COMEDIA

O SCRISOARE PIERDUTA
ION LUCA CARAGIALE
-PARTICULARITATILE TEXTULUI-

Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, care evoca
personaje, intamplari, moravuri intr-un mod care starneste rasul, avand, de regula,
un final fericit.
Dupa cum afirma Diomede:”Comedia este tratarea inofensiva si fara catastrofe
a faptelor normale si particulare”.
I.L. Caragiale a fost unul din cei patru scriitori reprezentativi pentru
Epoca Marilor Clasici, alaturi de Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ioan Slavici. A
fost un spirit bivalent, inzestrat pentru comic si comedii, si pentru analitic in
nuvele si in drama “Napasta”.
Comediile lui IL Caragiale, desi sunt inspirate din realitatea secolului al
XIX-lea – contemporana scriitorului, aduc in fata spectatorului un univers comic de
eterna actualitate. A treia din seria celor patru comedii, “O scrisoare pierduta” a
avut premiera pe scena Teatrului National din Bucuresti la 13 noiembrie 1884 si a
fost publicata in revista “Convorbiri literare” in 1885.
Opera a fost vazuta ca o ilustrare artistica a contextului social-politic
creat in jurul anului 1993, an in care au avut loc alegeri parlamentare, ba, mai
mult decat atat, au fost critici care nu s-au sfiit sa identifice in personajele
caragialiene profiluri ale personalitatilor vremii.
Intre speciile dramatice, comedia are cateva specifice: personajele apartin
stratului de mijloc sau paturii joase a societatii, starneste rasul, punand in
lumina defecte morale sau fizice, dar si conflictul intre aparenta si realitate,
limbajul are ca model vorbirea comuna, iar finalul aduce impacarea adversarilor.
Titlul comediei numeste pretiosul obiect care antreneaza personajele in
conflicte carnavalesti si le prinde in vartejul unor actiuni cu proportii
catastrofale, tratate insa in registru comic, care surprinde contrastul dintre
aparenta si esenta. Din obiect al unei relatii particulare, scrisoarea devine un
document de interes public. Ca instrument de santaj, ea deplaseaza actiunea de pe
scena politica in culisele luptei electorale.
“O scrisoare pierduta” este o comedie realista de moravuri politice care are
ca tema dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru
alegerea de deputati in parlament.
Genul dramatic reuneste operele scrise pentru a fi reprezentate, prin
interpretarea actorilor, cu contributia decorului sugestiv, a luminilor, a muzicii,
realizandu-se astfel spectacolul care integreaza publicul mai mult decat oricare
alt gen literar. Dintre speciile principale ale genului : comedia, tragedia si
drama, Caragiale s-a oprit asupra celor din urma, scriind 4 comedii si o drama.
Textul dramatic impune comunicarea mesajului prin dialog si prin replici ale
personajelor, completate de elementele nonverbale si paraverbale, precum si de
informatii referitoare la decor, care preiau rolul descrierii din textul narativ.
“O scrisoare pierduta” infatiseaza o lista de 12 persoane, dupa cum le numeste
autorul in pagina de prezentare, la care se adauga figurantii : alegatori,
cetateni, public. Textul este impartit in patru acte cu un numar variabil de scene
si pastreaza, in mare masura, ideea de unitate de timp, spatiu si actiune.
Pentru ca este destinata reprezentarii pe scena, intr-un timp limitat, opera
dramatica este supusa necesitatii de a concentra actiunea si de a mentine
tensiunea. Asa se explica faptul ca “O scrisoare pierduta” debuteaza ex-abrupto, in
plina intriga, dupa consumarea expozitiunii in afara cadrului textual sau scenic.
Acumularea de conflicte se produce rapid, angreneaza toate personajele si se
precipita spre un final spectaculos.
Comedia se deschide cu evocarea raidului nocturn facut de Pristanda, care,
spionand casa lui Catavencu, a aflat intentia acestuia de a publica in “Racnetul
Carpatilor” o scrisoare compromitatoare. Pe parcursul primelor 5 scene ale actului
I, se contureaza, din diverse perspective, expozitiunea, consumata deja inaintea
debutului actiunii propriu-zise: felul in care a fost pierduta scrisoarea, de catre
cine si cui ii este adresata, continutul ei. Desfasurarea actiunii introduce in
scena personaje noi. Farfuridi si Branzovenescu dau primele semne de suspiciune,
Cetateanul turmentat vine sa aduca scrisoarea andrisantului, dar constata ca nu o
mai are. Zoe utilizeaza tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe Fanica sa
sustina candidatura canaliei, dar acesta nu accepta, spre deosebire de Trahanache,c
are a cedat mult mai usor.
Actul II se desfasoara in ritmuri foarte alerte si adauga complicatii
bulgarelui de zapada creat deja si pornit cu viteza pe panta alegerilor. Pristanda
este prins intre ordine contradictorii: prefectul ii poruncise perchezitionarea
casei lui Catavencu si arestarea lui, pe cand Zoe solicita eliberarea captivului si
ii promitea sprijinul electoral. Actul se incheie cu sosirea depeşei de la centru,
prin care se solicita alegerea altui candidat pt colegiul al II-lea.
Discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu deschid actul III si
pregatesc punctul culminant: anuntarea noului candidat, Agamemnon Dandanache.
Incercarile lui Catavencu de a vorbi despre scrisoare esueaza, pentru ca este
saltat in ambuscada pregatita de Pristanda. In incaierare isi pierde palaria, care
ajunge la Cetateanul turmentat, impreuna cu scrisorica din captuseala.
Actul IV continua in crescendo tensiunea dramatica, pentru ca scrisoarea nu a
ajuns inca la Zoe, iar Catavencu este de negasit. Intre timp, Dandanache
desconspira tertipurile prin care a ajuns candidat si anunta intentia de a folosi
docomentul ca eterna arma de santaj. Tocmai cand se credea definitiv dezonorata,
salvarea coanei Joitica apare in persoana simpaticului Cetatean, care ii restituie
scrisoarea. Redevenita puternica, femeia are taria sa-l ierte pe umilul domn Nae,
dar in deznodamant ii pretinde sa conduca petrecerea in cinstea noului ales.
Conflictul principal al operei antreneaza doua tabere a caror confruntare are
loc in plan politic: membrii de baza ai partidului aflat la putere si gruparea
independenta a lui Nae Catavencu, aspirant la calitatea de deputat. Obstacolul este
pierderea biletului de amor trimis de Fanica amantei lui, Zoe. Ciocnirea celor doua
tabere este provocatoare de tensiune dramatica, acumulata treptat prin tehnica
bulgarelui de zapada. In conflictul secundar un rol important are grupul Farfuridi-
Branzovenescu, obsedat de tradare din partea fruntasilor partidului si implicit de
pierderea nominalizarii la deputatie a celui dintai.
In afara conflictelor raman 2 personaje cu ratiuni diferite. Cetateanul
turmentat are o singura preocupare: cu cine sa voteze. Desi ca alegator este
singurul out-sider, ironia destinului face ca scrisoarea sa revina periodic in
mainile lui si sa il oblige sa intre in contact cu fortele opozante. Ghita
Pristanda, politaiul este implicat involuntar in conflict, prin natura meseriei si
a relatiilor cu personajele. El este “urechea” prefectului la fereastra lui
Catavencu, “instrumentul” de forta al lui Trahanache in agresarea adversarului
politic si mesagerul devotat al coanei Joitica.
In plan politic, momentul maximei tensiuni ar trebui sa fie nominalizarea
candidatului-surpriza, impus de la “centru”: Agamemnon Dandanache. De fapt,
tensiunea creste constant, pana la revenirea scrisorii buclucase in mainile
destinatarului. Solutia finala este impacarea tuturor opozantilor, ca si cum nimic
nu s-ar fi intamplat. Toate comediile lui Cragiale debuteaza cu unu scandal si se
termina cu o petrecere, accentuand ideea ca nu exista principii sau valori care sa
nu poate fi incalcate atunci cand enteresul o cere.
Pompiliu Constantinescu demonstreaza legatura operei lui Caragiale cu vechea
comica, argumentand ca personajele ilustreaza vechi tipuri comice: incornoratul –
Zaharia Trahanache; amorezul – Tipatescu; cocheta adulterina-Zoe; demagogul-
Catavencu, Farfuridi, Dandanache; cetateanul- Cetateanul turmentat; raisonneurul-
Pristanda, care este si tipul slujbasului umil.
Caragiale creeaza o tipizare comica, prin generalizarea unei categorii,
amintind de caracterele comice ale comediei clasice, dar eroii lui Caragiale sunt
individualizati prin detalii care se refera la situatia sociala sau intelectuala,
temperament, limbaj. Comicul de caracter configureaza personajul in doua
modalitati: prin evidentierea unei “monomanii” (demagogul, avarul, ipocritul,
gelosul, servilul) sau prin rolul de compozitie ( amorezul, cocheta, incornoratul,
confidentul). Din combinatia celor doua modalitati se nasc personaje care pot fi
incadrate in doua tipologii, cu criterii diferite. Astfel, Zoe este prin trasatura
caracterologica – femeia voluntara si prin rolul de compozitie- cocheta. Ghita
Pristanda are determinarile slugarnicului, dar rolul de compozitie il evidentiaza
ca raisonneur, personaj care face comentarii asupra evenimentelor si judeca faptele
celorlalti.
Comicul de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe
care scriitori il atribuie artei, in general, si literaturii in particular. A
satiriza viciile unei societati, a le contura in tuşe groase, ale arata lumii
intregi devine o maniera de a aborda o “boala”. Rasul pe care il provoaca
spectacolul naravurilor lumii este primul pas spre vindecare.
Lista moravurilor satirizate in “O scrisoare pierduta” este destul de lunga:
adulterul, servilismul, prostia, incultura, infatuarea. Multe pot fi intalnite, in
cumul, la unele personaje, dar principale sunt doua vicii generalizate: demagogia
si coruptia. Acestea sunt extinse la nivelul intregii societati si la nivelul
clasei politice si al marii burghezii.
Discursurile celor chemati sa decida soarta tarii, potentialii deputati
Catavencu si farfuridi reflecta absenta oricarui principiu moral, a unei minime
decente si a unei logici elementare. Mai mult, Dandanache triumfa si este
sarbatorit cu tot fastul cuvenit invingatorului. Cititorul, care gandeste dincolo
de granitele textului, stie ca Gagamita ii va reprezenta in Parlament pe locuitorii
judetului de munte si ca are sansa prelungirii mandatului cu inca o legislatura,
caci scrisoarea este in posesia lui si oricand doreste “pac la Rasboiul” sa o
publice.
Numele publicatiilor, “Racnetul Carpatilor” si “Rasboiul”, dincolo de
ridicolul lor, atrag atentia asupra agresivitatii presei. Nu este lipsit de interes
sa mentionam ca personajele comediilor lui Caragiale, oameni obisnuiti, din popor,
citesc cu sfintenie gazeta, deci ea este formatoare de opinie. Observator lucid,
scriitorul schiteaza un traseu al propagarii imoralitatii, de la clasa politica,
prin presa, la omul de rand.
Singurul personaj feminin al comediei, Zoe, este paradoxal femeia-barbata,
voluntara, tenace, puternica. Distinsa doamna de societate este stimata de toti si
a stiut sa intre in gratiile fiecaruia. Singurul ei punct vulnerabil este viata
secreta, deja vechea istorie de amor cu prefectul, care si-a ratat ascensiunea
politica si a ramas in obscura capitala a judetului de munte doar de dragul ei.
Toata lumea ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa raspunda solicitarilor Zoei –
onorabilul sot ii protejeaza sensibilitatea si executa fara intarziere toate
poruncile ei; Fanica este gata sa renunte la pozitia sociala, pentru a salva
reputatia amantei sale, Ghita Pristanda isi risca slujba si il minte pe prefect,
pentru a facilita intalnirea dintre Catavencu si coana Joitica. Pana si satajistul
domn Nae ii recunoaste calitatile si are vagi remuscari ca tocmai ea a cazut
victima santajului.
Reprezentativa pentru relatiile din cuplul de amanti este scena Vi din actul
III, cand Zoe desfasoara tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe prefect ca
solutia salvatoare este sustinerea candidaturii lui Catavencu. Initial plange si
umila, recunoaste ca a comis “o nerozie fara seaman”. Trece apoi la persuasiune cu
mijloacele santajului sentimental., insira argumente logice, intr-o tirada cu mare
forta de evocare, menita sa-I creeze lui Tipatescu imaginea unui carnagiu “cum or
sa ma sfasie”, repetat la nesfarsit.
In fata acestei apocalipse, Fanica adopta atitudinea cavelrului, care
sacrifica totul pentru aleasa inimii lui, si intr-un elan de romantism
melodramatic, ii propune sa fuga in lume amandoi. Zoe este insa realista; pasiunea
nu ii intuneca ratiunea si nu este dispusa a renunta la tot pentru iubire. Vazandu-
se refuzata in spirijinirea candidaturii santajistului, Zoe joaca o ultima carte:
ameninta cu sinuciderea. Slabiciunea acestea nu corespunde firii ei voluntare, asa
ca amana gestul fatal.
Finalul fericit reasterne linistea peste lumea intreaga, deci si peste
triunghiul conjugal. In nauceala lui, Dandanache repeta aceeasi confuzie si nu ii
poate intra in cap adevarul: il considera pe varstnicul Trahanache prefect, iar pe
Tipatescu – sotul damei.
 In lumea lui Caragiale, indivizii traiesc o existenta derizorie, careia ii
atribuie proportii hiperbolizate si investesc enorm in evenimente marunte, carora
le confera dimensiunile unui destin. Golirea lor de sens existential poate atinge
absurdul, ajungand la definitia esentiala :” Eu nu sunt un cine, eu sunt un ce”.
Singura abilitate pe care o au este imitatia si mimarea unor comportamente, fie ca
este vorba despre dragoste, despre tradare, despre onoare sau despre politica.
Personajele au o adevarata “manie a politicianismului”, citesc gazetele si nu
inteleg nimic, dobandesc dreptul de vot si nu au pe cine alege, pentru ca toti
candidatii sunt la fel de “canalii”. Programele politice nu au nicio relevanta, iar
legea electorala este oricand substituibila cu un biletel de amor.
In opinia lui Mihail Ralea, lumea lui Caragiale are un aspect paradisiac, in
sensul ca personajele sunt lipsite d eproblematici interne si nu percep dureros
esecul, nu se schimba si nu evolueaza.
Despre teatrul lui Caragiale s-a spus ca este “nonpsihologic”, pentru ca
personajele nu au adancimea sufleteasca specifica omului in general. Cititorul nu
regaseste in personaje acele miscari sufletesti cu care l-a obisnuit teatrul
traditional, de aceea se poate spune ca stilul popular si grotesc al comediei sale
este prin el insusi antipsihologic, dupa cum spune I. Constantinescu. Din aceasta
perspectiva, a receptarii contemporane, Caragiale este un scriitor foarte actual,
creator al farsei moderne si neintrecut pictor al unei lumi in deriva morala.
Sintagma “Caragiale-contemporanul nostru” reflecta actualitatea operei
scriitorului care a creat cele mai multe tipuri din literatura romana. Intr-o
capodopera cum este “O scrisoare pierduta” apare imaginea unei lumi de carnaval,
ridicola, o lume a automatismelor, a ambitiilor si a orgoliilor nejustificate.
Totusi, personajele configureaza prin tehnica realismului , un univers care da
iluzia vietii, de aceea rasul caragialesc este unul tragi-comic, intr-o sinteza
specific romaneasca, de natura sa defineasca o atitudine paradozala:”rasu-plansu”.