art. 114 1 alin. (4) C. proc. civ.].
Legea cere însă pentru validitatea alegerii de domiciliu ca partea să indice persoana
însărcinată cu primirea actelor de procedură, sub sancţiunea neluării în seamă a alegerii
(art. 93 C. pr. civ.).

4.2. Reşedinţa.
Reglementarea principală: art. 88 şi 90 NCC, art. 30-33 din OIUG nr. 97/2005.
Prin reşedinţă se înţelege acel atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin
indicarea locuinţei vremelnice sau temporare.

26
 Reşedinţa nu prezintă caracterul de stabilitate şi nici de obligativitate, în schimb, ca şi
domiciliul, o persoană fizică nu poate avea, la un moment dat, decât o singură reşedinţă
(unicitatea reşedinţei).
Drept caractere juridice specifice reşedinţei, vom reţine vremelnicia şi caracterul
facultativ.
Alegerea ei este liberă ca şi în cazul domiciliului, iar dovada se va face asemănător
cu cele văzute la materia domiciliului.

5. Testare.

5.1. Exemple de subiecte de sinteză:

1. Proba domiciliului.
2. Caracterele juridice ale numelui.
3. Protecţia juridică a numelui.

5.2. Exemplu de test grilă:

Domiciliul:
a) legal este un atribut de identificare care ar trebui să aparţină oricărei persoane
fizice;
b) persoanei fizice poate fi dovedit, faţă de orice alte persoane, prin orice mijloc
de probă, chiar împotriva celor menţionate în cuprinsul cărţii de identitate;
c) persoanei care are mai multe locuinţe este acolo unde aceasta declară că are
locuinţa principală.

La încetarea căsătoriei soţul care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ va păstra
acest nume, de drept:
a) în cazul încetării căsătoriei prin divorţ;_
b) în cazul încetării căsătoriei prin decesul soţului său;
c) în cazul anulării căsătoriei dacă aceasta a fost încheiată cu bună credinţă de
către soţul care îşi păstrează numele.

Modificarea numelui:
a) de familie şi a prenumelui intervine numai în cazul schimbărilor în starea civilă
a persoanei fizice;
b) de familie nu produce efecte pentru trecut;
c) de familie, ca urmare a căsătoriei, este obligatorie.

27
 6. Bibliografie specială.

- Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele în

reglementarea noului Cod civil, ediţia a III-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011.

- Carmen Tamara Ungureanu , Drept civil român. Partea generală .Persoanele,

ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.

- Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele - în reglementarea NCC, Ed. a treia,

Ed. C.H. Beck

28
 TEMA § 3. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil

In ce priveste ocrotirea pers fizice, practic, cel putin in dreptul modern,

apararea drepturilor si libertatilor fundamentale este o constanta a intregului drept pozitiv
(al dreptului privat, dar si dreptul public se ocupa din ce in ce mai mult de aceasta
protectie a drepturilor si libertatilor fundamentale). Totalitatea mijloacelor juridice de drept
public sau de drept privat prin care se asigura ocrotirea sau protectia omului formeaza
sistemul sau ansamblul mijloacelor juridice de ocrotire a acestuia. Un loc aparte revine
mijloacelor de drept privat, adica mijloacelor de drept civil. Nu exista domeniu mai larg al
dreptului civil in care ideea de protectie sa nu fie prezenta.
Asa-numitele mijloace specifice de protectie a persoanei fizice (de drept civil)
sunt impuse de statutul sau calitatea particulara a persoanei fizice. Principalele categorii
de persoane fizice care necesita o protectie speciala sunt: minorii, care urmare a varstei si
lipsei de experienta au nevoie de ocrotire speciala care se realizeaza fie prin autoritatea
parinteasca, fie atunci cand aceasta nu se poate exercita prin tutela, iar in mod
exceptional si ocazional prin curatela. De asemenea, persoanele fizice care datorita unei
stari de sanatate, respectiv datorita alienatiei sau debilitatii mentale nu sunt in masura sa
se ingrijeasca singure sunt supuse unor masuri speciale – interdictia judecatoreasca
urmata de instituirea tutelei. In sfarsit, pentru majori, dar care datorita varstei inaintate sau
datorita unui handicap fizic (nu psihic) sau datorita altor imprejurari particulare, cum ar fi
disparitia de la domiciliu fara a se mai sti vreo veste despre persoana respectiva, pana la
declararea judecatoreasca a mortii este nevoie de protejarea drepturilor si intereselor
persoanei, sau pur si simplu cand este plecat indelungat de la domiciliu. Mijlocul de
protectie se numeste curatela. Trebuie tinut seama de situatia particulara a fiecarei
categorii de persoane in parte.

1. Ocrotirea minorului.

Reglementare generală: NCC şi Legea nr. 272/2004 privind protecţia promovarea

drepturilor copilului.

Mijlocul juridic de ocrotire obisnuit este ocrotirea prin parinti denumita in sistemul
noului cod civil „autoritatea parinteasca”.
1.1. Autoritatea părintească. Copiii reclama o independenta din ce in ce mai
accentuata si refuza orice autoritate si orice masura coercitiva indiferent de natura ei din
partea parintilor. Totusi, noul cod civil din acest punct de vedere este mai conservator si
merge pe sintagma „autoritate parinteasca”. Acesta este mijlocul firesc, dar in mod
exceptional exista tutela minorului sau curatela.

29
 Autoritatea parinteasca este reglementata in cartea a II-a (despre familie), art.
483 si urmatoarele. Pentru sediul materiei a se vedea şi Legea nr. 272/2004 (continand
dispozitii atat de dr civil, dar si de dr administrativ).
Sintagma „autoritate părintească” poate fi analizată in 2 acceptiuni: ca mijloc de
ocrotire a minorilor care nu au implinit varsta de 18 ani sau ca institutie juridica – ca suma
de norme juridice. Art. 483 NCC consacră mai degraba a doua acceptiune pentru ca
defineste autoritatea parinteasca ca fiind „ansamblul de drepturi si indatoriri care privesc
atat persoana, cat si bunurile copilului si apartin in mod egal ambilor parinti”, de aceea
reţinem că ea este acel mijloc de ocrotire constand in exercitarea drepturilor si datoriilor
(obligatiilor) parintesti in cazul minorilor care nu au implinit varsta de 18 ani.
Care sunt principiile ocrotirii prin autoritatea părintească?
În primul rand autoritatea parinteasca se exercita numai in interesul superior al
copilului (483 alin. 2 NCC) cu respectul datorat persoanei acestuia. Prin urmare orice
masuri de corectie sau disciplinare fizica sunt interzise. Se vorbeste mai tarziu despre
obligatia de intretinere, dar care este izvorata din lege si nu dintr-un act juridic/contract ).
Interesul superior al copilului (principiu) nu este definit nici in NCC, întrucât stabilirea
lui depinde si de situatia sau de imprejurarea concreta in care acesta se gaseste si nu
doar de anumite elemente de ordin abstract.
Un al doilea principiu care sta la baza autoritatii parintesti este acela al faptului ca
parintii, indiferent ca sunt firesti sau adoptatori, dupa caz, au aceleasi drepturi si obligatii
fata de copii lor minori si le exercita in mod egal (art. 483 NCC). Termenul de obligatie
este folosit intr-un sens foarte larg – de indatorire, care excede ideii de obligaţie juridică
studiată în anul 1 (vinculum iuris).
În al treilea rând, parintii au aceleasi drepturi si indatoriri indiferent daca e vorba de
copiii din casatorie, din afara casatoriei sau adoptati (art. 260, 448, 471 NCC).
In al patrulea rand, un alt principiu care merita atentie este acela al independentei
patrimoniale – parintii nu au niciun drept asupra bunurilor copilului si nici copilul nu are
vreun drept asupra bunurilor parintilor, cu exceptia obligatiei de intretinere si a dreptului la
mostenire (art. 500 NCC). Obligatia de intretinere este reciproca in sensul ca este datorata
nu doar de parinti, atunci cand copiii sunt minori, dar si invers, cand parintii, din diverse
motive, ajung intr-o stare de nevoie, iar copiii deja deveniti majori pot sa ii sprijine in mod
corespunzator. Sfera obligatiilor reale de intretinere este mult mai larga (si intre alte rude
apropiate). Dreptul la mostenire nu se exercita decat la data descesului parintelui sau a
copilului.
Alte doua principii ar mai fi:
1. autoritatea parinteasca intotdeauna se exercita sub controlul atent al autoritatilor
sau orgelor judiciare (instnta de tutela dar si alte organe sau instante administrative cu
atributii in domeniul protectiei copilului).

30
 2. potrivit art. 486 NCC, ori de cate ori exista neintelegeri intre parinti cu privire la
exercitarea atribtiilor parintesti, daca nu se rezolva in mod amiabil, ele vor fi tranşate de
către instanta de tutela.
In ce constau modalitatile de realizare a autoritatii parintesti? Regula este ca
autoritatea parinteasca se exercita de catre ambii parinti in mod egal. Este posibil ca un
parinte sa nu isi poată exercita drepturile si indatoriile parintesti si atunci, prin exceptie,
autoriatea parinteasca se exercita doar de un singur parinte. Aceste cazuri sunt variate
-fie un parinte decedat, fie sub interdictie judecatoreasca, fie ca este absent – disparut de
la domiciliu, fie este decazut din exercitiul drepturilor parintesti, fie parintii divortati si
instanţa de tutela nu a incuviintat exercitarea autoritatii parintesti de către ambii parintii in
mod egal.
Cat priveste continutul ca atare al autoritatii parintesti, trebuie sa distingem intre
minorul lipsit de capacitate de exercitu (cu capacitate de exercitiu minimala, reziduala) si
minorul cu capacitate de exercitu restransa, limitata. In primul caz parintii sunt tinuti ex
legem sa administreze bunurile minorului.
In al doilea rand, parintele il reprezinta pe minor in actele juridice. Neavand
capacitate deplina de exercitiu, actele vor fi incheiate de catre parinti. Intrebarea care se
pune e daca trebuie semnate de ambii parinti sau este suficient ca actul sa fie semnat
doar de catre un parinte. Art. 503 NCC dispune ca parintii exercita impreuna si in mod
egal autoritatea parinteasca, dar, fata de tertii de buna-credinta, oricare dintre parintii care
indeplineste singur un act curent este prezumat ca are si consimtamantul celuilalt parinte.
In primul caz, cel putin fata de tertii de buna-credinta, este suficient ca actul sa fie incheiat
de un singur parinte; celalalt consimtamant este prezumat (pana la proba contrara). Daca
nu e vorba de un act curent ci despre un act de dispozitie, caz în care este nevoie si de
autorizarea instantei de tutela, atunci consimtamantul nu mai e prezumat si trebuie dat de
ambii părinti.
Daca minorul, insa, are capacitate restransa de exercitiu, evident ca in acest caz
actele se incheie de minor personal. Dar, in situaţiile in care legea prevede anumite
formalitati abilitante (incuviintarea parintilor sau si autorizarea instanţei de tutela/autorităţii
tutelare), aceste formalităţii trebuie respectate sub sancţiunea nulităţii relative.
Cand inceteaza autoritatea parinteasca? În principiu, atunci cand copilul dobandeste
capacitate deplina de exercitiu (art. 484 NCC). De regula acest eveniment are loc la
majorat, dar exista si o capacitate de exercitiu anticipata, atunci cand minorul este
emancipat sau cand se casatoreste.
Pentru ca presupune nu numai drepturi ci si indatoriri in sarcina parintilor si in situatia
in care aceste indatoriri nu sunt executate conform prevederilor legale, parintii raspund
pentru neindeplinirea sau indeplinirea defectuoasa a indatoririlor parintesti. Raspunderea

31
poate imbraca forma unei raspunderi personale – decaderea din exercitiul drepturilor
parintesti (art. 508 NCC).
Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în
domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele
tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea
abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă
a interesului superior al copilului.
Se observă că, de vreme ce legea nu distinge între neexecutarea îndatoririlor ce fac
parte din latura patrimonială şi cea nepatrimoială a ocrotirii părinteşti, decăderea din
drepturi poate interveni în ambele cazuri.
Parintii care nu administreaza cum trebuie bunurile minorilor, sau savarsesc acte
pagubitoare sunt tinuti sa raspunda si patrimonial – raspundere civila delictuala pentru
fapta proprie (art. 1357 NCC). Cat timp copiii sunt minori, prescriptia nu curge împotriva
lor.
Autoritatea parinteasca este forma obisnuita de ocrotire a minorilor. Este posibil,
insa, ca autoritatea parinteasca sa nu poata fi exercitata. Cand? Atunci cand ambii parinti
sunt decedati, necunoscuti, pusi sub interdictie judecatoreasca, sau disparuti.

Al doilea mijloc specific de ocrotire a minorului este tutela.

1.2. Tutela.
Organul prevăzut de către Codul civil 2009 pentru instaurarea măsurii tutelei este
instanţa de tutelă. In ce priveste instanta de tutela, ea nu functioneaza practic astazi.
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului si Cod civil 2009
au vrut sa stramute principalele atributii in sarcina instantei de tutela, dar deocamdată ea
nu este operaţională.
Tematica va cuprinde doar aspectele de drept material si care sunt in vigoare in
prezent in ce priveste atat exercitarea autoritatii parintiesti cât si functionarea tutelei.
Defintie: tutela este un mijloc juridic de ocrotire a minorului lipsit de autoritatea
parinteasca. Sediul materiei este dat de art. 110 si urmatoarele NCC care reglementează
ansamblul normelor juridice care reglementeaza ocrotirea minorului prin tutela.
Trasaturile juridice: legalitatea in sensul ca tutela se instituie numai in cazurile
anume prevazute de lege, continutul sau exercitarea ei sunt tot de lege determinate, iar
incetarea este tot de lege reglementata riguros si corespunzator. Spre deosebire de
vechea reglementare, vointa parintilor minorului este luata in seama (tutela dativa 114-115
NCC) vizeaza posbilitatea ca parintii sa desemneze drept tutore sau tutori anumite

32
persoane atunci cand s-ar ivi conditiile instituirii tutelei). Instanta va tine seamsa cu
prioritate de persoanele desemnate de catre parinti.
In al doilea rand, odată instaurată, tutela este o sarcina obligatorie – raspunde si unei
indatoriri cetatenesti. Nu poate fi refuzata decat in cazurile anume prevazute de lege.
In al treilea rand, o alta trasatura importanta a tutelei este gratuitatea. Pentru
indeplinirea acestei sarcini tutorele nu este remunerat in principiu (legea permite o
anumita remuneratie – ea nu reprezinta echivalentul muncii prestate de catre tutore –
serviciilor – ea nu poate depasi mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile
minorului).
Tutela se caracterizeaza si prin personalitate in sensul ca sarcina tutelei fiind intuituu
personae nu poate fi realizata si de alte persoane (art. 122 NCC).
Se remarca existenta unor derogari in sensul ca pt anumite bunuri, in care un tutore
nu este specializat, instanta de tutela poate incuviinta ca bunurile respectivce sa fie date
in tutela unor persoane specializate.
In ce priveste principiile care stau la baza tutelei trebuie retinute următoarele:
a) orice tutela se exercita in interesul superior al minorului (art. 133 NCC);
b) principiul autonomiei (independentei) patrimoniale intre minor si tutore –
niciunul nu are vreun drept asupea bunurilor celuilalt (art. 140 NCC).
c) tutela este supusa unui control exercitat de instanta de tutela, dar legea
permite si numirea unui consiliu de familie (124 NCC si urmatoarele) ca organ consultativ.
In ce priveste deschiderea tutelei si numirea tutorelui, NCC reglementeaza in
detaliu aceste chestiuni (art. 110 NCC si urmatoarele). Cazurile de instituire a tutelei sunt
prevazute de 110 NCC si au in principiu un caracter limitativ, respectiv atunci când ambii
părinţi sunt, după caz:
- decedaţi,
- necunoscuţi,
- decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală
a interzicerii drepturilor părinteşti,
- puşi sub interdicţie judecătorească,
- dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi,
- precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în
interesul minorului instituirea unei tutele.
Cat priveste persoana tutorelui, trebuie sa retineti ca poate fi numit tutore numai o
persoana fizica, nu si o persoana juridica, iar tutorele trebuie sa aiba capacitate deplina de
exercitiu si o buna purtare (buna reputatie), motiv pt care art. 113 NCC reglementează mai
multe ipoteze de lipsa a capacitatii de a fi tutore.

33
 Cat priveste procedura de numire a tutorelui, aceasta este prevazuta in Codul civil,
dar dispozitiile privitoare la instanţa de tutelă nu se aplica la acest moment din cauza unor
probleme de organizare a instantei de tutela.
Continutul tutelei ca atare comporta o latura personala – ingrijirea de persoana
minorului tinand seama si de varsta acestuia – cat si o latura patrimoniala – dupa cum şi
minorul a implinit sau nu 14 ani, cum am văzut mai sus la ocrotirea părintească, întrucât
dispozitiile studiate sunt de principiu valabile atat pentru parinti cat si pentru tutori.
Tutela inceteaza ca masura de ocrotire sau poate inceta cat priveste misiunea
tutorelui. Deosebim aşadar incetarea functiei tutorelui si a tutelei propriu-zise. Cat priveste
incetarea functiei tutorelui, principalele cauze ar fi destituirea (cu titlu de sanctiune –
indepartatrea de la tuteala) pentru indeplinirea defectuoasa sau abuziva a atributiilor (art.
158 NCC).
De asemenea, tutorele poate fi inlocuit, inlocuire care se poate realiza in conditiile
prevazute de lege si atunci cand, spre exemplu, a implinit varsta de 60 de ani si ar putea
sa ceara inlocuirea. Functia tutorelui inceteaza si prin moarte.
Cat priveste incetarea tutelei ca masura de ocrotire, principala modalitate de
incetare este dobandirea capacitatii de exercitiu. Capacitatea deplina de exercitiu poate fi
dobandita si anticipat, tutela incetand si in acest caz. In al doilea rand, tutela poate inceta
atunci cand au disparut cauzele care au determinat instituirea ei (motivele de la art. 110
NCC). Moartea minorului atrage dupa sine de asemenea incetarea tutelei.
Fie ca este vorba de incetarea functiei sau a tutelei ca atare, tutorele e tinut sa dea
socoteala – adică sa faca o dare de seama generala (pe parcursul exercitarii se pot da si
dari de seama anuale sau periodice). Darea de seamă este un raport complet privind
modul de exercitare a tutelei aratandu-se in principal care este situatia bugetulul respectiv,
veniturile obtinute de minor, cheltuielile cu administrarea lui si starea proceselor in care
este antrenat minorul. Darea de seama generala este verificata de catre instanta de tutela
si daca este găsita corecta, tutorele primeşte descărcarea, dar care nu il exonereaza de
raspundere. Raspunderea cuprinde o latura personala (amenzi sau destituirea tutorelui)
dar si o latura patrimoniala – raspunderea civila delictuala (principiul repararii integrale si
in natura a pagubelor). In ce priveste aceasta descarcare de gestiune, chiar daca instanta
a dat o descarcare tutorelui, acesta poate raspunde pentru prejudiciul provocat de fapta
sa. Prescriptia nu curge intre tutore si minor cat timp nu a fost rezolvata aceasta
chestiune.
Se poate intampla sa apara imprejurari exceptionale care sa necesite numirea unui
curator special, chiar în cazul ocrotirii minorului.

34
 1.3. Curatela este un mijloc de protectie speciala si ocazionala a minorului in
cazurile anume prevazute de lege (principalele enumerate in art.150 NCC). El are caracter
temporar şi subsidiar.
Cat priveste regulile aplicabile curatelei speciale aceasta este denumita „tutela ad-
hoc”, deci regulile de la tutela care se aplica corespunzator.
Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre
cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va numi un curator
special.
De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le
încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un curator special.
Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la
cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator
special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă.

2. Ocrotirea blnavului psihic.

O a doua categori de persoane care sunt supuse măsurilor de ocrotire este aceea a
persoanelor care din motive medicale (alienatie si debilitate) nu sunt in masura sa se
ingrijeasca de bunurille lor, caz in care legea prevede punerea sub interdictie
judecatoreasca ( art. 164 şi 154 NCC si urm)..
Interdictia judecatoreasca este acea masura de ocrotire a persoanei care din cauza
alienatiei sau debilitatii mintale nu e in masura sa se ingrijeasca singura si pentru care se
dispune instituirea tutelei. Interdictia judecatoreasca este in acelasi timp si o institutie
juridica de sine statatoare care face parte din institutia mai mare a ocrotirii persoanei fizice
si deci un asnamblu de norme juridice avand un obiect specific.
In ce priveste caracterele juridice:
1. este vorba de o masura de ocrotire.
2. este o masura de ocrotire cu caracter judiciar (judecatoreasca) .
Prin urmare, chiar daca este vorba de persoane pt care s-a prescris internarea intr-
un spital de neuro-psihiatrie, acele persoane, cat timp nu sunt puse sub interdictie
judecatorească ca atare, se bucura in continuare de capacitate deplina de exercitiu, daca
au peste 18, sau, daca au 14-18, de capacitate de exerciţiu restrânsă/limitata. Nu orice
persoană care este sub tratament medical poate fi considerata si lipsita de capacitate de
exercitiu. Lipsirea de capacitate de exercitiu are loc exclusiv in conditiile prevazute de art
164 NCC. Persoana care nu are discernamantul necesar pentru a se ingriji de interesele
sale, din cauza bolii mentale de care suferă va fi pusa sub interdictie judecatoreasca.
Art. 211 din Legea nr. 71/2011 de punere in aplicare a NCC dă definiţii de ordin
medical care trebuie luate in considerare. În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei

35
civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală
psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona
critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea
drepturilor şi obligaţiilor civile.
Efectele punerii sub interdictie judecatoreasca constau in pierderea capacitatii de
exercitiu a persoanei si instituirea tutelei. Persoana îşi păstrează însă capacitatea de
folosinţă.
Actele incheiate de persoana pusa sub interdictie judecatoreasca sunt anulabile chiar
daca avea discernamant la data incheierii lor pentru ca actul e anulabil pe motiv de
incapacitate (stare de drept) si nu pe motiv de inexistenta a discernământului (stare de
fapt).
Daca motivele pentru care s-a dispus interdictia judecatoreasca au încetat, legea
prevede ridicarea acestei masuri. Daca fata de interzis efectele hotararii de punere sau de
ridicare a interdicţiei se produc imediat, fata de tertele persoane de buna credinta măsura
opereaza numai de la data de la care s-au indeplinit formalitatile prevazute de lege.
O ultima categ de pers care necesita ocrotire este aceea a majorilor aflati in situatii
deosebite. Ocrotirea se realizeasa prin curatela prevăzută de art. 278 NCC si urmatoarele.

3. Curatela majorului.
Deşi forma de ocrotire poartă numele de curatelă, rebuie menţionate elementele
specifice fata de curatela minorului.
Curatela majorului este si ea o măsura care poate fi temporara, dar care poate fi
dispusa numai pentru cazurile prevăzute de art. 178 NCC:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi
capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în
condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau
un administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate,
nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu
suferă amânare;
c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu,
nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general.
Cazurile menţionate nu sunt exclusive, curatela aplicându-se şi pentru alte cazuri
special prevăzute de lege (e.g. art. 1718, 1736 NCC).
Cel reprezentat nu îşi pierde capacitatea de exerciţiu ca urmare a instituirii măsurii.
De aceea regulile aplicabile nu sunt cele de la tutelă, puterile curatorului fiind

36
reglementate prin trimitere la cele de la mandat care se aplica in mod corespunzător, in
afara cazului in care instanţa prevede ca acesta sa lucreze ca un administrator simplu (art.
795 NCC).
O consecinţă a conservării capacităţii de exerciţiu a persoanei ocrotite este şi aceea
că ocrotitorul nu poate decide împotriva voinţei celui ocrotit.

4. Testare.
4.1. Exemple de subiecte de sinteză:

- Curatela majorului.
- Interdicţia judecătorească.
- Caracterele şi principiile tutelei.

4.2. Exemplu de test grilă:

Curatela:
a) este obligatorie pentru cel desemnat curator, în sensul că acesta nu poate
refuza sarcina;
b) este obligatoriu de instituit în cazul în care o persoană lipseşte îndelungat de
la domiciliul său, chiar dacă aceasta a lăsat un mandatar care să se ocupe de afacerile
sale.
c) capabilului este guvernată, în principiu, de regulile instituite în materie de
mandat.

În cazul declarării judecătoreşti a morţii, cel declarat mort:

a) îşi pierde capacitatea de folosinţă de la data rămânerii definitive a hotărârii;
b) nu îşi poate redobândi bunurile de la moştenitorii săi dacă aceştia sunt de
bună credinţă la data dobândirii;
c) poate cere anularea hotărârii declarative de moarte oricând, fără a fi ţinut de
un termen de prescripţie.

Actele de dispoziţie încheiate de către interzisul judecătoresc:

a) sunt nule pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acestuia;
b) vor putea fi anulate pentru incapacitate numai dacă cealaltă parte a cunoscut
măsura interdicţiei judecătoreşti;
c) sunt anulabile fără a fi nevoie de dovada unui prejudiciu.

Speţă La data de 02.10.2011 A, major, încheie cu B un contract de vânzare a unui

imobil. Având în vedere debilitatea mintală de care suferă A, la 03.10.2011 se
declanşează procedura punerii sale sub interdicţie. La data de 05.02.2012 A îi vinde lui B
un autoturism. La data de 05.03.2012 se pronunţă hotărârea definitivă şi irevocabilă de

37
punere sub interdicţie a lui A. La data de 06.03.2012 A vinde lui C un alt autoturism.
Evaluaţi validitatea actelor încheiate de către A, ţinând cont de faptul că B nu a cunoscut
nici boala de care A suferea şi nici de existenţa şi rezultatul procedurii de punere sub
interdicţie.

38
 TEMA § 4 Starea civilă

Reglementare: NCC, Legea nr. 119/1996.

1. Starea civilă.
Prin starea civilă (sau statutul civil al persoanei fizice) înţelegem mijlocul de
identificare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această
semnificaţie, potrivit legii.
Potrivit art. 98 NCC: “Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în
familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare
civilă.”
Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv civil
nepatrimonial sau ca sumă a unor calităţi personale.
Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă cuprinde următoarele prero-
gative: posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; posibilitatea de a
pretinde să fie individualizat, de către alţii, prin starea sa civilă; posibilitatea de a recurge,
în caz de nevoie, la forţa coercitivă a statului.
Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde mai multe elemente, dintre
care unele privesc situaţia familială, inclusiv filiaţia şi natura acesteia (din căsătorie, din
afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat,
văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva). Alte elemente componente ale stării civile
sunt sexul (bărbat sau femeie), vârsta, cetăţenia etc. În principiu, orice calitate ce produce
efecte juridice ar putea fi inclusă în starea civilă. Totuşi, vom include în starea civilă numai
acele calităţi inerente oricărei persoane fizice, iar nu şi diversele profesii şi funcţii, chiar
dacă acestea implică drepturi şi obligaţii proprii.
De reţinut că starea civilă este determinată (fixată) de lege. Legea este cea care
fixează starea civilă a unei persoane la naşterea acesteia, iar persoana respectivă nu
poate să îşi modifice direct starea civilă, însă are posibilitatea de a îndeplini anumite acte
care, pe cale de consecinţă, vor antrena schimbări în starea sa civilă. Deci, pentru ca o
persoană fizică să dobândească o anume stare civilă, este necesar să intervină anumite
împrejurări (fapte sau acte juridice), precum naşterea, adopţia, căsătoria etc., de care
legea leagă diferite efecte, interesând statutul juridic al persoanei.
Starea civilă nu trebuie confundată cu folosinţa stării civile (posesia de stat), întrucât
prima noţiune are în vedere statica, pe când cea de a doua are în vedere dinamica
atributului de identificare în discuţie. Deşi starea civilă nu poate fi dobândită prin simpla ei
folosire în fapt, totuşi, această folosire produce anumite efecte.

39
 Folosinţa stării civile (posesia de stat) reprezintă acea stare juridică ce rezultă din
întrunirea, cumulativă, a trei elemente (art. 410 NCC):
- nomen, adică individualizarea unei persoane prin purtarea numelui ce corespunde
stării civile pretinse de acea persoană;
- tractatus, adică tratarea, considerarea unei persoane, de către cei apropiaţi, ca fiind
persoana căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează aceasta;
- fama, adică recunoaşterea, în familie şi societate, ca fiind persoana căreia îi
aparţine starea civilă de care aceasta se prevalează.
Efectul principal al posesiei de stat se situează pe tărâm probatoriu. Astfel, posesia
de stat (folosinţa stării civile) prezumă că starea civilă corespunde realităţii, prezumţie ce
poate fi completată sau chiar combătută. Dacă însă posesia de stat este întărită de
existenţa unui act de stare civilă (act de naştere) căruia îi corespunde, deci dacă există
concordanţă între posesia de stat şi actul de naştere, atunci prezumţia de existenţă a
acelei stări civile este o prezumţie legală absolută şi irefragabilă. Astfel, NCC prevede:
“Art. 411. - (1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât
aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta.
(2) Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie
de stat conformă cu actul său de naştere.
(3) Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut
loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât
aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă. “
Diversele elemente ale stării civile pot avea drept cauză fie un act juridic sau
jurisdicţional (de exemplu, adopţia, căsătoria, divorţul etc.), fie un fapt juridic stricto sensu
(spre exemplu, naşterea, decesul etc.). Principalele fapte şi acte juridice ce privesc starea
civilă a unei persoane sunt consemnate (înregistrate) în înscrisuri ce poartă denumirea de
acte de stare civilă. Aşadar, este necesar să definim noţiunile de înregistrări de stare civilă
şi de acte de stare civilă.

2. Înregistrările de stare civilă.

Prin înregistrări de stare civilă înţelegem acele operaţiuni juridice de consemnare,
în registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor juridice ce privesc starea civilă, precum şi
a altor elemente prevăzute de lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către
organele cu atribuţii de stare civilă.
Există două categorii (feluri) de înregistrări de stare civilă:
- înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă. Această formă este utilizată
în cazul naşterii, al căsătoriei şi al decesului, întocmindu-se, în mod corespunzător, actul
de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces;
- înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale în registrele de stare civilă
(pe actele de stare civilă). Această formă este utilizată în cazul stabilirii filiaţiei faţă de

40
mamă, al stabilirii filiaţiei faţă de tată, al încuviinţării adopţiei, al desfiinţării sau desfacerii
adopţiei, al desfacerii (divorţului), desfiinţării sau încetării căsătoriei, al schimbării numelui
pe cale administrativă, al schimbării sexului etc.
Centralizatorul înregistrărilor de stare civilă este actul de naştere, întrucât orice
modificare intervenită în starea civilă a unei persoane se comunică autorităţii administraţiei
publice locale unde s-a întocmit actul de naştere al persoanei respective în vederea
înscrierii menţiunii corespunzătoare.

3. Actele de stare civilă.

Actele de stare civilă sunt acele acte (instrumentum), din registrele de stare civilă,
în care sunt consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii,
elementele stării civile.
În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de căsătorie
şi actul de deces.
În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare civilă şi
certificatele eliberate pe baza celor trei acte de stare civilă (certificatul de naştere,
certificatul de căsătorie şi certificatul de deces), precum şi duplicatele acestor certificate,
eliberate în condiţiile legii.
Actele de stare civilă au o natură juridică mixtă.
Pentru dreptul civil, ele reprezintă o categorie de înscrisuri autentice (art. 99 alin. 2
NCC). Art. 1 din Legea nr. 119/1996 dispune că actele de stare civilă sunt înscrisuri
autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este, pe de o parte, înscrisul
doveditor (instrumentum) al actului administrativ individual (negotium) care este
înregistrarea de stare civilă, iar, pe de altă parte, un mijloc de evidenţă a populaţiei. Actele
de stare civilă se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea
numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde, pe lângă regulile referitoare la
înregistrarea lor iniţială (de care ne-am ocupat deja), anumite reguli privind reconstituirea
şi întocmirea ulterioară, precum şi o serie de reguli referitoare la anularea (desfiinţarea),
modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale menţiunilor de pe
acestea.
Reconstituirea actelor de stare civilă poate fi cerută atunci când:
- registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
- actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul
sau extrasul de pe acest act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:

41
 - întocmirea actului de naştere sau deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele
necesare întocmirii acestuia;
- întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor
de către ofiţerul de stare civilă.
Anularea (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora este acea sancţiune care intervine atunci când nu au fost respectate dispoziţiile
legale ce reglementează condiţiile de valabilitate a acestora, spre exemplu:
- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
- actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă sau, după caz, de primăria
respectivă (necompetenţa generală, materială sau teritorială);
- faptul sau actul de stare civilă nu există;
- nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
- menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
- menţiunea a fost operată cu un text greşit etc.
Modificarea actelor de stare civilă presupune înregistrarea unor menţiuni ce privesc,
în general, schimbările în starea civilă a unei persoane, în ipotezele prevăzute de lege
(dar şi în alte ipoteze), anume:
- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
- înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii acesteia;
- înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
- înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui;
- înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei române.
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora
presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă,
de exemplu, dacă există neconcordanţă între cele două exemplare ale registrelor de stare
civilă, dacă la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere a fost înregistrat un alt nume
decât cel care trebuia trecut etc.
Completarea actelor de stare civilă presupune întregirea acestora cu menţiunile
omise, atunci când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deşi trebuiau
completate, spre exemplu, la rubrica „numele tatălui” din actul de naştere nu a fost trecut
nici un nume, deşi la data întocmirii actului de naştere copilul respectiv avea stabilită
filiaţia faţă de tată.
Anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare
civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se pot face numai în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile.
De menţionat însă că, potrivit art. 102 NCC, actele de stare civilă întocmite de o
persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea
tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această

42
calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul
întocmirii lor, lipsa acestei calităţi. Este o aplicaţie a regulii error communis facit jus.

4. Acţiunile de stare civilă.

Prin acţiuni de stare civilă desemnăm acele acţiuni în justiţie care au ca obiect
elemente de stare civilă.
Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în justiţie ce privesc
anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă ori
menţiunilor înscrise pe marginea acestora.
Criteriul principal de diferenţiere între cele două categorii de acţiuni în justiţie îl
constituie obiectul acţiunii. Acţiunea de stare civilă are ca obiect un element al stării civile,
pe când acţiunea referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau com-
pletarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora are ca obiect
înregistrarea de stare civilă, deci nu priveşte starea civilă, ci doar modul în care aceasta
(legalmente şi precis stabilită) a fost înregistrată în registrele de stare civilă. În alte
cuvinte, prin acţiunile din această din urmă categorie nu se contestă şi nici nu se solicită
schimbarea vreunui element de stare civilă, deci aceste acţiuni nu sunt de natură să
schimbe însuşi statutul civil al persoanei.
Pe lângă deosebirile referitoare la obiect, între cele două categorii de acţiuni în
justiţie mai există şi alte diferenţieri importante, anume sub aspectul temeiului juridic, al
competenţei, al incidenţei prescripţiei extinctive etc.
Astfel, în privinţa temeiului juridic, acţiunile de stare civilă se întemeiază pe anumite
dispoziţii ale Codului civil, iar acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea
acestora se fundamentează pe Legea nr. 119/1996.
Deosebiri există şi din punctul de vedere al competenţei materiale şi al competenţei
teritoriale a instanţei. Unele acţiuni de stare civilă sunt de competenţa materială în primă
instanţă a tribunalului (acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în încuviinţarea adopţiei,
acţiunea în desfiinţarea adopţiei şi acţiunea în desfacerea adopţiei), pe când toate acţiunile
referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de
stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt de competenţa în primă
instanţă a judecătoriei. Sub aspectul competenţei teritoriale, pentru majoritatea acţiunilor de
stare civilă se aplică regula înscrisă în art. 5 C. proc. civ., deci competenţa aparţine
instanţei de la domiciliul pârâtului, cu excepţia cazurilor în care, printr-o normă specială, se
stabileşte competenţa teritorială de a soluţiona o anumită acţiune de stare civilă în favoarea
unei alte instanţe (cum este cazul, spre exemplu, al acţiunii de divorţ, al acţiunilor în materie
de adopţie), iar competenţa teritorială de rezolvare a acţiunii referitoare la anularea
(desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori

43
menţiunilor înscrise pe marginea acestora aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se
află domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului.
Cât priveşte eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive, reamintim că unele acţiuni
de stare civilă (acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, acţiunea în stabilirea paternităţii,
acţiunea în tăgăduirea paternităţii) sunt prescriptibile extinctiv, în vreme ce acţiunile
referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea actelor de
stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt, în toate cazurile,
imprescriptibile extinctiv.
De regulă, în doctrină, după obiectul sau finalitatea lor, acţiunile de stare civilă sunt
clasificate în:

- acţiuni în reclamaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea
altei stări civile (mai exact, altui element de stare civilă) decât cea existentă la data
intentării acţiunii. Sunt incluse în această categorie acţiunea în stabilirea maternităţii (art.
423-424 NCC) şi acţiunea în stabilirea paternităţii (art. 424-428 NCC);

- acţiuni în contestaţie de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte înlăturarea
unei stări civile (mai exact, a unui element de stare civilă), pretins nereale, şi înlocuirea ei
cu alta, pretins reală, de exemplu, acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 429-433 NCC),
acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate,
acţiunea în nulitatea căsătoriei, acţiunea în nulitatea adopţiei, acţiunea în nulitatea
recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate etc.;

- acţiuni în modificare de stat, adică acele acţiuni prin care se urmăreşte o

schimbare, doar pentru viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind
contestată. Este cazul acţiunii de divorţ (art. 379-404 NCC), al acţiunii în desfacerea
adopţiei şi al acţiunii prin care se solicită schimbarea sexului.

În cazul primelor două categorii de acţiuni menţionate mai sus, hotărârea ce se va

pronunţa, în caz de admitere a cererii, va avea un efect declarativ, în sensul că ea va
declara o stare civilă anterioară. Spre exemplu, în cazul admiterii unei cereri în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei, stabilirea filiaţiei acestui copil faţă de pârât va
avea efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, pârâtul faţă de care s-a admis
acţiunea fiind considerat tatăl copilului încă de la naşterea acestuia din urmă, iar nu numai
din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a admis cererea în stabilirea
paternităţii. Având în vedere efectul declarativ al hotărârilor respective, se consideră,
uneori, că acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie de stat formează o
singură categorie de acţiuni de stare civilă, în ambele ipoteze fiind vorba de

44
recunoaşterea, cu efect retroactiv, a unui element de stare civilă contrar celui care, în
aparenţă, există la data intentării acţiunii.
În cazul celei de a treia categorii, dacă se admite cererea, hotărârea va avea un efect
constitutiv, efectele producându-se numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Spre exemplu,
adopţia se consideră desfăcută de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin
care s-a desfăcut adopţia, deci, de la această dată, încetează rudenia creată prin adopţie
şi reapare rudenia firească.
O altă clasificare a acţiunilor de stare civilă se poate face în funcţie de sfera
persoanelor îndreptăţite să le exercite, deci în raport de legitimarea procesuală activă,
distingându-se:
- acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile. Această categorie
include acţiunea de divorţ, precum şi acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei;
- acţiuni ce pot fi pornite de titular, de reprezentantul legal al acestuia şi de pro curor,
eventual nu însă de orice persoană care ar justifica un interes (acţiunea în stabilirea
maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii);
- acţiuni ce pot fi pornite deşi de alte organe sau persoane expres prevăzute de lege,
cum ar fi acţiunea în tăgada paternităţii.
- acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată (acţiunea în contestarea
recunoaşterii voluntare de maternitate, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de
paternitate, acţiunea în contestarea filiaţieidin căsătorie, acţiunea în contestarea existenţei
împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate, acţiunea în declararea
nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea în declararea nulităţii absolute a adopţiei).
Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel încât, în principiu, ele nu
sunt supuse prescripţiei extinctive.
De la regula imprescriptibilităţii acţiunilor de stare civilă există următoarele excepţii:
acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei; acţiunea în tăgăduirea paternităţii,
dacă a fost pornită de mamă sau soţul,acesteia; acţiunea în stabilirea paternităţii copilului
din afara căsătoriei, dacă nu este intentată în timpul vieţii acestuia).
Aplicând regula exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis, rezultă că
toate celelalte acţiuni de stare civilă sunt imprescriptibile extinctiv.

5.Testare.

5.1. Exemple de subiecte de sinteză:

- Proba actelor de stare civilă.

- Rectificarea actelor de stare civilă.

45
 5.2. Exemplu de test grilă:

Sunt acţiuni în modificare de stat:

a) acţiunea de divorţ;
b) acţiunea în stabilirea paternităţii;
c) acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate.

6. Bibliografie specială.

- Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele în

reglementarea noului Cod civil, ediţia a III-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011.

- Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a III-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008.

- Carmen Tamara Ungureanu , Drept civil român. Partea generală .Persoanele,

ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.

- Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele - în reglementarea NCC, Ed. a treia,

Ed. C.H. Beck

46
§5. Bibliografie generală.

- Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele în

reglementarea noului Cod civil, ediţia a III-a, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2011.

- Carmen Tamara Ungureanu , Drept civil român. Partea generală .Persoanele,

ediţia a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.

- Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele - în reglementarea NCC, Ed. a III - a,

Bucureşti, Ed. C.H. Beck.

Notă: oricare dintre referinţele bibliografice generale poate fi avută în vedere, nefiind
necesară cercetarea tuturor referinţelor arătate.

47