SUBIECTE VIRUSOLOGIE CURS

1.DESCRIETI CAILE DE PATRUNDERE ALE VIRUSURILOR IN ORGANISMUL

UMAN/EXEMPLE:

Principalele căi de intrare a virusurilor în organism sunt:

A.Tractul respirator.

Infecţiile virale cu poartă de intrare respiratorie sunt foarte frecvente şi, în general, contagiozitatea
acestora este extrem de ridicată datorită capacităţii de diseminare a particulelor virale infectante de
la o gazdă la alta, pe cale aeriană. Aceste aspecte sunt favorizate de aglomerările umane şi de
anotimpurile reci.

B. Tractul gastro-intestinal.

Virusurile cu această poartă de intrare sunt desemnate şi ca virusuri cu transmitere fecal-orală,

infecţiile respective fiind, de regulă, asociate cu condiţii de igienă defectuoasă.

C. Tractul genito-urinar este calea de intrare a agenţilor cu transmitere sexuală

D. Calea cutaneo-mucoasă.

În general, tegumentul constituie o barieră eficientă în calea infecţiilor bacteriene şi a unor infecţii
virale. Totuşi, unele virusuri sunt capabile să traverseze acest obstacol producând fie infecţii mai mult
sau mai puţin localizate la acest nivel (v. papilloma, v. herpes simplex) fie infecţii generalizate. 25
Poarta de intrare nu poate fi întotdeauna identificată cu localizarea şi manifestările infecţiilor
respective (ex. virusul hepatitei B, HIV).

2.DESCRIETI MORFOLOGIA UNUI VIRUS SI TIPURILE DE SIMETRIE VIRALA.

Virusurile posedă o varietate de forme şi o structură diferită, uneori foarte complexă

FORMA VIRUSURILOR:

o formă cilindrică (variante morfologice de virus gripal; unele virusuri vegetale: virusul
mozaicului tutunului),
o sferică (virusurile gripale, paramyxovirusurile),
o cristaliformă sau poliedrică (enterovirusurile: polio)
o formă de prismă sau cărămidă (virusurile pox).

STRUCTURA VIRUSURILOR:

Orice particulă virală (virion) conţine un miez de acid nucleic (nucleoid) şi un strat proteic
înconjurător, denumit capsidă. La unele virusuri există la exterior şi un înveliş numit anvelopă
(peplos).

VIRION=NUCLOID+CAPSIDA+/- PEPLOS

1.NUCLEOIDUL
 Miezul de acid nucleic, constituit fie din ADN, fie din ARN (niciodată din ambele tipuri), are
structură polinucleotidică:

o polimer de radicali fosforici

o pentoză
o baze purinice sau pirimidinice (adenină, guanină, timină şi citozină în cazul ADN viral
şi adenină, guanină, uracil şi citozină în cazul ARN viral)

NB!!!! Majoritatea virusurilor animale conţin o moleculă de acid nucleic monocatenar,

dar există şi virusuri cu acid nucleic bicatenar (reovirusurile conţin două lanţuri de ARN
legate complementar).

Acidul nucleic poate fi dispus liniar, circular sau încolăcit în interiorul virionului şi este
constituit din mai multe segmente sau dintr-o singură moleculă.

Acidul nucleic este genomul virusului conţinând genele, capabile să codifice sintezele de tip
viral în celula parazitată.

2.CAPSIDA

=capsida este dispusă în jurul nucleotidului viral, formând, împreună cu acesta, un complex
denumit nucleocapsidă.

Capsida conţine proteine virale, grupate în unităţi denumite capsomere.

*** Relaţiile spaţiale acid nucleic-capsidă sunt foarte stricte, existând un raport între
subunităţile (nucleotidele) moleculei de acid nucleic şi capsomerele capsidei.

Analiza chimică a compoziţiei capsidei relevă:

o proteine simple, omogene (poliovirusuri şi alte enterovirusuri);

o proteine complexe:
- proteină suport legată de lipide: fosfolipide, colesterol, lecitină (myxovirusuri,
paramyxovirusuri, poxvirusuri);
-proteină suport legată de fracţiuni glucidice → glicoproteine (arenavirusuri, virusurile
oncogene de tip C).

La virusurile mici există un singur tip de monomer capsidal, constituit din lanţuri polipeptidice
omogene sub raportul greutăţii moleculare.

În general virusurile animale mai complexe, virusurile mari şi cele cu înveliş, au o compoziţie
capsidică mai complexă decât virusurile mici şi mijlocii fără înveliş, monomerii fiind alcătuiţi din
lanţuri polipeptidice heterogene.

3.INVELISUL (peplos sau anvelopă) este constituit atât din proteine virale (simple sau
complexe), cât şi din material lipoproteic “împrumutat” de la celula gazdă, în cursul
multiplicării intracelulare a virusului.

Exemple de virusuri cu înveliş:

-virusurile gripale paramyxvirusurile (virusurile paragripale, virusul rujeolos, virusul
urlian),

-virusurile HIV

-arbovirusurile

- virusul rabic.

***Elementele învelişului pot fi asamblate sub forma unei “mantii”, de la care pornesc
prelungiri (virusul gripal, virusul HIV).

NB!!!La nivelul învelişului se pot exprima antigene de mare însemnătate prin imunogenitatea
lor, care servesc uneori şi la ataşarea virionului de receptorii celulei-gazdă (antigenele
hemaglutininice şi neuraminidaza la virusul gripal, antigenele glicoproteice gp 120 şi gp 41, la
virusurile HIV).

SIMTRIE VIRALA-În cazul structurii unui virus, aşezarea spaţială a capsomerelor capsidei, ca
şi poziţia acestora faţă de unităţile de bază ale acidului nucleic viral (nucleotide) prezintă
caracteristici, ceea ce a dus la încadrarea virusurilor în categoria formelor anizotrope de
organizare a materiei, asigurând componentelor structurii un maximum de energie legată
(respectiv, un minimum de energie liberă).

Există două tipuri de simetrie: helicoidală şi icosaedrică. Rar,binara labacteriofag.

A. Simetria helicoidală

Complexul nucleocapsidei este dispus sub forma unei spirale (elice), constituit din nucleoid
(ex. virusul mozaicului tutunului) sau întreaga nucleocapsidă (ex. virusurile gripale).

Elicea (helixul) prezintă un singur ax rotaţional care coincide cu axul cilindrului

nucleocapsidei sau a nucleoidului. Monomerii capsidei formează capsomere identice şi sunt ei
înşişi identici, stabilind cu monomerii vecini acelaşi tip de legături.

Monomerii capsidei formează o figură în formă de panglică.

B. Simetria icosaedrică

Există la virusuri cu dimensiuni mici (enterovirusuri) şi mijlocii (virusurile grupului Herpes).

Acidul nucleic, de regulă monocatenar, este dispus central, ca un ghem lax.

În jurul lui sunt aşezate capsomerele, după planuri de simetrie riguroase, astfel încât
conturul nucleocapsidei, privit în plan, apare ca un hexagon şi privit în spaţiu apare ca o figură
poliedrică, cu feţe şi muchii egale între ele “icosaedru” (20 de feţe, 30 de muchii, 12 vârfuri).

Monomerii proteici ai capsomerului 6 sau 5 pentru fiecare capsomer (6 - capsomer hexagonal

şi 5 - capsomer pentagonal).

Numărul de capsomere în icosaedru este de 42, din care 12 pentagonale şi 30 hexagonale.

 Aşezarea capsomerelor se face după anumite axe: axele ideale trec prin centrul edificiului şi
prin colţurile capsidei. Axele ce trec prin colţuri împart icosaedrul în 5 sectoare. Dacă
icosaedrul se învârteşte în jurul axului central cu 1/5 la fiecare rotaţie, se obţine aceeaşi figură.
Deci prin rotaţie completă figura se reproduce pe ea însăşi de 5 ori.

Există şi axe de simetrie care împart icosaedrul în 3 sectoare egale (axe ce trec prin centrul
feţelor triunghiulare). Dacă icosaedrul se roteşte cu 1/3, la fiecare rotaţie se va reproduce
aceeaşi figură.

Dacă se roteşte cu ½ axul ce uneşte centrele a 2 capsomere hexagonale opuse, icosaedrul

poate fi reprodus.

Deci, icosaedrul viral are o simetrie rotaţională de tip 5: 3: 2, cu unele excepţii (adenovirusuri,
reovirusuri).

3.DESCRIETI RELATIA VIRUS-CELULA-GAZDA DE TIP LITIC (CITOCID).

În acest tip de relaţie ,infecţia cu virus a unei celule animale se soldează cu moartea celulei şi
cu eliberarea de particule de virus neoformate (progeni) în mediul extracelular.

Etapele acestei relaţii

1) Adsorbţia
2) Penetrarea
3) Decapsidarea
4) sinteza particulelor virale neoformate
5) eliberarea particulelor virale neoformate.
Adsorbţia =procesul implică doi timpi: colizinea şi ataşarea.
*** Coliziunea reprezintă alipirea particulei (prin situsurile virale de ataşare) de suprafaţa
celulei sensibile .. Ea depinde, pe de o parte, de proporţia între numărul de virioni şi
numărul de celule (raportul de infectivitate), iar pe de altă parte, de unele condiţii ale
mediului de reacţie (temperatură, pH, concentraţie ionică).
*** Ataşarea semnifică unirea strânsă între virion şi unele zone de pe suprafaţa celulei,
numite receptori.
Receptorii celulari pot fi specifici anumitor agenţi virali, explicând tropismul unor virusuri
faţă de anumite substrate celulare (myxovirusuri, picornavirusuri) sau pot fi nespecifici
(neselectivi în raport cu mai multe categorii de virusuri - arbovirusuri, poxvirusuri).
 Ataşarea specifică a myxovirusurilor (v. gripale) şi paramyxovirusurilor (v. urlian, v.
bolii Newcastle) se datoreşte intervenţiei unei enzime virale (neuraminidaza) care
prezintă proprietatea de a ataca substanţa receptor constituită din situsuri de
mucoproteină (bogate în acid neuraminic sau sialic).
 Ataşarea specifică a picornavirusurilor a fost cercetată îndeosebi la poliovirusuri.
Astfel, extrăgându-se un material proteic din membranele celulelor susceptibile la
infecţia cu poliovirusuri, s-a demonstrat capacitatea acestui material de a inactiva
virusul. În prima etapă a ataşării, receptorii specifici poliovirusurilor realizează un
complex reversibil, pentru ca, în timp, legătura receptor-virus să devină stabilă
(capacitatea infectivă a virusului nu mai poate fi recuperată prin diverse tentative
 de desfacere a complexului). Tot referitor la receptorii pentru poliovirusuri este de
remarcat că, uneori, celulele aparţinând unei anumite specii sau unui anumit
allotip, rezistente in vivo la infecţia poliovirotică, devin deosebit de sensibile la
acelaşi virus, odată cu scoaterea lor din organism şi cultivarea in vitro (exemplu:
celulele renale de maimuţă). Acest fenomen poate fi explicat prin derepresarea in
vitro a unei gene celulare care codifică exprimarea activităţii receptorului de
membrană pentru poliovirus. Pe de altă parte, sunt şi situaţii în care poliovirusul se
ataşează pe receptorii celulari, fără a se declanşa etapele consecutive ale infecţiei
de tip litic, ceea ce relevă complexitatea fenomenului de ataşare, în funcţie de tipul
de celulă şi de virusul infectant.

Penetrarea -are loc trecerea virusului din exteriorul celulei în interiorul acesteia.
Înglobarea virusului în citoplasmă (“viropexie”) a fost confirmată numai în unele cazuri de
relaţie de tip litic (poliovirusuri, myxovirusuri, reovirusuri), prin prezenţa în citoplasma
celulelor virus infectate, în primele ore de la iniţierea infecţiei virale, a unor vacuole de
fagocitare care conţin particule virale intacte.

Desfacerea capsidei -spre deosebire de bacteriofagi, la care numai acidul nucleic este
“injectat” în celula parazitară, la virusurile animale se impune pierderea unei părţi a capsidei
virale, prin enzimele lizozomale ale celulei.

Lizozomii se aliniază de-a lungul pereţilor vacuolelor de fagocitare, eliberând enzime litice
care desfac atât peretele vacuolei, cât şi o parte a capsidei virionilor conţinuţi în vacuolă.

Pentru virusurile ADN mari (poxvirusuri) decapsidarea este catalizată şi de enzime virus-
induse în celula gazdă.

Sinteza particulelor virale neoformate-cea mai importantă etapă a relaţiei virus celulă
gazdă de tip litic şi constă în esenţă, din codificarea unui nou program, folosind aparatul
ribozomal al celulei parazitate. Această etapă cuprinde două categorii de fenomene: precoce
(“early”) şi tardive (“late”). multiple “copii” conţinând genele de tip viral.

Fenomene precoce

În primele 6-8 ore de la pătrunderea virusului în celulă, acidul nucleic viral induce două
procese

- Oprirea sintezelor proteice de tip celular, prin “paralizarea” funcţională a ADN celular

-Codificarea unor enzime numite polimeraze virus-specifice (ARN polimeraza virus-

indusă, în cazul virusurilor ARN; ADN polimeraza virus-indusă în cazul virusurilor ADN).
Aceste polimeraze catalizează formarea de copii ale acidului nucleic viral, folosind ca
matrice nucleoidul viral decapsidat după intrarea în celulă. Se iniţiază, în acest fel,
replicarea acidului nucleic viral, cu apariţia unor :

Fenomene tardive
 “Copiile” de acid nucleic viral programează la nivelul ribozomilor celulari sinteze proteice
noi, folosind ca “materie primă” aminoacizii celulari, prin legarea acestora într-o ordine
(secvenţă) diferită, conform modelului înscris în genomul viral.

***În cazul virusurilor ARN, moleculele de acid nucleic viral rezultate din replicarea
intracelulară reprezintă ele însele un ARN mesager nou, “citit” direct de ribozom.

*** În cadrul virusurilor ADN, pe matricea acidului nucleic viral se sintetizează mai întâi un
ARN mesager virus specific, care funcţionează apoi ca un nou “programator” la nivelul
ribozomilor.

- Proteinele virale sintetizate de către ribozomi, potrivit unui nou program, se aşează în
jurul moleculelor de acid nucleic viral şi astfel se produce asamblarea şi maturarea
particulelor virale neoformate. În cadrul acestui proces, are loc şi aşezarea subunităţilor
capsidale (monomerilor) după simetria caracteristică tipului de virus infectant, fenomen
codificat şi el de către unele gene virale.

Eliberarea particulelor virale neoformate -virionii nou formaţi, care, cu rare excepţii
(mutante) sunt identici morfologic şi genetic cu particula care a iniţiat infecţia virală a
celulei, sunt eliberaţi în mediul extracelular. De regulă, acest fenomen se însoţeşte de
dezintegrarea (moartea) celulei gazdă.

4.EFECTELE VIRUS-SPECIFICE PE CULTURI CELULARE SI OU EMBRIONAT.

 Ouă de găină embrionate

Cultivarea se face prin inoculare în anexele embrionare: cavitatea amniotică şi alantoidiană,

sacul vitelin, pe membrana corioalantoidiană.

Ouă de găină embrionate, de aproximativ 6-10 zile, sunt utilizate pentru izolarea şi
identificarea unor virusuri din produsele patologice sau pentru prepararea de antigene şi
vaccinuri virale. Inocularea în cavitatea alantoidiană şi amniotică se foloseşte pentru cultivarea
virusurilor gripale, paragripale, v. urlian, rujeolic; pe membrana corioalantoidiană se
cultivă v. herpetic şi poxvirusuri.

Efecte virus-specifice pe ou embrionat: efectul hemaglutinant prin hemaglutininele

virale (depozit cu marginile crenelate, franjurate în prezenţa hematiilor de diverse
specii); leziuni pe membrana corioalantoidiană; incluzii virale; hemoragii şi moartea
embrionului.

 Culturi celulare

Sunt substrate de celule eucariote întreţinute in vitro, sub forma monostratului celular.
Ţesuturile fragmentate în piese mici sunt disociate cu tripsină în celule individuale, diluate
într-un mediu nutritiv şi introduse în recipiente de sticlă sau plastic, unde se ataşează şi se
multiplică pe suprafaţă. Culturile de celule reprezintă astăzi metoda cea mai adecvată pentru
izolarea unor virusuri: enterovirusurilor, adenovirusurilor, v. paragripale, v. respirator sinciţial
etc. Se cunosc trei tipuri de culturi celulare
 o culturi primare (rinichi de maimuţă)
o culturi diploide (din ţesuturile embrionare)
o linii celulare continue (din ţesuturile tumorale).

Multiplicarea virusurilor în culturile de celule se evidenţiază prin examen microscopic direct,

care demonstrează degenerarea celulelor de cultură (apariţia unor modificări morfologice ale
celulelor sub acţiunea virusurilor): efect citopatic (distructiv, sinciţial, în focar).

ENTEROVIRUSURILE (virusurile poliomielitice) determină apariţia unor celule mari,

refringente cu desprinderea în întregime a monostratului celular în 2-3 zile;

VIRUSUL RESPIRATOR SINCITIAL,VIRUSUL RUJEOLOS SI VIRUSUL HERPES determină

apariţia unor celule mari, multinucleate-sinciţii

ADENOVIRUSURILE determină o alterare localizată, cu aspect de mură - în focar.

NB!!!
Alte efecte virus specifice pe culturile celulare sunt: efectul hemaglutinant şi efectul
hemadsorbant.

*Unele virusuri hemaglutinante (gripal, paragripal), multiplicate în culturi de celule, îşi

manifestă proprietatea de a aglutina hematiile anumitor specii de animal.

*Celulele în care s-a multiplicat un virus hemaglutinant sunt capabile să adsoarbă hematiile
provenite de la diferite specii animale (hemadsorbţie).

---Pe culturi celulare au mai fost evidenţiate şi alte efecte virus specifice:

** Incluziile virale sunt formaţiuni intracelulare cu o colorabilitate modificată, dezvoltate

progresiv în timpul multiplicării, reprezentând, în general, locul în care se sintetizează
componente virale sau se asamblează virioni. Sunt unice sau multiple, mari sau mici, rotunde
sau de formă neregulată, acidofile sau bazofile, intranucleare sau intracitoplasmatice

** Interferenţă-unele virusuri (v. rubeolic) fără a produce efect citopatic determină un

fenomen de interferenţă. Cultura inoculată pentru izolarea v. rebeolic este testată câtva timp
mai târziu prin infectare cu un v. citopatogen. Lipsa multiplicării acestuia pledează, cu mare
probabilitate, pentru prezenţa în cultură a v. rubeolic.

** Efectul transformant - modificări morfologice, genetice, metabolice.

5.ACTIUNEA AGENTILOR FIZICI ASUPRA

VIRUSURILOR:EXEMPLE,MECANISME,ACTIUNE.

 CALDURA

Virusurile, în preparatele proaspete (produs patologic), sunt relativ stabile la temperatura

camerei, cu pierderea în timp a infectivităţii.
*** O temperatură de 50-60C inactivează virusurile, prin denaturarea proteinelor capsidale,
uneori inactivarea fiind însoţită şi de pierderea proprietăţilor antigenice (denaturarea
specificităţii antigenice).

***Temperaturile joase reprezintă un mijloc eficient de conservare a virusurilor, în condiţii

speciale (în azot lichid şi în mediu cu substanţe protectoare) putând fi păstrate timp indefinit.

 TRATAMENTUL MECANIC

***Prin agitare se asigură dezintegrarea suspensiei virale.

***La valori înalte de presiune mecanică virusurile sunt rezistente.

***Presiunea osmotică acţionează nociv numai când se produc şocuri osmotice. Modificări mai
discrete ale presiunii osmotice pot duce la schimbări în compoziţia chimică a proteinelor
capsidale.

 ULTRASUNETE

***Acţionează asupra virusurilor cu structură simplă (simetrie helicoidală, fără înveliş) în

formă de baghetă, fiind ineficientă asupra virionilor sferici sau cărămidiformi.

 DESICAREA

***La uscăciune şi la temperatura camerei unele virusuri sunt inactivate (mixovirusuri şi

paramixovirusuri), în timp ce alte virusuri rezistă destul de mult timp în aceleaşi condiţii
(enterovirusuri).

 RADIATIILE

***Indiferent de natura radiaţiilor, ionizante (X, radiaţii ale izotopilor radioactivi) sau
neionizante, (ultraviolete), efectul de iradiere depinde de doi factori: energia quantică şi natura
materialului absorbant. În plus există substanţe care protejează virionul împotriva efectelor
radiaţiilor, cum sunt proteinele sau agenţii reducători.

 RADITATIILE IONIZANTE

***acţionează prin două mecanisme: denaturarea proteinelor şi acizilor nucleici (lacună în

lanţul polinucleotidic, modificarea biochimică a structurii bazelor pirimidinice) şi efectul de
ionizare (formarea de radicali liberi -OH, formarea de peroxizi).

***la doze mai mici de radiaţii ionizante, nu se produce inactivarea virusului, ci apar mutaţii
genice induse.

 RADIATII ULTRAVIOLETE\

***se absorb selectiv la nivelul acizilor nucleici, îndeosebi ADN, determinând formarea
dimerilor pirimidinici toxici. Modificările induse sunt reversibile, selectându-se indivizi
rezistenţi la efectul radiaţiilor, prin procesele de fotoreactivare şi restaurare la întuneric.

 FOTOREACTIVAREA
***radiaţiile luminoase pot activa o enzimă care clivează dimerii pirimidinici toxici

 RESTAURAREA LA INTUNERIC

*** (“dark repair”) constă în faptul că, la întuneric, are loc acţiunea succesivă a trei enzime:

1. o endonuclează care desprinde dimerul pirimidinic de pe ADN

2. 2. o exonuclează care formează “lacune” de-a lungul moleculei alterate de ADN, prin
clivare secvenţială;
3. 3.o ADN-polimerază care umple lacunele, folosind ca matrice porţiunea omologă din
lanţul geamăn de ADN, nealterat.

6.MUTATII VIRALE:DFEINITIE,CLASIFICARE,EXECEMPLE.

Mutaţia virală(DRIFT antigenic) Este o greşeală în autoreplicarea acidului nucleic viral, în cursul
formării de noi progeni (indivizi rezultaţi din multiplicarea virusului în celula gazdă).

**Progenii deosebiţi genetic de particulele virale parentale se numesc mutante virale.

Aceste mutaţii pot fi:

--spontane (mutaţii întâmplătoare, fără intervenţie umană, prin alterarea spontană a unei baze)

--induse (apar experimental sub acţiunea unor factori mutageni fizici - radiaţiile ionizante, sau chimici
- acidul nitros, coloranţii acridinici, analogii halogenaţi ai bazelor pirimidinice: 5- bromdeoxiuridina, 5-
fluorouracil).

***Mecanisme care stau la baza mutaţiilor sunt:

1.substituirea unor baze

2.adiţia unor perechi de baze necomplementare; inserţia mutagenului între două baze vecine de pe
acelaşi lanţ de acid nucleic viral

3.citirea greşită a perechilor de baze

4. deleţia (desprinderea) unei părţi din genomul viral în cursul ciclului biologic viral

5.oprirea procesului de multiplicare

6.apariţia de particule virale defective.

7.DESCRIETI BARIERELE NATURALE CU ACTIUNE

ANTIVIRALA:MECANICE,FIZICE,CHIMICE,BIOLOGICE.

Bariere naturale cutanate şi mucoase

o Bariere mecanice: integritatea epiteliului (obstacol împotriva virusurilor mari:

poxvirusuri, herpesvirusuri); mucusul de la suprafaţa mucoasei respiratorii; acidul
hialuronic din cimentul intercelular al epidermului şi substanţa fundamentală a
dermului constituie o barieră eficientă faţă de agenţii virali cu tropism cutanat (mai
 ales că, spre deosebire de bacterii, virusurile sunt lipsite de echipament propriu de
enzime depolimerizante)
o Bariere fizice şi chimice: pH scăzut al pielii (defavorizează persistenţa virusurilor pe
piele), mucopolizaharide în salivă şi în secreţiile căilor respiratorii superioare, HCl din
stomac
o Bariere biologice: relaţia de antagonism între diverse virusuri ce coexistă (ocuparea
prin competiţie de către enterovirus a celulelor cu platou striat din epiteliul mucoasei
intestinului subţire împiedică intrarea unui agent viral omolog sau heterolog); relaţia
de antagonism între flora bacteriană normală din microbiocenozele organismului şi
virusuri.

8.INTERFERONII:DEFINITIE,PROPRIETATI BIOLOGICE,INDUCTORI DE
INTERFERONI,MECANISME DE ACTIUNE,APLICATII TERAPEUTICE.

Interferonul reprezintă un complex proteic, secretat de celulele infectate cu virus, care protejează
alte celule sănătoase împotriva infecţiei cu un agent viral omolog sau heterolog.

Există trei categorii de interferon

 interferon (leucocite)
  interferon (fibroblaste)
  interferon (limfocite T imune).

Sinteza de interferon are loc sub influenţa unor inductori virali (v. gripale, v. paragripale, v. urlian,
arbovirusurile, v. vaccinia, herpesvirusurile, v. polio, v. rujeolos, v. Coxackie) şi inductori nevirali
(bacterii sau endotoxine bacteriene - Salmonella, E. coli, Bordetella pertussis, rickettsii, micoplasme,
unele antibiotice etc.).

Mecanismele de acţiune ale interferonului au fost evidenţiate atât la nivel local cât şi la distanţă.
***Mecanisme de acţiune locală ale interferonului

- ataşarea moleculelor de interferon pe suprafaţa celulei (la nivelul unor receptori celulari) → semnal
care prin intermediul moleculelor de AMPc (aminofosfat ciclic) este transmis către genom →
derepresarea unei gene structurale → codifică producerea unui ARN mesager nou → sinteza la
ribozomi a unei proteine “PIT - proteină inhibitoare a translaţiei” → maschează ribozomii celulari
astfel încât acidul nucleic viral intrat în celulă nu-şi mai poate codifica sintezele de proteine proprii la
nivelul aparatului ribozomal al celulei parazitate; - stoparea procesului de decapsidare a virusului

-inhibiţia sintezei unor enzime precoce (ARN polimeraza) şi implicit inhibiţia sintezei copiilor de acid
nucleic

- intervenţia unei endonucleaze celulare (indusă de interferon la nivelul receptorilor celulei protejate)
care potenţează inhibiţia translaţiei mesajului genetic la nivelul ribozomilor (alături de PIT) şi
blochează sintezele de proteine virale, în fazele tardive.

*** Mecanisme de acţiune ale interferonului la distanţă:

- stimularea producţiei de IL-2 limfocitară

 - potenţarea unor funcţii macrofagice: prelucrarea antigenului, secreţia de monokine activatoare,
intensificarea citotoxicităţii macrofagice (naturală, prin armare, anticorpodependentă)

- activarea celulelor natural-ucigaşe (NK)

9.FAGOCITOZA VIRALA:CELULE IMPLICATE,MECANISME.

Procesul activ de includere şi inactivare intraleucocitară (fagocitoza propriu-zisă) trebuie

diferenţiată de prezenţa virusului în leucocite, care reflectă tropismul leucocitar al acestuia.
Fagocitoza virală eficientă, în care macrofagele au rol mai activ decât granulocitele neutrofile, a fost
atestată în infecţiile cu virusuri gripale, virusuri Coxackie şi virusuri din grupul Herpes.

Agentul viral inclus în fagocit poate fi inactivat (acţiune reală de apărare antivirală), dar poate şi
supravieţui cu multiplicare ulterioară (infecţie persistentă), devenind astfel inabordabil mijloacelor de
apărare imună pe linie umorală şi celulară.

Înglobarea şi distrugerea germenilor microbieni este inhibată profund de unele virusuri prin efectul
imunosupresiv al acestora, cum este cazul v. gripale, v. rujeolos, virusurilor Coxackie şi virusurilor din
grupul Herpes.

După viroze, ce au ca agenţi etiologici virusurile enumerate mai sus, se constată scăderea rezistenţei
organismului cu posibilitatea instalării unor complicaţii bacteriene.

10.STADII EVOLUTIVE ALE INFECTIILOR VIRALE ACUTE:

INFECTII VIRALE LOCALIZATE

Sunt mai rare, multiplicarea virală şi leziunea virus-specifică sunt limitate la poarta de intrare. Au loc
mici diseminări ale virusului, dar acestea se mărginesc la interesarea ţesutului conjunctiv din
apropierea porţii de intrare.

INFECTII VIRALE DISEMINATE

Majoritatea virusurilor determină astfel de infecţii. Pot fi enumerate mai multe faze:

1. Multiplicarea virală primară la poarta de intrare

2. Virusurile pot pătrunde pe diferite porţi de intrare: calea respiratorie (mixo-, paramixo-,
adenovirusuri); calea digestivă (enterovirusuri); calea conjunctivală (adenovirusuri); calea
sanguină directă (multiplicarea lipseşte) prin injecţii (HIV, hepatitei B); muşcături de animale
(v. rabic); înţepătura unor vectori (arbovirusuri).
3. Rezistenţa la poarta de intrare faţă de virus se datoreşte atât barierelor mecanice cutanate
sau mucoase, cât şi elaborării locale de interferon sau de IgA secretorii. Un rol important în
limitarea trecerii virusului dincolo de poarta de intrare îl are şi imunitatea celulară locală,
realizată de limfocitele timodependente din formaţiunile limfoide limitrofe.
4. Viremia primară, prezenţa virusului în torentul circulator, este o fază neobligatorie; semnele
clinice manifeste lipsesc.
5. Multiplicarea virală secundară, fază ce se caracterizează prin localizarea şi multiplicarea
virusurilor în anumite organe; este neobligatorie, fiind specifică numai anumitor virusuri.
 6. Viremia secundară constă în răspândirea virusurilor fie pe cale circulatorie (sânge, limfă), fie
de-a lungul nervilor (v. rabic, arbovirusuri). Este o fază obligatorie în infecţiile virale
diseminate, semnele clinice de debut sunt prezente şi este posibilă izolarea virusurilor din
sânge.
7. Fixarea virusului în celule (ţesuturi) ţintă, cu localizarea şi multiplicarea virusului în ţesuturile
pentru care are tropism, este însoţită de apariţia leziunilor sau semnelor de boală manifestă.
***În cursul unei viroze diseminate se produce şi excreţia de virus, fie prin poarta de intrare
(secreţie nazofaringiană, fecale, leziune cutanată), fie la nivelul sistemelor fiziologice de
eliminare (fecale, urină)

INFECTII VIRALE PERSISTENTE

A) Infectia virala cronica - Producerea continua de virus (VHB, VHC)

B) Infectia virala latenta - Genomul viral este cantonat intracelular, iar producerea de virus este
discontinua, exprimata prin episoade clinice intermitente (Herpes simplex I si II, Varicella Zoster,
Epstein Barr)

C) Infectii lente - Se manifesta clinic dupa o perioada lunga de incubatie, sfarsitul fiind
intotdeauna letal (HIV, Papilloma, PESS - rujeolic)

11.PROFILAXIA SPECIFICA SI NESPECIFICA A INFECTIEI VIRALE. TIPURI DE VACCINURI

ANTIVIRALE,AVANTAJE SI DEZAVANTAJE.

Prima imunizare activă (vaccinare) antivirală a fost vaccinarea antivariolică cu virus vaccinia,
efectuată în 1798 de către Jenner.

După criteriile componentelor virale din vaccin, vaccinurile virale sunt de două categorii: inactivate şi
vii.Se asociaza cu imunoadjuvanti (uleiuri minerale-FREUND , saruri de aluminiu sau saponine-extrase
de plante)

1.Vaccinuri inactivate

Virusuri multiplicate pe o gazdă sensibilă, apoi inactivate (temperatură ridicată, formol,

betapropriolactonă), cu păstrarea capacităţii imunogene dar cu pierderea capacităţii patogene.
Exemple: vaccinul antirabic, antigripal, antirujeolos, antipoliomielitic. Nu sunt nocive (incapabile de a
produce boală), dar prezintă anumite dezavantaje: induc imunitate antivirală umorală de scurtă
durată (nu celulară, nu locală), iar agentul inactivant poate determina reacţii de intoleranţă locale sau
generale.

2.Vaccinuri vii

Conţin tulpini de virus vaccinal capabile ca, administrate receptorului uman, să se multiplice la poarta
de intrare, fără a produce boala, dar determinând un răspuns imun eficient. Sunt de două feluri:

- vaccinuri vii cu virusuri nepatogene pentru om, înrudite antigenic cu agentul viral cauzator al bolii
pentru care se face imunizarea activă.

***Exemplu: vaccinul antivariolic, care constă în aplicarea pe cale transcutană sau percutană a
virusului vaccinia (nepatogen pentru om dar identic antigenic virusului variolic).
 Răspunsul imun umoral şi celular indus de către vaccinarea cu virus vaccinia asigură protecţia solidă
şi îndelungată împotriva variolei

- vaccinuri vii atenuate - “adaptare” a unor populaţii virale pe anumite substraturi de multiplicare, cu
pierderea patogenităţii.

***Exemple: antipolio cu administrare orală, antirujeolos cu administrare parenterală.

Avantajul vaccinurilor virale vii constă în realizarea unui răspuns imun umoral şi celular solid, de
lungă durată (antipolio crează şi un ecran de protecţie locală - IgA secretor).

Dezavantajele acestor vaccinuri, deşi puţin numeroase, sunt demne de toată atenţia. În cazul
vaccinurilor vii neatenuate (virus vaccinal), unii indivizi receptori, pe teren de imunodeficienţă, pot
prezenta o boală generalizată (vaccină) sau reacţii de hipersensibilitate imediată (alergie), uneori cu
semne neurologice grave. În cazul vaccinurilor vii atenuate nu poate fi înlăturat riscul selecţiei unor
particule virale patogene cu apariţia unor cazuri de boală.

3.Vaccinuri subunitare

4.Vaccinuri cu AND recombinant HBS

5.Vaccinuri sintetice

12.VIRUSUL GRIPAL:MORFOLOGIE,PATOGENIE,ASPECT CLINIC.

VIRUSURILE GRIPALE-ORTHOMYXOVIRUSURI

 MORFOLOGIE Sunt virusuri ARN cu ARNSS cu Gm=5x106 daltoni, cu dimensiuni

80-120 nm, cu un polimorfism remarcabil: de la particule sferice până la particule
filamentoase.

◼ STRUCTURA VIRIONULUIVirionul este alcătuit în interior din fragmente ribonucleoproteice, iar

spre exterior de o capsidă cu simetrie helicoidală. La exteriorul capsidei se află o anvelopă, căptuşită
în interior de proteina matrix M, de natură glicolipidică, cu proiecţii externe reprezentate de 2
peplomere:

***hemaglutinina (HA), sub formă de baghetă, care se uneşte cu situsurile glicoproteice de la

suprafaţa celulei gazdă prin capătul hidrofob;

***neuraminidaza (NA), sub formă de ciupercă, enzimă ce acţionează asupra situsurilor mucoproteice
de la nivelul membranei celulare bogate în acid sialic (neuraminic), permiţând ataşarea virusului de
receptorii celulari. NA lipseşte la virusurile gripale de tip C.

◼ GENOMIUL VIRUSURILOR GRIPALE este fragmentat, fiind alcătuit din 8-9 fragmente, ceea ce
diferenţiază virusurile între ele (virusurile gripale de tip A şi B au 8 fragmente, virusul gripal de tip C
are 9 fragmente).

Fiecare fragment de genom constituie o genă, codificând câte un singur polipeptid viral specific.
Astfel, cele 8 segmente ARN ale virusului gripal de tip A codifică: gena 1-polimeraza P3, gena 2-
polimeraza P1, gena 3-polimeraza P2, gena 4-polimeraza HA, gena 5-proteina NP a nucleocapsidei,
gena 6-polimeraza NA, gena 7-proteina matrix M, gena 8-proteine virale nestructurale-NS.

◼ Polimerazele P1, P2, P3 reprezintă proteine capsidale cu rol de transcriptaze (replicaze); NP

reprezintă nucleoproteină virală; M reprezintă proteină de membrană; NS reprezintă proteina
nonstructurală care apare numai în celula virus-infectată în cursul ciclului de multiplicare virală.

 PATOGENIE  Virusul gripal, inhalat cu picături Flugge, lichefiază prin

neuraminidază epiteliul respirator şi infectează celulele ciliate şi caliciforme de la
nivelul mucoaselor nazală, faringiană, laringiană, traheală, bronşică pe care le
necrozează, la aceasta adăugându-se edem subepitelial .
 ASPECTE CLINICE  Boala are o perioadă de incubaţie de 1-2 zile (virusul este
prezent în rinofaringe cu 1-2 zile înainte de debut şi 1-2 zile după debutul clinic).

◼ Urmează debutul cu: frisoane, febră, stare de rău, dureri musculare, cefalee, inapetenţă. Infecţia
necomplicată se limitează la căile respiratorii superioare, vindecarea survenind după 3-7 zile. Există şi
infecţii inaparente.

◼ Complicaţiile gripei pot apare prin:

-extinderea infecţiei la epiteliul traheobronşic (traheo-bronşită)

-extinderea infectiei la epiteliul bronşiolar (bronşiolită)

- extinderea infectiei la epiteliul interstiţiul pulmonar (pneumonie interstiţială)

-suprainfecţie bacteriană prin afectarea aparatului mucociliar, a sinusurilor, urechii medii, la nivel
bronho-pulmonar (stafilococ aureu, pneumococ, Haemophilus influenzae, streptococi β-hemolitici).
Acest aspect explică procentul mare de mortalitate la vârstnici, gravide, diabetici, cardiaci, renali,
cronici. În plus, există și complicaţii mai rare, dar grave: miocardite, polinevrite, sindromul Reye (o
encefalomielită severă însoţită de leziuni hepatice, care survin la copii între 2-16 ani).

13.CATEGORII DE ANTIGENE VIRALE GRIPALE.

◼ Virusul gripal conţine 3 antigene majore: S, H şi N.

- Antigenul S care se află la nivelul nucleocapsidei; el dă specificitatea de tip (A ,B, C); prezintă unele
diferenţe structurale la anumite subtipuri de virusuri gripale tip A; se evidenţiază prin reacţia de
fixare a complementului.

- Antigenul H (hemaglutinina ) care se află la vârful proiecţiilor învelişului particulei virale; prezintă
diferenţe marcate în cadrul aceluiaşi tip de virus (mai ales la tipul A), determinând, împreună cu
antigenul N, fenomenul variaţiei antigenice la virusurile gripale (variante umane ale antigenului H:
H0, H1, H2, H3, H8); este puternic imunogen; se evidenţiază prin reacţia HAI (hemaglutinoinhibare).

- Antigenul N (neuraminidaza), care prezintă fenomenul variaţiei antigenice în cadrul tipului A (N1-
N7), dar fenomenul se produce la intervale mai mari de timp decât la antigenul „H”.

14.VARIATIA ANTIGENICA LA VIRUSURILE GRIPALE.IMPORTANTA CLINICA.

La virusurile gripale, mai ales la cele de tip A, au loc modificări ale antigenelor de suprafaţă (HA, NA),
şi, într-o proporţie mai mică, ale antigenului S (nucleocapsidal).

◼ La baza fenomenului variaţiei antigenice stau 2 mecanisme: fenomenul de „comutare” antigenică

(„antigen shift”), fenomen care duce la apariţia de noi subtipuri, şi fenomenul „de alunecare”
antigenică („antigenic drift”), fenomen care duce la apariţia de noi tulpini.

a. „Shift”-ul antigenicStă la originea pandemiilor gripale, a apariţiei unor tulpini cu mare

potenţial epidemic. Este rezultatul reasortării unor segmente ale genomului viral. Există 2 teorii
în legătură cu apariţia noilor tulpini pandemice:

***selecţia continuă de mutante cu antigene modificate, cu semnificaţie epidemiologică majoră,

dintr-un pool inepuizabil de variante existente pe glob;

***recombinări (dintr-un număr limitat de variante) care prin reasortări genetice conduc la apariţia
de noi subtipuri. Această a 2-a teorie sugerează o evoluţie ciclică a modificărilor antigenice sau altfel
spus, revenirea în actualitate, a unor tulpini „demodate”, dar cu antecedente pandemice faţă de care
serurile bătrânilor, care au trecut printr-o veche epidemie de gripă, prezintă un titru protector mai
ridicat (faţă de noul subtip), comparativ cu populaţia umană infantilă sau tânără, care nu a venit în
contact cu o astfel de tulpină (”original antigenic sin”-“păcat antigenic primar”).

Exemplu: în 1889 a circulat tulpina A H2N2 identică cu cea din 1957.

Aceste modificări survin la intervale de 10-30 ani.

b. „Drif-tul” antigenic Este mult mai frecvent; determină deosebiri antigenice între tulpinile
circulante în diferite sezoane şi înlocuirea celor vechi cu tulpinile actuale noi. Aceste modificări
survin la 2-4 ani pentru virusul A şi la 4-6 ani pentru virusul B.

*** Mecanismul acestor modificări constă în mutaţii spontane produse în genele care codifică HA şi
NA. Astfel apar noi variante antigenice responsabile de valurile epidemice, neputând fi neutralizate
de fondul imunitar al populaţiei umane imunizate (ocult sau prin boală) cu varianta circulantă
anterior; vechea tulpină dispare şi este înlocuită de una nouă.

*** Denumirea unei tulpini de virus gripal trebuie să conţină: tipul/oraşul unde a fost izolată/numărul
izolatului prototip/anul izolării.

*** De remarcat faptul că variabilitatea antigenică a tulpinilor de tip A este urmarea mutaţiilor sau
reasortărilor care implică HA şi NA. Aceste schimbări sunt relevante în măsura în care se modifică
virulenţa tulpinilor circulante şi evită recunoaşterea de către efectorii imuni ai subiecţilor care au
avut gripă în antecedente.

*** Referitor la virulenţă: aceasta se modifică rapid în cursul pasajelor interumane, şi mai ales în
laborator, când tulpinile sunt întreţinute pe ou de găină embrionat. Astfel, prin modificări antigenice
virulenţa unei tulpini poate creşte, apărând forme grave de boală ca: alveolita hemoragică gripală,
tulpini neurotoxice (sindromul Reye), tulpini cu tropism pentru tractul respirator inferior.

*** Un element care asigură variabilitatea antigenică inepuizabilă a tulpinilor gripale A este
răspândirea lor la numeroase specii de păsări şi mamifere.
15.VIRUSUL URLIAN (VIRUSUL PAROTIFITEI
EPIDEMICE):MORFOLOGIE,PATOGENIE,ASPECTE CLINICE.

MORFOLOGIE-Virusul parotiditei epidemice sau virusul oreionului este un virus ARN, cu simetrice
helicoidală şi înveliş lipoproteic ce conţine: HA, NA şi hemolizină. Dimensiuni: 80-240 nm .

◼ ANTIGENE VIRALE  Virusul posedă două antigene: „S” (solubil), la nivelul nucleocapsidei şi „V”
(de suprafaţă), corespunzător hemaglutininei învelişului.

◼ RELAŢII VIRUS-CELULĂ GAZDĂ Virusul urlian întreţine cu celula-gazdă relaţii de tip litic. Efectele
virus-specifice: efectul HA faţă de eritrocitele aviare şi umane în urma inoculării pe oul embrionat; în
culturi celulare de rinichi de maimuţă determină sinciţii

PATOGENIE-Există două teorii în ceea ce priveşte acţiunea virusului în organism

→ virusul se multiplică în epiteliul tractului respirator superior şi generează viremie, urmată de

localizări în glandele salivare şi în alte organe

→ virusul ajunge la nivelul glandelor parotide unde are loc multiplicarea primară (în celulele acinare
ale parotidei), după care urmează viremia şi localizarea eventuală în alte organe.

ASPECTE CLINICE-Oreionul se caracterizează prin inflamarea nesupurativă (de multe ori unilaterală) a
glandelor parotide. Alte organe afectate pot fi: testiculul, ovarul, pancreasul, tiroida, SNC.
◼Transmiterea oreionului este aerogenă. După o incubaţie de 18-21 zile boala debutează cu: febră,
stare de rău. În perioada de stare se produce tumefierea parotidelor şi a celorlalte glande salivare.
Vindecarea are loc după 20-25 zile.

◼ Complicaţii: meningite aseptice, meningoencefalite (ce pot evolua fără tumefierea parotidelor),
orhite, ovarite, pancreatite, tiroidite, nevrite cu surditate unilaterală, nefrite, artrite. Neglijarea
complicaţiilor, în special orhita definitivă bilaterală şi ovarita, poate duce la sterilitate definitivă.

16.VIRUSUL POLIOMIELITIC:MORFOLOGIE,COMPOZITIE FIZICO-CHIMICA,ANTIGENE VIRALE.

17.VIRUSUL RUJEOLOS:MORFOLOGIE,COMPOZITIE CHIMICA,RELATIA CU CELULA GAZDA.

Morfologie:

ME - aspect de sferă, cu diametrul de 100- 250nm.

Genom: ARN monocatenar

Capsidă cu simetrie helicoidală

Înveliş lipoproteic cu două proiecţii glicoproteice:

Hemaglutinina (H) - adsorbţia virusului la receptorii celulei gazdă şi este implicată în hemaglutinarea
eritrocitelor de maimuţă Rhesus

Factorul de fuziune (F) - fuziunea membranei virusului la celula gazdă, în penetrarea virusului în
celulă şi în hemoliză
Structura antigenică

Şase proteine structurale. Trei categorii de antigene:

-Hemaglutinant

-Hemadsorbant

-Fixator de complement.

Relaţia cu celula gazdă

a) În culturile celulare (rinichi fetal uman, rinichi de maimuţă, tulpini diploide umane de plămân
fetal), virusul rujeolos poate determina următoarele tipuri de efecte citopatice (ECP):

a.1. ECP de tip sinciţial tipic ce constă din celulele stelate şi celulele sinciţiale gigante multinucleate,
care conţin incluzii intranucleare.

a.2. ECP hemaglutinant (capacitatea mediului culturii de a aglutina eritrocitele de maimuţă) şi

hemadsorbant (cultura celulară în monostrat infectată fixează spontan pe suprafaţă hematii de
maimuţă la rece).

a.3. Incluzii virale eozinofile în nucleul şi citoplasma celulelor gigante multinucleate infectate viral
(incluzii tip Cowdry).

b) După inocularea virusului rujeolos în cavitatea amniotică / alantoidiană a oului de găină

embrionat şi incubare corespunzătoare, lichidul acestor cavităţi, care conţine particule virale,
aglutinează hematiile de maimuţă Rhesus.

c) Inocularea parenterală a maimuţei cu sânge sau secreţii faringiene care conţin virus rujeolos
determină apariţia bolii în formă minoră.

18.VIRUSUL RUBEOLIC:MORFOLOGIE,PATOGENIE,ASPECT CLINIC.

MORFOLOGIE:

Virionul are formă sferică cu diametrul de 60 nm.

 Nucleocapsida : genom ARN liniar, monocatenar de sens pozitiv, şi capsida cu simetrie icosaedrică.
Nucleocapsida conţine proteine virale

-structurale (E1, E2, E3, C)

-non-structurale (nsP1 -nsP4 ).

Toate cele 3 proteine structurale sunt antigene care induc anticorpogeneză: E1 induce anticorpi
neutralizanţi sau hemaglutinoinhibanţi, E2 şi C induc anticorpi neutralizanţi şi răspuns imun ce

Învelişul viral este de natură lipoproteică acoperit de proeminenţe numite pornesc spiculi de 5-6
nm.
PATOGENIE:

Pătrunderea virusului rubeolic pe cale nazofaringiană prin epiteliul respirator unde are loc
multiplicarea virală.

Diseminarea în ganglionii limfatici regionali rezultând viremia primară.

Multiplicarea virală locală şi în SRH este urmată de viremia secundară.

În rubeola congenitală, viremia maternă produce diseminarea virusului în celulele ţesuturilor

embrionare sau fetale, unde modifică mitozele celulare, inhibând multiplicarea celulară şi perturbând
dezvoltarea organelor.

Fetusul prezintă un risc înalt de dezvoltare a rubeolei congenitale, prin infecţie transplacentară, în
cursul rubeolei materne, contractate în perioada iniţială a gravidităţii, boală ce produce malformaţii
congenitale cu sechele definitive.

ASPECTE CLINICE:

Rubeola este o boală minoră a copilăriei.

Incubaţie de 14-48 zile

Prodrom : febră, stare generală alterată, catar al căilor respiratorii superioare. Caracteristică este
prezenţa constantă a adenopatiei occipitale cervicale şi retroauriculare.

Exantemul maculopapulos, care ulterior devine de tip scarlatiniform, cu durata de 3-5 zile.

Complicaţiile care pot să apară pot fi: poliartrita care afectează cu predilecţie articulaţiile pumnilor,
genunchilor şi metacarpo-falangiene, purpura trombocitopenică, meningoencefalita, panencefalita
rubeoloasă progresivă.

Infecţia inaparentă este frecvent întâlnită la adulţi şi reprezintă o sursă de răspândire a bolii.

19.VIRUSUL HERPES SIMPLEX:MORFOLOGIE,COMPOZITIE FIZICO-CHIMICA.

MORFOLOGIE:

este alcătuit din 4 componente principale:

➢ Genom - este situat central, în formă de bobină sau elipsoid (TOROID), este format din ADN
bicatenar linear, dar se circularizează spontan, imediat după decapsidare, în nucleii celulelor
infectate. Conţine un lanţ lung (L) şi unul scurt (S) unite prin legături covalente. E alcătuit din 80 gene
şi 100 nucleotide; fiecare genă codifică o proteină virală.

➢ Capsida - este alcătuită din 162 capsomere dispuse în simetrie icosaedrică ce îi dă aspectul unui
mic cristal cu faţete triunghiulare; împreună cu nucleul genomic alcătuieşte nucleocapsida.

➢ Tegumentul - este o structură amorfă, proteică, electronodensă situată între capsidă şi anvelopă.
Conţine o serie de proteine virale funcţionale cu importanţă în replicarea virală şi în sinteza
proteinelor virale.
➢ Anvelopa – este învelişul extern al virusului, derivă din membrana nucleară a celulei gazdă
infectată. Conţine două straturi fosfolipidice şi glicoproteine (gp) aşezate sub forma unor „spiculi”
dispuşi la suprafaţa virusului (gp A, B, ... gp M).

Acestea au proprietăţi biologice distincte fiind implicate în: replicarea virală, infecţiozitate,
imunogeneză

HSV prezintă un antigen profund şi un antigen „solubil”, eliberat în mediul de cultură al culturii
celulare viral infectată.

20.VIRUSUL VARICELO-ZOSTERIAN:MORFOLOGIE,ASPECT CLINIC.

Virusul varicello-zosterian (VZV) aparţine familiei HERPESVIRIDAE.

 El produce în copilărie primoinfecţia (varicela), persistând indefinit sub formă latentă în

ganglionii nervoşi spinali sau omologi ai nervilor cranieni.
 La vârstnici sau la persoane imunodeficiente VZV latent se poate reactiva determinând
herpesulzoster.

Aspecte clinice

Varicela

❖ Este o boală a copilăriei, afectând frecvent copii sub 10 ani.

❖ Incubaţia durează 14-21 zile.

❖ Debutează cu febră, stare generală alterată urmată de exantem ce se extinde centripet şi de

enantem al mucoaselor orofaringiene şi genitale.

❖ Erupţia este maculo-papulară timp de câteva ore, apoi devine veziculară, după care devine
veziculară, ulterior transformându-se în cruste.

❖ Erupţia evoluează în valuri, cu prezenţa concomitentă a tuturor leziunilor. Se adaugă pruritul,

febră medie, iar evoluţia este benignă.

❖ La gravide, varicela este grevată de riscuri mari, deoarece infecţia intrauterină a fătului conduce la
malformaţii congenitale (deficienţe motorii) .

❖ infecţia mamei se asociază cu complicaţii pneumonice severe, nounăscuţii din mame cu varicelă
fac forme diseminate grave.

❖ Complicaţiile sunt reprezentate de pneumonia primară, encefalita virală, ataxia tranzitorie,

mielopatii asociate, tromboze vasculare sau varicelă hemoragică, suprainfecţii bacteriene.

Zona zoster (herpesul zoster)

--Este expresia clinică a reactivării infecţiei latente cu VZV din ganglionii senzoriali, la adulţi şi
vârstnici. Se manifestă prodromal, cu parestezii şi durere intensă, limitată la aria unor dermatoame,
mai frecvent afectate fiind zonele intercostale, ramura oftalmică a trigemenului.

--Se constată limfadenopatie regională.

-- După câteva zile apare erupţia sub formă de grupuri de vezicule orientate de-a lungul traseelor
nervoase care evoluează spre vindecare cu cruste.

21.VIRUSUL PAPILOMULUI UMAN:PATOLOGIE,ASPECTE CLINICE.

VPU – Patogenie

 Virusul pătrunde prin leziuni minore ale tegumentelor şi mucoaselor, se localizează în stratul
celular bazal al epidermului, preferenţial în zonele de joncţiune ale diverselor epitelii.
 De exemplu, papiloamele laringiene îşi au originea la limita dintre epiteliul respirator şi cel
laringian.
 Evoluţia leziunilor este foarte lentă, straturile celulare diferenţiate şi keratinizate fiind
permisive pentru infecţia productivă.
 Strânsa corelare dintre ciclul replicativ şi diferenţierea keratinocitelor, absenţa inflamaţiei,
sugerează eludarea răspunsului imun.
 VPU a fost asociat cu procesul de oncogeneză.
 Unele tipuri de VPU (16, 18 şi 58) sunt considerate ca având risc înalt pentru inducerea
cancerelor cervicale şi anogenitale. Factorii virali implicaţi sunt: integrarea ADN în
cromozomul celular, acţiunea sinergică transformantă a proteinelor E6 şi E7, ca şi inhibarea
proteinelor supresoare ale creşterii tumorale (p53 şi Rb)

VPU – Aspecte clinice

 Leziuni benigne:

- Veruca tegumentară (veruca comună şi veruca plană).

- Condyloma acuminatum: proliferări benigne similare verucilor localizate genital şi perianal.

- Papiloamele tractului respirator: sunt tumori benigne ale mucoasei respiratorii (papiloame
laringiene juvenile sau ale adultului).

- Papiloamele cavităţii bucale.

 Leziuni maligne:

- Neoplazia cervicală intraepitelială CIN.

- Boala Bowen.

- Carcinomul cervical invaziv.

- Carcinoame tegumentare (nazale, amigdaliene, esofagiene, prostatice, de vezică urinară).

Tumori papilomatoase benigne, infecţioase, contagioase şi autoinoculabile. Leziunile produse de
VPU sunt denumite vegetaţii veneriene, condilomatoză sau condiloame acuminate.

Pot interesa : vulva, tegumentele perivulvare, pereţii vaginului, colul uterin, glandul, teaca
penisului, scrotul, anusul şi tegumentele perianale.

Leziunea iniţială este o mică papulă cu o discretă ridicătură fin mamelonată sau minusculă ( ca o
creastă implantată pe mucoasă). Leziunile cresc în timp, formând tumorete mamelonate sesile sau
pediculate de culoare roz .

Prin confluare, dau mase vegetante, multiple, nedureroase, neindurate cu aspect clasic de "creastă
de cocoş"

La nivelul tegumentelor genitale sunt gălbui sau brune kerotozice evocând aspectul unei veruci
seboreice ( veruca vulgară sau nev verucos).

Aspectul leziunilor depinde şi de zona afectată. Spre exemplu:

--localizarea pe zonele cu epitelii sau epiderm bine keratinizate duce la apariţia unor forme
keratozice ce seamănă cu verucile vulgare de culoare gălbuie sau brună;

--localizarea pe zone umede ( mucoasa vaginală, anală, meat urinar, şanţ balano-prepuţial) duce la
formarea de papule proeminente roşii, exofitice, moi la palpare;

--localizarea pe colul uterin, determină condiloame plate sau uşor endofitice, iar zona himenului şi a
meatului urinar, leziunea este eritroplazică şi sângerează la uşoara atingere.

22.VIRUSUL RABIC:MORFOLOGIE,PATOGENIE,ASPECTE CLINICE.

MORFOLOGIE. STRUCTURĂ ANTIGENICĂ.

 Forma cilindrică cu aspect de “glonţ”

 Lungime de cca. 180 nm şi grosime de 75 nm.
 Structura:

- miez de ARN monocatenar spiralat cu polaritate negativă, nesegmentat cu 5 gene 

-capsidă cu simetrie helicoidală

- înveliş lipidic din care pornesc spiculi, în vârful lor existând o proteină hemaglutinantă.

 Antigene:

- antigen specific de grup (proteina N) care induce imunitate de tip celular, dar şi sinteza anticorpilor
fixatori de C , seroneutralizanţi

- antigen specific de tip legat de glicoproteinele capsidale (glicoproteina G) inductor de anticorpi

neutralizanţi protectori.

PATOGENIE.
  Virusul pătrunde în organismul uman prin muşcătura animalului bolnav, prin saliva infectată
cu virus rabic sau prin soluţii de continuitate ale tegumentului, mai rar pe cale aerogenă (în
peşterile locuite de lilieci infectaţi).
 Virusul se replică iniţial la nivelul plăgii, în celulele musculare striate (miocite), unde rămâne
cantonat în cursul incubaţiei.
 Traversând joncţiunea neuro-musculară după ataşarea de receptorii nicotinici de acetilcolină
diseminează centripet (neuroprobazie) către măduvă şi SNC unde se replică abundent în
citoplasma neuronilor la nivelul corpilor lui Nissl. Se produce degenerescenţa neuronală, cu
apariţia în citoplasmă a incluziilor Babeş-Negri, formate din nucleocapside virale. Transportul
virionilor progeni se face la nivelul sinapselor pe cale axodendritică şi axosomatică.
 Localizarea predilectă a virusului rabic este în zonele anatomice a căror afectare determină
tulburări de comportament, hiperexcitabilitate, iritabilitate şi tendinţa de a muşca.
 Generalizarea infecţiei în sistemul nervos şi în organe se face de-a lungul traseelor nervoase
prin septinevrită. Zonele de cantonare secundară a virusului rabic sunt: glandele salivare,
glandele suprarenale, pancreas, rinichi, miocard, cornee, conjunctivă.

23.INFECTII PRIONICE UMANE:ETIOLOGIE,PATOGENIE,ASPECT CLINIC.

ETIOLOGIE.

PRIONII =„proteine infecţioase”, caracterizate prin lipsa acizilor nucleici, prin aceasta constituind o
„enigmă” a biologiei moleculare.

 Sunt agenţi neconvenţionali al căror mecanism replicativ nu a fost decât parţial lămurit.
 Termenul a fost introdus în 1992 de către Stanley Prusiner de la Universitatea San Francisco.
 Prionii sunt implicaţi în etiologia encefalopatiilor spongiforme transmisibile (EST) ale omului
şi animalelor.
 Aceste boli prezintă caracteristici comune : PRIONII  Aceste boli prezintă caracteristici
comune :

-afectarea sistemului nervos central (SNC);

-perioadă foarte lungă de incubaţie (de la câteva luni la 30-40 ani), evoluţie lentă şi totodată letală
prin degradare nervoasă progresivă ;

-absenţa timp îndelungat a oricărui semn clinic sau a unui răspuns inflamator;

-acumularea masivă în SNC, a unei proteine PrPC a gazdei dar într-o izoformă anormală de tip PrPSC
(tip scrapie) la animal şi de tip PrPCJO (tip Creutzfeldt-Jakob) la om;

-modificări anatomo-patologice reprezentate de : hipertrofie şi proliferare astrocitară, vacuolizare şi

distrugere neuronală, demielinizare secundară, răspuns inflamator minim sau chiar absent.

PATOGENIE.

 Prionii sunt agenţi infecţioşi neconvenţionali transmisibili (AINT), lipsiţi de acid nucleic, fiind
alcătuiţi exclusiv din proteine.
  PrPC este alcătuită din sialoglicoproteină cu GM=33-35 Kda şi se prezintă sub diferite forme
interconvertibile (bastoane, complexe proteice cu lipid-detergent, lizozomi).
 Proteina celulară normală prionică (PrPC) are o structură primară formată din 254
aminoacizi.
 După eliberarea lanţului polipeptidic al PrPC de la nivelul ribozomilor, acesta suferă
posttranslaţional modificări biochimice de glicozilare a proteinei respective, care în final
duce la apariţia izoformei patologice tip PrPSC
 Se pare că ulterior, se produce şi o modificare a structurii secundare a proteinei respective,
modificare conformaţională de împăturire (înlocuirea α-helixurilor cu βsheets-uri), ceea ce
duce în final la creşterea infectivităţii proteinei PrPSC.
 Aceasta este izoforma patologică a proteinei normale prionice PrPC.
 În ţesuturile cerebrale în cazul infecţiei prionice apar plăci de amiloid (derivat din PrPC) şi
fibrile amiloide (SAF) reprezentate de produse de degradare ale PrPSC infecţioase.
 O moleculă de PrPSC (prion patogen) vine în contact cu o moleculă de prion normal, PrPC,
căreia îi impune o modificare de conformaţie identică cu a prionului patogen.

ASPECTE CLINICE.

La animale :

-Scrapie („trotting disease” sau „ la tremblante”) la oi, capre;

-Encefalopatia Spongiformă Bovină (ESB) sau „ boala vacilor nebune”

-Encefalopatia transmisibilă a : nurcilor, căprioarelor, antilopei africane, elanilor, felinelor, struţilor

etc.

La om:

-boala Kuru

-boala Creutzfeld-Jakob (CJD)

-sindromul Gertsmann Straussler-Schneiker (SGS)

-insomnia fatală familială (IFF)

-scleroza multiplă (MS)

-boala Alpers

Între anii 1994 şi 1998 în Anglia şi Franţa a fost identificată o entitate distinctă clinico-biologică, o
variantă nouă CJ (CJnv). Aceasta afectează adolescenţii şi persoanele tinere (26-29 ani), având o
durată medie de aproximativ 18 luni. Clinic se caracterizează prin semne psihiatrice (anxietate,
depresie, modificări de comportament) şi semne neurologice (sindrom cerebelos, pierdere de
memorie, mioclonii, demenţă). Histopatologic se evidenţiază plăci amiloide în tot encefalul
înconjurate de zone de neuronoliză fără reacţie inflamatorie (encefalopatie spongiformă)

24.VIRUSURI HEPATICE CU TRANSMITERE DIGESTIVA:MORFOLOGIE,PATOGENIE,ASPECTE

CLINICE,IMUNITATE.