INTRODUCERE

REFORMA POLITICĂ AGRICOLĂ COMUNĂ

Politica agricolă reprezintă un ansamblu de principii, mijloace şi metode de acţiune prin care se realizează
obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.1 Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea
Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952, înfiinţaseră CECO (Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi Oţelului). Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de la
Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam).
Prima reflectare a acesteia se regăsește în Tratatul de la Roma (1957). Politica agricolă comună este nu
numai una dintre primele politici comune, dar este și printre cele mai importante. Importanța ei deosebită în
cadrul construcției comunitare este reflectată prin câteva trăsături distincte:
− este o politică prin excelență integraionistă, în mai mare măsurăchiar decât Piața Internă, unde
standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporție de circa 10% pe cele naționale. În ce privește PAC,
politicile agricole naționale au fost înlocuite, pentru marea majoritate a producției agricole, de reglementări
comune de funcționare a piețelor și comercializare a produselor;
− este o politicămare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă consumă, prin sistemul
complex de subvenții și alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun;
− manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decât cele
economice prevalând adesea în luarea deciziei de politicăagricolă.
În forma ei actuală, politica agricolă este construită în jurul a doi piloni: primul - și cel inițial, este cel al
organizațiilor comune de piață, iar al doilea, care a căpătat amploare în deceniul trecut, este cel al dezvoltării
rurale. Având un rol de pionierat în procesul integraționist, putem afirma că politica agricolă comună este una
din temeliile pe care s-a clădit Uniunea Europeanăde astăzi.
 CAPITOLUL I
EVOLUȚIA ISTORICĂ A POLITICII AGRICOLE COMUNE

Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunității
Economice Europene de către aceleași șase state (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în
1952, înființaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului). Reglementările de politică agricolă
sunt cuprinse în articolele 38- 46 ale Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările
aduse de Tratatul de la Amsterdam). Articolul 38 (acum, articolul 32) stabilete că: „piața comună se va extinde
și asupra sectorului agricol și comerțului cu produse agricole” și că operarea și dezvoltarea pieței comune
pentru produsele agricole vor fi însoțite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33
din varianta consolidată a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:
− creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării
raționale a producției agricole, și prin utilizarea optimă a factorilor de producție, în special a forței de muncă;
− asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, în special prin creșterea veniturilor
individuale ale lucrătorilor agricoli;
− stabilizarea piețelor;
− asigurarea siguranței aprovizionărilor;
− asigurarea unor preuri rezonabile pentru consumatori.
Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau să fie realizate aceste obiective. De aceea, în 1958,
miniștrii agriculturii din cele șase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia) pentru a se pune
de acord asupra modului de transpunere în practicăa politicii agricole. PAC a intrat în vigoare din 1962. Efectiv,
PAC a început să funcționeze din 1964, când s-au făcut primii pași spre uniformizarea preurilor. Trebuie
subliniat aici faptul că, datorită insistențelor Germaniei, preul de intervenție pentru grâu a fost stabilit la un
nivel mult superior celui de pe piața mondială.
Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de unificare a prețurilor au fost cerealele
(1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de vită, zahăr, orez, plante oleaginoase, ulei de
măsline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ou, fructe și legume, vin, s-au adoptat măsurile de
creare a unei piețe unice (eliminarea barierelor tarifare între țările membre și instituirea protecției comune la
import), fără unificarea prețurilor.
Aplicarea acestor măsuri a determinat curând efecte secundare nedorite. Prețurile mari garantate au
încurajat în mod firesc creșterea producției ( în special la grâu, unt și carne de vită), care la rândul ei s-a
transformat în supraproducție, care a antrenat creșterea exponențială a cheltuielilor agricole. De aceea, în
1968, același Sicco Mansholt a inițiat o primă tentativă de reformă. Ideea lui a fost să provoace o restructurare
a exploatațiilor agricole în sensul creșterii dimensiunilor lor prin comasări.
Momentul care a determinat o schimbare radicală în arhitectura PAC a fost anul 1992, când Consiliul a
aprobat un pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray MacSharry. Motivele
reformei din 1992 au fost pe de o parte interne, determinate de cheltuieli bugetare mari și supraproducție, iar
pe de alta, externe, respectiv, negocierile din cadrul Rundei Uruguay și presiunile SUA în direcția unei reduceri
cât mai substanțiale a intervenționismului agricol în rândul membrilor Organizației Mondiale a Comerțului.
Elementul central al reformei la constituit reducerea prețurilor la produsele care generau cele mai mari
surplusuri, în special, cereale, carne de vită și unt, însoțitde acordarea, către fermieri, a unor sume care să
compenseze pierderea suferită de aceștia.
O nouă reformă a fost agreată de principiu încă din 1999, când Consiliul European de la Berlin a hotărât ca
următoarea analiză diagnostică a PAC în vederea unei posibile reformări (mid-term review) să aibăloc în 2002.
Ca atare, la data de 10 iulie 2002, Comisia a prezentat Consiliului și Parlamentului documentul intitulat
„Towards sustainable farming” (Către o agricultură durabilă), prin care este analizată situația curentă a PAC și
sunt propuse direcțiile de reformăpentru viitor. Realizarea compromisului asupra acestui pachet de reformă a
fost deosebit de dificilă. În cele din urmă, consensul asupra pachetului de reformă a politicii agricole comune
propus de Comisie a fost întrunit la reuniunea Consiliului UE pentru Agricultură și Pescuit din 25-26 iunie 2003.
 CAPITOLUL II
NOUA POLITICĂ AGRICOLĂ COMUNĂ

Uniunea Europeană a continuat reforma politicii agricole comune în perioada 2003-2004 pornind de la
reformele din 1992 și 1999. Punctul central al noii reforme este decuplarea (The Syngle Farm Payment-SFP)
care vizează eliminarea legăturii dintre producție și plăți. Măsura plăților directe planificată a fi implementată
în perioada 2005-2007 accentuează măsurile de reformă anterioare. Noul sistem de plăți permite fermierilor
să ia decizii privind producția bazându-se pe semnalele pieței mai degrabă decât pe politica de intervenție. Mai
mult, decidenții europeni au instrumentul politic care le permite o mai mare flexibilitate în domeniul politicii
agricole interne dar și al negocierilor multilaterale.
Motivele care au stat la baza reformei PAC din 2003-2004 sunt multiple și includ printre altele noile
condiții generate de extinderea spre est, presiunile din partea Organizației Mondiale a Comerului (OMC)60,
problemele legate de siguranța alimentației (BSE, dioxina, rezistența publicului la hrana modificată genetic
etc.) îngrijorările privind problemele de mediu. Extinderea ar fi însemnat o împovărare pentru bugetul UE
conform condițiilor existente înaintea reformei, fapt ce a reprezentat cu certitudine o presiune pentru
reformă. Pe de altă parte, UE este cel mai mare importator de produse agricole la nivel mondial și al doilea
exportator (după SUA). În consecințăea are un rol important în negocierile privind comerțul agricol din cadrul
OMC. Extinderea spre est a UE a fost considerat la momentul respectiv o presiune asupra PAC. S-a luat în
considerare dublarea forței de muncădin domeniul agricol precum și a suprafeței arabile a UE. În același timp
extinderea a adus în cadrul Uniunii peste 100 milioane de consumatori. Productivitatea scăzut și șomajul
mascat reprezintă probleme sociale și economice potențiale serioase. Toate acestea au fost considerate ca
reprezentând o presiune bugetară considerabilă.
Poziția statelor membre față de procesul de reformă a variat de la țară la țară. Italia a prezentat planul său
de reformă în februarie 2002. Raportul a accentuat faptul căeste necesară salvarea rolului PAC și respingerea
oricărei sugestii privind “renaționalizarea” sectorului. Pânăîn 2001 când a avut loc schimbarea guvernului,
Italia a fost campioana strategiei de mediu în agricultură în alianță cu Germania. Italia a fost prima țară care a
propus păstrarea PAC în forma stabilităde Agenda 2000.
Marea Britanie a elaborat un raport privind producția agricolă în ianuarie 2002. Raportul pleda pentru
reforma PAC susinând că situația curentă nu poate fi susținută în continuare și recomandă redirecționarea
subvențiilor dinspre producție spre sprijinirea zonelor rurale. Raportul susține că „situația actuală nu aduce nici
un beneficiu nimănui: nici fermierilor, nici plătitorilor de taxe, nici consumatorilor și nici mediului”.
 Germania a fost în fruntea eforturilor de promovare a unei agriculturi ecologice în Europa. Germania a
susținut că mai multe fonduri pot să fie folosite pentru agricultura ecologică conform noilor reglementări
privind dezvoltarea rurală. Conform noilor reglementări statele membre pot să folosească 20% din bugetul
CAP pentru dezvoltarea rurală.
Franța a fost beneficiarul net al PAC fiind în consecință cel mai mare adversar al oricărei tentative de
reformă. Dacă Germania a fost susținătoarea direct a unei schimbări care să susțină o agricultură ecologică,
Franța a fost mult mai rezervată inclusiv privind acest aspect. Schimbarea guvernului a adus și aici o schimbare
de atitudine față de reforma PAC recunoscând că o „o reformă profundăa PAC este necesară în vederea
desprinderii de trecutul orientat spre producție”.
 CAPITOLUL III
ELEMENTELE REFORMEI POLITICII AGRICOLE COMUNE

Reforma Politicii Agricole Comune se referă în principal la următoarele elemente:

− plata agricolă unică pentru fermierii din UE, independent de nivelul producției; pot fi meninute unele
elemente limitate de cuplare a plăților cu producția pentru a evita abandonul;
− plata agricolă unică va fi condiționată de protecția mediului, siguranța alimentelor, sănătatea animalelor
și plantelor și standardele de bunăstare a animalelor, ca și de cerința de a menține toate terenurile agricole în
bune condiții agricole și de mediu (“cerința încrucișată” sau „cross-conformitate”);
− politică de dezvoltare rurală întărită de fonduri mai mari de la Uniunea Europeană, de noi măsuri de
promovare a protecției mediului, a calității și bunăstării animalelor, care să ajute fermierii să îndeplinească
standardele de producție ale UE începând din 2005;
− reducerea plăților directe (“modulare”) pentru fermele mai mari, astfel încât săse finanțeze noua
politicăde dezvoltare rurală;
− un mecanism de disciplină financiară care să asigure nedepășirea bugetului agricol stabilit până în anul
2013;
− Revizuirea politicilor de piață ale PAC – se referă la:
− diminuarea asimetrică a sprijinului în sectorul lapte: prețul de intervenție la unt va fi redus cu
25% în 4 ani, ceea ce reprezintă o reducere suplimentară de 10% față de Agenda 2000; pentru lapte praf
degresat se menține reducerea de 15% în 3 ani, convenit în Agenda 2000;
− reducerea cu 50% a creșterii lunare a prețurilor de intervenie în sectorul cerealelor;
 CAPITOLUL IV
PRINCIPALELE EFECTE ALE POLITICII COMUNE REVIZUITE
ASUPRA ROMÂNIEI

Principalele efecte ale Politicii Comune revizuite asupra României se vor repercuta direct asupra
negocierilor la unele produse afectate de reformă. Astfel „câtigurile” obținute pe perioada negocierilor ar
putea să nu mai fie valabile în momentul aderării. În condițiile noii politici agricole comune, politicile naționale
de dezvoltare ruralăși protecția mediului ar trebui să devină prioritare, deoarece dupădata aderării susținerea
financiară ar putea fi periclitată de neîndeplinirea standardelor impuse.
Politica Agricolă Comunărevizuitnu ar trebui să afecteze major priorităile deja semnalate în diversele
rapoarte de țară(2003) care se referă la:
− implemetarea urgent a SIAC;
− înființarea Agenției de Plăți;
− dezvoltarea sistemului de contabilitate a fermelor;
− construcția instituționalănecesară funcționării piețelor;
− îndeplinirea standardelor de siguranță a alimentelor, sănătatea plantelor și animalelor;
− protecția mediului etc.
 CAPITOLUL V
OBIECTIVELE ÎNFIINȚĂRII POLITICII AGRICOLE COMUNE

Obiectivele iniţiale ale înfiinţării politicii agricole comune (PAC) au fost:

- foametea de după război - dependenţa de mâncarea importată - creşterea productivităţii în agricultură;
- dependenţa de condiţiile meteoclimaterice - asigurarea unui nivel de trai echitabil agricultorilor;
- stabilizarea pieţelor–prin stocare - garantarea aprovizionării cu produse agricole;
- asigurarea unor preţuri echitabile pentru consumatori–echilibru.
Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol
şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi
însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39(articolul 33 din varianta consolidată a
Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:
1. Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării
raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;
2. Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea veniturilor
individuale ale lucrătorilor agricoli;
3. Stabilizarea pieţelor;
4. Asigurarea siguranţei aprovizionărilor;
5. Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori;

 Avantajele Politicii Agricole Comune:

- asigurarea unui nivel de viaţă decent pentru producatorii agricoli;
- asigurarea unor preţuri echitabile ale produselor pentru consumatori;
- creşterea calităţii produselor agroalimentare ca urmare a respectării standardelor comunitare;
- protejarea mediului şi respectarea standardelor de bunăstare a animalelor ;
- subvenţii consistente pentru fermieri din fondurile comunitare;
- posibilitatea creşterii economice în zonele sărace ca urmare a aplicării programelor de dezvoltare rurală;
- creşterea investiţiilor străine în agricultură şi industria alimentară.
 CAPITOLUL VI
PRINCIPALELE INSTRUMENTE ALE POLITICILOR AGRICOLE

Prețurile:
Fixarea acestora la un nivel scăzut, sub preţul de echilibru scade interesul de a produce şi se
înregistrează un deficit de produse. Fixarea sau susţinerea acestora la un nivel mai ridicat (peste nivelul de
echilibru, în condiţii de piaţă liberă, concurenţială) duce la extinderea ofertei peste nivelul cererii solvabile şi
apariţia unui surplus.
Politica veniturilor
Subvenţionarea veniturilor prin preţuri: când preţul pieţei (în interior şi pe piaţa mondială) este mai
mic decât preţul de susţinere, diferenţa trebuie acoperită prin subvenţie (acoperirea pierderii şi menţinerea
interesului pentru producţie). Subvenţionarea consumatorilor: preţuri de comercializare către consumator sub
nivelul preţului la producător, diferenţa neîncasată de catre producator fiind acoperită de la buget (ex.
controlul preţurilor la unele produse alimentare de bază: zahar, ulei, ouă, făină, lapte etc.). Preţul către
consumator este cel real, dar anumiţi consumatori (sub un anumit venit), primesc o sumă compensatorie.
Subvenţionarea anumitor costuri:
 input-urilor: seminţe, motorină, îngraşăminte etc.;
 credite subvenţionate (nivelul dobânzii sub cel al pieţei).
Politici comerciale externe de stimulare şi protecţie:
 subvenţionarea exporturilor;
 scutirea de impozite;
 taxe vamale;
 contingente, licenţe etc.
Agricultura Vest-Europeană în anii '50:
 Agricultura ocupă cca 30% din forţa de muncă şi cca 12% din GDP.
 Producţie scăzută - penurie de produse - importatori neţi de produse agricole.
 Nevoia stimulării producţiei atât pentru producerea de alimente, cât şi pentru materii prime
(relansare economică).
Instituţiile implicate în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică agricolă comună sunt:
 Consiliul Uniunii Europene pentru Agricultură şi Pescuit;
 Parlamentul European;
  Comisia Europeană
Puterea legislativă revine Consiliului, iar deciziile se iau cu majoritate calificată.Parlamentul are doar
un rol de consultant, iar pentru exercitarea acestuia Parlamentul este asistat de Comitetul pentru Agricultură şi
Pescuit, organ permanent.Comisia europeană are două atribuţii majore: cea a iniţiativei legislative şi cea a
implementării PAC.
 CAPITOLUL VII
FONDURI DE PREADERARE

România primeşte asistenţa prin trei instrumente financiare: PHARE, ISPA şi SAPARD, la care se
alatură programele comunitare. Vor fi finanţate programe regionale, de dezvoltare rurală, agricolă şi de mediu
bazate pe politici naţionale de dezvoltare regională, care să asigure, astfel, tranziţia României către sistemul
fondurilor structurale.

PHARE
PHARE este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană pentru a sprijini
Europa Centrală şi de Est în evoluţia către o societate democrată şi o economie de piaţă. Înfiinţat la începutul
anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria (primele două tări în care s-a realizat trecerea de la regimul comunist la
democraţie, de unde acronimul), programul s-a extins treptat, incluzând în prezent 13 tări partenere din
regiune. Prin hotarârea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, Phare a devenit instrumentul
financiar al strategiei de pre-aderare, principalul obiectiv fiind aderarea la Uniunea Europeană a celor 10 tari
asociate din Europa Centrală şi de Est: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria. Phare oferă asistenţă şi altor ţări din regiune (Albania, Bosnia-Herţegovina, Macedonia) în
tranziţia către democraţie şi către economia de piaţă.
Programul PHARE se concentrează asupra a doua aspecte - dezvoltarea instituţională, sprijinirea
guvernelor ţărilor candidate în implementarea acquis-ului comunitar şi asupra investiţiilor, se doreşte
sprijinirea ţărilor candidate în efortul de a-şi alinia activităţile industriale şi infrastructura de bază standardelor
UE, prin mobilizarea investiţiilor solicitate. Între 1990-2000, România a beneficiat de peste 1,5 miliarde Euro
prin programul PHARE. Pentru perioada 2000-2006, României ii vor fi alocate prin PHARE aproximativ 250
milioane Euro anual, fiind a doua ţară candidată, după Polonia, din punct de vedere al mărimii fondurilor de
care beneficiază. În prezent, PHARE se concentrează în România asupra a trei mari sectoare - dezvoltarea
regională, dezvoltarea instituţională şi sprijinirea investiţiilor în vederea implementării acquis-ului comunitar.

ISPA
ISPA - Instrument for Structural Policies for pre-Accession (Instrument pentru Politici Structurale de
Pre-Aderare) este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil conceput pentru sprijinirea ţărilor
candidate în procesul de aderare la UE. ISPA oferă sprijin financiar pentru investiţii în domeniul protecţiei
mediului şi al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislaţiei ţărilor candidate cu
normele europene în aceste două sectoare.
Principalele obiective ale ISPA sunt:
- să sprijine ţările beneficiare în vederea alinierii standardelor lor de mediu la cele ale Uniunii Europene;
- să extindă şi să conecteze reţelele de transport proprii cu cele trans-europene;
- să familiarizeze ţările beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile Structurale şi de
Coeziune ale Uniunii Europene.
Bugetul total anual al ISPA este de peste 1 miliard de euro. România va beneficia de sume cuprinse între
208-270 milioane Euro pe an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar, după Polonia. În sectorul transporturilor,
se acordă prioritate investiţiilor destinate integrării sistemului românesc de transport în cel al UE, precum şi
viitoarei Reţele Trans - Europene (Trans European Network – T.E.N.). De asemenea, se acordă o importanţă
deosebită îmbunătăţirii legăturilor cu alte state candidate în domeniul transporturilor, precum şi îmbunătăţirii
sistemului naţional de transport prin completarea anumitor porţiuni de drum.
Principala prioritate a programului ISPA în domeniul protecţiei mediului este sprijinirea României în
procesul de adoptare a legislaţiei europene în ceea ce priveşte protecţia mediului. O atenţie specială este
acordată apei potabile, tratării apelor uzate şi evacuării gunoiului menajer.

SAPARD
SAPARD - Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development (Programul Special
de pre-Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală). Este cel de-al treilea instrument financiar
nerambursabil conceput pentru a sprijini ţările candidate în abordarea reformei structurale în sectorul agricol
şi în alte domenii legate de dezvoltarea rurală, precum şi în implementarea acquis-ului comunitar referitor la
CAP (Common Agricultural Policy - Politica Agricola Comuna) si la legislaţia aferentă.
Principalele obiective ale SAPARD sunt:
-să finanţeze proiecte majore din domeniul agricol si al dezvoltării rurale;
-să îmbunătăţească activităţile de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi pescăreşti;
-să dezvolte şi să îmbunătăţească infrastructurile rurale;
-să dezvolte economia rurală (investiţii în companiile cu profil agricol);
-să dezvolte resursele umane (instruire profesională; asistenţă tehnică, inclusiv studii menite să sprijine
pregătirea şi monitorizarea programului, campanii de informare şi publicitate).
În perioada 2000-2006, România primeşte 150 milioane Euro/an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar după
Polonia. În plus, Guvernul României va contribui cu suma de 50 milioane Euro. Programul SAPARD acordă
prioritate proiectelor care au în vedere îmbunătăţirea eficienţei pieţei, a calităţii şi a standardelor privind
securitatea produselor alimentare; menţinerea actualelor locuri de muncă şi crearea altora noi; protecţia
mediului înconjurător. SAPARD finanţează proiecte majore din domeniul agricol si al dezvoltării rurale. România
a identificat patru măsuri prioritare care urmează să fie finanţate în cadrul acestui program: îmbunătăţirea
activităţilor de prelucrare şi comercializare a produselor agricole şi pescăresti; dezvoltarea şi îmbunătăţirea
infrastructurii rurale; dezvoltarea economiei rurale (investiţii în companiile cu profil agricol; diversificare
economică; silvicultură); dezvoltarea resurselor umane (îmbunătăţirea activităţii de instruire profesională;
asistenţă tehnică, inclusiv studii menite să sprijine pregatirea şi monitorizarea programului, campanii de
informare şi publicitate).

Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală sunt:

- multifuncţionalitatea agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate activităţilor agricole, în plus
faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole;
- abordarea multisectorială şi integrată a economiei rurale, în sensul diversificării activităţilor, creării de surse
suplimentare de venit şi ocupare, şi prezervării patrimoniului rural;
- flexibilitatea financiară în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul descentralizării deciziei, subsidiarităţii, şi
implicării partenerilor locali;
- transparenţa în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe simplificarea legislaţiei.
 CONCLUZII

Analiza diferitelor reforme la care a fost supusă Politica Agricolă Comună de la instituirea acesteia în
anii ’60 demonstrează faptul căacest domeniu este un domeniu dinamic care încearcă sățină cont de noile
condiții apărute atât la nivel local cât și regional și global în domeniul agricol. Dacă inițial PAC a fost conceput
ca un sistem capabil să asigure autosuficiența produselor agricole într-o Europă ce tocmai trise experiența
tristă a lipsei hranei în perioada deceniului cinci, foarte repede s-a ajuns la supraproducție agricolă,
supraproducție încurajată tocmai de sistemul veniturilor minime garantate fermierilor prin PAC. Costurile
aferente susținerii acestui sistem au determinat în primul rând punerea problemei revizuirii PAC, urmărindu-se
scăderea ponderii disproporționate pe care bugetul PAC îl reprezenta în bugetul total al UE. Prima reformă
serioasăa PAC, cea din 1992, a vizat tocmai rezolvarea acestor probleme: reducerea cheltuielilor mari în
domeniul agricol și a supraproducției.
Concomitent acestor presiuni interne de reformă au existat și presiuni externe și anume negocierile
din cadrul OMC (reducerea intervenionismului). Soluția aleasă pentru rezolvarea acestor probleme a fost
reducerea prețurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri (cereale, carne de vită și unt) în paralel
cu acordarea către fermieri a unor venituri compensatorii pentru reducerea prețurilor garantate. Reforma din
2003, continuatde cea din 2004 (produsele mediteraneene) și 2005 (zahăr), a dus și mai departe procesul de
reformăprin introducerea unor elemente noi care i-au determinat pe unii analiști sau oameni politici din cadrul
UE săvorbeascădespre o revoluție în domeniul PAC sau despre o nouă politică agricolă comună. Elementul
central este de data aceastăde cuplarea plăților acordate fermierilor de producție în ideea reorientării
agriculturii europene spre cerințele pieței. Se așteaptă de la această reformă în primul rând o corelare între
producția agricolăși cerinele pieței dar și o mai bună competitivitate la nivel mondial (o consecință indirectă a
corelării producției la cerințele pieței). Oricum acest al doilea aspect trebuie privit cu circumspecie pentru c se
menin în continuare diferite forme de sprijin care menin preurile în UE la un nivel superior celui de pe piaa
mondial (achiziiile guvernamentale, ajutorul de stocare, barierele la import). Modul în care se va implementa
aceast reform depinde în mare msur de statele membre. Metodele pe care fiecare stat membru le va adopta
pot influena producia, eficiena, preurile regionale. Dei exist multe studii care analizeaz posibile efecte ale
reformei CAP, implicaiile atât la nivelul Uniunii cât i la nivel mondial se vor putea aprecia doar în urmtorii ani,
odat cu implementarea în practic a msurilor de reform adoptate. Bibliogra
 BIBLIOGRAFIE

1. Bîrsan, M., Integrarea economică europeană, Vol. I, Introducere în teorie si practică, Carpatica, Cluj-Napoca,
1995;
2. Bîrsan, M., Integrarea economica europeana, Vol. II, Uniunea Europeana - relatii economice cu alte zone,
Editura Fundatiei CDIMM, Maramures, 1999;
3. Dănuleţiu,D.C., Fundamente ale Economiei Europene, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, pag.82;
4. N.Dobrotă (coord.) Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag.352;
5. Gratiela Gheorghe, Comunicat-Biroul de Presă, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, 2004;
6. Politica agricolă, Seria Micromonografii - Politici Europene;
7. www.agrofin.ro
8. www.bursaagricola.ro
9. Câmpeanu Virginia, Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE, IEM, 2003;
10. Ciobanu Aurel, Tănăsescu Elena, Agricultura, CRJ, București, 2002;
11. Comisia Europeană, Direcția Generală Agricultură, Procesul de extindere a UE in domeniul agriculturii.
Politicile UE, 2001;
12. Analysis of the 2003 CAP Reform Agreement, FAPRI Staff Report 2-03, 2003;
13. Analysis of the 2003 CAP Reform, OECD, 2004;
14. CAP Reform and the WTO: Potential Impacts on EU Agriculture, FAPRI, Missouri, 2004;
15. FAPRI Analysis of CAP Reform in Agenda 2000 Final Decisions, Missouri, 2000;
16. The European Union’s Common Agricultural Policy: Pressures For Change, în WRS-99-2, USDA, 1999.
17. http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2006/economie-si-administrarea-afacerilor/20.pdf
18. http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/33.pdf