S. Stansfeld Sargent - Studii Fundamentale Ale Marilor Psihologi PDF

Psihologia Online Biblioteca Online
S. STANSFELD SARGENT, Ph. D.
STUDII
FUNDAMENTALE
ALE
MARILOR PSIHOLOGI
(Incursiune în istoria psihologiei)
Traducere şi tehnoredactare:
TIHAN EUSEBIU, M.Sc.
EDITURA
INSTITUTUL DE ECOLOGIE SOCIALĂ
ŞI PROTECŢIE UMANĂ
- FOCUS-
BUCUREŞTI,
2002
www.psihologiaonline.ro 1
Cuprins:
PREFAŢĂ .........................................................................................................9
CAPITOLUL I ................................................................................................11
PSIHOLOGIA CA ŞTIINŢĂ ........................................................................11

CUM S-A DEZVOLTAT PSIHOLOGIA?...............................................................11
DOMENII ALE PSIHOLOGIEI ..........................................................................12
ŞCOLI IN PSIHOLOGIE ...................................................................................14
ESTE PSIHOLOGIA DOAR O “JUDECATA SANATOASA”? ..................................15
NATURA ŞTIINTEI .........................................................................................16
EXPERIMENTUL IN PSIHOLOGIE ...................................................................18
METODE SPECIALE IN PSIHOLOGIE...............................................................19
Introspecţia. ................................................................................................19
Metoda obiectivă. .........................................................................................19
Metode statistice...........................................................................................19
Metoda studiului de caz.................................................................................20
CAPITOLUL II ..............................................................................................21
IN T EL IG EN Ţ A ŞI T EST A R EA INT EL IG EN Ţ EI ..............................21

TESTELE BINET ............................................................................................22
SCALA DE REVIZIE GODDARD.......................................................................23
TERMAN SI REVIZIA STANDARD ..................................................................24
TESTE DE PERFORMANTA .............................................................................25
ARMY ALPHA SI BETA ...................................................................................26
CAT DE BUNE SUNT TESTELE DE INTELIGENTA ............................................29
INTELIGENTA LA POPULATIA AMERICANA .....................................................32
CUM POATE VARSTA SA SCHIMBE CAPACITATEA MENTALA? ...........................32
INFLUENTA EDUCATIEI ASUPRA Q.I.-ULUI ....................................................34
EFECTELE CAMINULUI ..................................................................................34
OCUPATIA SI Q.I.-UL .....................................................................................35
FACTORUL SOCIO-ECONOMIC ŞI FACTORUL CULTURAL ................................36
CAPITOLUL III.............................................................................................38
MĂSURAREA ABILITĂŢILOR SPECIALE...........................................38
ABILITATEA MECANICĂ .................................................................................39

APTITUDINEA MUZICALĂ ..............................................................................40
APTITUDINEA ARTISTICĂ ..............................................................................42
APTITUDINI PENTRU SECRETARIAT ...............................................................43
APTITUDINI PROFESIONALE ..........................................................................44
CAPITOLUL IV .............................................................................................48
DEBILITATEA ŞI GENIALITATEA ......................................................48

PRIMELE STUDII DESPRE DEFICIENTA MENTALA ...........................................50
CRETINI, IMBECILI SI IDIOTI .........................................................................50
IDIOTII-SAVANTI ..........................................................................................51
CAZURI CU DEFECTE FIZICE ..........................................................................52
TRATAMENT SI EDUCATIE ............................................................................54
STUDII DE PIONIERAT ASUPRA GENIALITATII................................................55
Q.I.-UL UNOR OAMENI FAIMOSI ...................................................................57
COPII PRODIGIOSI .........................................................................................59
CAPITOLUL V...............................................................................................62
EFECTELE EREDITĂŢII ŞI ALE MEDIULUI ASUPRA INDIVIDULUI.62

ARBORELE GENEALOGIC ..............................................................................64
JUNGLA SAU COPILUL ‘SALBATEC’..................................................................67
MAIMUŢA ŞI COPILUL ....................................................................................70
STUDIUL GEMENILOR ...................................................................................71
GEMENII IDENTICI CRESCUŢI SEPARAT .........................................................74
STUDII ASUPRA COPIILOR ÎNCREDINŢAŢI.......................................................74
CONTROVERSA DE LA IOWA ..........................................................................76
MEDIUL SI PERSONALITATEA ........................................................................77
INTERPRETARE. REZUMAT ............................................................................78
CAPITOLUL VI .............................................................................................80
DEZVOLTAREA INDIVIDUALĂ .................................................................80

DEZVOLTAREA PRE-NATALA.........................................................................81
COPILUL NON-NASCUT..................................................................................82
NORMELE DEZVOLTARII ...............................................................................84
DEZVOLTAREA MOTORIE..............................................................................86
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ..........................................................................87
DEZVOLTAREA EMOTIONALA .......................................................................89
DEZVOLTAREA SOCIALA ...............................................................................89
MATURIZARE SAU ANTRENAMENT?...............................................................90

CAPITOLUL VII............................................................................................93
BAZELE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI.....................93

PIONIERII PSIHOFIZICII .................................................................................93
HELMHOLTZ DESPRE OCHI SI URECHI ...........................................................95
TEMPERATURA SI CULOAREA IN CONFORMITATE CU TEORIA LUI HERING .....96
ALTE CERCETARI DESPRE SENZATIE .............................................................97
PRIMELE STUDII ASUPRA CREIERULUI SI SISTEMULUI NERVOS ........................98
FUNCTIILE CREIERULUI .................................................................................99
REFLEXELE .................................................................................................100
TIMPUL DE REACTIE....................................................................................101
DROGURILE SI PRODUSELE TOXICE.............................................................103
EFECTELE OBOSELII ...................................................................................103
GLANDELE ENDOCRINE .............................................................................104
CAPITOLUL VIII ........................................................................................106
MOTIVAŢIA.................................................................................................106
PULSIUNILE ................................................................................................110
MOTIVELE ..................................................................................................112
STIMULENTELE ...........................................................................................114
CAPITOLUL IX ...........................................................................................117
EMOŢIILE ...................................................................................................117
EXPRIMAREA EMOTIILOR ............................................................................118
ASPECTELE FIZIOLOGICE ............................................................................120
SCHIMBARILE DE RITM ALE RESPIRATIEI ......................................................121
PRESIUNEA SANGUINĂ ................................................................................122
RĂSPUNSUL PSIHOGALVANIC ......................................................................123
DETECŢIA MINCIUNII..................................................................................123
CUM SE DEZVOLTA EMOTIILE .....................................................................125
CAPITOLUL X.............................................................................................128
EVALUAREA PERSONALITĂŢII............................................................128
PRIMELE TIPURI DE TEORII .........................................................................129
FIZIONOMIA ...............................................................................................129
TEORII ULTERIOARE ...................................................................................130
CHESTIONARELE DE PERSONALITATE ........................................................132

TESTELE DE PERFORMANTA........................................................................133
TESTAREA INTERESELOR ............................................................................136
CAPITOLUL XI ...........................................................................................138
CUM SE DEZVOLTĂ PERSONALITATEA............................................138

TIPURI CONSTITUTIONALE ..........................................................................138
BAZELE CHIMICE ALE PERSONALITATII .......................................................139
INFLUENTE FIZICE INDIRECTE ....................................................................140
TEORIA FREUDIANA ...................................................................................141
FACTORII SOCIALI IN DEZVOLTAREA PERSONALITATII ...............................142
ATMOSFERA CAMINULUI .............................................................................144
RELATIILE PARINTI-COPII ...........................................................................145
POZITIA IN FAMILIE ....................................................................................146
ŞCOALA SI PERSONALITATEA ......................................................................147
PARTENERIATUL SI COMUNITATEA .............................................................148
STATUTUL GRUPULUI MINORITAR................................................................149
FACTORII ECONOMICI .................................................................................149
STRUCTURA DE PERSONALITATE.................................................................151
CAPITOLUL XII..........................................................................................152
MALADIILE MENTALE ...........................................................................152

PROTESTUL LUI HIPOCRATE........................................................................152
FONDUL PERIOADEI MODERNE ..................................................................153
ATITUDINEA UMANA A LUI PINEL ...............................................................153
ALTI PIONIERI AI TRATAMENTULUI UMAN ...................................................154
CLIFFORD BEERS SI IGIENA MENTALA ........................................................155
CLASIFICAREA LUI KRAEPELIN....................................................................155
CLASIFICAREA CURENTA .............................................................................156
TULBURARI ORGANICE VERSUS FUNCTIONALE ............................................157
TULBURARILE ORGANICE ............................................................................158
TULBURARILE FUNCTIONALE ......................................................................159
CAUZE, TRATAMENT SI PREVENIREA MALADIILOR MENTALE.......................162
CAPITOLUL XIII ........................................................................................165
CONFLICTELE ŞI INCONŞTIENTUL ..................................................165

MESMERISM-UL ...........................................................................................165
TEORIILE LUI CHARCOT SI JANET................................................................166
FREUD SI PSIHANALIZA ...............................................................................167

INCONSTIENTUL .........................................................................................168
REFULAREA SI VISELE .................................................................................169
DINAMISMUL FREUDIAN .............................................................................171
NEVROZELE SI TRATAMENTUL ACESTORA ...................................................171
ALFRED ADLER SI COMPLEXUL DE INFERIORITATE ....................................172
PSIHOLOGIA ANALITICA A LUI CARL JUNG ..................................................172
ALŢI PSIHANALIŞTI......................................................................................173
CLASIFICAREA NEVROZELOR ......................................................................173
NEVROZA EXPERIMENTALĂ ........................................................................175
CAPITOLUL XIV.........................................................................................177
ÎNVĂŢAREA .................................................................................................177
DOBÂNDIREA ABILITĂŢILOR ......................................................................180
ÎNVATAREA LA ANIMALE .............................................................................181
RASPUNSUL CONDITIONAT .........................................................................183
ÎNVATAREA PRIN INTUITIE ..........................................................................186
TRANSFERUL INSTRUIRII .............................................................................187
NEUROLOGIA ÎN PROCESUL ÎNVĂŢĂRII .......................................................189
TEORIILE ÎNVĂŢĂRII ...................................................................................190
CAPITOLUL XV ..........................................................................................192
REACTUALIZAREA ŞI UITAREA ...........................................................192

FONDUL ISTORIC ........................................................................................193
OPERA LUI EBBINGHAUS ............................................................................194
IMPORTANTA SEMNIFICATIEI SI RITMULUI ...................................................194
LUNGIMEA LISTEI .......................................................................................195
SUPRAÎNCĂRCAREA .....................................................................................196
ÎNVĂŢAREA SPAŢIALĂ ŞI CONDENSATĂ .......................................................197
METODA ÎNTREGULUI VS METODA PĂRŢII...................................................197
CURBA UITĂRII ............................................................................................198
ATITUDINEA ELEVULUI...............................................................................200
EMOŢIA ŞI MEMORIA ...................................................................................200
SOMNUL ŞI UITAREA ....................................................................................201
INHIBIŢIA RETROACTIVĂ.............................................................................201
REÎNVĂŢAREA ŞI REVIZUIREA .....................................................................202
REMINISCENŢE ...........................................................................................203
REAPELAREA ŞI RECUNOAŞTEREA...............................................................203
METODA DE STOCARE ................................................................................204
DEZVOLTAREA MEMORIEI ..........................................................................204

CAPITOLUL XVI.........................................................................................206
PERCEPŢIA.................................................................................................206
FLUCTUATIILE SI NIVELELE DE ATENTIE .....................................................207
INTERFERENTA SI DISTRAGEREA .................................................................208
CE ATRAGE ATENTIA ..................................................................................209
SET-UL MENTAL ..........................................................................................209
PRIMELE TEORII ASUPRA PERCEPTIEI ..........................................................211
PSIHOLOGIA GESTALTISTA .........................................................................212
ILUZIILE OPTICE .........................................................................................214
ÎN CE MOD PERCEPEM CELE TREI DIMENSIUNI ............................................216
EFECTUL STEREOSCOPIC .............................................................................217
CAPITOLUL XVII .......................................................................................219
GÂNDIREA ..................................................................................................219
NATURA PROCESULUI GANDIRII ..................................................................219
BAZE FIZICE ALE GANDIRII .........................................................................221
UNDELE CEREBRALE...................................................................................222
INTELIGENTA LA ANIMALE .........................................................................223
INSIGHT-UL ................................................................................................225
GANDIREA LA COPII....................................................................................226
REZOLVAREA PROBLEMELOR LA FIINTELE UMANE......................................227
RATIONAMENTUL .......................................................................................228
RATIONAMENTUL DEDUCTIV ......................................................................229
RATIONAMENTUL INDUCTIV .......................................................................233
CAPITOLUL XVIII .....................................................................................235
REPREZENTAREA, IMAGINAŢIA ŞI VISURILE ................................235

PRIMELE TEORII ASUPRA REPREZENTARILOR ..............................................236
STUDIUL LUI GALTON .................................................................................237
TESTE OBIECTIVE ASUPRA REPREZENTARII .................................................238
SENZATIILE VS. IMAGINATIE .......................................................................239
FORME DIN NUMERE SI SINESTEZIA ............................................................240
REPREZENTAREA EIDETICĂ ........................................................................242
VISELE ........................................................................................................243
SIMBOLISMUL VISELOR ................................................................................244
REVERIA .....................................................................................................246
IMAGINATIA SAU GANDIREA CREATIVA .......................................................247

CAPITOLUL XIX ........................................................................................250
COMPORTAMENTUL SOCIAL AL OMULUI.......................................250

FONDUL FILOSOFIC ....................................................................................250
ÎNCEPUTURILE PSIHOLOGIEI SOCIALE .........................................................252
ÎNCEPUTURILE EXPERIMENTELOR ..............................................................253
COMPORTAMENTUL INDIVIDUAL ÎN SITUAŢII SOCIALE ................................253
INTERACŢIUNEA SOCIALĂ ...........................................................................255
SUGESTIA ....................................................................................................255
IMITAŢIA.....................................................................................................257
CONDUCEREA .............................................................................................258
CONFORMITATEA .......................................................................................259
ATITUDINILE ..............................................................................................260
EVALUAREA ATITUDINILOR ........................................................................261
CORELAREA ATITUDINILOR ........................................................................262
MODIFICAREA ATITUDINILOR .....................................................................264
PROPAGANDA .............................................................................................265
CULTURA SI DIFERENTELE SEXUALE ...........................................................267
Diferenţele rasiale ................................................................................269
CAPITOLUL XX ..........................................................................................271
PSIHOLOGIA ÎN VIAŢA CURENTĂ ......................................................271

PSIHOLOGIA MEDIULUI INDUSTRIAL ...........................................................272
PSIHOLOGIA PERSONALULUI .......................................................................275
ADVERTISINGUL SI VANZARILE ...................................................................277
PSIHOLOGIA CLINICA ..................................................................................278
PSIHOLOGIA EDUCATIONALA .....................................................................280
PSIHOLOGIA JUDICIARA ..............................................................................280
APLICATII ...................................................................................................282
PSIHOLOGIA INDIVIDULUI ..........................................................................284
Prefaţă
Această lucrare introduce cititorul în universul Psihologiei descriindu-i

munca specialiştilor în psihologie ce au adus contribuţii deosebit de
importante la dezvoltarea acestei ştiinţe fascinante. Lucrarea a fost scrisă în
primul rând pentru toţi acei ce nu au luat încă cursuri în psihologie şi care
sunt interesaţi de subiect. De asemenea, cartea apelează la formarea
studenţilor ce vor dori să-şi împrospăteze unele date ce ei deja le-au
dobândit.
Fiecare capitol este înzestrat ca un aspect important, cu studiul
comportamentului uman, precum testarea inteligenţei, dezvoltarea
personalităţii, maladii mentale, motivaţie, emotivitatea, gândirea,
imaginaţia, comportamentul social şi psihologia vieţii cotidiene. De
asemenea, lucrarea include foarte multe argumente specifice, precum şi
măsurarea aptitudinilor tehnice, artistice sau ale altora; studiul debilităţii
mintale, a geniilor, a lumii copiilor şi toate luate separat; standarde ale
dezvoltării copiilor la diferite vârste; creierul, sistemul nervos şi glandele în
comportamentul uman, teste de personalitate, psihanaliza cu studiile
despre inconştient; teorii asupra viselor; metode de învăţare şi memorare;
psihologia afacerilor, industrială şi a persoanei. Materialul din fiecare
capitol este aranjat aproximativ în ordine cronologică, de la cele mai
timpurii descoperiri la cele mai recente cercetări.
Dintre principalii psihologi a căror muncă au o întindere mare şi a căror
nume apar proeminent în această carte sunt, Binet, Freud, Galton,
Helmholtz, Hollingwarth, James, Thorndike, Watson şi Woodworth. Alţii,
colaboratori în primul rând în munca de specializare, cuprind pe Adler,
Cannon, Cattell, Ebbinghaus, Gesell, Goddard, Janet, Jung, Koffka,
Kohler, Kraepelin, Lashley, Lewin, Pavlov, Rorschach, Terman, Titchener
şi Yerkes. Punctele de vedere ale diferitelor şcoli de reflecţie psihologică
sunt prezentate în linii generale şi în comparaţie.
Sunt îndatorat psihologilor a căror lecturi, cercetări şi scrieri au contribuit
la cunoaşterea şi îmbunătăţirea mea ca psiholog. Aş dori în mod expres să-
mi exprim respectul celor doi colegi ai mei, dr. Tom Gaylord Andrews şi
dr. Gelolo McHugh, ce mi-au citit şi criticat unele aspecte ale

manuscrisului şi vreau să mulţumesc şi soţiei mele, Virgina Maxson Sargent
prin a cărei grijă şi redactare constructivă am reuşit să alcătuiesc o carte
foarte plăcută.
S. Stansfeld Sargent
CAPITOLUL I
Psihologia ca ştiinţă
WEBER, FECHNER, HELMHOLTZ, HERING, PEARSON, WUNDT,

TITCHENER, HÖFFDING, JAMES, DEWEY, ANGELL, WATSON,
FREUD, KÖHLER, KOFFKA
Ce este psihologia? Cum s-a dezvoltat psihologia ca ştiinţă: Ce metode uzitează psihologia în
cercetările ei? Cum se raportează psihologia la alte ştiinţe? Care sunt domeniile importante sau
subdiviziunile psihologiei? Ce se înţelege prin “şcoală” de psihologie?
P SIHOLOGIA este o ştiinţă ce studiază comportamentul uman.

Aceasta caută să înţeleagă comportamentul uman, să anticipeze
comportamentul şi când consideră necesar să schimbe
comportamentul uman.
Cum s-a dezvoltat psihologia?
Până la finele secolului XIX psihologia nu era cotată ca o ştiinţă. Subiectele

dezbătute cădeau în grija filosofiei, asemenea multor altor ştiinţe din
timpuri străvechi. Mulţi filosofi faimoşi, incluzându-i pe Platon, Aristotel,
speculau despre natura umană şi propuneau teorii, unele au rămas chiar şi
în perioada actuală. Dar o observaţie atentă şi sistematică asupra
comportamentului uman, ca să nu mai vorbim despre experiment, erau
total necunoscute.
În secolele XVI şi XVII, astronomia, fizica şi chimia s-au desprins din
filosofie devenind ştiinţe aparte. Biologia, nu atât de exactă căci lucrează cu
vietăţi, a devenit independentă în secolul XVIII. Psihologia a rămas agăţată
de părintele ei, filosofia, până aproape de sfârşitul secolului următor.
Prin efortul de pionierat al psihologilor germani, cum ar fi, Ernst Heinrich

Weber, Gustav Theodor Pechner, Hermann von Helmholtz şi Ervald
Hering, a devenit evident că, comportamentul uman este strâns legat de
funcţiuni fizice. Este greu de spus unde încetează activitatea fiziologilor şi
începe cea a psihologilor. Erau adevărate studii despre ochi, urechi şi alte
organe de simţ, despre sistemul nervos sau reflexe şi reacţii musculare.
Gradual, a devenit clar că fiziologii studiază funcţiile organelor din lăuntrul
organismului - respiraţie, circulaţie, digestie şi altele - pe când psihologii
studiau funcţiile întregului organism care răspunde la stimuli exteriori.
Între 1880 şi 1890, un nou grup pregătit în filosofie cât şi în fiziologie au
fondat laboratoare în Germania şi în America, iar psihologii şi-au început
cariera în calitate de ştiinţă experimentală.
Curând o legătură strânsă între psihologie şi noile ştiinţe sociale apărute,
dezi sociologia, antropologia şi ştiinţa politică - a devenit evidentă, întrucât
comportamentul omului este de o mare întindere socială. Acum putem
localiza psihologia între biologie şi ştiinţele sociale. Înlăuntrul aceluiaşi
domeniu, psihologia fiziologică cuplează psihologia cu biologia pe de o
parte, în timp ce în altă direcţie psihologia socială conectează ştiinţele
sociale cu psihologia.
Domenii ale psihologiei

Studiul comportamentului uman ocupă o largă întindere. Cercetările asupra
ochiului, urechii sau funcţiilor creierului ne arată strânsa legătură între
fiziologie şi neurologie. Studiul atitudinilor, opiniilor şi a propagandei sunt
înrudite cu sociologia şi cu alte ştiinţe sociale. Între aceste extreme
majoritatea eforturilor psihologilor se concentrează pe înţelegerea
abilităţilor, emoţiilor, motivaţiilor, memoriei şi asupra întregii personalităţi
a copilului, adolescentului şi adultului, normal cât şi anormal. Deoarece
psihologia include material destul de variat s-au dezvoltat câteva
subdiviziuni specializate.
În unele din aceste domenii se pune accent pe fapte, principii şi teorii, mai
mult decât pe aplicaţii. Domenii ca încordarea în rezolvarea problemelor
practice sunt incluse în “psihologia aplicată”. În prezent nu se poate face o
distincţie precisă între psihologie “pură” şi “aplicaţii”. Toate descoperirile
teoretice dau posibilitatea de a fi folosite în viitor. Ramurile cele mai
practice, cum ar fi psihologia industrială şi psihologia clinică sunt datoare
psihologilor teoreticieni ce au căutat noi informaţii de amorul artei.
În continuare prezint o listă cu domenii majore în psihologie cu referinţă la

capitolul din această carte ce se va ocupa de fiecare domeniu.
Psihologia Fiziologică se concentrează pe structură şi funcţii ale organelor
senzitive, a sistemului nervos, muşchi şi glande importante pentru
comportament. Munca depusă în acest domeniu este descrisă în capitolul
numit Baze fizice ale comportamentului.
Psihologia comparată se ocupă cu comportamentul animal. Unele din
principalele descoperiri sunt descrise în capitolele Motivaţie, Emoţii,
Învăţare şi Baze fizicce ale comportamentului.
Psihologia dezvoltării sau Psihologia Genetică studiază schimbările de
comportament intervenite de la naştere, prin copilărie, adolescenţă şi
maturitate şi până la senilitate. Este aprofundată în Dezvoltarea
Individuală, Inteligenţe, Ereditate şi Mediu şi în Cum se dezvoltă
Personalitatea.
Psihologia copilului se ocupă cu comportamentul uman de la naştere la
vârsta de 12 ani. Psihologia dezvoltării este inclusă în fiecare capitol.
Psihologia Personalităţii se îngrijeşte de individualitate sau de
comportament ca pattern. Două capitole sunt dedicate acesteia. Măsurarea
Personalităţii şi Cum se dezvoltă Personalitatea.
Psihologia comportamentului aberant studiază maladiile mentale şi
particularităţile comportamentului la tineri. Trei capitole se ocupă de sfera
comportamentului aberant. Maladii Mentale, Conflicte şi inconştient şi
Debilitate şi Geniu.
Psihologia socială surprinde modul de influenţare a unei persoane de către
alta. Capitolul intitulat Comportamentul Social al Omului descrie
contribuţiile majore în psihologia socială.
Psihologia diferenţială urmăreşte diferenţele dintre comportamentul unui
individ în comparaţie cu altul. Diferenţele sunt redate cel mai bine prin
teste în capitolele Inteligenţa şi testarea Inteligenţei, Măsurarea
Aptitudinilor Specifice şi Măsurarea Personalităţii centrată după diferenţele
psihologice. În ultima parte a capitolului Comportamentul social al omului
se discută despre diferenţele între sexe şi între rase.
Psihologia aplicată vrea să rezolve probleme practice. Cele mai importante
subdiviziuni sunt psihologia educaţiei, clinică, industrială, reclamă şi
vânzare, psihologia personalului, vocaţională şi psihologia judiciară. Cele
mai măreţe descoperiri în aceste domenii sunt descrise aici şi pretutindeni

în această carte şi în cea mai mare măsură în ultimul capitol, Psihologia
vieţii cotidiene.
Şcoli în Psihologie
În cadrul unei tinere ştiinţe ce se dezvoltă neîncetat, apar dispute tot mai
adesea. Psihologia nu face nici ea excepţie. Psihologii au păreri împărţite
asupra a ceea ce psihologia ar trebui ori nu ar trebui să cuprindă, despre ce
ar trebui să accentueze, ce metode sunt cele mai bune. În momentul în care
câţiva psihologi sprijină cu tărie acelaşi punct de vedere, atunci ei formează
o “şcoală”. În momentul actual nu există şcoli active, dar în perioada 1900-
1930 se puteau vedea cinci şcoli importante.
Structuralismul a fost susţinut de doi oameni, Wilhem Wundt şi Edward
Bradford Titchener. Wundt este privit ca fiind tatăl psihologiei
experimentale, din vremea când a stabilit în 1879 la Leipzig, Germania,
primul laborator de psihologie. Veneau să studieze cu Wundt tineri şi
dornici psihologi, sosiţi din multe ţări. Unul din aceştia a fost Titchener, un
englez ce mai târziu a venit în America pentru a conduce departamentul de
psihologie al Universităţii Cornell, funcţie ce a îndeplinit-o pentru mulţi
ani.
Consecvent ideilor de bază ale lui Wundt, Titchener a orientat cunoaşterea
şcolii spre structuralism. Psihologia este ocupată cu studiul imaginilor,
senzaţiilor şi gândurilor, trei elemente ce alcătuiesc structura conştiinţei.
Metoda de cercetare uzitată este introspecţia, executată prin observări
sistematice. Învăţarea, inteligenţa, motivaţia, personalitatea sau
comportamentul aberant şi social, Titchener le-a exclus din psihologie. El
şi studenţii săi au realizat studii notabile de laborator, unele fiind descrise
în capitolele Bazele fizice ale Comportamentului, Percepţia, Gândirea,
Reprezentarea.
Funcţionalismul este fără îndoială o şcoală sistematică şi omogenă. Aceasta
a rezultat ca urmare a numeroaselor proteste ale psihologilor împotriva
cercetării conştiinţei spre a ajunge la idei, imagini şi senzaţii. Psihologul
danez Harald Höffding şi americanul William James, au reliefat amândoi
dinamica, schimbarea naturii activităţii mentale şi se întrebau dacă aceasta
putea fi analizată în elementele sale structurale. Nu mult timp după 1900,
John Dewey şi James Rowland Angell, de la Universitatea din Chicago au
început să evidenţieze modurile în care orrganismul se adaptează la mediu.
Ţelul lor în studiul funcţiilor mentale era să descopere cum, în ce fel

gândirea, emoţia şi alte procese satisfăceau trebuinţele organismului.
Expunerile funcţionaliştilor serveau la alinierea psihologiei cu biologia şi
realizau abordarea genetică a problemelor psihologice.
Behaviorismul, a fost fondat în 1914 de către John B. Watson, care se
ocupa atunci cu psihologia animală la Universitatea John Hopkins. El, de
asemenea, era impacientat de îngustimea structuralismului dar totuşi el nu
simţea că funcţionaliştii erau mai departe prin criticile lor. Personal,
Watson se împotrivea introspecţiei pe care el o considera neştiinţifică.
“Adevărata psihologie - spune el - se orientează pe studiul comportamentului, nu a
conştiinţei. Expuneţi un animal ori o fiinţă umană la un stimul şi să vedem cum se
răspunde; reţineţi acest comportament obiectiv şi veţi avea o evidentă realitate
ştiinţifică”. Watson şi behavioriştii ce îl urmau experimentau asupra
învăţării, motivaţiei, emoţiei şi asupra dezvoltării individului.
Psihologia Gestaltistă, s-a constituit ca o reacţie împotriva structuralismului
cât şi ca behaviorismului. Wolfgang Köhler şi Kurt Hoffka, conducătorii
gestaltismului, spuneau că experienţa şi comportamentul nu pot fi analizate
prin elementele conştiinţei aşa cum reclamau structuraliştii. Dar nici nu
poate fi desfăcută în factori de stimul - răspuns precum lasă să se înţeleagă
behaviorismul. Comportamentul şi experienţa nu pot fi analizate pe
ansamblu, ci numai ca relaţie între întreg şi părţile ce o constituie.
Experimentele Gestaltiste sunt arătate în capitolele noastre despre
percepţie, învăţare şi gândire.
Psihoanaliza a rămas departe de alte şcoli. Fondată de un medic, Sigmund
Freud, aceasta şi-a orientat eforturile spre a vindeca persoanele suferinde
de tulburări mentale şi nervoase. Psihoanaliza prezintă într-un mod uimitor
teorii provocatoare şi prolifice despre motivaţie, despre dezvoltarea
personalităţii şi despre comportamentul aberant. Spre deosebire de alţi
fondatori de şcoli, Freud nu a făcut nici un efort spre a-şi verifica teoriile
printr-un experiment ştiinţific. Interpretările importante ale lui Freud şi
cele ale dizidenţilor săi discipoli sunt prezentate în capitolul intitulat
Conflicte şi Inconştient.
Este Psihologia doar o “judecată sănătoasă”?

De ce ar trebui ca psihologia să fie denumită ştiinţă? Nu este o ştiinţă
despre natura umană - nu este despre înţelegerea comportamentului uman
- o chestiune clară de judecată simplă?
Nu neapărat. Am în vedere exemplul următor. Cu câţiva ani în urmă Floud

Ruch, un binecunoscut profesor de psihologie a dat un “test de judecată
simplă” unei mari clase de studenţi doar cu puţin înainte ca ei să înceapă
studiul psihologiei. Studenţilor li s-au prezentat serii de formulări şi li s-a
cerut să răspundă cu “Adevărat” ori “Fals” la fiecare din itemi. Unele din
formulări erau de genul:
“Din căsătoria între rude (verişori) rezultă cu siguranţă copii de inteligenţă inferioară”.
“Mâinile lungi şi subţiri indică un temperament artistic”. “Adulţii, uneori, declanşează
stări de debilitate datorită studiului excesiv”.
“Expresia emoţională a unei persoane poate fi interpretată cu mult mai multă acurateţe
dacă se urmăresc ochii decât gura”.
“Dacă priveşti fix în spatele unei persoane tu îl poţi face să se răsucească. Aceasta este o
formă de telepatie”. “Copii inteligenţi sunt îndeosebi slăbiţi şi retardaţi fizic”.
Toate aceste formulări sunt false, după cum ne arată şi o investigaţie
atentă. Dar mai mult decât jumătate din studenţii facultăţii au aplicat
“Adevărat” la fiecare formulare.
Observaţiile printr-o judecată simplă sunt adesea superficiale şi nu prezintă
garanţii. Ştiinţa despre comportamentul uman solicită mai multă bază
factuală decât o “simplă judecată”.
Natura Ştiinţei
Noi denumim psihologia ca ştiinţă. Este oare corect? Astronomia, chimia
şi fizica sunt recunoscute cu adevărat ca ştiinţe; ele implică o atentă muncă
de laborator, măsurări exacte, legi rigide şi o predictibilitate sigură.
Psihologia se concentrează asupra a ceva mai puţin definit şi tangibil,
exactitudinea este greu de dobândit şi nişte legi excepţionale aproape
nicicând nu se vor obţine.
Oricum, nu claritatea materialului este ceea ce determină dacă un subiect se
constituie în ştiinţă.
(Dacă aşa era, biologia trebuia să fie exclusă căci studiază un mare
necunoscut - viaţa.) Karl Pearson, un englez matematician şi om de ştiinţă,
a insistat aproape 15 ani asupra criteriului de ştiinţă, care nu este subiect de
discutat ci metodele de investigaţie folosite. Dacă o metodă ştiinţifică este
uzitată sistematic, putem vorbi la propriu ca de o ştiinţă, chiar dacă
obiectul studiului îl reprezintă mineralele, bacteria, gândirea şi senzaţia

umană sau instituţiile sociale.
Metoda ştiinţifică nu este un mister. Aceasta este definită ca procedură
utilizată în încercarea de a răspunde la întrebare sau de a rezolva problema.
Problema poate fi practic de genul “Care sunt cauzele malariei?”, “Care
sunt cauzele maladiilor mentale?”, “În ce mod afectează alcoolul
comportamentul?” Sau problema poate fi inspirată pur şi simplu de
curiozitate, “De ce cad obiectele pe pământ?”, “Cum acţionează
ereditatea?”, “Oare pot învăţa animalele?”
Primul pas îl constituie descoperirea la ceea ce alţii au încercat să dea un
răspuns la o întrebare. De ce nu au reuşit? Dincolo de aceste informaţii
apar noi ipoteze sau teorii ce pot fi testate prin experiment.
Experimentul este o etapă crucială în munca ştiinţifică. Important este să
cauţi natura lucrului. Aceasta înseamnă stabilirea etapelor în care
evenimentele ce vor urma vor furniza un răspuns plin de înţeles.
Cercetarea medicală derutată pentru febra galbenă furnizează un bun
exemplu de ipoteze şi experiment. În concordanţă cu una din teorii aceasta
este o boală contagioasă, aceasta ne indică un aspect neplăcut. Conform cu
o altă teorie, maladia este răspândită de incorect. O nouă ipoteză atribuie
cauza răspândirii ţânţarilor.
Testând aceste ipoteze pe un grup de oameni ce au fost expuşi la înţepături
de ţânţari, aflăm dacă pacienţii au febră galbenă. Foarte mulţi dintre
oameni se îmbolnăvesc. Pentru a întâmpina s-a folosit un grup de
“control” - oameni expuşi la toate celelalte cauze posibile, a maladiei,
exceptând ţânţarii. Nimeni din grupul de control nu s-a îmbolnăvit de
febră galben.ă Un fapt a devenit evident: febra galbenă este transmisă de
ţânţari.
Ca precauţie împotriva unei surse de eroare în experiment se recomandă
repetiţia, uzitarea a diferite grupuri de subiecţi. Dacă rezultatele sunt
agreate, dovada este cu siguranţă dublă.
Ultima etapă în descoperirea ştiinţifică este predicţia. Un principiu în
chimie sau fizică are predictibilitate practic de 100%. În biologie nu este tot
atât de mare; nu putem spune, de exemplu, că oricine a fost muşcat de
ţânţar, purtător de germenul malariei, se va îmbolnăvi, numai câţiva. În
psihologie şi ştiinţe sociale predictibilitatea nu este aproape niciodată
perfectă fiindcă intervine complexitatea comportamentului uman. Dacă o
lucrare experimentală ne îndreptăţeşte să facem o predicţie, ce este

substanţial mai bună decât doar o presupunere, atunci este considerată o
lucrare valoroasă.
Experimentul în Psihologie
Câteva tipuri de experimente psihologice sunt cu atât mai pronunţat
studiate în laboratoarele fizicienilor, chimiştilor şi al biologilor. Ei
întâmpină mari dificultăţi în ale schiţa, executa şi interpreta. Dar ei urmează
aceleaşi principale metode ştiinţifice: studierea datelor, formularea
ipotezelor, testarea lor prin experiment, controlul şi verificarea şi predicţia.
Cu câţiva ani în urmă un nou drog numit benzedrină apărea în magazine.
Se spunea că avea efecte sigure de creare de bună dispoziţie pentru
perioade deloc scurte. Studenţii din colegii au început să consume
benzedrină înainte de examene, explicând că-i menţine calmi şi îi face să
gândească destul de clar. Psihologii au atacat subiectul şi au decis să vadă
dacă benzedrina intensifica în acea stare abilitatea mentală.
Au fost folosite mai multe subiecte. Au fost date două forme echivalente a
testelor de inteligenţă, una înainte şi o alta scurtă, după administrarea
dozei. Ca să se elimine posibilele influenţe din cauza sugestiilor sau
aşteptărilor (cum ar fi unul ce va rămâne treaz noaptea din cauza cafelei) s-
a utilizat un alt grup de subiecţi; acestor persoane li s-a dat “placebo” -
tablete de făină şi apă - identice în aparenţă cu tabletele de benzedrină. În
acest fel diferenţele între benzedrina de performanţă şi placebo (între cele
două grupuri) puteau fi atribuite influenţelor drogului adevărat.
Rezultatele au arătat că în ciuda afirmaţiilor multora dintre subiecţi că se
simt “încurajaţi”, benzedrina afectează în mod semnificativ, slăbind
abilităţile mentale. Rezultatele câtorva investigaţii independente au
certificat aceste cercetări. De aceea este uşor de a face predicţia că
benzedrina nu va avea efecte notabile asupra performanţelor mentale la cea
mai mare parte dintre persoane.
Din nefericire, în toate ştiinţele, procedura ştiinţifică este uneori violată.
Un anchetator are uneori tendinţa de a aluneca spre rezultate subiective.
De asemenea pot fi folosite câteva subiecte ce justifică concluziile. Natural,
măsurătorile şi calculele au locul lor. Pe de altă parte, oamenii de ştiinţă
menţin un număr cât mai mic de erori prin verificarea, repetarea
experimentelor asupra cărora planează dubii.
Anumite studii sunt denumite “pseudo-ştiinţifice” fiindcă validitatea este

invocată de căutările lor, dar în eforturile depuse nu se uzitează proceduri
ştiinţifice. De exemplu, astrologul spune că abilităţile şi personalitatea sunt
determinate de conjunctura planetelor. Dar el nu o poate dovedi. Desigur,
ca dovadă ni se vor arăta persoane născute în aceeaşi perioadă având
personalităţi similare în contrast cu persoane născute în perioade distincte.
Acest fapt nu a fost vreodată demonstrat. Până nu o va face, astrologia nu
poate fi considerată ca o ştiinţă legitimă. Acelaşi lucru este valabil pentru
frenologie, ştiinţă ce interpretează personalitatea prin protuberanţele
capului; la fel fizionomia ce citeşte caracterele din trăsăturile faciale; şi
pentru grafologie, care îşi bazează interpretările pe anumite caracteristici ale
scrisului persoanei.
Metode speciale în Psihologie

În experimentul lor psihologii folosesc una ori chiar patru metode. Aceste
metode sunt:
Introspecţia.
Aici subiectul îşi expune experienţa proprie interioară. Dacă i se arată două
desene şi îl întrebăm pe care îl preferă el va indica propriul său punct de
vedere. Probabil că ne spune adevărul - dar verificarea este imposibilă.
Expunerea sa trebuie acceptată. Sau i se poate cere să rezolve o problemă,
iar atunci i se va spune să descrie un mod de a soluţiona problema. În
ciuda naturii subiective, introspecţia ne oferă o evidenţă ce nu poate fi
obţinută în nici un alt mod.
Metoda obiectivă.
În contrast cu introspecţia, ce tratează trăirea lăuntrică, metoda obiectivă
notează comportamentul exterior. Acesta poate fi observat, controlat,
măsurat şi chiar fotografiat. Când o persoană declanşează o cheie cât mai
repede posibil la apariţia unui stimul luminos, el indică “timpul său de
reacţie”, ori viteză de răspuns. Cu aparate adecvate aceasta poate fi
măsurată în miimi de secundă. Trecând prin faţa unui individ un tablou cu
o viteză mare, se pot înregistra reacţii de tresărire. Oricând psihologul este
în stare să realizeze investigaţii obiective folosind aparatură pentru o
înregistrare precisă.
Metode statistice.
Măsurarea cantitativă este folosită în mod curent în psihologia

experimentală. Testele sunt marcate în puncte, învăţarea este considerată
după numărul de unităţi însuşite într-un timp dat şi abilitatea de soluţionare
a problemei într-un anumit timp solicită un răspuns. Tehnicile statistice
sunt esenţiale în interpretarea rezultatelor când sunt folosiţi mai mulţi
subiecţi. Calcularea mediilor este o procedură ce se foloseşte în statistică şi
este destul de simplă.
Metoda studiului de caz.
Administrând personalitatea individului ca fiind unic, psihologul trebuie să
ştie, să surprindă întreaga formaţie a subiectului. Studiul de caz, care
consemnează filmul vieţii individului, face posibilă înţelegerea influenţelor
şi evenimentelor mai importante ce au configurat dezvoltarea lui ca individ.
Adesea se foloseşte o combinare de metode, dar aceasta o vom vedea în
capitolele ce urmează. În experimentele asupra gândirii datele obiective ca
de exemplu pot fi obţinute şi suplimentate prin metoda introspecţiei.
Folosirea simultană a procedurii obiective şi statistice într-o investigaţie
este de asemenea ceva obişnuit.
CAPITOLUL II
INTELIGENŢA ŞI TESTAREA INTELIGENŢEI
BINET, EBBINGHAUS, CATTELL, GODDARD, STERN, TERMAN,

PINTNER, PATERSON, YERKES, THORNDIKE, MILES, SPEARMAN,
THURSTONE, JONES, SHERMAN
Ce este inteligenţa? Ce este un QI şi cum se măsoară? Oferă testele de inteligenţă un indice real
asupra capactăţii mentale a individului? Când sunt folosite testele de inteligenţă? Care sunt
neajunsurile lor? Se schimbă inteligenţa odată cu vârsta? Reuşesc adulţii să înveţe tot atât de
repede precum copiii? Este inteligenţa îndeosebi moştenită ori
poate fi adaptată în funcţie de mediu?
L a şcoală ori în câmpul nostru de activitate am susţinut cel puţin un

test de inteligenţă. Testul ne dezvăluie câte ceva despre capacitatea
noastră de a învăţa, despre capacitatea de adaptare, despre puterea
de memorare, despre abilitatea de-a aplica cunoştinţele în soluţionarea
problemelor. Inteligenţa nu este identic cu a învăţa o carte, chiar dacă cei
mai educaţi oameni sunt inteligenţi.
Inteligenţa nu este cheia succesului, dar o persoană ghinionistă este adesea
mărginită.
În accepţiunea unui psiholog cuvântul “inteligenţă” are oarecare diferenţă
faţă de ceea ce se foloseşte în general. Până în secolul XIX, “inteligent” şi
“intelectual” erau aproape confundate şi ambele se refereau la abilitatea
omului de a gândi faţă de animale ce erau considerate ca făpturi cu
instincte.
Momentul apariţiei teoriei evoluţioniste a lui Darwin a schimbat toate

acestea. A eliminat golurile între om şi animal; cei doi erau văzuţi ca
înrudiţi. Darwin şi succesorii lui au subliniat similarităţile
comportamentului fiinţei umane şi indiciile de inteligenţă ale animalelor.
Inteligenţa poate fi privită până la un anume punct ca un fel de
comportament dar nu în mod necesar sinonim cu intelectul.
Primele “teste mentale” nu măsurau inteligenţa ci măsurau performanţele
individului în procesele simple, senzorio-motorii. În 1880 a sosit în
Germania, James McKeen Cattell pentru a studia cu Wilhelm Wundt. La
Leipzig, Cattell s-a arătat interesat pentru diferenţele individuale. Reîntors
în America a întocmit câteva teste mentale pe care le-a dat studenţilor săi
de la Columbia University. Acestea includeau probe de forţă de strângere,
ritm de recunoaştere, timp de reacţie la un stimul sonor, viteza de
denumire a culorilor şi de memorie faţă de un text dat. Deşi nu se numeau
teste de inteligenţă, toate măsurau memoria în diverse feluri; acesta a fost
primul pas spre o validă măsurare a abilităţilor.
Testele Binet
La scurt timp după 1900, Herman Ebbinghaus, un german respectabil
pentru eforturile sale asupra memoriei a dezvoltat mai mult o teorie după
care inteligenţa este capacitatea de a combina şi integra şi că aceasta poate
fi testată cu propoziţii conţinând spaţii albe care pot fi umplute prin
completarea sensului propoziţiei. “________ urca ________ dimineaţa şi
_________ la noapte”, ilustrează un gen de propoziţie-test pe care acesta o
recomandă. Demonstraţia sprijină teoria sa: când a probat astfel de teste la
copiii şcolari, cei mai în vârstă au făcut mai bine ca mai tinerii şcolari,
studenţii mai buni, mai bine ca cei mai limitaţi.
Oricum, nu Ebbinghaus rămâne cunoscut ca părinte al testelor de
inteligenţă ci, un francez numit Alfred Binet. Binet dezagrează pe cei care
caută să măsoare capacităţile generale prin testarea vitezei de reacţii,
memoriei obişnuite, acuitatea senzorială sau reacţiile musculare. Inteligenţa
poate fi estimată - ne spune Binet. Numai prin testarea înaltelor facultăţi,
cum ar fi logica, comprehensiunea, raţiunea, adaptabilitatea, stăruinţa şi
auto-criticismul.
În 1904 Binet a desemnat la comitetul naţional de educatori pentru a
investiga întârzierea în şcolile franceze, îşi aranjează ideile sale într-o formă
concretă. Colaborând cu Theophile Simon, Binet a publicat primul test de
inteligenţă. Acesta cuprindea treizeci de itemi ordonaţi în ordine

crescătoare a dificultăţii. Iată câţiva dintre itemi: urmăriţi din ochi obiectul
în mişcare, recunoaşteţi alimentele şi obiectele simple din fotografie,
comparaţi două linii de lungimi diferite, repetaţi rostind propoziţiile,
memorizaţi lucrurile din pictură, găsiţi rime la un cuvânt dat, completaţi
propoziţiile, definiţi termenii abstracţi.
Binet a probat aceste teste pe copii şi în 1908 a publicat o scală revizuită
care diviza testul pe grupe de vârstă, de la 3 la 11 ani. La nivele de aceeaşi
vârstă doar trei chestiuni erau cerute; la altele 5 sau 6. De exemplu:
Vârsta 3: Apasă nasul, ochii, gura;
Vârsta 5: Copiază (desenează) un pătrat; numără patru bănuţi;
Vârsta 7: Spune-mi ce lipseşte din tabloul neterminat;
Vârsta 10: Repetă-mi lunile anului;
Vârsta 13: Defineşte diferenţele dintre aceşti doi termeni abstracţi.
Cu această scală, Binet a introdus conceptul de vârstă mintală. Un copil ce
a depăşit toate testele sau a rezolvat un test pentru, hai să zicem, vârsta de
7 ani, i s-a acordat ca bază o vârstă mentală de 7 ani. Dacă el a parcurs
cinci sau şase teste la un nivel de vârstă superioară, el a fost creditat cu un
alt an de vârstă mentală.
În 1911, cu puţin înainte de a muri, Binet a publicat o a doua revizie a
scalei sale. El a omis anumiţi itemi de teste anterior incluse, a adăugat altele
şi a adaptat scala şi la nivelul adulţilor. În această ediţie Binet a inclus cinci
teste pentru fiecare vârstă, exceptând nivelul de 4 ani. Scala din 1911,
validată şi standardizată, reprezintă o mare realizare pe lângă celelalte două
serii.
Scala de revizie Goddard

Henry H. Goddard, psiholog la Vineland Training School pentru debilitate
mintală, a început să utilizeze testul Binet la scurt timp după ce el a apărut
în Franţa. Îl folosea pentru detectarea deficienţelor mentale la copii şi, de
asemenea, pentru a distinge între diversele grade de debilitate mintală.
Oricum, testul Bine a fost adoptat şi modificat pentru uzul americanilor.
Această adoptare şi modificare, Goddard a definitivat-o în 1908 când a
reuşit deja să o aplice pe o mulţime de copii şcolari. A publicat această
revizuire în 1910, traducând scala Binet în limba engleză şi schimbându-i

câteva cuvinte şi chiar ordinea unor itemi ai testului. Revizia Goddard a
fost folosită considerabil în următorii câţiva ani, chiar dacă în cea mai mare
parte depistarea deficienţelor mentale era preferabilă decât studiul
inteligenţei copiilor normali sau superiori.
TERMAN şi revizia standard

Prin efortul lui Lewis M. Terman, psiholog la Universitatea Stanford a avut
loc un colosal avans în testarea inteligenţei. Cu câţiva ani înainte de
publicarea cărţii sale, Măsurarea Inteligenţei (1916), Terman şi colegii săi
lucrau la standardizarea şi validarea testului Binet.
Terman a testat 2000 de şcolari pentru a stabili dacă copilul, indiferent de
vârstă, îl poate rezolva. El a ales şase teste pentru fiecare an de la 3 la 10
inclusiv, la fel pentru vârste de 12, 14, 16 şi 18. Calculele sale indicau că un
adult de vârstă medie are vârsta mentală 16 ani, în timp ce un adult mai
mare are una de 18. Folosind cele şase teste pentru fiecare an, a reuşit să
dea o diferenţă de două luni ca vârstă mentală pentru fiecare test de
susţinut. Au fost incluşi foarte mulţi itemi din testul Binet, chiar dacă unii
au fost mutaţi la nivele de vârstă superioară sau inferioară, aceasta conform
cu rezultatele lui Terman asupra copiilor normali. Câţiva itemi noi au fost
adăugaţi la test astfel încât revizia Stanford (incluzând itemi alternanţi)
totaliza nouăzeci de teste în comparaţie cu 54 din şcoala lui Binet din 1911.
Binet a introdus ideea de vârstă mentală. Un psiholog german, Wilhelm
Stern a sugerat în 1912 că relativa superioritate sau inferioritate putea fi
calculată prin împărţirea vârstei mentale la vârsta cronologică. Stern a
denumit acest rezultat “Coeficient de inteligenţă”.
Terman a adoptat ideea şi prescurtarea Q.I. a fost acceptată să desemneze
capacitatea mintală a copilului. Acesta se calculează astfel: Dacă un copil ce
o să fie testat are 7 ani şi 1 lună, va trebui ca testarea să înceapă cu un test
pentru 6 ani. Presupunând că micuţul parcurge toate testele pentru 6 ani,
patru pentru vârsta de 7 ani, trei pentru 8 ani, unul pentru nouă ani şi nici
unul pentru 10 ani. Vârsta mentală (prescurtat M.A.) se obţine prin
creditarea lui cu 72 de luni pentru parcurgerea tuturor testelor la vârsta de
6 ani (şi presupunând toate sub vârsta de 6 ani), plus 8 luni pentru vârsta
de 7 ani (4 din 8 teste), 6 luni la vârsta de 8 ani şi 2 luni la vârsta de 9 ani.
Totalul său pentru M.A., în luni este de 88. Vârsta sa cronologică este de
85 de luni. De aceea coeficientul său va fi 88/85. Transformând în

zecimale, rezultatul este multiplicat cu 100, rezultă un Q.IO. egal cu 104.
Presupunem că vârsta cronologică (abreviată C.A.) era 8 ani şi 6 luni şi
vârsta mentală este aceeaşi ca mai sus - 88 luni. Atunci, Q.I. va fi 88/102
sau 86. Un Q.I. apropiat de 100 este considerat normal fiindcă M.A.
corespunde cu C.A. Deci un Q.I. sub 70 este definit ca inferior, acela peste
130, mult superior.
Testul “Stanford-Binet” realizat de Terman M. lewis a fost elaborat
pentru a testa o persoană la acel moment. Important este că investigatorul
învaţă să lucreze şi să estimeze realizând o formă standard, deci Q.I. este o
unitate de comparaţie. Cel ce investighează trebuie, de asemenea, să fie
pregătit în a obţine în orice fel cooperarea copilului, căci testul reprezintă
cel mai mare efort depus de copil. Decada ce a urmat anului 1920 a
dezvoltate sute de investigatori pregătiţi şi mii de copii şi adulţi cu Q.I.-ul
calculat.
După douăzeci de ani de experienţă Terman asistat de Maud A. Merrill a
editat în 1937 testul revizuit Standford-Binet, extinzănd scala cu doi ani
mai jos şi incluzând cu mult mai mulţi itemi la nivelele superioare. Două
forme echivalente ale testului au fost aranjate astfel încât copiii să poată fi
re-testaţi fără a se folosi acelaşi material.
Rămânem îndatoraţi efortului depus de Terman căci Q.I.-ul este acceptat
ca măsură a capacităţilor generale mentale chiar dacă nu fără critică. Aceste
critici vor fi discutate mai târziu.
Teste de Performanţă
Administrat unei persoane, într-un anumit timp, tipul de test Binet are
validitatea condiţionată pe viziune normală, auz, control muscular şi
înţelegerea limbajului. Este nepotrivit a se testa persoane oarbe sau surde,
iliterate sau pe toţi acei care vorbesc foarte puţin engleza.
După 1850, un mare medic francez, Eduard Seguin, a alcătuit un fel de test
pentru copii debili mintali. Consta în potrivirea unor blocuri de diferite
forme, cum ar fi stea, triunghi, cruce, cerc sau pătrat prin a corespunde
prin contururile lor. Prin pantomimă i se poate arăta copilului cum poate fi
pus fiecare bloc în locul gol. Mai târziu, dr. William Healy de la Fundaţia
Judecător Baker, din Boston, l-a aranjat ca test complet. Prin acesta,
copilului i se arată scene din filme din care au fost scoase câteva pătrate.
Din multele piese ce vor umple golurile el are de ales cel mai bun sens
pentru completarea tabloului.
Doi psihologi, de la Ohio State Universitu, şi anume Rudolf Pintuer şi
Donald Paterson, luând în consideraţie testele lui Seguin, Healu şi alte teste
similare, au pregătit în 1917 prima scală de performanţă. În aceste serii
toate testele socotesc răspunsul motor (răspunsuri implicând mişcarea),
precum alăturarea unor piese-enigmă, potrivirea unor blocuri sau imitarea
investigatorului în suprapunerea cuburilor. Îndrumările verbale nu sunt
recomandate. Scorul testelor se dă în termeni de timp necesar de execuţie
sau erori făcute.
În timp ce testele de performanţă sunt folosite la persoanele cu
handicapuri senzoriale sau de limbaj, nu este acelaşi lucru la testele verbale.
În practica actuală, dacă un copil este considerat nedreptăţit la testul Binet,
acesta este avizat că va completa un test de performanţă. Dacă vârsta sa
mentală (M.A.) arată o pronunţată întârziere, probabil că testul verbal nu
poate măsura cu acurateţe capacitatea.
Army Alpha şi Beta

În anul după apariţia testului Stanford-Binet, test realizat de Terman,
Statele Unite s-au implicat în primul război mondial. Aceasta a stârnit
nevoia critică de a selecta din miile de recruţi pe acei cu mental neadecvat
şi, pe de altă parte, nevoia de a găsi cei mai buni oameni pentru a-i califica
ca ofiţeri. A.P.A. (Asociaţia Psihologilor Americani) a desemnat un comitet
alcătuit din experţi pentru a elabora un test care să poată fi aplicat pe mai
multe persoane simultan. Prof. Robert M. Yerkes de la Yale a fost numit
preşedintele comitetului; membrii erau Lewis M. Terman, Arthur S. Otis,
Henry H. Goddard, Frederic L. Wells, Walter V. Bingham, Guy şi M.
Whipple şi T. H. Haines.
În alcătuirea noului test, comitetul a depus toate eforturile pentru a
dezvălui capacitatea congenitală şi de a menţine testul cât mai independent
posibil faţă de influenţa educaţiei sau a altei pregătiri. Au rezultat două
teste, “Army Alpha” pentru literaţi şi “Army Beta” pentru iliteraţi sau
persoane cu slabe cunoştinţe de limbă engleză.
“Army Alpha” constă în opt secţiuni; fiecare din ele conţinând 12 până la
40 de întrebări. Fiecare secţiune începe cu întrebări facile progresând în
dificultate, aşa încât toate persoanele să poată răspundă la unele şi doar
câţiva să poată da răspunsuri la toate. Testul unu implică instrucţiunile de

citire cu voce tare date de examinator. De exemplu, următoarele figuri apar
pe o foaie test:
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Examinatorul spune: “Atenţie! Priviţi la întrebarea 2 unde cercurile au
numere sub ele. Când spun “porniţi”, desenaţi o linie de la cercul 2 la
cercul 5 ce va trece sub cercul 3 şi peste cercul 4. _____ PORNIŢI”.
Testul doi prezintă 20 de probleme de aritmetică, cum ar fi “Dacă un
aeroplan parcurge 300 yarzi în 10 secunde, câte picioare parcurge în 15
secunde?”
Testul trei solicită un mod de judecată simplă; cel mai bun răspuns din trei
este selecţionat în fiecare caz. Să ilustrăm:
“Fiecare soldat trebuie să fie injectat împotriva febrei tifoide din cauză că:
1. mulţi oameni au febră tifoidă;
2. doctorii insistă pentru aceasta;
3. previne epidemiile".
În Testul patru trebuie să se decidă dacă între 40 de perechi de cuvinte,

acestea sunt la fel sau de sens opus, exemple gratia (e.g.) defect - virtute,
agitat - excitat.
Testul cinci oferă propoziţii amestecate ce trebuiesc aranjate cu înţeles:
“fabricat stofă bumbac lână şi este din”
Testul şase solicită completarea cu numere a unei serii cum ar fi:
3-4-6-9-13-18- __-__
Testul şapte, testul de analogie verbală, solicită surprinderea relaţiei.
prezentăm patru exemple:
fuste - fată; pantalon - băiat; pălărie vestă palton
primar - oraş; general - privat nava armata soldat.
Citim “fusta este pentru fată”, precum pantalonul este ce? - trebuie
completat în spaţiile lipsă cu unul dintre cele patru din extrema dreaptă,
cuvânt ce are o relaţie directă cu celelalte trei cuvinte.
Testul opt solicită informaţii generale prin întrebări de identificare corectă

a cuvintelor.,
Rio de Janeiro este un oraş din:
Spania Argentina Portugalia Brazilia.
Voltul este folosit în măsurarea:
electricităţii energiei vântului debitului ploilor energiei apei
Sunt calculate pentru rezolvarea celor opt teste, dar 24 minute (se exclude
timpul alocat instrucţiunilor).
Maximum de scor în testul “Army Alpha” este 212 puncte. Peste 135 este
un scor excelent, 105-134 este bine şi 45-104 este satisfăcător. Aproape toţi
ofiţerii au obţinut o rată de peste 105; soldaţii, gradaţii au avut în medie
puţin mai jos de 60.
“Army Beta” este, de asemenea, un test “hârtie şi creion”, dar
instrucţiunile sunt date prin pantomimă ori demonstraţii. Acest test include
trasarea unei linii prin labirint, numărarea blocurilor dintr-un maldăr dat,
completarea tiparului x sau o, înlocuirea simbolurilor de către numere,
notarea asemănărilor şi diferenţelor între seturi de figuri, completarea
fotografiilor cu anumite părţi omise şi rezolvarea unor simple jocuri cu
elemente geometrice (geometrical puzzlos). În timp ce Army Beta nu
surprinde abilităţile cu aceeaşi măsură ca testul verbal Alpha, acesta totuşi
ajută la descoperirea celor cu o bună inteligenţă cărora testul de
performanţă Alpha i-a considerat limitaţi, căci ei au fost lipsiţi de o
educaţie şcolară sau nu stăpânesc engleza temeinic.
Mai mult de un milion şi jumătate de recruţi au lucrat în 1918 cu testul
Alpha şi câteva mii cu cel Beta.
Testele au ajutat enorm la separarea soldaţilor în satisfăcători şi
nesatisfăcători. În acelaşi timp au oferit psihologilor informaţii valabile
despre inteligenţa şi măsurarea ei. La scurt timp după război multe alte
baterii de teste au fost inventate; ele puteau fi folosite peste tot, în şcoli şi
în afaceri, în industrie.
Când, cu puţin înainte de a se plănui intrarea în cel de-al doilea război
mondial, Army Alpha şi Army Beta erau înlocuite de testul de Clasificare
Generală. Erau incluse doar trei tipuri de probleme: aritmetica, de
vocabular şi analiză tridimensională. Acest test de abilităţi generale este

suplimentat de teste speciale asupra diferitelor aptitudini ale căror natură
exactă nu era încă bine lămurită.
Cât de bune sunt Testele de Inteligenţă

Dacă testele de inteligenţă măsoară într-adevăr real sau nu capacităţile
mentale, a constituit o dispută fierbinte în anii de după apariţia testelor
Binet. Scorurile psihologilor verificau validitatea nivelului Q.I. prin
aşteptarea răspunsurilor la astfel de întrebări: Estimările profesorilor asupra
capacităţilor studenţilor corespund cu scorurile testelor? Copiii excelenţi în
şcoală au, de asemenea, cote înalte la teste? Acei al căror comportament
pare a fi deficient au rate scăzute la teste? Copiii mai mari dau răspunsuri
mai corecte decât cei mai mici, întrucât abilităţile mentale ce pot fi asumate
se dezvoltă odată cu vârsta cronologică. Şi, în fine, rezultatele la câteva
teste diferite de inteligenţă acceptă trepte de capacităţi individuale cum ar fi
înalte, medii sau scăzute?
Toate aceste verificări arată validitatea testelor de inteligenţă. Evaluările
profesorilor şi scorurile Q.I. corespund destul de bine. Copii ce susţin în
general un efort susţinut la şcoală au un Q.I. înalt. Goddard şi succesorii
săi, străduindu-se cu debilitatea mintală, găsesc că testele discriminează
bine între normali şi deficienţi. Binet şi Terman găsesc că testele lor sunt
rezolvate într-un procent mai mare de către copiii mai în vârstă decât mai
tinerii copiii. De exemplu, testul Terman la nivelul de 7 ani cere copilului
să repete după investigator 5 numere. Copiii între 5 şi 9 ani depăşesc testul
în procentajele următoare:
Vârsta: 5 6 7 8 9
% 34 59 74 83 93
Comparând Q.I-ul. se obţin câteva tipuri de teste verbale (e.g. Stanford-
Binet), teste ce ne arată că scorurile concordă semnificativ. Concordanţa
între scorurile la testele verbale şi cele de performanţă (e.g. Pintner-
Paterson), chiar dacă pozitive nu sunt atât de extraordinare (remarcabile).
Toate aceste metode de verificare, luate separat, pot lăsa loc erorii, dar
rezultatele lor consistent pozitive indică faptul că testele de inteligenţă
realizează o măsurare a capacităţilor mentale destul de precise.
Testele de inteligenţă au fost destul de sever criticate. Critici minore legate

de anumiţi itemi de test şi de proceduri, au rezultat adesea din revizuiri şi
din îmbunătăţirea testelor. De exemplu, în 1937, Terman a revizuit testul
Stanford-Binet şi a eliminat două forme a unei noi scale suplimentare,
revizuire care este mult superioară celei din 1916.
Alte critici sunt cu mult mai fundamentale. Se spune că testele nu reuşesc a
surprinde capacităţi înnăscute, că performanţa copilului şi Q.I. rezultat sunt
afectate puternic de mediul familial şi de alţi factori sociali. Aceasta este
adevărat; multe comparaţii făcute între indivizi sau între grupuri sunt
nerelevante din cauza diferenţelor datorate fondului şi experienţelor. Pe de
altă parte, când copii au similarităţi rezonabile în ceea ce priveşte mediul
înconjurător, sunt testaţi împreună, precum copiii dintr-o micuţă şcoală din
oraş, ratele testului de inteligenţă dau un rezultat satisfăcător asupra
capacităţilor relative ale copiilor.
Edward L. Thorndike de la Universitatea din Columbia şi alţii au obiectat
admiţând că orice test poate măsura “inteligenţa generală”. În lucrarea sa,
“Psihologia Educaţiei” publicată în 1914, Thorndike investighează
existenţa capacităţilor generale, accentuând întrucâtva despre
“singularitatea şi relativa independenţă a oricărui proces mental”. În locul
de capacităţi generale să spunem mai multe abilităţi speciale sau grupare de
capacităţi, el insistând pe capacitatea matematică sau mecanice ca de
exemplu.
După alcătuirea unor studii statistice asupra performanţelor a mai multor
teste, un psiholog englez, Charles Spearman, a concluzionat că fiecare
individ are o anumită doză de abilitate generală care se înscrie în orice face
acesta, dar că abilităţile speciale care variază pentru fiecare sarcină există,
de asemenea, un experiment. De exemplu pentru testarea performanţei
matematice se consideră capacitatea persoanei în general şi aptitudinea sa
specifică şi pregătirea în matematică.
Acum psihologii se situează pe o poziţie de mijloc, între abilitatea generală
şi specifică.
Diferite “grupuri de factori” sau un mănunchi de aptitudini au fost găsite
prin analiza atentă a tuturor rezultatelor a bateriilor de teste. Aceasta a fost
făcută de prof. Luis L. Thurstone, de la Universitatea din Chicago.
Thurstone a izolat anumite “aptitudini mentale primare”, cu alte cuvinte
vizualizând viteza de percepţie, facilitate în manipulări de numere,
memorie, fluenţă în vorbire, înţelegere verbală şi doi sau trei factori
descriind raţiunea. Aptitudinile sunt relativ independente; o persoană

competentă într-o direcţie nu este necesar să fie tot aşa şi în alta.
Chiar dacă unele dubii planează asupra existenţei “aptitudinilor generale”
ca pătrunse în toată activitatea noastră, grupuri de aptitudini există în mod
clar. În timp putem înceta a folosi un singur indice de aptitudine cum ar fi
Q.I., dar se va vorbi mai degrabă de aptitudini separate în matematică,
limbaj, memorie, raţionament şi altele asemenea. Thurstone şi colaboratorii
au încercat a perfecţiona testele ce vor măsura cu acurateţe fiecare
aptitudine mentală primară. Astfel vom putea determina ce aptitudine este
legată de succesul în şcoală şi de diferitele vocaţii. Oricum, o estimare a
“abilităţii generale” poate fi încă estimată prin calcularea scorurilor de la
testele pe abilităţi distincte.
Alte critici acuză pe drept că testele de inteligenţă nu ating multe aspecte
importante ale personalităţii, cum ar fi interesele, motivaţia, atitudinile sau
adaptabilitatea socială. Oricum, trebuie să recunoaştem că aceste teste nu
au pretins a măsura personalitatea. De fapt, nici un test inventat vreodată -
şi probabil nici nu va fi inventat - nu va putea măsura toate aspectele
personalităţii. Cea mai bună procedură, când se doreşte o imagine
completă asupra personalităţii, este de a face un studiu de caz asupra
fondului individului şi experienţei sale şi de a suplimenta aceasta cu o
varietate de teste, nu doar cu acelea de măsurare a inteligenţei ci, de
asemenea, şi de măsurarea aptitudinilor speciale dobândinte, a intereselor,
atitudinilor şi a altor aspecte a personalităţii. Vom considera aceste teste în
capitolele ulterioare.
Indiferent ce putem spune pentru sau împotriva testelor de inteligenţă, ele
practic nu au valoare în câteva domenii. Firmele se folosesc de ele pentru a
fi capabile să testeze solicitanţii pentru diverse posturi de muncă. Armata,
marina şi aviaţia recomandă teste cuprinzătoare de inteligenţă fiecărui nou
recrut. Profesorii folosesc teste pentru a clasifica copii în avansaţi, medii
sau retardaţi şi de a aranja cursurile de studiu urmărind abilităţile
individuale. În orientarea după vocaţie şi la personalul salariat găsim de
mare ajutor aplicarea testelor în determinarea ocupaţiilor, a locurilor pentru
care studenţii sau angajaţii ar corespunde cel mai bine. Probabil folosirea
lor poate fi extinsă încă şi mai mult. După cum arată Pintner, chiar şi astăzi
mii de lucrători sunt necorespunzători pe locurile lor de muncă, unii
muncesc cu mult mai scăzut decăât nivelul normal, alţii sunt nesatisfăcuţi
căci sarcinile sunt mai prejos decât capacităţile. Prin folosirea testelor de
inteligenţă unele din aceste situaţii pot fi evitate.
Inteligenţa la populaţia americană

Terman, cu ajutorul testului Binet revizuit, a arătat că o persoană având
(M.A.) vârsta mentală similară cu vârsta cronologică (C.A.) va obţine un
Q.I. în jur de 100. După testul Stanford-Binet ce a fost utilizat câţiva ani a
devenit obişnuit a considera media persoanelor cu un Q.I. situat sub 70 ca
fiind deficient mental, acei situaţi între 85 şi 115 ca normali şi acei cu un
Q.I. peste 130 ca fiind foarte dotaţi. Gradul de inteligenţă în populaţia
americană este distribuită aproximativ după cum urmează:
Q.I. Clasificare % aprox. al populaţiei
150 şi peste aproape “geniu” ,2
130-149 foarte superior 3,0
115-129 superior 14,0
85-114 normal 66,0
70-84 stupid 14,0
50-69 cretin 3,0
20-49 imbecil deficienţi 3,0
sub 20 idiot 3,0
Observăm că nu este greu a trasa o linie pentru a divide pe categorii. Dar
nici o diferenţă nu poate fi notată cu adevărat între persoanele având Q.I.
de 114 şi cei cu 115 sau între acei ce au 69 şi 70. Fiecare grad de inteligenţă
de la ultimul idiot la măreţul “geniu” a fost găsit în populaţia noastră.
Cum poate vârsta să schimbe capacitatea mentală?

Multe persoane au fost şocate când Terman a anunţat că media inteligenţei
adulţilor este egală cu cea a tinerilor de 16 ani. Şi mai şocaţi au fost de
faptul că testele Army Alpha îi plasează la nivelul de 14 ani. (Cele mai
recente estimări ale lui Terman erau pentru 15 ani.) Oamenii au uitat că
psihologii defineau inteligenţa ca fiind capacitatea de a învăţa, de a se
adapta şi de a fi vigilenţi mental.
În timpul testelor, cunoştinţele, informaţiile şi experienţa sunt astfel dirijate
pentru a le menţine la un minim, chiar dacă aceşti factori afectează
performanţa.
Capacitatea mentală, măsurată prin teste de inteligenţă, slăbeşte la multe
persoane undeva între vârsta de 14 ani şi 20 ani. Noul-născut avansează
foarte repede. În primii 4 sau 5 ani el avansează mai mult ca la orice altă
perioadă din vârstă. După atingerea nivelului maxim, capacitatea mentală

se declină încet, coborând spre vârstele avansate, fapt concluzionat de
investigaţiile făcute de Thorndike şi Walter R. şi Catherine C. Milles de la
Universitatea Yale.
Curba grafică a capacităţii mentale apare astfel:
Se observă că o regresie majoră nu apare mai înainte de vârsta de 50 ani:

chiar şi atunci nu este însemnată. Această curbă reprezintă un individ
mediu. Pentru persoane superioare această curbă se înalţă şi se stinge încet
destul de gradat. Pentru persoanele sub media capacităţii această curbă
atinge vârful destul de jos şi declină cam rapid.
Harold E. Jones şi Herbert S. Conrad de la Universitatea din California au
dezvăluit o mare discrepanţă între performanţele diferitelor grupe de vârstă
în testele ce depind în mare parte de cunoştinţe (e.g. vocabular) şi în testele
de măsurare a vigilenţei iniţiale (e.g. instrucţiuni de folosire). Curba de
cunoştinţe rămâne la acelaşi nivel între vârstele 20-60 ani, pe când curba
vigilenţei regresează gradual după 17 ani.
În aceste studii despre relaţia între vârstă şi capacitatea mentală este
încurajator să notăm că vigilenţa descreşte foarte încet după vârsta mijlocie.
Un părinte la 40 de ani, deşi trecut de maximul vigilenţei mentale poate
învăţa noi lucruri decât tânărul de 13 ani care încă nu şi-a atins maximul.
De fapt, adultul poate învăţa mai bine dacă el are o motivaţie puternică,
suficientă să-i compenseze mai slaba vigilenţă şi adaptabilitate.
Irving Lorge a arătat că diferenţele mari în ceea ce priveşte capacitatea
mentală la tineri şi la vârstnici se configurează în viteză mai repede decât
acurateţe sau “putere”. Un grup de persoane sub 25 de ani şi un grup de
peste 40 sunt egale la un test fără limită de timp. Când se testează în barem
de timp, asemeni testului Army Alpha, grupul de tineri a arătat clar
superioritatea căci membrii au reuşit să-l termine rapid.
Influenţa Educaţiei asupra Q.I.-ului

După cum se va vedea în capitolul V, diferenţele individuale în ceea ce
priveşte inteligenţa sunt determinate de ereditate într-o mare măsură.
Totuşi, mediul are şi el o contribuţie. Deoarece acesta poate fi schimbat cu
mult mai uşor decât ereditatea, este important să ştim care factori de mediu
are cea mai mare influenţă asupra inteligenţei, chiar dacă efectul lor este
relativ mic.
Din aceşti factori de mediu, educaţia este privită de către mulţi psihologi ca
fiind cel mai semnificativ. Horatio H. Newman, Frank N. Freeman şi Karl
J. Holzinger de la Universitatea din Chicago au găsit că din doi gemeni
educaţi separat, ce diferă în Q.I., geamănul cu Q.I.-ul ridicat a avut o
educaţie mai bună. Testele serioase ale armatei în ceea ce priveşte mentalul
arată că soldaţii cu o pregătire şcolară îndelungată iau scoruri mai mari
decât cei limitaţi.
În general, copiii din oraş sunt mai buni decât cei de la ţară, la aceste teste
de inteligenţă. Lewis Terman şi Maud A. Merrill, într-un volum al lor,
Măsurarea Inteligenţei scris în 1937, raportează o diferenţă a mediei Q.I.-
ului de 6 1/2 puncte în favoarea copiilor din mediul urban. Alţi psihologi
au găsit diferenţe şi mai mari. Este semnificativ că inferioritatea copiilor
din mediul rural este mare, acolo unde sistemul şcolar este insuficient
dezvoltat. În Scoţia, unde şcolile rurale sunt bune, copii nu indică
coeficienţi de inferioritate.
În afară de diferenţele în direcţia educaţiei favorabile, un alt factor intră în
performanţele scăzute ale copiilor de la ţară. În mod obişnuit, materialele
folosesc în test chestiuni ce sunt cu mult mai familiare copiilor din oraşe,
oferindu-le astfel un avantaj. Astfel, descoperirea diferenţelor poate rezulta
din insuficienţele testului de a realiza o bună măsurare a capacităţii la
ambele categorii de copii.
Efectele căminului
Un alt mare factor ce afectează Q.I.-ul este căminul în care copilul trăieşte.
Frank N. Freeman şi doi asociaţi au găsit că acei copii crescuţi în cămine de
calitate superioare, câştigă de la 5 la 10 puncte Q.I. după vârsta de 4 ani, pe
câtă vredme acei plasaţi în cămine cu lipsuri câştigă foarte puţin ori chiar
deloc. Probabil cea mai izbitoare influenţă a căminului ca factor de mediu a
fost raportată de către J. Munroe de la Universitatea din Chicago. El a
testat mulţi copii la intervalele dintre primul grad şi terminarea şcolii

superioare. S-a lucrat cu cinci coeficienţi asupra fiecărui cămin de copil
bazat pe hrană, sănătate, educaţie parentală, ocupaţia tatălui şi aspecte
sociale culturale şi religioase. Calitatea căminului s-a corelat semnificativ cu
schimbările de Q.I. care au avut loc. Copii din cămine de mică apreciere au
arătat o pierdere în inteligenţă, indiferent de cât au avut iniţial, în unul din
cazuri pierderea a fost de 47 puncte. Copii din cămine mai bune au câştigat
chiar mai mult de 20 de puncte. Din studiile sale, Munroe concluzionează
că, într-adevăr, căminul poate cauza mari diferenţe în coeficientul de
inteligenţă al copilului - cam 20-25 puncte la stânga sau la dreapta scalei de
măsură.
Din nou, asupra diferenţelor rural-urban, aceste variaţii pot fi datorate într-
o anumită măsură de neajunsul testului de a procura materiale, în egalitatea
familiară, în ambele feluri de cămine. În acest caz, diferenţele nu au arătat o
estimare clară în diferenţele asupra capacităţii.
Ocupaţia şi Q.I.-ul
Persoane de diferite ocupaţii obţin scoruri distincte în testele de
performanţă a inteligenţei. În testul Army Alpha, cei de orientare
profesională - ingineri, doctori, avocaţi, profesori şi cei din administraţia
din afaceri - s-au afirmat puternic. Următorii au fost bibliotecarii,
vânzătorii, fotografii şi meseriaşii. Apoi au venit dulgherii, poliţiştii,
tipografii, fermierii şi comercianţii. În ultimul grup au fost vânzătorii din
magazine, bucătarii, pescarii, fochiştii (pompierii), frizerii şi zilierii.
Aceeaşi situaţie cu copii persoanelor în diferite ocupaţii. Studiind aproape
3000 de copii, Terman şi Morrill au găsit următoarele rezultate:
Nivelul ocupaţional al Q.I.-ul copilului
tatălui
I. Profesional 116,2
II. Semiprofesional şi 111,9
managerial
III. Vânzători, detailişti 107,5
IV. Mici negustori 105,0
V. Slab pregătiţi, nepregătiţi 97,2
Florence L. Goodenough, de la Universitatea din Minnesota, investigând
copii mici, a raportat Q.I.-uri puţin crescute, dar a găsit aceeaşi relaţie între
Q.I. şi ocupaţia părinţilor.
Media de inteligenţă la copii cu părinţi profesionişti este înaltă. Q.I.-ul

descreşte pe scala ocupaţională spre muncitorii calificaţi. Oricum, acolo
sunt mari intersecţii; i.e. (idest - cu alte cuvinte) un copil cu părinţi
profesionişti este mai limitat decât copilul unor semi-calificaţi sau a unor
părinţi necalificaţi.
Psihologii consimt că persoanele pe poziţii de profesionişti şi în cele
executive sunt un grup aparte în ceea ce priveşte inteligenţa şi această înaltă
capacitate este transmisă prin ereditate copiilor lor. Dar şi mediul lor
superior joacă un rol, după cum ne arată destul de clar Nancy Bayley în
studiul său. Nancy Bayley de la Universitatea din California, a găsit că
inteligenţa la copii sub 2 ani nu este legată de câştiguri, ocupaţia sau
statutul socio-economic al părinţilor lor. De la 2 la 10 ani se cunoaşte o
tendinţă din ce în ce mai mare ca nivelul înalt de inteligenţă să fie corelată
cu venituri mari şi statusuri sociale şi economice superioare. Cu alte
cuvinte aceşti factori de mediu îi ajută la determinarea Q.I.-ului prin a-i
face pe ei însăşi să simtă dezvoltarea copilului odată cu înaintarea în vârstă.
Factorul Socio-economic şi Factorul Cultural

Un inspector şcolar englez, Hugh Gordon a realizat în 1923 o expunere
despre inteligenţa copiilor de ţigani şi cei care trăiesc pe pontoane. Ambele
grupuri au o proastă situaţie socio-economică şi culturală şi au fost izolaţi
de la contactele sociale normale. Cei mai mulţi dintre ei nu aveau decât
două sau trei luni de şcoală pe an. Media Q.I. la ambele grupe era de
aproape 70. Oricum, copiii mici erau puţin sub media normalului; la cei
mai mari, căminul deloc încurajator şi lipsa de educaţie au operat scăzându-
le Q.I.-ul, uneori atât de departe, astfel puteau fi clasaţi ca deficienţi
mintali.
Mandel Sherman, un alt psiholog de la Universitatea din Chicago şi un
asistent al său, au studiat inteligenţa la copiii din patru depresiuni muntoase
din Virginia, comparându-i cu copiii din tipicile oraşe micuţe din apropiere.
La fiecare test, verbale şi de performanţă, copiii din depresiuni au fost net
inferiori, aşa că inferioritatea lor era expusă în mod izbitor la evaluarea cu
testele verbale. Toţi proveneau din aceeaşi rasă, dar mari diferenţe au fost
găsite în ce priveşte viaţa economică, socială şi culturală a diferitelor
comunităţi. De exemplu, în două depresiuni viaţa era foarte primitivă;
educaţia, religia sau organizarea socială nici nu existau. Câţiva erau cei ce
puteau citi sau scrie. Comunicarea cu lumea exterioară era posibilă doar pe
cărările sau barajele muntelui. Ca şi la copii de ţigani şi cei ce trăiau pe

pontoane plutitoare, Q.I.-ul era deosebit de scăzut la copiii mai mari. La
vârsta de 6-8 ani copii depresiunilor aveau un Q.I. între 80-85, după 12 ani,
Q.I.-ul lor mediu atingea 50.
Doi alţi investigatori au descoperit aceeaşi pierdere a Q.I.-ului la
adolescenţii din comunităţile izolate şi întârziate. Cum interpretează
psihologii aceste descoperiri? Uneori, asemenea lui Florence Goodenough,
afirmă că inteligenţa scăzută se găseşte la comunităţile izolate întâlnite
fiindcă oamenii capabili migrează în altă parte. (Este o evidenţă precisă că,
persoanele emigrante sunt deosebit de inteligente faţă de persoanele
rămase acasă).
O a doua interpretare va reclama că mediul nefavorabil este cauzat în
prezent de pierderea capacităţii mentale generale. Oricum, cei mai mulţi
psihologi ezită să accepte acest punct de vedere, căci testele de inteligenţă
nu măsoară capacitatea pură nativă. De aici explicaţia comună este: copii
din sectoarele izolate nu au nici un fel de experienţă în casele lor, în şcoli şi
în comunităţi ca la copii americani normali. Testele sunt standardizate după
performanţele acestor copii normali. Experienţa joacă un rol deosebit în
obţinerea nivelului de vârstă superioară din teste, iar la copiii izolaţi aceasta
creează un mare dezavantaj.
Dacă sau nu, factorii de mediu influenţează constructiv sau coboară
capacitatea mentală a copiilor, psihologi ne spun că aceştia au un efect
considerabil asupra performanţelor la testul de inteligenţă. Pentru a obţine
din teste rezultate pline de acurateţe care să estimeze capacitatea noi
trebuie să facem ceva sigur ca subiectele noastră să aibă factori uniform
echilibraţi incluzând căminele, şcolarizarea, dezvoltarea socio-economică şi
experienţa culturală.
Din fericire mania Q.I-ului, care era la modă în anii 1920 şi care era aplicat
fără a se ţine seama de nimic, a scăzut în interes. Astăzi testele de
inteligenţă sunt văzute în perspectiva prevăzătoare. Ce pot spune sau nu
testele despre capacităţile persoanelor sunt chestiuni bine recunoscute. Ele
fac doar un lucru - indică vigilenţa mentală şi capacitatea de învăţare. Ele
nu pot intra în personalitate, aptitudini speciale şi realizările, reglajul social
sau mulţi alţi factori ce induc succesul sau eşecul în viaţă.
CAPITOLUL III
MĂSURAREA ABILITĂŢILOR SPECIALE
SEASHORE, MEIER, STENQUIST,

PATERSON, BINGHAM, THURSTONE, HEVNER, MC ADORY,
O’ROURKE,
MOSS, STODDARD, MILES
Cum sunt construite testele speciale de aptitudini? Pregătirea antrenează scorurile? Când sunt
uzitate testele de aptitudini? Bazându-ne pe rezultatele testelor putem prezice cu succes o viitoare
ocupaţie?
S
eparat de “inteligenţa generală”, cu toţii avem anumite
aptitudini ce afectează ceea ce noi facem în viaţa personală sau în
afaceri. Aceste aptitudini speciale au o mică implicaţie în Q.I. În
timp ce o persoană cu o capacitate generală superioară are în mod
obişnuit unele talente particulare, el poate fi lipsit de aptitudini mecanice,
muzicale sau artistice. Dacă unii ce au talente artistice depăşesc media
inteligenţei, alţii sunt sub medie. Este imposibil de a prevedea inteligenţa
generală considerând cunoştinţele aptitudinilor speciale şi viceversa.
Abilităţile speciale depind atât de capacitatea nativă cât şi de antrenament.
Astăzi există teste care măsoară abilităţile mecanice, muzicale şi artistice; de
asemenea, aptitudinea pentru secretariat, inginerie, drept, medicină,
învăţământ, pentru asistenţă medicală şi pentru ştiinţă. Persoanele supuse
la teste sunt chestionate şi li se oferă probleme pentru a fi rezolvate,
probleme din domeniul ce este considerat.
Abilitatea mecanică
Testele de aptitudini mecanice caută să măsoare abilitatea şi viteza în
priceperea legăturilor mecanice şi în comportarea cu maşinile. John L.
Steuquist, un psiholog american, din domeniul educaţiei, a lucrat asupra
abilităţii mecanice, inventând un test ce comportă ansamblarea de părţi
mici a unui mecanism între care o sonerie de bicicletă, un buton de
comandă şi o capcană de şoareci. El a găsit o înaltă corelaţie între succesul
în acest test şi succesul în munca de atelier, ceea ce sugerează că testul este
un indicator valid. Performanţa în test a fost destul de independentă de
inteligenţa generală.
Mai târziu John L. Stenquist a redactat o formă hârtie şi creion a aceluiaşi
test, expunând tablouri ale unor dispozitive mecanice comune, în loc să
prezinte chiar mecanismele în cutie. Acest grup de teste măsoară abilitatea
mecanică aproape tot atât de bine ca testul individual de asamblare.
Donald G. Paterson şi patru colegi ai săi, folosind unele teste de măsurare,
au construit testul de abilităţi mecanice Minnesota.
Ei au fixat patru criterii pentru evaluarea abilităţii mecanice: 1) calitatea

muncii efectuate; 2) cantitatea făcută bine; 3) creativitate în construcţie; 4)
aprecierea critică, evaluarea şi interesul. Testele includ ansambluri de părţi
de mecanisme, ca în testul lui John Stenquist, fixarea marginilor să
corespundă şi analiza figurilor geometrice. ultimul test are câteva forme
echivalente în fiecare din testele ce au cerut să deseneze linii, astfel să
împartă figura cu mâna stângă, în părţi arătate în partea dreaptă. Exemplele

sunt date mai sus.
Psihologii, autori ai testului Minnesota, au găsit că testul este cu mult mai
elocvent când este suplimentat cu teste de evaluări ale intereselor şi
inteligenţei, cu grade teoretice şi informaţii despre performanţe mecanice
în cămin, cum ar fi realizarea conexiunilor de iluminare sau etanşarea
robineţilor.
Ei au descoperit că performanţa în teste a fost afectată într-o mică măsură
de influenţele factorilor de mediu ce au încurajat abilitatea mecanică.
Noţiunea populară după care băieţii sunt din naştere superiori fetelor în
ceea ce priveşte abilitatea mecanică nu şi-a găsit un suport bine definit în
rezultatele testului. Băieţii realizează mai bine ca fetele testele de asamblare,
dar nu mai bine în relaţia spaţială sa în sortarea cărţilor.
Testele de aptitudini mecanice sunt folosite în orientarea profesională.
Desigur, nu toate persoanele ce au executat bine testele vor fi fericiţi în
munca de construcţii sau în mecanică; ei trebuie, de asemenea, să se
distingă şi în alte tipuri de activitate. Mai mult decât atât, interesele
profesionale nu întotdeauna coincid cu aptitudinile. Dar cineva care nu a
obţinut rezultate în teste ar fi bine să nu urmeze acele domenii.
Aptitudinea muzicală
Una din cele mai recente aptitudini speciale ce au fost evaluate a fost
testarea aptitudinii muzicale, denumită de Carl E. Seashore de la
Universitatea din Iowa. Aceasta implica uzitarea a şase fonografuri care
testau simţurile, intensităţi, timpii, ritmul, consonanţa şi disonanţa,
înălţimea şi memoria tonală.
Pe fiecare înregistrare subiecţii aveau de făcut între 50 şi 100 de comparaţii
între două note sau paternuri de note. Uneori diferenţele erau mari, uneori
excesiv de mici. De exemplu, cu înălţimea, diferenţele de ton variau de la
24 vibraţii pe secundă la 1/2 de vibraţie pe secundă. Persoanele cu
înclinaţii muzicale judecau aproape cu toţii corect. Acei cu aptitudine
nedezvoltată făceau multe erori. În fiecare test, excepţie cel de implicare a
consonanţe, raţionamentul era fie corect ori defectuos. Aprecierea în
materie de consonanţă era făcută de experţi în muzică. La revizuirea
testului, în 1939, Seashore a înlocuit consonanţa cu o mai obiectivă
măsură, “timbrul”. Timbrul se referă la complexitatea tonului în număr şi

gen de sunete secundare prezente.
În testul Seashore pentru adulţi, scorul a fost întrucâtva mai ridicat faţă de
copii, dar diferenţa este neînsemnată, şi mulţi copii au depăşit media
adulţilor. Seashore şi alţii au relatat că educaţia muzicală afectează scorul
foarte puţin. Oricum, alte studii arată că antrenamentul în prezent poate
îmbunătăţi recunoaşterea înălţimii şi a ritmului.
Profesorii de muzică nu sunt de acord cu valoarea testului Seashore. Unii
spun că ajută la selecţia acceptabilă a studenţilor pentru şcolile de muzică şi
denotă acurateţe în predicţia succesului lor. Alţi profesori susţin că testul
solicită nimic altceva decât discriminarea senzorială şi nu reuşeşte să atingă
esenţa talentului muzical.
Timp de opt ani, Hazel M. Stanton a studiat 600 de studenţi ai colegiilor de
muzică. În toate colegiile a aplicat test de inteligenţă generală şi test de
aptitudine muzicală. Scorurile ce au rezultat au fost clasate în cinci grupe:
grupa scorurilor înalte, 60% au primit educaţie muzicală din şcoală; un alt
grup de scor înalt, 42%; al treilea grup, 33%; al patrulea, 23% şi ultimul
grup 17%. Chiar dacă nu bazat în întregime pe teste de aptitudini muzicale,
aceste procentaje arată că succesul în şcolile de muzică poate avea o destul
de bună predicţie dacă studentul este testat la admitere.
Pentru predicţia succesului în cariera muzicală (care depinde de mulţi
factori în afară de aptitudine), testul Seashore nu a indicat particularităţi
demne de consideraţie. Oricum, se poate afirma categoric că un scor slăbuţ
la testul Seashore pledează puternic împotriva îmbrăţişării profesiunii
muzicale. Un bun scor obţinut înseamnă că are potenţial pentru o certă
performanţă muzicală, cel puţin ca o preocupare.
Câteva aprecieri muzicale şi realizări de teste au fost înfăţişate. Testul de
Discriminare Muzicală, Oregon, realizat de Kate Hevner, foloseşte 48 de
înregistrări scurte de selecţiuni de pian aranjate în perechi. Altele sunt
versiuni schimbate ale aceloraşi selecţiuni în care melodia, armonia sau
ritmul au fost modificate. Persoanele testate trebuie să aleagă compoziţia
mai bună (i.e., originalul) şi să indice cum a fost modificată. Aproape
invariabil, acei ce au realizat cu bine acest test au o bună conduită în
experienţa muzicală. Totuşi, unele persoane sensibile la melodie pot greşi
în discriminarea rafinată a ritmului şi armoniei. Testul oferă o bună
estimare a aprecierii şi experienţei muzicale.
Aptitudinea Artistică
Probabil că cel mai cunoscut test de abilitate în arta picturii a fost cel
realizat de Norman C. Meier şi Carl E. Seashore, de la Universitatea din
Iowa. Broşura testului conţine 125 de perechi de picturi alb-negru. O
pictură din fiecare pereche este o copie a capodoperei - peisaj, portret,
ceramică, gravură în lemn sau pictură murală. Altele, într-o versiune
alterată a aceleiaşi picturi, includ unele schimbări în pozţie, umbre sau
perspectivă. Subiectul este întrebat care din ele îi plac mai mult şi să spună
cum în ce diferă picturile. Cheia, răspunsurile bune se bazează pe opiniile
câtorva experţi în artă.
Un alt test de apreciere artistică este realizat de Margaret McAdory,
conţinând 72 de ilustraţii, negru şi alb şi colorate, fiecare având patru
insensibile variaţii a aceleiaşi teme. Tablourile arată mobilă, ustensile,
textile, îmbrăcăminte, arhitectură, pictură ş.a. Variaţiile antrenează
schimbări în mărime, culoare, formă şi umbre. Persoanele ce sunt testate li
se cere a alege ce le place mai mult din fiecare din cele patru grupe. În afară
de scorul total pe test, scoruri separate sunt obţinute pentru fiecare tip de
subiect tratat.
În amândouă teste, persoanele cu pregătire în artă obţin un scor înalt faţă
de acei neantrenaţi, chiar dacă în mod ocazional contrariul se întâlneşte.
Femeile depăşesc bărbaţii, pe medie, chiar dacă mică totuşi semnificativ.
Scorurile ce le-am văzut depind în parte de vârstă, tot atât de bine ca faţă
de pregătire. Meier şi Seashore interpretează aceasta recunoscând că
rezultatele testului nu depind numai de pregătirea în domeniu, aptitudinea
artistică, ci o consideră un “dar” înnăscut. Din studiile extinse pe o
perioadă de 10 ani, Meier a găsit şase aşa-numite patternuri importante
pentru aptitudinea artistică: abilitate manuală, energia de producţie,
inteligenţa, percepţia facilă, imaginaţia creativă şi înţelegerea estetică. Pe
primele trei, Meier le consideră în special moştenite şi pe ultimele trei, clar
influenţate de ereditate.
Numeroşi psihologi nu sunt de acord cu Meier. Ei accentuează importanţa
antrenamentului în dezvoltarea aptitudinii artistice. Astfel, este greu să
evaluăm, cu toate aptitudinile, cu egală pondere a antrenamentului şi a
moştenirii. Dar oricare ar fi răspunsul la această întrebare, testele pentru
talentul muzical şi artistic sunt de ajutor dacă le folosim cu grijă în
programă şi în orientarea profesională.
Aptitudini pentru Secretariat

În cartea sa, “Aptitudinile şi Testarea aptitudinilor”, Walter V. Bingham arată
patru feluri de abilităţi ce stau la baza aptitudinii clericale: perceptuală
(capacitatea de a observa rapid şi corect), intelectuală (capacitatea de a
sesiza deciziile importante şi de a executa corect deciziile), motorie
(capacitatea de a manipula echipamentul din birou) şi abilităţi precum
aritmetica, ortografia, punctuaţia şi folosirea clară a limbii.
Testele de măsură pentru această aptitudine evaluează una sau mai multe
din aceste capacităţi. De exemplu, în 1922, Louis L. Thrustone a publicat
un test tip hârtie-creion, ulterior revizuit şi adăugit, test ce include
comparaţii şi verificarea erorilor, rezolvarea de probleme aritmetice,
repararea de cuvinte greşit ortografiate, listarea de nume în ordine
alfabetică, înţelegerea mesajelor şi folosirea corectă a limbii engleze. De
asemenea, se testează vocabularul şi cunoştinţele despre afaceri.
Există multe teste asemănătoare. Lawrence J. O’Rourke, director de
cercetare la U.S. Civil Service Commission, a emis de curând un test
clerical de aptitudini pentru subordonaţi. Împărţit în două secţiuni - test de
înţelegere şi probleme clericale - acesta conţine elemente asemenea celor
descrise mai sus. Donald Paterson şi un student au dezvoltat Testul
Profesional Minnesota pentru lucrătorii din secretariate folosind numai
două feluri de probleme, comparări de numere şi comparări de nume.
Persoanele testate sunt instruite astfel: “Dacă două nume sau două numere
ale unei perechi sunt identice, uniţi-le printr-o linie; dacă ele diferă nu
marcaţi nimic”. Apoi urmează 200 de perechi de numere şi nume, precum:
John C. Linder -------- John C. Lender
5794367 ------- 5794367
Scorul este determinat de numărul de itemi la care s-a răspuns corect.

Întregul test durează 35 de minute.
Persoanele din posturile de secretariat au în general un scor mai înalt decât
alţii la aceste teste, fapt ce sugerează că testele realizează o mai bună
evaluare a abilităţilor postului clerical. Oricum, firmele rareori în selecţia
personalului de secretariat se sprijină în întregime pe ele. De altfel mulţi
aplică solicitanţilor teste de inteligenţă şi cer acestora la interviul personal
să spună ce şcoli au absolvit. În aceşti ani testul de aptitudini pentru
secretariat a fost destul de folosit.
Aptitudini profesionale
Aptitudinile necesare cuiva pentru a-şi face meseria cum trebuie, cum ar fi
avocatul pledant, diferă surprinzător de cele necesare unui jurist al unei
corporaţii. Tot la fel în profesia de medic, un chirurg trebuie să aibă
dexteritate manuală deosebită, în timp ce aptitudinea pentru observaţii
detaliate este necesară omului cercetător. Aceste considerabile diferenţe ale
talentului solicită înlăuntrul oricărei profesii complicate problema evaluării
aptitudinilor profesionale. Cu toate acestea, există teste pentru avocaţi,
medicinişti, profesori, asistente medicale, oameni de ştiinţă şi ingineri şi,
chiar dacă nu sunt infailibile, ele, testele, ajută în mod uzual studenţilor în
alegerea profesiunii. Aceste teste sunt cel mai bine folosite alături cu testele
de inteligenţă generală şi testele de interese.
George D. Stoddard, împuternicit în probleme de educaţie pentru statul
New York, împreună cu un colaborator au elaborat o probă de examinare
a aptitudinii de avocat. Derulat într-o oră, evaluează capacitatea de
înţelegere a unor pasaje dificile, amintirea clară, raţionamentul prin analogie
şi prin analiză şi dexteritate în logică. Acesta a estimat destul de bine
succesul în şcolile de drept. Dintre studenţii din cel mai înalt grup la scorul
testelor, mai mult decât jumătate au primit calificativul A sau B în primul
an de activitate la cursurile de drept. În jumătatea inferioară în ce priveşte
scorurile la test, o mare parte din studenţi au avut eşecuri în activitatea lor.
Profesorii solicită o inteligenţă generală, o bună stăpânire a materiei şi
anumite caracteristici de personalitate. Pentru a avea un succes în predicţie,
profesorii ar trebui să uziteze unul din testele pentru Q.I., notele şcolare,
rezultatele obţinute la teste pe subiecte ce au fost predate, interese
profesionale descoperite şi testele de aptitudini de învăţare.
Una din cele mai folosite proble de măsurare a aptitudinii de învăţare este
testul de prognoză Coxe-Orleans pentru aptitudinea de învăţare dezvoltat
de doi psihologi ai educaţiei, Warren W. Coxe şi Jacob S. Orleans ce
selectează cei mai promiţători candidaţi pentru şcolile normale. Este un
test de trei ore şi are cinci părţi: informaţii generale, metode şi practici de
învăţare, stăpânirea cunoştinţelor profesionale, înţelegerea prin citire,
soluţii la probleme de educaţie.
Dacă acest test face o mai bună predicţie decât o dovedesc şcolile
superioare pentru realizările persoanelor din şcolile normale, el nu face o
mai bună predicţie decât o baterie bună de teste de inteligenţă.
Testul Stanford pentru aptitudini educaţionale, dezvoltat de Milton B.

Jensen, estimează calificarea profesorilor, a administraţiei din şcoli sau din
domeniul cercetării educaţiei. În chestionar sunt prezentate probleme
pentru care studentul alege una din mai multe soluţii şi notează
convingerea lui în propriul raţionament. Sunt incluse trei tipuri de
materiale: evaluarea preferinţelor (în care cea mai atractivă din două
ipotetice poziţii este aleasă), probleme de disciplină şi activităţi din şcoală.
Pentru a valida scala, cei mai recunoscuţi profesori, administratori şi
cercetători au completat testul. Performanţele studenţilor, privite prin
acestea, sunt determinate în care câmp se configurează ca aptitudini
ridicate.
Profesorul Fred A. Moss de la George Washington University, a dezvoltat
un test de aptitudini şcolare pentru şcolile cu profil medical. Un test hârtie-
şi-creion ce consta în şase părţi: înţelegere şi reţinere, memorie vizuală,
memorie pentru conţinut, raţionament logic, vocabular ştiinţific şi
înţelegerea unui material tipărit. Sute de colegii ce au cursuri pre-medicale
au susţinut testul. Are o bună predicţie pentru succesul studenţilor în
şcolile medicale şi chiar mai târziu pentru uzul intern al spitalelor.
Ca exemplu, un studiu arată că, din primii 10% din studenţii testaţi cu
Moss, 93% au obţinut la şcoala medicală un punctaj de 80 sau chiar mai
sus. Împărţind studenţii anului Idin şcolile medicale în patru grupe egale,
împărţire pe baza scorului la test, s-a găsit că în prima grupă, cea mai
pregătită, doar 1% au avut eşecuri în primul an. În a II-a grupă, 8% au avut
necazuri, în a III-a, 16% şi în grupa a IV-a ca inferioritate, 31%. Testul s-a
dovedit într-adevăr atât de valabil că 90% din şcolile medicale îl utilizează,
chiar dacă ei nu acceptă ori să respingă studenţii numai pe această bază.
Aptitudinea pentru ingineriea medicală seamănă întrucâtva cu cea pentru
medicină. Catharine C. Miles găseşte că a fi o bună îngrijitoare ar trebui să-
ţi placă oamenii, să ai tact, o bună inteligenţă generală, interese deschise,
stabilitate emoţională, răbdare, sănătate fără cusur şi ingeniozitate. Moss,
împreună cu Thelma Hunt, au dezvoltat un test de aptitudini pentru
îngrijirea bolnavilor. Acesta nu pretinde a diagnostica personalitatea
întreagă ci evaluează aptitudinile cerute în pregătirea infirmierelor. Testul
evaluează vocabularul ştiinţific, informaţiile generale, înţelegerea textelor
scrise, memoria şi abilitatea în direcţiile urmate. Ca şi în testele profesiei
medicale şi în alte profesii acest test solicită în principal aptitudinea
mentală generală.
Testul Standford pentru Aptitudini ştiinţifice alcătuit de D.L. Zyve,

încearcă să înfăţişeze aptitudinile esenţiale pentru dobândirea succesului în
domenii ştiinţifice independent de cunoştinţele şi pregătirea anterioară.
Testul demonstrează aptitudinea de a lucra şi abilitatea de a gândi şi
observa cu acurateţe. Întrebările au legătură cu matematica, alegerea celei
mai bune abordări a problemelor ştiinţifice comune, analiza angrenajelor
unui mecanism, inconsistenţa în exprimarea relaţiei între chimie şi fizică,
aprobarea sau dezaprobarea pentru propuneri de proiecte tehnice,
comparaţii de lungimi şi grosimi de linii, proceduri în câteva tipuri de
investigaţii de laborator, notarea şi verificarea detaliilor unei figuri
geometrice complexe. Uneori subiectul este întrebat dacă, sau nu, apreciază
acest gen de problemă. Acest test şi-a dovedit necesitatea în special la
studenţii ce se gândesc să îmbrăţişeze ingineria, chimia, fizica sau biologia.
Inginerii au propriul lor test special. În 1922, Louis L. Thurstone a alcătuit
un test pentru orientare profesională pentru ingineri, test ce constă în
secţiuni de aritmetică, algebră, geometrice, fizică şi informaţii tehnice. Din
rezultatele a 6500 de absolvenţi de şcoli superioare, ce au fost testaţi,
Thrustone L. Louis a reuşit să presupună că studenţii din cel mai înalt
eşalon au 93% şanse de a intra în şcoli de ingineri. Acei din ultimul eşalon
aveau doar 53% şanse.
Mulţi psihologi au găsit că testul de aptitudini mecanice poate fi folosit la
testarea inginerilor. Johnson O’Connor de la Human Engineering
Laboratory, din Hoboken, N.Y., a alcătuit “Blocul sinuos de teste” cu
ajutorul căruia el a măsurat capacitatea de vizualizare în trei dimensiuni.
Are nouă piese din lemn cu feţe sinoase. Când toate piesele sunt fixate
împreună, ele formează un bloc solid rectangular.
O’Connor raportează că din 4000 de oameni testaţi, 82% din scorurile
inginerilor au fost mai bune decât media întregului grup, faţă de trei
sferturi, formaţi din proiectanţi şi mecanici. În timp ce validitatea blocului
sinuos pentru testare este uneori pusă la îndoială, în mod evident acesta
măsoară unele abilităţi importante ale muncii de mecanic şi de inginer.
În timp ce testele de aptitudini măsoară în mod teoretic aptitudinile
speciale ce ţin de pregătire, testele de creaţie măsoară performanţa
dobândită fără a-i păsa de aptitudine. Testele de creativitate indică cât de
multă informaţie sau dexteritate posedă o persoană într-un domeniu. În
prezent cele două nu pot fi delimitate într-un mod clar. Este imposibil ca
cineva care are aptitudine mecanică, dezvăluită prin test, să nu îi afecteze
experienţa şi pregătirea. La fel cineva care creează în lectură, aritmetică sau
arhitectură este influenţat de o abilitate. Testele de aptitudine sau

creativitate accentuează întrucâtva diferenţe între lucruri, toate importante
în orientarea profesională, angajare şi în munca de personal. Testele de
creativitate, în cea mai mare parte, măsoară informaţiile, cunoştinţele
dobândite în şcoală sau competenţa profesională. Testele profesionale sau
de măiestrie includ examinări pentru dulgheri, electricieni, sudori,
instalatori, operatori radio, măcelari ş.a. iar testele de performanţă pentru
creatori de modele, laminatori, dactilografe şi stenografe, strungari şi chiar
pentru mecanici auto.
Pe scurt, testele de aptitudini măsoară cu destulă acurateţe abilităţile
speciale nu atât de strâns legate de “inteligenţa generală”. Ele ajută la
orientarea studentului spre profesiile indicate, arătând câte ceva despre
potrivirea solicitantului cu specificul funcţiei şi sortarea persoanelor
capabile pentru munca specială sau responsabilităţile în afaceri, industrie
sau în forţele armate.
Testele de aptitudini nu produc informaţii demne de considerat despre
interesele profesionale sau despre particularităţi ale personalităţii, cum ar fi
onestitatea sau stăruinţa. Cunoştinţele anterioare sau experienţa le afectează
în anumită măsură, dar nu atât de mult ca în cazul testelor de creativitate.
De aceea, testele de aptitudini speciale ar trebui uzitate alături de testele de
inteligenţă, teste de interese şi cu testele de creaţie, plus interviul personal
şi evaluarea personalităţii sau a caracterului de către profesori sau analişti
specializaţi în angajări.
CAPITOLUL IV
DEBILITATEA ŞI GENIALITATEA
SEGUIN, BINET, SIMON, GODDARD, HOLLINGWORTH, TREDGOLD,

PEUROSE, DOLL, GALTON, ELLIS,
CATTELL, FREUD, ADLER,
TERMAN, COX, HILDRETH, WOODROW
Cum de genialitatea şi debilitatea persoanelor ocupă poziţii la extremele opuse, în scala de

inteligenţă - diferă aceştia de oamenii normali? Care sunt cauzele deficienţelor mentale? Pot fi
vindecate? Care sunt principalele tipuri? Ce este geniul şi ce produce acesta? Marii noştri
conducători au oare un înalt Q.I.? Este genialul un inadaptat?
D EBILITATEA MINTALĂ sau deficienţa mentală dezolvtă o

limitare marcantă a inteligenţei, datorită întârzierii dezvoltării care
rezultă într-o incompetenţă socială şi economică. Aceasta nu ar
trebui confundată cu demnţa sau cu maladiile mentale care în primul rând
sunt o tulburare emoţională.
Deficienţa mentală există în toate gradele, de la idioţenie la prostie pur şi
simplu. Nu poate fi determinată din manifestări exterioare. Doar când
persoanelor li se cere să facă o judecată simplă şi să înveţe noi lucruri
atunci ele îşi dezvăluie îngustimea mentală.
Herbert Woodrow, de la Universitatea din Illinois, a descris cazul micuţei
Abbie, un exemplu de debilitate mintală foarte avansată, caz similar de
altfel multora din cele din clasele speciale.
“Acceptată la Şcoala de Pregătire din New Jerssey la vârsta de 11
ani, Abbie era destul de mică pentru vârsta ei, stângace şi periculoasă.
Întotdeauna ea îşi aşeza acelaşi picior în faţă atunci când mergea sau şedea pe
scaun; ea îşi cunoştea scrisorile dar nu ştia a citi; ştia să socotească până la
zece; cunoştea unele culori şi forme şi murmura numere cântate gen
religios precum a învăţat acasă. Vederea şi auzul său erau normale şi îi
plăcea să se joace. Dintre cele mai nefavorabile caracteristici ale lui Abbie
găsim o memorie defectuoasă şi o insuficientă putere de imitaţie. Este
dezordonată, lacomă, mincinoasă, huleşte, ironică”.
“La trei luni după admiterea ei în şcoală, putea să introducă aţa în
ac şi să coasă un nasture, putea să şteargă praful şi câte puţin putea curăţa
podeaua şi învăţa să citească (uneori) din “Omul ploaie” şi din “Am văzut
un om”, socotea până la douăzeci şi cu ajutorul cuiva putea să facă socoteli
de genul:
1 2 3
1 1 1
- - -
“Timp de zece ani ea a mers la şcoală”. “Pentru zece ani’, spun

rapoartele, profesorii ei s-au luptat eroic să-i ofere cunoaşterea unor
lucruri. Numai puţin decât minunat este optimismul şi credinţa acestor
profesori! Am zărit efortul lor depus lună după lună, nu într-un mod
formal născut din descurajare sau din conştiinţa eşecului ci, cu un curaj şi
voioşie ce vine din îmbrăţişarea fiecărei picături încurajatoare, a
progresului, a semnelor de îmbunătăţire. Au fost aceşti profesori
descurajaţi, probabil vom admite că rezultatele se datorează acestui fapt.
Dar acolo nu este nici un semn să abandonăm în toţi aceşti ani. Oricum, în
ultimele câteva luni, a apărut sentimentul că Abbie şi-a atins limita. Ea va
împlini nu peste mult timp 22 de ani.
“Astăzi ea este încă mică pentru vârsta ei. Reuşeşte puţin să
împletească frunze de porumb; îşi poate face patul, să-şi calce şortul, nu
poate aduna costul de 3,1 cenţi a unor timbre şi de 3,2 cenţi a altor timbre,
cu timbrele din faţa ei; nu poate repeta cinci figuri ori o propozţie de 15
cuvinte; defineşte doar în termeni uzuali; reuşeşte o lectură a puţine
propoziţii, ortografiază câteva cuvinte şi scrie aproape 25 de cuvinte din
memorie; cunoaşte zilele săptămânii dar nu şi lunile anului; şi nu ştie câte
degete are la ambele mâini.
Primele studii despre Deficienţa mentală

Până în secolul XIX, o mică atenţie a fost dată exerciţiului celor
debili mintali. Unul din primele ce au experimentat în această direcţie a fost
Edouard Seguin, un doctor francez, ce a fondat în 1837 centrul pentru
recuperarea idioţilor. Înţelegând că nu putea să-i readucă la normal pe
insuficienţii mintali, Seguin a încercat să dezvolte ce capacităţi aveau ei prin
ceea ce el numea “metoda fiziologică”. El antrena subiecţii în controlul
motor punându-i să meargă de-a lungul liniilor, să se caţere pe scară şi să
înveţe să răspundă la gălăgie puternică ori la culori strălucitoare.
În Elveţia, un tânăr medic, Guggenbühl, a studiat şi încercat să
recupereze tipul cunoscut ca fiind cretin, prevalent în această ţară.
Principiul sistemului “colonial” de îngrijire a debilităţii l-a păstrat în colonia
de construcţii înalte din munţi, ocolind necesitatea neplăcutei privări de
libertate.
Reclamaţiile extrem de severe la adresa succesului său au produs
eşecul proiectului, dar ideile lui au fost însuşite în sarcini similare ulterioare.
În Berlin, Dr. M. Saegert a dezvoltat câteva metode speciale de
recuperare a debililor surzi şi în 1845 a fondat institutul pentru insuficienţă
mentală. Acest fapt a încurajat fondarea de instituţii similare, la scurt timp
după aceasta.
Tratamentul deficienţilor mintali a fost urmat în general de
sistemul Seguin până în secolul XX, când testele de inteligenţă şi studiile
asupra eredităţii au fost introduse.
Binet şi Simon sugerau că debilitatea este definită de vârsta
mentală (M.A.). Această idee a fost adoptată de Terman, Leta S.
Hollingworth, de la Universitatea din Columbia şi Henry H. Goddard şi
Edgar A. Doll, de la Vineland Training School. Rezultatul muncii lor ce
estima destul de bine deficienţe mentale pe trei grade - cretin, imbecil, idiot
- a fost acceptat.
Cretini, Imbecili şi Idioţi

Goddard a creat termenul de “moron” pentru a specifica cel mai
înalt grad de defect mental, înregistrat în Q.I. de la 50 la 70. Un adult
moron are vârsta mentală de la 8 la 10, 11 ani. Omul poate învăţa să facă
multe lucrări din fermă, dulgherie, scaune împletite, om de serviciu şi chiar
munci de specific mecanic asemeni strungarului. Femeile moroni pot

învăţa să gătească, să tricoteze, operator pe maşina de cusut, servitul pe
tavă, să facă spălătorie. Dar moronii trebuie să fie supravegheaţi; ei se pierd
când ceva merge prost. Ei se pot descurca pe lângă ferme sau în oraşele
unde sunt cunoscuţi şi unde li se acceptă slăbiciunea. În oraşele mari viaţa
este dificilă pentru moroni şi unii din ei alunecă în prostituţie, hoţie sau
spre alte delicte mărunte.
Imbecilii şi idioţii necesită întrijire instituţionalizată. Cu un Q.I.
de 25 la 50, adultul imbecil are o vârstă mentală echivalentă ca a copilului
între 4 şi 7 ani. Cei mai mulţi imbecili învaţă să se îmbrace, să se spele şi să
se hrănească singuri. Pot face multe genuri de munci de rutină, precum
spălarea podelelor, săparea gropilor, să prăşească, cusături simple, spălarea
vaselor şi munca la spălătorie. Munca lor trebuie să fie planificată şi atent
direcţionată. Imbecilii pot vorbi puţin clar, rareori pot învăţa să citească.
Idioţii, cei mai inferiori din cele trei grupuri, sunt cu cele mai
mici speranţe. Având o vârstă mentală de 3 ani sau deloc, ei trebuie trataţi
asemeni celor în faşă. Cu răbdare ei pot fi învăţaţi să ridice pietre, să
stivuiască lemne, să lustruiască suprafeţe netede şi alte sarcini simple. După
lungi perioade de antrenament unii idioţi pot învăţa să se îmbrace, să se
dezbrace ei înşişi. Dar niciodată nu pot învăţa să vorbească şi să înţeleagă
mai mult decât foarte puţine cuvinte.
Idioţii-Savanţi
Uneori, deficienţa mentală este însoţită de o abilitate singulară,
într-un domeniu special. Asemenea cazuri sunt denumite “savanţi-idioţi”,
chiar dacă, după cum arată Edmund S. Conklin, ei sunt imbecili mai mult
decât idioţi şi ei sunt savanţi doar prin curtoazie. Aptitudinea lor specială se
manifestă în genere în aria memoriei, matematicii sau ca aptitudine
mecanică.
Probabil cel mai faimos caz de idiot savant a fost cel de la
“Genius Earlswood Asylum”, descris de A.F. Tredgold, o autoritate
britanică în ceea ce priveşte studiul debilităţii mintale. Din 1850 până în
1916, un locatar al azilului, pe numele său Pullen, a uimit autorităţile prin
producerea de remarcabile creioane de desenat, în mod ingenios sculptate
în fildeş şi lemn şi prin construirea unor modele de vapoare, destul de
complexe şi detaliate ca ele să fie încă expuse în două largi camere de lucru
lăsate la dispoziţia lui în azil. Splendida realizare era modelul unui vapor cu
aburi, de zece picioare şi i-a luat mai mult de trei ani să-l termine. Echipat
cu ancoră de alamă, zbaturi, scripeţi, palete de aramă, 5585 de nituri de
cupru şi 13 bărcuţe complete, de asemenea conţine aproape un milion şi
două sute de mii de ace din lemn ce fixează scheletul navei. Pullen a făcut
acestea cu instrumente speciale realizate chiar de el. Cabinele sunt decorate
şi mobilate cu scaune, mese, paturi.
În alte aptitudini Pullen era deficient total. Până la vârsta de 7 ani
nu a putut să vorbească şi apoi, pentru o lungă perioadă rostea doar
cuvântul “muooer”. A învăţat să-şi spele şi să se îmbrace singur şi eventual
să scrie nume de obiecte simple, dar dincolo de aceste realizări eşua mereu.
Este semnificativ probabil că el era chiar surd. La azil el se comporta în
general bine dacă era lăsat singur să-şi realizeze proiectele. Odată a
ameninţat că aruncă în aer locul pentru că o cerere i-a fost refuzată, iar
altădată a construit o ghilotină deasupra uşii, plănuind să decapiteze vreun
însoţitor ghinionist căruia îi purta o repulsie violentă. Crizele apăreau când
el eşua în dragoste şi vroia a se căsători împotriva oricărui argument. Într-
un moment inspirat, comitetul a procurat o frumoasă uniformă cu panglică
aurită. Pullen a fost chemat în camera administraţiei, i s-a spus că cererea sa
de a se căsători va fi recunoscută, deşi azilul va regreta adânc pierderea
valoroaselor lui servicii, dar dacă el va reveni, comitetul îi propune ca o
alternativă să-l facă amiral pe o navă. Uniforma i-a fost atunci arătată.
Pullen n-a mai rezistat. El a luat uniforma şi niciodată n-a mai revenit la
subiectul căsătorie. La vârsta de 81 ani Pullen a decedat, îmbrăcat în atât de
ponosita uniformă ce adesea o purta în ocazii speciale.
Tredgold notează că observaţia, atenţia şi memoria lui Pullen
erau bune, dar el era emoţional instabil, copilăros şi absent la analiza
mentală. Defectul cerebral care a deteriorat de timpuriu auzul l-a separat de
semenii săi şi a făcut posibilă absorbţia fantastică în sculptură şi desen. Cât
de mult realizările sale nemaipomenite s-au datorat intensei şi onestei sale
preocupări cu gesturile mecanice şi cât de mult s-a datorat aptitudinilor
speciale native, aceasta este imposibil de spus.
Cazuri cu defecte fizice
Rudolf Pintner şi Donald Paterson au estimat în 1916 că aproape 3% din

populaţie este deficientă mintal. Ulterior, cercetările au confirmat. Cam
10% din debilii mintali pot fi recunoscuţi din manifestări
comportamentale, după cum ne spune Harry L. Hollingworth de la

Columbia University. Oricum, câteva genuri de debilitate mintală sunt
însoţite de handicapuri fizice. Patru tipuri ce se disting imediat sunt
descrise de A.F. Tredgold şi Lionel S. Penrose:
Cretinul este pitic de statură, cu picioare scurte, curbate, pielea
uscată, păr de proastă calitate, buze groase şi un cap imens. Cretinii au
mentalitatea idiotului sau a imbecilului. Cretinismul se defineşte ca rezultat
al insuficienţei glandei tiroide şi poate fi evidenţiat prin prelevare de extract
tiroidian dacă tratamentul începe destul de timpuriu.
Mongoloidul, numit astfel dintr-o presupusă asemănare cu rasa
mongoloidă, are ochii aproape înclinaţi, o limbă largă cu adânci fisuri pe
diagonală şi o faţă şi craniu turtite. Mongoloizii sunt în mod obişnuit
imbecili. Mongolismul întotdeauna este congenital nu ereditar. Din cauza
unor influenţe necunoscute, embrionul este afecat cam la 8 săptămâni de
sarcină ori mai devreme. Cercetătorii presupun că este ceva comun la copii
a căror mame au născut deja familii numeroase, dar ei se îndoiesc că
aceasta ar fi principala cauză a mongolismului.
Microcefalicul este caracterizat printr-un craniu extrem de mic, cu
o frunte restrânsă. În mod uzual, microcefalicii au un mental de imbecil,
deşi ei sunt răspândiţi în trei gradele de debilitate mentală. Probabil
microcefalia rezultă din vătămarea fetusului în timpul gestaţiei cauzată prin
condiţia maladivă a mamei sau din lezarea fătului din cauza
comportamentului mamei neadecvat sarcinii.
Hidrocefalicul are un craniu anormal de mare, cu o largă frunte
scoasă în afară datorită fluidului în cantitate mare între craniu şi creier sau
înlăuntrul creierului. Distribuţia în variaţia gradului de intelect se întinde de
la idiot la normal. Tratamentul medical rareori remediază condiţia.
Naşterea primejdioasă care distruge ţesătura cerebrală cauzează 5% până la
10% din cazurile de debilitate mintală, cifre potrivit cercetării lui Edgar A.
Doll şi a doi cercetători colaboratori. În mod obişnuit, nu se realizează o
frecvenţă a naşterilor primejdioase fiindcă simptomele fizice timpurii tind
spre a se limpezi şi sunt uitate. Când vătămarea cerebrală s-a produs dar nu
afectează reacţiile motorii ale copilului, adesea deficienţa mentală este
greşită pentru cazul de debilitate mintală congenitală. Cazurile de vătămare
la naştere tind spre ameliorare printr-un antrenament special, prin
maturizare şi printr-o îmbuntăţire a condiţiei fizice. Dacă sifilisul a infectat
copilul înaintea naşterii, ceea ce înseamnă că infecţia vine direct de la
mamă, atunci sifilisul poate ataca creierul copilului şi să-i cauzeze
debilitatea mintală. Tredgold a descris simptome tipice de sifilis congenital.

La naştere, în mod uzual copilul apare normal, deşi întrucâtva sub greutate
şi anemic. Alte simptome rareori apar înainte de un an, când pe neaşteptate
piciorul sau braţul paralizează ori vreun ochi tinde spre partea exterioară.
Pot urma convulsii, paraliziile se pot accentua şi întârzierea mintală este
evidentă. Maladia poate fi împiedicată prin creşterea temperaturii trupului
pacientului, prin febra malarială, tampon fierbinte sau curent electric dirijat
prin corp. }esătura cerebrală distrusă nu poate fi restaurată, dar o
distrugere viitoare este prevenită şi pacientul îşi poate continua viaţa la acel
nivel mental inferior.
70% din encefalite epidemice sau “somnul bolnav”, cauzează
deteriorarea intelectului sau determină pierderea controlului emoţional.
Tredgold descrie un tânăr pacient ce a luat ca ofensă unele remarci
inocente, sărind cu gura, înjurând, aruncând ghivece de flori pe fereastră şi
lovind cu piciorul gamba medicului. În timp ce deteriorarea intelectului
rezultată de encefalită este mai puţin severă ca în alte tipuri, tratamentul şi
reeducarea acestor persoane nu au fost încununate de succes.
Alte cauze ale debilităţii includ epilepsia, unele dezordini
endocrine, malnutriţia fie înainte sau la scurt timp după naştere şi privarea
senzorială asemeni surzeniei parţiale sau orbirii care întârzie procesul
învăţării.
Tratament şi Educaţie
Pentru majoritatea cazurilor de debilitate bazele organice
nedezvoltate sunt cunoscute. După câte s-ar putea spune condiţia rezultă
din structura imperfectă şi din funcţionarea sistemului nervos central
(SNC). “Insuficienţa cerebrală” este un mod de apreciere autorizată. În cea
mai mare parte a cazurilor, tratamentul medical este ineficient. Ceea ce se
poate face cel mai bine este de a potrivi persoana cu intelect retard într-o
ordine socială cât mai bună posibil.
Persoanele cu întârziere de intelect nu sunt atât de disperate
după cum ne spune Warren R. Baller, un psiholog clinician şi educaţional.
El a efectuat un studiu pe 200 persoane ce aveau un Q.I. mai mic de 70
atunci când erau la şcoala elementară. Deşi aceste persoane terminau
şcoala, în medie numai patru şi jumătate clase de şcoală, 83% din ei erau
totalmente sau parţial independenţi în anii adulţi. Balter conchide că
deficienţa mentală nu face imposibilă o viaţă fără utilitate socială.
Pentru copiii mărginiţi există clase speciale în sistemul de şcoli

publice. Aici se dă o educaţie specială, dacă ei nu pot fi ridicaţi peste
treapta lor ei sunt antrenaţi într-un program în care să poată pricepe şi sunt
pregătiţi profesional şi pentru muncă. Experimentele în mod conştient
încearcă să descopere genuri de programe de pregătire şi situaţii de muncă
ce vor integra cel mai bine pe deficientul mintal în sistemul nostru social şi
economic.
Studii de pionierat asupra Genialităţii

De obicei geniul este ideea unei realizări remarcabile. Psihologii
au accentuat că aceasta deasemeni implică o capacitate remarcabilă. Lewis
Terman vorbeşte despre 1% copii strălucitori - acei cu un Q.I. peste 140 -
ca fiind genii. Leta S. Hollingworth, de asemenea interesată de aptitudini
superioare, preferă termenii de “copii dotaţi” sau “copil excepţional”. Leta
S. Hollingworth consideră copilul cu un Q.I. de 180 sau mai bun un
potenţial geniu, cu una sau două şanse din zece de-a aduce o contribuţie
care să justifice folosirea cuvântului “geniu”.
Foarte mulţi psihologi afirmă că geniile combină capacitatea la
superlativ cu o remarcabilă realizare în anumite domenii. Anne Anastasi, în
cartea sa “Differential Psychology”, notează că noi vorbim de genii numai
în artă sau ştiinţă, dar nu în, să zicem, bucătărie sau în patinajul cu rotile. În
culturile ce au standarde diferite, bucătarul poate fi numit un geniu, dar nu
în sistemul nostru.
Geniul include doar o mică fracţie de 1%, ca cei mai de sus din
populaţia noastră în termeni ca realizare şi capacitate. Un geniu nu este un
gen special de persoană dintr-o clasă aparte, ci este doar o fiinţă umană
care excelează într-o performanţă - cele mai multe persoane se remarcă
foarte mult, dar alţii, aproape genii, chiar numai un pic. Este în întregime o
chestiune de grade. Geniile sunt câteva; există şi mai mulţi aproape genii şi
numărul de persoane creşte pe măsură ce se coboară pe scală de la foarte
superior la superior, la persoane obişnuite.
Francis Galton, văr cu Charles Darwin, a publicat în 1869 primul
studiu sistematic despre genialitate. Realizând eminent nişte criterii pentru
genialitate, el concluzionează că geniul este ereditar. La scurt timp după
aceasta, un scriitor elveţian, Candolle, îl contrazice pe Galton, listând
numeroşi factori de mediu ce ajută la producerea ştiinţifică a genialităţii.
Un filosof englez, Havelock Ellis, după investigaţii asupra

mediului ambiant al unor persoane proeminente, raportează în 1904 că
nivelul ridicat se află mai ales în familii cu studii superioare. Într-un grup
de aproape 100 de persoane, mai puţin de 2% din aceştia au fiecare di ei
câte un părinte debil sau un urmaş debil. De asemenea, Ellis a găsit că
persoanele eminente au fost adesea primii născuţi ai unor părinţi ce aveau
atunci 37 ani ca medie. Notând că mult mai mulţi bărbaţi decât femei au
fost găsiţi între genii, Ellis propune că bărbaţii tind spre extreme mai mult
decât femeile. Leta Hollingworth se opune, arătând că niciodată societatea
nu a oferit prilejul femeii să-şi manigeste genialitatea sa.
James McKeen Cattell a studiat ambientalul şi locul naşterii la cei
mai renumiţi oameni de ştiinţă americani. A găsit că mai mult decât
jumătate proveneau din cea mai favorabilă condiţie, evaluată la 1% din
populaţie. Fiul unui om cu o profesiune de succes, spune Cattell, este
jumătate din timp???
Cattell, de asemenea, a găsit că oraşele şi statele cu un bun sistem
educaţional contribuie la împărţirea puternic disproporţionată a oamenilor
de ştiinţă eminenţi. Aceste date sugerează că factorii de mediu sunt
importanţi în încurajarea geniilor.
Sigmund Freud, fondator al şcolii de psihoanaliză, a fost
interesat de factorii de personalitate ce conduc la dezvoltarea geniului şi a
talentului. Considerând că libidoul este cel mai puternic motiv al omului, el
a privit contribuţiile geniului ca activităţi substituite rezultate din frustrarea
impulsului sexual. Alfred Adler, unul din primii colaboratori ai lui Freud,
foarte cunoscut pentru inventarea conceptului de “complex de
inferioritate”, a considerat că o creaţie genială este o compensaţie pentru
sentimentele de inferioritate.
Alte scrieri insistă pe ideea că geniul este asemenea debilităţii.
Această teorie a fost avansată de criminologul italian Cesare Lombroso şi
popularizată de germanul Max Nordau 15 ani mai târziu. Deşi cercetarea
psihologică nu justifică astfel de concluzii, ideea repetă că debilitatea şi
instabilitatea dacă nu este o stare de degenerescenţă, acompaniază
genialitatea. În cărţi recente asupra geniului, scrise de Ernest Kretschmer şi
de Wilhelm Lange Eichbaum, se citează multe cazuri de strânse legături
între genialitate şi debilitate şi totuşi mulţi psihologi au totuşi dubii.
Probabil că Byron, Napoleon, Wagner şi Dostoievsky aveau tendinţe
psihopatice, dar ce putem spune despre Shakespeare, Bach, Darwin şi
Einstein? Niciodată nu putem dovedi o stare generală, doar selectând şi

accentuând câteva cazuri.
Q.I.-ul unor Oameni Faimoşi

Catharine Cox, iar mai târziu W.R. Miles, un asociat al lui
Terman, au studiat cu mare atenţie biografia a 300 de persoane eminente
ce s-au născut între anii 1450 şi 1840. Din acele date, trei psihologi au
estimat Q.I.-ul acelor renumiţi oameni, pe distanţe între 100 şi 200, media
fixându-se la 155-165. John Stuart Mill, Goethe, Macaulay, Pascal, Leibnitz
şi Gratius au valoarea Q.I.-ului atribuită la 180. Mai înainte, Terman a
plasat Q.I.-ul lui Galton în jurul valorii de 200.
Sunt descrise minunatele realizări timpuri ale acestor oameni.
John Stuart Mill a învăţat limba greacă de la tatăl său la vârsta de trei ani.
Înainte de a împlini 8 ani el citise mulţi clasici greci, de asemenea istorici
greci cum ar fi Hume şi Gibbon. Între 8 şi 12 ani el a adăugat limba latină
şi matematica, incluzând algebra, geometria şi calculele. A început să scrie
istoria guvernării Imperiului roman şi a început să fie interesat de ştiinţă.
Au urmat logica şi economia politică.
Mill acceptă să citească unele cărţi uşoare precum Robinson
Crusoe, dar în mod obişnuit tatăl său îl educa destul de sever. În
autobiografia sa, Mill îşi exprimă dubiile asupra înţelepciunii. De fapt el
rămâne cunoscut ca fiind renumitul britanic având o capacitate deosebită
plus o riguroasă pregătire intelectuală în logică şi economie politică.
Francis Gallton a învăţat să citească la vârsta de doi ani şi
jumătate, să-şi semneze numele la trei ani şi să scrie o scrisoare înainte de
patru ani. La cinci el putea recita lungi pasaje din lucrarea lui Scott,
“Marmion”. Înainte de a împlini 5 ani a scris surorii sale Adele următoarea
scrisoare în care îi explica educaţia sa:
“Draga mea Adele, am vârsta de 4 ani şi pot citi orice carte în limba
engleză. Pot spune toate substantivele şi adjectivele şi verbele active ale limbii latine, în
plus pot rosti 52 de versuri din poezii latine. Pot totaliza orice sumă din adunare şi
înmulţirea cu 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 10. De asemenea înţeleg şi lista de preţuri. Pot citi
puţin franceza şi cunosc ceasul”.
Francis Galton,
February 15, 1827
Pe de altă parte, în studiul lui Miles despre genii, lui Abraham Lincoln îi
este atribuit un Q.I. nu prea însemnat şi anume 125-140. Mama lui Lincoln
a arătat un intens interes în educaţia lui, căci el părea să promită, deşi
înţelegea mai încet ca alţi băieţi. În copilărie el era extraordinar de studios
şi avea o “minte investigatoare” ce scormonea neabătut faptele şi ideile.
Odată învăţat, un fapt nu era uitat. Avea o intensă putere de concentrare.
A studiat adesea, mult şi din greu, noaptea la focul lemnelor căci la fel ca în
fiecare şcoală copilul era ascultat şi ţinut în faţa clasei sale din liceu. A
devenit campion în ortografie în districtul său şi de asemenea o autoritate
în astronomie. Munca în fermă el o făcea cu aceeaşi dăruire, deşi în fiecare
moment liber era înclinat să-şi scoată cartea din pachet şi să citească. La 17
ani se ocupa cu scrierea versurilor, o distracţie neobişnuită pentru un tânăr
la această vârstă, scriind eseuri despre guvernul american şi despre
cumpătare, care şi-au câştigat o glorie locală şi citea orice avea disponibil,
de la Biblie la ziarul Louisville. Prin căutările sale intelectuale timpurii el a
aşezat fundaţia Lincoln de mai târziu. Spre deosebire de alte persoane
prodigioase, el era un geniu ce se înălţa deasupra mediului prin efortul
propriu şi prin studiul neobosit.
Faima lui Benjamin Franklin arată anumite similarităţi. În şcoală
şi în afara ei, din timpul copilăriei, el citea constant orice şi oriunde ce
putea pune mâna pe ceva, în timp ce învăţa despre fabricarea săpunului şi
servea ca ucenic la ascuţitul cuţitelor. Când tatăl lui Franklin a recunoscut
capacitatea lui ca şcolar, băiatul era trimis cu regularitate la şcoală, unde el a
avansat între primii din clasă şi, cu promptitudine, a absolvit clasele.
Aritmetica l-a dărâmat. Mai târziu, ruşinat de recordul în aritmetică, el a
ajuns să stăpânească subiectul, susţinut printr-un text de aritmetică şi două
teste despre navigaţie inclusiv geometria lor. Asemeni lui Lincoln, el a
excelat în argumente intelectuale şi în fapte fizice. Pe când Lincoln admira
provincia, Franklin câştiga aclamaţii ca profesor prosper. În lucrările
tipărite Franklin arată ingeniozitatea sa prin contribuţia în dactilografie şi
tipărire, dar pentru un timp talentul său s-a orientat în cea mai mare parte
spre a scrie. El a devenit foarte cunoscut ca diplomat, om de stat şi om de
ştiinţă. În studiul genialităţii, studiu realizat de Mrs. Miles, Q.I. lui
Benjamin Franklin era evaluat la 145.
Napoleon Bonaparte are Q.I.-ul cuprins între 135-140. De foarte
tânăr el s-a arătat pasionat de lucruri militare. În plus îi plăcea să se joace
cu soldaţi de plumb. A organizat lupte cu zăpadă, conducând băieţii satului
în atacurile împotriva băieţilor ciobani şi, mai târziu, în şcoala militară din
Paris îşi petrecea trei ore studiind tactici militare şi planuri de luptă.
Subjugat naturii sale vijelioase, el a fost trimis de mama sa la o şcolăriţă.
Prima sa poveste de dragoste se spune că a avut-o la cinci ani. Mai târziu,
la şcoală, el a manifestat un interes neobişnuit pentru matematică, istorie şi
ştiinţe exacte. Recitatul îl plictisea. El nu a învăţat nicicând să scrie corect,
o făcea deplorabil şi departe de a fi un limbaj limpede. Un profesor de
literatură descria odată flerul lui pentru retorică, granit încins din vulcan -
retorică curgând de obicei în torente patriotice, elogiind Corsica natală sau
militarii eroi. El nu era acoperit de geniu în familia lui, care îi privea capul
hidos şi nu-i prevesteau un viitor strălucitor. Dar şcolarul trufaş,
încăpăţânat şi egocentric şi-a realizat ambiţiile. Peste secole de la moartea
sa, numele lui a rămas sinonim cu geniul militar.
Inteligenţa acestor genii, deşi ridicată, nu este întotdeauna
remarcabilă. (Q.I.-ul de 140 la 160 nu este ceva comun între studenţii
facultăţilor şi între persoane profesioniste.) De asemenea, Mrs. Miles
notează că persoanele eminente studiate au multe particularităţi favorabile
pentru personalitate cum ar fi persistenţă, încrederea în sine şi o mare tărie
de caracter. În plus, ea găseşte şi alte avantaje ce ajută la dezvoltarea lor,
cum ar fi rude eminente, cămine cu grad mare cultural şi o bună
şcolarizare.
Trei factori - capacitate naturală, particularităţi de personalitate,
mediul - în concordanţă cu investigaţia aceasta şi prin combinaţie conduc
la desăvârşirea geniului.
Copii prodigioşi
În zilele de astăzi, copiii prodigioşi au fost de asemenea studiaţi
şi urmăriţi pe o perioadă determinată de timp. Leta S. Hollingworth, de
exemplu, a realizat un raport asupra unui tânăr cu un Q.I. de 187 ce a
absolvit şcoala superioară înainte de a împlini 12 ani. El şi-a desăvârşit
colegiul în trei ani şi a fost selectat la Phi Beta Kappa la vârsta de 14 ani şi
9 luni. Absolvind şcoala el obţine gradul Ph.D la 18 ani. (Phi Beta Kappa
este societatea onorifică a studenţilor americani înfiinţată în 1976.) (Ph.D=
Philosophie Doctor). Asemeni multora dintre copiii talentaţi şi dotaţi din
New York, copii studiaţi de Dra. Hollingworth, el era ceva mai sănătos şi
mai bine adaptat decât media copiilor.
Un alt copil precoce, o micuţă fetiţă descrisă de L.M. Stedman, a

obţinut un Q.I. de 214, probabil cea mai înaltă înregistrare. Acest copil
rostea cuvinte pline de înţeles când avea doar 7 sau 8 luni şi mergea la 10
luni. La 3 ani părinţii au găsit că ea cunoştea alfabetul, pe care ea l-a învăţat
punând întrebări despre semne tipărite. La 4 ani şi jumătate i s-a permis să
intre în clasa întâi, căci ea avea prietenul acolo. În câteva luni a reuşit să
citească uşor, aşa că a trecut în clasa a doua. La sfârşitul anului următor,
când avea 5 ani şi 9 luni, ea a fost promovată în clasa a patra. Era o
cititoare neobosită; la 9 ani autorii săi favoriţi includeau pe Barrie, Dickens,
Victor Hugo, George Eliot. Părinţii fetei erau oameni pregătiţi şi amândoi
şi bunicii erau de o mentalitate înaltă.
Gertrude Hildreth, psiholog la Lincoln School of Teachers
College, Columbia University, a comparat copii având un Q.I. de peste 130
cu copii ce aveau Q.I.-ul în jurul a 100. În grupul superior ea a găsit aceste
particularităţi: perseverenţa în faţa dificultăţilor, vigilenţa, interesul
manifestat în probleme, o mare energie mentală, un bun umor, atenţie
susţinută şi folosirea într-un mod matur a limbajului. Copiii dotaţi înţeleg şi
răspund cu mult mai repede decât grupul normal.
Terman, alături de câţiva asociaţi, au analizat mai mult de 600 de
copii din California a căror Q.I. era de 140 sau mai mult. Comparând aceşti
copii cu alţii, în ceea ce priveşte media capacităţii, echipa a realizat câteva
descoperiri. Copii dotaţi vin din medii cu un înalt nivel social şi cultural. Ei
au multe rude şi strămoşi eminenţi, iar părinţii lor au fost bine educaţi.
Incidenţa debilităţii a fost mult mai scăzută decât media. Sănătatea şi rata
de dezvoltare a copiilor dotaţi a fost superioară, la fel a fost şi dezvoltarea
personalităţii, a caracterului lor. În continuare, studiile făcute la 7 ani mai
târziu au înregistrat foarte mici descreşteri în Q.I.; grupul copiilor dotaţi era
încă departe de media la învăţătură, sănătate, conducere şi în corecţia
personalităţii.
În 1940, la 18 ani, după prima investigaţie, Terman a realizat a
doua verificare pentru a vedea cât de bine au reuşit acei copii dotaţi în
viaţă. A găsit că, rata de deces a debilităţii, a suicidului şi a divorţurilor
pentru acest grup era cu mult mai mică decât media. 90% au intrat în
colegii şi 93% din ei erau absolvenţi; erudiţia lor şi nivelurile înregistrate în
activitate erau considerabil înaintea mediei studenţilor. La 30 de ani, media
veniturilor era de 250$/lună (în 1940).
Se vede clar, o capacitate foarte înaltă este asociată de biologic şi
de anturaj cu un fond familiar superior. O capacitate mentală ridicată tinde
să rămână ridicată. Contrar credinţei populare, cei ce au aşa ceva, de

asemenea arată mai bine ca media luată în sănătate, vigoare fizică, o
adaptare socială şi individuală.
CAPITOLUL V
EFECTELE EREDITĂŢII ŞI ALE MEDIULUI ASUPRA

INDIVIDULUI
MENDEL, GALTON, DE CANDOLLE, GODDARD, ITARD,

KELLOGG, THORNDIKE, BLATZ, NEWMAN, FREEMAN,
HOLZINGER, BURKS, WELLMAN, PINTNER, WATSON,
GOODENOUGH, HEALY
Ce se înţelege prin ereditate şi prin ambianţă? Cum se relaţionează ele? De ce le acordă

importanţă psihologia? Este posibil a studia efectele uneia în mod independent faţă de
cealaltă? Ce importanţă are întrebarea: Care este mult mai importantă, ereditatea sau
mediul? Ce tipuri de comportament uman sunt în mod special determinate de ereditate?
Care sunt determinate prin calitatea mediului?
F
iecare dintre noi intră în lume cu o anumită ereditate, caracteristici
transmise nouă prin germenii plasmatici ai părinţilor noştri,
nuclei, ei înşişi produşi pe o lungă linie strămoşească. Ne
dezvoltăm în anumite condiţii de mediu, ambianţa noastră socială şi
materială. Orice facem, ca adult sau copil, într-o ultimă analiză, aceasta
rezultă dintr-un complex de interacţiuni între ereditate şi mediul nostru.
Pentru a înţelege şi a controla comportamentul uman noi va trebui să
cunoaştem câte ceva despre natura şi funcţionarea fiecărui individ.
În 1900 o surprinzătoare descoperire a fost făcută aproape simultan de trei
biologi ce au lucrat independenţi în problema eredităţii. Descoperirea nu a
rezultat din propria lor experimentare, ci din cea a unui călugăr austriac, pe
numele său Gregor Mendel, a cărui efort ei l-au găsit într-un obscur jurnal
ştiinţific, publicat cu 34 ani mai devreme şi uitat rapid. Mendel pusese în
grădina sa o încrucişare de mazăre. Cănd el a cuplat mazărea cu flori albe
cu mazărea cu flori roşii, a găsit că anumiţi factori intangibili, pe care el îi
denumea pur şi simplu elemente pentru a dori un termen mai bun,
determinau dacă produsul va fi roşu ori alb. “Elementele au produs o raţie
consistentă între urmaşul roşu şi cel alb, nu doar pentru o generaţie, ci în
generaţii succesive. Aceste reguli pentru transmiterea eredităţii au devenit
cunoscute ca legile lui Mendel.
Biologi din toată lumea au continuat mai atent studiul lui Mendel. În
America, Thomas Hunt Morgan şi Raymond Pearl, au dezvoltat, ca şi alţii,
teoria eredităţii conform cu genele şi cromozomii, termeni ce au înlocuit pe
cei de elemente ale lui Mendel. Genele, în măsura în care pot fi
determinate, sunt molecule de proteine, submicroscopice ce există în
nucleii celulelor. Înlănţuite în paternuri diferite, genele formează
cromozomii. Aceste modele complicate, de gene, unice pentru fiecare
persoană, determină ereditatea sa. Un germen celular al fiinţei umane
conţine 24 de perechi de cromozomi, fiecare confecţionat probabil din mii
de gene. Când sperma bărbatului şi ovulul femeii se unesc în momentul
concepţiei, fiecare realizează una din aceste perechi de cromozomi, care
atunci se combină în nuclee de celule alcătuind un nou individ şi astfel se
determină întreaga sa moştenire fizică.
Ce trăsături moştenim? primim culoarea ochilor, a părului şi a pielii, forma
craniului şi tendinţa de a fi scurt sau înalt. Anumite defecte fizice ca,
acromatopsia, degete groase şi unele forme de calviţie sunt de asemenea
moştenite. Nici o maladie comună exceptănd diabetul, nu sunt ereditare,
deşi predispoziţii de moştenire a cancerului, tuberculozei şi a alergiilor pot
exista. Doar două deficienţe mentale precise sunt moştenite - debilitatea
mintală şi coreea Huntington, o maladie rară caracterizată prin dezintegrare
fizică şi mentală. Experţii nu sunt de acord asupra rolului eredităţii în alte
câteva maladii mentale. În concordanţă cu marea majoritate a psihologilor,
gradele de inteligenţă ce le posedăm se datorează moştenirii.
Pe scurt, la momentul concepţiei, când genele de la tată şi mamă se unesc,
se alcătuieşte ereditatea. Orice altceva ce modelează individul ţine de
factorii de mediu. La fel embrionul şi fetusul se dezvoltă în mediu uterin.
Pe de altă parte se fixează un complex de factori fizici şi sociali. Printre alte
influenţe el este afectat de hrană, climat, localizare geografică, modelul de
cămin şi relaţiile între vecini, şcoală, comunitatea şi naţia. Aceşti factori de

mediu determină la o persoană ce să vadă, să audă, să atingă, să miroasă şi
ce să guste. Acestea îi pot spori sau întârzia simţitor dezvoltarea. Îi pot
prescrie ce să înveţe sau să îşi amintească; îi furnizează stimuli la care
reacţionează emoţional. La unele fiine umane care influenţează şi sunt
influenţate de un individ, au un aspect semnificativ de factor al mediului.
În fiecare moment trăit, fiecare persoană este rezultatul eredităţii sale şi a
factorilor de mediu. Întotdeauna există două forţe ce interacţionează.
Psihologic vorbind, un aspect nu poate exista fără celălalt. Întrebare, “Ce
este mult mai important, aspectul eredităţii sau al mediului?” este asemeni
întrebării, “Care aspect este mult mai important pentru pornirea maşinii,
motorul sau benzina?” Fără îndoială că amândouă sunt esenţiale.
Această interdependenţă între ereditate şi mediu prezintă o problemă
dificilă pentru omul de ştiinţă. El nu poate, studiind direct persoana, să afle
dacă ereditatea sau dacă factorii ambientali sunt principalii determinanţi ai
culorii părului, ai Q.I.-ului sau ai dispoziţiei lui. Totuşi, el poate măsura
caracteristicile fizice sau mentale a doi indivizi şi să noteze diferenţele între
ele. Prin studiul atent al fundalului şi al experienţei dobândite, cercetătorul
poate spune dacă ereditatea sau mediul ambiant este mai pregnant
determinat între aceste diferenţe.
Particularităţile care determină pe larg ereditatea pot fi foarte puţin
schimbate în această viaţă, deşi într-o generaţie viitoare este posibil să fie
modificate printr-un program engenetic prin sterilizare sau prin înmulţire
selectivă. Caracteristicile determinate de factorii de mediu pot fi schimbaţi
prin educaţie, prin corecţie socială, politică în şcoli mai bune, prin terenuri
de joacă, cartiere mai curate sau prin înalte standarde de viaţă.
Din 1920 psihologii au lucrat asupra acestei probleme, încercând separarea
plajelor eredităţii şi a mediului ambinat. Eforturile timpurii în cercetare au
constat în înregistrarea descendenţei.
Arborele genealogic
O carte numită “Hereditary Genius”, a fost publicată în 1869 de Francis
Galton, un strălucitor om de ştiinţă britanic, ce a ajutat la lansarea
psihologiei într-o carieră ştiinţifică. În afară de studiul eredităţii şi
cercetarea dinamicii energetice, el a structurat multe teste mentale şi fizice
cât şi metode statistice pentru interpretarea diferenţelor între indivizi.
Galton consideră că genialitatea este moştenită şi a încercat să dovedească

aceasta. A ales numele a aproape o mie din cei mai eminenţi oameni de
stat, conducători militari şi ai forţelor navale şi, persoane profesioniste, ce
au trăit în Insulele Britanice în timpul a câtorva generaţii anterioare. El a
studiat cu atenţie descendenţa lor să vadă dacă aveau mai multe legături
distinse decât s-ar fi aşteptat din întâmplare. Pentru compararea
rezultatelor el a calculat că între toate legăturile a vreunuia din cele 1000 de
varietăţi britanice neselectate, cineva se aştepta să găsească numai patru
persoane eminente. În arborii familiilor a celor selectaţi, el găseşte oricum
mai bine de 500 de legături renumite. Galton consideră că aceste rezultate
dovedesc că genialitatea este moştenită.
Încurajat de descoperirile sale din studiul genialităţii, el începe cercetarea
asupra eredităţii şi a artei. Această cercetare a arătat la acei copii din 30 de
familii cu părinţi artişti, că 64% erau artişti, pe câtă vreme numai 21%
dintre copiii a 150 de familii cu părinţi non-artişti au prezentat aptitudini
artistice. Copilul seamănă cu părinţii lui, este concluzia lui Galton; influenţa
eredităţii, de departe este mai importantă decât factorii de mediu.
Această concluzie va descuraja miile de necunoscuţi ce aspiră la renume,
deşi psihologii au atras atenţia că, Galton trece cu vederea sau posibil în
entuziasmul său să ignore câţiva itemi importanţi. În primul rând, să
identifici eminenţa cu geniul este un fapt eronat. Eminenţa implică
realizare şi recunoaştere socială. Unele persoane obţin eminenţa cel puţin
parţial prin favoare politică, un nume bun sau doar printr-un evident
noroc. Genialitatea atrage după sine talent excepţional care se
demonstrează pe sine în realizări creative. Eminenţa şi genialitatea sunt
legate, dar ştiinţific nu pot fi considerate sinonime. În al doilea rând,
Galton judecă eminenţa prin propriul său sistem de valori. Probabil el a
ales bine, dar aproape orice persoană manifestă anumite înclinaţii numai
dacă nu-şi trădează preferinţa pentru anumite profesii.
Oricum, o deosebite omisiune o face Galton, dispreţuind rolul factorilor
de mediu. El acordă o mică importanţă diferiţilor factori non-ereditari ce
influenţează vieţile oamenilor eminenţi. Într-adevăr, această omisiune a
fost notată de A. De Candolle, un elveţian ce a publicat în 1873 o replică la
lucrarea lui Galton, Hereditary Genius. De Candolle, studiind genialitatea
în domeniul ştiinţei, alcătuieşte o listă a influenţelor de mediu ce afectează
peste 500 de eminenţi oameni de ştiinţă europeni. Între influenţele care
favorizează creativitatea ştiinţifică el a găsit averea, timpul liber, tradiţia
ştiinţifică, o bună educaţie, biblioteca şi laboratoare la dispoziţie, libertatea
de expresie, a opiniei şi ar urma profesia aleasă, localizarea geografică într-

o zonă temperată. Din evidenţa sa, De Candolle conchide că ambientalul
este factorul principal în producerea geniului ştiinţific - o deducţie
nefondată, căci el trece cu vederea influenţa eredităţii care face omul să
strălucească, o altă valoare medie şi, o altă mărginire, toate ale aceleiaşi
ambianţe. În timp ce Galton conştientiza că factorii favorabili de mediu
afectau persoanele eminente, De Candolle scrie despre slaba importanţă a
lor în conexiune cu genialitatea.
Erorile din lucrarea lui Galton, văzute într-o lumină nouă, ştiinţifică, nu fac
să-i scadă din marea sa contribuţie în stimularea cercetării asupra eredităţii.
Nici criticii lucrării sale nu neagă că această capacitate porneşte din sânul
familiei. Studii recente şi foarte amănunţite arată că ereditatea joacă un rol
major în determinarea gradului de inteligenţă, care este strâns legată de
genialitate.
O istorie grozavă despre familia Kallikak, găsită de Henry H. Goddard şi
publicată în 1912 când acesta era director cu cercetarea la Vineland
Training School pentru debilitate mintală, este citată adesea pentru a ilustra
efectele de mare răsunet a unei eredităţi nedesăvârşite. Goddard a notat că
unele neglijenţe în comunitate (incluzând locatarii de la Training School) îşi
creează acelaşi renume tot ca al unei familii bine cunoscute şi respectabile.
Urmărind geneologia el a găsit că ambele grupuri au tulpina într-un
strămoş comun, un soldat din Revoluţie. Pentru a nu dezvălui numele
familiei, Goddard a numit acest om Martin Kallikak (cuvântul Kallikak
înseamnă în limba greacă ‘bun-rău’). Înregistrările arată că Martin avea o
problemă datorată faciesului de debil mintal, ce a rezultat de la fiul ilegitim
deficient mintal. De la acest fiu (cunoscut ca “oroarea bătrână”) au fost
găsiţi 480 de descendenţi. Din ei, 143 au fost debili mintali şi numai 46
cunoscuţi ca având un mental normal. Restul erau de o inteligenţă
îndoielnică. Clanul includea 24 de alcoolici confirmaţi, 3 epileptici, 3
criminali, 35 persoane imorale şi 8 paznici de bordel.
După război, Martin s-a dedicat căsătoriei cu o femeie cu inteligenţă
normală şi o solidă descendenţă din secta Quaker (secta tremurătorilor).
Într-un contrast izbitor faţă de cealaltă descendenţă, întregul arbore de 496
descendenţi descoperiţi din această uniune legitimă aveau mentalul şi
moralul potrivit. Această ramură a familiei includeau numai cetăţeni
proeminenţi şi respectabili - medici, avocaţi, judecători, oameni de afaceri.
Goddard ne spune că unele oraşe din New Jersy sunt renumite pentru
familiile în care aceşti oameni s-au căsătorit. Nu s-a descoperit nici o urmă
de debilitate nici o ilegitimitate, nici epilepsie, nici crime şi numai un caz de

slabă morală şi două de alcoolism au fost găsite între toţi descendenţii.
Goddard conchide că, degenerarea familiei Kallinak rezultă din insuficienta
dezvoltare mentală cauzată de infuzia de “sânge rău”.
Oricum, la fel ca la Galton, concluzia poate fi discutată. O posibilă eroare
se centrează în jurul paternităţii lui Martin Kallinak, junior. Anormala sa
mamă fixează cu fermitate paternitatea pe Martin senior, dar evidenţa
rămâne într-o declaraţie îndoielinică. Fără dovadă, cazul pierde mult din
forţa sa.
Mai mult decât atât, Goddard minimizează efectele influenţei mediului.
Chiar dacă el spune că acei criminali sunt mai curând din naştere, el nu
consideră boala ca efecte ale sărăciei, murdăriei şi a deplorabilelor condiţii
ale căminului în care s-au născut copiii, în partea de familie decăzută. Nici
nu comentează efectele influenţei favorabile, cum ar fi avantajele educaţiei,
culturii, finanţelor, avantaje de care s-au bucurat cei din partea bună a
familiei. Ambele ramuri au trăit în aceeaşi localizare geografică, ceea ce nu
implică faptul că actualii factori de mediu erau aceiaşi.
Pe scurt, în timp ce “The Kallikak Family” a indicat moştenirea debilităţii
mentale prin şase generaţii, aceasta nu reuşeşte să dovedească faptul că,
pauperismul, delincvenţa, beţia rezultă în primul rând din stocul de familie
nepotrivită.
Jungla sau copilul ‘sălbatec’

Poveşti dramatice despre unii copii abandonaţi în medii sălbatice şi educaţi
de animale ne arată izbitoarea influenţă a factorilor de mediu pe care
studiile genealogice le-au neglijat. Deşi cazurile sunt rare şi informaţiile
incomplete, ele merită să fie menţionate.
În 1799 unii vânători au găsit un băiat sălbăticit cutreierând pădurile din
Aveyron, în sudul Franţei. Părea să aibă 11 ani şi scormonea după rădăcini
şi ghinde, avea o înfăţişare animală. Capturat şi trimis la Paris, a fost lăsat
în grija dr. Jean Itard care a încercat să-l educe. Sarcina părea fără speranţă.
Băiatul dădea impresia de debil mintal. I-au fost aplicate convulsii.
Simţurile sale erau insensibile. Pronunţa numai ocazional mormăieli şi nu
manifesta un comportament social sau puterea de observaţie sau atenţie.
După spusele dr. Itard, “întreaga viaţă a acestui băiat a fost o existenţă
complet animală”.
Timp de 5 ani medicul a încercat să-l educe. Copilul a progresat, dar

niciodată nu a devenit normal. Puterea de a discerne s-a îmbunătăţit. A
învăţat să răspundă la numele de “Victor”, să vorbească, să citească şi să-şi
amintească cuvinte simple. Cea mai înaltă realizare a fost să înveţe
însemnătatea cuvântului lapte şi să aranjeze cuvintele unui text într-un
anumit sens. Faţă de Itard şi alţi îngrijitori, el a dezvoltat o puternică
afecţiune, dar el nu a învăţat să se joace sau să se comporte ca un tânăr
normal.
Acest caz are două interpretări diferite. Una, denumeşte copilul sălbatic ca
fiind întârziat mental, probabil un imbecil, sugerând că a fost abandonat
din acest motiv şi explicând astfel neşansa sa în progres. Cealaltă, atribuie
aparenta întârziere a băiatului datorită factorilor de mediu neinfluenţat de
oameni, unei experienţe ce l-a afectat atât de profund ca ulterior să nu mai
aducă unele rezultate.
Deşi a progresat întrucâtva, el nu poate obţine normalitatea, căci cei mai
maleabili ani ai săi erau grosolan de anormali. Faptul că el s-a descurcat
destul de bine cu factorii unui mediu necivilizat, că a supravieţuit pentru un
anumit timp este evident că el nu a fost întârziat mental.
Fiecare punct de vedere poate fi parţial corect. Probabil că băiatul şi-a
început viaţa cu un slab nivel mental; ereditatea alături de factorii de mediu
puteau să producă fondul copilului asupra căruia dr. Itard şi-a petrecut cu
răbdare multe luni. Nimeni nu poate interpreta cu acurateţe cazul lui
Victor numai din schiţa datelor înregistrate.
Povestea uimitoare a copilului lup din India a fost spusă mai întâi de Paul
C. Squires şi a fost recent expusă într-o carte de către antopologul Robert
M. Zingg. În 1920 două micuţe fetiţe, ulterior numite Kamala şi Amala, au
fost găsite trăind cu lupii în Bengal, o provincie în India. Fetiţa mai în
vârstă, Kamala, părea să aibă aproape 9 ani şi sora sa cam 2 ani. Plasaţi în
cel mai apropiat orfelinat, copii au fost în grija directorului, reverendul
J.A.L. Singh şi a soţiei sale. Primul copil se comporta asemeni animalelor.
Se mişca aproape tot timpul de-a buşilea, stătea verticală doar ocazional.
Simţurile sale, de auz şi miros erau acute şi aparent Kamala vedea mai bine
noaptea decât ziua. O fotografie ce le-a fost făcută curând după
instituţionalizare arată cum ea lingea hrana din castronul aflat pe pământ,
asemeni câinelui sau pisicii. Ea mânca cu o foame de lup, îndeosebi carne,
pe care ea o fura fără scrupule şi mârâia când te-apropiai în timp ce mânca.
Aproape doi ani după prinderea ei ea a găsit un pui mort în grădină, l-a
prins în fălcile ei, a alergat pe mâini şi pe picioare în tufişuri şi a apărut
câteva minute mai târziu udată de sângele şi penele agăţate de buzele ei. A
fost de asemenea găsită devorând intestinele unei păsări.
Amala a murit la scurt timp, dar Kamala a trăit nouă ani. A învăţat să-şi
îmbrace hainele, să mănânce din platou uzitând ambele mâini şi să meargă
vertical, deşi s-a lăsat de-a buşilea. Gradual ea a abandonat obiceiul animal.
În loc să-şi dezvelească dinţii la alţi tineri, ea lua parte la activităţi şi
devenea indispusă dacă nu era inclusă. Noaptea ea dormea într-un pat
aproape de tovarăşii de joacă în loc să cutreiere câmpurile ca înainte. Ea
îndeplinea comisioane, se îngrijea de copii, folosea aproape 100 de cuvinte
şi îşi manifesta responsabilitatea, iniţiativa şi independenţa. Pe scurt, ea şi-a
dezvoltat un important mod de viaţă umană.
Din nefericire, psihologii nu au fost chemaţi să examineze şi să educe
copilul lup. Un jurnal ţinut de reverend şi de doamna Singh înregistrează
doar datele ce noi le avem despre progresul lor. Deşi nu ştiinţific, raportul
este vast şi include 22 de fotografii; toate acestea sunt reproduse în cartea
antropologului Zingg, “Wolf-children and Peral Man”.
Cel mai recent raport despre un copil sălbatic este cazul Tamasha, un copil
primitiv, un băiat din Salvador ce a fost capturat de poliţie după o luptă şi
dat apoi în grija psihologului Jorge Ramirez Chulo. Tamasha, numit astfel
pentru un cuvânt ce înseamnă “sat”, putea să vorbească când a fost găsit,
aparent a fost pierdut sau abandonat la o vârstă mică şi a trăit cu animalele
în junglă. Putea arunca pietre cu o precizie uimitoare şi se balansa cu
îndemânare din creangă în creangă în arborii junglei. La început a refuzat
hrana gătită, sorbind lichidele din vas şi prefera să se ghemuiască pe podea
decât să doarmă în pat. Sub supravegherea lui Chulo el a progresat cu
rapiditate. Cu răbdare şi graţie, el a acceptat haine, baia şi bărbieritul. A
achiziţionat un considerabil vocabular şi descria cum mânca cu animalele
în junglă, dar nu a reuşit să-şi amintească părinţii umani.
Ce concluzie se poate desprinde, dacă există, din acest caz de copil
sălbatic? Informaţii asupra multor puncte sunt destul de reduse; de
exemplu, o relatare exactă despre comportamentul la descoperirea sa,
informaţii precise despre programul de instruire sau grade de reuşită în
învăţare. Din cele evidenţiate în raport se poate spune doar atât: este
posibil, deşi neobişnuit pentru un copil uman, să supravieţuiască într-un
mediu non-uman (animal). Unii copii dezvoltă unele mijloace de
locomoţie, rostesc un gen de sunete, au reacţii emoţionale şi au variate
obiceiuri adaptate mediului lor. Pe de altă parte, multe trăsături ale unui
comportament uman obişnuit sunt absente - în special raţiunea, limbajul şi
conduita socială. Copilul sălbatic poate fi reinstruit, dar cu cât a fost mai
mult izolat de influenţe umane, cu atât este mai dificil de al pregăti şi cu
atât mai puţin probabil ca el să devină normal. Pentru ca un copil să-şi
dezvolte personaliatea umană el trebuie să aibă în mod obişnuit contacte
sociale. Mediul ambiant dezvăluie un joc cu părţi vitale în desfăşurare.
Maimuţa şi copilul
Copilul nu poate fi împins în mod întâmplător într-un mediu non-uman
pentru scopuri experimentale. Invers este cu siguranţă posibil; un animal
poate fi crescut într-un mediu uman pentru a se observa în ce limite
structura sa ereditară în permite o umanizare. Istoria maimuţei şi a
copilului ce au crescut împreună ne dezvăluie capacitatea de achiziţii ale
trăsăturilor umane arătate de un tânăr cimpanzeu.
Profesorul şi doamna Winthrop N. Kellogg, psihologi la universitatea din
Indiana au adus în căminul lor o maimuţă în vârstă de 7 1/2 luni pentru a
creşte timp de un an împreună cu fiul lor, Donald, în vârstă de 10 ani.
Maimuţa Gua, ca şi fiul psihologilor, a fost îmbrăcată în pantofi, ciorapi
lungi. I s-au oferit un pătuţ, un fotoliu, o ceaşcă şi o lingură pentru proprie
folosinţă. Era mângâiată şi îmbăiată în acelaşi mod în care părinţii îşi
educau copilul. După câteva săptămâni, băiatul şi Gua s-au împrietenit.
Maimuţa - demonstrându-şi afecţiunea mult mai mult decât Donald, îl
pupa pe băiat, îl lua de mână şi îşi asuma o atitudine protectivă faţă de el.
Când băiatul nu îi acorda atenţie ea manifesta gelozie. Au învăţat să se
joace împreună cu mingea şi altele, ca şi când erau doi copii.
Gua a învăţat să meargă în poziţie verticală, să strângă mâinile, să bea dintr-
un pahar şi să mănânce cu lingura, să închidă uşa şi să mâzgălească cu
creionul. La manevrarea comutatorului de lumină, Gula l-a întrecut pe
Donald. Deşi ea nu a reuşit să înveţe “să nimerească prăjitura “(“pat-a-
cake”) ea era mai capabilă decât Donald în soluţionarea problemelor de
genul aşezării unui scaun în pozţia de a atinge prăjitura suspendată pe
bufet. În dezvoltarea mentală a maimuţei şi a băiatului se vedeau progrese
egale evaluate după testul Gessel pentru copii preşcolari, probă ce constă
în norme standardizate de dezvoltare a capacităţii de raţionament.
Cele mai pregnante diferenţe au apărut între cele două limbaje. Gua nu a
reuşit în articularea umană, domeniu în care Donald progresa normal prin
“ma-ma”, “da-da” şi prin alte sunete infantile obişnuite. Pe de altă parte, în
ceea ce priveşte răspunsul la cuvinte vorbinte, Gua a fost cea care l-a
devansat pe Donald. La aproape 16 1/2 luni ea răspundea cam la 58 de

fraze de genul: “nu face aceasta”; “strânge Donald”, “arată-mi nasul tău”,
“suflă în fluier”. În comparaţie cu copilul ea răspundea la 68 de fraze, deşi
el era doar cu 3 luni mai în vârstă.
Contrastele între copil şi maimuţă sunt cam greu de făcut deoarece gradul
lor de dezvoltare fizică şi mentală era diferit. În general maimuţa s-a
dezvoltat mai rapid pe plan fizic şi a atins foarte repede cele mai bune
performanţe. Dezvoltarea copilului s-a realizat mai lent, dar a obţinut un
înalt nivel. Experimentul nu a mai continuat suficient de mult pentru a
determina dacă maimuţa a dobândit un nivel maxim în toate privinţele.
Deşi în mod izbitor mediile neobişnuite alterează în mare măsură
comportamentul fiinţelor umane şi al animalelor, mediul îşi exercită efectul
doar în punctul în care apar limitări în structurile ereditare. Tamasha a
învăţat să sară din ramură în ramură, dar niciodată ca o maimuţă adevărată
deoarece corpul era inapt pentru a trăi în copaci. Gua a învăţat să înţeleagă
anumite cuvinte, dar nu putea folosi limbajul uman deoarece echipamentul
vocal şi sistemul său nervos erau inadecvate. Ea nu a dobândit niciodată o
mare dexteritate manuală deoarece mâinile erau sărac înzestrate pentru
mişcări fine. Ereditatea fixează nişte limite ce nu pot fi depăşite. Între
aceste limite este posibil ca comportamentul să varieze foarte mult.
Paternul unui comportament detailat rezultă din experienţă şi antrenament
care provin din mediu.
Studiul gemenilor
Cum pot distinge psihologii în studiul fiinţelor umane, între trăsăturile
caracteristice ale eredităţii şi ale mediului? Cea mai bună modalitate este de
a compara persoanele având un acelaşi fond ereditar (gemeni identici), dar
cu medii înconjurătoare diferite. Dacă gemenii au fost separaţi la scurt timp
după naştere şi-au crescut în diferite medii înconjurătoare, diferenţele vor
apare din caracteristicile lor fizice şi mentale care pot proveni ca rezultat al
influenţei mediului, deci putem afirma că fondul lor ereditar este identic. O
altă modalitate este de a analiza persoanele având fonduri ereditare diferite,
dar acelaşi fond ca urmare a mediului înconjurător, cum ar fi un copil
crescut alături de copii naturali ai părinţilor. Copiii având aceeaşi vârstă, cei
doi fiind trataţi în mod asemănător. Diferenţele descoperite aici pot fi
atribuite eredităţii, pe când mediul rămâne constant. În mod natural aceste
cazuri sunt greu de găsit, dar situaţii aproximative oferă rezultate pe deplin
concluzive.
Gemenii pot fi identici sau pot fi gemeni de fraţi. Gemenii identici provind
din acelaşi ovul şi sunt de acelaşi sex şi de aceeaşi constituţie genetică.
Ochii lor sunt identici, de asemenea şi culoarea părului, trăsăturile faciale,
configuraţia copilului, amprente şi - după recentele cercetări - au aceleaşi
ondulări cerebrale. În general, nu putem spune că gemenii sunt identici. Pe
de altă parte, gemenii de fraţi provin din diferiţi ovuli şi spermatozoizi,
chiar dacă au fost concepuţi şi născuţi în acelaşi timp. Trăsăturile fizice şi
genetice ale acestora îi fac să apară similar, dar nu mai mult decât nişte fraţi
(siblings), termen aplicat copiilor non-gemeni ce provin din aceiaşi părinţi.
Gemenii fraternali pot fi de acelaşi sex sau diferiţi. Pentru studiile
psihologice, gemenii identici sunt mult mai interesanţi, deşi adesea este mai
important să utilizăm gemenii fraternali pentru studiile comparative.
Neobositul Galton, discutând în legătură cu ereditatea şi genialitatea,
spunea că prima era cea după care gemenii au o valoare ştiinţifică. El a
obţinut informaţiile, de cele mai multe ori în forma anecdotelor, asupra a
80 de perechi de gemeni, atât identici cât şi fraternali. Indicaţiile sale arătau
similarităţi uimitoare între gemenii identici, chiar şi atunci când au crescut
separat. Pe de altă parte, gemenii neasemănători de la naştere, deşi au
crescut împreună şi trataţi la fel, difereau în întregime în ceea ce priveşte
comportamentul. Concluziile lui Galton subliniau din nou enorma
importanţă a eredităţii. Din nefericire acurateţea informaţiilor pe care el le-
a asigurat nu a putut fi verificată, aşa că studiul cu greutate poate fi
denumit ştiinţific. De exemplu, Galton include o declaraţie a unei mame de
gemeni, unde ea spune despre “o asemănare reciprocă a expresiilor ce
adesea conferă fiecăruia senzaţia de a fi mai mult fratele decât el însuşi!”
Primul studiu real asupra gemenilor a fost realizat în 1905 de Edward L.
Thorndike, de la Universitatea din Columbia. Thorndike, un pionier al
psihologiei experimentale, a contribuit la dezvoltarea fiecărei ramuri a
ştiinţei şi a devenit renumit pentru lucrarea sa despre evaluarea capacităţii
de învăţare şi a inteligenţei. Interesat de efectele eredităţii asupra abilităţii
umane, el a administrat pe 50 de perechi de gemeni 6 teste mentale care
implicau probleme, printre care definirea opusului unor cuvinte date,
bifarea tuturor literelor “a” pe o pagină tipărită etc. Cu acelaşi material el a
evaluat perechi de fraţi, cu alte cuvinte fraţi şi surori non-gemeni. O
izbitoare similaritate a fost obţinută între scorurile la testarea perechilor de
gemeni în comparaţie cu scorurile perechilor de fraţi. Scorurile gemenilor
erau de două sau trei ori mai identice decât au fost scorurile fraţilor.
Aceasta sugerează că ereditatea domină în determinarea abilităţilor testate,
pe când mediile gemenilor şi fraţilor erau aceleaşi.
Cele mai recente studii, cum ar fi cele ale lui A.H. Wingfield, au utilizat
toate cele trei forme - gemeni identici, gemeni fraternali şi fraţi obişnuiţi. S-
au acordat în principal teste pentru inteligenţă, dar în unele cazuri au fost
verificate trăsături fizice şi abilităţi motorii (viteză de tipărire, stabilitate
etc.) - cum au fost de exemplu în studiile lui Karl J, Holzinger şi Quinn Mc
Nemar. Rezultatele au fost bine definite. Gemenii identici se aseamănă
unul cu altul atât de marcant încât, cunoscând performanţele unuia la
diferitele teste administrate, putem dezvolta cu acurateţe performanţele
celuilalt. Aparent, ereditatea determină în spaţiu amplu inteligenţa şi
performanţele motorii ca şi pe cele fizice.
Întrebarea care se ridică este: de ce nu sunt exact identice scorurile şi
evaluările gemenilor identici? Diferenţele lor nesemnificative ne conduc la
diferenţele în ereditate; niciodată nu putem fi siguri că paternurile genetice
ale gemenilor sunt identice chiar în orice detaliu, sau, după cum remarca
John B. Watson, cauzele pot sta în diferenţele de mediu care se pot
produce chiar atunci când gemeni identici se dezvoltă în acelaşi cămin şi
sunt trataţi în mod asemănător.
Ultimul punct este important. Chiar şi gemenii identici sunt separaţi la un
moment dat, chiar şi dacă merg la dentist sau au uşoară indispoziţie. Unul
îşi poate rupe piciorul, iar un altul trebuie să meargă singur la şcoală. În
unele cazuri ei îşi fac prieteni diferiţi. Acasă ei îşi împart treburile: unul
şterge praful, altul farfuriile. Unul dintre ei vine să vorbească pentru
amândoi cu musafirii. Acest comportament diferit este şi mult mai evident
în cazul tripleţilor.
William E. Blatz, un psiholog canadian, a raportat importante diferenţe în
comportamentul cvintetului Dionne. Yvonne este liniştită, încrezătoare şi
îşi iubeşte surorile. Annette îşi asumă poziţia de lider. Emilie pare a fi cea
mai auto-suficientă. Cecile este capricioasă şi impiedictibilă. Micuţa Marie,
care are un handicap fizic, este cea mai nepopulară în relaţie cu ceilalţi şi
pune asistentelor cele mai multe întrebări. Genetic vorbind, cvintetul este
identic, deşi chiar de la naştere au apărut mici diferenţe. Conform cu
Blatzs, mediul le-a produs aceste forme de personalitate şi diferenţe în
comportament. Fiecare membru al cvintetului îndeplineşte un rol faţă de
ceilalţi şi are un anumit statut în grup. Probabil că diferenţele se vor
accentua în loc să se atenueze.
Gemenii identici crescuţi separat

Pentru a testa efectele diferitelor medii asupra persoanelor cu acelaşi fond
ereditar, trei profesori ai Universităţii din Chicago, Horatio H. Newman,
Frank N. Freeman şi Karl J. Holzinger, au colindat prin ţară în căutarea
gemenilor identici ce au crescut separat. În final au descoperit 19 perechi
ce au fost separate la vârste fragede şi adoptaţi de familii diferite. Au fost
evaluate caracteristicile fizice după care au fost administrate teste mentale.
Media diferenţelor rezultate între aceşti gemeni în comparaţie cu
diferenţele dintre identici crescuţi laolaltă sunt indicate în tabelul următor
(adoptat după Twins, de către Newman, Freeman şi Holzinger):
Diferenţe rezultate între gemeni
identici crescuţi laolaltă
separaţi
statură 1,7 cm 1,8 cm
greutate 1,814 kg 4,49 kg
Q.I. (2 teste) 5 sau 6 puncte 8 sau 9 puncte
Observăm că o schimbare a mediului afectează foarte puţin statura, dar
cauzează variaţii ale greutăţii. Efectul asupra inteligenţei arătat în tabel s-a
confirmat prin împărţirea celor 19 cazuri între acele perechi în care ambii
erau plasaţi în cămine identice (cum ar fi familii de oameni cu profesii) şi
acele perechi în care gemenii au mers în cămine distincte. S-a găsit astfel că
gemenii din primul grup, asemeni gemenilor crescuţi laolaltă, se distingeau
unii de alţii la inteligenţă, dar prin 5 sau 6 puncte, chiar dacă în cel de-al
doilea grup diferenţele erau de 10-11 puncte. Cu cât mai mari erau
diferenţele de mediu, cu atât mai mari erau diferenţele pe planul
inteligenţei, deşi cotele erau mici. Educaţia pare a fi singurul factor
important care poate afecta inteligenţa. De exemplu, o fată s-a dezvoltat
într-o fermă bună şi a încercat la colegiu; Q.I.-ul său a fost de 116. Sora sa
geamănă, care lozuia într-o comunitate dintr-o regiune împădurită şi care a
mers la şcoală doar 2 sau 3 ani, a indicat un Q.I. de 92. Aceasta a fost şi cea
mai mare diferenţă de Q.I. întâlnită.
Studii asupra copiilor încredinţaţi

O întrebare care fără îndoială a captat mintea multor părinţi adoptivi a
atras interesul lui Barbara S. Burks, psiholog la Universitatea Standford.
Întrebarea care se punea era: inteligenţa copiilor adoptaţi tinde să se

asemenea cu a părinţilor adoptivi sau era o moştenire a adevăraţilor părinţi.
Această cercetătoare a analizat 214 de cazuri de copii plasaţi în cămine
bune şi a căror vârstă medie era la momentul plasării la 3 luni şi pe care i-a
comparat cu 105 copii ce trăiau cu părinţii lor naturali. Rezultatele la testele
de inteligenţă ce au fost administrate când aveau între 5 şi 11 ani au arătat
că acei copii adoptaţi manifestau numai o uşoară apropiere de părinţii
adoptivi. Pe de altă parte, copii dezvoltaţi în căminele naturale au arătat
similarităţi notabile cu părinţii lor 1. Astfel, ereditatea unui copil afectează
inteligenţa acestuia mai mult decât o face căminul în care trăieşte. Din
cercetările sale, dr. Burks a îndrăznit să concluzioneze că ereditatea este de
4 sau 5 ori mai importantă decât mediul în determinarea modului în care
indivizii se disting la testarea inteligenţei.
Un alt aspect al aceleiaşi probleme l-a preocupat pe Freeman şi cei doi
asociaţi de la Universitatea din Chicago: în ce măsură poate un cămin
adoptiv să modifice ingeligenţa unui copil adoptat? El a descoperit că acei
copii care au fost testaţi înainte, cât şi după adopţie, au arătat o medie de
creştere a Q.I.-ului de 7,5 puncte după 4 ani în căminul adoptiv. Copiii
plasaţi în cămine mai bune au câştigat aproape 10 puncte. Freeman a testat,
de asemenea, şi inteligenţa fraţilor separaţi ce trăiau în diferite cămine
adoptive de aproape 5 ani. Fraţii şi surorile separate se asemănau mai puţin
decât fraţii şi surorile ce locuiau împreună*. Din nou s-a găsit că acolo
unde mediul diferea în întregime apărea un mare decalaj în ceea ce priveşte
Q.I.-ul. Pentru a completa tabloul, copii non-rude ce locuiau în acelaşi
cămin se apropiau în ceea ce priveşte Q.I.-ul întrucâtva mai mult decât
copiii rude din diferite cămine.
Dr. Burks arată că ereditatea generează mai mult decât mediul, diferenţe
între Q.I.-ul copiilor. Freeman demonstrează că un bun cămin adoptiv
poate dezvolta considerabil Q.I.-ul copilului. Aceste descoperiri diferă prin
sublinierile lor, dar nu sunt într-un real dezacord. Dr. Burks nu neagă că
mediul poate modifica inteligenţa şi nici Freeman nu se dispensează de
ereditate. Ambele au fost recunoscute ca fiind importante, dar nu au ajuns
la concluzii exclusive.
1 Corelaţia coeficienţilor au fost 0,25 şi respectiv 0,50. Coeficienţii de corelaţie erau 0.25 şi respectiv
0.50. Corelaţia reprezintă gradul de relaţionare între două variabile. Un coeficient de corelaţie având o
valoare între 0.70 şi 100 va însemna în acest caz că inteligenţa oricăruia dintre copii se apropie foarte
strâns de a părinţilor. O corelaţie între 0.40 şi 0.60 înseamnă un grad moderat de relaţionare, în timp ce
una de 0.30 sau mai mică indică o mică sau o lipsă relaţionare
Controversa de la Iowa
O surprinzătoare teorie după care mediul unui copil nu numai că poate
ridica Q.I.-ul dar, de asemenea, îl poate atenua, a fost avansată de
psihologii de la Universitatea din Iowa. Dacă Q.I.-ul unui copil se dezvoltă
atunci când el pleacă dintr-un cămin sărac la un cămin adoptiv mediu, el îşi
poate dezvolta şi mai mult Q.I.-ul când merge într-un excelent cămin. În
mod controversat, transferarea copilului de la un mediu bun la unul rău
poate diminua Q.I.-ul acestuia proporţional cu gradul de schimbare.
Necazul cu studiile timpurii,??? ele discutau despre situaţia absenţei marilor
schimbări de mediu suficiente să afecteze în mare proporţie Q.I.-ul. Prof.
Beth Wellman, pentru a dovedi această teorie, a testat împreună cu asociaţii
săi Q.I.-ul copiilor înainte şi după ce aceştia au dat examenul la
universitate, care presupunea o implicare clară asupra mediilor lor de acasă.
Q.I.-ul copiilor s-a ridicat fără excepţie. Mai mult decât atât, în timpul verii,
când şcoala era închisă, Q.I.-ul tindea să revină spre nivelul anterior. Un alt
studiu arată că atunci când copiii erau plasaţi într-un orfelinat inferior, Q.I.-
ul lor cobora, la unii atingând chiar stări liminale ale deficienţelor mentale.
Cele mai surprinzătoare descoperiri de la Iowa priveau copiii mamelor
subnormale. Studiile realizate de Harold M. Skeels şi alţii au arătat că dacă
aceşti copii sunt normal din punct de vedere fizic şi sunt plasaţi într-un
bun cămin de adopţie, mai înainte ca micuţii să împlinească vârsta de 3 ani,
inteligenţa lor atinge media ori chiar în unele cazuri tinde spre nivele
superioare.
În mod natural unele afirmaţii au declanşat argumente furtunoase. Unele
personalităţi precum Paul A. Witty de la Northwestern University,
confirma aceste informţii. Alţii, precum Terman de la Standford şi
Goodnough şi John E. Anderson de la Minnesota obiectau că asemenea
câteva cazuri au fost folosite, iar altele nu au fost folosite pe întreaga
perioadă a anului; ceea ce nu era ceva tipic şi-au fost în primul rând eronat
selectate. Testele, se arată, au fost schimbate în timpul unor cercetări. Au
fost citate şi greşelile tehnice, iar standardele după care universitarii de la
Iowa au analizat ca bune sau rele mediile ambientale, au fost declarate
incorecte sau inadecvate. Criticile au pus sub semnul acuzaţiei întregul
proiect; cei de la Iowa şi-au apărat cercetare şi-au respins de fiecare dată
criticile.
Indiferent dacă mediul poate schimba sau nu Q.I.-ul până la nivelul afirmat
de cei de la Iowa, studiile pot fi încă confirmate. În acest timp controversa
continuă şi astfel de cercetări ar putea furniza răspunsul.
Mediul şi Personalitatea
Cu siguranţă că mediul afectează major personalitatea copilului. Un copil
absoarbe foarte mult de la părinţii lui şi din calitatea căminului, a şcolii, a
prietenilor şi de la vecinii săi. Dar mai precis, ce aspectele ale personalităţii
sunt afectate?
Cei mai mulţi dintre cei ce studiază personalitatea fac distincţie pe de-o
parte între trăsături, atitudini şi interese şi temperament pe de altă parte.
Temperamentul se referă la orientările de bază cele mai conturate, cum ar
fi nivelul energetic şi starea sufletească care au rădăcina în glandele
endocrine şi în alţi factori organici şi, de aceea, sunt în mod relativ de
neschimbat. Trăsăturile şi atitudinile sunt mai puţin dependente de bazele
fiziologice. Newman, Freeman şi Holzinger, în studiile despre gemeni au
găsit o mare dificultate în cuantificarea diferenţelor personalităţii, dar au
fost de acord că atitudinile sociale depind de mediile indiferent de
temperament şi de “aspectele sale mai accentuate ale personalităţii”.
Gordon W. Allport arăta că trăsăturile de personalitate, asemeni
adaptabilităţii, agresivităţii şi nervozitatea se schimbă, dar într-o mică
măsură de-a lungul unei perioade de ani.
Pe de altă parte, înregistrările serviciului social arată cu claritate că multe
trăsături importante în structurarea personală pot fi schimbate în mod
radical prin schimbarea de mediu. Această schimbare este mai evidentă în
cazul problemelor de comportament şi la copii delicvenţi plasaţi în cămine
adoptive. Să considerăm următorul exemplu:
Peter a fost un copil problemă, în vârstă de 8 ani şi care a furat din
magazine şi chioşcuri, cerşea, dădea foc, alerga şi dormea în parcuri şi
ganguri. Nu avea tată, iar mama era incompetentă pentru a-l îngriji. A fost
plasat dintr-un cămin în altul, întotdeauna fără succes. Băiatul era total
neapărat, în conformitate cu diagnosticele psihiatrilor; comportamentul său
negativ reprezenta o încercare de a câştiga atenţia.
Într-un final, a fost găsit un cămin corespunzător. Dl şi dna M. erau
persoane inteligenţă, cu o casă în oraş şi o rezidenţă de vară la ţară. Fiii lor
au crescut şi au plecat de acasă şi de aceea ei doreau să-i ofere lui Peter
dragostea şi grija de care el avea nevoie. De asemenea, ei l-au înscris la

şcoala principală în conformitate cu recomandările psihiatrului.
Peter a rămas în casa M. pentru trei ani. Pentru primele luni problemele lui
au indicat o mică îmbunătăţire. El a vândut unui negustor ceasul dlui M.,
pentru 25 de cenţi, fuma, făcea focuri şi colinda noaptea prin casă dând
drumul la gaz. De asemenea, a încercat să antreneze copiii vecinilor în
delicvenţele sale. În ciuda presiunii considerabile a vecinilor, familia M.
avea încredere în capacitatea lor de a-l ajuta pe Peter şi au continuat să-l
ţină la ei. Peter a început să manifeste îmbunătăţiri şi în al treilea an făcuse
progrese remarcabile, aşa că nu a mai fost considerat o problemă acasă, la
şcoală ori în comunitate.
Carl R. Rogers, de la Ohio State University a rezumat efectele generate de
căminele adoptive. Mai mult de 80% din copiii ce aveau probleme de
personalitate şi de comportament cum ar fi incontinenţă urinară nocturnă,
masturbare, comportament mincinos şi crearea de situaţii insecurizante, au
dezvoltat o bună ajustare în căminele adoptive. Influenţaţi de noul mediu,
personalitatea acestora s-a îmbunătăţit. Tinerii delicvenţi au beneficiat mai
puţin, deşi 60% sau 70% au beneficiat de schimbări în mai bine. Copiii
declaraţi ca anormali au arătat o mai mică îmbunătăţire. Dr. William Healy,
un faimos psihiatru din Boston, a găsit că doar 40% din aceştia se
schimbau, deşi erau consideraţi bine adaptaţi la căminele adoptive. Atunci
când copilul avea un anume defect ereditar, cum ar fi o deficienţă mentală
sau o incapacitate organică - o leziune a creierului - şansele de succes în
căminul adoptiv se diminuau curând. Dacă copilul avea sub 8 ani, atunci
când a fost adoptat, dacă părinţii şi căminul sunt alese cu atenţie şi dacă el
rămâne cu familia pentru câţiva ani, el are şanse de a se dezvolta. Despre
modul în care căminul, şcoala şi comunitatea afectează trăsăturile de
personalitate şi adaptarea sa socială, vom discuta la Capitolul XI.
Interpretare. Rezumat
În psihologie se ridică câteva întrebări cu atât mai controversate cu cât este
relaţia dintre ereditate şi mediu. Au fost exprimate surprinzătoare exemple
ale punctelor de vedere extreme ale unor eminenţi psihologi.
“Importanţa mediului nu este neapărat atât de mare cât se consideră în
general... Abilităţile unui copil sunt determinate de strămoşii lui şi tot ceea
ce poate oferi mediul este doar oportunitatea de a dezvolta potenţialul
copilului. Nu poate genera noi energii sau capacităţi suplimentare”. (Rudolf

Pintner, 1920)
“Daţi-mi 12 copii sănătoşi, bine formaţi şi propriul meu mediu pentru a-i
ridica şi voi garanta că-l voi pregăti pe fiecare să devină, indiferent ce
specialist aş alege, doctor, avocat, artist, comerciant şef şi chiar şi cerşetor
sau hoţ, indiferent de talentele lui, de înclinaţii, tendinţe, abilităţi, vocaţii şi
rase ale strămoşilor”. (J.B. Walton, 1925)
“Cercetările ultimelor două decade nu confirmă nici poziţiile extreme ale
eredităţii, dar nici extremele influenţei mediului. Nu putem afirma că
“trăsăturile umane” sunt în întregime dobândite sau în întregime înnăscute.
Dar putem spune că aspectele fizice şi caracteristicile sunt strâns legate,
cum ar fi abilităţile motorii sunt predominant determinate de ereditate şi
sunt în mică măsură afectate de mediu. Mai mult decât atât, majoritatea
psihologilor sunt de acord că ereditatea este pe deplin responsabilă pentru
un anumit nivel de inteligenţă. Eu nu apreciază ideea după care proporţia
unui anume Q.I. este afectat de mediu. Cu siguranţă, că mediul afectează
multe trăsături ale personalităţii, inclusiv atitudini şi interese, chiar mai mult
decât ereditatea. Dar rămâne întrebarea, cât de mult influenţează mediul
bazele “temperamentului”.
De aceea putem spune: ereditatea oferă materialul crud din care este
structurată o persoană. Ce devine aceasta, în ce mod este modelat
materialul, depinde foarte mult de mediu. Materiale bune plasate în mâini
bune determină un produs finit fin. Un material prost, indiferent cât de
atent este prelucrat, nu va deveni niciodată un produs de primă mână.
CAPITOLUL VI
DEZVOLTAREA INDIVIDUALĂ
PREYER, HALL, MINKOWSKI, WATSON, GESELL, SHIRLEY,

KUHLMANN, TERMAN, ALLPORT, BÜHLER, BRIDGES,
CARMICHAEL, MCGRAW
Cum se dezvolta copilul înainte de a se naşte? Este nou-născutul neajutorat? Cum

putem afirma dacă un copil este “normal”? La ce vârstă micuţul începe a merge şi
vorbi? Când realizează pentru prima dată copilul o “socializare”? Cum sunt
relaţionate maturizarea şi pregătirea în dezvoltarea copilului?
P entru oricare dintre noi există un ciclu general de viaţă - concepţia,

naşterea, copilăria, adolescenţa, maturitatea, senescenţa şi exitusul.
După cum avansăm de la o etapă la alta noi suferim schimbări
aproape miraculoase, deşi atât de încet luăm cunoştinţă de ele. Nu
ne schimbăm doar din punct de vedere fizic ci, de asemenea, şi în
comportament şi personalitate. Schimbările rezultă în principal din
dezvoltarea fizică, iar experienţa şi pregătirea ne afectează în mod
considerabil comportamentul şi dezvoltarea personalităţii.
Până la finele secolului XIX nu a fost realizat nici un studiu ştiinţific asupra
modului de derulare a schimbărilor din comportamentul nostru. Printre
primii ce au realizat un astfel de studiu a fost Wilhelm Preyer, un fiziolog
german şi un pionier al psihologiei experimentale, care a ţinut un jurnal
complet asupra dezvoltării fiului său de la naştere până la vârsta de 3 ani.
El nota cum copilul îşi forma simţul gustului, tactil, vizual, olfactiv şi
despre dezvoltarea auzului. A studiat reflexele, mişcările musculare,
impulsurile şi voinţa. Din aceste informaţii Preyer a structurat cartea “The

Mind of Child”, care a devenit clasică pentru psihologia copilului.
Atacând teoriile timpurii după care mintea copilului la naştere este albă
peste care experienţele ulterioare creează făgaşe, Preyer subliniază
importanţa anumitor “înzestrări înnăscute” determinate pentru mentalul
copilului.
Deşi ulterior psihologii au cercetat descoperirile lui, această metodă a
încurajat procedura ştiinţifică.
Unul din marii psihologi din America ce s-a ocupat de copii a fost C.
Stanley Hall, care a pus bazele primei reviste şi organizaţii naţionale pentru
studiul copilului şi a publicat prima lucrare amplă despre adolescenţă.
Teoria sa asupra recapitulării susţinea că, copilul trece prin etapele
dezvoltării într-un mod comparabil acelor etape din evoluţia socială.
Asupra jocului copilului, Hall delimita o perioadă a vânătorii, o perioadă a
construcţiei şi alte perioade asemănătoare celor din istoria omenirii. Deşi
discreditat, teoria a devenit populară şi a stimulat şi mai mult cercetarea în
genetica şi psihologia copilului.
Dezvoltarea pre-natală
Între momentul concepţiei şi cel al naşterii, organismul uman petrece 280
zile în uterul matern. Organismul îşi dezvoltă structurile în această
perioadă începând cu divizarea primei celule până când fetusul dobândeşte
forma umană în luna a V-a sau a VI-a.
Comportamentul începe să se dezvăluie. Acţiuna este prezentă la fetus,
după cum mama ştie, de la 5 luni după concepţie, atunci când ea simte
primele lovituri vagi cu braţele şi picioarele.
Doctorul elveţian M. Minkowski a realizat în 1920 un uimitor experiment
pe fetuşi umani de către. El a găsit că poate menţine fetuşii în viaţă într-o
soluţie salină, pentru o scurtă perioadă după ce au fost extraşi din uterul
mamei. De fiecare dată când a extras fetuşi de la mame, din raţiuni de
sănătate, el i-a menţinut în viaţă şi le-a observat reacţiile la diferiţi stimuli.
A văzut cum copiii nenăscuţi îşi mişcă capul dintr-o parte în alta, realizează
flexii şi extensii ale mâinilor şi picioarelor. O atingere a pielii generează o
mişcare în tot corpul, incluzând deschiderea şi închiderea gurii sau
contracţia pleoapelor. Atunci când fetuşii sunt mutaţi dintr-o poziţie
verticală la orizontală sau alt gen de mişcări, apar câteva mişcări simetrice
ale mâinilor şi picioarelor, ceea ce indică un simp al echilibrului.
O descoperire importantă a fost că fetuşii mai bătrâni au arătat răspunsuri
specifice mult mai clare decât fetuşii mai tineri. Fetuşii la 2-3 luni (aproape
3 inch lungime) reacţionau la stimulare prin mişcarea întregului corp. La 4-
5 luni fetuşii (7-10 inch lungime) răspundeau mult mai specific prin
mişcarea părţilor stimulate. De exemplu, o atingere asupra buzei sau a
limbii, provoca un gen de reacţie de supt. Pentru că fetuşii nu aveau şansa
să înveţe în uter, Minkowski a concluzionat că comportamentul se dezvoltă
în mod natural de la primit, de la slabe acţiuni de coordonare spre
răspunsuri de coordonare mult mai exacte.
Acest punct de vedere este confirmat de recentele studii ale biologului
G.E. Coghill, care a studiat dezvoltarea comportamentului la mormolocii
de salamandră şi de psihologul Leonard Carmichael, care a observat
comportamentul la fetusul de cobai.
Copilul non-născut
John B. Watson, lider al şcolii behavioriste şi un aspru critic al speculaţiilor
în psihologie, a abordat problema asupra cărora oamenii de ştiinţă s-au
aplecat ani în şir. Studiind copiii nou-născuţi, el a încercat să descopere
care dintre pretinsele “instincte” umane sunt prezente la copiii. Prezenţa
acestora va veni în sprijinul teoriei după care există instincte. Absenţa lor
va deschide posibilitatea ca aşa-numitele instincte sunt în realitate reacţii
învăţate, rezultate nu din cine ştie ce tendinţe înnăscute, ci din experienţă.
La spitalul de copii Hariet Lane şi la clinica Phipps de la Spitalul John
Hopkins, el a observat zilnic sute de copii. Ca şi predecesorii săi, el a găsit
multe reflexe, sau simple răspunsuri neînvăţate prezente la naştere. Printre
acestea sunt strănutul, sughiţul, ţipătul, suptul, urinatul şi defecaţia,
răspunsuri ale capului, ochilor, mâinilor şi picioarelor, inclusiv apucarea şi
clipitul. Nu a descoperit preferinţe pentru mâna dreaptă, contrar
credinţelor populare că dreptaciul sau stângaciul ar fi o chestiune
înnăscută. În loc de un complex de instincte, el a descoperit doar trei
paternuri emoţionale înnăscute: frica, furia şi dragostea. Reacţia de frică,
desemnată prin întreruperi ale respiraţiei, ţipete, apucare cu mâinile, a fost
provocată de gălăgie răsunătoare sau de lipsa sprijinului. Furia sau agitaţia a
apărut când capul copilului era ţinut sau braţele le erau strâns legate pe
laterale; copilul se zbătea şi lupta să evadeze şi scâncea sau îşi ţinea
respiraţia. Reacţiile de dragoste precum bolboroselile, gângurerile şi

zâmbetele erau stârnite prin dezmierdări, gâdilat, balansare sau vorbindu-i.
Watson a concluzionat că unicii itemi ai unui comportament înnăscut la un
copil nou-născut sunt reflexele şi paternurile reacţiilor emoţionale de mai
sus. Alte răspunsuri la copii, inclusiv aşa-numitele “instincte” ale imitaţiei,
rivalităţii, simpatiei, geloziei sau ale ordinii şi curăţeniei pot fi învăţate.
Pentru a arăta în ce mod noile reacţii emoţionale pot fi învăţşate, Watson a
realizat faimoasele sale experimente de inducere a “fricii condiţionate”,
descrise la Capitolul IX, secţiunea, “Cum se dezvoltă emoţiile?”
Repertoriul comportamental al noului născut este acum pe deplin
catalogat, graţie studiilor minuţioase ale psihologilor printre care îi amintim
pe Karl C. Pratt, Amalie K. Nelson, K.H. Sun şi Orvis C. Irwin de la
Universitatea Ohio.
Asupra simţului vizual ei au fost de acord că la câteva ore de la naştere
reflexul pupilar reglează cantitatea de lumină ce invadează ochiul.
La naştere auzul este foarte slab dezvoltat, în parte datorită lichidului din
urechi. Dar în prima săptămână, cei mai mulţi dintre copii răspund la
sunete cum ar fi cel de clopoţel, diapazon sau la vocea umană. La scurt
timp după aceasta, ei răspund în mod diferit la sunete de o frecvenţă înaltă
sau joasă. Copiii se trezesc dar văd în mod inactiv cele mai sensibile sunete.
Chiar din prima zi de viaţă bebeluşii reacţionează în mod favorabil atunci
când ei gustă ceva dulce şi reacţionează nefavorabil la gusturi amare sau
acre. Unii reacţionează la mirosuri neplăcute la o oră după naştere. În alte
cazuri, simţul mirosului se dezvoltă foarte încet.
Pielea nou-născutului reacţionează la frig, căldură şi la atingere, cu toate că
unele părţi ale corpului sunt mult mai sensibile decât altele. Aparent,
durerea este simţită foarte puţin, dar senzitivitatea se dezvoltă în timp de
două, trei zile, în special pe faţă şi pe cap.
Nou-născutul doarme 4/5 din timp, deşi mulţi cercetători estimează mai
puţin. Când se trezeşte, copilul este activ, în special la momentele pentru
alimentaţie. Psihologii din Ohio, folosind aparatură specială, au găsit că
micuţii execută între 11-43 de mişcări pe minut în medie, deşi doar un mic
procent poate fi înregistrat. Gemenii bebeluşi se întorc, se presează şi îşi
îndoaie braţele şi picioarele în cea mai mare parte a activităţii.
Comportamentul cel mai specific include reflexul suptului, al înghiţitului, al
agăţatului, a căscatului şi al sughiţului.
Activitatea majoră a copilului o reprezintă vocalizarea. De la primele

“ţipete ale naşterii”, când se declanşează respiraţia, copilul ţipă când îi este
foame, este ud sau când simte vreun inconfort. La început nu se poate
distinge între ţipătul de foame, de durere şi frică, deşi unele mame zic că ei
o pot face ca un copil mai mare. un bebeluş, de asemenea, bolboroseşte,
scoage zgomote. În prima lună sunt generate multe sunete, incluzând ou,
oo, a scurt, yah, m, ug, g greu, r şi alte câteva. Având o anume dezvoltare
după nouă luni, un copil la naştere o ia de la zero cu comportamentul. El
creează multe răspunsuri la diferiţii stimulţi, unele răspunsuri fiind foarte
înalt adaptate. Mult mai important, organismul lui este plastic, capabil de o
mare dezvoltare şi modificare.
Normele dezvoltării
Pentru părinţii dornici să cunoască cum se pot compara copii lor în
pregătirea faţă de ceilalţi tineri de aceeaşi vârstă, sunt valabile criteriile
ample. Psihologii au studiat mii de copii pentru a determina normele de
dezvoltare fizică, dezvoltare motorie, vorbire, inteligenţă, comportament
emoţional şi social.
Este important să amintim că toate aceste norme sunt doar nişte medii.
Copiii diferă între ei în limite largi. Majoritatea copiilor sunt avansaţi în
unele privinţe şi întârziaţi în altele. O întârziere de câteva săptămâni sau
luni nu ar trebui să cauzeze ancietate, în special dacă se acordă un mic
training în această activitate. Doar o întârziere clară în toate tipurile de
dezvoltare trebuie să-i îngrijoreze pe părinţi. Dimpotrivă, doar dacă un
copil are cote semnificante deasupra mediei la toate aspectele îi poate
determina pe părinţi să-l considere prodigios. Din nefericire, chiar şi atunci
ei nu pot fi siguri.
Probabil că cele mai bune norme sunt cele expuse de dr. Arnold Gesell,
director la Clinica pentru dezvoltarea copilului de la Yale. Acesta considera
că doar atunci când cunoaştem paternurile de dezvoltare tipică vom putea
interpreta deviaţiile individuale. Mai mult de 15 ani, dr. Gesell şi asociaţii
săi au studiat copiii căutând paternuri tipice. Procedurile sale erau
meticuloase şi ingenioase. Fiecare copil avea o înregistrare incluzând
istoricul familiei, rezultatele interviurilor cu mama, măsurătorile fizice,
tabloul mişcărilor comportamentului copilului în timpul testării şi
informaţii referitoare la perioada de după evaluare. Erau examinaţi doar
copiii normali proveniţi dintr-o selecţie omogenă a familiilor. Bebeluşii de
peste 6 săptămâni erau testaţi acasă cu aparatură portabilă. Copiii mai în

vârstă erau aduşi la clinică în perioada lor mai lungă de somn, de obicei
după-amiaza, unde erau aşezaţi într-o cupolă fotografică specială. Printr-o
fantă se putea cerceta cupola aşa încât comportamentul copilului să poată
fi observat şi fotografiat din exterior fără a lăsa impresia că este
supravegheat.
Cele mai importante jaloane ale comportamentului se petreceau în primii
cinci ani de viaţă ai copilului, după cum le-a identificat dr. Gesell şi le-a
descris în lucrarea “The First Five Years of Life”:
La 16 săptămâni, deţinând controlul muşchilor ochilor, copilul fixează
inelul suspendat, un cub, posibil chiar şi o pastilă de lemn. Poate întoarce
capul în direcţia în care se vorbeşte. Îşi recunoaşte mama, poate zâmbi în
linii mari când îi face plăcere şi îi place să stea în poziţia de şedere.
La 28 de săptămâni se poate sprijini singur, atinge cubul cu promptitudine
şi îl poate trece dintr-o mână în alta. Poate vedea sfoara, deşi bâjbâie în
atingerea ei, de asemenea mici pilule pe care le ia în mână prin mişcări
stângace, iar adesea le scapă. De la gângurit evoluează spre ţipete stridente,
pronunţarea de vocale, consoane şi silabe. Încrezător în sine el explorează
posibilităţile jucăriilor, probabil o singură jucărie, ca mijloc de distracţie.
Fig Cupola de observare
De la 40 de săptămâni stă singur, îşi foloseşte degetele pentru a apuca şi a

împinge, înţelege vag sensul relaţiilor cum ar fi jos-sus sau cauza şi efectul
(primul pas spre intelect), imită expresii faciale, gesturi şi sunete. Pe plan
social el tinde spre a se ruşina în prezenţa străinilor, dar în general îi place
să aibă oameni în jur. Trucurile asistentelor cu ascunsul prăjiturii pot fi
folosite pentru a-şi admira prietenii.
Primul an îl găseşte aproape, dar nu totalmente, mergând singur, foloseşte
lingura, vorbeşte în jargon, aşează un bloc peste altul. Se târăşte de-a
buşilea, uneori cu viteză, rostogoleşte o minge folosindu-şi noile abilităţi
realizate prin apucarea obiectelor, repetă obiecte familiare şi uneori
îndeplineşte comenzi. Apar emoţiile, cum ar fi frica, afecţiunea, gelozia,
anxietatea sau simpatia. Uneori el vede premierea acestor sentimente în

alţii.
Al doilea an îl găseşte mergând, alergând, vorbind cuvinte şi fraze. Învaţă
să deţină controlul sfincterian. Apare o vagă conştientizare despre cine este
el.
La trei ani foloseşte propoziţii pentru a-şi exprima gândurile. Îndeplineşte
prompt ce este rugat pentru a face plăcere, acceptă sugestiile, consideră
admonestările. Viitorul există: îşi amână plăcerile prezentului pentru
satisfacţii ulterioare.
La patru ani intră într-un şir de întrebări fără de sfârşit, face analogii,
încearcă să generalizeze faţă de experienţele lui. Tinde a fi despotic şi
dogmatic. Cu un minim ajutor se poate îmbrăca şi dezbrăca singur, îşi pune
pantofii (dar nu îşi leagă şireturile) şi îşi spală dantura.
De la cinci ani are un control motric bun. Poate sări, iar limbajul este
cursiv şi de lungime. Acceptă tovarăşi în loc să se joacă singur. Din punct
de vedere social este sensibil, este mândru în hainele sale şi de aspectul său.
Este încrezător în sine şi conformist.
Standardele de dezvoltare fizică în forma tabelelor înălţime-greutate-vârstă
au fost create de Bird T. Baldwin, psiholog educaţional şi Thomas D.
Wood pe educaţie fizică. De la aceştia ştim că media greutăţii la naştere
este de peste 3,175 kg la o dimensiune de 50,8 cm. În 6 luni îşi dublează
greutatea. Într-un an o triplează. Băieţii sunt uşor mai slabi şi mai scunzi la
naştere decât fetele. În primii doi ani cpiii se dezvoltă în mod rapid şi din
ce în ce mai treptat pănă la adolescenţă. Marile diferenţe individuale în
lungime şi greutate apar printre copii normali, în principal depinzând de
caracteristicile fizice ale părinţilor, întrucâtva de trăsăturile rasei şi
naţionalităţii.
Cattell, un psiholog practician şi fiica lui, James McKeen Cattell, a structura
“scala vârstei dentale”, începând cu erupţia danturii şi care dentiţie erupe în
medie la copilul cu vârsta între 5 şi 13 ani. La oricare din intervale, fetele
sunt mult mai avansate decât băieţii.
Dezvoltarea motorie
După ce a analizat copii de la naştere şi până au împlinit 2 ani, Marie M.
Shirley a realizat o schemă a vârstelor la care apar noi achiziţii motorii. La o
lună copilul îşi ridică bărbia când stă aşezat pe burtă, la 2 luni se ridică cu
pieptul. La 4 luni se aşează cu sprijin, iar singur se aşează la 7 luni. Stă în
picioare la 8-9 luni, merge de-a buşilea la 10, merge condus la 11. La 1 an
se ridică singur sprijinindu-se de mobilă. La 14 luni se caţără pe trepte şi
rămâne singur, la 15, merge.
Chiar dacă la vârstele la care aceste etape variază în mod individual,
secvenţele de mai sus sunt în general valabile. Nancy Bayley a găsit că
vârsta medie când copilul merge singur este 13 în loc de 15 luni. Între 50%
şi 75% dintre copii merg înainte de a împlini 15 luni. Întârzierea de a
merge la acest moment nu indica un retard mental, posibil ca întârzierea să
rezulte din lipsa exerciţiului sau a practicării mersului. Wayne Dennis a
găsit că acei copii ce nu au avut un exerciţiu normal de învăţat să şadă, să
stea în picioare şi să meargă, o vor face considerabil mai târziu.
Dezvoltarea limbajului
Chiar dacă bebeluşii vocalizează de la naştere, ei trebuie să înveţe să
rostească cuvintele şi să le înţeleagă însemnătatea.
Binecunoscutul psiholog social Floyd H. Allport de la Universitatea din
Syracuse, a propus “reflexul circular” ca o cheie pentru a învăţa. Aceste
suvinte sunt: Bebeluşul face pe negândite gălăgie, cum ar fi “da”.
Ascultându-şi singur tot sunetul, el este stimulat să-l repete. Mai târziu un
adult ce spune “doll” (păpuşă) îl va provoca să răspundă “da”. Arătându-i
păpuşa copilului în timp ce repetăm cuvântul, stabilim un răspuns
condiţionat, iar el învaţă să spună “da” pur şi simplu la vederea păpuşii.
În timp ce bebeluşul gângureşte un jargon de neînţeles el, în acelaşi timp,
învaţă să înţeleagă cuvintele rostite. Gesell a găsit că la 9 luni bebeluşii
răspund în mod normal la întrebarea “Unde este pisicuţa?” La 18 luni
distinge un căţel dintr-un tablou şi aruncă o minge la comandă. Înţelegerea
se dezvoltă rapid şi este un important indice al dezvoltării.
După Madorah E. Smith, la un an copiii folosesc în medie 1 sau 2 cuvinte.
După 18 luni vocabularul lor se dezvoltă în mod fenomenal - după cum
este redat în tabelul de mai jos:
Vârsta Cuvinte din vocabular

(în ani)
1 2-3
1½ 22
2 272
3 896
4 1540
5 2072
6 2562
18 15000
Dorothea A. McCarthy de la Fordham University a găsit că jumătate din

vocabularul copilului de 18 luni constă în substantive. Această proporţie
descreşte rapid, favorizând verbele şi adjectivele între 18 şi 36 luni. Ea a
mai găsit că vocabularul fetelor întrece pe cel al băieţilor de-a lungul
perioadei preşcolare.
Combinarea cuvintelor în simple propoziţii apare în mod obişnuit în jurul
vârstei de 2 ani. Gesell nota că următoarele exemple sunt atribuite vârstei
de 18 luni: see that (vezi asta), bad girl (fată rea), do it (eu am făcut asta), open door
(deschide uşa), gimme crocker (dă-mi un pişcot). La 24 de luni: Papa gone (Tata a
plecat), I want my cup (Vreau ceaşca mea), You get it for me (îmi iei asta), I want
some more (Aş vrea mai mult), I don’t wout to go to bed (Nu vreau să merg în pat).
Dr. McCarthy estimează media lungimii propoziţiilor caracteristice vârstei
de 2 1/2 la 3 cuvinte, la 3 1/2 de 4 cuvinte, la 4 1/2 de patru şi jumătate
cuvinte. Ea a găsit că, atunci când copilul a atins 3 sau 4 cuvinte, pronunţa
tip bebeluş dispare.
Testele de evaluare mentală pentru copii foarte tineri urmează foarte strâns
caracteristicile dezvoltării. Frederick Kuhlmann şi Lewis Terman au
standarixat teste pentru 3 ani şi mai mult. De exemplu, un copil de 3 ani
este întrebat asupra numelor obiectelor comune, cum ar fi pantofi, ceas sau
briceag şi să respecte trei numere cum ar fi numerele 6-4-9 rostite lent de
către evaluator. La 4 ani copilul selectează două versuri foarte lungi şi este
întrebat despre distingerea între forme geometrice comune. La 5 ani
lucrează cu patru obiecte, defineşte obiecte comune de genul tablă,
furculiţă, pălărie. Testul pentru vârsta de 6 ani include descoperirea de părţi
lipsă dintr-un tablou şi explicarea diferenţelor între lemn şi sticlă. Prin

proba pentru 7 ani copilului i se cere să detecteze absurdităţile din tablou şi
să repte 5 numere după examinator. La 8 ani, i se cere să numească zilele
săptămânii, să dea similarităţi între ţânţar şi muschuliţe, fereastră şi uşă. La
10 ani i se cere să denumească 12 animale într-un minut şi să repte 6
numere. La 12 ani, copilul poate defini cuvinte abstracte cum ar fi, milă
curiozitate, mâhnire, surpriză şi să repte 5 numere în ordine inversă.
Dezvoltarea emoţională
Analizând raportul lui Watson, după care reacţiile de teamă, frică şi iubire
apar la un nou-născut, Mandel Sherman de la Universitatea din Chicago a
găsit că nici chiar observatorii experimentaţi nu pot identifica frica, teama,
durerea sau reacţiile de teamă la micii bebeluşi. Nici măcar ei nu au putut
să identifice corect emoţia ascultând ţipetele copiilor.
Un psiholog canadian Katharine M.B. Bridges, studiind 60 de copii zi de zi
pentru câteva luni, a descoperit doar o singură emoţie indetificabilă la noii-
născuţi - o agitaţie generală sau o stare de excitare. După o lună sau două,
“neplăcerea” sau “încântarea” au putut fi distinse. La 4 sau 5 luni, apar
teama, dezgustul şi frica. La 8 sau 10 luni intervine afecţiunea şi jubilarea,
iar mai târziu, gelozia şi bucuria. Când copilul atinge 2 ani, răspunsurile sale
emoţionale sunt deja multe şi variate. Dezvoltarea emoţională devine din
ce în ce mai complexă după cum se derulează şi dezvoltarea conform
vârstei şi reacţionează emoţional la nenumărate situaţii.
Dezvoltarea socială
Karl Bühler, psiholog vienez, a găsit că acei foarte tineri copii plângăcioşi
pot fi foarte bine liniştiţi dacă li se aşează lipit de ei un recipient cu apă
foarte caldă sau o pernă fină ca şi mângâierea mamei. Din astfel de
comportamente timpurii reies în principal cele non-sociale. La aproape 3
luni bebeluşul devine capabil de socializare şi ulterior răspunde în mod clar
oamenilor.
Charlotte Bühler (soţia lui Karl Bühler) a urmărit vârstele la care bebeluşii
răspund altor bebeluşi şi a găsit că la 4 sau 5 luni un copil este atent şi
zâmbeşte altor copiii;’ la 8-9 luni oferă o jucărie şi acordă atenţie ţipetelor
altor copii. La 9-10 luni el imită mişcările altora şi obiectează dacă i se iau
jucăriile.
De asemenea, Charlotte Bühler a observat o mare diferenţă în
comportamentul social al tinerilor copii. Unii copilaşi cu vârsta între 6-18
luni par a fi “orbi faţă de social”, acordând o minimă atenţie ori deloc
celorlalţi copii. Alţii erau “independenţi de social”, deosebit de sensibili la
prezenţa altor copii şi erau afectaţi prin comportamentul acelora. Alţii erau
“independenţi faţă de social”, fiind sensibili la jucării şi adesea le
răspundeau, dar în nici un caz nu depindeau de ei. Dna Bühler considera
că aceste diferenţe de personalitate sunt independente de experienţa socială
anterioară, condiţiile de acasă ori de naţionalitate. Deşi nedovedită, teoria
se sprijină pe faptul că comportamentul social al copilului rămâne acelaşi
de-a lungul a câtorva ani.
Ruth W. Washburn şi Arthur T. Jersild, sunt doi psihologi care au observat
copiii, lucrând în mod independent la studiul reacţiilor sociale, au găsit că
acei copii lideri, dependenţii, solitarii, timizii, impulsivii sau cei ce se exclud
tind să păstreze acelaşi comportament şi în anii preşcolari sau la grădiniţă.
Chiar dacă comportamentul social nu poate fi măsura prin criterii definite,
K.M.B. Bridges a supus cercetării o scală cam incomodă pentru estimarea
progresului copilului. Itemii privesc discursul faţă de alt copil, alăturarea la
jocul lor, solicitarea de ajutor unui alt copil, încercarea de a-i ajuta pe alţii,
starea copilului la stres, încercări de legare a prieteniei, nesolicitarea altor
jucării sau interferarea în lucrul altora, grija faţă de jucării, apărarea
drepturilor copiilor mai mici, iniţierea activităţii lor în grup. Din aceste
norme, copilul normal în timpul anilor preşcolari ca fiind matur social chiar
din acea perioadă preşcolară.
Maturizare sau antrenament?

Indiferent dacă schimbările de comportament sunt normal desfăşurate sau
organismul s-a maturizat sau chiar au rezultat dintr-un antrenament, acesta
este un punct important pentru înţelegerea dezvoltării umane.
În 1872, D.A. Spalding, un om de ştiinţă englez, a încercat să determine
dacă păsările zboară din instinct sau ca rezultat al învăţării. El a închis
câteva rândunici nou ouate în mici colivii unde nu puteau vedea alte păsări.
La vârsta normală pentru a zbura ele au fost eliberate. Unele au zburat, iar
restul au învăţat foarte curând. Spalding a concluzionat că învăţarea a avut

o mică influenţă în comparaţie cu maturizarea informaţiei înnăscute.
În 1926, Leonard Carmichael a încercat un experiment similar. Împărţind
câteva embrioane de salamandră şi de broască în două grupe, el a permis
unui eşantion (un grup) să se dezvolte normal. Celălalt a fost pus într-o
soluţie anesteziantă care împiedica înotul, dar permitea maturizarea
grupelor neuromusculare interne. În timp ce mormolocii normali reuşeau
să înoate ca nişte experţi, mormolocii drogaţi au fost plasaţi în apă
proaspătă. După o jumătate de oră înotau la fel de bine ca şi ceilalţi. Toate
acestea ne sugerează că dezvoltarea motorie depinde de maturizarea
fiziologică şi nicidecum de practică.
Nu mai puţin concluzive sunt rezultatele reieşite din studiul asupra puilor.
John F. Shepard şi Frederick S. Breed au descoperit că un puişor poate
ciocăni chiar de la naştere, având nevoie cam de o săptămână pentru a
ciocăni în regulă. Puişorii izolaţi la naştere şi hrăniţi cu pipeta pentru 5 zile,
au învăţat să ciocănească cu claritate în aproape jumătate din timpul
necesar unui pui nou-născut. Iată că maturizarea apare din nou ca fiind
importantă, deşi practica ajută la dobândirea maximului de abilitate.
Arnold Geselll, Helen Thompson şi L.C. Strayer au studiat maturizarea şi
pregătirea la perechi de gemeni identici. La 46 de săptămâni unul din
gemeni era pregătit să urce scările şi să construiască cu cuburile. Celălalt
geamăn, încerca să-I depăşească eforturile, urca scările tot atât de bine ca
şi sora ei după 2 săptămâni, dobândind abilitatea de a construi blocuri în 6
săptămâni. Din nou iată importanţa maturizării apare în sistematizarea
vocabularului. La 84 de săptămâni, unul din gemeni a fost pregătit timp de
5 săptămâni să folosească nume de obiecte şi cuvinte. La 89 de săptămâni
celălalt geamăn a fost antrenat pentru 4 săptămâni. În 4 săptămâni cel de-al
doilea a dobândit mult mai multe decât sora ei în 5, probabil datorită
maturizării avansate.
Faimosul experiment cu gemenii “Johnny & Jimmy”, experiment prin care
Myrtle McGraw arăta remarcabilele efecte ale training-ului. Antrenat
riguros începând de la ziua 20, Johnny înota 2,135 m la vârsta de 8 luni, iar
la 14 luni 4,57 m cu faţa sub apă. La mai puţin de 1 ani şi-a pus role. La 15
luni folosea patinele cu role slăbuţ.??? Reuşea să facă câţiva paşi, sărea cu
dibăcie de pe un piedestal de 151 cm. Jimmy, pregătit ulterior pentru
aceleaşi activităţi, a pierdut timpul, deşi arareori era total absorbit de
Johnny.
Cu un simplu antrenament asupra activităţilor motorii se produce un mic

efect. Practicarea atârnării în mâini, apucarea obiectelor, târârii, şederii şi
mersului nu l-au făcut pe Johnny superior lui Jimmy în aceste privinţe.
Ambii gemeni au trecut prin aceiaşi paşi instabili de-a lungul a 9 luni, deşi
Johnny a învăţat să conducă tricicleta mai repede decât Johnny. Ulterior,
răbdarea l-a abandonat, lăsându-şi pe coridor triciclul pentru 7 luni. Când a
fost pregătit, Jimmy a reluat triciclul şi pedala cu voioşie.
Dr. McGraw credea în dirijarea unei curse între îndemnul stăruitor şi
revenirea unde natura îşi reia cursul. Cu siguranţă că la un anumit moment
nervii şi muşchii sunt pregătiţi pentru fiecare nouă activitate; la acest nivel
antrenamentul şi practica sunt benefice. Practica oferă prea devreme ceea
ce este nefolositor.
Atât maturizarea, cât şi trainingul sunt procese esenţiale în dezvoltarea
individuală. Maturizarea controlează dezvoltarea fizică şi timpul de apariţie
al simplelor activităţi motorii cum ar fi reflexele, apucarea sau mişcările
lente. Chiar dacă psihologii diferă asupra modului în care conferă
importanţă trainingului în declaraţia despre şedere şi mers ei sunt de acord
că în cele mai complexe activităţi, cum ar fi urcatul scărilor sau plimbatul,
trebuie să ne preocupe practica specifică. Dar numai când un organism
atinge un anume nivel de dezvoltare fizică, trainingul devine pe deplin
efectiv.
CAPITOLUL VII
BAZELE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI
DESCARTES, BELL, WEBER, FECHNER, HELMHOLTZ, HERING,

MÜLLER, LADD-FRANKLIN, FLOURENS, BROCA, FRANZ,
LASHLEY, POFFENBERGER, HALL, DONDERS, WUNDT,
CATTELL, KRAEPELIN, CANNON, MOSSO, HOLLINGWORTH,
HULL
Prin ce mecanisme reuşim să vedem color şi să ascultăm sunete? Cum lucrează sistemul
nervos? Sunt funcţiile organismului localizate în anumite părţi ale creierului? Ce este un
reflex? De cine depinde timpul nostru de reacţie? Cum afectează alcoolul şi cofeina
eficienţa? În ce condiţii tulburările endocrine afectează personalitatea?
N e comportăm normal doar atunci când simţurile, muşchii,

glandele, creierul şi sistemul nervos sunt intacte şi funcţionează
bine şi când nu ne apasă oboseala şi efectele drogurilor. Prin
studierea corpurilor psihologii fiziologi au adus mari contribuţii la
înţelegerea comportamentului uman.
Pionierii psihofizicii
Ernst Heinnrich Weber, profesor de anatomie şi de psihologie la
Universitatea din Leipzig, a realizat pentru prima dată un studiu de
proporţii asupra senzaţiei şi implicaţiei sale în comportament.
Descoperirile sale asupra sensibilităţii pielii şi muşchilor au devenit
faimoase.
El a introdus o mână într-un vas cu apă foarte fierbinte, iar cealaltă în vasul
cu apă rece, apoi ambele în apă călduţă. Aici, prima mână a simţit rece, cea
de-a doua fierbinte. Din această situaţie el a concluzionat că senzaţia de
rece rezultă din scăderea temperaturii pielei pe când fierbinţeala rezultă
dintr-o creştere. Teoria este valabilă pentru temperaturi moderate. Weber a
realizat o diferenţiere între simţul tactil ai cărui receptori (organe terminale
pentru receptarea stimulilor) se situează în piele şi simţul muscular al cărui
capăt de nerv se găseşte în trup. Senzaţia kinestezică sau musculară este
importantă, el a demonstrat arătând cu cât de mare acurateţe poate analiza
un subiect greutatea atunci când aceasta apasă pe muşchi, ca atunci când
greutăţile sunt plasate chiar pe suprafaţa pielii.
Weber este foarte bine cunoscut pentru constituirea “psihofizicii” (nume
aplicat ulterior), care se ocupa cu relaţia cauză-efect dintre stimulii fizici şi
senzaţiile rezultate. În mod particular el căuta să ştie cât de mult un stimul
dat poate fi crescut sau coborât în intensitate pentru a oferi “doar o
diferenţă sensibilă”. Cu ajutorul ridicării greutăţilor, Weber a găsit că o
creşte re de 1/30 poate fi simţită foarte slab. A treizecea parte poate fi
distinsă de 29 ca şi 15 de 14 1/2. Raţia rămâne constantă. În analiza
lungimii, raţia este 1/100; o linie de 101 mm în lungime este văzută mai
lungă decât una de 100 mm. Acest principiu pe care îl evocăm leagă mai
degrabă schimbările absolute în stimuli, ceea ce ulterior a fost denumită
“Legea lui Weber”.
Unul din colegii lui Weber, Gustave Theodor Fechner, profesor de fizică la
Leipzig, a încercat să depăşească pragul dintre trup şi minte. În lucrarea lui
Weber el vedea şansele descopeririii unei relaţii matematice între mental şi
fizic. După ani de muncă el a oferit lumii o semnificativă, dar dificilă, carte
intitulată “Elements of Psychophysics”. Este valoroasă în principal pentru
prezentarea metodelor ingenioase de evaluare a pragurilor senzoriale.
Metodele au fost utilizate chiar pentru a inventa teste de aptitudini şi alte
tehnici de măsurare ale diferenţelor individuale. În experimentele sale,
Fechner utiliza ridicări de greutăţi, intensităţi variate ale luminii şi diverse
situaţii vizuale şi tactile. Concluziile sale elaborate sub forma Legii lui
Weber suna astfel: “Atunci când stimulii cresc în intensitate printr-o raţie
constantă, senzaţiile induse de aceştia cresc printr-o creştere egală”. Dacă
stimulii cresc în raţie geometrică, senzaţia urmează o raţie aritmetică.
Deşi Fechner a adus numeroase contribuţii valoroase el a greşit să includă
şi pragul dintre minte şi trup, o idee care rămâne în sarcina super-
oamenilor de ştiinţă ai viitorului.
Helmholtz despre ochi şi urechi

O figură dominantă a ştiinţei în Germania secolului XIX a fost Herman
Ludwig von Helmholtz, un medic fiziolog şi psiholog. Cu studii realizate în
medicină el s-a orientat spre cercetare şi predare. În jurul anilor ‘30 a
început să-şi publice briliantele-i descoperiri asupra văzului şi auzului.
Pentru a obţine un studiu plin de acurateţe asupra ochiului el a inventat
oftalmoscopul care permitea observaţia directă asupra retinei.
Experimentând asupra muşchilor exteriori ai ochiului el a arătat cum
lentilele se focalizează pentru reglarea văzului pentru diferite distanţe.
O faimoasă teorie a lui Helmholtz explica modul prin care distingem
culorile. Ţinând cont de o lucrare a medicului englez Thomas Young, el a
dezvoltat teoria “Young-Helmholtz”, după care în ochi ar exista trei tipuri
de receptori: unul reacţionând la roşu, unul la verde şi altul la bleu-violet.
Culoarea este determinată de lumina cu o anumită lungime de undă. O
lungime de unde corespunde unui verde saturat, acceptat doar de
receptorul pentru verde. Galbenul este acceptat atât de receptorii pentru
roşu, cât şi pentru verde, dar într-un grad mult ai mic, căci lungimea de
undă se situează între cea a verdelui şi cea a roşului. Lumina albă
sintetizează toate culorile, activează toate trei tipurile de receptori odată.
Formele obişnuite de nerecunoaşterea culorii rezultă dintr-o lipsă a
receptorilor pentru verde sau roşu, ori a amândurora. Deşi nu a ţinut cont
de toate aspectele, teoria lui Helmholtz rămâne una din cele trei încercări
notabile de explicare a vederii colori. Remarcabila sa lucrare “Physiological
Optics”, publicată în 1861 a fost tradusă în engleză şi utilizată începând din
1924.
Orientându-se spre analiza auzului, Helmholtz a studiat structura şi funcţia
urechii şi a controlat clasica “teorie a pionului”. Aceasta are importanţă
pentru abilitatea noastră de a asculta diverse tonuri prin fibrele prezente în
membrana urechii interne, fiecare corespunzând unei anumite înălţimi şi
vibraţii simpatetice cu aceasta, ca la coardele pianului.
Interesat de muzică, Helmholtz a ajutat la soluţionarea misterului calităţilor
tonale şi a relaţiei dintre tonuri. El a explicat de ce aceeaşi notă răsună
diferit atunci când este aplicată pe diferite instrumente cum ar fi pianul,
vioara, flautul, deşi numărul de vibraţii sau undele sonore pe secundă sunt
identice în fiecare caz. Diferenţierea între paternurile de sunete secundare
sau a vibraţiilor parţiale determinate de structura instrumentului muzical,
produse variaţiile de calitate sau “timbrul”. De fapt el a schimbat sunetele

secundare folosind rezonatori care produc în mod artificial note
asemănătoare diferitelor instrumente muzicale.
De asemenea, Helmholtz a dezvoltat teoriile armoniei şi a disonanţei
asupra sunetelor secundare. Notele apropiate una de alta în scara văzută
disonantă deoarece sunetele lor secundare cauzează “bătăi” pulsatorii.
Armonia depinde în mare de simple raţii ale vibraţiei. Unele combinaţii
plăcute sunt note ale unei octave având o raţie a vibraţiei de 1:2; o majoră
de 5 are 2:3; o majoră de trei are 4:5. Totuşi, armonia nu este doar o unire
plăcută de vibraţie. O maturizare în stagiile de dezvoltare culturală şi
individuală induce o preferinţă pentru intervale şi combinaţii tonale mult
mai complexe.
Temperatura şi culoarea în conformitate cu teoria lui Hering

Ewald Hering, un profesor de fiziologie de la Praga, a modificat teoria lui
Weber despre senzaţiile reci şi calde. Hering spune că pielea mâinii supusă
apei reci se adaptează la temperatura apei. Orice stimul mai cald decât cei
ce au determinat temperatura pielii sunt simţiţi ca fiind calzi, chiar dacă
temperatura reală este rece. Altfel spus, orice scădere în temperatură este
experimentală ca senzaţie de rece. Astfel Hering a respins noţiunea de zero
absolut substituindu-l cu un punct de zero relativ ce depinde de
temperatura pielii.
Hering, spre deosebire de Helmholtz, a găsit patru culori primare - roşu,
verde, bleu şi galben. El a observat că anumite perechi de culori, prin
imixtiune conferă griul. Aceasta rămâne valabil pentru roşu şi verde,
albastru şi galben, alb şi negru. Culorile care formează astfel de perechi se
numesc “complementare”. De asemenea, Hering ştia că o persoană după
ce priveşte culoarea roşie are senzaţia de verde sau acea imagine întipărită,
iar albastrul generează o imagine în galben. Pentru a explica aceste
fenomene el a propus trei tipuri de receptori pe retină, cea mai sensibilă
parte a ochiului. Dintre aceşti receptori unii răspund la roşu-verde, alţii la
galben-albastru, restul la alb-negru. Roşu, galben şi alb generează o
“smulgere” sau un proces în receptorii respectivi numit calatolic. Verdele,
albastru şi negrul cauzează procesul anatolic, de creştere. Atunci când
ambele procese se produc împreună, ca atunci când nuanţe complementare
sunt văzute simultan, rezultă un gri neutru. Când fixăm roşu pentru câteva
secunde, se blochează activitatea receptorului, care în consecinţă va genera

o formă de compensare. Această protecţie este griul receptat.
În conformitate cu Hearing, nerecunoaşterea culorilor rezultă din
deteriorarea sau din distrugerea substanţei roşu-verde din ochi. În mod
obişnuit, persoanele care nu recunosc culorile pot distinge galbenul şi
albastrul, ceea ce ne indică că substanţa galben-albastru, nu este deteriorată.
O interesantă elaborare a teoriei lui Hearing a fost propusă de Christine
Ladd-Franklin. Presupunând că vederea omului primitiv era specializată pe
distingerea culorilor, capabil să distingă doar alb, gri şi negru, ea sugerează
că receptorul pentru alb s-a separat în timp în galben şi albastru, iar ulterior
galbenul s-a divizat în roşu şi verde. Dacă acest fapt este adevărat, posibil
ca într-un anume viitor, mii sau milioane de ani de acum - moleculele de
roşu sau verde se vor scinda şi vor rezulta două noi culori diferite.
Alte cercetări despre Senzaţie

Printre alte remarcabile descoperiri asupra senzaţiei îl regăsim pe Johannes
von Kries cu teoria duplicităţii văzului. El a arătat că pe retină există două
tipuri de senzori, “conurile” care discriminează asupra culorilor şi altor
tipuri de forme fine. Cele mai răspândite celule sunt “bastonaşele” care
răspund doar la intensităţile luminoase, la alb, gri şi negru.
Max von Frey, a găsit că cele patru senzaţii ale pielii, presiunea, durerea,
cald, rece au diferite celule senzoriale. Nici una din aceste investigaţii sau
din cele ulterioare nu au fost capabile să demonstreze care din aceste celule
minuscule ale pielii, bulbi şi corpusculi, acţionează ca receptori ai diferitelor
senzaţii.
Friedrick Kiesow a demonstrat că există doar patru atribute ale gustului -
dulce, sărat, acru şi amar. Pe de altă parte, mirosul a fost clasificat de către
Hendrik Zwaardemaker în nouă categorii, fiecare având câteva diviziuni.
Ulterior, Hans Henning admiţând ca fiind nenumărate mirosurile specifice,
a redus lista lui Zwaardemaker la şase atribute principale: dulceag,
răşinoase, iute, arome de fructe, putred şi de afumat.
În loc de cinci senzaţii, psihologii fiziologi au arătat că există numai puţin
de 10 sau 12 tipuri diferite de senzaţii. Putem menţiona: patru senzaţii
cutanate (presiune, durere, căldură şi răceală); senzaţii kinestezice sau
musculare; şi binecunoscutele senzaţii familiare - văzul, auzul, gustul şi
mirosul. Psihologii au demonstrat de asemenea existenţa simţului poziţiei
sau al echilibrului (balansul) sau al mişcării trupului ca un întreg. Uneori

denumit “simţul labirintului”, cu organele terminale (receptorii) în canalele
semicirculare ale urechii interne. În plus, astăzi unele autorităţi se referă la
diverse “simţuri organice”, incluzând foamea şi setea. De fapt putem vorbi
la propriu de cel puţin zece simţuri, fiecare având proprii receptori şi
fiecare implicând un anume gen de experienţă.
Primele studii asupra creierului şi sistemului nervos

Sir Charles Bell, un medic englez, fiziolog al începutului secolului XIX, a
realizat o importantă descoperire în ceea ce priveşte acţiunea sistemului
nervos. El a găsit că nervii se disting prin funcţia lor. Unii au funcţie
senzorială, fiind conectaţi la receptorii din epidermă, ureche, ochii, cu
sistemul nervos central. Alţi nervi sunt nervi motorii şi ies din coloana
vertebrală prin faţă mergând la muşchi. Acest principiu este denumit
adesea legea Bell-Magendie datorită lui Francois Magendie care a
descoperit independent, acelaşi fapt, câţiva ani mai târziu. Bell a sugerat de
asemnea, chiar dacă nu a sovedit, că fiecare nerv senzorial serveşte doar
unui sens, ca şi vederii sau ascultării, nu mai multor sensuri odată.
Ulterior, abordând ideea lui Bell, Johannes Müller, profesor de fiziologie la
Berlin, a elaborat faimoasa doctrină asupra energiei specifice a nervilor. El
a dovedit că Bell a oferit teoria, după care fiecare nerv are propria sa
funcţie motorie sau senzorială specială. Nu i-a fost clar dacă experienţa
senzorială de genul vederii sau ascultării rezultă pur şi simplu din
stimularea nervilor vizuali sau auditivi sau din stimularea centrilor
specializaţi din creier. Mai târziu, el înclina spre prima explicaţie şi aceasta
probabil datorită frenologiei, care deja era suspectată în cercurile ştiinţifice.
Datorită lui Franz Josef Gall şi unui asociat pe nume Johann Gaspar
Spurzheim, aşa numita ştiinţă de frenologie a început să-şi capete
popularitatea la puţin timp după 1800. Facultăţile intelective şi emoţionale
ale unei persoane pot fi estimate – în viziunea acestuia – după
circumvoluţiile creierului acestuia. O circumvoluţie într-o anumită zonă
indică conştiinciozitate, o alta indică dragostea conjugală, o alta arată
suavitatea iar alta chiar respectul de sine. Cu cît circumvoluţiile sunt mai
mari cu atât mai pronunţate sunt caracteristicile. Au fost conturate hărţi ce
impuneau localizarea tuturor facultăţilor. În ciuda faptului că frenologia
avea suportul câtorva oameni de ştiinţă remarcabili totuşi majoritatea s-au
opus. De fapt aceştia serveau scopul de stimulare a opoziţiei pentru ca

aceştia să abordeze studii ştiinţifice asupra funcţiilor cerebrale.
Când frenologia a înflorit, anatomistul francez Pierre Flourens realizase
operaţii pe creiere de porumbei. El a descoperit că retezarea lobilor
cerebrali sau a părţilor superioare ale creierului deteriorează vederea, auzul,
memoria cât şi voinţa. Secţionarea părţii inferioare, a cerebelului, generează
pierderea coordonării. Dar Flourens a observat de asemenea, unitatea de
acţiune în creier şi în sistemul nervosşi a găsit că o funcţie pierdută prin
secţionarea centrului cerebral poate fi redobândită – principiul coroborat
cu aproape un secol mai târziu de către Lashley.
O descoperire semnificativă asupra creierului uman a fost realizată în 1861
la Paris de către medicul Paul Broca. El a devenit interesat de pacienţii care
nu puteau să vorbească în ciuda dezvoltării mentale şi care nu erau
paralizaţi. Când i-a murit un pacient, Broca a descoperit că acesta avea o
leziune pe creier, în a treia circumvoluţie, stânga frontal. Broca a
concluzionat că în această zonă se află centrul vorbirii. Astăzi ea se
numeşte “zona lui Broca”.
După ce a studiat soldaţii cu răni cerebrale datorate războiului franco-
prusac, doi chirurgi germani, G. Fritsch şi E. Hitzig au revenit la
experimente pe creiere de animale. Ei au descoperit că aplicarea unei unde
electrice pe anumite zone ale celulelor cerebrale expuse întăreşte mişcările
specifice ale organismului. Au fost identificaţi centrii cerebrali ce
controlează muşchii feţei, a bărbiei şi a picioarelor. Aproape imediat şi alţi
cerectători au abordat aceeaşi tehnică. Folosind în principal maimuţe au
reuşit în scurt timp să cartografieze principalele zone senzoriale şi motorii
de pe creier. În acest mod au identificate foarte multe funcţii aparţinând
zonelor specifice punctelor cerebarle dar aceasta a necesitat o abordare
total diferită faţă de cea a frenologiei.
Funcţiile creierului
Un nou aspect al funcţionării creierului a fost semnalat în lucrarea
psihologilor americani, Shepherd I. Franz şi Karl S. Lashley. Franz a
învăţat pisicile şi maimuţele să evadeze din cutii apăsând pe butonul de pe
uşă. Prelevând părţi din lobii frontali ai creierului acestora, el a găsit că au
fost pierdute noi înzestrări, deşi vechile obişnuinţe cum ar fi hrănirea şi
zgâriatul au persistat.
Lashley a experimentat în mod similar pe şobolani albi. După ce au învăţat

să evadeze din cutiile-problemă, el a prelevat diferite secţiuni şi cantităţi din
cortexul cerebral, învelişul exterior senzorial al creierului. A reieşit un fapt
uimitor. Nu a contat suprafaţa specifică, ci cantitatea de cortex extirpată a
determinat cât de mult din obişnuuinţă s-a pierdut. Cu alte cuvinte, retenţia
de noi obişnuinţe depinde de cantitatea de strat cerebral lăsat intact. Mai
mult decât atât, şobolanii ce şi-au pierdut noile obişnuinţe, când au fost
operaţi, au reînvăţat cu succes datorită volumului de cortex cerebral rămas.
Experimentele lui Franz şi Lashley nu au dovedit “localizarea” pe creier a
funcţiilor senzoriale şi motorii simple. Pur şi simplu ne arată că nici o parte
a creierului nu este esenţială pentru a învăţa activităţi deosebit de
complexe. Chiar şi atunci când o operaţie tulbură o deprindere existentă, o
altă parte a creierului intervine preluând efortul secţiunii distruse, iar
deprinderea poate fi reînvăţată.
Transferând aceste principii la psihologia umană, Franz a reeducat
persoane ale căror comportamente au fost tulburat prin leziuni ale
creierului. Alte arii corticale par în aparenţă responsabile pentru părţile
vătămate.
Operaţiile pe creierul uman au generat adesea rezultate interesante. Pentru
a extrage o tumoare, dr. Richard M. Brickner din New York a lucrat pe
lobii frontali ai unui pacient. Nu a rezultat nici o tulburare aparentă a
funcţiilor senzorio-motorii. Dar comportamentul pacientului s-a schimbat
considerabil. El a devenit retras, neatent, deosebit de nervos. Înjura, cânta
cu voce puternică, dansa şi se lăuda fără reţinere. Brickner a concluzionat
că omul şi-a pierdut abilitatea de a combina sau sintetiza, în rest nu avea
probleme de gândire, îşi controla impulsurile.
Reflexele
Renumitul filosof francez al secolului XVII, Rene Descartes a realizat o
distincţie între actele mecanice ale animalelor şi comportamentul raţional
voluntar al fiinţelor umane. Totuşi, chiar şi omul demonstrează multe
automatisme iraţionale ce depind de acţiunile mecanice ale sistemului
nervos. Acest tip de activitate a fost denumit în secolul următor, “reflex”.
În timpul Revoluţiei Franceze, dr. P.J.G. Cabanis a stârnit uimirea chiar
dacă ghilotina inducea durere celor ghilotinaţi. Îndârjitele sale speculaţii au
condus la cercetarea şi ulterior la o teorie după care activitatea umană are

loc pe trei nivele neuronale. După Cabanis, nivelul spinal, cel mai inferior,
serveşte actelor reflexe. În nivelul intermediar funcţionează activităţile
semi-conştiente. Nivelul superior comandă gândirea, voinţa şi alte procese
complicate.
La 30 de ani mai târziu, doctorul scoţian Marshall Hall, a studiat circulaţia
sângelui la animale şi a observat că decapitarea animalelor generează
răspunsuri musculare la stimulare. Aprofundând decapitarea animalelor, el
a creat prima definiţie clară a activităţii reflexe: o mişcare inconştientă ce
depinde de măduva spinării şi este independent de activitatea creierului.
La scurt timp după aceasta, Johannes Müller a elaborat un extraordinar
“Manual de Fiziologie”. Müller studiase reflexele la broască şi a definit
reflexul în termeni neurologici: stimulând un organ senzorial, se generează
un impuls de-a lungul nervului senzorial spre măduva spinală unde se
conectează ca un nerv motor şi străbate un muşchi, rezultând o acţiune.
Cartea lui Müller clarifică multe în privinţa acţiunii reflexe, chiar dacă
catalogarea reflexelor umane şi studierea interacţiunilor acestora a fost
lăsată viitorilor neurologi şi psihologi.
Timpul de reacţie
Interesul pentru timpul de reacţie datează din 1795, moment în care un
astronom de la Observatorul Greenwich şi-a destituit asistentul pe motiv
că este prea lent să observe timpul exact în care o stea intersectează câmpul
telescopului. După aceasta astronomii au observat mari diferenţe
individuale în viteza de observare. Ei au numit aceasta “ecuaţia personală”.
Una din teorii susţine că viteza impulsului nervos diferă în funcţie de
indivizi. Helmholtz a măsurat de fapt cât de repede traversează acesta
(impulsul) nervii senzoriali umani, găsind o viteză de 200-300 de picioare
pe secundă (1 picior = 30,5 cm). Măsurând timpul scurs complet între
stimularea senzorială şi răspunsul muscular, el a obţinut unele variaţii,
rezultate inconsistente pe care le-a supus experimentului. Cu toate acestea,
acesta a fost primul studiu ştiinţific pe timpul de reacţie.
Curând după aceasta, F.C. Donders, un psiholog olandez, a aprofundat
etapele psihologice ce apar între un stimul şi răspunsul la acesta. El a găsit
un “simplu” timp de reacţie, indiferent dacă un subiect a creat un răspuns
pre-aranjat imediat după perceperea stimului. O “discriminare” sau “o
alegere”, timpul de reacţie apare de asemenea în cazul în care subiectul

distinge stimulii înainte de a le răspunde. “Alegerea” timpului de reacţie a
fost de 1/10 până la 1/20 per secundă, mai mic decât timpul “simplu” de
reacţie. Această fracţiune de secundă - a concluzionat Donders - măsoară
timpul necesar identificării, discriminării.
Wilhelm Wundt a atacat aceeaşi problemă. Ca şi Donders el a măsurat
viteza reacţiilor complexe ce implicau discriminarea, voinţa şi asocierea. Ei
şi-au propus să deducă timpul pentru reacţiile simple. Acest proiect a intrat
în impas când Oswald Külpe şi James McKeen Cattell au arătat că două
reacţii induc procese mentale diferite. Deci, unul nu poate fi ignorat faţă de
celălalt. Ulterior ei au arătat că atitudinea sau “set-ul” mental al unui
subiect, chiar înainte de stimulare, are o mare implicaţie în viteza de reacţie.
James Mc Keen Cattell şi Ludwig Lange au dezvăluit un fapt interesant că,
atunci când subiectul se concentrează asupra stimului, el reacţionează mult
mai lent decât dacă s-ar concentra pe răspunsuri. Această ultimă atitudine
ei au denumit-o “senzorială”; pe cea de-a doua au denumit-o “musculară”.
Un exemplu ar putea clarifica această distincţie. Un motociclist ce a oprit la
semafor, demonstrează un tip de reacţie senzorială, deoarece el se
concentrează pe stimul şi îi generează în mod automat un răspuns. Spre
deosebire de acesta, un alergător se pregăteşte să se arunce înainte de
sunetul de start, îşi fixează atenţia de a porni cât mai repede posibil. Setul
său mental îl ajută în reacţia sa, dar el poate răspunde la stimuli eronaţi cum
ar fi strigătul unui privitor, “Pleacă!”
Cattell şi studenţii săi au verificat fiecare aspect al problemei timpului de
reacţie şi au găsit că se reacţionează mai rapid la atingere, la şocuri electrice
şi la sunete decât la lumini sau la alte tipuri de stimuli. Practica şi oboseala
afectează foarte puţin viteza de reacţie pe când neatenţia o coboară
considerabil.
Emil Kraepelin a fost primul care a studiat modul în care drogurile
afectează timpul de reacţie. Cafeaua şi ceaiul scurtează puţin timpul, dar
drogurile anestezice lungesc timpul de reacţie. Alcoolul mai întâi creşte
viteza de reacţie, după care consumat în cantităţi mari, diminuează viteza
de reacţie.
După cum apar diferenţe individuale în viteza de reacţie, tot aşa apar în
susceptibilitatea la stimulatori şi droguri. Lui Cattell îi datorăm mult pentru
dezvoltarea interesului faţă de aceste diferenţe individuale - un interes care
s-a dovedit să aibă importante aplicaţii ulterioare în testarea aptitudinii.
Drogurile şi produsele toxice

Kraepelin a găsit că în experimentul asociativ, unde subiectul spune primul
cuvânt ce îi vine în minte, atunci când aude cuvântul stimul, alcoolul
induce o stare foarte scăzută, deosebit de superficială a tipului de asociere.
Faptul că alcoolul nu stimulează, ci de fapt induce depresia, a fost
demonstrată de Raymond Dodge şi Francis G. Benedict. Folosirea
moderată de alcool (30-45 cm3) induce o descreştere moderată a
senzitivităţii, în reflexe şi în timpul de reacţie.
Harry L. Hollingworth a studiat efectele alcoolului asupra eficienţei
mentale şi motorii. Chiar şi o mică cantitate de alcool ce se găseşte în 3 sau
4 cutii de bere cauzează o pierdere în stabilitatea mâinii, viteza de
dactilografie, în coordonarea ochi-mână, memorie, denumiri în opoziţie şi
adunare. Doar pulsul creşte o dată cu cantitatea de alcool.
Pe de altă parte, spune Hollingworth, cofeina generează o reală stimulare.
Două ceşti de cafea accelerează activitatea motorie cu aproape 4%, dar
încetineşte fixitatea musculară. Dozele îşi fac efectul în două ore şi rezistă
pănă a doua zi, crescând viteza de răspuns la simple teste mentale, teste
cum ar fi denumirea culorilor, deşi mici doze întârzie ritmul de lucru.
Viteza de tipărire se poate dezvolta cu mici doze, dar nu pe perioade mari.
Problema tulburării somnului din două ceşti de cafea a fost una din
problemele subiecţilor lui Hollingworth.
Clark Hull de la Yale a studiat efectul fumatului cu pipa asupra eficienţei
mentale. Pulsul creşte, iar subiecţii erau ameţiţi după fumat. Exceptând că
nefumătorii, după fumat, îşi pierd acurateţea în calcule, nu au apărut efecte
apreciabile.
Efectele oboselii
În anii recenţi, perioadele de repaos ale muncitorilor au devenit o parte din
programul oricărei planificări eficiente ale dezvoltării industriale. Specialişti
în problema eficienţei au găsit că o planificare atentă a perioadelor de
repaos pot creşte aportul zilnic cu un procentaj sesizabil.
Dovezi clare că oboseala reduce eficienţa au fost semnalate de Kraepelin.
El a adunat subiecţi în grupe oferindu-le perioade de repaos la diferite
intervale. Verificând aportul de efort depus, el a conturat “curba efortului”
ce ne arată schimbările în aportul de efort, datorate oboselii, rutinei,

“încălzirii” şi elanurilor voluntare. Aproape toate cercetările ulterioare
asupra problemei oboselii au urmat procedura Kraepelin.
În 1890, un om de ştiinţă italian, Angelo Morso, a inventat “ergograful”,
un aparat ce măsoară eficient schimbările datorate oboselii muşchilor
degetelor şi mâinilor induse de ridicarea greutăţii. El a găsit că un deget
oboseşte după 30 de ridicări de greutăţi, are nevoie de 2 ore pentru a-şi
reveni complet. După doar 15 ridicări, refacerea se face în 1/2 de oră. Cu
alte cuvinte, refacerea din efort muscular se face cu mult mai rapid atunci
când muşchiul nu este complet solicitat. Acest principiu important are o
directă aplicabilitate în industrie, unde se solicită o maximă productivitate.
Aportul de efort pierdut din oboseală, chiar dacă variază de la individ la
individ şi în funcţie de natura sarcinii, a fost estimată de Tsuru Aiai,
psiholog fiziolog japonez, ca fiind 5% la finele unei ore. Pierderea creşte în
proporţie cu timpul lucrat şi creşte la 100% după 11 ore de lucru continuu.
Că efortul mental cauzează schimbări în organism similare acelora care
îndeplinesc efort fizic, a fost un fapt interesant dezvăluit de chimistul
Francis G. Benedict şi fiziologul T.M. Carpenter. La o examinare scrisă,
subiecţii mai mult decât cota normală de vapori de apă şi CO2 şi au
absorbit mai mult oxigen şi au răspândit mai multă căldură decât în
activităţile fizice.
Pe de altă parte, cu astfel de tipuri de muncă, stările de oboseală nu au
indicat o diminuare a eficienţei. Albert T. Poffenberger a descoperit că
atunci când subiecţii completează propoziţiile incomplete, lucrând
continuu pentru 5 ore, efortul lor nu s-a diminuat. Nu s-a schimbat nici
atunci când s-a analizat valoarea compoziţiei. În testele de inteligenţă
performanţele lor s-au îmbuntăţit după 5 ore. Efectele unei oboseli
prezumtive au fost compensate de înlesnirile rutinei. Totuşi, în toate
cazurile au fost raportate cazuri de apariţie a stărilor de oboseală.
Glandele endocrine
Chiar înainte de 1900, fiziologii au început să raporteze fapte
impresionante despre glandele endocrine. Aceste glande denumite de
Claude Bernard “glande ale secreţiilor interne”, îşi descarcă secreţiile
cunoscute ca “hormoni” în sânge. În acest fel ele se disting de glandele cu
conduct, cum ar fi glandele salivare, lacrimale şi cele sudoripare care îşi

direcţionează secreţiile la suprafaţa corpului sau în apropierea suprafeţei.
Pentru un timp psihologii nu au realizat legătura dintre glandele endocrine
şi comportamentul uman. În 1915, Walter B. Cannon, fiziolog la Harvard,
a scris lucrarea “Bodily Changes in Pain, Hungar, Fear and Roge”. Psihologii au
luat în consideraţie. Cannon arată că în timpul unor intense stări
emoţionale glandele suprarenale localizate lângă rinichi îşi descarcă
hormonul în şuvoiul sanguin. Acest hormon suprarenal denumit adrenin,
energizează întreg organismul pregătindu-l pentru acţiuni urgente prin
reglarea presiunii sângelui, crescându-i conţinutul de zahăr din sânge,
pompând sânge în extremităţi şi dezvoltând coagularea rapidă a sângelui în
cazul expunerii la aer şi multe altele. Cunoaşterea funcţiilor suprarenalelor
a deschis noi posibilităţi pentru înţelegerea emoţiilor.
După rapoartele endocrinologilor despre alte glande, psihologii au înţeles
profundele efecte ale acestor glande asupra comportamentului uman.
Tiroida, situată în gât în apropierea traheei, influenţează dezvoltarea fizică
şi mentală. După cum deja am descris în capitolul anterior, o lipsă a
secreţiei tiroidiene poate produce la copii “cretinismul”, o condiţie a unei
serioase întârzieri fizice şi mentale. Funcţionarea deficientă a tiroidei la
adulţi, numită în acest caz “muxedema”, cauzează inactivitate, creşterea
greutăţii, apatie, piele pretenţioasă şi pierdere a părului. Pe de altă parte, o
suprasecreţie a tiroidei produce agitaţie, nervozitate şi creştere a
metabolismului sau a consumului energetic.
Un caz interesant de deranj în activitatea tiroide l-a prezentat Florence
Mateer. Un băiat de 4 ani cu deficienţă tiroidiană avea un Q.I. între 50-60,
supraponderal, pielea şi părul uscate şi prezenta şi alte simptome fizice
caracteristice “hipotiroidianului”. Când i s-a administrat un extract
glandular denumit “tiroxină”, a început să se dezvolte. După 5 ani Q.I.-ul
său a atins 90; aspectul şi comportamentul general au fost normale. Apoi,
chiar familia a neglijat tratamentul tiroidian, încetându-l. Dar curând
efortul şcolar a devenit greoi, iar coeficientul de inteligenţă a îngheţat.
Cu mult înainte el a devenit un comportament problemă. Fără îndoială că
şi alţi factori decât cei glandulari au complicat cazul, dar acesta sugerează
cât de serios poate să afecteze comportamentul o condiţie glandulară
anormală.
Funcţionarea improprie a altor glande endocrine i-au interesat, de
asemenea, pe psihologi. Suprasecreţia de hormon din glanda pituitară
situată la baza creierului cauzează gigantism. Robert Wadlow din Illinois

avea la 22 ani aproape 9 picioare (2,74 m), fiind un caz de hiperpituitar. O
hiposecreţie al aceluiaşi hormon produce un caz de pipernicire. De
asemenea, glanda pituitară ajută la reglarea dezvoltării sexuale ca şi alte
două glande, după toate probabilităţile: glanda pineală, situată în creier şi
timusul situat în partea superioară a pieptului. Dereglarea paratiroidelor,
nişte glande ca patru mici boabe de mazăre, ce au fost găsite în apropierea
tiroidei, cauzează crampe şi spasme severe.
Şi alte organe prezintă funcţii endocrine. Aşa numitele “Insulele lui
Langerhans” din pancreas secretă un important hormon, insulina, a cărui
lipsă generează formele de diabet. Hormonii din ficat, o mare glandă
ductilă, serveşte la reglarea conţinutului chimic al sângelui. Glandele
sexuale sunt glande ductile, dar celulele adiacente îndeplinesc funcţii
endocrine care produc la vârsta adolescenţei anumite schimbări fizice
denumite “caracteristici sexuale secundare”. Acestea se referă la repartiţia
părului pe corp, dezvoltarea glandelor mamare şi a ţesutului adipos şi
schimbările vocii.
Multe mai pot fi învăţate despre funcţionarea glandelor endocrine. Ele
operează ca un sistem interconectat, ceea ce face dificilă izolarea funcţiilor
oricăreia din glande. Din punct de vedere psihologic, importanţa lor reiese
din efectul asupra nivelului energetic, asupra dezvoltării fizicii şi mentale şi
asupra comportamentului emoţional.
CAPITOLUL VIII
MOTIVAŢIA
DESCARTES, JAMES, THORNDIKE, MCDOUGALL,

WOODWORTH, BERNARD, DUNLAP, WATSON, YERKES,
WARDEN, ALLPORT, THOMAS, SHAFFER, TOLMAN, LEUBA,
HURLOCK, WYATT
Este vorba de “instincte”? Cum clasifică psihologul impulsurile şi dorinţele umane?

Care este diferenţa între tendinţă şi motiv? Care sunt cele mai puternice tendinţe? Dar
motve? Ce este un îndemn şi cum operează el? Care îndemnuri sunt cele mai eficace?
A stăzi, aproape fiecare psiholog afirmă că cineva poate executa o

acţiune în mod instinctiv şi este apt să se ridice din indignare şi să
declare că instinctele s-au instalat de peste 20 de ani. El va declara
că, comportamentul uman este mai mult sau mai puţin instinctual.
Practic, orice facem noi este pedeplin sau parţial învăţat, nici o expresie nu
rămâne neschimbată de la naştere.
Rene Descartes vorbea despre comportamentul omului “inteligent” în
comparaţie cu comportamentul “instinctual” al animalelor. Această
noţiune şi-a pierdut însemnătatea atunci când Darwin a introdus relaţia
omului cu animalele. Instinctele umane au început să trezească interesul.
La finele secolului XIX, filosofii şi psihologii au elaborat liste structurate.
William James a afirmat că omul are mult mai multe instincte decât orice
alt animal. El a compilat o lungă listă ce includea suptul, ţipătul, locomoţia,
curiozitatea, sociabilitatea, ruşinea, curăţenia, mersul aplecat, imitaţia,
simpatia, combativitatea, teama de locuri întunecate, lăcomia, dragostea,
gelozia şi multe altele. James a adăugat că instinctele pot fi modificate de
către mediu.
Teoriile instinctuale au fost preluate de William McDougall, care a
interpretat toate comportamentele chiar şi comportamentul social ca o
expresie a impulsurilor înnăscute. Lista sa cu instincte majore şi minore
cuprindeau fuga, repulsia, combativitatea, curiozitatea, căutarea ranei,
lăcomia, strănutul şi râsul în hohote. Instinctele - spune McDougall - sunt
echipamentul prin care omul percepe anumiţi stimuli, experimentează
emoţii şi acţionează într-un anumit mod. Percepţia şi acţiunea pot fi
modificate, dar emoţiile rămân esenţa instinctelor şi se schimbă foarte
puţin. Acest punct de vedere a găsit înţelegerea multor psihologi şi a altor
specialişti.
Câţiva ani mai târziu, Edward L. Thorndike a alcătuit o mare listă cu

instincte oferind şi exemple. Spiritul gregar l-a ilustrat prin “nelinişte când
stă singur”, “interesat de comportamentul altora” şi “satisfacţia privirilor
admirative”. De asemenea, el a menţionat comportamentul sexual,
comportamentul matern şi patern, repulsia, competiţia, furia, autoritatea,
respectul, teama, dezgust, căutarea hranei şi răspunsurile de achiziţie.
Thorndike nu avea argumentele lui McDougall după care instinctul este în
primul rând emoţional. El preferă să-l denumească în primul rând
comportament nepreparat.
Înainte şi în timpul primului Război Mondial, teoriile asupra instinctului au
început să stârnească interesul. Termenul de instinct nu mai era folosit
doar de către psihologi. Economistul Thorstein Veblen şi-a denumit una
din cărţile sale, “The Instinct of Workmanship” (Instinctul meşteşugului);
Willfred Trotter, un sociolog, a scris lucrarea “Instincts of the Herd in Peace
and War”. Ordway Tead, specialist în resurse umane, şi-a intitulat cartea
“Instincts in Industry”. Freud a propus două instincte fundamentale:
instinctul sexual şi cel de autoconservare. Carl Juny, fondator al
“psihologiei analitice”, a denumit instinctele nutriţionale, sexuale şi cel de
gloată ca fiind instincte primare.
În 1924, sociologul Luther L. Bernard trecea în revistă în cartea denumită
“Instinct” efortul a peste 400 de autori şi a arătat extremele ridicule la care
au fost supuse teoriile asupra instinctului. El a găsit că termenii de
“instinct” sau “instinctiv” a fost explicat la aproape 6000 de solicitări sau
activităţi. Unele, precum comportamentul sexual sau social erau
generalizate; altele, erau chiar uimitoare cum ar fi “instinctul de a mânca
mere din propria livadă” sau “instinctul de a introduce degetele în cranii
pentru a elimina mici animale ascunse acolo”.
Totuşi nu toţi psihologii considerau că activităţile instinctuale sunt
înnăscute. Ele puteau fi învăţate. Robert M. Yerkes şileonard Bloomfield
au arătat că uciderea şoriceilor de către pisici este parţial o activitate
învăţată. Alţii s-au referit la ceea ce iniţiatorii de păpuşi au observat adesea
şi anume că o păpuşă şi o pisică stau laolaltă nu demonstrează “instinctiva
ură” neconfirmată dintre pisici şi câini.
Doi critici făţişi ai răspânditului concept instinctual au fost Knight Dunlap
şi John B. Watson, psihologi la Johns Hopkins. Ambii au insistat că în
special comportamentul uman, în special comportamentul adultului este
afectat în mare parte prin învăţare şi de aceea el nu poate fi înnăscut.
Watson a arătat prin studiile sale asupra copiilor mici că teama şi
preponderenţa în dexteritatea stângii sau a dreptei sunt dobândite prin

experienţă şi că mersul de-a buşilea, ridicatul, plimbatul şi numeroase alte
activităţi sunt parţial învăţate.
Devenea clar pentru psihologi că termenul “instinct” a fost utilizat în două
moduri diferite. Uneori el se referea la un fen de comportament cum ar fi
suptul, lupta sau teama de locuri întunecate; alteori se referea la impulsuri
precum sex, furie sau tendinţe de acaparare ce au orientat comportamentul.
Roberts S. Woodworth a aplicat comportamentului sau activităţii termenul
de “mecanism”, deoarece acestuia îi trebuia ceva care să-l declanşeze.
Impulsul care ne îndeamnă să acţionăm a fost denumit de Woodworth
“propulsie”, asemănător forţei care face o maşină operabilă. Cele două nu
pot fi distinse în mod clar, căci un mecanism odată pornit îşi poate furniza
propria energie. De exemplu, unui copil i se poate induce învăţarea unui
cântec dacă i se cultivă muzica alături de dezvoltarea entuziasmului pentru
cântat. Orice obişnuinţă - spune Woodworth - conţine propria ei motivaţie
şi îşi exercită propulsia spre a fi repetată. Forţa propulsoare a unei
persoane se schimbă în mod natural după cum îşi formează noi obişnuinţe
şi se comportă în noi maniere. Plecând de la aceasta Woodworth îl critică
pe McDougal şi alţii pentru că sprijină ideea că toate energiile motivaţiei
umane se datorează câtorva instincte.
Bernard, Dunlap, Watson şi Woodworth au început să demonteze
doctrinele instinctului din psihologie. Antropologii au rezolvat problema
arătând că deprinderile şi comportamentul uman diferă în lume în
concordanţă cu culturile fiecărui popor. Să vedem ce-au raportat
antropologii.
În locul unei “instinctive iubiri faţă de propriul copil”, William H.R. Rivers
a găsit în Insulele Murray din strâmtorile Torres o adevărată indiferenţă
părintească faţă de copil. Adopţia este obişnuită, iar copilul nu ştie cine îi
sunt adevăraţii părinţi. Mai mult decât atât, în rândurile acestei populaţii un
copil poate fi condamnat la moarte dacă familia are prea mulţi indivizi de
acelaşi sex.
Ralph Linton raportează un obicei neobişnuit într-unul din triburile din
Madagascar. Dacă o femeie divorţată se recăsătoreşte, fostul ei soţ
primeşte primii trei copii din noua uniune; el îi tratează ca pe proprii lui
copii.
Margaret Mead a observat că taţii şi nicidecum mamele din tribul Manus
din noua Guinee vor creşte copiii. Aceasta probabil din motivul că
băieţilor, mai degrabă decât fetelor, le-au plăcut păpuşile pe care ea le-a
prezentat.
Competiţia, care se presupune că este un instinct uman, este un fapt
necunoscut în unele comunităţi primitive. Studiind indienii kwakiutl din
regiunile Pacificului Canadian, Franz Boas a găsit că suliţele nu sunt
construite pentru lupta fizică, ci pentru a susţine “darurile” sau festinurile
la care sunt împărţite posesiunile. Cel ce împarte mai multe posesiuni
învinge. Alexandru Goldenweiser a descoperit că disputele printre
persoanele anumitor triburi de eschimoşi se derulează printr-un cântec,
victoriosul fiind ales prin votul popular.
Majoritatea psihologilor ce au discutat instinctele au inclus pe listele lor şi
dorinţa de a strânge. Antropologii au găsit printre populaţiile primite
diferite atitudini asupra proprietăţii. Într-o comunitate fiecare piatră şi ochi
de apă este proprietatea privată. În altă comunitate doar câteva repere, cum
ar fi ornamentele şi sculele cu caracter privat; toate celelalte sunt
administrate în comun.
Competitivitatea variază pe scară largă în lume. Ruth Benedict nota că
indienii zuni se încruntau faţă de persoana care căuta prestigiul sau puterea.
Iniţiativa individuală este descurajată. Otto Klineberg, psiholog social, a
găsit că este imposibil să testeze cu acurateţe inteligenţa multor triburi de
indieni deoarece membrii nu pot fi de acord cu ideea competiţiei de a
obţine un scor înalt.
Aşa că multe din aşa-numitele instincte variază de la grup la grup,
depinzând de obişnuinţele fiecărei culturi. Instinctul este definit ca
“înnăscut, un comportament relativ neschimbat şi care este universal
valabil unei specii”. Construcţia cuibului la păsări ori ţeserea pânzei la
păianjeni sunt adevărate instincte. Deoarece cele mai multe forme de
comportament uman sunt atât de variabile şi modificabile, psihologii au
abordat termenul “instinct” atunci când vorbesc despre fiinţele umane.
Pulsiunile
Comportamentul uman se dezvoltă cu siguranţă din unele deprinderi. Dacă
nu dintr-un instinct atunci din alte tipuri de obişnuinţe. Psihologia animală
a adoptat termenul lui Woodworth, “drive” (pulsiune), însemnând acea
energie care generează gândurile. Ulterior a fost general acceptată ca fiind
energia sau acţiunea dezvoltată din trebuinţele fiziologice precum foamea,
setea, sexul, oboseala, eliminarea surplusurilor, menţinerea unei

temperaturi constante şi a unei presiuni barometrice. Foamea a fost deja
studiată de psihologi. Chiar înainte de primul Război Mondial, Walter B.
Cannon de la Harvard şi Anton J. Carlson din Chicago au găsit că foamea
izbucneşte din contracţiile ritmice ale pereţilor stomacului. Ulterior, Torni
Wada, un psiholog japonez a arătat că atunci când o persoană manifestă o
foame moderată, activitatea musculară generală şi vigilenţa mentală cresc.
Ging Hsi Wang, fiziolog şi psiholog chinez, a observat efectele stimulării
sexuale asupra activităţii femelei de şobolan alb. În fiecare zi el a verificat
cursele şobolanului în cursă. La fiecare patru zile când şobolanul se
inflama, s-a observat că făcea aproape dublul numărului de revoluţii
normale. Nici o astfel de fluctuaţie a activităţii nu s-a observat la mascul, la
femelele prebuscente sau la femelele gravide sau care alăptează. Wang a
concluzionat că ciclul sexual afectează în mare măsură energia şobolanului.
Legătura între glande şi energia stimulatoare a fost demonstrată de către
Curt P. Richter, fiziolog la John Hopkins. Şobolanii castraţi sau cei a căror
glande suprarenale, pituitară său tiroida le-a fost extirpată, au arătat o
sensibilă scădere a activităţii. Din câteva mii de zile de activitate în cursă ei
au activat doar în câteva sute de zile.
Apare o curioasă legătură între energiile pulsionale. Studiind efectele setei
la şobolani, Lucien H. Warner a găsit că lipsa de apă reduce generarea
foamei. Foamea - spune Fred A. Moss - reduce energia sexuală. În
conformitate cu Walter R. Miles, câţiva indivizi ce şi-au redus dieta pentru
un experiment au raportat o scădere considerabilă a trebuinţei sexuale şi a
interesului sexual în timpul acestei perioade.
Pentru a calcula forţa pulsiunilor, Carl J. Warden de la Columbia
University a inventat o cutie cu obstacole. Un şobolan motivat de foame,
sete ori de o altă energie este plasat într-un compartiment de la unul din
capetele cutiei. La celălalt capăt se găseşte mâncarea, apa ori alte substanţe
stimulatoare. Între animal şi stimuli se află un pasaj îngust, o podea pe care
este un grătar electric care generează şocuri când este atins. Cu cât mai
puternică este energia animalului cu atât mai multe şocuri va primi.
Faimosul experiment realizat de Warden a comparat puternica legătură a
cinci mari pulsiuni la şobolanul alb. Pe scurt, unui şobolan înfometat sau
însetat i s-a permis să traverse grilajul şi să muşte hrana sau să guste apa.
Apoi a fost reaşezat în compartimentul din capătul coridorului. De câte ori
atingea grilajul acesta revenea la loc. Forţa acestei pulsiuni a fost măsurată
prin numărul de atingeri ale grilajului într-un interval de 20 minute.

Folosind mai mulţi şobolani, Warden a găsit următoarele medii de şocuri:
Pulsiune Stimulent
Nr.
de
traver
sări
Maternă Resturi ale 22,4
puiului
Setea Apă 20,4
Foamea Hrană 18,2
Sexul Şobolan de alt 13,8
sex
Exploratorie Noi locaţii 6
Pulsiunea maternă, setea şi foamea diferă foarte puţin ca forţă, dar sunt
clar mai puternice decât sexul şi explorarea.
Interesat de aspectele motivaţiei umane, Floyd H. Allport de la Syracuse
University a enumerat în 1924 şase “reflexe predominante” sau activităţi de
bază moştenite ale oamenilor. Ele sunt: racţiile de avans şi retragere, de
rejectare, de luptă, de foame, reacţiile “zonei sensibile” şi reacţiile sexuale.
Primele patru sunt operabile de la naştere, reacţia zonei sensibile apare în
copilăria timpurie, activităţile sexuale apar mult mai târziu. Allport spune
că aceste şase activităţi primare pot fi modificate şi diversificate în mare
parte prin învăţare. Astfel, rejectarea conduce spre curăţenie, întrecerea
spre caracterul de combativitate, sexul spre obişnuinţe materne şi paterne.
Curăţenia sau combativitatea nu sunt un “instinct”, ci “o obişnuinţă
socială” achiziţionată prin experienţa individului.
Motivele
Cuvântul “drives” (pulsiune) a apărut ca fiind inadecvat să descrie toate
motivaţiile umane. Fiinţele umane sunt deosebit de complexe, ele au
obişnuinţe fiziologice, dar acestea au de asemenea alte impulsuri energetice
decât cele ce le-am văzut răsărind din sursele sociale. De exemplu, multe
persoane înţeleg pulsiunea ca o dorinţă de a obţine şi menţine o proprietate
sau alte posesiuni. Impulsul acestora este adânc înrădăcinat. Absenţa

acesteia la alte persoane, de fapt absenţa într-o întreagă cultură cum ar fi la
indienii kwakiutl din Columbia Britanică, a fost arătată de către
antropologul Franz Boas, ceea ce indică că este un patern cultural.
Dacă includem aceste impulsuri sociale la fel de bine ca şi pulsiunile
fiziologice ce le găsim la fiinţele umane, putem să folosim termenul de
“motiv”.
Sociologul William I. Thomas a pregătit una din cele mai bune tabele de
motive ale fiinţelor umane. La adulţii normali - ne spune Thomas - există
patru motive fundamentale: dorinţa de securitate, pentru răspuns, pentru
recunoaştere şi pentru noi experienţe. Pentru a obţine securitatea trebuie
să-i satisfacem corpului trebuinţele, să muncim într-o slujbă şi să dobândim
o proprietate. Pentru a ne satisface trebuinţele de răspuns, căutăm
contactele sexuale şi sociale. Pentru recunoaştere alergăm după prestigiu,
admiraţie, respectul grupului nostru social. pentru noi experienţe ne
aruncăm în aventură ori în orice ar putea să ne îndepărteze de rutină. Toate
persoanele normale ale culturii noastre au aceste patru motive, chiar dacă la
unii sunt în grade diferite. O persoană bine structurată satisface în mod
rezonabil fiecare din aceste dorinţe fundamentale.
Laurance F. Shaffer a enumerat motivele umane după cum urmează:
subzistenţa, perfecţiunea, aprobarea socială, conformitatea, sexul şi motive
mixte. Shaffer, ca şi Thomas, era nesigur în ceea ce priveşte cât de mult din
pulsiunea fiziologică determină cea mai mare parte din complexul de
motive descoperite la adulţi. Cu securitatea şi sexul, factorii organici
figurează în mod proeminent. Cu alţii, domină condiţionarea socială.
Cum poate fi estimată o relativă forţă a motivelor umane? Cu siguranţă că
acea cutie cu şocuri electrice, care se afla în ingeniosul laborator al lui
Warden, nu poate fi folosită pentru fiinţele umane, chiar dacă pentru unii
ideea este interesant de contemplat. Au fost încercate şi alte metode.
Daniel Starch a chestionat 74 de bărbaţi şi femei să clasifice importanţa a
câteva grupe de motive ce stau la baza determinării acţiunilor lor de zi cu
zi. Iată ce a rezultat: foamea, dragostea faţă de copii, sănătatea, atracţia
sexuală, ambiţia, plăcerea, confortul corpului, posesiunea, aprobarea de
către alţii. În timp ce evaluarea motivelor proprii unei persoane deschidea
drumul infinitelor posibilităţi pentru erori, rezultatele lui Starch se finisau
în paralel cu cele ale lui Thomas şi Shaffer.
Încercând să obţină informaţii cât mai obiective despre energia relativă a

motivelor umane, Edward L. Thorndike a descoperit câţi bani consumă
americanii anual pentru haină, hrană, asigurări de viaţă, adăpost şi altele.
Câţiva judecători importanţi au estimat care dorinţe pentru variatele
cheltuieli vin să ne satisfacă. Pentru 24 de dorinţe s-a obţinut clasificarea:
foamea, securitatea, protecţia împotriva elementelor, aprobarea de către
ceilalţi şi starea de bine în faţa celorlalţi.
Din nefericire listele de motive ale psihologilor nu sunt agreate foarte bine,
deoarece motivele sunt greu de identificat şi cuantificat. Pe de altă parte,
anumite motive apar pe cele mai multe liste. După ce a cercetat câteva
studii, Albert T. Poffenberger a concluzionat că următoarea listă de dorinţe
ar putea fi acceptată de majoritatea autorităţilor: stimularea senzorială
(lumini, sunete, contacte şi altele), explorarea şi manipularea, aprobarea,
autoafirmarea sau dominarea, oferirea şi receptarea afecţiunii, confortul
(inclusiv securitatea şi protecţia) şi asocierea cu persoane cu aceeaşi
orientare.
Stimulentele
Pulsiunile şi motivele noastre ne însoţesc întotdeauna. Nu putem scăpa de
prezenţa foamei sau a setei, după cum nu putem scăpa de moarte şi
impozite. Pe de altă parte, motivaţia noastră poate fi considerabil afectată
de un număr temporar de factori. Stimulentele de genul premierii şi
pedepsei, ale laudei şi reproşului sunt câteva exemple notabile.
Efectul magic al ciocolatei promisă elevilor de clasa a V-a pentru a-şi lucra
problemele a fost demonstrat de Clarence J. Leuba. Pentru o săptămână el
le-a dat 10 minute de rezolvare a exerciţiilor fără a fi răsplătiţi. Apoi el le-a
promis fiecăruia o ciocolată pentru a rezolva un anumit număr de
probleme. Performanţa a crescut cu 52%. Combinând stimulentele
(rivalităţi, laude şi dulciuri) el a obţinut 62% îmbunătăţiri, faţă de un grup
de copii nemotivaţi în mod similar.
Edwuard C. Tolman şi asociaţii săi au găsit că şobolanii solicită o răsplată
să înveţe labirintul. Un şobolan nemâncat învaţă foarte puţin sau deloc să
se descurce prin labirint până nu este răsplătit cu hrană. Dacă este răsplătit
la finele a câtorva încercări apoi se suspendă, efortul de învăţare încetează,

iar şobolanul poate pierde şi progresul anterior.
Pedepsirea pisicilor cu şoc electric pentru greşeli comise în cutie, a condus
la concluzia că sarcini lejere pot fi învăţate în proporţie cu mărimea
pedepsei. La probleme dificile doar cu o abordare blajină se poate obţine
progresul. Şocurile severe dezorganizează comportamentul.
Acelaşi principiu este valabil pentru oamenii legaţi la ochi ce învaţă să aşeze
stiloul prin labirint, fapt demonstrat de James Vaughn şi Charles M.
Diserens. Şocurile electrice slăbuţe generează progres, dar şocurile mai
puternice întrerup învăţarea.
Albert M. Johanson a comparat efectele a doi stimulenţi - cunoaşterea
rezultatelor şi pedeapsa - asupra timpului de reacţie. Subiecţii au apăsat
cheia cât mai repede posibil la auzul semnalului. Când li s-au comunicat
timpii de reacţie anteriori ei şi-au crescut viteza cu 6%. Când li s-au
administrat şocuri electrice pentru încetinire ei şi-au îmbunătăţit exerciţiul
cu 15%.
O dovadă că motivaţia creşte când subiecţii ştiu cum se va derula, a fost
explicată de William F. Book. La o probă cu patru sarcini diferite în
testarea inteligenţei, subiecţii care au ştiut cum se face au rezolvat mult mai
rapid şi mult mai hotărâţi decât cei ce nu au ştiut. Când nu li s-a comunicat
rezultatele, primul grup a căzut mult. Lucrarea concluzionează că “dorinţa
de a învăţa” este stimulată foarte bine dacă studenţilor li se vorbeşte despre
progresul lor.
Elizabeth Hurlock a demonstrat într-un important experiment în ce mod
lauda şi reproşul ne afectează învăţarea. Ea a ales patru grupuri de copii
şcolari, de acelaşi nivel al abilităţilor aritmetice. Un grup a fost lăudat
înaintea clasei pentru îndeplinirea excelentă a lucrării. Un al doilea grup i s-
a reproşat în mod sever pentru performanţe slabe. Un al treilea a fost
ignorat, deşi el a auzit lăudarea şi reproşurile celorlalţi. Într-o altă cameră
cel de-al patrulea grup nu a auzit nimic. Au reieşit rezultate izbitoare. Atât
grupurile lăudate cât şi cel admonestat şi-au dezvoltat imediat rezultatele cu
35-40%. Grupul ignorat nu a crescut decât cu jumătate din cât au obţinut
ceilalţi. Ulterior grupul lăudat a ajuns la 79%. Grupul cu reproşuri şi cel
ignorat şi-au stagnat performanţa. Grupul izolat a pierdut încetişor, dar nu
chiar semnificativ. Dr. Hurlock a concluzionat că lauda şi reproşul
motivează în mod egal pentru o scurtă perioadă - dar pentru o lungă durată
lauda oferă rezultate mai bune.
Industriaşii, sesizând orice au aflat psihologii despre stimulări şi valoarea

practică a lor, au introdus experimentele în câmpul lor de lucru. Harry D.
Kittson a găsit că pentru bonusurile pentru creşterea performanţei a
generat un salt de 35% în 20 de săptămâni de producţie într-un magazin de
tipărituri.
Stanley Wyatt, un psiholog industrial englez, a comparat trei planuri de
salarizare. Pentru nouă săptămâni fetele au primit un salariu fix, după care
a fost folosit un sistem de bonusuri. În final a fost adoptat un ritm de
creştere. Bonusul a crescut productivitatea mai mult de 50% peste
producţia rezultată la salariu fix. Cu peste 40% a crescut în timp ce se
derula sistemul de rate de creştere.
Stimulentele financiare nu sunt întotdeauna mai puternice decât alţi factori.
Wyatt a găsit că atunci când muncitorii îndeplinesc munci dezagreabile,
bonusurile sau creşterile de salariu nu reuşesc să crească productivitatea. Pe
de altă parte, cu locuri de muncă interesante, dezvoltarea poate atinge
nivelul de 200%.
Probabil că cel mai profund studiu asupra motivaţiei industriale a fost creat
pentru Western Electric de câţiva experţi de la universitatea Harvard,
incluzându-i pe Elton Moya şi T.N. Whitehead. Pentru câţiva ani şase fete
au asamblat telefoane şi au fost studiate în diferite perioade de lucru,
pauze, condiţii atmosferice şi planuri salariale. Deşi curios, productivitatea
în general creştea constant, chiar şi atunci când au fost introduse condiţii
nefavorabile, rezultat ce i-a surprins pe investigatori. Atât lunga cursă a
creşterii, cât şi multele momente de întârziere sau de salturi au orientat
rezultatele nu spre factorii fizici cum ar fi orele şi salariile, ci spre factorii
sociali, cum ar fi atitudinea fetelor unele faţă de altele. Aprobarea,
antagonismul sau indiferenţa afectează în mod direct producţia.
Sentimentul importanţei că au fost aleşi pentru studiu, simţul
responsabilităţii pentru proiect şi dezvoltarea corespunzătoare a relaţiei
între ele însele au determinat creşterea generală. Cu alte cuvinte, relaţiile
umane motivează lucrătorii cu mult mai mult decât stimulentele financiare
sau condiţiile bune de lucru.
CAPITOLUL IX
EMOŢIILE
DARWIN, JAMES, LANGE, WUNDT, TITCHENER, LANGFELD,

BORING, WELLS, LANDIS, SHERMAN, SHERRINGTON,
CANNON, BENUSSI, JUNG, MARSTON, KEELER,
GOODENOUGH, KLINEBERG, BRIDGES, BLATZ, WATSON,
JONES
Este oare emoţia de natură fizică, mentală sau amândouă? În ce măsură expresiile
faciale şi gesturile trădează stările emoţionale? Ce se întâmplă cu funcţii trupului atunci
când experimentăm o emoţie? Cum ne afectează emoţia glandele? Ce este detectorul de
minciuni? Cum funcţionează? Detectează într-adevăr vinovatul? Emoţiile doar ne
dezvoltă sau chiar învăţăm prin ele? Cum putem să scăpăm de temeri?
n 1872, Charles Darwin a publicat o mică carte intitulată “Expression of
Î the Emotions in Man and Animals”. El afirma că expresiile faciale şi

mişcările posturii urmăresc să îndeplinească doar acţiunile eficiente. De
exemplu, dezvelirea danturii la furie constituie o rămăşiţă de luptă
primitivă, când omul îşi desfăşura bătăliile prin zgâriat şi muşcat.
Strângerea fermă a cavităţii bucale în momente de calcul apare ca
manifestare a efortului fizic şi încordării, manifestări cu care strămoşii
noştri îşi însoţeau rezolvarea sarcinilor. De asemenea, tradiţia socială joacă
un rol anume; împreunatul mâinilor ca într-o rugăciune stă la baza
obiceiului de a ridica mâinile pentru a fi legate.
Darwin a realizat primul experiment asupra emoţiilor. El a arătat câtorva
observatori poze cu expresii emoţionale. Ei au dezaprobat surprinzător
identificarea emoţiilor.
Spre deosebire de Darwin, un anatomist german, şi anume Theodor

Piderit, a considerat că de fapt expresiile faciale ajută sau împiedică recepţia
stimulilor prin organele senzoriale. Strângerea nasului împiedică mirosurile
neplăcute. Apăsarea limbii şi buselor pe dentiţie conferă un maximum al
gustului dulce. Retragerea limbii din plafonul gurii ajută la evitarea
gusturilor amare. Facem aceste grimase atunci când mirosurile sau gusturile
sunt reamintite, deşi în acel moment sunt absente. Cu o senzaţie neplăcută
se strânge gura chiar dacă a evitat gusturile amare.
Un aspect neclar al emoţiei îl reprezintă legătura între sentimentul nostru şi
schimbările fiziologice ce îl însoţesc cum ar fi expresiile faciale, ritmul
respiratoriu sau pulsaţiile inimii. Acestea din urmă apar datorită temerilor
care induc bătăi puternice ale inimii şi apoi ne înroşim.
William James şi fiziologul danez, Karl G. Lange, au avansat în mod
independent o interpretare denumită ulterior teoria James-Lange care
răstoarnă vechea teorie. Schimbările corpului cauzează emoţia. Dacă nu
există schimbări, nu există emoţie. În locul secvenţei, “omul vede ursul, se
sperie şi fuge”, James şi Lange oferă secgvenţa următoare: “omul vede
ursul, începe să alerge şi ca rezultat simte că se teme”. Deşi teoria
avansează o foarte mică bază reală, pentru că avea baze fiziologice, era
considerată cu mult mai ştiinţifică decât altele.
Wilhelm Wundt a obiectat asupra clasificării tradiţionale a emoţiilor între
plăcute şi neplăcute. El a propus o “teorie tridimensională”. Orice
sentiment - spune el - are trei aspecte: plăcut sau neplăcut, excitant sau
liniştit şi tensionat ori relaxat. O senzaţie poate fi plăcută, relaxată şi
liniştitoare sau poate neplăcută, excitantă şi tensionantă. Dacă nici una
dintre aceste şase experienţe nu este prezentă, atunci nu este vorba de
emoţie.
Edward B. Titchener, experimentând asupra problemei, a găsit că subiecţii
lui aveau adesea dificultăţi în identificarea acestor trei “dimensiuni” ale
senzaţiei, în distrugerea între excitaţie şi tensiune sau între caracterul de
linişte şi cel de plăcere. Singura dimensiune reală pe care a găsit-o
Titchener a fost plăcut-neplăcut. Cercetarea l-a condus la ideea că
experienţele precum “tensionate” sau “excitante” sunt în realitate senzaţii
organice sau musculare şi nicidecum sentimente.
Exprimarea emoţiilor
Adesea analizăm emoţiile altora prin expresiile faciale şi gesturile lor. Este
uşor de recunoscut furia pe faciesul unei persoane sau uimirea, dar
experimentele arată că adesea interpretăm greşit.
Herbert S. Langfeld de la Princeton University a cerut subiecţilor să
identifice emoţiile portretizate în 105 fotografii pozate de un actor. Cei mai
buni au observat 58% în mod corect, iar cei mai slabi, 17%. În mod corect
înseamnă în acord cu intenţia emoţională a actorului. Langfeld a găsit că
subiecţii său nu doar că au observat emoţiile într-un mod eronat, dar ei au
fost nesiguri în raţionamentul lor şi a fost uşor să fie debusolaţi prin
sugestie.
Edwin G. Boring şi Titchener au dovedit, de asemenea, că subiecţii sunt
sugestibili atunci când analizează expresiile faciale. Ei au pregătit diferite
expresii ale gurii, ochilor, nasului şi sprâncenelor aşa încât acestea să poată
fi combinate în diferite profile. Practic, toate aceste faciesuri composite
când au fost arătate subiecţilor au fost judecate la stările emoţionale ale
actualului portret, chiar şi acolo unde părţile, arbitrat asamblate, erau
inconsistente.
Knight Dunlap a studiat dacă ochii sau gura exprimă o mai mare emoţie.
El a tăiat portretele în jumătăţi, apoi a combinat părţile într-o aşa manieră
că ochii erau ai unei feţe ce exprima durerea, iar gura indicând plăcere.
Contrar părerii generale că ochii sunt “oglinda sufletului”, subiecţii au
dovedit că sunt mult mai influenţaţi de gură decât de ochi în analiza
emoţiilor.
Antoinette Feleky, psiholog, a cerut la 100 de persoane să identifice
emoţiile din 86 de tablouri, pozate de o actriţă. Raţionamentul a variat. Cel
mai mare procent de corelare a fost 52%. O figură a fost identificată în 39
de moduri distincte. Robert S. Woodworth a arătat ulterior că observatorii
nu au fost într-un mare dezacord. Deşi doar 52% dintre subieţi au
recunoscut “surpriza”, alţi 31% au denumit-o “uimire”, “surpriză”,
“amuzament”. Prin gruparea pozelor similare şi a observaţiilor,
Woodworth a găsit că 60% sau chiar mai mult au identificat fericirea,
surpriza, teama, furia, dezgustul şi dispreţul.
Pentru a nu cădea în panta ca tablourile să exprime emoţii autentice,
Carney Landis a fotografiat faciesuri în situaţii emoţionale reale, cum ar fi
împuşcături neaşteptate, şocuri electrice, indivizi care au decapitat un
şobolan cu un briceag sau care au privit decapitarea.
Tablourile lui nu au dezvăluit nici o caracteristică a expresiilor faciale

pentru durere, surpriză, dezgust sau alte stări emoţionale. Singurul răspuns
banal primit de la multe persoane a fost un zâmbet. Aceiaşi subiecţi au
afişat expresii similare în situaţii diferite, dar Landis a dovedit în mod
concluziv că nici o reacţie facială specifică nu caracterizează o stare
emoţională dată.
Studiind expresia vocală, Mandel Sherman a arătat că la copiii nou-născuţi
ţipetele de durere, furia, foamea, teama nu pot fi distinse, contrar celor
afirmate de părinţi. Copiii mai în vârstă şi adulţii tind să-şi dezvăluie
emoţiile lor mai puternice cum ar fi frământarea sau furia vorbind mai tare,
cu tonuri stridente.
Gesturile mâinilor par a fi mult mai expresive. Leonard Carmichael şi
asociaţii au avut doar portretele emoţiilor unei actriţe exclusiv prin
mişcările mâinilor. Studenţii le-au interpretat fiind întrutotul de acord.
Imitarea gesturilor şi încercarea de a gândi situaţiile îi ajutau să denumească
situaţiile.
Aspectele fiziologice
Ingenioasele operaţii în scop experimental asupra sistemului nervos al
animalelor, experiment derulat cam la 1900, a discreditat teoria James-
Lange după care emoţiile ar urma schimbărilor fiziologice. Sir Charles
Sherrington a tăiat măduva spinală a câtorva câini în zona de contact cu
creierul, după care aceştia n-au mai avut senzaţii pe viscere sau muşchii
scheletului. Conform cu James-Lange, animalele n-ar fi trebuit să
experimenteze emoţii deoarece bazele funcţiilor corpului au fost
secţionate. Dar câinii au continuat să manifeste furie şi afecţiune, de
asemenea au afişat dezgust şi rejectare faţă de alimente alterate. Deşi
faptele sunt neconcludente, deoarece nu putem şti într-adevăr în ce mod
simte câinele, expresia manifestată era o emoţie adevărată.
Walter B. Cannon de la Harvard a dezvăluit o relaţie între emoţii şi
sistemul nervos autonom, cel ce reglează circulaţia, respiraţia, digestia şi
activitatea glandulară. El a arătat că divizia centrală sau simpatică a
sistemului autonom controlează schimbările trupului manifestându-le în
emoţii puternice precum teama şi furia, ceea ce conduce la accelerarea
pulsului, creşterea presiunii sanguine şi a ciclului respiratoriu şi inhibă
digestia.
Cannon a operat pisici, separând sistemul central nervos de sistemul

nervos simpatic. Aceasta a condus la eliminarea senzaţiilor viscerale din
timpul stărilor emoţionale. Ca şi Sherrington el a găsit că psicile afişează
toate semnele emoţiilor veritabile atunci când li se administrează şocuri
electrice sau când sunt apropiate de un câine care latră.
Cannon a arătat, de asemenea, importanţa suprarenalelor în desfăşurarea
emoţiei. În timpul unei intense dureri, temeri sau furii, hormonul
suprarenal este injectat în fluxul sanguin. Acest hormon eliberează zahărul
din ficat dezvoltând energia musculară. Pentru a reacţiona la oboseală
creşte presiunea sanguină şi ritmul cardiac şi astfel se suplimentează cota
de sânge în muşchii braţelor şi picioarelor. De asemenea apare coagularea
sângelui în cazul abraziunilor. Aceste funcţii - spune Cannon - ajută efectiv
prin aceste manifestări. Ele au o valoare pentru supravieţuire atunci când
există pericole deoarece ele ne pregătesc pentru un efort mult mai intens.
Uneori o persoană urmărită de un bivol furios îşi dă seama că s-a căţărat pe
un gard înalt ce nu l-ar fi escaladat fără ajutorul adrenalinei.
Studiind activitatea creierului, Cannon a găsit că talamusul, centrul inferior
al creierului, controlează emoţiile. Fiind intact, talamusul permite reacţiile
emoţionale normale. Dacă suprafeţele din apropierea talamusului sunt
secţionate, apar în general emoţii cu mult mai intense. Acest fapt sugerează
că alţi centri cerebrali inhibă talamusul. Cannon a dezvoltat “teoria
talamică” a emoţiilor ca o alternativă la teoria James-Lange. Talamusul,
spune Cannon, expediază impulsurile direct pe cortex, la muşchi şi spre
viscere prin sistemul nervos autonom. Starea de emoţie nu generează
schimbări ale corpului dar nici nu sunt cauzate de acestea, dar emoţiile sunt
intensificate prin exacerbare, prelungirea activităţilor musculare şi viscerale.
Teoria lui Cannon, în general acceptată, leagă emoţiile de funcţionarea
creierului faţă de controversatele schimbări corporale.
Schimbările de ritm ale respiraţiei

Când dezvoltăm o emoţie, respiraţia noastră îşi schimbă ritmul. Scriitorii
de ficţiune s-au referit adesea la acest fenomen. Oamenii îşi spune, “îşi
pierd răsuflarea cu uimire”, “suspină uşuraţi”, “i-a cuprins teama,
respiraţia”. La începutul acestui secol psihologii au început să se ocupe de
schimbările de ritm ale respiraţiei.
Gustav Störring, un psiholog german, a sugerat că, notând relaţia dintre
timpul necesar inspiraţiei şi cel pentru expiraţie vor apare schimbări
cantitative. În acest sens este utilizat un pneumograf care de obicei constă

dintr-un tub de cauciuc prin care se suflă aerul din piept, având o ieşire la
un capăt racordat la un indicator. Indicatorul deviază în sus sau în jos,
după respiraţiile subiectului, înregistrând pe o hârtie afumată ondulaţiile ce
indică inspiraţia şi expiraţia. Dr. Feleky a găsit un scor mic în timpul
vorbirii între inspiraţie şi expiraţie (cam 0,30), când inspiraţia este rapidă,
iar expiraţia lentă. Pe de altă parte, ea a găsit un scor foarte înalt în
momentele de uimire sau de surpriză, inspiraţia durând de 2 chiar 3 ori mai
mult decât expiraţia. William E. Blatz a găsit legat de teamă că raţia creşte
de la normal (cam 0,70) la 3 chiar 4.
În 1914, Vittoris Benussi, un remarcabil psiholog italian, a demonstrat că
această relaţie poate fi utilizată în detectarea minciunii. A obţinut aproape
100% succes declarând dacă subiectul a minţit sau nu. Relaţia respiratorie
descreştea după ce spunea adevărul şi creştea după ce minţea. Toate
acestea se întâmplau deoarece - spune Benussi - un mincinos are o muncă
grea să-şi creeze şi povestea fără să ezite. Nici un alt investigator nu a
detectat comportamentul mincinos cu atât de mare succes datorat
schimbărilor de ritm al respiraţiei, deşi pneumograful este încă folosit ca
parte a celor mai multe sisteme de detecţie a minciunii.
Presiunea sanguină
Dacă modificările circulaţiei sunt cauzate de către emoţie, atunci presiunea
sanguină este cel mai bun indicator. Ea poate fi măsurată cu
sfigmomanometrul, instrument folosit de către medici. William E. Blatz a
aşezat subiecţii în scaune speciale, care pe neaşteptate cădeau pe spate.
Frica şi surpriza determinau creşterea presiunii sanguine cu 20 de bătăi pe
minut. Ulterior, presiunea creştea iarăşi când subiecţii reveneau pe scaun şi
anticipau căderea. Landis a găsit că o combinaţie de foame, oboseală şi
durere creşte presiunea sanguină.
William M. Marston, fiziolog şi psiholog consultant, a studiat modificările
presiunii sanguine pe 10 bărbaţi şi 10 femei în situaţii diferite. Conversaţia
cu o nouă cunoştinţă de sex opus a ridicat presiunea de două ori mai mult
decât dacă ar fi citit o poveste sau un ziar. Povestirea întâmplărilor din ziua
precedentă ca şi discuţiile în contradictoriu au ridicat şi acestea presiunea
sanguină, de două ori mai mult la femei, chiar dacă au apărut diferenţe
individuale.
Marston a verificat presiunea sângelui ca un index al decepţiei. Zece

“martori”, ce au depus mărturie în faţa juriului, au fost instruiţi să declare
adevărul o parte din timp şi să mintă în restul timpului. Modificările de
presiune i-au permis lui Marston să distingă adevărul de falsitate în 96%
din cazuri. Sprijinirea juriului doar pe observaţiile făcute nu a fost mai bună
ca metodă decât dacă ei ar fi judecat la întâmplare (50%). Presiunea
sanguină a crescut simţitor chiar atunci când subiecţii au spus adevărul,
chiar de trei ori mai mult decât atunci când au minţin. Marston a atribuit
creşterea excitării emoţionale.
Răspunsul psihogalvanic
Câţiva psihologi ai secolului XIX au remarcat fenomenul electric al
epidermei. J. Tarchanoff a descoperit un curent slab între electrozii plasaţi
pe două puncte distincte ale pielii. Acest lucru a fost posibil folosind un
galvanometru sensibil. El a găsit că mărimea curentului variază cu
activitatea mentală, datorată modificării activităţii glandelor sudoripare.
Această modificare în conductibilitatea electrică a epidermei este denumită
reflex psihogalvanic (RPG), sau răspunsul electrodermal.
Carl G. Jung şi asociaţii săi au folosit răspunsul dermal pentru a dezvălui
“complexele” personalităţii. La un moment dat, ei citeau cursiv o listă de
cuvinte cerând subiectului să răspundă la fiecare rostind primul cuvânt ce îi
trece prin cap. A fost aplicat un galvanometru pe mâna subiectului pe
perioada testului de asociere a cuvintelor. Când un cuvânt genera emoţie,
instrumentul înregistra un curent înalt. Analizând răspunsurile, Jung a
detectat tensiuni emoţionale precum îndrăgirea afacerilor, sentimente de
vinovăţie sau inferioritate sau chiar gânduri de suicid.
Pentru a testa dacă prin răspunsurile pielii într-adevăr se poate măsura
emoţia, Frederic L. Wells şi un asociat au produs subiecţilor cuvinte stimuli
generatori de emoţie şi au remarcat mărimea curentului înregistrat de
galvanometru. Apoi subiecţii au evaluat valoarea emoţională a fiecărui
cuvânt. În general răspunsul dermal corespundea strâns cu intensitatea
emoţională estimată. Mai recent, Carney Landis şi William A. Hunt au
demonstrat că răspunsul galvanic este mult mai mare în stările de
“tensiune”, surpriză, tresărire, teamă şi confuzie.
Detecţia minciunii
În 1921 un tânăr ofiţer de poliţie, John A. Larson, a inventat “detectorul de

minciuni” care se baza pe experienţele lui Benussi şi Marston şi care
înregistra pulsul cardiac, tensiunea arterială şi modificările de ritm ale
respiraţiei.
Câţiva ani mai târziu, Leonard Keeler de la laboratorul de detecţie a crimei
Northwestern University a construit un instrument denumit “poligraf”
care înregistra schimbările presiunii sanguine, respiratorii şi răspunsul
galvanic dermal.
Aparatul şi procedura lui Larson dezvoltată de Keeler au ajutat la
identificarea multor situaţii de vinovăţie. Această tehnică solicită experţi în
manipulare şi o atmosferă liniştită. Subiectului i se spune că instrumentul
va indica dacă răspunsurile la întrebări sunt adevărate sau false; dacă spune
adevărul nu are de ce să-i fie teamă. Aceasta conduce la evidenţierea
tensiunii la o persoană inocentă, se intensifică la una vinovată, ceea ce face
ca detecţia să fie mult mai uşoară.
Sunt administrate primele câteva întrebări cu caracter neutru. Numele tău
este John Doe? Serveşti cafea la micul dejun? La un anume interval faţă de
itemii irelevanţi apar întrebările cheie: L-ai împuşcat pe Richard Roe? Ştii
cine l-a împuşcat?
Aproape întotdeauna o persoană vinovată afişează la acea încrucişare de
întrebări o agitaţie mult mai mare decât o persoană inocentă.
Chiar dacă metoda este bună, ocazional creează eşecuri. De asemenea,
persoanele inocente pot genera o anume frământare la întrebările cheie.
Keeler şi Fred E. Iuban au dezvoltat detecţia minciunii asociindu-o cu
testul “vârfului de tensiune” care lucrează astfel: să presupunem câţiva
suspecţi ce au fost prinşi după ce au furat două inele cu diamante dintr-o
casă de pe Oak Street, unde au intrat printr-un ochi de fereastră vineri
noaptea în jurul ore 23.
Sunt enumerate şase sau opt scheme de străzi cum ar fi Walnut, Chestnut
sau Pine. Strada Oak apare cam pe la mijlocul listei. Fiecărui suspect i se
arată lista şi este întrebat dacă ştie despre vreun jaf pe vreuna din aceste
străzi. Se procedează apoi la testare. Suspectul răspunde la fiecare întrebare
cu nu. La un tipic, presiunea sanguină a unei persoane vinovate creşte
corespunzător la cuvintele cheie, strada Oak, apoi coboară. În mod
obişnuit respiraţia încetineşte perceptibil la întrebări cheie. Dacă doar unul
din subiecţi manifestă vârfuri de tensiune la toţi itemii cheie - strada Oak,
ochi de fereastră, inel cu diamante - atunci vinovăţia lui este evidentă.
Adesea detectorul de minciuni îi împinge pe vinovaţi să facă destăinuiri.

Persoanele inocente vin la testare bine dispuse, încrezătoare că îşi vor
dovedi inocenţa.
Keeler apreciază cam la 80 % acurateţea detectorului de minciuni.
Persoanele cu maladii mentale, psihopaţii şi persoanele cu reacţii fiziologice
anormale sunt greu de testat. Totuşi, aproape întotdeauna ele pot fi
identificate iar experimentatorul raportează că testul este inutil în aceste
cazuri. Atunci când se administrează testul şi apar rezultate neconcludente,
acestea sunt transmise instanţei care va decide asupra cazului în urma altor
evidenţe.
După o cercetare realizată în Iusan???, instanţele nu recunosc validitatea
detectorului de minciuni. Suspecţii din cazurile înaintate instanţelor sunt
trimişi adesea la testarea cu detectorul atunci când atât procurorul cât şi
apărarea sunt de acord.
Firmele comerciale au început să recurgă la metodele de detecţie a
vinovăţiei. Pentru a testa onestitatea angajaţilor lor unele companii îşi trimit
întreg personalul la laboratorul pentru detecţia vinovăţiei. Într-un caz
raportat de Keeler, marea majoritate au admis că fură, de la articole sumpe
până la timbre, pixuri şi papetărie. Dacă ar fi negat sustragerile oricum ar fi
fost depistaţi de detector. Nu a fost administrată nici o pedeapsă, dar
angajaţii au fost anunţaţi că va mai urma un test în următorul an. La o
retestare doar 2-3% au fost găsiţi vinovaţi, fiind concediaţi.
Cum se dezvoltă emoţiile

Ca o concluzie, revenim la o întrebare importantă şi anume cum apar
emoţiile. Emoţiile copiilor se dezvoltă odată cu creşterea copilului sau ele
sunt învăţate? Se pun iarăşi întrebările dacă maturizarea sau pregătirea
influenţează mai mult.
K.M.B. Bridges a arătat în ce mod se dezvoltă reacţiile emoţionale,
începând de la o simplă frământare la bebeluşul nou-născut spre mai multe
reacţii distincte la vârsta de 2 ani, incluzând aici teama, dezgustul, furia,
gelozia, încântarea şi afecţiunea.
William E. Blatz şi colegii săi au observat vârstele la care apar noi
manifestări comportamentale în timpul stărilor emoţionale. Începând de la
4 luni copilul începe să ţie, să se zbată. Între 4 şi 8 luni se opune, întinde
braţele şi îşi aruncă lucrurile. Mai târziu se interiorizează. Între 1 şi 2 ani

fuge, îşi ascunde faţa, spune nu şi cade brusc.
Florence Goodenough descrie un interesant caz sprijinit pe maturizare. O
fetiţă de 10 ani, surdă şi oară din copilărie, a fost găsită exprimând teamă,
furie, dezgust şi încântare asemeni copiilor normali. Deoarece acest copil
nu putea învăţa, văzând sau auzind de la alţii, Goodenough considera că
acest caz argumentează cu tărie aspectul maturizării.
Pentru a arăta în ce mod procesul de învăţare afectează reacţiile
emoţionale, John B. Watson a oferit un şobolan alb unui copil cu vârsta de
1 an şi care nu se temea de animale mici. Atunci când micuţul îl atingea, o
gălăgie intensă era produsă în spatele său. El a început să dea înapoi.
Această experienţă a fost repetată pentru o perioadă de timp. După ce s-a
produs condiţionarea, copilul ţipa doar la vederea şobolanului. Teama
dobândită s-a îndreptat şi spre alte corpuri cum ar fi iepurele, câinele şi
haina de blană. Watson a accentuat pe această experienţă pentru a explica
temerile şi alte reacţii emoţionale în special la copii.
La câţiva ani după experimentul lui Watson, Mary Cover Jones a
demonstrat că temerile pot fi eliminate prin condiţionare. În timp ce un
copil speriat de iepuri stă la masă, ea a adus în cameră un iepure într-o
cuşcă şi l-a ţinut la distanţă. Pe parcursul a câtorva mese iepurele a fost
adus din ce în ce mai aproape până când copilul s-a aventurat şi l-a atins,
eventual l-a mângâiat. Procedura s-a derulat foarte gradat. O apropiere
prea rapidă poate readuce vechea teamă şi chiar să o transfere asupra
alimentului în loc să rezolve problema cu iepurele. Dr. Jones a găsit că cele
mai multe metode recomandate pentru a elimina frica nu au lucrat.
Temerile nu mor cu timpul, nici nu pot fi îndepărtate cu argumente.
Devenind familiar cu obiectul ce induce teama şi aceasta prin expunerea
constantă, poate reduce teama dar arareori o îndepărtează complet.
Reprimarea temerii pentru că alţi copii îi ridiculizează nu face decât să
intensifice reacţiile emoţionale.
O metodă denumită “imitaţia socială”, prin care un copil dominat de o
teamă este plasat cu alţi copii normali, reprezintă uneori o soluţie de
succes. Reasigurarea copiilor că sunt sprijiniţi îi ajută să depăşească teama.
Imitaţia socială şi, în principal, recondiţionarea sunt cele mai eficiente
modalităţi de a elimina teama.
Multe expresii emoţionale diferă de-a lungul societăţilor. În unele culturi,
sărutul este necunoscut ca semn al afecţiunii; în locul acestuia două
persoane îşi freacă nasul, îşi ating nasul de obrazul altuia sau ating cu
degetul index nnasul altor persoane. Lăcrimatul este adesea o secvenţă a
ceremoniilor tribale, uneori la sfârşitul ceremoniilor, gălăgia şi buna
dispoziţie urmându-i în mod natural liniştea. Unele popoare îşi descarcă
furia în mod bizar: îşi sparg posesiunile ori îşi dau foc la propriile case.
Oricum vorbăria este văzută ca o expresie universală a spiritelor înalte.
Klineberg a concluzionat că expresiile emoţionale precum limbajul trebuie
să fie parţial învăţat.
CAPITOLUL X
EVALUAREA PERSONALITĂŢII
HIPPOCRATES, THEOPHRASTUS, BAIN, NIETZSCHE, JAMES,

JUNG, SPRANGER, STERN, ALLPORT, VERNON, WOODWORTH,
BERNREUTER, GUILFORD, HARTSHORNE, MAY, DOWNEY,
FRANK, RORSCHACH, STRONG
Ce este personalitatea? Există tipuri de personalitate? Ce sunt trăsăturile de

personalitate? Cum diferă noile “metode proiective” faţă de alte feluri de teste? Care este
valoarea principală a testelor de interese?
O ricare dintre noi are conturată o personalitate unică şi distinctă

faţă de orice altă personalitate. Prin personalitate înţelegem
întregul complex de modalităţi prin care ne comportăm în special
faţă de alte persoane.
Personalitatea nu reprezintă o calitate evazivă ce radiază doar din anumite
persoane mai norocoase. Este un complex de neimaginat, un rezultat al
unor vieţi pline de experienţe şi influenţe. Schimbările superficiale ca cele
ce afectează un zâmbet genial, adoptarea unui nou aranjament al părului
sau educaţia echilibrului sufletesc, tind să ne afecteze adevărata noastră
personalitate care merge mult în profunzime. Până de curând
personalitatea nu era încă clar definită. Cuvântul însuşi derivă probabil din
latinescul persona, o mască prin care actorul îşi exprimă versurile sale. În
acest sens ne referim la aspectul exterior sau la rolul jucat.
Dar cuvântul “personalitate” este utilizat în multe feluri. Gordon W.
Allport de la Harvard a găsit 15 utilizări diferite cu însemnătăţi teologice,
filosofice, juridice şi psihologice. Allport consideră personalitatea ca fiind
un patern de obiceiuri, atitudini şi trăsături ale persoanei ce determină
adaptarea sa la mediu.
Primele tipuri de teorii

Aproape oricine a studiat problema personalităţii, a clasificat oamenii, mai
devreme ori mai târziu, pe tipuri în general pe baza anumitor caracteristici
fizice.
Primele clasificări au fost realizate de Hippocrates, un remarcabil doctor
grec al secolului V î.e.n. El spune că temperamentele umane sunt împărţite
în sanguin, melancolic, coleric şi flegmatic, în conformitate cu următoarele
umori “corporale”: sângele roşu, bila albă, bilă galbenă sau substanţele
respective. Această clasificare pe baza corporale ale personalităţii a avut un
răsunet şi un ecou în încercările recente de explicare a personalităţii prin
studiul glandelor endocrine.
Teofast, un discipol al lui Aristotel, a fondat “caracterologia”, o descriere
literară a tipurilor de personalitate. El a descris cu mare îndemânare şi cu
remarcabile exemple de comportament 30 de tipuri diferite de persoane
cum ar fi zgârcitul, bădăranul, linguşitorul sau vorbăreţul.
Două mii de ani mai târziu francezul Jean de la Buruyère şi alţi numeroşi
scriitori englezi, printre care îi amintim pe Ben Jonson, Joseph Addison,
Richard Steele şi Samuel Butler, a abordat problema caracterului.
Expunerile asupra caracterului au demonstrat o viziune psihologică, deşi
arareori au dovedit o suficientă profunzime pentru a descoperi adevăratele
origini ale comportamentului.
Fizionomia
Fizionomia interpretează personalitatea din prisma trăsăturilor fizice în
particular a faciesului. A apărut cam în perioada lui Aristotel şi a revenit în
timpul Renaşterii.
Johann Lavater, unul din cei mai buni fizionomişti, a scris în secolul al
XVIII-lea despre semnificaţia psihologică a înălţimii frunţi, a configuraţiei
nasului şi a fălcilor şi despre alte trăsături. Deşi cea mai mare parte are
caracter neştiinţific, el menţionează că trăsăturile unei persoane sunt
compatibile unele cu altele. Gordon W. Allport şi Philip E. Vernon arată
unele aspecte în sprijinul acestei teorii, demonstrând o consistenţă între
unele trăsături expresive cum ar fi vocea şi scrisul.
Mulţi scriitori moderni au afirmat că tipul trăsăturilor faciale dezvăluie
personalitatea. Criminologul italian Cesare Lombroso spune că criminalii
au fălcile şi maxilarele proeminente, ochii oblici, o frunte îngustă şi
pavilioanele urechii largi. Fiind sceptici asupra acestor afirmaţii, oamenii de
ştiinţă englezi Charles Goring şi Karl Pearson au măsurat caracteristicile a
3000 de criminali comparând rezultatele cu măsurătorile asupra studenţilor
şi militarilor. Nu au fost găsite diferenţe între fizionomiile criminalilor şi
elevii de la Oxford sau Cambridge. Printre alţii, Havelock Ellis a afirmat că
pigmentul pielii şi al părului se corelează cu trăsăturile de personalitate.
Studiind portretele el a afirmat că scriitorii şi gânditorii sunt bruneţi, în
timp ce oamenii de acţiune şi ambiţioşi sunt blonzi.
În 1930, Donald G. Paterson a publicat lucrarea “Physique and Intellect”,
care rezumă împotriva fizionomiei. Nu există absolut nici o evidenţă
asupra configuraţiei nasului, a gurii sau urechilor, a lăţimii frunţii, conturul
craniului sau orice altă caracteristică ce ar avea ceva de-a face cu
personalitatea. O expresie facială de tristeţe sau de veselie pot dezvălui o
stare psihologică, dar este cu totul diferit faţă de ceea ce afirmă
fizionomiştii. După cum spunea şi Allport Gordon, muşchii noştri -
incluzând cei ai feţei - reflectă experienţele de viaţă, dar nu şi oasele
structurii.
Teorii ulterioare
Secolul XIX a generat câteva tipuri interesante de teorii ale personalităţii.
Alexandru Bain a impresionat cu tripla diviziune a lui Platon asupra
sufletului, care sugera că energiile omului se dirijează în special spre
canalele, intelectual, emoţional sau voliţional. Această teorie a supravieţuit
prin clasificarea oamenilor în intelectuali, artişti şi practici.
Friedrich Nietzsche a propus două filosofii contrastante asupra vieţii,
apolinică şi dionisiacă. Apolinicul semnifică calm, raţiune, controlul
pasiunilor şi trăind în general prin regula “nimic în exces”. În modul de

viaţă dionisiac domină simţurile şi impulsurile fără nici un control raţional.
William James sugera că oamenii pot fi clasificaţi în “sensibili” şi “realişti”
în conformitate cu gradul de influenţă al ideilor sau al faptelor. Wilhelm
Stern i-a clasat în mod similar în subiectivi şi obiectivi.
Probabil că cele mai bune teorii cunoscute sunt cele ale lui Carl G. Jung -
despre introversie-extroversie. Introvertul este preocupat de propria lui
impresie şi de procesele psihologice; pentru acesta domină factorii
subiectivi. Extrovertul tinde spre factorii obiectivi şi activităţi ale lumii
exterioare. Relaţiile exterioare predomină şi nicidecum cele subiective. Jung
nu a sugerat că oamenii ar putea fi clasificaţie fie în extroverţi fie în
introverţi. Din nefericire aceasta se înţelege adesea. El spune că fiecare are
tendinţe atât spre introversie cât şi spre extroversie, deşi doar una
predomină în general. De fapt, aceeaşi persoană poate oscila între
introversie şi extroversie.
Un alt tip de teorie a dobândit un interes considerabiul. Edouard Spranger,
psiholog german, a clasificat oamenii în raport cu valorile pe care ei le
consideră cele mai importante. El a notat şase tipuri: teoretice, economice,
politice, estetice, sociale şi religioase, dar a admis că oamenii nu pot fi
definiţi în mod strict pe una sau alta categorie. Allport şi Vernon au alcătuit
un test bazat pe cele şase valori ale lui Spranger. Rezultatele obţinute au
arătat că persoanele din alte profesii sau din educaţie tind spre valorile
predominante ale câmpului lor de activitate. Studenţii în inginerie şi
economie au obţinut scoruri foarte înalte la valorile economice; studenţii la
limbă şi literatură au obţinut scoruri la valorile estetice; persoanele ce se
pregăteau pentru preoţie excelau pe valori religioase. Bărbaţii au obţinut
scoruri înalte în valorile teoretice, economice şi politice, femeile pe valori
estetice, sociale şi religioase. Totuşi, diferenţele în tendinţele manifestate nu
erau prea mari. În general oamenii nu accentuau o valoare în mod excesiv
faţă de celelalte.
Psihologii nu s-au lăsat prinşi de capcanele acestor genuri de teorii. În
principiu, pericolul constă în tendinţa noastră de a clasifica pe fiecare pe o
categorie sau alta. Chiar dacă o teorie poate fi aplicată cu toată măiestria de
către autorul său, mai curând sau mai târziu ea devine fie o oarecare
propoziţie, fie te clasifică într-una sau alta dintre categorii, neavând nici o
bază. Cam aşa ceva s-a petrecut cu teoria lui Jung despre introversie-
extroversie.
De fapt majoritatea oamenilor nu sunt nici introverţi nici extroverţi.

Psihologii o pot dovedi. Edna Heidbreder a administrat pe 200 de studenţi
un chestionar de introversie-extroversie. Doar câţiva au fost identificaţi ca
introverţi sau extroverţi. Cei mai mulţi au fost între sau “ambivert”, după
cum este denumită situaţia de mijloc. Theodore Newcomb, observând
băieţii dintr-o tabără, a găsit o slabă consistentă în comportamentul
acestora. Un băiat ce părea la un moment dat introvert a apărut extrovert
în alte momente şi viceversa.
Psihologii caută tipurile ca forme extreme ale trăsăturilor de personalitate.
O trăsătură reprezintă pur şi simplu acel aspect al comportamentului, chiar
dacă persoanele diferă între ele. O tendinţă înclinată spre slabă capacitate
de adaptare variază de la ciudăţenii minore temporare, dezvoltate de marea
majoritate dintre noi, la o completă nebunie. Gordon şi Floyd Allport au
găsit câteva persoane pregnant “dominante”, câteva “supuse” dar
majoritatea nu puteau fi definite în nici un fel.
Chestionarele de Personalitate
Personalitatea este evaluată în mod frecvent prin chestionare. Metoda a
fost concepută în 1918 de Robert S. Woodworth, denumită “Raport de date
personale”, pentru a determina instabilitatea emoţională sau tendinţa
nevrotică în rândul soldaţilor. Conţinea 116 întrebări, fiecare din ele solicita
răspunsul prin da sau nu. Woodworth a ales itemii în funcţie de numeroase
simptome fizice, temeri, îngrijorări, sentimente şi atitudini cunoscute ce
indică tulburări mentale şi nervoase. Întrebările erau de genul” Aveţi de
obicei sentimentul de bine şi putere? Aveţi coşmaruri? Vă simţiţi adesea
firea? Ce băutură vă produce chef de ceartă? Vă deranjează ideea că
oamenii vă privesc pe stradă? Udaţi de obicei patul? Aveţi ieşiri nervoase?
În ciuda neajunsurilor, acest tip de personalitate a oferit o evaluare
neajustată a trăsăturilor de personalitate. Un test la fel de bine cunoscut a
fost “Inventarul de personalitate” al lui Robert G. Bernreuter, care avea
125 de întrebări, la care se răspundea prin încercuirea lui DA, NU sau NU
ŞTIU. Prin interpretarea rezultatelor în patru modalităţi, Bernreuter măsura
tendinţa nevrotică, autosuficienţa, introversia, extroversia şi dominarea-
supunerea. De exemplu, întrebarea “Vă interesează sporturile mai mult
decât aspectele intelectuale?” are o semnificaţie sporită pentru introversie-
extroversie. Întrebarea, “Protestaţi dacă cineva se aşează înaintea dv.?” este
legată foarte strâns de dominare-submisivitate.
John C. Flanagan, specialist în măsurări ale dimensiunilor mentalului, a

analizat din perspectivă statistică testul lui Bernreuter şi a găsit că
încrederea în sine şi sociabilitatea sunt două componente foarte
importante. Cu acestea adăugate la cele patru din forma originală,
inventarul lui Bernreuter măsoară acum şase trăsături de personalitate.
Dar psihologii nu au determinat încă toate trăsăturile de personalitate. Joy
Paul Guilford şi Ruth B. Guilford au analizat câteva teste şi au
concluzionat că unele trăsături fundamentale sunt introversia socială
(ruşinea, retragerea de la contactele sociale), gândirea introvertită
(meditaţia, autoanaliza), masculinitatea sau dominanţa, emoţionalitatea
(instabilitate, fluctuaţiile în dispoziţie), depresia (incluzând sentimentele de
ruşine şi vinovăţie), şi “rhathyamia” (nepăsător, dispoziţie impulsivă,
iresponsabil).
O variaţie în chestionarul de personalitate a venit prin “testul de ştergere”
al lui Sidney L. Pressey, care măsura gradul de emotivitate. Subiectul este
rugat ca de pe o listă lungă de cuvinte să şteargă cele ce îi sunt neplăcute,
de pe o altă listă să şteargă pe cele pe care le consideră greşite sau deplasate
de la etică; de pe alta să şteargă itemii care îl îngrijorează.
Chiar dacă sunt dezvăluite informaţii interesante despre emoţiile persoanei,
testul nu este utilizat în general pentru măsurarea personalităţii.
Testele de performanţă
Cu siguranţă că subiecţii pot răspunde la chestionare în mod eronat şi
atunci apar serioase discordanţe în acest tip de test. Pentru a elimina astfel
de erori, sunt utilizate testele de performanţe şi comportamentale.
Unul din primele teste de performanţă a fost testul de “voinţă
temperament”, alcătuit de June E. Downey ce se baza pe scrisul de mână şi
îşi propunea să măsoare perseverenţa, decizia, viteza, flexibilitatea şi alte
trăsături. Subiectul scria “United States of America” la viteza sa obişnuită,
apoi scria cât de repede putea. Diferenţa între cele două viteze indica
eliberarea de inhibiţie. Abilitatea de a modifica viteza de scriere arată cât de
flexibilă este personalitatea acestuia. Succesul său în scrierea câtorva
cuvinte demonstrează coordonarea impulsurilor sale.
Testul dr. Downey a fost destul de popular prin 1920, dar a dovedit o slabă
capacitate de evaluare a personalităţii, îndeosebi deoarece psihologii au
indicat că nici un gen de exprimare de genul scrisului de mână nu indică în

mod adecvat caracteristicile de personalitate.
Pe de altă parte, Allport şi Vernon au sugerat că scrisul de mână şi alte
comportamente expresive de genul vitezei mersului sau a cititului sau
abilitatea de a estima suprafeţe şi distanţe arată mai degrabă consistenţa
paternurilor personalităţii. Nimic nu demonstrează că vreo mişcare
expresivă sau de fapt toate laolaltă se corelează foarte strâns ca trăsături de
personalitate.
Chiar dacă anumite experimente arată că persoane neexperimentate pot
reuşi mai bine în a presupune asupra specimenelor scrisului de mână în
schiţarea personalităţii scriitorilor lor, iar experţii au avut un succes chiar
mai mare, rezultatele sunt mai strâns legate de şansă decât de perfecţiune,
după cum sugerează Allport şi Vernon. În ultimele analize ale scrisului de
mână şi a mişcărilor expresive, acestea au eşuat cu adevărat în măsurarea
personalităţii.
Leslie R. Marston este cea care a dezvoltat un plan inteligent pentru
estimarea introversiei-extroversiei. Un copil a fost introdus într-o cameră
în care experimentatorul ţinea o jucărie în mâna sa. Dacă copilul fugea sau
solicita insistent să se joacă cu jucăria, el era definit introvert. Dacă se
apropia cu promptitudine şi începea să se joace, era considerat extrovert.
Erau evaluate perseverenţa în deschiderea cutiei puzzle şi răbdarea în
aşteptarea jucăriei promise. Marston a mai condus copii la muzeu notând
tendinţele lor de a fi absorbiţi de vitrine sau de a se deplasa rapid de la una
la alta fără a-şi arăta interesul. El a găsit corelaţii clare între
comportamentele din acele situaţii şi introversia-extroversia copiilor
relatată de către profesori. Deşi interesantă, metoda impune prea multe
dificultăţi practice pentru a fi folosită în general.
Cel mai bun studiu de performanţă asupra personalităţii este testul lui
Hugh Hartshorne şi Mark A. May. Ei au pus copiii în multe situaţii
naturale, chiar dacă ei puteau trişa cu uşurinţă, puteau copia de pe hârtia
vecinului, să schimbe răspunsurile atunci când îşi făceau scorul propriilor
teste, priveau pe furiş când aveau ochii legaţi. Alte situaţii testau
impulsurile spre minciună şi tâlhărie.
Harsthorne şi May nu au identificat o caracteristică generală a onestităţii
sau necinstei. Aproape toţi copiii erau necinstiţi într-una din situaţii, dar
mai mult păcăleau în loc să fure, iar mulţi care minţeau nu înşelau.
Frecventarea şcolii de duminică avea efecte neglijabile asupra onestităţii.
Copiii mai în vârstă înşelau mai mult decât cei tineri, cei retardaţi mai mult
decât cei inteligenţi. Copiii proveniţi din familii bune şi care îşi admirau sau
respectau profesorii erau mult mai oneşti, dar în general onestitatea sau
necinstea depindeau de situaţii specifice şi nu de trăsături consistente de
personalitate.
De curând, psihologii şi psihiatrii şi-au manifestat interesul în testarea
noilor performanţe denumite “tehnici proiective”. În conformitate cu
Lawrence K. Frank, vicepreşedinte al Fundaţiei Macy, aceste noi metode
oferă persoanei testate şansa să-şi exprime “lumea sa particulară de
înţelesuri, semnificaţii, paternuri şi sentimente”. Testele de personalitate
standardizate, precum chestionarele, ne transmit prea puţin despre
personalitatea activă sau dinamică a persoanei. Atunci când o persoană ne
spune că norul se aseamănă cu el sau conferă propria sa interpretare unui
tablou ce conţine oameni, el “proiectează” în acestea ceva din propria lui
personalitate. Dacă el interpretează câţiva itemi în acelaşi mod, acest fapt
poate dezvălui importante orientări ale gândirii, atitudinii, interesului şi
emoţiei.
Testul “petelor de cerneală”, pregătit de Hermann Rorschach, un psihiatru
elveţian, este cea mai cunoscută tehnică proiectivă şi constă în 10 cartoane,
fiecare conţinând o anume pată de cerneală. Cinci peste sunt color, cinci
sunt alb-negru. Subiectul studiază pata de cerneală şi comunică cu ce se
aseamănă. Ei pot reflecta cât doresc la fiecare carton. Examinatorul
înregistrează răspunsurile acestora, apoi le arată cartoanele pentru a doua
oară cerând subiecţilor să elaboreze interpretări ambigue şi să explice care
din părţile petelor de cerneală le-a determinat răspunsurile.
Rezultatele sunt notate după trei mari criterii. Au reacţionat subiecţii la
întreaga pată, la o parte sau la un mic detaliu? Implică răspunsurile lor
mişcarea, forma, culoarea sau toate trei combinate şi este o formă clară sau
vagă? Observă subiecţii figuri umane sau animale, ori mai degrabă obiecte
neanimate? Notarea completă este foarte complexă, implicând mulţi factori
dincolo de o simplă contabilizare a răspunsurilor.
Surprinderea figurilor întregi ne arată o înaltă inteligenţă şi abilitate de
sinteză. O predominanţă de forme în mişcare, în special a formelor umane,
semnifică o imaginaţie intensă. Răspunsuri mari despre culoare înseamnă
impulsivitate, dacă nu chiar instabilitate emoţională. Observând în mare
parte animale şi conferind în general răspunsuri neoriginale, sugerează o
scăzută inteligenţă şi stereotipie în gândire. Pe de altă parte, sesizând mici
detalii nefolositoare indică introversiune şi posibile conflicte emoţionale.
Declararea efectelor de umbră din tridimensional semnifică anxietate. O

preponderenţă a răspunsurilor determinate de forme sau configuraţii
înseamnă un bun control, armonie între aspectele intelectual şi emoţional
ale personalităţii.
Opiniile psihologice sunt împărţite între testul Rorschach şi alte tehnici
proiective. Henry A. Murray, de la Harvard, el însuşi un creator al câtorva
metode noi proiective, afirmă că validitatea acestora este demonstrată la
copii, dar rămân unele dubii la adulţi. Gordon Allport se întreabă dacă
testele proiective dezvăluie în mod necesar straturile profunde ale
personalităţii după cum se pretinde. Henry E. Garret a exprimat părerea
multor psihologi când spunea că testul Rorschach îi lipseşte obiectivitatea
şi normele precise, că interpretarea este intuitivă şi fără o verificare
experimentală. Robert S. Woodworth declara că adevăratul test de
validitate “o reprezintă mărimea întregii personalităţi a subiectului dedusă
din rezultatele testului Rorschach şi apoi se compară ce s-a descoperit cu
ceea ce se cunoaşte despre individ din alte surse”. Woodworth este de
acord ca şi Garrett că în clinică testul ajută la diagnoza dificultăţilor de
personalitate ale persoanelor cu tulburări mentale şi nervoase, ale
delicvenţilor şi ale bolnavilor mental. Dar ei consideră că validitatea testului
Rorschach nu este încă definită pentru persoanele normale.
Testarea intereselor
Testarea intereselor este utilizată mai ales în orientarea profesională Max
Freyd a creat un test-listă cu 72 de ocupaţii la care subiectul răspunde: Îmi
place, Nu ştiu, Nu îmi place. O altă secţiune a testului o constituie o listă
de peste 100 de itemi care unei persoane îi pot place sau nu, itemi printre
care găsim bărbat gras, individ nervos, solitar, distracţii, fotbal. Freyd a
găsit diferite interese spre care s-au orientat persoanele şi minţi mecanice.
Edward R. Strong, de la Standford University a dezvoltat un “Formular de
Interese Profesionale” ce a fost folosit cu succes. În testul adresat
bărbaţilor, subiecţii înregistraru comentariul, Îmi place, Indiferent, Nu îmi
place, la aproape 400 de itemi. Cam 30 de ocupaţii erau marcate separat
pentru a se vedea cum interesele subiecţilor se comparau cu interesele
persoanelor ce au izbutit în acel domeniu. Testul femeilor era marcat
pentru 18 ocupaţii. Edward Strong nu afirmă că acest test va prezice cu
acurateţe succesul persoanelor în ocupaţia acceptată. Psihologii de
orientare profesională raportează că este cel mai folositor test pentru a
îndrepta studenţii spre ocupaţii potrivite şi - ceea ce este mai important -

de a-i menţine în afara domeniilor pentru care nu sunt apţi.
Louis L. Thurstone a analizat din perspectiva statistică “Formularul
Intereselor” şi a găsit patru interese de bază: ştiinţa, limbajul, oamenii şi
afacerile. De asemenea, el a arătat care interese sunt mai pregnante la
persoanele cu diferitele ocupaţii. De exemplu, inginerii manifestă un
crescut interes ştiinţific, avocaţii şi oamenii de publicitate tind spre limbaj;
profesorii, predicatorii şi lucrătorii din resurse umane sunt interesaţi de
oameni, în timp ce oamenii din proprietăţile imobiliare şi contabilii spre
afaceri.
Chiar dacă interesele sunt determinate în mare de training, Thorndike şi
alţii au găsit o remarcabilă consistenţă a acestora pe perioade lungi de timp.
Trebuie să subliniem cu tărie o excepţie: modificările notabile asupra
intereselor apar între vârsta de 15 şi 25 de ani.
Cele mai mari diferenţe din perspectivă psihologică între bărbaţi şi femei,
pe care le-au identificat Lewis Terman şi Catharine Cox Miles sunt
interesele. Bărbaţii înclină spre aventură, activitate fizică, ştiinţă, mecanică
şi afaceri. Femeile tind spre sedentarism, activităţi casnice, estetică şi
interese umanitare.
Fiecare test descris mai sus măsoară doar un mic aspect al personalităţii. În
diagnozele actuale asupra personalităţii, rezultatele testului, alături de
dovezile dezvoltării şi comportamentului individului sunt asamblate într-un
studiu de caz complet. În capitolul următor vom descrie aceasta.
CAPITOLUL XI
CUM SE DEZVOLTĂ PERSONALITATEA
JAMES, BALDWIN, FREUD, ADLER, KRETSCHMER, COOLEY,

G.H. MEED, THOMAS, ZNANIECKI, M. MEAD, BENEDICT,
DOLLARD, BURT, SHAW, PLANT, MURPHY, NEWCOMB,
SYMONDS, STAGNER
Cât de mult este influenţată personalitatea de înfăţişarea fizică? Dar de glandele

endocrine? Ce spune teoria lui Freud despre dezvoltarea personalităţii? Care episoade
din viaţa familiei sunt cele mai importante pentru copil? Ce alţi factori pot juca un rol
important în construirea personalităţii?
P ersonalitatea rezultă într-un fel din combinaţia forţelor fiziologice cu

cele sociale. Ereditatea aşează fundaţia fizică. Medicul, incluzând
familia, căminul, prietenii, şcoala, vecinii, comunitatea şi naţiunea ne
afectează de asemenea în permanenţă.
Au fost făcute câteva încercări în evaluarea acestor factori relativ
importanţi. Indiferent dacă factorii fizici sau cei sociali au contribuţia cea
mai importantă la definirea personalităţii, aceasta a constituit subiectul a
numeroase investigaţii şi de asemenea al unor considerabile dispute.
Tipuri constituţionale
De partea argumentaţiei biologice îl găsim pe psihiatrul german Ernst
Kretschmer, care a distins trei tipuri corporale. Picnicul este tipul scund şi
voinic, sau altfel spus, îndesat. “Leptosomul” sau “astenicul” este înalt şi
slab. “Atleticul” este muscular şi bine proporţionat. La spitalele de boli
mintale, Kretschmer a examinat pacienţi maniaco-depresivi şi schizofrenici
(maniaco-depresivii manifestă o extremă exaltare, o extremă depresie sau o
alternanţă între cele două. Persoanele schizofrenice manifestă apatie
emoţională, introversie şi retragere din realitate). La maniacii-depresivi
Kretschmer a găsit că aceştia tind să fie picnicii pe când schizofrenicii sunt
leptosomi şi atletici Kretschmer consideră că toate persoanele cu
constituţie picnică sunt “ciclotimi” ca temperament, ceea ce înseamnă o
alternare în dispoziţie şi sunt extroverţi. Majoritatea leptosomilor sunt
“schizotimi” - înclinaţi a fi serioşi, timizi şi introverţi.
Kretschmer era interesat să găsească o confirmare de către alte studii
asupra formei corpului psihoticilor. Dar diferenţele de formă a corpului
observate de el între schizofrenici şi maniaco-depresivi apăruseră datorită
diferenţelor lor de vârstă, pentru că media schizofrenicilor era cu mulţi ani
mai mică decât media vârstei de incidenţă la maniaco-depresivi, persoanele
tind să devină mai scunde şi mai ponderale odată cu înaintarea în vârstă. În
rândurile populaţiei normale, nu există practic nici o evidenţă a unei relaţii
între forma corporală şi tipul de personalitate.
Bazele chimice ale personalităţii

În 1928, Gilbert J. Rich a măsurat relaţia între gradul de alcalinitate al
organismului şi excitabilitatea emoţională. Studenţii unei facultăţi şi
pacienţii unei clinici au fost evaluaţi pentru excitabilitate de către persoane
bine cunoscute de către subiecţi. Alcalinitatea lor, după cum era dezvăluită
prin salivă sau urină, a arătat o corelaţie pozitivă slabă cu gradul de
excitabilitate reieşită din evaluare. Foarte multe alte încercări de a lega
condiţionarea biochimică cu personalitatea au eşuat.
Louis Berman, un endocrinolog entuziast, dramatiza rolul endocrinologiei
în lucrarea “Glands Regulating Personality”. După ce a descris
comportamentul anormal ce rezultă din tulburările endocrine, el a încercat
să arate că aspectul endocrin domină personalitatea persoanelor normale.
După Berman, “personalitatea adrenalică” reprezintă tipul viguros,
energetic, perseverent şi eficient; femeia adrenalinică are trăsături
masculine şi excelează ca administrator. Persoanele cu hiposecreţii
suprarenale sunt în mod obişnuit neurastenice, cărora le lipseşte energia,
sunt iritabile, indecise şi ţinta durerilor continue. Berman descrie două
personalităţi pituitare: tipul prepituitar, determinat de supra-activitate a

lobului anterior al glandei pituitare, este predominant masculin; tipul post-
pituitar, cauzat de supra-activitatea lobului posterior, este excesiv feminină.
Un bărbat cu supra-activitate post-pituitară demonstrează trăsături
feminine ale corpului şi mentalului, inclusiv tendinţa spre alternări
periodice analoge ciclului menstrual.
Berman îi descrie pe hipotiroidieni ca fiind nedezvoltaţi fizic, susceptibili la
îmbolnăviri, obtuzi, apatici. Hipertiroidienii sunt energici, impulsivi, subtili,
dorm puţin. Personalitatea timocentrică dominată de timus situată în partea
superioară a pieptului, sunt din punct de vedere fizic fragili, dezinhibaţi,
adesea anormal sexuali şi chiar cu tendinţe criminale.
Berman îşi sprijină tipurile sale de teorii etichetând mari figuri istorice.
Napoleon era un timocentric, cu tendinţe marcante prepituitare până la
vârsta matură. Berman atribuie declinul şi căderea lui Napoleon apariţiei
gradate a dominanţei postpituitare.
Dar nici psihologii şi nici endocrinologii nu acceptă explicaţiile glandulare
ale personalităţii. Experţii în psihologia personalităţii, precum Ross Stagner
şi Kimball Young afirmă că prezentul nostru bagaj de informaţii nu
justifică astfel de interpretări. Aceasta vine în contradicţie cu influenţele
sociale şi efectele învăţării. Psihologii nu neagă faptul că funcţionarea
glandulară anormală afectează serios personalitatea, înţelegerea funcţionării
glandei enocrine a ajutat adesea clinicienii să explice tulburările de
comportament. Dar majoritatea personalităţilor nu pot fi explicate prin
prezenţa glandelor. De aceea trebuie găsite alte interpretări.
Influenţe fizice indirecte

Chiar dacă trăsăturile de personalitate nu depind în mod direct de schema
corporală, chimismul sângelui ori de glandele endocrine, totuşi Alfred
Adler punctează faptul că pot exista conexiuni importante între fizic şi
personalitate.
Adler observă că “sentimentele de inferioritate” se dezvoltă adesea la
persoanele cu handicap. Copii schilozi, subdezvoltaţi, hidoşi sau deformaţi
se pot simţi inferiori şi încearcă să-şi compenseze defectele reale sau
imaginare. Întreaga lor personalitate poate fi afectată prin compensaţie. De
fapt inferioritatea nu se instalează din defectul însuşi, ci dintr-o comparaţie
nefericită cu persoanele normale. Dacă fiecare ar fi infirm, nimeni nu s-ar
mai simţi inferior. Dacă toate femeile ar fi casnice nici una nu s-ar mai
plânge de lipsa frumuseţii. Aceşti factori fizici influenţează personalitatea
doar pentru că factorii sociali îi face importanţi.
Teoria Freudiană
Sigmund Freud şi-a dezvoltat teoria asupra personalităţii, dezvoltând
psihoanaliza în cura persoanelor nevrotice. Fiecare persoană are o sursă
fundamentală de energie denumită libido. În linii mari vorbind, este vorba
de energia sexuală. Sinele nostru complet include Id-ul, Ego-ul şi Supra-
ego-ul. Id-ul este natura noastră animală primitivă, localizat în inconştient,
se străduieşte în mod constant să satisfacă libidoul. Sinele nostru raţional
este reprezentat de Ego, care controlează impulsurile animale ale Id-ului şi
le “refulează” în inconştient, deşi permite unele exprimări ale impulsurilor
Id-ului. Similar planului conştient, Super-ego-ul este depozitarul ideilor
morale şi acţionează asupra Ego-ului pentru a refula tendinţele reprobabile
din perspectivă socială ale Id-ului. Super-ego-ul şi Id-ul sunt într-un
continuu conflict pe care Ego-ul încearcă să-l rezolve. La o persoană
normală conflictul este rezolvat cu succes.
Freud urmăreşte dezvoltarea personalităţii. Libido-ul unui bebeluş este
nedirecţionat. În perioada narcisică, denumită astfel după legenda tânărului
care se luptă cu imaginea sa pentru iubire, libido-ul micuţului se orientează
spre sine. Pe la 4-5 ani, libido-ul copilului se ataşează de obiecte exterioare
- unul din părinţi.
Subliniind natura sexuală a libido-ului chiar din copilărie, Freud introduce
faimosul său concept “complexul Oedip”. Copilul mascul îşi orientează
dragostea sexuală spre mama sa. Gelos pe tată, începe să-l urască.
Dimpotrivă, micuţa fată dezvoltă o intensă iubire faţă de tatăl său,
manifestând ostilitate faţă de mamă. În mod normal, spune Freud,
complexul Oedip dispare la adolescenţă când libido-ul se orientează asupra
adolescenţilor de sex opus.
Accentuarea freudiană asupra sexualităţii infantile este confirmată în
studiile amănunţite realizate de Susan Isaacs, Gilbert V. Hamilton şi alţii.
Totuşi, referitor la complexul Oedip, studiile experimentale nu au
confirmat optica freudiană. De exemplu, Terman nu a găsit nici o dovadă
că băieţii favorizează mamele, iar fetele taţii, ci mai degrabă că atât băieţii
cât şi fetele îşi apreciază mamele. Studiile asupra dezvoltării personalităţii la
copii acceptă întrucâtva teoriile freudiene asupra dezvoltării libido-ului, dar

cu multe excepţii.
Factorii Sociali în Dezvoltarea Personalităţii

William James, James M. Baldwin şi alţi psihologi au observat că contactele
sociale timpurii ale copiilor îi ajută să-şi construiască “sinele” sau “sinele
social” - ceea ce ulterior a devenit “personalitate”. Charles H. Cooley,
sociolog, a subliniat rolul influenţei părinţilor şi a altor persoane în
apropierea constantă faţă de copii. Individualitatea sau personalitatea
include ideile, atitudinile şi chiar inteligenţa şi depind în mare măsură de
tipul persoanelor şi de modul cum îl tratează pe copil.
Filosoful George H. Mead a considerat că un copil la primele sale contacte
sociale îşi asumă rolul şi îşi joacă rolul. Primele roluri probabil că îi imită pe
tatăl şi mama, apoi poliţistul, bucătarul, magazionerul sau altele. De la
aceste roluri, atât realiste cât şi imaginare, rezultă bazele comportamentului
generalizat al personalităţii sale.
Sociologii şi antropologii subliniază importanţa factorilor de mediu în
dezvoltarea personalităţii. William I. Thomas şi Florian Zuaniecki au
studiat ţăranii polonezi imigranţi în SUA. Ei au observat mari modificări
apărute de-a lungul unei perioade de timp în personalitate, atitudini şi
organizare socială datorită noului mediu. Thomas consideră după cum au
făcut-o şi sociologii Ernest W. Burgess şi Ellsworth Faris, că noua cultură
în care trăiesc şi modificările culturale ce le-au experimentat le-a afectat
personalitatea într-un mod major.
Margaret Mead, binecunoscută ca antropolog american, a găsit că fetele
adolescente din Samoa nu suferă de “agitaţia şi stresul” obişnuit culturii
noastre. Obiceiurile samoane permit experienţele sexuale timpurii.
Adolescenţii au un statut specific în societate chiar dacă în societatea
noastră drepturile şi privilegiile fetelor depind în principal de concepţiile
părinţilor despre ceea ce este bun şi necesar. Unele fete “se întâlnesc” la
liber de la 14 ani iar altele sunt spionate chiar şi la 20.
Faptul că adolescentele samoane păşesc prin pubertate fără conflicte
sugerează că aşa-numitele dificultăţi “tipice” adolescentine depind mai
degrabă de factorii sociali decât de cei biologici.
Dr. Mead a studiat diferenţele psihologice între bărbaţi şi femei în trei
grupuri învecinate, dar contrastante din perspectiva culturală. Ea a
descoperit că obiceiurile locale pot modifica într-un sens bun

temperamentul “masculin” şi “feminin”. Ea afirmă:
“Idealul societăţii Arapesh îl reprezintă bărbatul blând, sensibil, căsătorit cu
o femeie blândă, sensibilă; idealul la Hundugumor îl reprezintă bărbatul
agresiv, violent, căsătorit cu o femeie agresivă, violentă. În cel de-al treilea
trib, Tchambuli, ea a găsit o veritabilă inversare de atitudini sexuale faţă de
cultura noastră, cu femei dominante, impersonale, partenerul conducător,
bărbatul mai puţin responsabil şi o persoană dependentă emoţional.
Aceste trei situaţii sugerează o concluzie foarte clară. Dacă acele atitudini
temperamentale pe care le avem privitor la femei - cum ar fi pasivitate,
sensibilitate şi dorinţa de a îngriji copii - pot fi atât de uşor preluate ca
patern masculin într-un trib, iar într-altul sunt respinse cu desăvârşire atât
de majoritatea femeilor cât şi de cea a bărbaţilor. Nu mai avem nici un
fundament să privim aceste aspecte de comportament ca fiind
caracteristice unui sex. Iar această concluzie devine chiar mai puternică
atunci când considerăm opoziţia prezentă la tribul Tchambuli ca poziţie de
dominanţă a ambelor sexe”.
Ruth Benedict, un alt remarcabil antropolog american, a dezvăluit
diferenţele de personalitate în rândul populaţiilor diferitelor culturi, ceea ce
subliniază diferenţa de valori. Indienii Zuni din New Mexico, a căror
cultură solicită conformarea la ritualul tribului, sunt lipsiţi de iniţiativă şi
individualism. În contrast cu aceştia, populaţia Doluană din Noua Guinee,
este competitivă, incorectă şi dominată de credinţa în formele magice şi
incantaţii. Obiceiurile populaţiei Kwakiutl subliniază lupta pentru prestigiu,
superioritate şi auto-valorizare. În mod aparent valorile tribale influenţează
personalităţile tuturor individualităţilor din grup, chiar dacă există şi
excepţii.
Chiar şi în comunităţile izolate ale ţării noastre putem vedea în ce mod
mediul afectează personalitatea. Mandel Sherman a descoperit că acei copii
ce trăiesc în zonele montane izolate din Virginia manifestă o mică
capacitate de iniţiativă sau imaginativă sau de frustrare. Copiii foarte mici
se aseamănă celor din statele apropiate, dar odată cu creşterea ei devin
mărginiţi, nepăsători şi superstiţioşi ca şi rudele lor adulte.
John Dollard de la Universitatea Yale, crede că anumite criterii culturale şi
sociale trebuie aplicate în urmărirea dezvoltării personalităţii. Obiceiurile
grupurilor sociale trebuie cunoscute. Familia trebuie studiată cu atenţie
deoarece îi afectează personalitatea în mod vital. O atenţie specială trebuie
acordată relaţiei dintre factorii biologici precum funcţiile endocrine şi toate

forţele sociale ce îl influenţează. În întreaga sa viaţă, personalitatea lui este
definită şi împletită cu trăsăturile mediului său social.
Lawrence K. Frank afirma, “cultura este, literar vorbind, construită în
organism”. Obiceiurile determină chiar şi intervalele între mese, momentul
înţărcării, genul de pregătire al toaletei şi felurile de stimuli la care
persoanele răspund emoţional. Toate paternurile comportamentale pe care
le induc părinţii copiilor nu sunt decât produse culturale. Cele mai
importante dintre acestea sunt principiile morale, atitudinile sociale şi
interesele. Frank concluzionează că o cultură reprezintă fondul din care se
construieşte personalitatea.
Atmosfera căminului
Astăzi, psihologii sunt de acord că factorii sociali sunt cei mai importanţi în
definirea trăsăturilor de personalitate. Mai întâi apare familia. În cultura
noastră, ca în majoritatea culturilor, părinţii şi condiţiile căminului
modelează copilul în primii săi ani. O atmosferă caldă în cămin, cu bune
relaţii între părinţi şi între părinţi şi copii reprezintă un element esenţial
pentru o bună definire a personalităţii în plină dezvoltare. Pe de altă parte,
căminele dezmembrate produc adesea instabilitate, personalităţi defectuos
conturate.
În sprijinul acestui enunţ vin foarte multe evidenţe. Cyril Burt, un psiholog
englez, a găsit că 58% din delicvenţii observaţi provin din cămine
dezmembrate unde familiile s-au destrămat prin deces, divorţ sau prin
absenteismul unuia din părinţi. Doar 25% dintre copiii nou-delicvenţi ce au
fost observaţi proveneau din cămine dezmembrate. Foarte multe studii
indică acest fapt. Observăm că decesul sau absenteismul părinţilor
constituie un factor generator de distorsiune în personalitatea copiilor.
Sociologii Hornell Hart şi E.B. Hart au arătat în ce mod antagonismul
constant între părinţi pot deregla personalitatea copilului. Copilul are o
strânsă legătură emoţională cu fiecare din părinţi. Astfel, discuţiile lor pot
cauza serioase conflicte asupra personalităţii copilului. Adesea aceste
conflicte conduc la manifestarea comportamentelor anormale sau
antisociale.
August Eichhorn, un psiholog vienez, a raportat că acei copii din
instituţiile pentru delicvenţi sosesc aproape întotdeauna din cupluri
destrămate sau dizarmonice. La Berta W. Hattwick, psiholog de copii, a

găsit că preşcolarii proveniţi din cămine fericite au un comportament
cooperant şi manifestă o bună adaptare emoţională, fiind lipsiţi de gelozie,
gesturi nervoase, proastă dispoziţie şi temeri. În contrast cu aceştia, copiii
din cămine marcate de tensiune şi conflicte între părinţi s-au dovedit
necooperanţi, insecurizaţi emoţional, tulburaţi şi marcaţi de gelozie, ţipete,
temeri şi obiceiuri nervoase.
Adulţii a căror personalitate nu a fost deformată de scindări emoţionale
tind să creeze mariaje fericite, fapt remarcat de Lewis M. Terman şi de
sociologii Universităţii din Chicago, Ernest W. Burgess şi Leonard S.
Cottrell. Mariajele fericite sunt un fapt comun în rândurile persoanelor ai
căror părinţi au fost fericiţi în căsătorie.
Relaţiile părinţi-copii
Sigmund Freud sublinia faptul că, comportamentul părinţilor poate induce
copiilor iubire, anxietate sau ură. El spune că excesul de gingăşie al
părinţilor “distruge” copilul din prea multă dragoste şi adesea îi generează
tulburări nevrotice.
Mult mai convingătoare decât observaţiile psihoanalitice sunt informaţiile
provenite de la studiile ştiinţifice realizate pe scară largă ce demonstrează
corelaţia între personalitate şi factorii caracteristici familiei.
Cyril Burt a găsit că disciplina căminelor era dereglată la 61% din copiii
delicvenţi şi la mai puţin de 12% din grupul de non-delicvenţi din cei
observaţi. August Eichhorn a arătat că o neglijenţă din partea părinţilor
cauzează copiilor probleme de comportamente cu atât mai mult decât
supraprotecţionismul. Manifestările delicvente rezultă în principal din
rejectarea copiilor de către părinţi şi nicidecum dintr-o excesivă dragoste,
care în primul rând încurajează imaturitatea şi caracter copilăros.
Richard H. Paynter şi Phyllis Blanchard, psihologi clinicieni, au analizat
fondul copiilor delicvenţi şi al celor cu probleme comportamentale aduşi la
clinică. Instruirea în mediul familiei şi disciplina nu se regăsesc la 90% din
cazuri. Psihiatrii Sheldon şi Eleanor Gluek au găsit că părinţii a 70% din
delicvenţi erau fie prea rigizi ori prea indiferenţi în disciplina administrată.
Ross Stagner, un specialist în personalitate, a raportat că administrarea
pedepselor în mod excesiv duce în mod cert la revoltă, cu posibile
manifestări de delicvenţă, supunere şi retragere marcată prin reverie şi alte
mijloace de evadare sau cu afişare a supunerii în timp ce înlăuntru

mocneşte antagonismul. Toate acestea afectează în mod dezastruos
dezvoltarea personalităţii.
Rejecţia de către părinţi sau supraprotecţionismul au fost denumite de
către Marion Kenworthy şi David M. Levy, psihiatri din New York, cei mai
importanţi factori de influenţare a comportamentului şi personalităţii
copilului. Levy afirmă că supraprotecţionismul ar putea fi dominant.
În acest caz copilul devine supus şi dependent. Dar supraprotecţionismul
poate fi “indulgent”, care adesea poate conduce la agresivitate, neobrăzare
şi chiar la forme de delicvenţă ale copilului. Rejectarea copilului este
singura cauză majoră a insecurităţii emoţionale manifestă la copiii
delicvenţi, fapt descoperit de William Healy şi Augusta Bronner de la Judge
Baker Foundation.
Percival M. Symonds de la Universitatea din Columbia a studiat
personalitatea a 31 de copii “acceptaţi” şi iubiţi de părinţii lor pe care i-a
comparat cu 31 de copii neglijaţi şi rejectaţi. În general, copiii acceptaţi s-au
dovedit stabili ca aspect emoţional, bine socializaţi, calmi şi interesaţi de
detaliu. Copiii rejectaţi au arătat instabilitate emoţională, retragere,
indiferenţă şi antagonisme.
Symonds a comparat, de asemenea, 28 de copii cu părinţi dominanţi, cu un
număr egal de copii ce aveau părinţi umili. Analizându-le trăsăturile de
personalitate el i-a găsit pe copiii dominaţi ca fiind politicoşi, loiali,
dependenţi şi docili, dar şi stângaci, ruşinoşi şi lipsiţi de iniţiativă. Copiii
părinţilor umili erau agresivi, neascultători, încăpăţânaţi şi antagonici, dar în
acelaşi timp independenţi şi plini de resurse. În ceea ce priveşte buna
analiză contra rezultatelor proaste, Symonds a concluzionat că o cale de
mijloc ar fi cea mai bună soluţie între nişte părinţi dominanţi şi cei docili.
Poziţia în familie
Pentru Alfred Adler, principalul motiv al omului este lupta pentru
superioritate, care de fapt este un răspuns la sentimentele noastre de
inferioritate. Tânărul copil dintr-o familie - spune Adler - se simte inferior
fraţilor şi surorilor mai mari. Astfel, cei mici îşi vor dezvolta o mare
pulsiune pentru dobândirea superiorităţii. Paternul personalităţii unui copil
depinde de un bun aranjament al poziţiei sale în structura familiei -
indiferent dacă este cel mai mare, mijlociul sau mezinul sau chiar singurul
copil.
Rezultatele studiilor ce compară personalităţile acestor tipuri de poziţii de
copii sunt neconcludente şi contradictorii. Analizând 50 de studii dintre
acestea Gardner Murphy, Lois Murphy şi Theodore Newcomb afirmă în
lucrarea “Experimental Social Psychology” că nici un fapt evident nu sprijină
afirmaţia că o anumită poziţie ordinală în structura familiei ar afecta
personalitatea. De fapt, Poziţia “psihologică” este importantă în familie, şi
aceasta depinde de relaţionarea afectivă a copilului cu părinţii şi cu fraţii şi
surorile.
Şcoala şi Personalitatea
În comparaţie cu căminul, şcoala joacă un mic rol în structurarea
personalităţii copilului. Dar majoritatea copiilor îşi petrec 10 sau 12 ani în
şcoală. Ce tip de şcoli frecventează şi ce gen de profesori au, acestea
reprezintă factorii care le influenţează în mod considerabil planul
intelectual, emoţional şi social.
Ira S. Wile, binecunoscută ca medic psihiatru din New York, a arătat cum
un copil mărginit încearcă să atingă standardele şcolii. Fără a-i acorda o
atenţie specială sau fără a-l plasa într-un grup special, el va reacţiona
probabil la inadaptarea sa declanşând revolte sau reverie pasivă. Amândouă
au consecinţe asupra dezvoltării personalităţii.
Profesorii trebuie să facă faţă unei munci dificile, întâmpinând problemele
de personalitate ale copiilor. Psihologii de copii, John J.B. Morgan şi
Caroline Zachry, amintesc în mod frecvent în lucrările lor despre
ineficienta dezvoltare a copiilor, despre frecventele forme de agresivitate,
insecuritate, reverie, dificultăţi în funcţionarea glandelor, supradependenţa
sau anxietate. Din nefericire, marea majoritate a profesorilor nu sunt
pregătiţi să lucreze în mod adecvat cu problemele copiilor. E.K. Wickman
a găsit că profesorii consideră ca probleme majore ale copiilor ofensele
sexuale, minciuna, trişatul, impertinenţa şi neglijarea îndatoririlor. Ei
consideră ca fiind neimportante retragerea şi singurătatea copilului. Pe de
altă parte, câţiva psihologi clinicieni consideră comportamentul asocial o
problemă mult mai serioasă şi simptomatică pentru neadaptare.
Profesorii îşi influenţează elevii spre acţiunile lor în mod direct sau
indirect. Studiind problema onestităţii, Mark A. May şi Hugh Hartshorne
au găsit că elevii unui anume profesor respectat trişează foarte puţin, pe

când acei elevi cărora le displac profesorii trişează adesea. William C. Trow
a citit un caz al unei tinere fete emotive a cărei adaptare an după an
depindea de tipul de profesor pe care îl avea. Un profesor nerăbdător,
dominator şi care urla a speriat şi a tulburat complet copilul. Având doar
un profesor amabil din cei 8, fata a hotărât ca niciodată să nu mai intre în
clădirea şcolii după primirea diplomei.
Educaţia afectează atitudinile studenţilor, în special la nivelul facultăţii.
Daniel Katz şi Floyd H. Allport, testând studenţii unei facultăţi, au
descoperit atitudini religioase mult mai liberale în clasele de nivel superior.
De asemenea şi Percival Symonds şi alţii au găsit o direcţionare spre
orientări sociale şi economice mult mai liberale după cum s-a văzut şi la
studenţii din facultate.
Valorile importante ale unei culutir reies în mod natural din sistemul
educaţional. Mark A. May şi Leonard Doob au arătat că bazele
competitivităţii ale culturii sunt promovate în şcoală prin examinări, titluri,
programe preferenţiale pentru copii şi întreceri sportive. În activităţile
zilnice ale elevilor se observă o mai mare înclinare spre competiţie decât
spre cooperare. În acelaşi timp subliniază insuficient rolurile cooperării.
Psihanalista Karen Honney consideră că această insuficienţă generează
conflicte în personalitatea copilului ce poate conduce la o reală inadaptare.
Parteneriatul şi Comunitatea
În anii de şcoală copilul este sensibil în special la camarazii săi şi la multe
aspecte ale comunităţii unde trăieşte el. Sociologii din Chicago au studiat
aceste influenţe pe care le-au legat de gradul de delicvenţă juvenilă. Clifford
Shaw a găsit aproape o corelaţie perfectă între genul de vecini şi rata de
delicvenţă.
În apropierea centrului oraşului Chicago, printre depozitele feroviare se
întind suprafeţe sărace, indivizi fără ocupaţie, fabrici şi magazii sparte. Aici
delicvenţa este ridicată. Cu cât înaintăm spre periferia suprafeţelor
rezidenţiale, delicvenţa scade. Cyril Burt a găsit aceeaşi situaţie în Londra,
iar studii recente confirmă şi pentru Philadelphia, Boston, Cleveland şi alte
oraşe.
William Healy a arătat în ce mod camaraderia copilului îi afectează acestuia

conduita şi principiile morale. Aproape 2/3 din delicvenţa copiilor din
Chicago şi Boston provin direct din companii negative.
Un alt sociolog, Frederick M. Thrasher, de la Universitatea din New York,
a studiat mai mult de 1300 de gangsteri din Chicago. Nu toţi dintre aceştia
au fost influenţaţi în rău. El a descoperit că organizaţia a oferit tânărului
importante contacte sociale. El şi-a dobândit un statut preluând un rol în
organizaţie. Pe de altă parte, benzile au proliferat în relaţii rele cu vecinii.
Adesea ele îndreptau copiii să devină chiulangii, apoi copii ai străzii,
delicvenţi şi chiar criminali.
Statutul grupului minoritar

Condiţia de apartenenţă la un grup rasial minoritar nefavorizat poate avea
influenţe considerabile asupra personalităţii. În SUA, un evreu sau un
negru reflectă adesea prin personalitatea sa prejudiciul şi discriminarea
orientată în mod constant împotriva lui. John Dollard, E. Franklin Frazier
şi alţi investigatori, sponsorizaţi de către American Youth Commission, au
studiat dezvoltarea personalităţii tineretului de culoare neagră. Ei au găsit
că unii negri îşi acceptă statutul de inferioritate fără aparente efecte
nedorite asupra personalităţii. Alţii dezvoltau agresivitate, atitudini de genul
“cu capsa pusă”, încercări de a reveni la populaţia albă. Alţii au devenit
servili, umili şi supuşi. Printre factorii identificaţi în determinarea reacţiei
negrilor sunt experienţa lor cu populaţia albă, pregătirea familiei lor, vârsta,
inteligenţa, statutul economic şi atitudinile prevalente din comunitatea sa.
Efectele asupra personalităţii membrilor grupului minoritar au fost studiate
mai puţin decât alte influenţe sociale. Totuşi, informaţiile actuale cum ar fi
studiile Comisiei Tineretului American indică un mare interes pentru viitor
în acest domeniu.
Factorii economici
Cât de mult pot afecta personalitatea factorii economici este greu de spus,
dar influenţa lor este foarte întinsă. Sărăcia contribuie la multe, dar nu
reprezintă toate cazurile de delicvenţă. Psihologul clinician C.M. Loutit
afirmă că situaţiile ce însoţesc sărăcia (mediul sărac, aglomeraţia în casă,
grijile părinteşti şi căminele familiale dizarmonice) conduc cu mult mai
mult la o delicvenţă juvenilă decât sărăcia însăşi. Concluziile sale se bazează

pe datele lui Burt, Healy şi Gluecks.
James S. Plant, psihiatru şi directorul de la Essex County Juvenile Clinic
din New Jersey, a găsit că în condiţiile de viaţă într-un mediu suprapopulat
ce este dominat de sărăcie, personalitatea este influenţată în direcţii
nefericite. Plant spune că supraaglomeraţia înseamnă o redusă sau o privare
personală a intimităţii, lipsa unei şanse a dezvoltării sensului individualităţii
sau de a se privi obiectiv. De asemenea, este implicată tensiunea de a fi în
mod constant cu alţii.
Pe de altă parte, anumite avantaje se pot desprinde dintr-o slabă poziţie
economică. Arnold Gesell, director la Yale al clinicii pentru dezvoltarea
copilului şi asociaţii săi, a găsit că acei copii săraci sunt mai capabili de a se
îngriji de ei înşişi decât copiii de aceeaşi vârstă din clasele superioare, dar au
rămas cu mult în urmă la scorul de inteligenţă, abilitate verbală,
spontaneitate, perseverenţă, grad de cooperare şi stabilitate.
Ross Stagner a găsit că studenţii cu statut economic scăzut erau cu mult
mai emotivi decât studenţii cu statut ridicat şi, de asemenea, singurătatea şi
lipsa încrederii în sine sunt atribute ce însoţesc statutul economic scăzut.
Stagner a concluzionat că persoanele aparţinând grupului economic scăzut
sunt handicapate; sărăcia şi privaţiunile nu creează în general un caracter
puternic.
Efectele şomajului asupra personalităţii includ demoralizarea, pierderea
încrederii, a statutului şi apariţia sentimentului de inutilitate, în special în
condiţiile unui continuu şomaj, fapt exprimat atât de către E.W. Bakke,
economist la Yale, cât şi de Paul F. Lazarsfeld de la Universitatea din
Columbia.
În ce mod influenţează statutul economic asupra personalităţii este o
problemă descrisă de Robert S. şi Helen M. Lynd în lucrarea Middletown,
care analizează un mic orăşel tipic american:
“Şi aceasta se întâmplă după toată această divizare în clasa muncitoare şi
clasa afaceriştilor, moment ce constituie o importantă scindare în
Middletown. Simplul fapt de a fi născut de-o parte sau de alta al acestui
moment de cumpănă determinat de aceste două grupuri, este singurul
factor cultural cel mai semnificativ care influenţează ce va face o persoană
toată ziua de-a lungul întregii sale vieţi: cu cine se căsătoreşte; cu cine se
întâlneşte dimineaţa; dacă să aparţină bisericii Presbiteriene sau sectei Haly
Roller; sau să conducă un Ford sau un Buick; dacă fiica să urmeze sau nu
liceul Violet Club; sau soţia să meargă la Sew We to Club ori cu Liga
Studenţilor din Arte; dacă să se înscrie în Odd Fellow ori în Ordinul
Masonic; dacă după-amiaza să se întâlnească cu vreunul ce n-are cravată; şi
tot aşa de la un capăt la celălalt al zilei în acel du-te-vino de bărbaţi, femei
şi copii din Middletown”.
Structura de Personalitate
Este foarte clar că definirea personalităţii rezultă din multe influenţa ce
acţionează în şi asupra copilului. Temperamentul unui individ - care
reprezintă modulaţia energetică şi emoţională - este afectat în mod aparent
de funcţionarea glandelor endocrine, sistemului nervos şi a altor condiţii
fizice sau psihologice. Dar aceşti factori nu înseamnă că determină ceea ce
Gordon Allport denumeşte “portretul final” al personalităţii. Paternul
personalităţii unui individ ce include trăsături, atitudini, interese, valori şi
idealuri este în mare produsul mediului său înconjurător. Calitatea
căminului copilului şi al familiei sale este de o maximă importanţă, dar
experienţa sa şcolară, prietenii, comunitatea, statutul său socio-economic şi
paternul întregii culturi în care el trăieşte este, de asemenea, semnificativ.
Evaluarea acestor forţe relativ importante reprezintă cea mai dificilă sarcină
pentru psihologi; altfel, doar o suprafaţă superficială a fost considerată.
Capitolul XII
MALADIILE MENTALE
HIPPOCRATES, WEYER, PINEL, DIX, KRAEPELIN, BLEULER,

GRIESINGER, BEERS, CAMPBELL, WHITE, JACKSON, MEYER,
ROSANOFF, LENNOX
De când au fost cunoscute tipurile de maladii mentale? Când au început să apară

metodele moderne de tratament? Cum sunt clasificate maladiile mentale? Care este
diferenţa între tulburările organice şi cele funcţionale?
Există vindecare pentru maladiile mentale?
Î n SUA o persoană din 20 va fi la un moment dat al vieţii sale tratată

într-un spital de boli mentale. Îngrijirea şi vindecarea acestor persoane
reprezintă o problemă imensă.
Aparent, maladiile mentale au existat dintotdeauna, dar numai în ultimii 15
ani au început să fie tratate ştiinţific. Am realizat mari progrese de la
timpurile celulelor şi lanţurilor administrate alienaţilor mintali şi este încă
departe ziua unei soluţii ideale.
Protestul lui Hipocrate

Vechi scrieri dezvăluie cazuri de demenţă, convulsii şi forme de stupor. Se
considera că spiritele rele sunt cauza şi astfel, persoanele “posedate” erau
trimise la moarte.
Ocazional apăreau voci ce protestau. Hipocrate, un medic grec

cu o minte ascuţită, ce trăia în timpul lui Pericle, s-a ridicat împotriva
accepţiunilor tradiţionale. Scriind despre epilepsie, numită atunci “maladie
sacră”, el afirma că boala avea o cauză naturală şi nu era nicidecum mai
divină decât alte tulburări. El considera că bolile mentale au determinări
psihologice, adesea o dereglare a bilei galbene sau negre. “Dacă vei
deschide capul - spunea Hipocrat - vei găsi un creier umed, plin cu
transpiraţie şi urât mirositoare. În acest fel vei vedea că nu este vorba de
vreun zeu care îmbolnăveşte trupul, ci boala este cauza”. El a descris multe
anormalităţi mentale cum ar fi fobiile, pierderea memoriei şi confuzia
mentală. În clasificarea tulburărilor mentale el a inclus epilepsia, mania
(numită de el “excitare anormală”), depresia extremă (melancolia) şi
paranoia (definită ca deteriorare mentală). Pentru multe secole, Hipocrate a
rămas vârful autorităţii medicale.
Fondul Perioadei moderne
Evul Mediu a instaurat demonologia şi vrăjitoria, chiar dacă

persoane cu dereglări mentale erau adesea tratate cu ajutorul monahilor.
Uneori erau raportate vindecări miraculoase, cum ar fi o femeie paralizată
ce îşi revine după câteva vizite la mormântul unui sfânt. Ulterior, în secolul
XV, credinţa în vrăjitorie a devenit larg răspândită; pentru aproape 300 de
ani ea a înflorit. Sute de persoane bolnave mental, acuzate de vrăjitorie şi
de a fi posedate de diavol, erau ucise.
În acele timpuri ştiinţa modernă era la început. Spaniolul Juan
Vives, germanul Cornelius Agrippa şi Paracelsus, printre alţii, şi-au ridicat
vocile împotriva brutalităţii stupide practicate în numele religiei. În secolul
XVI, doctorul olandez Johann Weyer, a scris despre respingerea totală a
vrăjitoriei. El cita multe cazuri de tulburări mentale explicându-le printr-o
remarcabilă manieră modernă. De exemplu, el nota că sugestia ajută în
îndepărtarea unor tulburări. Weyer a fost primul medic ce s-a preocupat în
special cu maladiile mentale, de fapt povestea apariţia psihiatriei. El era cu
mult înaintea timpurilor lui; scrierile lui au fost ridicate de biserică şi aşa au
rămas până în secolul XX.
Atitudinea umană a lui Pinel
În timpul Revoluţiei Franceze, Philippe Pinel, un medic interesat

de problematica maladiilor mentale, s-a opus cu îndrăzneală tradiţiei. El a
insistat ca tratarea pacienţilor cu tulburări mentale să se facă într-o manieră
umană. Numit director la Bicetre, un spital înfiorător şi murdar din Paris,
unde alienaţii erau înlănţuiţi ca animalele, el a dispus în primul rând
eliminarea lanţurilor. El trata pacienţii cu prietenie şi consideraţie. A studiat
fiecare individ în parte şi a structurat istoricul fiecăruia. A clasificat
tulburările mentale. Deşi clasificarea sa era simplă, curând a fost înlocuită
de una îmbunătăţită, ceea ce a marcat începutul psihiatriei ştiinţifice.
Pinel argumenta că persoanele alienate au creierele bolnave. Ele
trebuiau tratate cu blândeţe, ca oricare altul cu o indispoziţie fizică. În
ciuda unei acerbe opoziţii el şi-a pus în practică teoria asupra tratamentului
uman şi a fost răsplătit văzând mulţi pacienţi refăcuţi.
Alţi pionieri ai tratamentului uman
În timp ce Pinel restructura spitalul Bicetre, englezul William

Tuke a devenit îngrijorat de condiţiile groaznice din azilurile engleze de
alienaţi. El a creat “Refugiul York”, o plăcută casă de ţară unde pacienţii cu
tulburări mentale puteau trăi, munci şi reface într-o atmosferă religioasă
blândă.
Experimentul lui Tuke a atras în mod considerabil atenţia. O
similară acţiune din America se numea “Refugiul Hartford”, ce a fost
fondat de dr. Eli Todd în 1824; aceasta a devenit un model pentru
instituţiile americane ce se preocupau de tulburările mentale.
Până în 1840, tratamentul alienaţilor s-a dezvoltat foarte încet. În
acea perioadă Dorothea Lunde Dix, o profesoară a unei şcoli din
Massachusetts, a fost zguduită de condiţiile şocante pe care le-a văzut prin
puşcării şi azile. Cu abnegaţie şi energie, dna Dix a făcut investigaţii şi a
prezentat publicului cercetările sale. În timp, ea a influenţat legislaţia a 20
de state să construiască sau să îmbunătăţească 30 de instituţii de igienă
mentală. Adresând Congresului un memoriu, ea a descris condiţiile
groasnice; ea a văzut mai mult de 9000 de idioţi, epileptici şi alienaţi în
SUA ce nu se bucurau de o îngrijire şi protecţie adecvată... “legaţi cu lanţuri
strânse, încovoiaţi de lanţurile grele şi de bilele grele de mental ataşate la lanţurile-
piedică, torturaţi cu frânghiile, biciuiţi cu varga şi teribil de încovoiaţi de furtunile ororii

şi crudelor lovituri; acum subiect al batjocorii, dispreţului şi loviturilor torturii;
abandonaţi în cele mai criminale violări”.
Neobosita dnă Dix şi-a continuat cruciada în Europa. Ea a reuşit
să construiască numeroase instituţii de boli mentale, în special în Scoţia.
Influenţa sa s-a răspândit în lumea largă, extinzându-se asupra îmbunătăţirii
puşcăriilor şi a muncii cu cei ce prezentau insuficienţe mentale, dincolo de
maladiile mentale. Foarte rar o persoană cum a fost Dorothea Dix a
realizat o atât de vastă reformă socială.
Clifford Beers şi Igiena mentală
În prima parte a acestui secol, Clifford W. Beers, un pacient al spitalelor de

boli mentale, îşi nota în momentele sale de luciditate stupizeniile şocante,
ineficienţa şi tratamentul bolii pacienţilor care încă mai caracterizează
instituţiile noastre. Ulterior el s-a refăcut şi a părăsit spitalul. În cartea
intitulată “A Mind That Found Itself”, el îşi descrie experienţele. Beer a fost
capabil să stârnească interesul a numeroşi oameni faimoşi cum ar fi
William James şi Theodore Roosevelt pentru planul său de reformă a
condiţiilor din spitalele de boli mentale.
În afară de dezvoltarea muncii sale “în mişcarea de igienă
mentală”, el s-a dedicat îmbunătăţirii calităţii personalului şi procedurilor
din spitalele pentru alienaţi. Comitetul Naţional pentru igienă mentală şi-a
extins eforturile pentru a include în planurile sale prevenirea tulburărilor
mentale. Mulţi copii au fost îndrumaţi spre clinici unde se abordau
problemele de personalitate şi de comportament, şi aceasta ca rezultat al
eforturilor lui Beers şi asociaţilor săi pe probleme de igienă mentală.
Clasificarea lui Kraepelin
Psihiatrii sexolului XIX considerau în general că maladiile mentale au

fundamente fiziologice. De exemplu, Wilhelm Griesengen scria, în 1845,
că starea de demenţă rezultă din tulburări ale creierului şi sistemului nervos
şi de aceea este o problemă a medicului.
Emil Kraepelin, una din primele două sau trei mari figuri ale
psihiatriei, a realizat la finele secolului XIX prima clasificare completă a
bolilor mentale. În ciuda unor critici, această clasificare a fost adoptată
peste tot în lume. Clasificarea sa conţinea cauze ale maladiei, gradul de
implicare al creierului şi al sistemului nervos, varietatea şi cursul
simptomatic şi metode de tratament. Cele 15 capitole majore includeau
tulburări infecţioase, de epuizare, de intoxicare, dezordini ale creierului,
paranoia, epilepsia (convulsiile periodice), nevrozele (tulburări mentale
uşoare şi dereglări emoţionale) şi defecte mentale (imbecilitatea şi
idioţenia). Kraepelin considera că bolile mentale generate în principal de
condiţii exterioare sunt vindecabile; cele generate de factori constituţionali
sunt incurabile. O tulburare recuperabilă o reprezintă psihoza maniaco-
depresivă, indiferent dacă pacienţii suferă de o extremă exaltare, depresie
sau de o alternare a celor două. Pe de altă parte - ne spune Kraepelin -
demenţia precox, o severă deteriorare mentală, nu poate fi vindecată
deoarece sursa o reprezintă o maladie a creierului, ca defect al procesului
metabolic sau al unei alte condiţii corporale.
Clasificarea curentă
În 1933, Asociaţia Psihiatrilor din America (APA), a adoptat o clasificare

ce include 22 de grupe majore de dezordini mentale şi 36 de grupe minore.
Această structurare începe cu maladiile cu substrat organic definit şi
continuă cu cele având determinări fizice necunoscute.
John J.B. Morgan a condensat lista, astfel:
1. Debilitate mentală sau deficienţă mintală;
2. Neurosifilis, determinat de infecţia sifilitică a creierului şi
sistemului nervos. Forma cea mai cunoscută o reprezintă paralizia generală;
3. Psihoze traumatice, cauzate de maladii fizice în sistemul nervos
central;
4. Demenţa senilă sau deteriorarea neuronală spre vârsta
terminală;
5. Psihoze somatice: Boli mentale însoţite uneori de maladii
infecţioase ori ale glandelor endocrine;
6. Psihoze toxice datorate dezordinii rezultate din îngurgitarea

sau din mirosirea drogurilor ori a otrăvurilor;
7. Epilepsia. Grup de dezordini ce implică atacurile, convulsiile,
în general cu pierderea conştiinţei;
8. Schizofrenia sau dementio precox. “O boală mentală
caracterizată de o extremă dezorganizare a vieţii emoţionale, halucinaţii,
iluzii fantastice, dezintegrare a personalităţii cu o relativă conservare a
funcţiei intelectuale;
9. Psihozele maniaco-depresive. Tulburări ce implică o extremă
exaltare, depresie extremă sauo alternare a acestor două manifestări;
10. Paranoia. Persistenţa iluziilor, de obicei cele ale persecuţiei
sau a gândirii;
11. Psihonevroze sau nevrozele. Tulburări cu determinări organice
necunoscute; forme mai uşoare decât psihozele;
12. Personalitate psihopată. Concept aplicat persoanelor ce nu au
discernământ mental, exceptând cei ce nu se pot adapta din punct de
vedere al moralităţii, socialului şi judiciarului.
Tulburări organice versus funcţionale
Spre finele secolului XIX, psihiatrii au început să distingă între tulburările

mentale cu substrat organic şi cele funcţionale. Înainte de aceasta se
considera că maladiile mentale în general aveau determinări fiziologice -
unele leziuni în structura organismului. Apoi a devenit clar că anumite
maladii, de remarcat nevrozele, implicau deteriorări structurale
necunoscute. Aici necazul este funcţional.
Lui Harry L. Hollingworth îi plăcea să distingă între dereglările
organice şi cele funcţionale ca între două automobile cu defect. O maşină
se împotriva deoarece unele părţi nu mergeau; o bujie nu dădea scânteie,
conducta de combustibil înfundată ori radiatorul nu răcea. Cu siguranţă
acestea sunt cauze “structurale”. Înlocuirea părţilor defecte permitea
pornirea maşinii. Pe de altă parte, maşina se putea opri, deşi aceste
“componente” sunt în bună regulă, dacă unele dintrele ele nu sunt bine
adaptate. Probabil că momentele de aprindere trebuie apropiate,
ventilatorul trebuie întins sau poate că amestecul de gaz trebuie reglat. Aici
necazul nu îl constituie componentele defecte, ci o dereglare în funcţionare
sau organizare. Hallingworth adaugă că distincţia între structură şi funcţie
poate că este neclară, dar aceasta ne foloseşte să cunoaştem dacă trebuie să
cumpărăm piese noi sau doar să facem câteva ajustări, reglaje.
Viziunea funcţională asupra maladiilor mentale a fost arătată în
cea mai mare parte de către Freud şi câţiva psihiatri francezi, a căror
contribuţie o vom examina pe scurt. După Kraepelin şi contemporanii săi,
Eugen Bleuler, un psihiatru elveţian, consideră schizofrenia, psihoza
maniaco-depresivă şi paranoia ca dezordini funcţionale deoarece nici o
cauză organică definită nu poate fi descoperită pentru aceasta. Atunci când
modificările structurale au fost absente, se declara în mod natural că
determinarea este funcţională.
Tulburările organice
Paralizia generală, cunoscută şi ca pareză generalizată sau

dementio paralytica, este caracterizată printr-o deteriorare morală şi
mentală generală. Este cauzată de infecţia sifilitică a creierului şi sistemului
nervos. Simptomele au fost schematizate de către psihiatrii C. Macfie
Campbell şi William Alanson White. Pareticii manifestă necoordonare
motorie, în special în limbaj şi scris. Atenţia le rătăceşte, iar memoria se
prăbuşeşte. Inteligenţa şi raţionamentul sunt deteriorate. Dar cele mai
izbitoare aspecte sunt modificările de personalitate. Crizele de furie şi
actele impulsive devin un fapt comun. Aspectul corporal este neglijat.
Adesea pacienţii poartă discuţii şi acţionează cu caracter imoral şi omit să
răspundă rudelor şi prietenilor. Ei devin mincinoşi şi lăudăroşi, iar uneori
suferă de o extremă manifestare iluzorie, de genul că ei sunt proprietarii a
trilioane de dolari.
Demenţa senilă a fost descrisă de Hollingworth şi alţii. La vârstele
bătrâneţii, modificările pe plan mental pot lua cursul unor accentuări a
deteriorării fizice. Capacitatea critică se diminuează, ca şi orientarea
generală şi memoria evenimentelor recente. Bătrânii devin suspicioşi,
centraţi pe sine, cicălitori. În cazuri extreme ale deteriorării senile, pacienţii
dezvoltă iluzii, halucinaţii şi tulburări emoţionale intense, deşi astfel de
persoane nu trăiesc de obicei foarte mult.
Epilepsia, în general este clasificată ca maladie mentală cu

determinări organice, deşi există multe dubii asupra bazelor corporale
actuale. După Hollingworth, principalele simptome sunt pierderea
conştiinţei, dereglarea coordonării motorii şi spasme convulsive de extensie
mai mare sau mai mică. Forma severă, cunoscută ca forma ‘grand mal”,
apare în 2/3 din cazuri; este marcată de convulsii violente şi pierdere
completă a conştiinţei. În forma “petit mal”, pacientul îşi pierde conştiinţa
doar pentru câteva secunde şi doar cade sau suferă o convulsie. Frecvenţa
atacurilor este extrem de variabilă, ele pot apare în toate felurile, de la
câteva atacuri pe zi la un număr de ani.
Cauza epilepsiei este încă un mister. Psihiatrul englez Hughlings
Jackson, sugera că ar fi rezultatul unei explozii neaşteptate de descărcări
nervoase în aria motorie a cortexului cerebral. Alţi specialişti nu au
convenit asupra detaliilor, dar se acceptă că un tip de funcţionare
fiziologică şi neuronală imperfectă trebuie să fie la baza atacurilor.
Problema eredităţii epilepsiei este încă controversată. W.G. Lennox a
prezentat argumente pentru a demonstra o relaţie între epilepsie şi nevralgii
severe cunoscute ca migrene. Problema este complicată de posibilitatea ca
să existe câteva forme de epilepsie, fiecare putând fi cauzată de câţiva
factori.
Tulburările funcţionale
Schizofrenia sau demenţia precox este cea mai întâlnită dintre

maladiile mentale serioase. După Edmund S. Conklin de la Universitatea
din Indiana, 1/4 din cei internaţi în spitalele de boli mentale sunt
schizofrenici.
Kraepelin a folosit termenul de “demenţia proecox”, cu
semnificaţia unor deteriorări mentale serioase ce au apărut în prima parte a
vieţii. El a găsit că vârful incidenţei este situat în intervalul de vârstă 20-30
ani şi a atribuit-o cauzelor fiziologice. Bleurer observa boala ???? - se poate
instala mai devreme sau mai târziu, iar unii pacienţi pot fi vindecaţi sau pot
fi recuperaţi în mod spontan. Bleuler se îndoieşte de cauzele
constituţionale şi defineşte ca simptom principal - dereglare emoţională şi
nicidecum cea intelectuală. El a înlocuit termenul “schizofrenie” altor
diferite denumiri; literar, aceasta înseamnă o scindare a personalităţii, chiar
- deşi tehnic vorbind - reprezintă o îndepărtare de realitate.
Iată un caz ilustrativ de schizofrenie menţionat de Karl A.

Menninger în lucrarea The Human Mind:
“O fată crescută într-un mediu luxos a fost transferată de la o
şcoală la un colegiu mixt. Era foarte activă social, dar datorită terminologiei
nu a fost iniţiată în comunitatea ei. În acelaşi timp, ea nu a reuşit în studiile
sale, o experienţă unică pentru ea. În final a apărut un <<biet profesor>>
cu care la început vorbea despre sport, după care a început să flirteze în
mod serios. Incapacitatea lui financiară şi alte astfel de probleme îi blocau
o dezvoltare a afacerii şi a terminat legăturile cu prietenul ei printr-o
neînţelegere, dar însoţită de multă suferinţă şi durere.
Curând după aceasta, dintr-o dată s-a ghemuit în mijlocul
camerei şi striga cât putea solicitând explicaţii irelevante. Curând a început
să audă voci ce îi spuneau că la colegiu a fost o mută???, că ea şi profesorul
s-au căsătorit, că toţi o căutau pe dra. S....
Au urmat multe alte îngrijorări şi iluzii. A fost însărcinată, a avut
un copil, a fost regină sau chiar o împărăteasă; ... a fost hipnotizată,
infectată cu sifilis, otrăvită, a fost împuşcată prin gaura cheii.
Iată un fragment din însemnările ei:
<<De aceea testul este acesta: dacă în trecut am cunoscut un succes glorios
şi acceptam favorurile bărbaţilor. Ca să continui, pot spune că sunt o ilegitimă, fiind
orfană în această societate, am fost furată la 5 ani din Anglia pentru a fi subiectul unui
test de hipnoză, iar gărzile din Chicago au fost brutal otrăvite>>”.
Principalul simptom al schizofreniei îl reprezintă anormalitatea

emoţională, în general în sensul apatiei. Persoane sau situaţii care altădată
au crescut în dragoste sau teamă, sau tristeţe, sunt acum cuprinse de
indiferenţă. Pacienţii devin adesea incontrolabili de fericiţi sau trişti.
Abilitatea lor mentală, după cum arată şi testele de inteligenţă, nu se
deteriorează în cele mai multe cazuri. Dar resursele intelectuale s-au
distanţat de alte aspecte ale inteligenţei. De exemplu, un pacient poate
discuta în mod curent afaceri cu multă sensibilitate timp de câteva minute,
după care recade în lumea lui de reverie ori descrie cum vor oamenii să-l
jefuiască sau să-l otrăvească.
Din perioada lui Kraepelin, psihiatrii disting între patru tipuri de
schizofrenie: hebefrenică, catatonică, paranoidă şi simplă. Forma
hebefrenică este marcată de caracter stupid şi copilăros al gândurilor şi
acţiunii. Semnele caracteristice ale catatoniei sunt fie stupor şi rigiditate

musculară sau extrema opusă, ca excitaţie şi activitate frenetică.
Schizofrenia paranoidă suferă din cauza halucinaţiilor şi iluziilor
pronunţate. Forma simplă este cu mult mai greu de descris decât celelalte
tipuri datorită caracteristicilor neclar delimitate. În mod obişnuit există un
patern ce constă din emoţii grosolane, retragerea din realitate, neglijenţă
faţă de aspectul personal, lipsa responsabilităţii şi prevalenţa ideilor fixe
(adesea legate de sex). În cazurile citate mai sus apar adesea discursuri fără
rost şi semne ale iluziei şi halucinaţiilor. Totuşi, multe cazuri nu se
încadrează în nici unul dintre aceste categorii şi uneori se face referire la
“tipuri mixte”.
A doua categorie foarte cunoscută a psihozelor funcţionale o
reprezintă psihozele maniaco-depresive, care reprezintă 15% din cei
internaţi în spitale. Conceptul “maniaco-depresiv” a fost introdus de
Kraepelin, care nota că alternarea perioadelor de exaltare sau depresie pot
apare chiar la acelaşi individ, chiar dacă unii pacienţi manifestă doar o
formă.
Mania poate fi medie sau acută şi este marcată de activitate şi
excitaţie. Maniacii sunt plini de energie, cu insomnii, gălăgioşi, vorbăreţi şi
au idei bizare una după alta. În cazurile hiperacute, pacienţii devin sălbatici,
delirează şi sunt de necontrolat. În starea depresivă, prin contrast, sunt
caracterizaţi de inactivitate şi descurajare, adesea cu sentimente de
vinovăţie şi îngrijorare asupra sănătăţii. În stările extreme, denumite stupor
depresiv, pacientul este complet indiferent - ajungând până acolo să fie
intubat sau injectat pentru a fi hrănit.
O tulburare a ideilor ce poată fi amintită la psihozele maniaco-
depresive o reprezintă melancolia involutivă, maladie deosebit de
prevăzută la femei la momentul menopauzei - între 40-55 ani. Depresia,
agitaţia, iritabilitatea, anxietatea şi sentimentele de vinovăţie apar în mod
tipic unori însoţite de iluzii. În cazuri extreme apare pericolul de suicid.
Din fericire cele mai multe cazuri se refac treptat în 2-3 ani, în măsura în
care organismul se adaptează la noul său statut fiziologic.
O altă tulburare funcţională serioasă este paranoia, o condiţie a
iluziilor fixe şi sistematizate fără alte tulburări ale personalităţii. Adevărata
paranoia este relativ rară, înregistrându-se cam 2% din cazurile internate.
În mod formal, toţi pacienţii ce aveau iluzii au fost clasificaţi ca paronoizi,
dar acum iluziile sunt cunoscute ca fiind comune şi în schizofrenie şi în alte
tulburări.
Psihiatrul Aaron J. Rosanoff a descris paranoizii ca având

suspiciuni fixe, cu iluzia grandorii şi persecuţiei, astfel ei par normali şi
raţionali. Paranoidul este victima totală a iluziilor sale şi de aceea este
periculos. El poate încerca să atace ori chiar să ucidă persoana pe care o
consideră nepotritivă pentru el. Cele mai comune din astfel de cazuri
extreme din spitale sunt excentricii, care depun plângeri şi acuzaţii
nesăbuite sau care se plâng prietenilor şi apropiaţilor cu singura idee
îmbrăţişată în mod constant.
Cauze, tratament şi prevenirea maladiilor mentale
Tratamentul persoanelor bolnave mental le uşurează suferinţa în

mod considerabil. În unele cazuri alienarea chiar se reface. Spitalele
moderne pentru boli mentale, cu liniştea şi atmosfera caldă, cu băi de
soare, terenuri de tenis, terapie ocupaţională, medici, asistente şi însoţitorii
prietenoşi îşi datorează existenţa lor reformatorilor precum Pinel,
Dorothea Dix şi Clifford Beers.
Câteva maladii mentale sunt incurabile. Nimic nu poate fi făcut
pentru a remedia structurile periclitate din psihozele senile sau de a opri
procesele de deteriorare. De asemenea, la alte boli, şansele de reuşită a
tratamentului sunt reduse dacă maladia este avansată, iar pacientul este de
vârstă medie sau mai în vârstă.
Tratamentul medical şi psihologic îl ajută în general pe pacient,
deşi poate că nu îl vindecă complet. De exemplu, psihozele alcoolice sunt
uşurate când pacientul abandonează obiceiul de a bea, învaţă să se relaxeze
şi treptat se reface fizic. După un tratament medicamentos şi dietetic, un
epileptic este suficient de refăcut pentru a părăsi spitalul chiar dacă el încă
să mai menţină regimul.
În ultimii 40-50 de ani au fost realizate progrese însemnate pe
calea cunoaşterii anumitor tulburări mentale. Richard von Krapft-Ebbing,
un psihiatru vienez, a arătat că pareza generalizată este indusă de sifilis. El
a inoculat pacienţii paretici cu germeni sifilitici şi a găsit că ei au încetat să
manifeste semne exterioare ale acestei maladii, ceea ce sugerează cu tărie că
ei existau deja într-o formă evidentă. Ulterior, Hideyo Noguchi,
bacteriolog japonez şi asociat la Institutul Rockefeller din New York, a
probat cazul, descoperind spirochete sifilitice în creierul şi sistemul nervos
al cazurilor de pareze. Un an mai târziu, Julius Wagner-Jauregg, un alt

psihiatru vienez, a găsit că febra mare distruge germenii sifilitici şi îi
vindecă pe pacienţii paretici. Până nu demult pareticii erau infectaţi cu
malaria pentru a se obţine o febră benefică. Ulterior, s-a dezvoltat o
tehnică ce induce unde scurte pentru a se obţine o temperatură înaltă
necesară. O altă tehnică de succes o constituie injectarea în sânge a unui
amestec de arsenic, triparsanidă. Prin această metodă, 1/3 din pacienţi sunt
vindecaţi, iar o altă 1/3 au o remisie perceptibilă.
Bleuler consideră că schizofrenia poate fi vindecată, dar pentru
ani de zile nici un tratament nu a fost găsit; droguri, oxigen şi somn
prelungit au adus un succes nesmnificativ. În 1933 un doctor vienez,
Manfred Sakel, a descoperit accidental efectele remarcabile ale şocului
insulinic asupra pacienţilor schizofrenici. Insulina poate induce coma
diminuând zahărul din sânge. În multe cazuri în care s-au administrat
terapii convulsivante cu insulină nu s-a înţeles pe deplin cum a fost posibilă
recuperarea deplină a multor pacienţi schizofreni. O convulsie similară
poate fi indusă de o compoziţie formată din metazol şi camfor, tehnică
dezvoltată de dr. L.V. Meduna de la Budapesta şi care, de asemenea,
vindecă schizofrenia. După cum era de aşteptat, succese remarcabile au
fost obţinute cu persoanele ce s-au îmbolnăvit de scurt timp sau care au
forme incipiente ale maladiei. Aceste noi tipuri de tratament sunt acum
administrate în toate marele spitale de boli mentale. Prin utilizarea lor, cam
50% din cazurile de schizofrenie au fost recuperate sau s-a îmbunătăţit.
Deşi tratamentele cu şocuri convulsivante produse de insulină şi
metrozol, nu au reuşit în vindecarea psihozelor maniaco-depresive, un nou
gen de şoc electric a fost aplicat pe capul pacienţilor maniaci sau depresivi,
producând însemnate cazuri de recuperări, chiar dacă o cifră exactă nu
poate fi declarată. Unii psihiatrii susţin că şocurile electrice sunt la fel de
eficiente şi în cazurile de melancolie involutivă. Alţii se axează mult mai
mult pe extractele glandulare ce sunt desemnate să restaureze echilibrul
endocrin dereglat de menopauză. În orice caz perspectiva este
încurajatoare.
Prevenirea maladiilor mentale reprezintă o problemă psihologică,
medicală, socială. Ştim cum pot fi prevenite unele maladii mentale, dacă
persoana nu foloseşte droguri, alcool şi nu este infectat de sifilis ei nu vor
dezvolta psihoze toxice sau pareze generalizate. Pentru alte boli lucrurile
sunt neclare. Prevenirea lor depinde în mare parte dacă boala este
congenitală sau dobândită.
Din nefericire, cercetările asupra cauzelor apariţiei schizofreniei

şi a altor tulburări funcţionale au degenerat într-o varietate de interpretări
conflictuale. Kretschmer, după cum am văzut, a găsit că constituţia
corporală este un factor important în dezvoltarea schizofreniei şi a
psihozelor maniaco-depresive. Franz Kallman de la Colegiul medicilor şi
chirurgilor de la Universitatea din Columbia, insistă asupra interpretării
eredităţii a acestor boli.
Totuşi, majoritatea psihiatrilor sunt de acord cu Adolf Meyer de
la John Hopkins că, dezordinile mentale funcţionale sunt rezultatul anilor
formării obiceiurilor incorecte. După Meyer, psihozele reprezintă
incapacitatea maximă de adaptare la mediu. Cauzele unor astfel de
neajunsuri pot fi regăsite desigur în planul ereditar sau fiziologic, dar nu
este locul să o dezbatem.
În opinia majorităţii psihiatrilor, factorii de “predispoziţie” şi
“accelerator” cooperează la generarea tulburărilor funcţionale. Ereditatea
predispune anumite persoane spre îmbolnăviri mentale, dar maladia nu
apare fără precipitarea experienţelor nefericite. Întrucât reglarea eredităţii
prin evaluări eugenice este extrem de dificilă, cel mai bun plan este de a
observa potenţialul persoanelor instabile şi de a le îndepărta de stresul şi
tensiunea situaţiilor frustrante.
Realizând o retrospectivă a ultimilor 30-40 de ani, descoperim că s-au
realizat progrese încurajatoare în înţelegerea, tratamentul şi prevenirea
maladiilor mentale. Unele din cele câteva produse secundare ale celui de-al
II-lea război mondial par să fie dezvoltarea informaţiilor asupra modului
de reabilitare a cazurilor de şoc în urma bombardamentelor şi a altor
cazualităţi mentale şi nervoase generate de război. Bătălia împotriva bolilor
mentale nu a fost încă câştigată, dar un număr de succese recente fac ca
prospectarea viitorului să fie strălucit.
Capitolul XIII
CONFLICTELE ŞI INCONŞTIENTUL
MESMER, BRAID, LIEBEAULT, BERNHEIM, CHARCOT, JANET,

FREUD, BREUER, ADLER, JUNG, PAVLOV, MAIER, LEWIN,
RANK, FERENCZI, STEKEL, HORNEY
Ce este mesmerism-ul? Cum poate hipnoza să vindece bolile mentale? Cum apar
conflictele? Ce înseamnă “nevroza”? Ce este represiunea? Unde este inconştientul? De ce
Freud este atât de important? Cum se desfăşoară psihanaliza?
M
ult mai uşoare decât formele de boli mentale serioase sau psihoze sunt
nevrozele. Persoanele nevrotice arareori sunt numite “nebuni”; aceste
persoane sunt pur şi simplu “bizare” sau “ciudate”. În cele mai multe
aspecte ele par normale. Ele pot merge la muncă şi îşi văd de afaceri ca toţi
ceilalţi, dar ei sunt urmăriţi de temeri, anxietăţi sau obsesii; sunt nervoase şi
adesea au indispoziţii fizice cum ar fi dureri de cap, indigestii, vertijuri sau
alte forme de durere. Nevrozele apar ca urmare a unor conflicte
emoţionale severe cărora nu le-au găsit o soluţie. Chiar şi astăzi acest fapt
nu este înţeles în întregime.
Mesmerism-ul
Pe la 1760, un tânăr austriac, student medicinist, Anton Mesmer,

şi-a manifestat interesul asupra teoriilor lui Paracelsus. Acest Paracelsus, un
doctor al secolului XVI, considera că influenţele magnetice ale stelelor pot
vindeca bolile umane. Mesmer s-a orientat pe folosirea unui magnet pentru
a “elimina” maladia. El a raportat vindecarea cu succes a unor cazuri de
paralizie şi convulsie. În curând el a descoperit că influenţele magnetice pot
fi redate de mâinile omului tot atât de bine ca şi metalul. Acest “magnetism
animal”, a fost etichetat de majoritatea medicilor drept şarlatanie, chiar
dacă ei au admis efectele curei. O comisie regală a fost desemnată - comisie
din care făcea parte Benjamin Franklin cât şi chimistul Lavoisier. Acest
grup a studiat procedura lui Mesmer şi au concluzionat că vindecarea nu
provine din magnetism, ci din imaginaţia pacientului. Mesmerismul a fost
discreditat în cercurile ştiinţifice şi chiar marcat ca fiind periculos pentru
morala publică, dar interesul popular pentru această tehnică a continuat
până aproape un secol.
Cu 15 ani mai târziu, un chirurg englez, pe nume James Braid, a
studiat transa ca stare indusă prin mesmerism. El a observat că aşteptările
pacientului sunt cel mai important factor, că transa rezultă în cea mai mare
parte din sugestie. Braid este cel ce a introdus termenul de “hipnotism”.
Doctorii au început să manifeste interes faţă de hipnotism şi
sugestie. Medicul francez Ambroise Auguste Liebeault a folosit
hipnotismul în practica sa la Nancy. El a dovedit succese în cazurile de
isterie, o tulburare nervoasă a cărui principal simptom îl reprezintă o
indispoziţie fizică. Pacienţii isterici au fost vindecaţi de paralizie, orbire,
ticuri sau anestezii, prin sugestii pozitive. În timpul transei, Liebeault le
spunea pacienţilor că indispoziţiile lor vor dispare; ei se conformau. El şi
colegul său, Hippolyte Bernheim, după ani de experienţă cu hipnotismul au
concluzionat că toate persoanele sunt sugestibile, chiar dacă în grade
diferite.
Teoriile lui Charcot şi Janet
În timp ce la Nancy practicau Liebeault şi Bernheim, Jean Martin Charcot

îşi începuse la Paris studiile sale asupra tulburărilor mentale şi nervoase.
Fiind unul din marii neurologi ai acelor timpuri, Charcot considera că
isteria are baze fiziologice. Opunându-se orientării de la Nancy, el spunea
că inducerea stării de hipnoză rprezintă un simptom al isteriei - transa
hipnotică poate fi indusă doar persoanelor cu tendinţe isterice. Charcot a

descris trei etape ale stării hipnotice: letargia sau somnolenţa, catalepsia sau
rigiditatea şi somnambulsimul sau disocierea personalităţii. Liebeault şi
Bernheim au comentat despre caracterul inevitabil al acestor trei etape. Ei
afirmau că hipnoza variază în funcţie de pacient. Hipnoza uşoară, care este
o stare pasivă, receptivă, poate fi indusă la mai mult de 80% dintre subiecţii
normali. Bernheim, pentru a demonstra aceasta, a prezentat date asupra a
10.000 de cazuri. Studii certe vin să certifice punctele de vedere ale şcolii
de la Nancy, chiar dacă este clar că persoanele isterice pot fi mult mai uşor
şi mai adânc hipnotizate.
Charcot a studiat cu atenţie caracteristicile isteriei observând că
apar modificări neurologice în timpul hipnozei. El a descris că
personalitatea isterică, găsită ca fiind la fel la bărbaţi şi femei, contrar cu
credinţele anterioare. El a insistat că vindecările prin credinţă de genul
celor de la Lourdes, apar la persoanele cu tendinţe isterice ca un rezultat al
influenţei hipnotice a locului sfânt. Datorită prestigiului său el a reuşit să
convingă oamenii de ştiinţă că hipnoza este un fapt psihologic.
Charcot a atras mulţi doctori capabili la spitalul şi şcoala din
Paris. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Pierre Janet şi Sigmund
Freud.
Janet a găsit că pacienţii isterici hipnotizaţi îşi pot reaminti evenimente
altfel de nereamintit în stare normală. De exemplu, un şoc emoţional uitat
va fi dezvăluit şi apoi oferă cuiul ce a generat nevroza. Prin sugestia din
timpul transe se va îndepărta evenimentul din trecut, Janet a fost capabil să
anuleze multe simptome. El a dezvoltat o teorie după care isteria
reprezintă o “disociere” sau o integrare imperfectă a personalităţii.
Personalităţile normale sunt bine integrate. Personalităţile isterice sunt
scindate şi devin subiect al divizării interne.
Janet considera că nevrozele se constituie din slăbiciunea
constituţională şi lipsa resurselor energetice, posibil cu o bază ereditară.
Dar Janet recomanda tratamentul psihologic şi nicidecum medicaţia ori o
altă terapie fiziologică. El a inventat conceptul de “psihastenie” (ce
reprezintă “slăbiciune a minţii”) pentru a identifica cazurile ce implică stări
extreme de temeri, obsesie şi compulsii.
Freud şi Psihanaliza
În comparaţie cu Charcot şi Janet, Sigmund Freud a declarat că

nevrozele au origine psihologică. Remarcabilele sale teorii şi tehnica sa de
terapie a nevrozelor, au agitat lumea după cum nici un alt psiholog nu a
mai făcut-o.
Freud s-a născut în 1856 într-un mic oraş din Moravia, atunci
inclusă în Austro-Ungaria. El a studiat medicina la Viena, unde a şi trăit
până în 1938 când naziştii au anexat Austria, ceea ce l-a determinat să
exileze. A murit la Londra în 1939.
Interesat de neurologie, Freud a sosit la Paris în 1885, pentru a
studia cu Charcot, unde a învăţat să folosească hipnoza pentru a trata
isteria. Odată, discutând despre nevroza unei tinere femei l-a auzit pe
Charcot spunând că sexul este întotdeauna miezul necazurilor. Această
remarcă l-a impresionat pe Freud atât de mult şi ulterior s-a implicat mult
în dezvoltarea psihoanalizei.
Reîntors la Viena, după un an de stat la Paris, Freud a început
tratarea prin hipnoză a pacienţilor nevrotici. Având doar un succes parţial,
el i-a vizitat pe Liebeault şi Bernheim la Nancy pentru a studia metoda lor
hipnotică. Chiar după aceasta el i-a descoperit hipnozei o valoare
îndoielnică, deoarece unii pacienţi nu puteau fi hipnotizaţi, iar alţii ce
puteau fi eşuau în procesul de refacere.
După toate acestea el a lucrat cu un fost coleg, Josef Breuer, care
a dezvoltat tratamentul “prin discuţii”. Breuer a descoperit că un pacient
era ajutat dacă era încurajat sub hipnoză să-şi declare problemele
emoţionale. Breuer şi Freud au denumit această tehnică “catarsis”,
deoarece era pentru pacient un mijloc de a scăpa de emoţiile înăbuşite sau
reprimate. La scurt timp după ce au publicat o carte în 1895, denumită
“Studies in Hysteria”, Breuer s-a retras din echipă.
Curând, Freud a lăsat hipnoza şi s-a concentrat pe discuţie ca
metodă de literă asociaţie. El spunea pacienţilor să se relaxeze, să se
concentreze pe necazurile lor şi să spună orice le venea în minte. Freud a
găsit această tehnică ca fiind superioară hipnozei, deoarece pacientul
rămânea în stare de activitate şi cooperare în timp ce luptă cu dificultăţile.
Inconştientul
Teoria personalităţii realizată de Freud, deja conturată în

capitolele anterioare, propunea că libidoul sau pulsiunea vieţii sexuale îşi
are originea în inconştient. Acest concept de inconştient este punctul
central al teoriei şi practicii în psihoanaliză.
Existenţa unei vieţi mentale inconştiente, opuse celei conştiente,
nu era o idee nouă. Cu 75 de ani înaintea lui Freud, John Friedrich Herbart
a făcut din inconştient o parte importantă a sistemului său de psihologie.
Harlad Höffding şi William James, contemporani cu Freud, au scris despre
influenţa “minţii inconştiente” asupra comportamentului uman. Dar Freud
a dezvoltat ideea mult mai sistematic şi mai persistent.
Viaţa mentală, spune Freud, este divizată în trei părţi:
conştientul, preconştientul şi inconştientul. Conştientul este cu mult mai
mic şi mai puţin semnificativ decât se presupune în general. El generează
doar ideile şi sentimentele prezente în conştiinţa imediată. Alte conţinuturi
mentale sunt uşor de readus în conştiinţă, acesta este preconştientul -
material doar temporar absent din conştiinţa centrală.
Cu totul diferit este inconştientul, care reprezintă cel mai mare
segment al minţii, un rezervor imens ce conţine toate impulsurile şi
aspiraţiile noastre primare. Deşi cu totul în afara conştiinţei, el poate şi
reuşeşte să influenţeze extraordinar viaţa mentală. Impulsuri uitate sau
neacceptate de social încearcă în mod constant să răzbată din inconştient în
conştient şi sunt reţinute de Ego, astfel producându-se conflictele care,
dacă sunt destul de importante generează nevroze.
Refularea şi visele
Freud a descoperit că în timpul liberei asociaţii pacienţii nu pot să-şi

reamintează sau ezistă să-şi exprime anumite repere dureroase sau penibile.
Încercând să-şi explice această rezistenţă, Freud a formulat faimoasa sa
teorie a refulării, după care Egoul transmite memoriei acele dorinţe
neplăcute, iar ideile refulate se pot strecura în conştiinţă sub forma
visurilor. Ele sunt deghizate. Adevărata însemnătate este portretizată
simbolic. Freud s-a orientat asupra interpretării simbolisticii visului. Iată un
exemplu:
“Un bărbat şi o femeie ce se iubeau au petrecut o noapte
împreună; el îi descria natura ei ca fiind o mamă, era una din acele femei a
căror dorinţă de a avea un copil venea irezistibil în timpul mângâierilor.

Totuşi, condiţiile întâlnirii lor au făcut necesar luarea precauţiilor de a
preveni sarcina. La deşteptare, în dimineaţa următoare, femeia a relatat
următorul vis:
<<Un ofiţer cu şapcă roşie a urmărit-o pe stradă. Ea a fugit de el
şi a alergat pe scări, cu el pe urmele sale. Fără să respire ea a ajuns în
cameră şi a închis uşa în urma ei. Bărbatul a rămas afară şi privind pe gaura
cheii ea l-a văzut stând afară pe bancă, înlăcrimat!>>
În urmărirea de către ofiţerul cu şapcă roşie şi urcarea scărilor cu
răsuflarea oprită recunosc reprezentarea actului sexual. Prin faptul că
visătorul îşi închide afară urmăritorul poate servi ca un exemplu de mijloc
de inversiune atât de frecvent angajate în vise, căci în realitate bărbatul era
cel ce s-a retras înainte de completarea actului sexual. În acelaşi mod ea îşi
proiectează propriile sale sentimente de supărare asupra prietenului ei, de
aceea el plânge în vis, lacrimile sale făcând aluzie în acelaşi timp la fluidul
seminal”.
Nu toate visele au la Freud semnificaţie sexuală. Esenţial este să
surprindem dorinţele. Unele satisfac setea sau dorinţa de libertate. Dar
visele deghizate şi distorsionate au semnificaţie sexuală. El oferă o listă cu
cele mai cunoscute simboluri sexuale.
O casă reprezintă corpul uman. Organele genitale masculine sunt
simbolizate de beţe, ţăruşi, pixuri, scule, arme, baloane şi avioane. Organele
feminine sunt indicate prin oale, grote, cutii, recipienţi, uşi, camere şi porţi.
Merele, piersicile şi alte fructe înseamnă pieptul femeii. Părul pubian al
ambelor sexe este reprezentat în vise de păduri sau tufişuri. Relaţiile
sexuale sunt reprezentate prin dans, ascensiuni şi prin experienţe violente.
Ridicare din apă semnifică actul naşterii.
Freud îşi sprijină interpretările amintind de o simbolistică
similară în povestiri, folclor, cântece, glume şi epitete. De exemplu, Noul
Testament se referă la o femeie ca la “un vas prea slab”. Freud ne spune că
simbolurile sunt invariabile, chiar dacă el admite importanţa asupra
cunoaşterii personalităţii şi condiţiilor de viaţă ale pacientului pentru a
extrage adevărata semnificaţie din visele lui. Mulţi psihanalişti îl contrazic
pe Freud, insistând pe faptul că însemnătatea tuturor simbolurilor depind
de experienţele visătorului. Dar cu toţii sunt de acord că interpretarea
visurilor ajută analistul să înţeleagă conflictele pacientului şi conţinutul
inconştientului acestuia.
Dinamismul Freudian
Orice persoană adoptă un mijloc sau “dinamism” în

conformitate cu teoria lui Freud pentru a-şi rezolva discrepanţa dintre Id şi
solicitările realităţii. Refularea este un fapt caracteristic dinamismului;
aceasta suprimă ideile inacceptabile şi întâmpină scurgerea lor în planul
conştient. O altă modalitate este “sublimarea” prin care libidoul este
canalizat spre finalităţi sociale acceptabile. Interesele profesionale,
pasiunile, activităţile civice şi chiar religia sunt doar nişte exemple de
sublimare. “Raţiunea” protejează Ego-ul sau sinele împotriva îngrijorării
asupra motivelor antisociale prin substituirea motivelor acceptate social
pentru conduită. “Proiecţia” reprezintă transpunerea în dorinţele
pulsiunilor altor persoane pe care propriul Ego le repudiază. “Regresia”
reprezintă revenirea la un comportament copilăresc şi la tipuri infantile de
gratificaţie. “Conversia” semnifică convertirea conflictelor în simptom
fizic; este un mecanism caracteristic isteriei. Adoptate inconştient, aceste
dinamici sunt modalităţi ale Ego-ului de a rezolva conflictele. Acestea apar
mult mai clar la persoanele nevrotice unde conflictele sunt mai mari.
Nevrozele şi tratamentul acestora
Freud remarca că toate persoanele au în copilărie complexe

sexuale cu anumite conflicte şi refulări minore. Toate acestea sunt
rezolvate în mod rezonabil de indivizii normali. Nevrozele rezultă atunci
când libido-ul se fixează pe obiectele iubirii copilăriei, cum ar fi subiectul
însuşi sau unul din părinţii lui sau când relaţia sensibilă între Ego, Super-
ego şi Id se dereglează, rezultând conflicte serioase. Frustrarea este
facilitată când solicitările realităţii devin excesiv de severe.
Tratamentul psihanalitic urmăreşte să elibereze libido-ul de
fixaţiile sale nefericite şi să-i consolideze Ego-ul în măsura în care pacientul
poate lupta cu problemele lui. Prin liberă asociaţie şi prin interpretarea
visurilor, analistul încearcă să înţeleagă conflictele pacientului. Când
pacientul este adus în tratament la punctul unde el poate accepta
interpretarea analistului asupra dificultăţilor lui, el se găseşte pe calea
refacerii.
Alfred Adler şi Complexul de inferioritate
Unul din primii discipoli lui Freud s-a desprins de acesta şi a creat o şcoală
rivală numită “psihologie individuală”. Alfred Adler nu era de acord cu
accentuarea pe problema sexuală şi pe distincţia lui Freud între conştient şi
inconştient. Pentru Adler, pulsiunea de bază o reprezintă lupta pentru
superioritate. Când această este blocată cum adesea se întâmplă, persoana
resimte un sentiment de inferioritate şi rezultă un “complex de
inferioritate”. Atunci el încearcă să-şi compenseze inferioritatea,
susţinându-se el însuşi prin alte modalităţi. Dacă activitatea de compensare
dobândeşte recunoaştere, sentimentul de inferioritate poate fi îndepărtat.
Dacă compensaţia este necugetată şi antisocială, aceasta constituie o
nevroză. Nu refulările sexuale, ci blocarea autoafirmării - ne spune Adler -
generează tulburările nevrotice.
Tratarea nevrozei conform cu “psihologia individuală”, trebuie
descoperit “stilul de viaţă” sau rolul pe care pacientul l-a adoptat în
copilăria timpurie, în principal ca rezultat al pozţiei sale în familie. Toate
acestea sunt explicate pe înţelesul pacientului, aşa încât el să-şi înţeleagă
complexul de inferioritate şi eşecurile eforturilor compensatorii. Apoi el
este călăuzit spre scopuri mult mai mult acceptate social şi mult mai
apropiate de capacitatea lui de achiziţie.
Psihologia analitică a lui Carl Jung
Un alt psihanalist ce l-a însoţit pe Freud este Carl G. Jung. La

Zurich el a pus bazele şcolii “psihologiei analitice”. Jung considera că
libido-ul reprezintă o energie ce poate lua multe forme. La copil se
manifestă ca furie; ulterior devine dorinţă sexuală sau autoafirmare. Pentru
Jung inconştientul nu este după cum considera Freud în întregime imoral şi
animal. El include principii morale şi chiar religioase. Inconştientul este
format dintr-o parte cu caracter personal şi una cu caracter colectiv.
Aspectul colectiv constă din modalităţi de a gândi şi simţi.
Jung declara că interpretarea freudiană a nevrozelor priveşte
factorii ce au dus la precipitarea maladiei. Jung spune că nevroza apare pe
de-o parte deoarece complexele constituie în copilărie persistă şi pe de altă

parte pentru că unele dificultăţi prezente suprasolicită capacitatea de
adaptare a persoanei. În tratarrea nevrozei Jung utilizează libera asociere şi
analiza visurilor, dar el începe cu studierea problemei prezente şi a modului
de abordare de către pacient a problemei. Analiza Jungiană lucrează atât cu
prezentul cât şi cu trecutul şi încearcă să integrele orientările personalităţi
conştiente şi inconştiente.
Alţi psihanalişti
Există şi alţi câţiva psihanalişti ce au adus contribuţii la
înţelegerea şi tratementul nevrozelor. Unul din discipolii lui Feud, şi anume
Otto Rank, a realizat binecunoscutele studii asupra miturilor şi orientărilor
incestuale. El este bine cunoscut pentru teoria “trauma naşterii”; şocul
părăsirii uterului şi intrarea în lumea neprietenoasă este cauza fundamentală
a necazurilor noastre emoţionale. Nevroza este interpretată de către Rank
ca o încercare de a reveni în uter sau de a obţine o renaştere.
Doi alţi adepţi ai Freudismului, Sandor Ferenczi şi Wilhelm
Stekel, au obiectat asupra lungimii perioadei consumată de tehnica
“pasivă” de terapie. Ei doreau ca analistul să se implice mult mai activ în
direcţionarea pacientului în libera asociere. Despre aspectele acestei
metode, Ferenczi şi Stekel afirmau că rezultatele bune pot fi obţinute în
câteva luni în loc de un an sau mai mult cazul analizei tipice Freudiene.
O reinterpretare recentă a teoriei lui Freud, care subliniază
influenţele culturale este prezentată de Karen Horney, psihianalist ce
practică la New York. Ea afirmă că nevrozele şi conflictele nu se nasc din
surse instinctuale sau biologice, după cum afirma Freud în general. Ele
sunt generate de contradicţiile culturii noastre. De exemplu, noi suntem
învăţaţi să ne iubim ca fraţii şi fără egoism, dar, de asemenea, competiţia
pentru succes este accentuată. Ca urmare a unor astfel de conflicte apar
ostilităţile, temerile şi alte simptoame nevrotice. După interpretarea dr.
Horney, persoanele nevrotice într-o anume societate sunt identice,
indiferent de diferenţele ereditare deoarece conflictele lor sunt produsul
unei culturi comune.
Clasificarea nevrozelor
Din lucrările secolului XIX şi cele ale lui Freud, psihiatrii au

realizat următoarea clasificare a nevrozelor:
1. Isteria. O tulburare în care conflictele pacientului îl conduc
spre simptome fizice de genul paraliziilor şi pierderea sensibilităţii
(anestezia);
2. Psihastenia. O categorie ce conţine fobii de genul teama de
înălţimi sau de spaţii închise, obsesii şi compulsii asemeni cleptomaniei
(hoţie compulsivă) sau piromania (punerea focului ca manifestare
compulsivă);
3. Neurastenia. Stare de oboseală sau de slăbiciune anormală,
cu numeroase dureri;
4. Nevroza anxioasă. Îngrijorarea cronică; uneori inclusă în
neurastenie;
5. Ipohondria. Preocuparea cu sănătatea şi funcţiile corporale.
Adesea indusă de neurastenie sau nevroza anxioasă.
Pentru a ilustra nevrozele, prezentăm un interesant caz de isterie

descris de Laurence F. Shaffer de la Institutul de Tehnologie Carnegie. Un
tânăr dintr-un mic orăşel, având o voce plăcută soseşte în oraş pentru a
studia arta cântecului - o mişcare ce implica sacrificii financiare ale mamei
sale. În curând el a dezvoltat o ciudată durere şi rigidizare a muşchilor
gâtului, ceea ce îl împiedica să exerseze sau să cânte în public. Studiul de
caz a dezvăluit conflicte inconştiente severe între dorinţa băiatului de a
deveni un mare cântăreţ şi teama că este mediocru şi că iroseşte banii
mamei sale. Durerea gâtului a rezolvat problema. Şi-a depăşit dificultatea
într-un mod acceptabil social. După cum spunea Schaffer, această boală îl
scuză în acceptarea eşecului; aceasta i-a dat satisfacţie atât lui cât şi mamei
şi societăţii în general. Cu o indispoziţie a gâtului el nu va putea cânta şi
nimeni nu îl va acuza de vreun eşec. Îndemnat de psiholog, băiatul a reuşit
să-şi vadă eventual limitele muzicale. El a decis că afacerile ar fi un
domeniu mai bun pentru el. Ulterior, când cânta pentru recreere, durerea
gâtului îi dispărea.
Shaffer schiţează câteva mecanisme de adaptare prin care
persoanele normale şi nevrotice caută să-şi rezolve conflictele. Cazul de
mai sus arată adaptarea printr-o indispoziţie. Adaptarea prin apărare
include încercări agresive pentru a-şi compensa inferioritatea. Adaptarea
prin retragere implică o tehnică diferită - fuga de problemă sau refugierea

în reverie şi comportament infantil. O altă încercare de adaptare o
reprezintă refularea, o inconştientă, dar o uitare corespunzătoare a
elementelor neplăcute. “Reacţiile persistente de neadaptare” includ
anxietatea şi îngrijorarea, nervozitatea, oboseala şi diferite nevralgii.
Mecanismele menţionate - spune Shaffer - sunt adoptate în mod
inconştient prin încercare şi eroare, deoarece ele oferă mijloacele de
rezolvare a conflictului şi prin aceasta obţinerea adaptării.
Nevroza experimentală
Pe când studia condiţionarea la câini, Ivan Pavlov a realizat o interesantă

descoperire pe care a numit-o “nevroze experimentale”. Un câine a fost
pregătit să saliveze ştiind că i se va da hrană oricând apărea cercul de
lumină. Aceluiaşi câine i s-a arătat pata eliptică de lumină, dar nu a fost
hrănit şi nu a salivat. După ce câinele a distins cu claritate, între care şi
elipsa, cea din urmă a fost modificată spre forma circulară. Când cele două
au devenit aproape identice, puterea de discriminare a animalului a
dispărut. El saliva fără restrângere, lătra, scheuna şi se zbătea să scape de
aceste greutăţi. Condiţiile experimentale la care a fost constrâns câinele
pentru a discrimina stimulii, i-au generat o stare nevrotică, fapt afirmat de
Pavlov.
Ulterior şi alţi investigatori au urmat experimentul lui Pavlov.
Howard S. Liddell de la Cornell University, a generat comportamente
nervoase, dezorganizate, la oi şi porci, folosind tehnica lui Pavlov cu unele
modificări. Norman R.F. Maier de la Universitatea din Michigan, a pregătit
şobolani pentru a distinge între două cartoane de străluciri diferite, apoi a
schimbat condiţiile şi a forţat animalele să acţioneze fără a avea un răspuns
apropiat. Şobolanii au manifestat un comportament anormal, săreau
sălbatic, alergau violent înainte şi înapoi, intrau într-o convulsie de genul
epileptic şi deveneau rigizi şi pasivi ca şi într-o comă. Condiţiile esenţiale
pentru un astfel de comportament anormal - spune Maier - pare să fie o
necesitate de a reacţiona în situaţii în care toate celelalte moduri de
comportament au fost irosite.
Investigatorii au fost precauţi la introducerea fiinţelor umane în
situaţii care pot produce nevroze. Totuşi, au fost realizate câteva
experimente asupra efectelor frustrării. Cel mai cunoscut a fost realizat de
către Kurt Lewin şi doi asociaţi. Câtorva copii de la o creşă li s-au oferit
jucării să se joace în timp ce observatorii notau performanţele copiilor pe
scala “constructivităţii”. Celor mai mici li s-au permis să se joace timp de
15 minute cu un număr mult mai mare de jucării interesante. Apoi, fără
nici o explicaţie, copiii erau forţaţi să revină la jucăriile anterioare, mai
puţin plăcute la joacă, chiar dacă ei încă zăreau jucăriile mai fine la colţul
camerei. Ei şi-au dezvăluit o frustrare în diferite moduri, cea mai
semnificativă fiind micşorarea constructivităţii jocului lor. În termeni
Freudieni, frustrarea lor a determinat o regresie la un nivel de
comportament mult mai infantil.
S-a recurs la tehnici experimentale pentru a ridica gradul de
anormalitate mentală a unor subiecţi. Laboratorul niciodată nu poate
duplica cu succes condiţiile complexe ale modului de viaţă actual, dar
experimente de genul celor realizate de Pavlov, Maier şi Lewin pot oferi
repere ce vor ajuta la înţelegerea şi controlarea comportamentelor
anormale.
CAPITOLUL XIV
ÎNVĂŢAREA
LOCKE, HARTLEY, HERBART, SPENCER, BAIN, JAMES,

WALDEYER, BRYAN, BOOK, WATSON, THORNDIKE, PAVLOV,
BEKHTEREV, KÖHLER, WOODWORTH, HULL, DUNLAP
Pot învăţa toate organismele?

Cum are loc învăţarea? Cum este studiată în laborator? Ce este curba învăţării? Cum
diferă unele moduri de altele? Putem transfera pregătirea dobândită într-o activitate într-
o alta?
Care sunt principalele legi ale învăţării?
Învăţarea implică modificarea comportamentului şi formarea

obiceiurile “Învăţarea” este aproape sinonim cu “trăi”. În mod
conştient sau inconştient, toţi dintre noi învăţăm câte ceva în
fiecare zi - persoane, nume şi chipuri, evenimente noi, unde să oprim în
tocmeală sau cum să foloseşti noile dispozitive. Există desigur diferenţe
individuale; unii învaţă mai multe în timpul vieţii, iar alţii învaţă mai repede
decât alţii. Psihologul Herbert S. Jennings arăta în cartea “Behevior of Lower
Organisms”, lucrare publicată în 1906, că toate animalele învaţă, de la
amoeba şi până la om. Amoeba învaţă doar să se ferească de a fi hrana
unor particule periculoase, pe când omul învaţă să extragă rădăcini pătrate,
să zboare în aeronave sau să danseze rumba. Dar toate sunt forme ale
învăţării. Ele diferă prin gradul de complexitate.
Filosofii, în ciuda interesului manifestat pentru educaţie, au spus

foarte puţine despre procesul învăţării în sine. Câţiva au analizat “asociaţiile
de idei”, dar grija lor era mai mult spre memorie şi gândire decât la învăţare
ca formarea unui obicei. O excepţie a fost John Locke, care a observat în
secolul XVII în ce mod oamenii tind să asocieze ideile şi obiectele,
fenomen similar cu ce numim condiţionare. El a analizat într-o remarcabilă
manieră modernă cum neplăcerile şi temerile sunt inculcate în mintea
omului prin asociere cu experienţele anterioare neplăcute. Pentru Locke
minzea unui nou născut este tabula rasa şi care va fi impresionată prin
receptarea experienţelor universului asupra sa.
Johann Friedrich Herbart, considerat a fi primul care a scris un manual de
psihologie (în 1816) a adus o contribuţie importantă în elaborarea primelor
teorii ale învăţării. Anterior asociaţioniştilor, după cum erau ei denumiţi,
considera fiinţa umană ca fiind o creatură pasivă ce receptează anumite
impresii. Herbart susţinea că experienţele trecute sau “apperception
mass”, după cum le denumea el, contează foarte mult în crearea noilor
asociaţii şi cu memoria. De asemenea, el susţinea că cele mai multe gânduri
ale unei persoane tind să staţioneze în “subconştient”, de unde ele pot
reapare ulterior. (Aceasta a fost prima bază a teoriei inconştientului.)
Fiind un filosof practic, Herbart nu a ezitat să-şi explice teoriile.
El l-a întâlnit pe Johann Heinrich Pestalozzi, un pionier al educaţiei
elveţiene şi a devenit interesat pe acest domeniu de construirea
curriculumului asupra capacităţilor şi intereselor copiilor. Herbart a stabilit
o şcoală la Konigsberg şi a demonstrat, printre alte lucruri, că un copil
poate deveni interesat de orice dacă există o experienţă necesară
preliminară (apperception mass). Spre exemplu, el poate înţelege şi
interpreta o hartă a Europei dacă a învăţat deja în ce mod sunt reprezentate
pe hartă terenurile, apa, munţii din propria vecinătate. De aceea Herbart
insistă ca subiectele de şcoală, ca să poate fi efectiv învăţate şi să susţină
interesul copilului, ar trebui aranjate şi prezentate astfel încât copilul să
poată relaţiona un nou material la materialul deja existent, învăţat.
Remarcabil prin accentuarea importanţei interesului şi motivaţiei în
învăţare, Herbart a influenţat extraordinar educaţia secolului XIX şi a
conferit dinamism în fondarea educaţiei zilelor noastre.
În 1855, Herbert Spencer şi-a publicat lucrarea “Principle of
Psychology”, introducând idei evolutive în psihologie chiar înainte de a apare
cartea lui Darwin. Spencer susţinea un punct de vedere biologist. Pentru el
viaţa reprzintă “o continuă adaptare la legăturile interne şi externe”. Mintea
şi comportamentul se dezvoltă din şi depind de adaptarea persoanei la

mediu. Învăţarea este explicată de Spencer din perspectivă fiziologică ca un
organism ce are tendinţa de a repeta activităţile plăcute şi de a se feri de
cele dureroase. Creşterea activităţii nervoase acompaniază plăcerea, iar
mişcările, spune el, cresc activitatea nervoasă şi astfel creşte plăcerea ce este
întărită şi repetată. Actele dureroase, ce diminuează activitatea nervoasă
sunt eliminate.
Alexander Bain, un contemporan cu Spencer, a propus idei
similare asupra învăţării şi obişnuinţei, prevestind interpretările realizate de
William James şi Edward L. Thorndike. De fapt, Bain a introdus termenul
“încercare şi eroare”, concept utilizat încă pe plan internaţional pentru a
descrie etapele timpurii ale învăţării. Când începem să ne creem un obicei,
apar instantaneu mişcările de “încercare-eroare”. Aceste mişcări ce au
rezultate plăcute sunt reţinute, iar dacă deranjează confortul, tind să fie
eliminate. Învăţăm prin repetiţie: “Câteva repetiţii de coincidenţe fortruite
plăcute şi o anume mişcare va genera o conexiune”.
William James a publicat în 1890 două volume de “Principles of
Psycology”. Probabil că cel mai citit capitol este cel despre obiceiuri. James
analizează aspectele neurologice ale obiceiurilor vieţii umane, oferind
câteva exemple remarcabile:
“Obiceiul este astfel un uriaş volant al societăţii, este cel mai
preţios agent conservativ. El îl ţine pe pescar şi marinar pe mare de-a
lungul iernii, el îl ţine pe miner în întuneric..., ne protejează de invazia celor
din zonele îngheţate sau din deşert. Menţine diferitele structuri sociale de la
imixtiune. Deja la vârsta de 25 de ani se pot vedea maniere profesionale la
tineri oameni de afaceri, la doctori tineri, la tinerii miniştri, la tinerii
consilieri. Se pot observa slabe contururi ce definesc caracterul, artificii ale
gândirii, prejudicii, genuri de cumpărături, într-un cuvânt, omul nu mai
poate scăpa de viitor - după cum mânecile vestonului ar putea să facă un
nou set de cute”.
Deşi mai mult filosof decât om de ştiinţă, totuşi James a luptat
cu tărie pentru aplicaţiile practice. El susţine că marea idee în toată educaţia
este de a ne face sistemul nervos un aliat şi nicidecum un inamic... “Pentru
aceasta trebuie să ne implicăm fie din automatism, fie din obişnuinţă, dar
cât mai curând posibil în cât mai multe acţiuni folositoare posibile”. El ne
oferă câteva maxime pentru a ne ajuta să dobândim noi obişnuinţe şi să ne
debarasăm de cele învechite. Ne sfătuieşte ca atunci când ne planificăm
schimbarea comportamentului, să începem cu tărie şi decizie asupra
“iniţiativelor”. O altă precauţie sună astfel: “Niciodată să nu renunţi până

ce un nou obicei nu este bine înrădăcinat în viaţă”.
Principiile lui James au devenit un standard în textele de
psihologie, un final briliant al unei tradiţii speculative şi filosofice. De fapt
o nouă mişcare experimentală a început deja. Chiar înainte de a apare
cartea lui James, Ebbinghaus şi-a publicat studiile sale de pionierat asupra
memoriei. La scurt timp după aceasta, au început să apară studii ştiinţifice
asupra proceselor învăţării.
Dobândirea Abilităţilor
În ultimii ani ai secolului XIX, William L. Bryan şi N. Harter de

la Universitatea din Indiana a studiat modul de învăţare a telegrafiei. La
testările săptămânale asupra progresuluila învăţare al studenţilor în recepţie
şi transmisie, ei au găsit că învăţarea are loc în etape. Mai întâi sunt învăţate
punctele şi bătăile pentru fiecare literă, după care studenţii încep să
gândească cuvinte comune ca unităţi, fără a silabisi fiecare literă, apoi se
încearcă “obişnuirea cu propoziţia”, perioadă în care sunt abordate fraze
întregi sau propoziţii scurte. pe când astfel de “unităţi înalte” sunt
dezvoltate, studentul observă că urmează o perioadă de avans rapid.
Aparent, în perioadele de impas sunt îmbunătăţite slabele deprinderi, apoi
când devine un automatism, unităţile înalte se pot dezvolta.
Câţiva ani mai târziu, William F. Book, de la Universitatea din
Indiana, a studiat în ce mod se învaţă dactilografia prin metoda tactilă. Au
fost găsite secvenţe ale etapelor similare celor din telegrafie. Mai întâi se
învaţă poziţia literei şi apăsarea după care apar silabele şi scurte unităţi de
cuvinte urmate de unităţi de fraze. Totuşi, Book a găsit o mică evidenţă
asupra frazelor şi propoziţiilor în abordarea abilităţilor dactilografiei. Ochii
acestuia priveşte în faţă şi “copie în urmă” într-un ritm regulat. Book
afirmă un fapt remarcat mai devreme de James şi Ebbinghaus - că atunci
când studenţii îşi încetează dactilografia pentru o perioadă de 4 luni, ei îşi
revin rapid şi fără a interfera diferite deprinderi ce au fost prezente
altădată. Deprinderea dactilografiei a fost stabilită cu fermitate şi de aceea a
persistat în timp ce practicile enervante, dobândite accidental se vor
estompa rapid într-un anume interval.
Învăţarea la animale
După ce Darwin şi-a publicat teoria evoluţionistă,

comportamentul animal a dobândit o mai mare atenţie decât înainte. Mulţi
fiziologi au studiat acţiunea reflexelor animalelor. Alţi oameni de ştiinţă
cum ar fi George Romanes şi Lloyd Morgan au observat “instinctele” şi
“inteligenţa” animalelor. Din nefericire multe din informaţiile acestora sunt
anecdotice şi nu pot fi considerate strict ştiinţifice.
Edward L. Thorndike a fost printre primii în domeniul
psihologiei animale şi care a comparat oameni cu organisme subumane. În
timp ce studia alături de James la Harvard, în 1897, Thorndike şi-a început
experimentele asupra învăţării la pui. În anul următor şi-a construit un
laborator la Universitatea din Columbia unde şi-a continuat lucrările
studiind nu numai puii de găină, ci şi pisici, câini şi maimuţe. De exemplu,
o pisică înfometată a fost închisă într-o cuşcă, iar vasul cu hrană era plasat
în afară. Pentru a avea acces la alimente, pisica trebuia să apese pe un
buton sau să tragă de ochiul unui şnur. La început pisica scheuna, râcâia,
mieuna şi încerca să ajungă la hrană prin barele cuştii - comportament de
“încercare şi eroare” care a fost denumit de Lloyd Morgan care a preluat
termenul de la Alexander Bain. În lupta sa la nimereală, pisica atingea din
greşeală butonul şi atunci pleca la hrană. Data următoare când era
introdusă în cuşcă a găsit mai repede butonul. În fiecare încercare repetată,
pisica găsea din ce în ce mai repede butonul. Reprezentarea grafică a
învăţării este redată astfel:
În timp ce pisica nu învăţa perfect constat, curba declină în general mai

rapid la început, apoi, treptat, până ajunge la nivelul a 8 sau 10 secunde.
Experimentele cu alte animale ne înfăţişează rezultate similare, chiar dacă
maimuţele învăţau mai repede decât câinii şi pisicile.
Thorndike a desprins concluzii importante despre învăţarea la
animale: atunci când sunt împinse de foame, sete sau de alte pulsiuni
corporale, un animal declanşează un comportament de încercare-eroare.
După ce intervin câteva reuşite în învăţare, mişcările nefolositoare sunt
abandonate. Pentru a rezolva o problemă, un animal apelează la mişcări sau
răspunsuri, după cum sunt ele denumite, ce au avut reuşite în situaţii
similare. Cu alte cuvinte, răspunsurile sunt schimbate de la un stimul la
altul, în aceeaşi manieră prin care animalul învaţă arrtificii. Thorndike
denumeşte acest comportament “asociativ mobil”. Acesta se aseamănă cu
“răspunsul de condiţionare”, descris spre finele acestui capitol.
Thorndike a stabilit două legi fundamentale ale învăţările - legile
exerciţiului şi a efectului. Legea exerciţiului susţine că repetarea unui
anumit act întăreşte legătura între stimul şi răspuns, ceea ce face ca
răspunsul să persiste. În mod contrar, nerespectarea slăbeşte legătura.
Legea efectului apare când în urma satisfacţiei rezultă o acţiune, actul este
“întipărit”, când acţiunea nu este o urmare a unei recompense sau apare ca
urmare a unei pedepse, aceasta tinde să nu fie repetată.
Pe la 1900, Willard S. Small, de la Clark University, a început să
studieze modul de descoperire a porţilor de ieşire de către şobolani. El a
iniţiat ceea ce a devenit cea mai populară metodă de studiere a învăţării la
animale. Determinat de foame, un şobolan exersează “încercarea şi
eroarea” pentru a ajunge la cutia cu alimente. O dată găsită calea, şobolanul
încearcă de câteva ori să intre pe culoarele oarbe, rătăcind fără ţintă şi
descoperind cutia din ce în ce mai rapid până ce a învăţat labirintul. Au
fost obţinute grafice similare celor estimate de Thorndike.
Şi alţi psihologi au folosit labirintul pentru a studia diferite
probleme. John B. Watson, fondatorul behaviorismului, a încercat să
descopere ce simţuri foloseşte şobolanul în învăţare. El a concluzionat că
cel mai important este simţul kinestezic sau muscular. Walter S. Hunter,
Norman R.F. Maier şi Isadore Krechevsky au construit tipuri speciale de
labirinturi pentru a testa limitele învăţării şi înţelegerii la animale. Karl S.
Lashley a folosit labirintul alături de alte dispozitive pentru a studia efectele

operaţiunilor creierului asupra comportamentului şobolanului. William
McDougal a încercat, fără succes, să demonstreze că abilitatea de învăţare
în labirint poate fi transmisă ereditar generaţiilor succesive de şobolani ce
vor dovedi caracteristici dobândinte ereditar.
Harvey Carr a studiat modul de învăţare a labirintului de către
oameni. Carr şi asociaţii au găsit că adulţii şi copiii legaţi la ochi procedează
ca şi şobolanii în ceea ce priveşte învăţarea labirintelor. Fleming A.C.
Perrin a urmărit performanţele umane în labirintele deschise, în diferitele
parcuri de amuzament şi în stiluri diferite de labirinte unde subiecţii, legaţi
la ochi, au tras un mic băţ prin şanţurile de pe margine. Învăţarea de genul
labirintelor tind să nu fie un proces la întâmplare; subiecţii au realizat
vizualizări, planificări şi înţelegerea modalităţii de ieşire ceva mai târziu,
Carl J. Warden, de la Universitatea din Columbia şi Richard W. Husband,
de la Universitatea din Wisconsin, au determinat că fiinţele umane folosesc
pentru învăţarea labirintului, oricare din cele trei metode:
1) formulă verbală (“una la stânga, trei la dreapta, stânga-două” etc.);
2) formarea unei reprezentări a labirintului;
3) învăţarea motorie similară încercării şi erorii. Cea mai eficientă a fost
metoda verbală, iar cea mai puţin eficientă a fost metoda motorie.
După administrarea întrebărilor din setul Army Beta, Stanley D.
Porteus, de la Universitatea din Hawai, a inventat câteva “labirinte
vizibile”, unde trebuia trecut un creion printr-un labirint tipărit. Pentru a
reuşi trebuia privit planul respingând tentativele impulsive de “încercare şi
eroare”. Porteus şi colaboratorii au găsit că o bună performanţă la testarea
prin labirinte se corelează întrucâtva cu testarea inteligenţei şi
“adaptabilităţii sociale”.
Răspunsul condiţionat
În 1901, psihologul rus Ivan Petrovici Pavlov a descoperit un

fapt de o importanţă deosebită pentru psihologie - reflexul condiţionat.
Iată problema: dacă la fiecare porţie de mâncare ce i se dă căţelului răsună
un clopoţel, în acelaşi timp câinele devine condiţionat de sunetul
clopoţelului şi în timp salivează la auzul sunetului, chiar dacă atunci nu mai
primeşte hrană. Dar nu numai sunetele, ci şi stimuli ca lumina, mirosul sau

atingerea pot condiţiona salivarea la câine atunci când hrana nu este
prezentă.
Metodele experimentate cu atenţie i-au permis lui Pavlov să
descopere multe fapte interesante. Reflexul condiţionat rezultă dacă
stimulii de condiţionare apar înainte sau simultan cu stimulul original
(hrana). De exemplu, dacă clopoţelul răsună cu 2 minute înainte de a primi
hrana, se instalează un reflex condiţionat, câinele îşi inhibă salivarea două
minute după recepţionarea sunetului.
Mai mult decât atât, un reflex condiţionat poate fi stins tot la fel
de bine cum a fost format. Menţinerea sunetului de clopoţel, fără a fi
însoţită de hrană, determină câinele să înceteze salivarea. Reflexul
condiţionat eliminat în două feluri: prin “recuperare spontană”, după un
interval de timp şi prin “întărire”, prin prezentarea hranei cu clopoţelul.
Folosind tehnicile pavloviene, psihologii au investigat fineţea
discriminării senzoriale la animale şi copii mici. Semnificaţia studiului lui
Pavlov asupra “nevrozelor experimentale” prin eliminarea capacităţii de
discriminare, a fost deja descris în legătură cu conflictul.
Lucrând cu copiii, N. Krasnogorski, un student al lui Pavlov, a
găsit că reflexul salivării apare în mod normal atunci când alimentul
pătrunde în cavitatea bucală, poate fi condiţionată de vederea pur şi simplu
a alimentelor şi, de asemenea, la declanşarea sunetelor sau atingerea pielii.
Americanca Florence Mateer, urmând procedura lui Krasnogorski, a
experimentat în 1916 cu mulţi copii mai mari de 7 ani. Prin atingerea
braţului copilului atunci când ciocolata era în cavitatea bucală, s-a construit
un reflex condiţionat, în timp ce copilul deschidea gura imediat ce era atins
pe braţ. Dr. Mateer a găsit că acei copii normali învaţă să stabilească şi să
stingă răspunsul de 2 ori mai repede decât deficienţii mintali. Ea a decis că
viteza de condiţionare este un important indicator al inteligenţei.
Un alt psiholog american, Husley Cason, a condiţionat reflexul
pupilar. Prin declanşarea unor flash-uri în ochii subiectului şi simultan
declanşarea unui clopoţel, el a găsit că după 400 de încercări pupila
ochiului se contractă doar la auzul sunetului. Raymond Dodge de la
Universitatea Yale, a condiţionat reflexul clipitului, inducândul subiecţilor,
cu o lumină sau un gest, de fiecare dată când genunchiul era atins.
Alţi investigatori au arătat că este posibil prin abordarea
tehnicilor de condiţionare de a produce răspunsuri involuntare, cum ar fi
înroşirea şi reflexul pupilar sub control voluntar. Astfel de experimente

sugerează că nu există o distincţie clară între acţiunea voluntară şi cea
involuntară, după cum se presupune în general.
Psihologii americani nu au aflat detaliie experimentelor lui
Pavlov până după 1909. De fapt era vorba de lucrarea unui alt rus,
Vladimir M. Bekhterev, care a introdus condiţionarea în ţară. Cartea lui
Bekhterev, “Obiectived Psychology”, a fost tradusă în 1913 şi a creat din
condiţionare centrul noii “reflexologii”. Principalul adept a fost John B.
Watson, behavioristul.
Pentru un timp Watson a insistat la Chicago şi la John Hopkins
ca psihologia să fie obiectivă şi intransigentă. Influenţat de lucrarea lui
Thorndike şi de către un grup de biologi germani, cunoscuţi ca
“obiectivişti”, Watson a început studii intensive asupra învăţării la animale.
A primit cu entuziasm lucrarea lui Pavlov şi Bekhtenev şi a îmbrăţişat
reflexul condiţionat ca fiind cea mai satisfăcătoare explicaţie a învăţării şi
formării deprinderii. De asemenea, el a analizat importanţa acestuia în
relaţia emoţie, limbaj şi chiar tulburări mentale. Cel mai cunoscut
experiment s-a preocupat cu determinarea temerilor induse prin
condiţionare, după deja s-a descris în capitolul anterior. Din 1920
condiţionarea a fost foarte bine acceptată ca fiind un principiu important în
psihologie. Reflexul de condiţionare pavlovian era totuşi un concept, ce
cuprindea nu doar reflexele ci toate genurile de răspunsuri ce pot fi
condiţionate. Stevenson Smith şi Edwin R. Guthrie, doi psihologi ai
Universităţii din Washington au sugerat denumirea de “răspuns
condiţionat”. Ei au arătat că acest termen poate fi aplicat la toate formele
de învăţare prin asociere.
Fără a se exagera, au fost făcute sute de experimente asupra
“răspunsului condiţionat” sau “CR”, cum era cunoscut în mod obişnuit.
Înţelegerea noastră asupra limbajului vorbit şi scris, gesturilor, asupra
reacţiilor noastre emoţionale, răspunsuri la diferite semnale, toate acestea
sunt exemple ale condiţionării. Cea mai mare parte a stării de veghe se
derulează generând răspunsuri ce au fost condiţionate în cursul
experienţelor noastre anterioare.
Oare sunt condiţionarea, încercarea şi eroarea tipuri diferite de
învăţare? Psihologii au căutat o modalitate de a le armoniza. Una din cele
mai bune încercări a fost realizată de Clark L. Hull de la Universitatea din
Yale. Hull insistă că toate deprinderile sunt structurate prin “întărirea stării
de lucru”. În condiţionare, această întărire vine ca şi la câinele lui Pavlov
din prezentarea perechilor de stimuli formată din stimulul original (hrană)

şi stimulul de condiţionare (clopoţelul); deprinderea învăţată este salivarea
generată la sunetul de clopoţel. În situaţiile de încercare-eroare, ca în cazul
şobolanului de învăţare a labirintului, întărirea unei acţiuni (orientarea în
dreapta), rezultă din reuşita evadării (luarea hranei la ieşire). Hull consideră
că amândouă sunt exemple ale legii efectului; ele sunt unităţi operatorii ale
unui principiu de întărire.
Învăţarea prin intuiţie
Trei psihologi germani, Max Wertheimer, Wolfang Köhler şi

Kurt Koffka, binecunoscuţi ca fondatori ai psihologiei gestaltiste, au
obiectat la interpretarea lui Thorndike şi Watson asupra învăţării la
animale. Oferindu-i un anume gen de problemă, spune Kohler, un animal
nu învaţă neapărat prin încercare şi eroare. Dacă o problemă solicită
“atingerea unui punct” sau înţelegerea unei legături, atunci un animale o va
rezolva mult mai rapid decât fiinţa umană care se pricepe să soluţioneze
problema în mod mecanic. Kohler a mai argumentat că învăţarea nu
implică în mod necesar formarea unei legături stimul-răspuns, după cum
sugera Watson şi behavioriştii săi. Aceasta este o reacţie totală la o situaţie
totală.
În timpul primul război mondial, pe când lucra în Insulele
Canare, Kohler a realizat câteva experimente faimoase pe maimuţe. El a
suspendat o banană de plafonul unui ţarc întins, prea înalt pentru o
maimuţă pentru a o atinge prin săritură. În colţul ţarcului el a lăsat o cutie.
Problema era: va înţelege maimuţa să se urce pe cutie pentru a atinge
hrana? Ca şi făcut. După multe zbateri şi răsuciri ea a târât cutia sub
banană, s-a urcat şi a capturat premiul. Într-un alt experiment maimuţa a
folosit beţe pentru a-şi atinge hrana. Sultan, cel mai deştept din lot, s-a
descurcat chiar şi mai bine. El a răsucit creanga unui arbore şi cu aceasta a
scormonit hrana de pe barele cuştii. Altădată, el a alipit două beţe de
bambus pentru a forma un băţ lung cu care să-şi manevreze hrana.
Pe când animalele lui Köhler făceau tentative de încercare şi
eroare, ele cu siguranţă că percepeau relaţia, adesea într-un mod
surprinzător. Köhler a denumit această abordare a relaţiei sau observare a
problemei, “intuiţie”.
Vom reveni la Capitolul XVII, Gândirea, asupra “intuiţiei” şi a

modului cum apare aceasta. Faptul că intuiţia constituie o formă de
învăţare este foarte bine arătat prin faptul că, atunci când o persoană
soluţionează o problemă prin abordarea principiului, el poate soluţiona
imediat probleme similare.
Transferul instruirii
După ce am discutat asupra a trei dintre cele mai cunoscute

forme de învăţare - încercarea şi eroarea, condiţionarea şi inhibiţia - să ne
întoarcem la cea mai importantă problemă: ar putea capacitatea de învăţare
să transfere performanţa realizată şi asupra altei activităţi? Cât de mult
poate un tip sau altul de practică să influenţeze un alt tip?
În probele sportive are loc un considerabil transfer. Antrenorii
insistă pe antrenamentul fizic, munca de gimnastică şi pe alergare pentru a-
şi pregăti jucătorii de fotbal. Un aruncător de discuri sau de suliţă îşi poate
dezvolta muşchii braţului prin ridicarea greutăţilor şi prin pivotări.
Adesea se vorbeşte că mintea poate fi dezvoltată prin anumite
studii, cu mult mai mult sunt întăriţi muşchii prin exerciţii. De fapt, acest
argument este încă folosit de cei ce consideră subiecte specifice de genul
latina sau matematica sunt bune discipline mentale. Problema are implicaţii
importante pentru educaţie.
Înainte de 1890, William James şi elevii săi au încercat
memorarea versurilor lui Hugo şi Tennyson, apoi s-au ocupat de alţi poeţi
pentru a vedea dacă această pregătire le-a dezvoltat memoria pentru Hugo
şi Tennyson. Trei dintre subiecţi s-au dezvoltat slăbuţ, alţi doi au devenit
mai slabi. James a concluzionat că practica nu afectează puterea de reţinere
chiar dacă au fost cultivate metode de îmbunătăţire a memoriei.
Edward L. Thorndike şi Robert S. Woodworth au derulat un
experiment pentru a testa validitatea “disciplinei mentale” în educaţie. Ei
au testat abilitatea subiecţilor de a estima suprafeţe rectangulare,
triunghiulare şi alte figuri geometrice. Subiecţii au fost apoi instruiţi să-şi
dezvolte abilitatea de a estima suprafeţe rectangulare şi mai mici. Această
instrucţie nu i-a influenţat în mod consistent atunci când au revenit la
triunghiuri şi dreptunghiuri mari. Important este că acelaşi lucru a rezultat
când sarcinile au constat în presupunerea greutăţii şi lungimii liniilor sau în
bifarea anumitor litere şi cuvinte de pe o pagină tipărită. Într-adevăr, uneori

practica a stânjenit mai mult decât să ajute la performanţa în activităţi
similare. Thorndike şi Woodworth au concluzionat că instruirea într-un
gen de activitate îşi transferă performanţa spre alta doar dacă cu două
elemente identice sau comune, cum ar fi materialul studiat, metodele
folosite sau atitudinile asumate de către subiecţi.
Aceste descoperiri oferă o mică satisfacţie celor ce considerau că
instruirea unui subiect dezvoltă mintea pe ansamblu.
La scurt timp după 1920, Thorndike a studiat cu o metodă
ingenioasă mai mult decât 13000 de elevi de licee pentru a vedea cât de
mult îşi dezvoltă fiecare subiect al unei şcoli capacitatea de a învăţa.
Matematica şi ştiinţele sociale şi fizica s-au dezvoltat cel mai mult.
Instruirea la latină, franceză şi fizică au avut un efect pozitiv minor, în timp
ce stenografia, biologia şi arta dramatică nu i-a ajutat pe toţi. Thorndike
subliniază că beneficiul general pentru fiecare subiect a fost mic în
comparaţie cu dezvoltarea rezultată din propriile abilităţi ale studenţilor.
Nici un subiect nu-şi poate “instrui mintea” în general. Pe de altă
parte, valoarea specifică în transfer apare la fiecare elev dacă aplicaţiile
specificate sunt subliniate. De exemplu, acolo unde valoarea abilităţii este
accentuată dacă stundeţii sunt pregătiţi să scrie clar pe hârtie aritmetică,
atunci abilitatea dobândită se transferă la alte subiecte. Studenţii claselor de
latină, unde o atenţie deosebită a fost acordată semnificaţiei cuvintelor şi
conjugărilor şi-au îmbunătăţit în mod perceptibil vocabularul de engleză, în
comparaţie cu studenţii la latină ce au învăţat în maniera obişnuită. Similar,
dacă principiile metodei ştiinţifice sunt subliniate în cursul de chimie,
atunci acolo există un transfer pozitiv spre fizică sau biologie.
De asemenea, a apărut şi transferul negativ. Instruirea se poate
interfera cu învăţarea ulterioară. Linus W. Kline, psiholog educaţional, a
descoperit că subiecţii instruiţi să bifeze literele "e" şi "t" de pe o pagină
tipărită au avut ulterior necazuri, ştergând părţi de vorbire. Transferul
negativ apare şi când subiecţii ce au învăţat să sorteze cărţile de joc într-un
aranjament de cutii, trebuie să le schimbe şi să le sorteze într-un
aranjament diferit.
Albert T. Poffenberger a arătat că, dacă o a doua sarcină diferă
cu mult faţă de prima, nu apare nici un fel de transfer. Dacă este posibil ca
răspunsurile deja învăţată să fie folosite într-o nouă problemă, atunci poate
apare un transfer pozitiv. Dar dacă problema nouă solicită schimbarea
deprinderilor formate anterior, atunci urmează un transfer negativ sau o

interferenţă.
Neurologia în procesul învăţării
Cu aproape 200 de ani în urmă, David Hartley, primul psiholog

fiziolog contesta faptul că asociaţia, învăţarea şi memoria au baze
neurologice. El sugera că atunci când câteva senzaţii determină anumite
paternuri de “vibraţii cerebrale”, dacă una din senzaţii este apelată ulterior,
revin vibraţii mult mai slabe sau reprezentări ale altora. Ca şi John Lacke,
Hartley considera că un copil îşi începe viaţa fără asociaţii. Deşi
experienţele senzoriale sunt în permanenţă, conexiunile şi asociaţiile
complexe apar în sistemul nervos, ulterior fiind posibilă o subtilitate a
comportamentului adultului.
Punctul de vedere al lui William James a apărut cu mult mai
târziu şi puţin diferit de cel al lui Hartley. Anii ce au intervenit au lăsat să se
întrevadă progresul realizat în înţelegerea structurii şi nicidecum a
funcţionării sistemului nervos. După James, când o persoană îşi aude
numele, sunt excitaţi doi nervi centrali. Apare o conexiune neuronală între
ei, ce ne permite ulterior să readucem în memorie acel facies doar la auzul
numelui sau invers, să ne reamintim numele dacă vedem faţa. Dar James,
ca toţi neurologii, nu a fost explicit asupra detaliilor specifice în acţiunea
neurologică.
În 1981, anul după apariţia “Principiilor” lui James, W. Waldeyer a
formulat “teoria neuronală” ce susţinea că calculele nervoase sau neuronii,
după cum îi denumea el, se legau unul de altul printr-un punct ce se
numeşte “sonapsă”. (Neurologii sunt încă incerţi dacă sinapsa este o
joncţiune sau un mic prag.) Sinapsele întârzie transmisia impulsurilor
neurale, ce urmează calea ultimei rezistenţe. Învăţarea, afirmă Waldeyer,
constă în minimalizarea rezistenţei a unor sinapse şi creşterea altora,
rezultând noi paternuri sau căi neuronale.
Câţiva neurologi au dezvoltat teoria neuronală a lui Waldeyer şi
trebuie să-l amintim aici pe sir Charles S. Sherrington a cărui lucrare,
“Integrative Action of the Neurons System”, din 1906, descrie multe detalii
asupra funcţiei neuronului în sinapse. Dar ceea ce este esenţial, teoria a
rămas neschimbată 50 de ani. Adevărata natură a impulsului neuronului şi

procesele caracteristice ce apar în sinapse, rămân încă un mister.
Teoriile învăţării
Chiar de când Thorndike şi-a lansat “legile învăţării”, psihologii au speculat

şi argumentat asupra modului de apariţie a învăţării. În conformitate cu
legile exerciţiului, sunt învăţate acţiunile cele mai frecvente şi cele mai
recente. Thorndike a notat că mişcările pisicii cu repetiţie foarte mare în
timpul încercărilor de a evada din cutie au marcat deprinderea finală. Deşi
acceptată pe scară largă ca o interpretare a învăţării, această lege a fost
aspru criticată.
Iată un exemplu:
Knight Dunlap, cândva la Johns Hopkins University, a
descoperit că avea obiceiul supărător să scrie “hte” la maşina de scris în loc
de “the”. El a corectat eroarea “hte”, scrisă deliberat, de câteva sute de ori,
tot timpul spunându-şi că a fost o greşeală pe care a dorit să şi-o corecteze.
Dunlap şi alţii au folosit această tehnică cu succes pentru a vindeca suptul
degetului mare, rosul unghiilor şi bâlbismul. De remarcat că o persoană
care intenţionează, poate fi suficient de puternică pentru a socoti chiar şi
mai multe exerciţii.
Legea lui Thorndike asupra efectului este bine apreciată ca teorie
generală a învăţării, lege ce declară că sunt învăţate acele acţiuni ce sunt
acompaniate de consecinţe satisfăcătoare, în timp ce sunt eliminate acele
acte care sunt însoţite sau urmate de stări plictisitoare. Au apărut unele
obiecţii asupra legii, dar este imposibil de negat faptul că efectele acţiunilor
noastre determină în mare parte care vor fi reţinute şi care eliminate. John
A. McGeoch în lucrarea “Psychology of Human Learning” concluzionează că
legea efectelor reprezintă una din cele mai importante în acest domeniu.
Am discutat deja încercarea lui Hull de a împăca învăţarea prin
condiţionare şi cea prin încercare şi eroare pe terenul unde ele sunt
exemple ale legii efectului.
Trebuie spus că mai puţin teoretice decât legile învăţării sunt
caracteristicile învăţării efective. Următoarea clasificare este adaptată din
cele mai utilizate manuale de psihologie scrise de John F. Dashiell de la
Universitatea din Carolina de Nord.,
1. Subiectul trebuie motivat. Un şoarece bine hrănit poate sta

somnoros la intrarea în labirint, dar un şoarece înfometat explorează şi
eventual descoperă modalitatea de a ieşi din el. Un elev de liceu ce doreşte
să reuşească la facultate lucrează de obicei mai bine decât colegii de clasă.
2. Motivul este obstrucţionat. Dacă se retrage hrana de la
intrarea labirintului, nu mai are loc învăţarea. Procesul de învăţare are loc
atunci când se găsesc modalităţi de a ocoli piedicile, să descoperi mijloacele
proprii pentru ţelurile dorite.
3. Subiectul manifestă o activitate variată şi aleatorie, cum se
întâmplă în cazul dactilografiei sau conducerii maşinii sau după cum apare
în majoritatea experimentelor la animale.
4. Răspunsurile de reuşită vin în majoritate din şansă. În
învăţarea prin încercare şi eroare sau prin condiţionare, subiectul nu poate
prognoza răspunsurile corecte. El “se fixează pe ele” în mod accidental.
5. Efectul determină selectarea şI fixarea răspunsurilor corecte.
Când o acţiune conduce spre ţintă şI astfel aduce satisfacţie, ea tinde să fie
repetată.
6. Învăţarea se poate produce rapid sau poate dura mult timp.
Când apare intuiţia, învăţarea este brusc îmbunătăţită; cu încercarea-şI-
eroarea şI condiţionarea, procesul de învăţare se derulează treptat.
CAPITOLUL XV
REACTUALIZAREA ŞI UITAREA
PLATON, ARISTOTEL, HARTLEY, BROWN, MILL, HAMILTON,

HERING, JAMES, EBBINGHAUS, MCGEOCH, FREUD,
ZEIGARNICK, JENKINS, DALLENBACH, MÜLLER, JOST, GATES,
BALLARD, ENGLISH, BURTT
Ce legătură are reactualizarea şi uitarea cu învăţarea? Ce metode ştiinţifice şi ce

instrumente sunt uzitate în studiul asupra memoriei? În ce fel este memoria afectată de
către emoţie? Dar de motivaţie? Dar de somn? Care sunt cele mai valabile metode
pentru reţinerea a ceea ce avem de învăţat? Poate fi memoria dezvoltată?
M
emoria este o fază a procesului de învăţare.
În linii mari, învăţarea are trei etape: 1) achiziţia, unde se exersează o
nouă activitate cum ar fi condusul maşinii sau memorizarea materialelor
verbale de genul poeziilor; 2) reţinerea noilor achizţii pentru o perioadă de
tip; 3) reactualizarea, care permite reproducerea actelor învăţate sau a
materialelor memorizate. Cele mai cunoscute forme ale reactualizării sunt
reapelarea şi recunoaşterea. Uitarea semnifică fie incapacitatea de a reţine,
fie incapacitatea de reapelare sau recunoaştere.
Într-un sens restrâns, învăţarea înseamnă abilitatea de achiziţie,
cum ar fi rezolvarea labirintelor, problema cutiilor şi a răspunsurilor
condiţionate. Cele mai multe dintre acestea sunt activităţi musculare, non-
verbale. În memorare şi uitare întâlnim activităţi verbale.
Fondul istoric
Mulţi filosofi au considerat memorarea ca fiind implicată în

analiza asociaţiilor de idei. Platon observa că noi asociem prin contiguitate.
Văzul sau auzul unei harfe pot aduce în minte un cântăreţ sau prietenul lui,
deoarece aceştia au experimentat împreună. De asemenea, Platon a
menţionat că o persoană sau un obiect ne pot reaminti de o persoană sau
un obiect plăcut, proces care mai târziu a fost denumit asociaţie prin
similiaritate. Aristotel scria că reapelarea informaţiei are loc prin sugestie.
Un element ne determină să ne gândim la un altul - deoarece aceste două
sunt contigue (apropiate) sau pentru că sunt similare ori opuse unul cu
celălalt. David Hartley, un englez al secolului XVIII, afirma că sunt două
tipuri de asociere, sincronă şi succesivă, forme corespunzătoare cu modul
în care impresiile sunt create în acelaşi timp sau în momente diferite. Deja
teoria lui Herbart ne este cunoscută după faptul că asocierea şi memoria
sunt influenţate de “apperception mass” sau suma totală a experienţelor
trecute.
Thomas Brown, un renumit filosof scoţian, a structurat în 1820
câteva principii ale asociaţiei, ceea ce contribuie în mod semnificativ la
teoriile prezente asupra memoriei. Noi asociem şi reactualizăm - spune
Brown - în conformitate cu durata relativă, de animaţie, frecvenţa şi de
noutatea experienţelor originale. De asemenea, el sugera că anumite
condiţii anormale temporare, precum intoxicaţia sau delirul afectează
modul în care realizăm asociaţiile şi rememorarea. Principiile lui Brown au
anticipat teoriile învăţării ce au apărut cu aproape un secol mai târziu.
În lucrarea “Analysis of the Phenomens of the Human Mind” , lucrare
publicată în 1829, James Mill a concentrat toate legile într-una singură -
cea a contiguităţii experienţei. Memoria în forma recunoaşterii este o idee
sau o imagine a unui obiect plus conştientizarea experienţelor noastre
anterioare legate de aceasta. Sir William Hamilton, un contemporan cu
Mill, a protestat împotriva suprasimplificării teoriilor asocierii, introducând
noţiunea de “redintegration”. Acesta afirma că, o impresie evocă nu doar o
singură idee asociată ci întreaga situaţie din care prima a făcut parte.
Experienţele noastre sunt complexe şi conţin destule elemente; orice
element va putea ulterior rechema întreaga experienţă anterioară. La

aproape un secol după apariţia teoriei lui Hamilton asupra reapelării,
aceasta a fost dezvoltată de Harry L. Hollingworth.
Edwald Hering, un mare fiziolog german al secolului XIX, a
subliniat bazele fizice şi neurologice ale memoriei. Orice percepţie
generează un anumit proces neurologic sau un făgaş pe creier. Repetându-
se, această percepţie urmează acelaşi traseu neurologic determinând
exerciţiul de memorie.
William James susţine că fiecare persoană deţine o anumită forţă
de reţinere, calitatea sa depinzând de structura creierului. Acceptând ideile
lui Hering după care orice act de memorie implică o anumită platformă
neurologică, James se îndoieşte că învăţarea unui lucru poate ajuta în
învăţarea altuia, deoarece diferă bazele neurologice. După ce a studiat
transferul în memorizarea poeziilor, el a concluzionat, după cum am văzut,
că retenţia unei persoane nu poate fi îmbunătăţită prin instruire.
Opera lui Ebbinghaus
O monografie amuzantă, intitulată Memory, dezvăluia în 1885

ceea ce a aflat Herman Ebbinghaus prin studiile efectuate pe el însuşi timp
de 5 ani. Influenţat de psihofizica lui Fechner şi de noile metode statistice,
Ebbinghaus a inventat noi materiale şi proceduri şi a explorat aspecte ale
memoriei, aspecte ce nu au fost abordate înainte. La o generaţie după
aceasta, câţiva studenţi au conchis că nici o problemă a memoriei nu a
rămas investigată de Ebbinghaus.
Paragrafele ce urmează conţin descoperiri foarte importante
realizate de Ebbinghaus şi succesorii săi în fiecare din domeniile majore a
cercetării memoriei. Acestea sunt prezentate aşa cum au fost ele susţinute:
memorizarea, reţinerea şi uitarea, reproducerea şi reamintirea.
Importanţa semnificaţiei şi ritmului
Pentru a elibera materialul ce trebuie memorat de asociaţii

anterioare, Ebbinghaus a inventat şi folosit silabe cu nonsens. Acestea sunt
combinaţii inexpresive - sau aproape fără sens - de trei litere, cum ar fi rof,
bap, tid, guk. Peste 2000 de astfel de silabe există în vocabularul german şi
aproape tot atât de multe în gel englez. (Investigatori ulteriori au găsit
silabe din 4 litere precum jish, fape, thog şi crad, ce sunt uşor de pronunţat.
Aceasta înseamnă că se poate realiza un studiu de acurateţe asupra învăţării
pe dinafară şi, de asemenea, pentru a se compara abilităţile diferiţilor
indivizi, ce nu sunt familiarizaţi cu materialele.
Ebbinghaus şi-a comparat viteza de memorizare a listei de silabe
tip non-sens cu propria-i viteză de înţelegere a materialului. Câteva versuri
din Don Juan de Byron, fiecare având 80 de silabe, au fost citite cam de 9
ori fiecare pentru a fi învăţate. Cele 80 de silabe non sens au solicitat
aproape 80 de repetiţii. Cu alte cuvinte, înţelegerea materialului a fost de 9
ori mai dificilă.
Ebbinghaus s-a gândit că o grupare a silabelor după ritm ar putea
afecta memorizarea. Aşa că el a folosit un ritm constant în tot procesul de
învăţare, chiar dacă el nu a studiat efectele ritmului. Georg E. Muller, un
contemporan german cu Ebbinghaus, a găsit că o grupare a silabelor în
unităţi de două şi trei sau chiar de şase va ajuta considerabil în învăţare.
Oricum, nu există un tip de ritm special pentru toate persoanele deoarece
diferenţele individuale sunt mari.
Lungimea listei
Dacă sarcina de memorizat este segmentată pe mai mult timp,

oare timpul de învăţare creşte proporţional? Timpul necesar învăţării a 20
de versuri este acelaşi ca pentru 10 versuri? Ebbinghaus a găsit că el poate
învăţa şapte sau opt silabe non sens citindu-le odată. Pentru a învăţa 10
silabe sunt necesare 13 parcurgeri. Timpul necesar pentru fiecare nou item
şi pentru întreaga listă creşte invers proporţional.
Iată valorile găsite de Ebbinghaus.
Lungimea Nr. de Timp/ Timp mediu/
listei citiri listă silabă
7 1 30 0,4
10 13 52 5,2
12 17 82 6,8
16 30 196 12
24 44 422 17,6
36 55 792 22
Studii ulterioare au raportat aceleaşi rezultate generale, deşi în

mod obişnuit timpul este mai mare. Nu a fost găsită nici o relaţie
matematică consistentă între lungimea listei şi timpul de învăţare mai clar
exprimat, cu cât sunt mai multe asociaţii, cu atât creşte şi timpul şi unitatea.
Totuşi, adesea gradul de familiarizare cu materialul compensează creşterea
duratei.
Supraîncărcarea
Un test selectat este învăţat când mai întâi îl recitim cu corectitudine sau
când îl “simţim prin inimă”? Ebbinghaus consideră că un criteriu de
învăţare era recitarea perfectă a listei. Pentru a testa supraînvăţarea, altfel
spus, învăţarea mai mult decât este necesar pentru o corectă recitare, el a
variat numărul de citiri pentru o listă de 16 silabe non sens. Unele liste le-a
parcurs de 8 ori, altele de 16 şi tot aş până la 64. După 24 de ore el a reluat
învăţarea listei printr-o corectă repetiţie şi a găsit că procentajul salvat
corespundea aproape exact cu numărul de citiri, de la început, a
materialului. Acolo unde a citit de 8 ori a găsit 8% salvate; la varianta cu 24
de ori, 23% şi la 64 de încercări corespundeau 64%. Dacă Ebbinghaus
continua peste 64 de repetiţii, fără îndoială că se înregistrau diminuări.
Alte studii au confirmat în întregime rezultatele lui Ebbinghaus,
deşi există dubii asupra acelor studii vizavi de volumul de supraînvăţare,
concretizate în salvările ulterioare. Opinia generală vine să exprime că
retenţia creşte la o supraînvăţare de 50%, ceea ce înseamnă că se consumă
cu 50% mai mult timp pentru memorizarea materialului ce este solicitat
pentru o repetiţie corectă. Supraînvăţarea dincolo de acest prag, cu excepţia
întinderii materialului pe câteva zile, poate induce ineficienţă exprimată
prin împrăştierea atenţiei, plictiseală şi oboseală.
Învăţarea spaţială şi condensată
După cum era de aşteptat, Ebbinghaus a găsit că memorizarea unui volum

mare de material într-o zi solicită un mult mai mare efort decât
memorizarea aceluiaşi volum în câteva zile. Şi alţi cercetători au raportat la
fel. William F. Book, studiind modul în care se învaţă dactilografia, a găsit
că ar fi mai bine dacă practica s-ar distribui pe o anumită perioadă. Karl S.
Lashley a descoperit că cele mai bune rezultate vin din spaţierea proceselor
de învăţare. De asemenea, el a găsit că şobolanii învaţă labirintul repetând
erori mult mai frecvent când încercările sunt concentrate într-o perioadă
scurtă decât dacă s-ar împărţi pe o zi. Robert M. Yerkes, lucrând în
psihologie animală, a subliniat că şoarecele învaţă să discearnă între alb şi
negru cu mult mai repede atunci când sunt câteva încercări decât atunci
când este supraaglomerat în aceeaşi zi.
În spaţierea perioadelor de învăţare sunt implicaţi doi factori:
durata perioadei de învăţare şi intervalul între perioade. Warden a studiat
aceşti factori în învăţarea labirintului de către animal. El a supus şobolanii
la 1, 3 sau 5 încercări; intervalele între ele au variat de la 6 ore la 3 zile.
Rezultatele au arătat cu claritate că o încercare la un anumit moment cu o
succesiune la 12 ore a fost aranjamentul pentru cea mai bună achiziţie a
unei deprinderi.
Cu siguranţă că distribuţia învăţării este mai bună decât
concentrarea învăţării, dar nu a fost găsită durata optimă generală a
perioadei de practică sau intervalul dintre perioade. Descoperirile lui
Warden nu au fost valabile pentru copiii ce studiau limba franceză. Nu au
existat doar diferenţele dintre specia animală şi cea umană, ci chiar şi între
indivizi. În acelaşi mod au fost înregistrate variaţii considerabile în tipul şi
dificultatea învăţării materialului. Când materialul este lejer şi când interesul
şi motivaţia sunt înalte, învăţarea este cu mult mai eficientă. Atunci când
sarcina este diferită, când interesul produce plictiseală sau oboseală, atunci
distribuţia învăţării pe perioade este calea eficientă. De fapt, un student
poate experimenta pe el însuşi pentru a găsi cea mai eficientă durată pentru
perioadele sale de studiu şi pentru intervalele de repaus dintre ele.
Metoda întregului vs metoda părţii
Este oare mai bine pentru a învăţa o poezie să alocăm un timp fiecărui vers
sau să parcurgem poezia de la un cap la altul? Majoritatea persoanelor
preferă metoda vers după vers, dar majoritatea experimentelor arată că
cealaltă metodă este cu mult mai eficientă. Unul din studii arată că metoda
întregului durează cu 12% mai puţin, iar un altul sugerează o depăşire cu
15% faţă de metoda parţială, dar silabele non sens, proza, poezia şi
vocabularul în general sunt învăţate cel mai bine prin metoda întregului. În
schimb, lavirintele nu se pot învăţa aşa fie de animale sau oameni; uneori
metoda fracţionată este mult mai bună, chiar dacă mult mai des cele două
par la fel de eficiente. În lucrarea “Psychology of Human Learning”, John
A. McGeoch afirmă că dacă nivelul subiectului de dezvoltare mentală este
ridicat, probabil că metoda întregului este cu mult mai bună. Când
perioadele practice sunt compacte, câştigă metoda părţilor; când sunt
distribuite câştigă metoda întregului. Semnificaţia şi unitatea din material,
ca şi în poezie sau proză, se preferă procedura întregului.
Sunt posibile variaţii ale metodelor întregului şi părţilor. În
“metoda părţilor progresive”, un subiect învaţă partea 1, apoi partea a 2-a,
apoi le asamblează; urmează partea a 3-a, după care se conectează la 1, 2 şi
tot aşa. Louis A. Pechstein a găsit această tehnică ca fiind cea mai bună în
memorizarea silabelor non sens.
Robert S. Woodworth afirmă că cel ce învaţă preferă să lucreze
cu fracţiuni şi astfel poate câştiga deprinderea prin care să se raporteze la
alte secţiuni ale problemei. Dar el trebuie să mai pună şi părţile laolaltă.
Dacă reuşeşte să se adapteze el însuşi la metoda întregului, aceasta îi va
servi cel mai bine în sarcinile de învăţare complexe. Woodworth
concluzionează că probabil este cel mai bine să înceapă cu metoda
întregului, având libertatea de a se concentra în orice moment asupra
părţilor.
Curba uitării
Cât de repede se instalează uitarea?

Ebbinghaus a memorat lista silabelor non sens, s-a retras pentru
un timp, apoi şi-a evaluat capacitatea de reţinere prin “metoda
informaţiilor salvate”. Această metodă, una din ingenioasele sale invenţii,
constă din reînvăţarea materialului şi calcularea procentajului de timp
economisit, după care se compară cu timpul original de învăţare. În acest

experiment el îşi alocă 24 de minute pentru a învăţa 16 liste. La o oră după
aceasta el îşi alocă 13 1/2 minute pentru a reînvăţa aceleaşi liste. Diferenţa
dintre 24 şi 13 1/2 reprezintă un procent al timpului economisit ce este în
acest caz 44%.
Ebbinghaus a găsit că cele mai multe pierderi de informaţie au
loc în primele ore după exerciţiu, după care uitarea se instalează foarte
atenuat. Numai după o oră el a uitat 56%, după 9 ore, 64%, după două zile,
72% şi după 31 de zile, 79%. Curba uitării (sau mult mai clar, “curba
informaţiilor reţinute”) arată ca în graficul de mai jos:
Curba uitătrii
retinuta (%)
60
Informatie
40
20 Linia 1
0
1 2 3 4 10 15 20 30
tim pul ce a trecut (în zile)
Rezultatele a numeroase experimente cu materiale provenind de

la silabe non sens până la latină şi algebră predată în licee, sunt în
concordanţă cu cele obţinute de Ebbinghaus, chiar dacă o formă precisă a
curbei uitării depinde în mare parte de metoda folosită pentru testarea
reţinerii. Metoda verificării salvărilor, după cum s-a arătat mai sus, indică o
cădere bruscă la început, după care urmează un declin treptat. Când
memoria este evaluată prin impunerea subiectului de a-şi reaminti
materialul, în loc să reînveţe, curba uitării scade vertiginos pentru două zile
sau mai mult înainte de a se netezi. Dar indiferent ce metodă se foloseşte
pentru evaluarea memoriei, rămâne încă adevărat că cea mai mare parte a
uitării se instalează într-o zi sau două după exerciţiul învăţare.
Atitudinea elevului
Trecerea timpului nu constituie o cauză a uitării. Capacitatea

noastră de reţinere (retenţia) este afectată de câţiva factori pe care îi vom
analiza în continuare.
Pentru a memora eficient şi pentru a reţine materialul
memorizat, avem nevoie de o atitudine activă plină de interes faţă de
învăţare. Woodworth a descris un student care mergea tare greu la
învăţarea silabelor non sens. Întrebat dacă este pregătit să recite lista, el a
exclamat “Oh! Nu am înţeles cum să le învăţ”. El s-a ocupat de silabe în
mod separat, dar n-a făcut nici un efort pentru a le corela.
Joseph Peterson a găsit printr-un experiment că intenţia
subiectului de a învăţa, în comparaţie cu observaţiile pasive, a determinat
un avantaj pentru reţinere cu două zile mai târziu. Hermann H. Remmers
şi un coleg au descoperit că mentalul se structurează pentru a reţine pentru
trei zile, o săptămână, două săptămâni, ceea ce ajută suficient de mult la
reamintirea după fiecare dintre aceste intervale.
Deşi învăţarea poate avea loc fără “voinţa de a învăţa”, aceasta
este superficială şi nestructurată în comparaţie cu învăţarea la care este
prezentă maximum de atenţie şi de motivaţie.
Bluma W. Zeigarnick, studenta lui Kurt Lewin, este cea care a
propus o interesantă teorie a memoriei. Ea a oferit unui mare număr de
subiecţi 20 de probleme complexe pentru a fi rezolvate. Lor li s-a permis să
lucreze în două etape; în prima jumătate au lucrat la probleme întregul
timp, iar în partea a doua au fost întrerupţi înainte de a se epuiza timpul.
Când ulterior li s-a cerut să-şi amintească cât mai multe probleme posibile,
ei şi-au reamintit mult mai multe din intervalul incomplet. Dr. Zeigarnik a
concluzionat că sarcinile neterminate induc o tensiune sau insatisfacţie
deoarece dorinţa de a soluţiona problema a fost frustrată. Astfel că ne
reamintim mai bine de acestea decât de sarcinile până la capăt unde astfel
tensiunea este îndepărtată.
Emoţia şi memoria
Emoţia afectează atât învăţarea cât şi memoria. Inexactitatea

găsită în dovezile depuse este în mare parte rezultatul factorilor emoţionali
ce au operat la momentul unor accidente sau a altor incidente dramatice.
Cea mai bună teorie cunoscută asupra modului de influenţare a
memoriei de către emoţie este cea a lui Freud, care explică uitarea în raport
cu refularea. Deoarece noi refulăm momentele neplăcute, uităm ideile sau
incidentele asociate cu acestea. Ca un exemplu, Freud ne spune despre
uitarea numelor de persoane pe care nu le agreem.
Hyman Meltzer şi Ross Stagner au realizat două experimente
pentru a proba teoria lui Freud. Ei au studiat pe studenţii unei facultăţi cât
de bine îşi aduc aminte despre experienţele plăcute şi neplăcute. Au fost
reţinuţi itemii plăcuţi faţă de cei neplăcuţi, cu toate că media diferenţelor
era doar de 10-15%. De fapt, o minoritate de mărime potrivită uitaseră
itemii plăcuţi într-o proporţie mai mare decât cei neplăcuţi. În general,
refularea momentelor neplăcute probabil că explică o parte din procesul de
uitare, după cum considera şi Freud. O teorie cu mult mai solidă, propusă
de câţiva psihologi, afirmă că atât experienţele emoţionale plăcute, cât şi
cele neplăcute sunt reţinute mai bine decât experienţele fără valoare
emoţională.
Somnul şi uitarea
O surprinzătoare descoperire este aceea că nu vom uita mai
repede din ceva nou învăţat dacă vom dormi după ce am învăţat, decât
dacă am fi rămas trezi. John G. Jenkins şi Karl M. Dallenbach au comparat
efectele somnului şi ale trezirii asupra învăţării noilor silabe non sens. O
pierdere substanţială apare în timpul intervalului de trezire decât faţă de
perioada de somn, în mod particular după 4 ore. După 8 ore de somn,
reţinerea este tot atât de bună ca după 2 ore. Jenkins şi Dallenbach au
interpretat aceasta spunând că uitarea este determinată în mare parte prin
interferenţa a noi experienţe decât datorită trecerii timpului.
Inhibiţia retroactivă
Rememorarea unui nou poem învăţat poate interfera cu un nou
poem învăţat ulterior. Uitarea indusă de activităţi ulterioare este denumită
“inhibiţie retroactivă”.
În 1900, Georg Z. Muller şi Alfons Pilzecker, doi cercetători

germani, au găsit că subiecţii îşi reaminteau 56% din materialul învăţat
după ce au depăşit o perioadă de lenevie şi doar 26% când intervalul a fost
ocupat cu sarcini mentale.
Dacă două sarcini ce trebuie învăţate sunt similare, ele interferă
una cu alta în mai mare măsură decât dacă ar fi diferite, fapt desprins de
John A. McGeoch. Studenţii au întâlnit această situaţie când au studiat
limba spaniolă imediat după ce au studiat limba franceză. Învăţarea şi
reamintirea la limba franceză este cu mult mai mult stânjenită de spaniolă
decât ar fi fizica cu matematica. Cel mai bine este ca după o perioadă de
învăţare să urmeze un interval de somn, apoi la fel de bine ar fi relaxarea
sau o diversiune cum ar fi ascultarea muzicii. După McGeoch, alte
modalităţi de a reţine materialul în ciuda unei inhibiţii retroactive, ar fi o
învăţare completă şi de a acorda un interval între activitatea de bază şi cea
de interferenţă.
Reînvăţarea şi revizuirea
Pentru a observa ce efect are revizuirea şi reînvăţarea asupra unui material
ce trebuie reactualizat, Ebbinghaus a învăţat liste de silabe nonsens cât şi
versuri din lucrarea lui Byron, Don Juan. După aceasta, el le-a reînvăţat
zilnic, timp de 6 zile. Fiecare zi succesivă a necesitat un timp din ce în ce
mai redus pentru a reproduce lista . Acest fapt sugerează că asociaţiile
odată formate devin din ce în ce mai puternice pe măsură ce timpul trece.
Acest principiu a fost formulat ca o lege de către Adolph Jost, un alt analist
al memoriei. Legea lui Jost are următoarea formă: “Dacă două asociaţii
sunt de egală putere dar diferă ca vârste, atunci asociaţia mai veche
îşi va pierde din energie mult mai încet pe măsura trecerii timpului”.
Astfel, pentru o reţinere permanentă, sunt esenţiale o frecventă
reînvăţare şi revizuire, după cum de altfel majoritatea actorilor şi
profesorilor cunosc.
Arthur I. Gates, de la Teachers College, Columbia University, a
arătat că dacă vom recita pentru noi înşine itemii memorizaţi ne vom
aminti de ei cu mult mai bine. În învăţarea atât a silabelor non sens cât şi a
materialului cu sens, un grup de elevi au studiat doar prin citire, iar un alt
grup a citit 80% din timp şi restul de timp l-au alocat revizuirii orale. În
experiment au fost introduse şi alte grupuri unde proporţia de citit şi recitit
a variat. Rezultatele au arătat cu claritate că cea mai eficientă reţinere a
apărut când majoritatea timpului a fost alocat revizuirii şi recitării. De fapt,

cea mai bună proporţie a fost 20% citit - 80% recitit. Studenţii vor obţine o
bună eficienţă alocând mai puţin timp citirii şi mai mult timp revizuirii şi
recitirii pentru ei înşişi.
Recitirea pentru sine are câteva avantaje cum ar fi: încurajează
concentrarea; îl face pe elev să-şi surprindă erorile care de obicei trec
neobservate când el citeşte; îl conduce spre organizarea materialului pentru
o utilizare ulterioară convenabilă cum ar fi o examinare sau o recitire orală
în clasă.
Reminiscenţe
O ciudăţenie a memoriei o reprezintă “reminiscenţa”, abilitatea
de a reapela mai mult în loc de mai puţin pe măsură ce timpul a trecut. În
1913, psihologul englez Philip B. Ballard, nota că un grup de copii de 6 ani
ce au studiat poezii timp de 15 minute îşi puteau aminti mult mai mult la
câteva zile distanţă decât acei copii ce au fost verificaţi imediat după
învăţare. Acest fapt nu rămâne valabil în cazul adulţilor. Horace B. English
şi colegii de la Ohio State University au găsit că reminiscenţa operează
atunci când subiecţii încearcă să-şi amintească substanţa sau însemnătatea
şi nu atunci când ei reapelează materialul cuvânt cu cuvânt. Reminiscenţa
apăruse la peste două luni de la învăţare şi nu îndeplineşte o revizuire în
perioada între învăţare şi reapelarea cunoştinţelor.
Reapelarea şi Recunoaşterea
Reapelarea şi recunoaşterea sunt cele mai cunoscute metode de

verificare a reţinerii de informaţie. Reapelarea înseamnă de fapt
reproducerea materialului ce a fost învăţat, ca atunci când scriem sau
recităm poezii. Dar odată învăţată, poezia ce nu poate fi reprodusă ar putea
fi recunoscută când se trece în revistă. Recunoaşterea înseamnă
conştientizarea unei experienţe anterioare sau a unui sentiment familiar. În
general recunoaşterea este mai uşoară ca reproducerea. Edith M. Achilles a
găsit că de două sau trei ori mai mult ar putea fi recunoscute decât
reproduse, silabe non sens, cuvinte sau proverbe.
Erorile sunt un fapt comun atât pentru recunoaştere cât şi
pentru reproducere. Woodworth enumeră câteva nume ce sunt reproduse
greşit. McDonald pentru McDonyall, Hennessy pentru Haggenty, Ernst
pentru Stern, Barclay pentru Clayton, Underwood pentru Overstreet.

Erorile de recunoaştere sunt uneori probleme complexe ne simţim într-un
anume fel când întâlnim o persoană căreia i-am fost prezentaţi. Mergând
într-un oraş străin avem strania convingere că am mai fost pe acolo mai
înainte. Harry L. Hollingworth explică astfel de clipe după principiul
refacerii integrităţii: o parte a noii experienţe a fost de asemenea prezentă
într-o experienţă trecută, revine în minte cu experienţa trecută şi cu
sentimentul de familiaritate sau de recunoaştere.
Metoda de stocare
Deşi nu atât de binecunoscută ca şi recunoaşterea şi

reproducerea, cea mai valabilă modalitate de a evalua memoria este metoda
reînvăţării sau a salvării, inventată de Ebbinghaus. Am putea fi incapabili
de a reproduce sau chiar de a recunoaşte poezii învăţate cu ani în urmă, dar
dacă memorizăm aceleaşi poezii acum ne alocăm un timp mult mai mic
decât am fi învăţat complet noi poezii în acelaşi timp. Aceasta se petrece
deoarece memoria regăseşte în mod imperceptibil urmele anilor trecuţi.
Într-un experiment al lui Harold E. Burtt, de la Ohio State
University, se evidenţiază un moment aproape incredibil despre aceste
regăsiri. Când fiul său avea cam 2 ani, Burtt îşi citea zilnic timp de trei luni
paragrafe în greacă. Când copilul a împlinit 8 1/2 ani, tatăl a dorit să-l
înveţe câteva selecţiuni în limba greacă, incluzând şi pe cele care le-a auzit
cu peste 6 ani în urmă.
Faţă de învăţarea completă a noului material, au fost necesare nu
mai mult de 1/4 sau 1/3 din încercări pentru a învăţa pasajele auzite pe la
vârsta de 2 ani. Niciodată un experiment nu a arătat mai clar atât
capacitatea de impresionare a copilului, cât şi caracterul de inscripţionare în
memorie.
Dezvoltarea memoriei
Multe studii amintite mai sus au fost pline de implicaţii practice.
Reamintirea este mult ajutată de înţelegerea deplină a materialului, de
supraînvăţare, de spaţierea perioadelor de studiu şi uneori de folosirea
metodei întregi de abordare. Cea mai mare parte a uitării se instalează în
primele zile după procesul de învăţare. Puterea de reţinere nu poate fi

dezvoltată, dar memoria poate fi îmbunătăţită prin menţinerea activă a
atenţiei asupra sarcinilor de învăţat şi prin adoptarea unei atitudini
favorabile. Reţinerea este ajutată prin somn, relaxare sau prin schimbarea
activităţii, chiar după învăţare o revizuire frecventă sau o recitire pentru
sine ajută la fixarea cu fermitate a materialului în plan mental. Este adevărat
că fiecare experienţă lasă o urmă permanentă în memorie, dar aceasta poate
fi rareori detectată prin metodele uzuale de reproducere şi recunoaştere.
Ele pot fi aduse în lumină prin reînvăţare sau prin verificarea informaţiilor
rămase (metoda salvării).
CAPITOLUL XVI
PERCEPŢIA
DA VINCI, DESCARTES, BERKELEY, HAMILTON, HELMHOLTZ,

WUNDT, TITCHENER, CATTELL, KÜLPE, JAMES, PILLSBURG,
WOODWORTH, CARMICHAEL, WERTHEIMER, KÖHLER,
KOFFKA, MORGAN
Ce este atenţia? Cum este aceasta atrasă? Cine cauzează distragerea? De ce este
importantă “fixarea mentală”? Cum diferă percepţia de sensibilitate? Ce este psihologia
Gestalt? Ce sunt iluziile optice şi cum apar ele? Cum putem percepe adâncimea sau
distanţa?
Î
n acepţiune psihologică, conceptul percepţie reprezintă atât actul fizic al
receptării impresiilor senzoriale (văzul, auzul, mirosul etc.) cât şi
interpretarea acestor impresii. Pentru o percepţie cât mai exactă avem
nevoie mai întâi de bune organe senzoriale, apoi trebuie să “acordăm
atenţie”. Starea sufletească a experienţelor noastre trecute şi prezente
afectează în mod considerabil percepţia. Ca exemplu putem afirma că
persoane diferite “percep” muzica simfonică în moduri foarte distincte. O
persoană surdă va auzi doar instrumentele puternice. O persoană educată
în sens muzical sesizează schemele complexe, contrapuncte, variaţii subtile.
O persoană fără nici o performanţă va percepe doar un amestec de sunete.
O persoană epuizată va moţăi de-a lungul pasajelor muzicale în timp ce o
altă persoană aproape că este mişcată de o adâncă emoţie.
Deşi indivizii diferă foarte mult prin modul cum şi ce percep, au
fost găsite câteva fenomene ale percepţiei fiind comune multor persoane.
Cu o sută de ani în urmă, Sir William Hamilton observa că şase

sau şapte obiecte separate, cum ar fi nişte bile, pot fi zărite cu claritate la un
moment dat. William S. Jerous, un bine cunoscut economist britanic şi
student la logică, a realizat experimente asupra atenţiei. El a pus fasole într-
o mică cutie, încercând să estimeze cât de multe erau când le extrăgea. Cu
3-4 boabe el nu a înregistrat erori; cu 5 au apărut câteva erori. Chiar cu 8
sau 10 boabe, prima sa privire a conferit un număr corect aproape la
jumătate din încercări.
Aceste studii ale timpului asupra numărului de obiecte văzute în
mod clar la o aruncare de privire a fost denumită “parcurgerea atentă”,
ulterior confirmată de către James McKeen Cattell şi alţii, folosind o
tehnică de laborator mult elaborată. Adulţii surprindeau între 6-11 obiecte
pe încercare, media fiind 8. Dacă intemii apăreau în grupuri de 3 sau 4,
puteau fi surprinse mai mult de 8 prin parcurgerea imediată. Cattell a găsit
că un subiect poate surprinde cam 30 de litere într-o fracţiune de secundă
dacă literele alcătuiesc scurte propoziţii cu semnificaţie. Aparent, numărul
de unităţi este o problemă mai mică decât organizarea unităţilor.
Fluctuaţiile şi nivelele de atenţie
Un om de ştiinţă german, V. Urbantschitsch, a descoperit că un

ceas aşezat la un punct unde tic-tacul acestuia de-abia se aude, el alternează
între a fi şi a nu fi auzit. O oscilaţie sau fluctuaţie similară a atenţiei a fost
observată de naturalistul elveţian L.A. Necker. Uneori când observa
desfăşurarea unui cub, o suprafaţă apărea în faţă; pe neaşteptate cubul
părea să se schimbe şi o altă faţetă apărea în faţă.
Edgar J. Rubin, un psiholog danez, a dovedit acelaşi lucru pentru ceea ce el

denumea figuri “ambigue”.
DESEN………….
Uneori apare un pocal alb, apoi în figură apar două feţe.

Walter B. Pillsburry de la Universitatea din Michigan a cerut
subiecţilor să privească o mică pată de cerneală şi să apese butonul când
atenţia se deplasează. Atenţia acestora fluctua în medie la fiecare secundă
sau două; ea nu putea rămâne absolut neschimbată pentru mai mult de
câteva secunde.
Când “acordăm atenţie” unui anume reper, noi aducem acest
reper în focarul conştiinţei noastre; orice altceva este corelat de zona de
margine sau de margini. Atât William James, cât şi Edwuard B. Titchener a
subliniat contrastul dintre concentrarea focalizată şi cea marginală. Focarul
focus
secundar
- afirmă Titchener - reprezintă un nivel înalt al atenţiei, zona de margine -

nivel inferior. El îşi ilustrează punctul de vedere cu aceste figuri.
Ludwig R. Geissler, elevul lui Titchener a găsit la multe persoane mai mult
de două nivele. La unii din subiecţi s-au înregistrat distingerea a trei sau
chiar mai multe nivele.
Interferenţa şi distragerea
Alfred Binet şi alţi psihologi ai acelei perioade au descoperit că două

activităţi simultane interferă una cu alta fără ca ambele să fie extrem de
uşoare sau chiar similare ca natură, cum ar fi mângâiatul capului cu o mână
şi stomacul cu cealaltă. Aparent putem încerca, dar nu facem decât un

lucru odată. Dictarea a câtorva scrisori “odată” sau jucând 10 meciuri de
şah simultan, este posibil deoarece atenţia poate alterna cu rapiditatea de la
un item la altul.
Cel mai cunoscut studiu asupra absenţei a fost realizat de John
J.B. Morgan. Subiecţii învăţau să apese butoanele corespunzător unui
anume cod, pe un gen de tastatură. După felul cum subiecţii apăsau erau
introduse sunete, vibraţii şi alte forme de distragere. Acestea au încetinit
munca, dar în curând subiecţii au depăşit problema gălăgiei. Ulterior, când
gălăgia a încetat, a rezultat o prăbuşire. Pentru moment liniştea a devenit
un element de distragere a atenţiei. De asemenea, Morgan a găsit că în
timpul distragerii butoanele erau apăsate mai tare, iar subiecţii tindeau să
discute scrisorile după cum lucrau dacă aceasta îi ajuta să depăşească
elementele de distragere.
Donald Laird de la Colgate University, Horace M. Vernon şi alţii
au studiat în ce mod afectează distragerea atenţiei, lucrătorii din comerţ şi
industrie. Eu au arătat că zgomotele gălăgioase bruşte sau neaşteptate
distrag mult mai mult decât sunetele continue; de asemenea, că stimulii cu
însemnătate cum ar fi discursurile radio distrag mai mult decât gălăgia fără
sens, cum ar fi vuietul din traficul străzii.
Ce atrage atenţia
Printre factorii importanţi ce conduc la focalizarea atenţiei,

factori remarcaţi de Titchener şi elevii săi, sunt mărimea, culoarea,
mişcarea, repetiţia şi în general orice stimul ce contrastează pregnant cu
fondul problemei. Acestea sunt primele principii pentru avertizarea
omului. Analizând semnalele, Howard K. Nixon de la Columbia
University, a găsit că, cu cât este mai mare “semnalul” în comparaţie cu
cele din apropiere, cu atât mai atractiv va fi. Daniel Starch a demonstrat că
paginile color pentru reclamă atrag atenţia aproape dublu faţă de paginile
alb-negru. Edwuard K. Strong, de la Universitatea Standford, a remarcat că
un spaţiu alb amplu ce înconjoară un panou publicitar concentrează prin
contrastul efectelor, valoarea atenţiei.
Set-ul mental
Cattell şi alţii au descoperit că atitudinea sau expectaţia noastră

influenţează viteza reacţiilor noastre. Dacă ne concentrăm asupra
răspunsului trebuie să acţionăm când zărim lumina şi reacţionăm mult mai
repede decât dacă ne fixăm atenţia pe lumina însăşi.
Psihologul german Narziss Arc a derulat observaţii asupra
modului în care atitudinea sau set-ul nostru mental ne afectează
comportamentul. Studiind timpul de reacţie, el a găsit că subiecţii au
raportat o perioadă de pregătire sau “de creare a set-ului” înainte ca
stimulul să fie emis. Când semnalul sonor sau luminos a fost generat,
răspunsul a urmat aproape automat. Henry J. Watt, un psiholog englez ce
muncea în Germania, a descoperit că set-ul mental operează în mod similar
în testul de asociaţii controlate. Când unui subiect i se spune să “dea un
opus” la fiecare cuvânt rostit, se adaptează el însuşi înainte prin elaborarea
a câtorva exemple sau probabil prin crearea gesturilor. Dacă este dat
cuvântul “înalt”, el răspunde repede “scund” şi fără efort. Set-ul său mental
i-a permis să ofere un răspuns eficient.
Oswald Kulpe, un absolvent al cursului de laborator al lui
Wundt, a găsit că o intenţie clară de a învăţa silabe non sens a avut ca
rezultat o învăţare de două ori mai mare decât la o simplă observare a
silabelor, iar Georg E. Muller şi Friedrick Schumann au găsit că subiecţii
nu învaţă seriile de silabe non sens fără instrucţiuni speciale.
Leonard Carmichael, preşedinte la Colegiul Tufts şi doi colegi ai
săi, au demonstrat în ce mod set-ul mental influenţează percepţia.
Subiecţilor li s-au arătat pentru scurt timp câteva figuri ca cele de mai jos,
din centru. Dacă subiecţilor li se spuneau că figurile reprezintă un stup şi
ochelari, atunci ei tindeau să vadă acele obiecte şi le reproduceau după cum
se arată în stânga. Dacă li se sugera o pălărie şi o halteră, atunci îşi
reproduceau ce apare în dreapta.
Set-ul mental poate influenţa modalitatea prin care subiectul

percepe stimulul şi modul de a-şi reaminti de ei.
Printre psihologii americani, Robert S. Woodworth a subliniat

cel mai bine importanţa set-ului mental asupra comportamentului. El
consideră “set-ul” un proces de o înaltă selectivitate şi activism ce
favorizează unele răspunsuri şi le împiedică pe altele. El a distins între “set-
ul pregătitor” prin care ne adaptăm anticipat pentru anumite genuri de
răspunsuri şi “set-ul de continuare”, care orientează activitatea deja
declanşată. Un alergător ce aşteaptă sunetul de plecare sau un motociclist la
stop manifestă un set preparatoriu. Un vorbitor căutându-şi cuvintele
adecvate gândirii sale ilustrează set-ul de continuitate.
Woodworth consideră că atitudinile de promptitudine au ca baze
structuri cerebrale şi nervoase, cu toate că astfel de fundamente sunt greu
de descoperit în mod experimental.
Primele teorii asupra percepţiei
Un filosof scoţian al secolului XVIII, Thomas Reid, a realizat o

distincţie între senzaţie şi percepţie, distincţie ce a fost preluată de
psihologia modernă. Senzaţia apare atunci când un organ de simţ
receptează stimulii. Percepţia implică senzaţia, dar include şi cunoaşterea
obiectului perceput şi conştientizarea existenţei acestuia. Anumiţi stimuli
produc senzaţii de înroşire, de sonoritate şi de miros plăcut. Dar ceea ce
percepem reprezintă o dezvoltare.
Thomas Brown a adăugat că, o importantă funcţia a percepţiei o
reprezintă înţelegerea relaţiei. Când două obiecte sunt observate laolaltă,
noi percepem similarităţile şi diferenţele dintre ele în ceea ce priveşte
mărimea, culoarea şi calitatea.
Wilhelm Wundt considera că percepţia combină un număr de
elemente senzoriale. Fiecare element perceput are caracteristici unice.
După cum hidrogenul şi oxigenul se combină sub formă de apă, care are
proprietăţi de negăsit în compoziţia vreunui gaz, aşa şi o percepţie ce a
rezultat din câteva senzaţii reprezintă un produs psihologic nou sau o
“sinteză creativă”. Această teorie conţine ideea lui Stuart Mill despre
“chimia mentală”.
William James era de acord cu Wundt că o percepţie este mai
mult decât senzaţiile componente ale acesteia, dar a făcut un pas înainte
insistând că nu poate fi analizată prin componente.
Punctul de vedere al lui james a fost sprijinit de Christian von

Ehrenfels, un filosof şi psiholog german care a introdus ideea de “formă-
calitate”. Forma-calitate a unui obiect este de fapt relaţia tuturor
constituienţilor care combinate creează întregul ce îl vedem sau auzim. De
exemplu, forma-calitate a pătratului depinde de relaţia a patru linii şi nu
doar a liniilor luate separat. Acest fapt arată iarăşi că percepţia nu este pur
şi simplu o sumă de senzaţii, ci chiar un nou produs. Ehrenfels remarca şi
forma-calităţile temporale cât şi cele spaţiale. Cel mai bun exemplu este o
melodie muzicală, unde un patern de sunete se creează prin combinarea
notelor distincte. Dacă notele sunt cu totul transpuse într-o altă cheie
muzicală, melodia rămâne, având aceeaşi formă-calitate.
Psihologia Gestaltistă
Faptul că percepţia implică mult mai mult decât o senzaţia sau

chiar senzaţii combinate, a fost clarificat şi verificat în mod experimental
de către Max Wertheimer, fondator al şcolii de psihologie Gestaltistă.
Pe la 1910 el a descoperit că două fante pe un ecran, iluminate
pentru o fracţiune de secundă, produc un efect de mişcare. Lumina pare să
se mişte de la o fantă la alta, deşi nici o mişcare nu are loc. (Mişcarea şi
pictura se bazează pe această iluzie a mişcării. De fapt nimic nu se mişcă pe
ecran; noi vedem o succesiune rapidă nesemnificativă în diferenţierea
picturilor pe care ochii noştri le interpretează ca o mişcare.)
Impresionat de noile dezvăluiri asupra percepţiei, Wertheimer şi
colegii săi, Wolfgang Kohler şi Kurt Koffka, au continuat seria
experimentelor şi ca rezultat au fondat şcoala psihologiei gestaltiste.
“Gestalt” este unul din acele cuvinte germane ce refuză traducerea.
“Formă”, “figură”, “patern” şi “configuraţie” au fost sugerate, aşa că
“Gestalt” este preluat întocmai şi în engleză.
Psihologii gestaltişti susţineau că fiecare experienţă este un întreg
de reanalizat ce nu poate fi înţeles prin secţionarea pe părţi. Întregul
reprezintă mai mult decât suma părţilor sale. Peisajul nu înseamnă pur şi
simplu iarbă plus arbori plus cer plus nori plus alte detalii. Este un percept
distinct sau o experienţă distinctă cu toate calităţile proprii. Cineva poate
observa părţi ale întregului, dar părţile există în relaţii bine definite una cu
alta. Tulburarea relaţiei va genera schimbarea calităţii întregului.
Kohler, pentru a arăta că percepţia relaţiei este foarte importantă,

a realizat un experiment ingenios cu găini. Au fost plasate grăunţe atât pe
foi de hârtie albă cât şi pe cele gri. Dacă o găină ciugulea grăunţe de pe
hârtia gri, i se permitea să mănânce, iar când ciugulea de pe hârtia albă
găina era îndepărtată. După câteva sute de încercări găinele au învăţat să
ciugulească doar de pe hârtiile gri. Vor mai răspunde găinile încă la hârtia
gri după cum au fost condiţionate? În aproape 3/4 din încercări, animalele
au abordat mai degrabă hârtia neagră decât cea gri. Cu alte cuvinte, ele au
învăţat să răspundă la relaţia “mai negru ca”; nu numai la hârtia gri. Relaţia
între luminos şi întunecat domină percepţia animalelor.
Printre alte relaţii ce sunt percepute în mod obişnuit, Kohler şi
Koffka au observat că figura şi fondul apar în mod frecvent. Atunci când
percepem un lucru, unele aspecte ale acestuia sunt mai pregnante. O figură
se impune împotriva unui fond vag, difuz. Într-o simfonie, melodia este
figura, armonia şi acompaniamentul alcătuiesc fondul. Uneori figura şi
fondul alternează ca în desenul cu vasul şi cele două feţe. La grădina
zoologică un băieţel a confundat figura şi fondul atunci când a privit la o
zebră şi a spus: “Mama, acesta este un cal alb cu dungi negre sau este un
cal negru cu dungi albe?”
Un principiu interesant descoperit de către gestaltişti este acela
că noi tindem să închidem sau să completăm o figură incompletă. Ei au
denumit aceasta, “încheierea”.
Figurile de mai sus le percepem ca un cerc şi un triunghi, deşi în

prezent ele nu sunt aşa ceva.
În mod inconştient noi trecem peste lipsuri şi percepem figurile
ca fiind complete. De asemenea, ne place să stabilim grupări şi paternuri
după serii uniforme de itemi. De exemplu, sunetele sunt auzite în două, trei
sau patru. Această tendinţă de grupare, după cum arată Wertheimer, este
ajutată prin prozimitate, similaritate şi alte sugestii.
În tabloul de mai sus zărim cinci perechi de linii paralele. În

figurile de mai jos, am vrea să zărim în mijloc patru cutii. Liniile scurte
orizontale dau acest efect:
În figura următoare probabil că zărim un romb format de

cruciuliţe mici şi o cruce mare formată de cerculeţe:
Psihologii gestaltişti demonstrează cu claritate că fiecare din

percepţiile noastre reprezintă un patern de relaţionare unic, o experienţă
unitară cu calităţi şi proprietăţi proprii. Întregul este mai mare decât suma
părţilor acestuia; el nu poate fi divizat şi analizat fără a alterna natura
experienţei. Aceste principii reprezintă contribuţia măreaţă a gestaltismului
la universul psihologiei.
Iluziile optice
Iluzia este o percepţie falsă sau distorsionată. Psihologii

sfârşitului de secol XIX au observat şi au încercat să explice câteva iluzii
mai cunoscute.
Wundt observa că oamenii tind să supraestimeze dimensiunea
verticală în comparaţie cu cea orizontală. În figura următoare, linia verticală
pare mai lungă decât linia de bază.
De fapt avem aceeaşi lungime. Wundt explică această iluzie prin

mişcarea ochilor; cinetica verticală nu este atât de obişnuită şi cu atât mai
puţin lejeră decât cea orizontală.
J.C. Poggendorff şi F. Zollner au construit nişte figuri pentru a

ilustra iluziile de direcţie.
În figura lui Paggendorff partea inferioară a liniei diagonale pare că nu este
o continuare a părţii superioare, dar este.
În figura lui Zollner, liniile verticale par că sunt convergente sau
divergente, dar de fapt sunt paralele. Explicaţia general acceptată a acestor
iluzii este aceea că tindem spre o supraestimare a mărimii unghiurilor mici
şi o subestimare a mărimii celor deschise. Acest fapt afectează direcţia
aparentă a liniilor ce alcătuiesc unghiurile.
Faimoasa iluzie a lui F.C. Muller-Lyer, un alt psiholog german, şi
anume că linia din dreapta (cu vectori spre interior) apare ca fiind mai
lungă decât linia din stânga (cu vectorii spre exterior), este explicată pe
baze gestaltiste.
Nu putem scăpa de efectele liniilor diagonale pentru a obzerva

orizontalele. Aşa că linia din dreapta fiind parte a unui întreg mai larg o
sesizăm ca fiind mai lungă. Chiar dacă au fost propuse şi alte teorii, totuşi
aceasta are cel mai mare sprijin.
Alte ilustraţii abordează efectele contrastului. Geza Revesz,
psiholog maghiar ce predă în Olanda, abordează una surprinzătoare. Care
figură este mai mare?
Ele sunt asemenea. Contrastul între curba lună mai lină a curbei
figurii superioare şi cea mai mică a curbei din figura inferioară creează
iluzia.
În ce mod percepem cele trei dimensiuni
Leonardo da Vinci a enumerat invenţiile folosite de către pictori

pentru a arăta cât de îndepărtate sunt obiectele - denumită adâncime sau
distanţă. Printre acestea sunt umbrele, efectele de umbră şi două tipuri de
perspective. Perspectiva liniară apare, spune el, unde liniile converg într-un
punct în distanţă. Perspectiva vaporoasă apare unde obiectele depărtate
apar mai ceţoase şi neclare decât cele mai apropiate.
Aceşti factori sunt denumiţi astăzi “psihologici”, în contrast cu
factorii fiziologici sau cu schimbările actuale din interiorul ochiului.
Leonardo a descoperit un alt lucru interesant despre percepţia
adâncimii. El a ţinut un obiect mic la o distanţă de 15 cm în faţa nasului
său. El a închis un ochi, iar cu celălalt a privit o pictură de pe zidul din faţă.
O parte din câmpul său vizual era blocat de către obiect. Apoi el a privit
pictura cu amândoi ochii. A cuprins toată imaginea; nici o parte nu a fost
exclusă. Cu alte cuvinte, folosind doi ochi el vedea în spatele obiectului
interpus. Deci, fiecare ochi are o linie diferită de cuprindere a câmpului
vizual, ceea ce este blocat pentru un ochi este văzut cu celălalt ochi. Acest
fapt a dezvăluit importanţa viziunii binoculare.
Rene Descartes a sugerat că shimbările din ochiul însăşi ne ajută
la calibrarea distanţei faţă de obiecte. De asemenea, curbura lentilei oculare
se schimbă când ne aranjăm privirea de la depărtat la apropiat sau
viceversa. Aceste schimbări, cunoscute ca fiind convergente şi acomodarea
sunt factorii fiziologici ce ne ajută să apreciem distanţele.
Episcopul George Berkeley elaborase teoriile lui Descartes de la
începutul secolului XVIII. El a notat trei alte lucruri ce apăreau în
perceperea distanţei. Când un obiect este în apropiere şi ochii converg,
atunci senzaţia este mult mai intensă. Când un obiect este foarte apropiat,
imaginea este înceţoşată. Când curbura lentilei oculare se acomodează
pentru a vedea obiecte apropiate, atunci apar în ochi tensiuni importante.
Hermann von Helmholtz a adăugat şi alţi itemi. Când două
obiecte distanţate sunt cuprinse laolaltă, obiectul mai apropiat îl acoperă pe
cel mai depărtat. Dacă ne mişcăm capul dintr-o parte în alta sau ne
plimbăm în faţă şi în spate pentru a examina distanţa obiectelor, avem o
idee mai bună despre distanţă decât dacă am rămâne pe loc să analizăm.
Helmholtz consideră că cel mai bun ajutor în analiza distanţei îl
oferă convergenţa şi acomodarea, cu alte cuvinte factorii fiziologici.
Psihologii de astăzi nu sunt de acord cu Helmholtz. Stereoscopul dezvăluie
importanţa factorilor psihologici nebănuiţi, în speţă efectele
tridimensionale produse prin viziune binoculară.
Efectul stereoscopic
Deşi Leonardo da Vinci şi alţi scriitori ai acelor vremuri au

observat că viziunea noastră prin doi ochi ne permit să vedem în spatele
unui obiect apropiat, ei au scăpat faptul că fiecare ochi primeşte o imagine
distinctă. Lui Charles Whetstone i se datorează faptul că s-a realizat
importanţa acestei diferenţe. Whetstone a inventat în 1838 un aparat
denumit de el “stereoscop”. Prin utilizarea oglinzilor, el a prezentat picturi
puţin diferite pentru un ochi şi celălalt. Picturile puteau fi ajustate pentru a

crea o impresie clară de adâncime. Când au fost folosite picturi identice în
locul celor diferite nu a mai reieşit nici un efect de adâncime.
Curând, Sir David Brewster a dezvoltat stereoscopul. Oliver
Wander Holmes, strălucit poet şi doctor american, a perfecţionat
binecunoscutul stereoscop de mână, redat mai jos.
Deoarece tehnica fotografiei a evoluat, oferind tablouri,

stereoscopul a devenit un element popular al vremurilor trecute. În
suportul stereoscopului este plasat un carton ce conţine două fotografii
faţă în faţă, luate din puncte cât mai depărtate ochiului (6-7 cm). Lentilele
stereoscopului creează fuziunea picturii ochiului stâng cu pictura ochiului
drept, rezultând un uluitor efect al adâncimii sau distanţei. Aceasta
dovedeşte importanţa viziunii cu doi ochi în perceperea distanţei. Dacă
stereoscopul nu oferă o compilare perfectă a imaginilor, sugerează că alţi
factori intervin în capacitatea noastră de a sesiza obiectele în trei
dimensiuni.
Schematizând studiile psihologice, observăm că fenomenul de
percepţie are câteva trăsături caracteristice. Este selectivă: întotdeauna
reacţionăm doar la un aspect din mediul total. Implică importanţa
experienţei trecute şi a set-ului mental prezent. Aceasta constă nu doar din
câţiva item disparaţi, ci în experienţa ce le integrează ca întreg.
CAPITOLUL XVII
GÂNDIREA
BINET, KÜLPE, MORGAN, HOLBHOUSE, THORNDIKE,

YERKES, KOHLER, TOLMAR,
HUNTER, MAIER, DEWEY, RUGER,
WOODWORTH, HOLLINGWORTH, WATSON, CLAPAREDE,
PIAGET, BURT, HULL
Gândirea porneşete din imagini? Care este chintesenţa gândirii? Animalele gândesc? Ce
reprezintă “insight”-ul? Cum îl ajută sau cum stânjenesc gândurile pe om? Cum este
relaţionată judecata de gândire?
Care este diferenţa între judecata deductivă şi cea inductivă?
Filosofii şi psihologii acestor vremuri au dedus că gândirea ca şi memoria

apar prin asocierea de idei şi imagini. La finele secolului XIX psihologii
au început studiul experimental asupra gândirii. Ţinând cont de
investigaţiile asupra învăţării, ei au experimentat asupra modului de
soluţionare la animale şi fiinţe umane. Recent, psihologii şi-au orientat
studiul asupra judecăţii logice şi asupra procesului de gândire creativă.
Natura procesului gândirii
Alfred Binet, cel ce a devenit faimos pentru testele de inteligenţă,

a iniţiat printre primii investigaţii asupra gândirii şi raţionamentului.
Apelând la fiicele sale ca subiecţi, el le-a cerut să-şi descrie procele gândirii,
găsind că aproape deloc nu au fost prezente imagini sau alte componente
senzoriale. De aceea, Binet a concluzionat contrar tradiţiei că imaginile nu
sunt esenţiale în gândire. Materialele gândirii sunt simple pensees sau
gânduri incapabile de analize ulterioare.
Cam în acelaşi timp, Oswald Kulpe şi câţiva studenţi de la
Wurzburg au început studii sistematice asupra gândirii. Kulpe se îndoia că
gândurile sunt elaborate sub formă de senzaţii, imagini şi sentimente, după
cum afirmase Wilhelm Wundt, decanul psihologilor germani.
Karl Marbe a fost primul de la Wurzburg ce a realizat investigaţii
asupra procesului de raţionare. Subiecţii ridicau două greutăţi şi analizau
care a fost mai grea, apoi erau solicitaţi pentru introspecţie. Deşi
raţionamentul era de obicei corect, subiecţii nu aveau nici o analiză
intrspectivă; cu alte cuvinte ei nu experimentau nici senzaţii, nici imagini.
Marbe a concluzionat că unele tipuri de experienţe pot fi necesare în
derularea analizei, experienţe pe care le-a denumit vog “atitudini
conştiente”.
Câţiva ani mai târziu, Karl Buhler a studiat procesele gândirii
într-un mod mult mai complex cum ar fi interpretarea paradoxurilor şi
fabulelor. El a concluzionat că procesul gândirii poate avea loc fără imagini
sau senzaţii. Aproape simultan în America, Robert S. Woodworth şi-a
publicat descoperirile asupra “gândurilor fără imagini”. Introspecţia a
dezvăluit adesea imagini şi senzaţii, dar au fost primite ca nefiind
importante pentru conţinutul sau însemnătatea gândurilor. Woodworth a
subliniat conştientizarea relaţiei ca fiind inima proceselor gândirii.
Aceste rezultate au fost atacate energic de Edward B. Titcheuer,
care a insistat că în conştiinţă poate să nu existe nimic cu excepţia
senzaţiilor, imaginilor şi sentimentelor. Atitudinile conştiente, sentimentul
relaţionării şi set-urile mentale sunt de fapt senzaţii kinestezice sau imagini
şi nicidecum un nou gen de elemente ale gândirii.
Odată cu primul război mondial, controversa asupra prezenţei
imaginilor în gândire a fost total abandonată, dar lucrările experimentale au
continuat. Thomas V. Moore, de la Universitatea Catolică din America, a
studiat, de exemplu, timpul legat de apariţia mesajului şi imaginile în
gândire. El a găsit că mai întâi apare mesajul a ceea ce face să fie

independent de imagini.
Otto Selz, unul din succesorii lui Kulpe, a observat prezenţa în
procesul gândirii a unui principiu călăuzitor sau a unui plan operaţional. El
a numit-o “schema anticipatorie”. Să presupunem că unei persoane i se
cere să citească după o listă numele capitalelor fiecărei ţări. După ce a
primit instrucţiunile, subiectul caută prin anticipaţie să-şi uşureze
răspunsurile. “Schema anticipatorie” a lui Selz este similară “atitudinilor
conştiente” ale lui Marbe şi sentimentelor de relaţionare ale lui
Woodworth.
Controversa asupra gândurilor fără imagini a fost rezolvată.
Verdictul s-a pronunţat împotriva lui Wundt şi Titchener care insistau că
gândurile constau doar din senzaţii, imagini şi sentimente. Probabil că
psihologii zilelor noastre sunt de acord cu Harry L. Hollingworth care
declară că gândirea abordează toate indiciile experienţelor noastre
anterioare.
În lucrarea sa “Psychology of Though”, Holligworth spunea: “Mă
gândesc la obiecte şi evenimente ce nu sunt prezente, le spun în faţa unor oameni
cunoscuţi. Cum pot face aceasta? O modalitate simplă va fi pentru o parte din persoane
- arată pălăria fiecărui bărbat sau poate fotografia lui, prezentând fizionomia lui. Pot
folosi nume ce au fost asociate cu oamenii, vorbind, scriind sau privindu-i. Sau pot lua
atitudinea caracteristică modului în care fiecare persoană m-a influenţat; pot
experimenta ceea ce am simţit vizavi de fiecare. Sau dacă aş putea să-mi declanşez
imaginaţia vizuală aş putea folosi şi resursele imaginaţiei”. Fotografia, numele,
gestica, atitudinea, sentimentul şi imaginea, toate au o semnificaţie. Oricare
dintre aceste “reunificări” sau a ce revine în minte, persoane sau
evenimente au o anume simbolistică. Fiecare sau toţi aceşti itemi pot fi
incluşi în derularea procesului gândirii.
Baze fizice ale gândirii
Behavioristul John Watson a eliminat toate interpretările

introspective despre gândire. Gândirea, spunea el, vorbeşte despre noi
înşine. În mare parte ea apare ca discurs subvocal care este aproape ca
mişcările imperceptibile ale muşchilor limbii, gâtului şi laringelui. După
Watson, un fapt evident pentru această teorie este regăsită în tendinţa
copiilor de a gândi cu voce tare, proces descurajat prin presiunea socială,

aşa că, cei mici învaţă să gândească fără a mai deschide gura. Watson
considera că gândirea ar trebui să se producă ca mişcare a vreunui muşchi.
El se referea la persoane surde şi multe care gândeau după cum vorbeau
prin mişcările mâinilor. Unii au fost chiar observaţi folosind limbajul
degetelor în visele lor.
În general psihologii nu acceptă teoria lui Watson. Lucrările
experimentale nu au reuşit să dezvăluie vreo corelaţie între procesul
gândirii şi mişcările muşchilor vocali. Au fost avansate şi alte obiecţii. De
exemplu, Woodworth arăta că uneori cuvintele nu pot exprima o
semnificaţie care să aibă un corespondent clar în minte. Sau iată, un poem
binecunoscut poate fi rostit în timp ce persoana gândeşte în întregime
diferit. În fine, Woodworth ne spune că procesul gândirii implică ceva nou,
vizualizarea relaţiei; este foarte greu să acceptăm acest fapt numai pe baza
activităţii musculare.
Astăzi psihologii vorbesc despre două teorii ale gândirii - “teoria
centrală” şi ‘teoria motorie”. În conformitate cu teoria centrală, gândirea şi
raţionamentul depind doar de procesele cerebrale. Adepţii noii teorii
motorii susţin că gândirea este doar o funcţie a răspunsurilor musculare şi a
activităţii neuronale periferice a sistemului nervos. Toate acestea sprijină
această teorie arătând că activitatea musculară însoţeşte adesea procesul de
gândire, dar nici pe departe ei nu au dovedit că aceasta este esenţială sau se
confundă cu procesul de gândire însăşi.
Undele cerebrale
Studiul undelor cerebrale sau “encefalografia” oferea un tablou al

gândirii în termeni de activitate electrică. În 1929, Hans Berger, un
neurolog german, raportase descoperirea “undelor cerebrale” la fiinţele
umane prin plasarea a doi electrozi pe suprafaţa craniului. Cea mai clară
dintre aceste unde, denumită unde alfa, are cam 10 oscilaţii pe secundă.
Undele alfa sunt foarte bine conturate atunci când ochii subiectului sunt
închişi. Când îşi activează atenţia, citeşte sau încearcă să soluţioneze
problema, undele alfa se diminuează marcant în timp ce apar alte tipuri de
unde.
Cercetările asupra undelor cerebrale doar începuseră şi

descoperirile erau adesea greu de interpretat. Este ştiut că ritmurile alfa
izvorăsc din cortexul cerebral şi că ele se dezvoltă odată cu înaintarea în
vârstă - cel puţin din primii ani de viaţă. De asemenea, ele au fost
percepute în timpul somnului, după administrarea drogurilor şi în anumite
stări mentale anormale cum ar fi epilepsia şi tumoarea cerebrală. Au fost
imposibil de detectat caracteristicile paternurilor undelor cerebrale
corespunzătoare diferitelor tipuri de activităţi mentale normale, dar
exemplele sunt promiţătoare iar cercetările continuă.
Inteligenţa la animale
În conformitate cu ideile sale asupra evoluţiei, Charles Darwin

susţinea că există o continuitate între animalele inferioare şi oamenii cei
mai avansaţi. Ambele categorii au simţuri, instincte, emoţii şi procese
mentale similare. Fiinţele umane sunt, desigur, superioare, dar, spunea
Darwin, animalele deţin într-o proporţie mai mică aceleaşi trăsături ca şi
omul. Pentru a-şi proba opinia el citează multe anecdote ce ilustrează
inteligenţa animalelor evoluate. Un apărător al lui Darwin, George J.
Romanes prezintă încă şi mai multe poveşti de acest gen. În cartea sa,
“Animal Intelligence”, Romanes afirmă că peştele afişează emoţia de furie,
teamă, caracterul bătăios şi gelozia; sentimentul social, sexual şi parental,
jocul şi curiozitatea. La păsări a găsit semne ale afecţiunii, simpatiei,
mândriei, caracterul răzbunător şi emoţiile estetice. Perspicacitatea,
şiretenia şi forţa raţiunii ascuţite sunt atribuite câinilor. Pisicile şi maimuţele
au, de asemenea o inteligenţă mare, “încântarea pentru chinuri de dragul
chinurilor”. Cele mai multe anecdote ale lui Romanes, ale căror interpretări
au fost citate mai sus, provin de la iubitorii de animale mici. Iată o scurtă
ilustrare.
“Într-o bună zi pisica şi papagalul au avut o altercaţie. Cred că pisica a
răsturnat hrana lui Polly sau ceva de acest gen; oricum, lucrurile s-au aşezat. Cam peste
o oră, Polly stătea pe marginea mesei; ea striga pe un ton de o extremă afecţiune. Pisi,
pisi, vino aici - vino aici, pisi. Pisi a venit şi a privit cu o totală inocenţă. Polly a prins
cu ciocul ei castronelul cu lapte, a aplecat vasul şi tot conţinutul a venit peste pisică;
apoi a râs într-un mod diabolic şi, desigur, a spart vasul”.
Ca un corectiv pentru astfel de anecdote neverificate şi
neştiinţifice, Lloyd Morgan, psiholog englez a insistat că nici un tip de
comportament nu trebuie interpretat ca un produs al unor facultăţi

mentale superioare dacă aceste rezultate, dintr-un proces cât se poate de
simplu. Acest principiu este cunoscut ca “Regula lui Morgan”. Când a
abordat anecdotele lui Darwin, Romanes şi alţii au arătat că multe
caracterisitici umane au fost atribuite impropriu comportamentului animal.
Totuşi, animalele pot învăţa să soluţioneze probleme, fapt arătat
de Morgan. El a observat că după o oră sau două câinele său a ridicat un
băţ noduros chiar de lângă capătul băţului. “Câinele, spune Morgan, nu
avea vreun motiv sau să perceapă relaţia. Procesul derulat a fost unul tip
încercare şi eroarel; treptat el a găsit cea mai confortabilă modalitate de a
duce băţul şi a adoptat-o”. Pus în faţa unor noi circumstanţe, un animal
riscă, prin încercare şi eroare, să găsească soluţia.
Eforturile lui Edward L. Thorndike veneau la scurt timp după
cele ale lui Morgan. Thorndike a studiat comportamentul animalelor ce
căutau să evadeze dintr-o cutie complexă pentru a obţine hrana de afară.
Evadarea putea fi realizată în unele modalităţi precum tragerea unei sfori
sau apăsarea pe zăvorul uşii. Thorndike a găsit forme de comportament
cum ar fi râcâitul, muşcatul şi alte semne ale comportamentului încercare-
eroare, în cursul căruia au apărut “succese accidentale”. Prin încercări
succesive, animalul s-a focalizat treptat pe activitatea de tragere sau de
prindere până ce a învăţat mecanismul. Ca şi Morgan, Thorndike considera
că raţionamentul şi sesizarea relaţiei nu caracterizează soluţionarea
problemei la animale.
Dar credinţa în abilităţi supraumane ce caracterizează animalele,
a persistat. Poveştile amintesc despre “Hans cel deştept” şi Caii din
Elberfeld. Hans, un armăsar, era capabil să-şi rostească numele, să numere
obiectele din cameră şi să rezolve probleme de aritmetică. Caii din
Elberfeld puteau aduna şi scădea, să-şi scrie numele cu picioarele.
Muhamed, unul dintre cai, a învăţat să facă probleme de rădăcină pătrată
chiar după o lecţie!
Psihologii au studiat performanţa acestor animale nostime.
Edouard Claparide nota că acei cai nu puteau rezolva probleme la care el
însuşi nu ştia rezultatul. Alţi cercetători au remarcat în mod curios că
animalele se pierdeau când dresorul părăsea încăperea. Psihologii au
concluzionat asupra cailor că au învăţat să reacţioneze slab la plecăciuni şi
alte replici puse la punct - adesea realizate total inconştient - de către
oameni aflaţi în incintă. Percepţia animalelor s-a dezvoltat într-o măsură
incredibilă, dar nu în sensul abilităţilor lingvistice şi matematice.
Insight-ul
Psihologul englez Leonard T. Hobhouse contrazice opiniile lui
Morgan şi Thorndike. El credea că animalele, ca şi fiinţele umane, po
percepe relaţii chiar dacă într-un grad mai mic. În acest sens el şi-a verificat
teoria pe vidre, maimuţe, elefanţi, câini şi pisici. Animalele reuşeau să ia
hrana trăgând de sfoara ataşată, atingând cu băţul, depăşind un obstacol,
trăgând hrana dintr-un tub cu o vergea. Pentru Hobhouse secretul
soluţionării problemei consta în sesizarea relaţiei între obiecte; el a dovedit
că animalele pot face aceasta.
Robert M. Yerkes a descoperit că un tânăr urangutan avea ideea
de a stivui cutiile şi de a se aşeza pe ele pentru a ajunge la hrană. Robert a
observat câteva etape pe care maimuţele le abordau în soluţionarea
problemelor: inspectau problema, o abordau, aşteptau diferite răspunsuri şi
uneori o soluţionau pe neaşteptate. După ivirea soluţiei maimuţele o pot
repeta şi transfera la probleme similare.
După cum deja am văzut, Wolfgang Kohler, psiholog gestaltist, a
introdus termenul “insight” pentru a descrie rezolvarea unor probleme
prin abordarea relaţiilor, în special dacă soluţia apare pe neaşteptate.
Kohler a găsite multe exemple de insight la maimuţe: s-au căţărat pe
punctul cel mai înalt al cutiilor pentru a atinge hrana suspendată în tavan;
au lovit fructele cu beţe sau ramuri; cu un băţi mic ele au scormonit în
afara cuştii; ocazional au îmbinat mici beţe pentru a face o unealtă lungă.
Kohler a comparat insight-ul cu modelul încercare-eroare.
Problema labirintelor sau cutiile complexe ale lui Thorndike, ce au fost
soluţionate prin încercare-eroare, nu indică capacitatea animalului de a
rezolva probleme deoarece ele nu au şansa de a surprinde relaţiile. Ele sunt
rezolvate prin alegere; o problemă mai bună este cea în care întreaga
situaţie poate fi cercetată, iar subiectul poate vedea relaţiile acesteia.
Kohler a dovedit că maimuţele deţin insight. Edward C. Tolman
şi Charles H. Honzik au cercetat insight-ul la animale mici precum
şobolanii. Aceşti cercetători ai Universităţii California au construit un
“labirint elevat”, fără feţe albe ale zidurilor, astfel ca şobolanul să vadă
întreg labirintul pe măsură ce aleargă. Existau două căi de a atinge ţinta;
una scurtă şi una lungă, şobolanii alegând calea scurtă în 90% din cazuri.
Când a fost aşezată o barieră, astfel că trebuia urmată calea lungă, toţi
şobolanii au ales imediat calea lungă. Prin faptul că au observat problema

întregului labirint, ei au arătat un insight imediat.
Un ingenios test pentru evaluarea gândirii la animale a fost
perfectat de Walter S. Hunter, de la Brown University. El a inventat un
“labirint temporar” în care animalele trebuiau să dea după încercări
succesive răspunsuri diferite la aceleaşi situaţii. Şobolanii au reuşit de la
prima încercare să se orienteze la dreapta, la stânga într-o secundă, la
dreapta în trei şi tot aşa. Alte animale mai evoluate, incluzând pisicile,
câinii, ratonii şi maimuţele au rezolvat, de asemenea. Desigur, copiii şi
adulţii au învăţat mult mai uşor, care în general verbalizau “două la dreapta
apoi două la stânga”. Animalele ce au rezolvat acest gen de problemă
trebuie să aibă unele abilităţi de a simboliza sau de a contabiliza; amândouă
sunt importante în gândire la nivel uman.
Norman R.F. Maier consideră că animalele care pot combina
într-un act, două sau mai multe reacţii învăţate separat înainte se poate
spune că raţionează. El a învăţat şobolanii să ia hrană de pe o masă scundă,
i-a învăţat, de asemenea, să alerge prin labirint, apoi le-a pus o barieră în
jurul hranei, dar a făcut posibil să atingă hrana printr-o portiţă via labirint.
Unii şobolani au combinat cu promptitudine două genuri de experienţe şi
astfel şi-au luat hrana.
Gândirea la copii
Walter S. Hunter a inventat un aparat de “reacţie de amânare”

pentru a testa simpla gândire la animale şi copii. Printr-o portiţă subiecţii
vizualizau trei cutii; care conţinea hrană era pe moment iluminată.
Şobolanii şi câinii nu au putut merge la cutia bună fără să fi
rămas aţintiţi pe aceasta. Hunter a arătat că, copiii pot fi amânaţi şi neatenţi
un timp lung şi totuşi să indice cutia corectă. Copiii puteau afirma “cea din
mijloc” sau alte fraze similare ce deveneau o replică. Dar chiar şi copiii de
13 luni, prea mici să vorbească, au reuşit. Este evident că unele simboluri
sunt operatorii - ca un gen de gândire rudimentară.
Jean Piaget, renumitul psiholog elveţian, a arătat că la copiii sub
7-8 ani gândirea este centrată pe sine şi vag spre raţionamente sau cauză şi
efect. De exemplu, un copil de 5 ani ştia că Geneva şi Elveţia sunt
concepte ale unei aceleiaşi grupe, dar nu avea noţiunea relaţiei parte-întreg.
Un copil de 8 ani a început să reflecteze, să judece şi să înţeleagă relaţiile

logice.
Pe de altă parte, copiii foarte mici manifestă ca gen de gândire
insight-ul. Augusta Alpert a dat probleme pentru copii de 2-4 ani similare
studiului lui Kohler asupra maimuţelor. Copiii au manifestat imediat tipul
de insight, cu mult mai des decât maimuţele ce încercau din boxe să atingă
jucăria. Uneori insight-ul era incomplet sau apărea treptat, ce apărea, de
asemenea, şi în raţionamentul adult. Exerciţiul a utilizat multe încercări şi
erori.
Rezolvarea problemelor la fiinţele umane
Henry A. Ruyer era interesat prin experimentul său să surprindă

ceea ce era în mintea persoanei în momentul în care lucra la soluţionarea
unor probleme mecanice. Subiecţilor li s-a cerut să aleagă dintr-o varietate
de inele metalice. Ei au folosit metoda încercării şi erorii, cum au făcut şi
animalele din experimentele lui Hobhouse şi Thorndike. Dar cele mai
multe încercări şi erori la oameni s-au derulat pe plan mental; subiecţii
gândeau la anumite mişcări şi consecinţele lor fără a face mişcările. Ruyer a
găsit că subiecţii săi luau decizia într-o clipă. Astfel de soluţii neaşteptate
vin în general din analiza sau localizarea secţiunii problemei ce a cauzat
dificultatea. Această analiză a fost ajutată prin transferul informaţiilor de la
probleme similare pe care le-a rezolvat subiectul. O atitudine favorabilă
îndreptată asupra problemei va duce la creşterea vitezei de soluţionare.
Subiecţii lucrează foarte bine când sunt absorbiţi în muncă fără grija că vor
fi priviţi. Ei excelează când sunt bine dispuşi şi capabili de a îndrepta
nereuşitele, luând-o de la capăt. Ruger a arătat că soluţionarea problemelor
la oameni nu reprezintă un proces singular. El poate implica încercarea şi
eroarea în forma unei manipulări, încercare şi eroare pe plan mental,
analiza probleme, rapiditatea sesizării aspectului sau luarea soluţiei pe
neaşteptate, mai târziu cu câteva ore.
Supoziţiile nejustificate sau set-urile mentale îi conferă
subiectului, ne spune M.E. Bulbrook şi Norman R.F. Maier, o bună
rezolvare a necazurilor ce intervin cu problemele gândirii. Bulbrook a cerut
subiecţilor să schimbe culoarea şnurului unor mărgele fără a le scoate sau
fără să rupă aţa. Câţiva subiecţi s-au gândit la ruperea mărgelelor. Ei au
abordat modalitatea interzisă.
Adesea subiecţii eşuează în rezolvarea problemelor deoarece ei

nu pot depăşi răspunsurile obţinute. În experienţele lui Maier una din
soluţii, de exemplu, implica agăţarea cleştilor de o sfoară şi balansarea lor
ca un pendul. Jumătate din subiecţi au greşit deoarece cleştii erau fix
întipăriţi în mintea lor ca unealtă şi nicidecum ca o greutate.
Maier a arătat, de asemenea, că abilitatea subiecţilor de
soluţionare a problemelor putea fi îmbunătăţită prin a învăţa să elimine
încercările nereuşite şi să păstreze mintea deschisă noilor idei.
În ce mod apar aceste noi idei sau “tendinţe”? Psihologul francez
Edouard Claparede, sugera o teorie ce se baza pe “rezonanţă”. El spunea
că natura problemei se dezvăluie pe măsura “unui gen de rezonanţă
internă” a itemilor experienţelor noastre trecute ce ne pot fi de folos în
satisfacerea unei trebuinţe prezente.
Raţionamentul
Raţionamentul este gândirea care urmează o succesiune de

secvenţe logice. John Dewey, în cartea sa “How we Think”, ne oferă un
bun exemplu de gândire critică. Pe un feribot el a observat un stâlp alb
înalt, cu un balon la vârf ce proiecta aproape orizontal cu puntea
superioară. La început el s-a gândit că este un port-drapel, dar curând s-a
îndoit de aceasta pentru că era orizontal şi nu avea şnur agăţat. Apoi a
încercat alte posibilităţi. Probabil că era un ornament. Dar chiar atunci un
remorcher ce trecea avea astfel de stâlpi şi aşa că şi această ipoteză a fost
eliminată. Posibil că era o parte a aparaturii radio, făcând excepţie că
aparatele de transmisie vor fi plasate în vârful cabinei de pilotaj, cel mai
înalt punct al vaporului.
S-a ridicat şi o altă ipoteză: prăjina putea indica direcţia de
deplasare a vasului. Această idee părea plauzibilă, astfel ca prăjina să fi fost
plasată de pilot pentru a-l vedea cu uşurinţă din cabina de pilotaj. Astfel de
prăjini puteau fi la fel de folositoare pe remorchere. Ipotezele au fost
acceptate şi păreau a fi mult mai probabile decât altele.
Dewey spunea că în procesul de judecată au apărut cinci etape
distincte. La început o problemă, o nedumerire sau o dificultate a declanşat
procesul. A urmat apoi localizarea şi definirea dificultăţii, determinarea cu
atenţie a naturii reale a problemei. După aceasta a fost avansată o soluţie
ipotetică. (În cazul feribotului lui Dewey au apărut trei). Urmează esenţa
raţionamentului: dezvoltarea fiecărei ipoteze până când una va întruni toate
solicitările. Verificarea întregului proces; observaţia sau, în cazul lucrărilor
ştiinţifice, experimentarea certifică aceasta.
Dewey a amintit în general de cele cinci etape, chiar dacă nu
întâmplător au apărut în ordinea dată. O minte antrenată surprinde foarte
bine ceea ce solicită fiecare caz observat şi în formarea, dezvoltarea şi
testarea ideilor. Se profită, de asemenea, din greşelile anterioare. “Ceea ce
este important - ne spune Dewey - este că mintea trebuie să fie sensibilă la
probleme şi abilă în metodele de abordare şi soluţionare”.
Psihologii ca şi filosofii au distins între raţionamentul deductiv şi
cel inductiv.
Raţionamentul deductiv
Deducţia se derulează de la general la particular, în conformitate cu reguli

logice bine determinate. În geometrie este foarte bine ilustrat când din
anumite axiome şi postulate pot fi deduse tot felul de concluzii despre
natura triunghiurilor, pătratelor şi cercurilor. Deducţia este o metodă
fundamentală a filosofiei şi matematicii.
Un bun exemplu al deducţiei îl reprezintă silogismul, ce datează
de la grecii antici. Un silogism constă din trei formulări - o premisă majoră,
o premisă minoră şi o concluzie dedusă din premise. Dacă premisele
majore şi minore sunt de genul:
Toţi oamenii sunt muritori.
Socrate este un om;
atunci concluzia inevitabilă este “Socrate este un muritor”.
Schemele adesea ne ajută în raţionamentul deductiv.

Euler L., matematician elveţian al secolului XVIII, a fost primul ce le-a
folosit. El a structurat silogismul astfel:
MURITOR
OMUL
Din “toţi oamenii sunt muritori”, “omul” ne arată printr-un mic cerc că
este inclus în marea categorie de “muritori”. Din “Socrate este un om”,
“Socrate” este inclus în cercul “oamenilor”.
OAMENI
SOCRATE
MURITORI
Privind la aceasta ştim că Socrate poate fi inclus în marele cerc al

“muritorilor”.
Schema lui Euler ne ajută foarte mult în silogisme dificile. De
exemplu, este corect următorul raţionament?
Toate P-urile sunt S-uri
Unele P-uri sunt Q-uri
De aceea unele Q-uri sunt S-uri.
Ne poate ajuta dacă vedem cercul P inclus în crcul S şi cercul Q

care le intersectează.
S Q
P
Deoarece cercul P este inclus în

cercul S şi deoarece o secţiune a cerului Q se confundă cu o secţiune din
cercul P, atunci o secţiune a cercului Q este regăsită în cercul S. Concluzia
este corect formulată.
Gustav Storring, psiholog german, a testat raţionamentul
silogistic. Indiferent dacă oamenii au folosit sau nu schematizările, deşi unii
subiecţi au utilizat schemele, el a găsit că adesea ei nu obişnuiesc. Ei trag
concluziile direct din premise fără a vizualiza.
Robert S. Woodworth şi un student al său au demonstrat o cauză
curioasă a erorilor în cazul raţionamentului silogistic, pe care au denumit-o
“efectul atmosferei”. Să considerăm un silogism:
Toţi de x sunt y;
Toţi de x sunt z;
Deci, toţi de y sunt z.
Celor mai multe persoane concluzia le sună corect, dar de fapt

este greşită. Răspunsul corect este “Unii y sunt z”. De ce este greşit ceea ce
pare corect? Deoarece, ne spune Woodworth, cuvântul “toţi” (“all”),
construieşte pentru fiecare premisă o impresie sau o atmosferă generală,
ceea ce face ca acest “toţi” să pară valid în concluzie.
Woodworth a descoperit că efectul de atmosferă se extinde şi în
limbajul vorbit şi cel scris. Noi tindem să punem verbele la singular sau la
plural după cum ne dă impresia propoziţia, în loc să-l acordăm după
subiectul gramatical. El ne dă exemple din cărţile de psihologie: “Is trial and
error blind or not?” şi “A series of experiments were conducted...”. Aparent noi
răspundem la impresia generală în loc de răspuns la relaţia părţilor.
Sigur că multe probleme de raţionament solicită deducţia chiar
dacă nu este prezentată în forma vreunui silogism. Psihologul englez, Cyril
Burt, a realizat o evaluare a capacităţii de raţionament la copii, evaluare ce a
constat în itemi de genul:
În şcoala noastră o treime din şcolari joacă fotbal, iar o treime
joacă cricket. Există în şcoală cineva care nu joacă nici fotbal nici cricket?
DA NU NU ŞTIU
Fratele meu a scris. M-am plimbat pe străzi prin pădurea Byford

unde am avut ieri ghinionul să-mi rup un membru. Puteţi ghici din această
afirmaţie ce membru şi-a fracturat?
Braţul drept Braţul stâng Piciorul drept Piciorul stâng
Burt a găsit că sensul problemei afectează foarte mult înţelegerea soluţiei.

Aproape jumătate din copiii de 8 ani au înţeles aceasta:
Edith este mai curată decât Olive dar ea
este mai murdară ca Lily.
Cine este mai murdară, Olive sau Lily?
Reformulată astfel, aproape 75% au reuşit:

Lily este mai curată decât Edith, Edith este mai curată decât
Olive. Cine este mai curată, Lily sau Olive?
Formulările complicate sau cele ce includ materiale irelevante fac ca

raţionamentul să devină dificil chiar şi pentru copii de vârstă mai mare şi
pentru adulţi.
Raţionamentul inductiv
Inducţia reprezintă structurarea unei generalizări dintr-o serie de

experienţe particulare. De exemplu, un copil îşi creează conceptul general
de “animal” după o experienţă cu câini, pisici, iepuri, veveriţe etc. Legea
gravitaţiei este produsul unui raţionament inductiv. Tot aşa sunt şi alte
principii ştiinţifice.
Psihologii au studiat în condiţii de laborator tipul de induscţie
denumit conceptul de formare. Clark Hull a inventat un experiment care
este renumit pentru recunoaşterea anumitor simboluri ale limbii chineze,
fiecare fiind plasate într-un anumit contect. Când subiectul a fost capabil
de a selecta fiecare simbol, indiferent unde era găsit, el îşi forma un
concept sau o idee generală despre simbol. Hull a identificat câteva aspecte
interesante. Simbolurile pot fi identificate chiar atunci când subiecţii nu au
declanşat analiza figurilor complexe; aceasta arată că noi putem construi
concepte în mod inconştient. De asemenea, subiecţii îşi construiesc
conceptele la fel de bine dacă pornesc cu simple figuri şi merg spre cele
mai complexe sau viceversa. O astfel de descoperire nu concordă cu teoria
educaţională după care un profesor ar trebui să pornească întotdeauna cu
ideile simple şi să progreseze spre cele complexe; poate fi la fel de valabil
de a începe ca exemplele dificile.
Gândirea nu aparţine doar fiinţelor umane; soluţionarea
problemelor şi forme rudimentare de raţionament au fost întâlnite şi la
animale. Gândirea nu implică în mod necesar şi imagini. Ea se prelungeşte
în diferite simboluri şi vagi idei de relaţie. Cele mai întâlnite procese ale
gândirii sunt raţionamentul de tip deductiv şi cel inductiv, întâlnite aproape

în exclusivitate la nivelul uman.
CAPITOLUL XVIII
REPREZENTAREA, IMAGINAŢIA ŞI VISURILE
HUME, HARTLEY, MILL, GALTON, STERN, KULPE, JACOBSON,

JAENSCH, FREUD, ADLER, HALLINGWORTH, BLEURER,
GREEN, SHAFFER, HELMHOLTZ, RIBOT, WALLS
Prin ce diferă imaginea de senzaţie? Câte feluri de imagini există? Fiecare are o
reprezentare? Ce este “auzul colorat”? Cum poate fi testată “reprezentarea eidetică”?
Care sunt teoriile mai importante despre interpretarea viselor? Este rău a avea reverii?
În ce condiţii se pot manifesta gândirea creativă sau imaginaţia?
Avem trei tipuri de imagini mentale: una dintre aceste este imaginea despre
expunere, în care vedem, auzim sau simţim un obiect pentru scurt timp,
după ce obiectul a fost retras. Astfel există post-imagine pozitivă şi
negativă. În cea pozitivă vedem un obiect ca înainte de a dispărea. De
exemplu, după ce s-a stins lumina avem imaginea trecătoare a filamentului.
Post-imaginea negativă este o senzaţie “complementară” de culoare sau
strălucire. Dacă privim pentru 1/2 de minut la un spot verde-albăstrui şi
apoi privim câţiva centimetri la stânga sau la dreapta, vom zări o imagine
roşie de aceeaşi mărime şi formă ca cea de câteva secunde înainte. Post-
imaginea negativă a unui arc electric este o imagine neagră a becului. Post-
imaginile rezultă dintr-o întârziere în receptorii noştri senzoriali.
Imaginile memorate, mai puţin clare decât post-imaginile, sunt

duplicate ale senzaţiilor şi percepţiilor originale, ce pot apare când revedem
experienţe anterioare.
Imaginile eidetice sunt uimitor de însufleţite, aproape
fotografice, reproduceri ale obiectelor recent văzute. Sunt obişnuite în
rândul copiilor şi rare la adulţi.
Cercetările anterioare realizate asupra reprezentărilor au abordat
exclusiv imagini memorate.
Primele teorii asupra reprezentărilor
În secolul XVIII şi chiar mai înainte, psihologii foloseau

termenul “imagine” în mod sinonim cu “ideea”, “asocierea” şi “gândul”.
Ei au presupus că memoria şi gândirea implicau o reprezentare clară.
David Hume, filosoful, a realizat distincţia între ceea ce noi
denumim “impresie” (ulterior denumită senzaţie sau percepţie) şi imagine
sau idee. Impresiile, ne spune Hume, apar în prezenţa unui obiect;
imaginile sau ideile apar în absenţa lui. Impresiile sunt însufleţite; imaginile
sunt copii slabe ale impresiilor originale. Astăzi distincţia se vede cu
claritate. În acele timpuri (1739) era o desprindere extraordinară faţă de
gândirea tradiţională.
David Hartley, un pionier în domeniul neurologiei, considera că
imaginaţia are baze fizice. Senzaţiile generau vibraţii ale nervilor şi
declanşau vibraţii slabe în creier care generau imagini. Pentru a arăta
interdependenţa senzaţiilor şi imaginilor, Hartley s-a referit la post-imagini
pozitive, ca la o persistenţă reală a senzaţiei după încetarea stimulilor. De
obicei imaginile sunt mult mai slabe decât senzaţiile, cu toate că nu
întotdeauna. De exemplu, în vise, imaginaţia poate fi cu mult mai
însufleţită decât senzaţiile. Hartley a declarat că indiferent că sunt slabe sau
puternice, ele se declanşează în creier. Deşi se cunosc încă şi acum foarte
puţine lucruri despre neurologia imaginaţiei, totuşi se mai discută că ele
rezultă din procesele cerebrale.
James Mill, psiholog, economist şi istoric britanic, considera că
imaginaţia reprezintă o copie a senzaţiilor. Chiar dacă cele două pot fi
distinse, ele se confundă uneori. Totuşi, senzaţiile apar primele. După ce

privim soarele, ne spune Mill, închizând ochii, nu înseamnă că nu ne mai
gândim la el. O copie sau o imagine este încă prezentă, distinctă faţă de
senzaţie.
Studiul lui Galton
În 1860, Gustav Theodor Fechner, psiholog experimentalist

german, spunea că multor persoane le lipsesc reprezentările. La 20 de ani
mai târziu, Francisc Galton anunţa unele rezultatele uimitoare ale unor
chestionare asupra reprezentării mentale.
Cercetarea lui Galton, primul chestionar amplu din psihologie,
începea astfel:
“Înainte de aţi adresa ţie însuţi una dintre întrebări, gândeşte-te la
un obiect clar definit - presupune că este masa de gustare la care ai fost
aşezat de dimineaţă - şi concentrează-te pe tabloul ce-ţi apare în ochii
minţii.
(Întrebări)
1. Iluminarea - Imaginea este obscură sau foarte clară? Este mai
strălucitoare în comparaţie cu scena actuală?
2. Definiţia - Sunt toate obiectele destul de bine definite în acelaşi timp
sau este locul definiţiilor exacte ca în scena reală?
3. Coloritul - Sunt culorile porţelanului, ale pâinii, a cojii de pâine, a
muştarului, a cărnii, a pătrunjelului sau a ceea ce a mai fost pe masă total
diferite sau naturale?
Mulţi dintre subiecţii lui Galton erau oameni de ştiinţă, aleşi în

special pentru a da răspunsuri pline de acurateţe. Cu totul curios, ei au
manifestat mari deficite în reprezentări. Ei nu aveau mai multe noţiuni
asupra naturii reale a reprezentării - spune Galton - decât un om ce nu
recunoaşte culorile.
La cealaltă extremă, persoanele non-ştiinţifice au declarat

vizualizarea mesei de mic dejun cu mult mai clar decât era în realitate. Cei
mai mulţi subiecţi nu au văzut decât unul sau doi itemi total distincţi.
Femeile şi copiii au manifestat o reprezentare mult mai însufleţită şi
distinctă decât bărbaţii. Galton a asociat lipsa rezultatelor la şcolari şi
oameni de ştiinţă, practicii acestora de gândire abstractă orientată pe
simboluri. “Educaţia noastră teoretică tinde să suprime acest valoros dar al
naturii”, ne spune Galton. El a găsit că reprezentarea multor persoane s-a
dezvoltat prin practică.
Cercetarea lui Galton nu a sugerat că persoanele ar aparţiune
uneia sau alteia din categoriile senzoriale conform cu reprezentarea
dominantă. Totuşi, alţi cercetători au asociat aceasta, şi curând se spunea
că unele persoane erau “clarvăzătoare”, însemnând că erau puternice în
reprezentări vizuale şi incapabile în altele. Alte persoane erau cu
reprezentările auditive dominante. Altele erau cu reprezentările kinestezice
ascuţite. Un studiu realizat pe nuvelistul francez Emile Zola, îl clasifica pe
acesta în tipul olfactoriu deoarece gândurile şi memoria asupra persoanelor
sau locurilor apăreau în termeni de mirosuri.
Cum de obicei se întâmplă cu genurile de teorii, cele mai multe
persoane nu s-au încadrat strict în una sau alta din categoriile de
reprezentări. Apoi a fost folosită “categoria mixtă” pentru a desemna
persoanele ce-şi legau reprezentările de câteva categorii de simţuri.
Psihologul american G.H. Betts, a pregătit un chestionar asupra
reprezentărilor, cu mult mai complet decât cel al lui Galton. El apela la
imagini vizuale şi, de asemenea, la imaginaţia vocală, muzică, mirosuri,
gusturi, simţul catifelat, la alergare sau la dureri de cap. Dacă exista un tip
de reprezentare, persoanele cu un gen de imaginaţie înflăcărată trebuia să
fie slabă în altele. Betts a găsit şi reversul adevărat şi anume subiecţi ce
raportau cu claritate o reprezentare pentru un anume simţ, aveau, de
asemenea, reprezentări clare şi pentru alte simţuri. Reprezentarea mixtă era
o regulă, iar reprezentarea pur vizuală, auditivă sau motorie era chiar o
excepţie.
Teste obiective asupra reprezentării
Studiile lui Galton şi Betts au fost criticate deoarece fiecare

subiect îşi evalua calitatea propriilor produse ale imaginaţiei, aşa că
fiabilitatea acestor informaţii subiective pare îndoielnică. Psihologii au

încercat să construiască teste obiective pentru reprezentări.
James Rowland Angell şi Mabel R. Fernald au încercat câteva
metode, dar nici una nu determina cu exactitate tipul predominant de
reprezentare a individului. De exemplu, unui subiect i se cere să numească
într-un timp dat cât mai multe posibil obiecte colorate. Apoi el a făcut
acelaşi lucru pentru obiecte ce emit sunete. Cea mai lungă listă presupune
care reprezentare este mai puternică. Necazul este că un subiect poate avea
o bună imagine vizuală a obiectelor gălăgioase sau poate avea o imaginaţie
auditivă pentru ceva colorat precum jucăria muzicală a unui copil. Sau,
unui subiect i se poate cere să vizualizeze un cuvânt lung apoi să citească
literele de la dreapta la stânga. În timp ce parcurge testul pentru
reprezentarea vizuală, nu există nici o asigurare că reprezentarea auditivă
sau motorie este exclusă.
Cea mai bună metodă de evaluare obiectivă a reprezentărilor este
testul “Aussage”, inventat de renumitul psiholog experimentalist Wilhelm
Stern. Numele vine de la cuvântul german ce desemnează “mărturie”. La
început testul a fost folosit pentru a verifica acurateţea memoriei. Pentru
un scurt timp se arată o imagine. Subiectul trebuie să-şi reamintească cât
mai multe detalii posibile. Charles H. Judd nu a găsit subiecţi capabili să
formeze o imagine vizuală clară din care să poată fi desprinse detalii ca în
fotografie. Fernald a găsit implicate atât reprezentări verbale cât şi vizuale.
Din nefericire aşa-numitele teste-obiective de reprezentări nu pot
limita strict reprezentările vizuale, auditive, motorii sau alte tipuri. Totuşi,
în ciuda acestor scăpări, rezultatele acestora se corelează în general cu
declaraţiile subiective ale acelor persoane. În studiile asupra reprezentărilor
se folosesc adesea o combinare de metode subiective şi obiective.
Senzaţiile vs. Imaginaţie
Complexitatea distincţiei între senzaţie şi imaginaţie, care a fost

observată de Hume, a devenit subiectul unor experimente interesante.
Oswald Kulpe a verificat dacă senzaţiile şi imaginile pot fi
diferenţiate. Unor subiecţi plasaţi în faţa unui ecran dintr-o cameră
întunecată li s-a spus să analizeze dacă apare pe ecran vreo lumină colorată
slabă. Deşi nici un stimul nu a apărut un timp, subiecţii au gândit că au
vizualizat. Aceste produse ale imaginaţiei ce erau declarate în mod greşit,

erau senzaţii vizuale. Dar ocazional apărea şi reversul: subiecţii se gândeau
la o pată de lumină ca fiind pur şi simplu imaginaţia lui.
Ulterior, C.W. Perky, studenta lui Titchener, a realizat un
experiment similar. Subiecţilor li se spunea să vizualizeze o banană pe
ecranul din faţa lor. Fără ca aceştia să ştie, ea a proiectat o imagine slabă a
bananei pe ecran. Fără să-şi dea seama, cei mai mulţi subiecţi considerau că
banana era produsul imaginaţiei lor.
Edmund Jacobson, psiholog, fiziolog, a utilizat instrumente
sensibile pentru a detecta schimbările electrice produse prin contracţii
musculare. Când subiecţilor li s-a cerut să-şi imagineze ridicarea unei
greutăţi sau pomparea aerului, în braţul drept a avut loc pentru o clipă
contracţii musculare. De fapt, Jacobson a găsit că relaxarea musculară şi
reprezentarea motorie nu pot apare simultan. Reprezentarea este
întotdeauna însoţită de tensionarea muşchilor implicaţi.
Electrozii plasaţi în apropierea globului ocular a arătat că muşchii
ochilor sunt activaţi în timpul reprezentării vizuale. Limba şi muşchii
buzelor se contractă mai încet când subiecţii îşi imaginează că vorbesc unui
prieten sau vorbeşte despre idei abstracte de genul “eternităţii”. În
conformitate cu rezultatele lui Jacobson, reprezentarea nu poate apare fără
o activitate musculară.
Forme din numere şi sinestezia

Studiind reprezentarea, Francis Galton a găsit că unele persoane
vizualizează numerele în paternuri spaţiale. Unele din aceste paternuri
formează linii şi coloane simple, iar altele erau total bizare. Iată un
exemplu.
Adeseori se foloseşte un inel de la 1 la 12. Unele persoane îl

vizualizează în trei dimensiuni. Date, litere şi lunile anului sunt frecvent
folosite ca patern original.
Şi alţi psihologi confirmă rezultatele lui Galton. Carroll C. Pratt
de la Rutgers University, a găsit un subiect ce se gândeşte la un punct în
faţa sa atunci când numărul 1 a fost semnalizat în mintea sa. Numărul 5
este mai sus şi puţin la stânga, iar 12 este ceva mai departe şi tot mai sus.
Numărul 20 este situat mai jos şi la dreapta, 39 este în spatele cotului său.
Coloane paralele includ numerele de la 40 la 49, 50-59 şi peste 100, după
care numerele formează conuri îndreptate în jos spre dreapta corpului.
La culori, Galton a sesizat la subiecţi multe asociaţii curioase.
Unul spunea despre numeralele sale astfel: 1 - negru; 2 - galben; 3 -
cărămiziu; 4 - maron; 5 - gri-înnegrit; 6 - maron roşiatic; 7 - verde; 8 - bleu;
9 - ceva marou roşiatic. O femeie a declarat culori diferite în funcţie de
culori: A - alb pur; E - roşu sau vernil; I - galben strălucitor; O - negru
transparent; U - purpuriu; Y - un galben strălucitor mai murdar.
Consoanele erau aproape fără culoare, deşi M era un fel de întunecare.
Câteva persoane defineau culorile când auzeau anumite sunete.
Aceasta se numeşte auzul colorat. Un individ a declarat culori diferite
pentru fiecare instrument orchestral. Au apărut ocazional cazuri de
mirosuri şi gusturi colorate. Unele asociaţii, când stimularea unui organ de
simţ evocă o imagine senzorială diferită sunt denumite sinestezie.
Herbert S. Langfold a studiat cazul sinesteziei şi a găsit că
imaginile color asociate cu fiecare notă a scalei rămâne remarcabil de
constant pentru următorii 8 ani. O persoană a experimentat un amestec de
culori când două note răsunau împreună. Iar fuziunea urmează legile
amestecului de culoare.
Asocierea notelor şi culorilor erau următoarele:
Si - Roşu Eb - Bleu uscat

F# - verde albastru A - galben rece
Db - Purpuriu E - galben auriu
G - bleu verzui Bb - Portocaliu
D - Violet F - roz
G# - bleu clar B - aramă
strălucitoare
Mulţi psihologi consideră că formarea numerelor şi sinestezia

rezultă din asociaţii de mult uitate ce continuă până ce devin reacţii
obişnuite.
Reprezentarea eidetică
În 1907, V. Urbantschitsch, un cercetător german, a descris anumite
persoane a căror reprezentare era clar delimitată, chiar dacă obiectul era
prezent. Câţiva ani mai târziu, Erich R. Jaensch, de la Universitatea din
Marburg, a denumit aceasta, ca fiind “reprezentare eidetică”. Jaensch şi
colaboratorii săi de la Marburg au adus mari contribuţii în acest domeniu.
O persoană eidetică, după ce a privit o pictură timp de 1/2 de
minut, are o memorie a imaginii mult mai clară, mai intensă şi detailată
decât persoanele obişnuite. Adesea o imagine eidetică include detalii pe
care persoana nu reuşeşte să le sesizeze în observarea originală. Unele
detalii pot fi mai amănunţite în imaginaţie sau chiar par să se deplaseze.
Reprezentarea eidetică este foarte întâlnită printre copii. Studii pe tineri
între 6-14 ani a demonstrat aceasta în 2/3 din cazuri.
Testele pentru reprezentarea eidetică pot fi construite cu
uşurinţă. Gordon W. Allport a arătat o fotografie unui număr de 30 de
copii englezi doar pentru jumătate de minut. Era vorba de o stradă
germană, cu oameni, câini şi un vagon pe uşa căruia scria
Gartenwirthschaft. Copiii au descris foarte multe detalii amănunţite când
au fost chestionaţi. Unii au putut citi lungul cuvânt german, chiar dacă nu
înţelegeau limba, iar unii au reuşit să-l silabisească invers.
Allport consideră imaginaţia eidetică ca o varietate a memoriei

imaginilor. Jaensch considera că ele aparţin unei categorii între post-
imagini şi memoria imaginilor, fiind mai puţin realiste decât primele şi mult
mai mult decât cele din urmă.
Visele
Cele mai multe vise constau din reprezentări vizuale. Mai puţin
de jumătate sunt cele auditive. Practic visele sunt fie vizuale, fie auditive
sau o combinaţie a celor două.
Joseph Jastrow a arătat că visele depind de experienţele
senzoriale anterioare. Evaluând persoane oarbe, el a găsit că persoanele
normale, cu vârsta sub 5 ani, aveau reprezentări vizuale. La cele ce au orbit
după vârsta de 7 ani, toate aveau imaginaţie vizuală în vise.
Ce fapt ne generează visele? Cum pot fi ele interpretate? Teoria
lui Freud este bine cunoscută; el consideră visele ca fiind simboluri în
forme mascate ale dorinţelor şi conflictelor noastre refulate. Acestea au
fost descrise la Capitolul XIII.
O altă teorie sugerează că ele rezultă din cauze fiziologice, cum
ar fi dormitul pe o parte sau din factori senzoriali precum mirosuri sau
sunete ce deranjează somnul. Knight Dunlop, de la Universitatea din
California, sugerează că visele apar datorită frigului; visurile de prăbuşire
rezultă din contracţia anumitor muşchi genito-urinari care se contractă
când cădem real.
Lydiard H. W. Horton crede că visele sunt erori de interpretare a
impresiilor senzoriale. El oferă aceste exemple: o persoană ce suferă de un
zgomot în cap generat de o tulburare a urechii visează în general furtuni;
un student cu dureri de dinţi visează că boxează cu prietenii şi a luat câţiva
pumni în falcă.
Harry L. Hollingworth a descris un experiment în care un subiect
a fost stimulat în câteva moduri în timp ce dormea. Când era gâdilat pe
buze şi nas cu o pană el visa că pielea de pe faţă i-a fost sfâşiată. Când a
respirat un parfum, visa că a intrat într-un magazin de parfumuri din Cairo.
Când a fost ciupit de gât el a visat că îl ustura acolo iar medicul din
copilărie îl trata.
O altă teorie avansează ideea că în vise se transferă acţiunile

noastre de peste zi. Multe persoane au observat că ele tind să viseze despre
activităţi noi şi stranii cum ar fi conducerea maşinii câteva sute de mile pe
zi. F. Pierce a comparat visele scriitorilor, fermierilor, profesorilor,
oamenilor de ştiinţă şi ale altora. El a găsit că visele acestora sunt strâns
legate de ocupaţiile lor şi de mediul lor cotidian.
Legat de teoria lui Freud se poate spune că visele sunt centrate
pe stări emoţionale precum aversiunea, teama, speranţa şi îngrijorarea.
Anticiparea combinată cu o stare emoţională este probabil un fond bun
pentru producerea viselor, fapt sugerat de către Roy M. Dorcus de la
Universitatea din California şi G. Wilson Shaffer de la Universitatea Johns
Hopkins. Adesea se întâmplă ca în vise să retrăim o experienţă emoţională
intensă. Lowell S. Selling, un psihiatru din Detroit, a găsit aproape toate
visele delincvenţilor juvenili focalizate pe viaţa de acasă, pentru care ei
declanşau puternice reacţii emoţionale.
O binecunoscută teorie asupra viselor este asociată cu numele lui
Alfred Adler, deşi el a adaoptato de la filosofii precursori. Teoria
interpretează visele ca fiind un transfer al problemelor nesoluţionate sau
anticiparea altora noi. Problemele sunt portretizate în mod simbolic. O
decizie iminentă poate fi reprezentată printr-o examinare şcolară
inevitabilă, un adversar puternic printr-un frate mai în vârstă, un pericol
printr-un abis sau o prăbuşire.
Psihologia gestaltistă susţine puncte de vedere similare. Orice
activitate neterminată implică o tensiune şi tinde spre soluţionare. Unul din
psihologii gestaltişti a găsit că un copil visează mult mai mult la activităţile
neterminate decât la cele ce le-a definitivat.
Simbolismul viselor
Adesea simbolistica visului poate fi interpretată cu ajutorul celui
ce a visat. Laurance F. Shaffer ne dă un exemplu:
“M-am văzut stând pe strada W..., aproape de intersecţia principală,
alături de un grup de persoane neidentificate. În grup existau una sau două tinere
prietenoase şi am încercat să le vorbesc fără ca alţii să ne deranjeze. Una dintre tinere a
părăsit grupul. Acum am identificat-o ca fiind Peg G. şi am plecat după ea. Eram
aproape de intersecţie şi un Ford ce era urmat de alte două maşini cu petrecăreţi. Apoi
un car cu boi tras de 5 boi se îngrămădea între maşini, blocându-mi trecerea. Cu riscul
de a fi dărâmat, am depăşit carul şi am încercat să o ajung pe Peg care trecuse strada în

acest moment”.
Shaffer încearcă să interpreteze, spunând:

“Acest vis este pentru cel ce visează, fără semnificaţie şi stupid,
iar pentru psiholog este neinteligibil, până în momentul în care, prin
chestionare fondul este lămurit. Punctul crucial este identificarea persoanei
Peg G. Subiectul îşi aminteşte că ea era o fată pe care a invitat-o odată la
dans. El şi Peg s-au certat pentru funcţia socială şi de atunci se priveau cu
neplăcere mutuală. De curând, ca student, a auzit că Peg studia pictura în
New York. Studentul era de curând cu o altă fată ce era de asemenea
studentă la arte.
Relaţia lor a fost nesatisfăcătoare, studentul simţind că îi lipseşte
graţia socială şi sofisticată a companiei celeilalte fete. În propria sa
exprimare, el era prea “lent” pentru ea. Semnificaţia visului devine clară.
Peg G. simbolizată prin cealaltă fată deoarece erau foarte clare relaţiile,
cursul ei de studii şi relaţia socială neplăcută. Carul cu boi, ca o
binecunoscută figură de exprimare, reprezintă simbolul lentorii. Acest
defect senzorial îl distanţează pe visător de fată şi îi blochează atingerea
plăcerii. “Încetineala” se întâlneşte cu “veselia”.
Shaffer crede că nu întotdeauna simbolistica viselor poate fi

înţeleasă, de asemenea consideră că nici teoria freudiană şi nici alte
interpretări de-a gata, adevărate stereotipii, nu sunt valide.
Hollingworth criică cu asprime “simbolurile arbitrare” ale lui
Freud, denumindu-le “dogme fantastice... expuse de un grup zelos dar
indulgent. Conţinutul imagistic şi simbolistica visurilor, spune el, se
conformează legilor refacerii unităţii; de exemplu, fluxul de stimuli
senzoriali dezvoltă imagini şi sentimente legate de viaţa persoanei la
momentul trezirii. Totuşi, în stările de somn sau de somnolenţă există o
pierdere a integrării mentale. Astfel apar asociaţii şi interpretări
neobişnuite. De asemenea, visele sunt afectate de existenţa set-urilor
mentale şi a stărilor emoţionale.
Hollingworth consideră că visele pot fi înţelese mai bine prin

studierea a ceea ce are loc în timpul somnolenţei, o stare între trezire şi
somn. El ne oferă această ilustrare - o declaraţie făcută chiar după ce
persoana şi-a revenit din somnolenţă:
“La bordul unui transatlantic, îmbrăcat pentru cină într-un costum

cumpărat de peste hotare, stăteam moleşit pe marginea danei şi mă gândeam că acest
costum s-a arătat a fi o proastă investiţie, fiind forţat de un vânzător viclean. Am
plănuit să cumpăr data viitoare haine confecţionate în America şi să fiu atent dacă vor
putea trece de vamă. Pe neaşteptate foşnetul apei, auzită din gurile de evacuare, s-au
transformat în vocea răguşită a vânzătorului ce încerca să-mi vândă costumul şi repeta
conversaţia sa anterioară. Am căzut într-un proces meditativ, mirându-mă în timp ce el
vorbea de vocea lui răguşită şi de ce nu are mai multă inflexiune. Sunând semnalul
pentru cină, încă mai auzeam fâşâitul răguşit al apei şi am realizat că s-a terminat.
Fluxul de senzoriale s-au substituit ele înseşi din conţinutul memoriei în reflecţia mea”.
În astfel de somnolenţă, Hollingworth a observat că apar

substituţii imagistice şi senzoriale neobişnuite în stare de trezire. Aceste
experienţe ne ajută să explicăm visele.
Majoritatea psihologilor sunt de acord că toate teoriile sunt
insuficiente pentru abordarea întregului fenomen. Adesea interpretările
intră în conflict. Cu mai multe vise este greu de evaluat rolul jucat de
stimulii senzoriali, stări organice, experienţe recente şi de speranţe, dorinţe,
anxietate şi alţi factori emoţionali.
Woodworth avansează o bună sugestie. Obiectul interpretării
visului, ne spune el, nu este înţelegerea visului în mod particular, ci
descoperirea a ceva despre personalitatea visătorului. Dacă aflăm ceva
genial despre el, atunci merită osteneala chiar dacă visul însăşi a fost greşit
interpretat.
Reveria
Când reveria ne copleşeşte, noi încercăm să satisfacem dorinţe

neîmplinite ale vieţii reale. Mandel Sherman de la Universitatea din
Chicago clasifică reveria, denumită uneori fantezie, în reverie cazuală şi
sistematică. În momentele de inspiraţie sau de conflicte cei mai mulţi

dintre noi au o reverie cazuală. Reveria sistematică se repetă; ea implică o
permanentă subliniere a motivelor şi a frustrării. Dacă o persoană nu
reuşeşte să-şi rezolve problemele într-un mod realist şi se retrage în
satisfacţia reveriei, atunci personalitatea tinde să alune pe panta
inadaptabilităţii.
Eugen Bleuler denumeşte reveria, “gândire autistă”, ce implică
centrarea pe sine, natura ilogică şi nerealistă. Cel mai cunoscut tip este
“eroul cuceritor”, în care o persoană se imaginează realizând fapte de
vitejie, dobândirea recunoaşterii profesionale şi altele asemenea.
Psihanalistul englez, George Henry Green, sugerează patru tipuri
de reverie. Fantezia “afişată” implică aplauze pentru performanţe
strălucitoare sau îndrăzneşte. Fantezia “salvatoare” înfăţişează acte de
salvare sau alte bravade. În reveria tip “grandoare” o persoană se
imaginează dobândind o mare glorie. Fantezia “omagiului” apare când
visătorul oferă un ajutor valabil cuiva a cărei dragoste sau prietenie o
doreşte.
Sunt acceptate şi alte două tipuri de către psihologii clinicieni. În
fantezia morţii sau destructurării, o persoană îşi imaginează că înlătură pe
cel ce stă în faţa sa, sau pe cel care este gelos. În reveria “martir”, el se
înfăţişează jignit sau mort, producând remuşcări celor ce l-au supărat.
Psihologii au găsit în mod frecvent reveria la copii. Deşi ea se
diminuează ca pondere după adolescenţă, adulţii declanşează reverie,
ocazional. Cei 200 de studenţi chestionaţi de Laurance Shaffer, au admis
aproape toţi momentele lor de reverie, cu subiecte legate de avuţie, succes
vocaţional şi atragerea sexului opus. În medie ei au declarat răsfăţarea în 5
sau 6 feluri de reverie. Faptul că 1/2 din studenţi au admis reveria
recurentă, îl conduce pe Shaffer să concluzioneze că nici chiar reveria
sistematică nu poate fi considerată patologică.
Imaginaţia sau gândirea creativă
Uneori ne gândim că imaginaţia înseamnă reprezentare mentală.

De asemenea poate fi raportată la reverie, în contrast cu gândirea logică,
realistă. Cei mai mulţi psihologi folosesc aceasta pentru a desemna gândirea
creativă sau inventivitatea. În acest sens, imaginaţia înseamnă formarea de
noi combinaţii sau paternuri peste experienţele trecute, rezultând un

produs original. În cartea sa, “The Great Apes”, Robert şi Ada Yerkes
înfăţişează o creatură imaginară ce combină trăsăturile umane cu cele ale
maimuţei. Alte exemple de acest gen sunt unicornul, centaurul, sirena şi
Alice în }ara Minunilor.
Marele psiholog fiziolog german, Hermann von Helmholtz, şi-a
studiat propriile procese de găndire creativă. El a găsit că propriile sale idei
originale urmează întotdeauna unui considerabil efort asupra problemei,
după care apare inspiraţia. Ideile originale nu apar niciodată când creierul
este obosit ori în timp ce bea băuturi alcoolice.
Matematicianul francez, Henri Poincare, a ajuns la aceeaşi
concluzie. Ideile sale creatoare nu apăreau doar în timp ce lucra la biroul
său; puteau veni în excursie ori doar aşteptând autobuzul. Soluţiile la
probleme izbucneau în mintea sa în timp ce mergea pe stradă ori când se
relaxa pe ţărmul mării.
Joseph Rossman, un avocat american pentru brevete, a studiat
gândirea creatoare a sute de inventatori. El a descoperit că “momentele de
iluminare” apăreau momentele de relaxare ce urmau unor eforturi
susţinute. Un inventator spunea că ideile sale productive vin în timp ce era
pe jumătate adormit ori în reverie; la altul veneau pe când se îmbrăca,
bărbierea sau se îmbăia. La alţii veneau pe neaşteptate în timp ce asculta un
concert ori şedea în biserică. Inspiraţia unor inventatori apărea chiar înainte
să adoarmă ori când să se trezească din ceea ce mai rămase de dormit.
În 1900, psihologul francez Theodule Ribot, spunea că procesul
inventiv izvorăşte din dorinţă, care generează imagini, care se aranjează şi
se combină în imaginaţie. El a observat patru etape la invenţiile mecanice:
germinarea sau prima dorinţă de a rezolva probleme specifice; incubaţia, o
perioadă lungă de eforturi obositoare; efervescenţa sau soluţionarea
neaşteptată; desăvârşirea, prin care soluţia devine operaţională - adesea este
partea cea mai grea din întregul proces.
Graham Wallas, psiholog britanic, a denumit patru etape similare
de gândire creativă: pregătirea, incubaţia, iluminarea şi verificarea. Ele au
fost verificate în experimentele lui Catharine Patrick, despre munca
creativă. Ea a arătat câtorva poeţi o scenă montană şi le-a cerut să
compună un poem, declarând toate gândurile pe măsură ce ei progresează.
Perioada de pregătire a inclus primele impresii şi memorii asupra
experienţelor anterioare. Apoi a intervenit incubaţia, definită în acest caz ca
o idee recurentă. Iluminarea sau inspiraţia înseamnă de fapt scrierea

versurilor unui poem. A urmat revizia, o etapă de concluzii ce corespundea
în mare cu verificarea finală de către inventator.
Schematizând, observăm că reprezentarea variază pe scară largă.
Unii oameni au o imaginaţie bogată, în timp ce alţii sunt aproape lipsiţi de
ea. Unii copii au o reprezentare “eidetică”, aproape fotografică. Visele sunt
caracterizate prin imaginaţie însufleţită, chiar dacă adesea este dificil de
redat o semnificaţie precisă. Reveria reprezintă mai degrabă o imaginaţie
pasionată decât o imaginaţie creativă. Esenţa adevăratei gândiri creative o
reprezintă inspiraţia sau iluminarea care urmează oarecum neprevăzut unei
perioade de efort susţinut pe o anumită problemă.
CAPITOLUL XIX
COMPORTAMENTUL SOCIAL AL OMULUI
WUNDT, SPENCER, TARDE, LE BON, ROSS, MCDOUGALL,

MOEDE, BEKHTERER, BINET, MORE, ALLPORT, MURPHY,
DASHIELL, BROWN, LEWIN, SHERIF, KATZ, BOGERDUS,
THURSTONE, CANTRIL, KLINEBERG, DOOB, HARTMANN
Prin ce se deosebeşte psihologia socială de psihologia individului? În ce fel suntem afectaţi

de spectatori sau de competitori? Ce este sugestia şi cum lucrează aceasta? Ce fel de
oameni sunt liderii? Cum se dezvoltă atitudinile noastre? Cum pot fi ele schimbate?
Ce schemă foloseşte un propagandist?
Există diferenţe psihologice între sexe?
Dar între rase? Ce cauzează aceste diferenţe?
Până acum ne-am focalizat pe modul în care ne comportăm ca indivizi. Un

alt aspect al comportamentului nostru este cel social. Suntem profund
afectaţi de persoanele cu care ne întâlnim şi discutăm zilnic. În schimb şi
ele sunt afectate prin prezenţa noastră. Psihologia socială se preocupă de
modul în care persoanele sunt influenţate una de alta.
Fondul filosofic
Mulţi mari gânditori ai tuturor timpurilor au speculat asupra

relaţiilor între oameni şi societate în general. Republica lui Platon propunea
o formă de stat ideal, în care fiecare om îşi găsea un adăpost în
conformitate cu abilităţile sale şi în care organizaţii sociale raţionale
protejează individul împotriva agresiunii altora. Pentru Aristotel, omul este
un “animal politic”, posedând în mod inerent posibilităţi pentru organizare
socială şi reacţii sociale.
Thomas Hobbes scria că viaţa omului în stare naturală - fără o
organizare a societăţii - ar putea fi “solitar, sărac, murdar, brutal şi redus”.
Pentru om foamea, setea, trebuinţa de sex, teama, dorinţa pentru onoare,
căutarea plăcerii şi evitarea durerii sunt bazele organizării sociale. Omul îşi
formează o societate pentru a-şi rezolva trebuinţele şi pentru a evita
atacurile. Societatea a dezvoltat teama omului şi interesul pentru sine.
Câţiva gânditori ai secolului XIX au anticipat psihologia socială.
În Anglia, Heoremy Bentham a iniţiat “utilitarismul” şi care, după opinia
acestei doctrine, interesul de sine al omului - tendinţa de a căuta plăcerea şi
de a evita durerea - generează o mare inegalitate şi nedreptate socială.
Totuşi, călăuzită de un lider social luminat se poate ajunge la satisfacerea
mai multor bunuri pentru un mai mare număr de oameni. Teoriile lui
Bentham, dezvoltate de James Mill şi Hohn Stuart Mill, au încurajat
analizele psihologice ale comportamentului social şi economic.
În 1860, un grup de antropolgi germani (denumiţi apoi
“psihologi ai folclorului”) au fondat un jurnal dedicat folclorului,
obiceiurilor şi limbajelor popoarelor primitive. Ei erau interesaţi în mod
deosebit de compararea “grupurilor de gânditori” ai raselor. Inspirat de
aceşti psihologi, Wilhelm Wundt a început să studieze limbajele primitive -
pe care el considera că exprimă cel mai bine gândirea fiecărui grup social.
În 1900 el a publicat o lucrare în 5 volume denumită “Folk Psychology”.
Ulterior antropologii au criticat concluziile lui pe fondul că limbajul este
atât de impregnat cu informaţii împrumutate, încât el nu poate fi
considerat un index pentru gândirea unui popor. Cu toate acestea, studiile
lui Wundt au făcut din lingvistică preocuparea majoră a antropologiei şi a
psihologiei sociale.
Un pas important spre apariţia psihologiei sociale a fost luat de
Herbert Spencer, un evoluţionist, chiar înainte ca Darwin să-şi publice
lucrarea “The Origin of Species”. Spencer a aplicat interpretările
evoluţioniste la comportamentul social şi instituţiile sociale. Societăţile

moderne complexe pot fi înţelese doar în termenii dezvoltării sociale
anterioare. El foloseşte conceptul “mediu supraorganic” pentru a descrie
construcţiile, uneltele, limbajul, obiceiurile, religia şi alte produse ale
omului spre deosebire de mediul său natural. Acest mediu creat de om
ulterior, denumit “cultură” sau “moştenire socială”, a devenit grija
primordială a tuturor specialiştilor sociali, inclusiv a psihologilor sociali.
Începuturile psihologiei sociale
Psihologia socială a devenit un domeniu distinct de studiu în

1890, când au fost formulate legi şi principii ce reglementau
comportamentul între oameni.
Francezul Gabriel Tarde a publicat lucrarea “The Lows of
Imitation” în care spune că noi reacţionăm faţă de alţii datorită imitării
conştiente sau inconştiente. Schimbările sociale, obiceiurile, modelele,
invenţiile, isteria religioasă şi alte tipuri de comportament social apar
datorită imitaţiei. De fapt, multe din ceea ce Tarde a inclus sub sigla
“imitaţiei” este astăzi cunoscut ca “sugestie”. Tarde a fost influenţat de
lucrările lui Liebault şi Bernheim asupra hipnotizării şi sugestibilităţii.
Gustav Le Bon a fost, de asemenea, impresionat de studiile
psihiatrice asupra sugestiei şi a scris “The Crowd”, lucrare în care explică
comportamentul masei, a gloatelor şi mişcărilor de masă bazate pe
sugestibilitatea grupului. Masa este mai puţin raţională, inteligentă şi morală
decât sunt indivizii luaţi separat. De asemenea este cu mult mai emoţională,
sugestibilă şi aptă să-şi urmeze liderii necondiţionat, ca şi pacientul isteric
ce acceptă sugestiile hipnotice.
Teoria lui Le Bon asupra “spiritului de grup” ce există
independent de spiritul indivizilor ce alcătuiesc grupul, devine un corp de
discuţie în psihologia socială. Teoriile curente susţin că nu există spirit de
grup. Ele explică comportamentul masei prin exacerbarea stării emoţionale
şi sugestibilităţii ce apare în fiecare individ, deoarece el este o parte a
situaţiei masei sau gloatei.
În 1908 au apărut primele două cărţi numite “Social
Psychology”. Una, scrisă de Edward A. Ross, clarifică termenii “sugestie”
şi “imitaţie” şi arată cum influenţează evenimentele sociale, economice,
politice, contemporane. Cealaltă, scrisă de William McDougall,

interpretează comportamentul social pe baza instinctelor. (Lista
trebuinţelor înnăscute, enumerate de McDougall sunt descrise în Capitolul
VIII) În opinia acestuia, viaţa socială se caracterizează firesc prin instinctele
de repulsie, combativitate, caracter gregar şi altele. Psihologia socială poate
fi înţeleasă prin psihologia individului. Punctele de vedere ale lui
McDougall au fost acceptate şi citate până în 1920 când a apărut un curent
împotriva instinctelor.
Începuturile experimentelor
În timp ce furia se descărca asupra instinctelor şi asupra spiritului

de grup, psihologii sociali au preferat să experimenteze în loc să
teoretizeze. Înainte de 1900, Norman Triplett, psiholog experimental, a
testat în ce mod sunt stimulaţi copiii prin competiţie pentru a ajunge la
ţintă. Ei trebuiau să alerge sinuos printre mici steguleţe. Jumătate din cei 40
de subiecţi au lucrat mai rapid când s-au întrecut cu alţii decât în situaţia de
a lucra singuri. Zece copii au lucrat slab în competiţie, iar 10 au lucrat la fel
de bine în ambele situaţii. De asemenea, Triplett a experimentat asupra
sugestiei. El a făcut trucuri de prestidigitaţie în gaţa unui mare grup de
copii cu vârste între 10-12 ani. Când a aruncat o minge în aer, aproape
jumătate dintre copii au declarat că au văzut mingea urcând şi dispărând.
Psihologii au început să realizeze că experimentul poate fi posibil
chiar în acest domeniu complex al comportamentului social, dar de-abia
după primul război mondial un val de experimentări s-au soldat cu câteva
descoperiri semnificative.
Comportamentul individual în situaţii sociale
Unul din experimentele lui Walther Moede verifica cât de bine

pot lucra indivizii când sunt prezente şi alte persoane. Unul din teste
măsura forţa mâinii de strângere. După ce a cotat cu maximum un subiect
ce a lucrat singur, Moede a găsit această forţă crescută când subiectul s-a
întrecut cu un rival. Într-un alt test băieţii???
Literele sau figurile de pe o pagină tipărită au fost bifate mult mai

rapid, dar mai puţin îngrijit în condiţiile competiţiei. O descoperire
interesantă a fost că a accelerat execuţiile lente şi le-a întârziat puţin pe cele
rapide.
În ce mod a influenţat spectatorul persoana care munceşte? Lee
E. Travis de la Universitatea din Iowa a comparat acurateţea studenţilor de
a urmări o ţintă mobilă când aceştia erau singuri şi când au avut spectatori.
Cei mai mulţi dintre subiecţi s-au descurcat mai bine în prezenţa
spectatorilor. Georgina S. Gates, de la Barnard College, a găsit în
numeroase evaluări diferenţe nesemnificative între performanţele fără
auditoriu şi cele derulate în faţa unui grup mai mic sau mai mare de
spectatori.
John F. Dashiell a găsit într-un experiment similar că persoanele
tind să lucreze mai rapid, dar mai puţin îngrijit când sunt prezenţi
spectatori. Această concluzie este confirmată şi de multe alte studii asupra
acestei probleme.
După Floyd H. Allport, atunci când în locul spectatorilor au fost
prezenţi colegi de muncă, au rezultat aceleaşi lucruri. Având în general co-
lucrători, performanţa a crescut. Persoanele lente au lucrat mai repede ca
cele iuţi, deşi au apărut multe diferenţe individuale. Dashiell consideră că
înainte de a fi obţinute rezultate concluzive trebuie răspuns la întrebări
suplimentare. Este persoana competitivă sau nu cu ceilalţi membri ai
grupului? Eeste tulburat emoţional sau nu? Este atenţia sa distrasă de
mişcările altora? Fiecare din aceşti factori pot fi total semnificativi.
Julius B. Maller, de la Universitatea din Columbia, a evaluat
eficienţa relativă a diferitelor tipuri de competiţie. El a studiat copii şcolari
în câteva situaţii competiţionale: fiecare lucrând pentru sine, lucrând pentru
clasa întreagă, lucrând pentru o echipă aleasă de copil, lucrând cu cei de
acelaşi sex pentru a lupta cu sexul opus, lucrând pentru un grup arbitrar
ales. Lucrând pentru sine acţionează ca un puternic stimulent, dar uneori a
fost depăşit de lucrul împotriva membrilor de sex opus sau lucrul cu
membrii grupului de afinitate împotriva celorlalţi. Când au fost întrebaţi în
ce condiţii le-ar place să se întreacă, 3/4 din copii au ales “fiecare pentru
el”. Competiţia ca membru al întregii clase sau al unui grup arbitrar a
furnizat cel mai slab stimulent.
Cooperarea ca formă de gândire a grupului a fost studiată de
faimosul psiholog rus, Vladimir Bekhterev. Membrii grupului au discutat
probabil durata intervalului, ce detalii văd ei în tablou, raţionamentul etic şi

gândirea creativă. În acest fel s-a dezvoltat monumentul poetului rus
Nekrassov. Deşi aceasta a prezentat anumite dificultăţi, grupul de discuţii a
vizualizat mult mai avantajos în ceea ce priveşte corectitudinea şi calitatea
deciziilor.
Dashiell şi mulţi alţii au studiat gândirea cooperativă în
deliberarea juriului. El a solicitat martorilor unor anumitor evenimente să
declare în faţa unui grup de juraţi care vor discuta apoi faptele. Din
declaraţiile acestora, Dashiell a concluzionat că juraţii, după ce au audiat
martorii, pot reda povestea aproape completă şi cu puţin mai îngrijită decât
au făcut-o în medie martorii. După discuţie, întregul juriu a oferit detalii
mult mai complete şi mai clare decât fiecare membru al juriului. Dashiell
admite că rezultatele sale sunt doar orientative. Evenimente diferite sau
tipuri diferite de martori şi juraţi pot schimba rezultatele într-un mod
considerabil.
Interacţiunea socială
Modul de comportare al unei persoane cu alta reprezintă esenţa

psihologiei sociale. Suntem interesaţi de natura comportamentului social,
de condiţiile în care apare şi de genul de persoane care manifestă aspecte
ale acestuia. Conceptele ce le vom aborda sunt sugestia, imitaţia, liderul şi
conformitatea.
Sugestia
Luându-şi ca reper studiile de psihiatrie asupra hipnozei, Tarde,
Le Bon şi alţi psihologi sociali ai acelor timpuri au subliniat importanţa
sugestiei în relaţiile sociale. Dar termenul nu este bine definit; adesea tinde
să se confunde cu “imitaţia”. Floyd Allport cine să clarifice acestea
definind sugestia ca “acceptare iraţională” - un gen de răspuns negândit la
un stimul.
Prin sugestie, unele activităţi continuă uneori, deşi ele pot fi
modificate. Un experiment realizat de Alfred Binet ne arată acest lucru. El
le-a cerut unor şcolari să evalueze lungimile unor linii ce vor fi arătate la un
moment dat. Lungimea primelor cinci au crescut progresiv; după aceasta,
la 36 erau egale. S-a sugerat o creştere constantă pentru primele cinci, apoi
restul a fost supraestimat. Unii dintre copii au permis mult mai mult decât
alţi copii; după Binet ei aveau o mai mare “sugestibilitate”. Copiii mai mari
au arătat o sugestibilitate mai mică decât copiii mai mici.
Binet a observat, de asemenea, “sugestia de prestigiu”. Aici o
persoană cu autoritate sau reputaţie induce răspunsuri iraţionale. Un
profesor a arătat elevilor săi o linie de 5 cm lungime şi le-a cerut să o
deseneze din memorie. El le-a spus că următoarea linie va fi puţin mai
lungă. De fapt era doar de 4 cm. Aproape 90% dintre copii au desenat-o
mai lungă decât prima.
Henry T. Moore, rector la Skidmore College a evaluat două
tipuri de sugestie a prestigiului. El a cerut la 100 de studenţi să facă
numeroase raţionamente lingvistice, etice şi muzicale. Ulterior li s-a spus ce
fel de raţionamente a perfectat cel mai mult grupul şi li s-a dat ocazia să-şi
modifice opiniile. După aceasta li s-a spus ce raţionamente au fost făcute
de un expert în domeniu şi iarăşi li s-a permis să se răzgândească. Atât
raţionamentele majorităţii, cât şi cele ale experţilor ce au fost induse, le-au
modificat opinia cu excepţia preferinţelor muzicale. În acest experiment
forţa de sugestie a majorităţii a fost egală cu cea a experţilor.
Folosind câteva teste, Warner Brown de la Universitatea din
California a studiat diferenţele între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte
sugestibilitatea. Femeile s-au dovedit în general mult mai sugestibile decât
bărbaţii, deşi nu în toate cazurile. Brown a descoperit, de asemenea, că cele
mai sugestibile persoane, vizavi de un test, nu erau la fel de sugestibile faţă
de alt test. El a concluzionat că nu există o trăsătură de personalitate ce
poate fi denumită “sugestibilitate”.
Doi psihologi britanici, Francis Aveling şi H.L. Hargreaves au
verificat o baterie de teste asupra sugestiei. Unele semănau cu hipnoza:
unui copil i s-a spus că muşchii mâinii sale erau rigidizaţi, apoi i s-a cerut
să-şi mişte mâna pentru a vedea dacă sugestia a funcţionat. Alţii itemi erau
asemenea celor lui Binet sau includeau întrebări de dirijare ca la procedura
judecătorească. Cu totul interesant că unii copii au reacţionat negativ la
prestigiu; ei chiar se opuneau la sugestia experimentatorului. Totuşi au fost
găsite unele corelaţii între teste. Aveling şi Hargreaves au concluzionat că
sugestibilitatea este cât se poate o trăsătură generală de personalitate. Alţi
psihologi nu sunt de acord cu aceasta. În prezent chestiunea rămâne în
discuţie.
Un nou atac la problema sugestibilităţii a fost adus de Muzafer
Sherif. El a ales o situaţie de laborator care oferă sugestiei o şansă
excelentă pentru a se manifesta. Într-o cameră complet întunecată

subiecţilor li se arăta un spot luminos ce se deplasa. Estimarea distanţelor
varia considerabil deoarece ei nu aveau un standard de analiză, le lipseau
“elementele de referinţă”. În aceste condiţii raţionamentul cuiva ce deţine
prestigiu - de exemplu, instructorul - influenţează într-o mare măsură
reacţiile altora. Mai mult chiar, Sherif a găsit că standardele determinate
social sunt fixate prin sugestie ce s-au regăsit în retestări ulterioare.
Sherif a găsit, de asemenea, că sugestia oferă un criteriu în
experiment după preferinţe literare. El a determinat gradul de acceptare al
subiecţilor faţă de câţiva autori precum Dickens, Poe, Scott, Conrad şi
Stevenson. Ulterior, el a selectat câteva pasaje, toate din scrisorile lui
Stevenson pe care le-a atribuit diverşilor autori. Când li s-a cerut să sorteze
materialele pentru meritul literar, subiecţii le-au analizat în general după
atitudinea lor faţă de presupuşii autori. Astfel se vede că valorile
standardelor noastre sunt influenţate în mod inconştient comportamentul
pe care noi îl considerăm pe deplin raţional.
Paul R. Farnsworth de la Universitatea Stanford a descoperit că
dacă nu ne plac anumite persoane proeminente, noi tindem să dezaprobăm
declaraţiile atribuite acestora. Studenţii unei facultăţi ce au fost studiaţi de
Farnsworth, îi îndrăgeau pe Mark Twain, Will Rogers şi Thomas A. Edison
şi astfel tindeau să fie de acord cu opiniile lor. Când aceleaşi exprimări erau
atribuite lui Aimee Semple, McPherson sau William Randolph Hearst, au
fost înregistrate mari respingeri.
Imitaţia
Într-un sens popular “imitaţia” reprezintă orice copiere a design-

ului unui lider. În lucrarea “Experimental Social Psychology”, Gardner şi
Lois Murphy şi Theodore Newcomb au surprins trei tipuri de imitaţie.
Prima, tipul de răspuns condiţionat, în care un răspuns acţionează ca stimul
pentru un răspuns similar. Un exemplu în constituie un copil, stimulat de
sonorizarea propriei voci, ce repetă aceleaşi cuvinte de nenumărate ori. Un
alt exemplu este furnizat de persoane deficiente mental care repetă cuvinte
şi silabe auzite. O a doua categorie o reprezintă imitarea încercare-eroare.
După multă activitate la întâmplare, animalele învaţă să facă ce au făcut alte
animale. (Animalele imită un act fără ca mai întâi să-l înveţe prin încercare
şi eroare.) Cea de-a treia categorie este imitarea deliberată a oamenilor.
Psihologii sociali analizează astăzi orientări mai vechi de genul

celor ale lui Tarde, care explică comportamentul social prin operarea unui
proces sau forţe denumite imitaţie. Similarităţile de comportament pot
apare din câteva motive, inclusiv pura întâmplare. Chiar şi atunci când
imitaţia apare, după cum ne spune Ellis Freeman, aceasta nu are loc
orbeşte. Oamenii imită doar acţiunile care au semnificaţie pentru noi şi se
armonizează cu dorinţele noastre. O tânără abordează o coafură ca şi a
unei frumoase actriţe de cinema - ne spune Junius F. Brown de la
Universitatea din Kansas - nu datorită forţei denumite imitaţie, ci pentru că
ea consideră că noua coafură o va face şi mai mult să semene cu actriţa sau
eroina.
Un alt experiment ne arată cum poate apare imitaţia inconştientă.
Daniel Starch le-a cerut subiecţilor să copieze prin scris de mână
specimenele ce le-au fost date. Unul din specimene era tipărit, trei erau în
diferite tipuri de scris. Deşi li s-a spus să scrie în modul lor obişnuit, fiecare
subiect a imitat fie înclinaţia, fie lăţimea sau chiar ambele caracteristici.
Desigur că sugestia a lucrat în acest caz pentru a induce imitaţia.
Conducerea
Natura liderului a preocupat psihologii sociali mai puţin decât

caracteristicile liderului. Liderii sunt persoane dominante, pe când
conducerea şi dominarea nu sunt acelaşi lucru. După cum spunea P.J.W.
Pigors, conducerea înseamnă călăuzirea fiinţelor umane în scopul unei
cauze comune. Dominaţia semnifică asumarea superiorităţii şi utilizarea
acesteia pentru a regla activităţile altora pentru propriile scopuri.
Lewis Terman a studiat caracteristicile liderilor în rândul copiilor.
Liderii tind să fie foarte buni sau foarte răi în ceea ce priveşte aspectul,
sănătatea, statutul social, efortul şcolar, îndrăzneala sau fluenţa vorbirii. Ei
se disting de ceilalţi prin caracteristici atipice.
Elton D. Partridge a studiat liderii cercetaşilor selectaţi prin vot
de către cercetaşi şi aprobaţi de superior. Aceşti lideri erau înalţi, solizi,
aspect plăcut, mai atletici, mai inteligenţi şi mai independenţi decât alţi
băieţi. Partridge a găsit că băieţii aleşi ca lideri un an au rămas lideri şi anul
următor.
Floyd H. Allport şi Luther L. Bernard au realizat o listă cu

calităţile posedate de lideri, cum ar fi aspect plăcut, inteligenţă ridicată,
energie, iniţiativă, perseverenţă şi capacitatea de a lucra cu oamenii. Pe
lângă aceste calităţi, J.F. Brown spune că un lider de succes trebuie să fie
recunoscut ca membru al grupului pe care el încearcă să-l conducă. El nu
trebuie să fie un spectator. În acelaşi timp atributele lui trebuie să-l
propulseze deasupra şi să-l diferenţieze de alţii.
Kurt Lewin şi doi asociaţi au iniţiat un studiu asupra liderului în
acţiune. Băieţi de 10 ani la fel de sociabili au fost plasaţi pe trei tipuri de
conducători adulţi: autoritar, democratic şi laissez-faire. În grupul autoritar,
liderul dictează toate politicile şi activităţile. Sub conducerea democratică
băieţii îşi decid propriul program, ajutaţi şi încurajaţi de lider. Liderul
laissez-faire a rămas complet distanţat de băieţii lui fără să-i întrebe ceva.
În general, băieţii sub o conducere autocrată erau fie mai ostili,
fie mai apatici decât cei din alte grupuri. Adesea, ostilitatea lua forma
agresiunii împotriva “ţapului ispăşitor” al grupului - adesea un debuşeu
pentru frustrarea experimentată sub liderul autocrat. lewin a mai găsit că
băieţii obişnuiţi cu regimul autoritar nu se pot adapta cu uşurinţă la o
atmosferă sau regim mai liber. Conducerea democrată a fost preferată de
marea majoritate a băieţilor; din acestea este de aşteptat să se producă
câteva exemple de comportament social nefavorabil.
Conformitatea
Doar câţiva sunt lideri; marea majoritate îi urmează. În acelaşi
mod câţiva dintre noi se disting de obişnuit şi convenţional; majoritatea se
conformează instituţiilor comunităţii noastre.
Floyd Allport şi studenţii lui au studiat în ce măsură se
conformează oamenii. El a observat 1000 de pietoni la traficul luminos
supravegheat de un poliţist. Aproape 90% aşteptau la bordură până apărea
lumina verde. Aproape 8% aşteptau chiar lângă bordură, iar 2% se
aventurau în mijlocul intersecţiei apoi aşteptau în timp ce 0,3% tăia
intersecţia în ciuda unei alte lumini. Alte studii au abordat punctualitatea
angajaţilor în prezentarea la muncă, participarea catolicilor la ceremonia
apei sfinţite şi promptitudinea lucrătorilor în înregistrarea angajaţilor. În
oricare situaţie, o majoritate copleşitoare se conforma comportamentului
obişnuit, câţiva s-au distanţat puţin, dar practic nici unul nu a dovedit un
nonconformism complet.
Daniel Katz şi Richard L. Schanck, în lucrarea “Social

Psychology”, au oferit cinci motive pentru conformismul oamenilor şi
pentru faptul că ei tind să urmeze decât să conducă. Conformismul este
mai lejer, economiseşte timp, energie şi nu trebuie să se ia decizii. Este
mult mai economic şi eficient şi evită confuzia. nonconformismul aduce
cenzura, amenzi şi alte penalităţi sau o dezaprobare socială. Ego-urile
noastre sunt intensificate prin conformarea la diferitele grupuri sociale
precum universitate, biserică ori întreaga naţiune; putem ajuta la
desăvârşirea grupului. În final, noi suntem cei ce hotărâm să ne
conformăm, să gândim la unison şi de a ne asculta liderii; şi aceasta devine
în curând un obicei.
Atitudinile
O atitudine este mai mult decât o stare a minţii. Este tendinţa de

a acţiona. Atitudinile unei persoane determină în mare măsură în ce mod se
va comporta. Unii psihologi sociali merg şi mai departe pentru a defini
psihologia socială ca studiu ştiinţific al atitudinilor.
În mod obişnuit atitudinile sunt divizate în favorabile şi
nefavorabile sau pozitive şi negative, dar, de asemenea, putem clasifica
atitudinile ca specifice şi generale, temporale sau permanente, publice sau
particulare, comune sau individuale.
Gordon W. Allport, care a definit atitudinile ca “stare
neuropsihică de pregătire pentru activitatea mentală şi fizică”, spune că
atitudinile sunt construite în câteva moduri. Ele pot apare ca un gen de
reziduu din multe experienţe similare, pot apare într-un singur moment
dramatic, cum ar fi un mare şoc emoţional sau pot fi preluate de-a gata de
la părinţi, profesori, camarazi sau alţii.
Un studiu realizat de Jerome Davis, profesor la Yale University,
asupra liderilor comunişti din Rusia, a găsit 25 de influenţe ce determină
atitudinile revoluţionare, dintre care profesorii, colegii-studenţi, colegii de
muncă, cărţile şi familia au fost cele mai importante. De asemenea,
persecuţia frecventă ajută la implantarea atitudinilor, ca şi experienţele
şocante ocazionale. Trei sferturi din liderii comunişti şi-au început
activitatea lor radicală de la vârsta de 21 de ani.
Geneza atitudinilor rasiale la copii a fost studiată de sociologul

Bruno Lasker. Cea mai puternică influenţă este adoptarea inconştientă a
prejudiciilor de la părinţi şi de la alţii. Nume dispreţuitoare de genul “kike”
(evreu), “nigger” (negru), “wonkey” (maimuţă albă) sunt preluate rapid de
către copii ca o intoleranţă şi persecuţie actuală dacă ele prevalează în
grupul său social.
Evaluarea atitudinilor
Sunt folosite trei tehnici cunoscute pentru evaluarea atitudinilor

şi opiniilor. (Psihologii consideră o opinie, expresia unei atitudini; opiniile
pot să nu dezvăluie adevăratele atitudini, dar acestea din urmă rar pot fi
studiate în mod direct.) Una din metode este sondajul sau recensământul,
folosit la scara întregii naţiuni de George Gallup şi alţii ce studiază opinia
asupra problemelor curente. O altă metodă este chestionarul ce conţine
câţiva itemi pe un subiect cum ar fi prejudiciul rasei, conservatorismul sau
pacifismul. Analistul evoluează şi cuantifică întrebările ajungând în final la
un scor cantitativ. louis L. Thurstone de la Universitatea din Chicago a
dezvoltat această tehnică prin pregătirea testelor ştiinţifice, astfel că sunt
folosite câteva întrebări deosebit de reprezentative, cu o scală ce se
deplasează de la un puternic “îmi place” la un puternic “nu îmi place”. Sute
de studii bazate pe aceste trei metode dezvăluie fapte interesante despre
atitudinile noastre.
Emory S. Boyardus a arătat în ce mod acceptăm alte rase şi
naţionalităţi, fapt dezvăluit prin “testul de distanţă socială”. Subiecţilor
americani li s-a cerut să exprime din care din următoarele categorii îi vor
admite ca membri ai câtorva grupuri (armeni, canadieni, chinezi, englezi,
germani, italieni, evrei, negri, spanioli, turci etc.):
1. Să realizeze o căsătorie;
2. În clubul meu, ca prieten apropiat;
3. Pe strada mea, ca vecin;
4. Ca angajat pe profilul meu în ţara mea;
5. Ca cetăţean al ţării mele;
6. Doar ca vizitatori în ţara mea;
7. Îi voi exclude din ţara mea.

Au reieşit rezultate interesante, deşi neaşteptate. Erau favorizaţi
canadienii, englezii şi nord-europenii. Antipatia era îndreptată spre hinduşi,
japonezi, negru şi turci. Prejudiciul sau “distanţa socială” era destul de mică
unde subiecţii se considerau ei înşişi strâns legaţi de grupurile în cauză.
Cu totul curios, experienţa unui subiect cu indivizi de diferite
rase îi afectează atitudinea foarte puţin. Bogardus a găsit cel mai mare
prejudiciu îndreptat spre turci, totuşi câţiva subiecţi au cunoscut sau chiar
au văzut turci. Din nou aceasta arată în ce mod preluăm atitudini pregătite;
acest prejudiciu poat fi explicat prin poveştile cu atrocităţi ce apăruseră
înainte şi după primul război mondial.
Manly H. Harper, psiholog educaţional, a dezvoltat un test care
să înfăţişeze gradul nostru de liberalism sau conservatorism. Administrând
acest test directorilor de şcoli din toată ţara, Harper a găsit că cei din sud
sunt mult mai conservatori, vesticii şi vestul mijlociu sunt mult mai liberali.
Alţi cercetători, folosind testul lui Harper, au arătat că indivizii specializaţi
sunt mult mai liberali decât alţii şi că studenţii devin din ce în ce mai
liberali pe măsură ce evoluează în facultate, în special dacă ei urmează
cursuri de ştiinţe sociale. Profesorii conservatori sau radicali îşi influenţează
studenţii în sensul propriilor lor atitudini.
Pe la 1930, Daniel Katz şi Floyd Allport au evaluat multiple
atitudini a mai mult de 4000 de studenţi de la Universitatea din Syracuza a
căror atitudine spre religie era mult prea clară. Femeile au înclinat spre
religie, în mai mare măsură decât bărbaţii, iar indivizii din clasele inferioare
credeau mult mai puternic într-un Dumnezeu personal şi în rugăciune
decât indivizii claselor superioare, iar cei mai mulţi îşi păstrau pe parcursul
facultăţii credinţa religioasă cu care au intrat. Studenţii ortodocşi tindeau
să-şi modifice atitudinea mai mult decât ateii sau decât acei cu orientări
religioase liberale.
Corelarea atitudinilor
Se leagă atitudinile specifice cu anumite trăsături de

personalitate? În acest sens s-au realizat câteva încercări pentru a răspunde
la această problemă.
Katz şi Allport au comparat studenţi care se îngrijorau de

pierderea credinţei religioase cu cei ce raportau descoperirea în facultate a
unei filosofii de viaţă satisfăcătoare. Aproape de două ori mai mulţi din cei
cu religia pierdută afirmau că au nevoie de sfaturi în problemele personale.
Îngrijorarea faţă de credinţa religioasă se corela cu alte tipuri de inadaptare.
Thomas H. Howells de la Universitatea din Colorado a comparat
pe problema credinţelor religioase 50 de studenţi extrem de radicali şi 50
extrem de conservatori. El a găsit că radicalii pot îndura mai multă
suferinţă, erau mai puţin sugestibili, mult mai inteligenţi şi mult mai
perseverenţi decât conservatorii.
Câteva studii arată că liberalismul şi radicalismul se corelează
poztivi cu cantitatea de informaţie. Analizând 3000 de studenţi, Peter
Odegard a concluzionat că radicalii îşi cunoşteau problemele mai bine
decât conservatorii. Acelaşi raport a fost realizat şi de către Doodwin B.
Watson, Percival M. Symonds şi alţii, după studierea unei varietăţi de
atitudini sociale şi economice. Gradul de corelaţie între atitudine şi
informaţie este adesea scăzut, dar diferenţele în cunoştinţe au fost găsite
aproape întotdeauna în favoarea radicalilor sau liberalilor. Harper a găsit că
persoanele ce au obţinut scoruri mari în liberalism sunt mult mai
consistente în atitudinile lor decât aceia cu scoruri joase, rezultat realizat
probabil din informaţiile mult mai complete deţinute de primul grup.
Hadley Cautril a arătat că predicţiile şi crezurile oamenilor sunt
în acord cu atitudinile lor dominante. În 1937 el a cerut unui grup variat de
persoane să estimeze evenimente sociale cum ar fi posibila apariţie a unei
stagnări în SUA, între anii 1943-1950, cine va învinge în războiul spaniol,
care va fi viitorul pentru CIO (Congresul Organizaţiilor Industriale). De
asemenea, li s-a mai administrat un test scurt de atitudine. Cautril a găsit că
cei mai mulţi subiecţi, incluzând oameni de afaceri, avocaţi şi comunişti, au
creat predicţii în sensul atitudinilor lor prevalente. Dacă ei îl favorizau pe
Franco, ei estimau victoria Spaniei. Totuşi, oamenii de ştiinţe sociale din
grup au putut realiza predicţii independent de dorinţele lor.
Acelaşi gen de reacţii standardizate şi indiferente la variaţiile
individuale înlăuntrul fiecărui grup au fost găsite de Hodley Coutril şi
colegii săi atunci când au comparat descrierile studenţilor asupra indivizilor
din patru colegii de faimă:
Dortmouth - oameni liberi, loiali colegiului, băutori hotărâţi;
Harvard - intelectuali, snobi, blazaţi;
Princeton - bine crescuţi, calmi, eleganţi;

Yale - loiali colegiului, sportivi, oameni tipici colegiului.
Modificarea atitudinilor
Câteva studii interesante au arătat modul în care se modifică

atitudinile. Donald Young a administrat un test de atitudini rasiale şi
naţionale unui număr de aproape 500 de studenţi înainte şi după ce aceştia
au urmat un curs asupra problemelor rasiale. El a găsit mici modificări sau
chiar deloc în ceea ce priveşte atitudinile asupra capacităţii native a
variatelor rase. Pe de altă parte, Arthur Kornhauser a surprins o creştere a
ideilor liberale după studierea timp de 1 an a cursurilor de economie.
Hermann H. Remarers de la Universitatea Purdue şi un asociat au găsit
acelaşi fapt după un semestru de cursuri în sociologie.
În general, atitudinile se modifică mai mult prin experienţe reale
de viaţă decât prin lecturi şi discuţii în clasă. Milton Hall a comparat
atitudinile inginerilor angajaţi şi şomeri în timpul unui an de stagnare. Cei
şomeri au manifestat o depărtare de religie pentru o perioadă de timp şi au
fost marcaţi de cinism de valoarea muncii grele şi de tradiţia idealurilor
americane. Orientările lor politice au devenit mai puţin ortodoxe, chiar
dacă nu în mod necesar comuniste sau socialiste. Aproape unu din patru
afirmă că o revoluţie ar fi bună pentru ţară, iar cam tot atâţia simţeau
acelaşi lucru pentru un dictator.
Louis L. Thrustone şi colaboratorii au studiat modificările de
atitudine în sute de licee, prin filme. Testele au fost date câteva zile înainte
şi imediat după vizionarea filmului. Atitudinea ce a urmat testul a apărut la
câteva luni. Thurstone a găsit că anumite filme au modificat clar atitudinile.
Filmul “The Son of the Gods” a indus o reacţie mult mai favorabilă
faţă de chinezi, iar “Four Sous” faţă de germani. “All Quiet on the Western
Front” a dezvoltat pacifismul, iar “Street of Chance” a adus o slabă atitudine
faţă de aventură. “The Birth of a Nation” a schimbat atitudinile nefavorabile
faţă de negri. Multe din efecte au rezistat multe luni, unul din cazuri
durând aproape 2 ani. Repetarea testelor a dezvăluit menţinerea încă a
efectelor.
Tredwell Smith de la Universitatea din Columbia a arătat în ce

mod se pot modifica atitudinile prin experienţe directe. Aproape 15
absolvenţi şi-au petrecut 2 săptămâni în Harlem, un cartier de negri din
New York. Acolo ei au întâlnit figuri proeminente ale negrilor; editori,
doctori, lucrători sociali şi artişti. Ei au servit ceaiul cu foşti colegi negri şi
au vizitat spitale, biserici şi apartamente. Au fost administrate 4 teste de
atitudini, date înainte şi după şi, au relevat că experienţa induce o atitudine
favorabilă negrilor mult mai semnificantă. La retestarea de peste un an, a
reieşit că modificarea s-a menţinut.
Propaganda
Propaganda reprezintă acea tehnică de modificare a atitudinilor

într-o direcţie dorită. Leonard W. Doob, de la Universitatea Yale, a descris
propaganda ca o încercare sistematică de a controla atitudinile oamenilor,
implicit acţiunile lor, prin sugestie. Adesea propaganda se distinge de
educaţie. Everett Dean Martin spunea că un educator încearcă să
structureze o minte deschisă; un propagandist luptă pentru o minte opacă.
Au fost dezvoltate câteva experimente pe problema propagandei.
De exemplu, Norman C. Meier şi colaboratorii, au reuşit să introducă în
universitate câteva cotidiene despre un prim ministru australian,
necunoscut anterior de către studenţi. Jumătate din editoriale îl lăudau, iar
jumătate îl denigrau. După ce studenţii au citit o serie de ziare pro şi
contra, atitudinea lor faţă de australian s-a schimbat semnificativ - o
modificare ce a durat câteva luni. Propaganda poate influenţa opinia
suficient de mult pe scurt timp dacă problema abordată este nouă. Dacă
persoanele au deja sentimente puternice faţă de problema în cauză, este
mult mai greu pentru propagandist să modifice atitudinile.
George W. Hartmann, a derulat un experiment unic, comparând
forţa apelurilor raţionale şi emoţionale ale propagandei. Intrând în cursă ca
un candidat socialist pentru o instituţie de stat, Hartmann a prezentat
alegătorilor din câteva secţii, argumente persuasive, solicitându-le să voteze
un socialist dacă ei cred în principiile prezentate. În alte câteva secţii,
materialul companiei sale a constat în apeluri profund emoţionale,
înfăţişându-le tristeţea unor zile grele, iminenţa războiului, îndatorirea faţă
de copil şi altele. Folosind pentru control alte zone ale oraşului unde nici
un mesaj al socialiştilor nu a fost prezentat, Hartmann a găsit următoarele:
Mesaje în secţii Creştere a voturilor

pentru socialişti
Apeluri emoţionale 50%
Apeluri raţionale 35%
Grup control 24%
Astfel, apelurile emoţionale sunt considerabil mai eficiente decât

apelurile raţionale, ca mijloc de propagandă. Descoperirile nu l-au surprins,
Hartmann obţinând rezultate cantitative într-o situaţie reală, pe care nimeni
nu a reuşit să o realizeze înainte.
William W. Biddle, unul din primii experimentatori de probleme
de propagandă, a găsit că elevii de liceu şi bobocii din facultate devin mai
puţin susceptibili la propagandă pe măsură ce ei înţeleg mecanismele şi
metodele.
În 1937, Clyde R. Miller de la Universitatea din Columbia şi alţi
câţiva asociaţi au pus bazele Institutului pentru Analiza Propagandei.
Scopul acestei organizaţii era de a pregăti oamenii să analizeze, să înţeleagă
şi să evalueze diferitele tipuri de propagandă şi astfel, ei să se protejeze
împotriva apelurilor periculoase şi nedemocratice. Institutul publica
rapoarte - despre multe campanii - a grupurilor radicale, a grupurilor
reacţionare sau fasciste, cât şi multe altele.
“Cele şapte unelte ale propagandistului:, după cum au fost
descrise de Institut, au devenit concepte larg cunoscute. Ele sunt:
1. Denumirea - se aplică unuia din oponenţi, termeni
generatori-emoţionali. Exemple: Comunist, Fascist, Non-American,
Trădător;
2. Generalităţile sclipitoare - folosirea cuvintelor de
rezonanţă pentru a favoriza persoane sau cauze. Ex.: Libertate, patriotism,
100% american;
3. Transfer - asocierea unor persoane sau cauze cu itemi deja
îndrăgiţi sau dezagreaţi. Ex.: un afiş al unui candidat politic înfăşurat în
drapelul american;
4. Certificare - ca o publicitate, folosind nume proeminente

care îl sprijină;
5. Câmpie populară - fiind un om al poporului, asemeni unui
politician care este fotografiat în uşa vagonului de tren;
6. Măsluirea cărţilor - prezentarea faptelor şi persoanelor în
mod distorsionat, falsificarea sau omiterea unor părţi esenţiale ale poveştii;
7. Parte învingătoare - alăturarea la procesiune; “toţi fac
asta”.
De asemenea, Institutul a descris şi alte apeluri tipice de propagandist.

Printre acestea sunt întărirea ideilor prin repetiţie, amintirea unor temeri,
îngrijorări şi frustrări ale populaţiei şi transferul necazurilor asupra unui ţap
ispăşitor de convenienţă.
La scurt timp după evenimentele de la Pearl Harbor, Institutul
şi-a suspendat pentru un timp activitatea pe ideea că analiza propagandei
aliaţilor nu este oportună dacă nu chiar periculoasă în timp de război.
Cultura şi diferenţele sexuale
Influenţa factorilor sociali şi culturali asupra personalităţii a fost

descrisă în Capitolul XI. Cercetătorii au studiat, de asemenea, efectele
culturii în declanşarea diferenţelor între sexe şi între rase.
Adesea se presupune că diferenţele fizice clare dintre bărbaţi şi
femei sunt cauza diferenţelor psihologice în ceea ce priveşte interesele,
atitudinile şi altele. Cercetătorii axaţi pe problema diferenţelor între sexe au
de rezolvat două sarcini: prima, să descopere prin ce se diferenţiază într-
adevăr sexele şi, a doua, de ce apar acele diferenţe.
În medie, la naştere băieţii se dezvoltă puţin mai mult decât
fetele, dar fetele se dezvoltă mai rapid după vârsta de 14 ani, ceea ce
contează pentru mica superioritate la testele de inteligenţă. Rezumând
numeroase studii, Catharine Cox Miles observă că băieţii sunt mult mai
curioşi, activi, independenţi, hotărâţi şi cu o gândire tehnică. Fetele sunt
superioare în exprimare şi limbaj, în capacitatea mnezică, responsabilitatea
pentru sarcinile acordate şi probabil în coordonarea motorie.
Lewis Terman şi dna Miles au realizat un studiu intensiv asupra

intereselor şi atitudinilor la sute de bărbaţi şi femei americane. Din studiu a
reieşit că bărbaţii erau mult mai interesaţi de aventură, activitate fizică,
mecanică, ştiinţă şi afaceri. Femeile erau mai mult interesate în activităţi
casnice, artistice şi umanitare. Bărbaţii erau mult mai agresivi, rigizi şi
neînfricaţi; femeile erau mai timide, simpatetice şi expresiv emoţionale.
În ce măsură contează aceste diferenţe? Se accentuează
diferenţele între structurile şi funcţiile psihologice ale bărbaţilor şi
femeilor?
Recent, studiile antropologice sugerează că la această întrebare se
poate răspunde “NU”, deoarece nu există caracteristici universale ale
bărbatului şi femeii. După cum am amintit, Margaret Mead observa o mare
diferenţă între rolurile sexuale găsite în trei societăţi malaieziene vecine. În
una, atât bărbaţii cât şi femeile erau agresivi şi cruzi, în alta ambele sexe
cooperau, erau blânzi şi lipsiţi de agresivitate. În cea de a treia comunitate
obiceiurile bărbaţilor şi femeilor erau inversate, cu o femeie dominantă, un
partener ce conduce impersonal şi cu un bărbat dependent emoţional şi
mai puţin responsabil.
Un alt antropolog, Alexander Goldenweiser a găsit că unele
ocupaţii sunt universal practicate exclusiv de unul sau altul dintre sexe. În
unele culturi vânătoarea este realizată de femei, iar gătitul şi treburile în
casă de către bărbaţi. La unele triburi africane, cusutul este o activitate
trandiţională; eforturile misionarilor de a învăţa femeile să coasă au fost pe
deplin respinse.
Cu alte cuvinte, multe din activităţile non-biologice îndeplinite de
fiecare sex sunt un produs al obişnuinţei decât al fiziologicului. Interesul se
dezvoltă pe baza acestor activităţi cotidiene. O dovadă suplimentară este
oferită de contrastul între societăţile civilizate. Femeile îndeplinesc muncile
grele din fermele din Europa, dar nu şi în America; în Rusia, jumătate din
doctori şi aproape toţi dentiştii sunt femei.
Foarte mulţi psihologi sunt de acord cu Otto Klineberg când
spune că diferenţele între sexe în ceea ce priveşte interesele, abilităţile
lingvistice şi tehnice, memoria şi bagajul de cunoştinţe sunt cel mai bine
explicate prin diferenţierea rolurilor şi a mediilor sociale ale băieţilor şi
fetelor din societatea noastră.
Diferenţele rasiale
Dacă există sau nu diferenţe între rase, este un fapt complicat de

înţelegere greşită a termenului. În mod frecvent rasa este confundată cu
naţiunea şi cu limbajul; este incorect să se vorbească de rasa franceză sau
de rasa ariană. Antropologii nu se înţeleg asupra numărului de rase umane,
dar sunt de acord că rasa este un segment din omenire ce au caracteristici
fizice similare cunoscute ca fiind transmise prin ereditate. Rasele
caucaziană, mongolă şi negroidă formează cele mai simple diviziuni, au
fost sugerate multe subdiviziuni ale fiecăreia din cele amintite, având la
bază culoarea pielii, părul, forma capului şi multe alte caracteristici
anatomice.
În legătură cu diferenţele sexuale se ridică două întrebări: există
diferenţe psihologice între rase? Dacă da, există ele ca rezultat al factorilor
nativi sau culturali?
Civilizaţia şi contribuţia aproape a fiecărei rase şi naţiuni au fost
denumite de către unii scriitori ca fiind superioare - în general - aparţinând
grupului vizat. De curând, superioritatea nordică sau ‘ariană” a fost
afirmată virguros de către contele de Gobineau, Jouston S. Chamberlain şi
mulţi oficiali ai partidului nazist. După Otto Kilneberg, specialist în
psihologia rasei, este foarte greu de dovedit superioritatea unei anumite
rase. Civilizaţiile apar şi dispar şi se imită una pe alta. Criteriul superiorităţii
este îndoielnic; este cultura noastră cea mai avansată, dar războinică, mai
bună decât paşnică, dar primitiva cultură eschimosă? În interiorul fiecărei
rase există o mare diversitate; un contrast ce apare între chinezi cultivaţi şi
simpele triburi nomade din Siberia. În Europa grupurile rasiale nordice,
alpine şi mediteraneene sunt distribuite în rândul a nenumărate naţiuni şi
culturi.
Multe experimente au urmărit evaluarea Q.i.-ului diferitelor rase.
Media Q.I-ului la labi era mult mai mare decât cea a negrilor sau indienilor;
în acest sens psihologii au luat aceasta ca o dovadă a superiorităţii albilor.
Dar recent, Klineberg, Stanley D. Porteus, Thomas R. Garth şi alţii au
ridicat unele probleme. Ei au arătat că testele de inteligenţă conţin
materiale bazate pe cultura şi experienţa albilor; cu aceste întrebări nu este
corect să evaluezi alte rase. De asemenea, motivaţia este importantă: dacă o
persoană nu îşi exercită maximum de efort şi viteză atunci scorul său are de
suferit. Cei mai mulţi indieni şi mulţi negri nu sunt obişnuiţi cu competiţia
şi ritmul alert. De asemenea, ei sunt handicapaţi datorită precarei

şcolarizări şi lipsei de dezinvoltură în limbaj, ambele afectând rezultatele la
testele de inteligenţă.
Klineberg a arătat că aşa-numitele diferenţe între rase în
problema inteligenţei, se diminuează foarte mult pe măsură ce mediile
fiecărei rase devin mult mai asemănătoare. El a comparat Q.I.-ul copiilor
albi din New York şi al negrilor din sud ce au emigrat în New York. Media
Q.I.-ului copiilor negri a crescut în proporţie cu timpul pe care l-au
petrecut în mediul superior din sud. Niciodată media Q.I.-ului populaţiei
negre nu s-a ridicat la cotele albilor, dar să nu uităm că fondul educaţional
şi socio-economic al negrilor a fost mereu mult mai sărac decât cel al
albilor.
Doar în situaţiile în care mai multe persoane aparţinând la două
sau mai multe grupuri rasiale au medii similare pe o perioadă de ani de zile,
începând chiar de la naştere, putem descoperi dacă există diferenţe
psihologice între rase. Între timp, Kineberg ne sugerează această
interpretare a potenţialelor aspecte existente: în orice grup diferenţele
individuale sunt determinate de ereditate; diferenţele dintre grupuri pot fi
aplicate datorită mediului.
Psihologii sociali considerând că domeniul lor din psihologie????,
fac eforturi pentru a-şi aplica descoperirile. Cu câţiva ani în urmă a fost
fondată Societatea pentru Studii Psihologice ale obiectivelor sociale. Acest
grup a analizat în mod direct investigaţiile problemelor sociale şi ale
conflictelor sociale. Membrii acestei societăţi au cooperat la publicarea
cărţilor despre psihologia conflictelor industriale şi ale conduitei morale.
Împreună cu alţi psihologi ei au studiat probleme vitale cu caracter militar
şi civil legate de război. Un comitet activ condus de Gardner Mevishy a
analizat aspectele psihologice ale păcii şi planificării post-război.
CAPITOLUL XX
PSIHOLOGIA ÎN VIAŢA CURENTĂ
TAYLOR, GILBRETH, MUNSTERBERG, HOLLINGWORTH,

POFFENBERGER, VERNON, VITELES, BINGHAM, MOORE,
STARCH, HEALY, HUSBAND, WITNER, GLUECK, BURTT, SHOW,
JACOBSON, JOHNSON, DE SILVA
Cum a îmbunătăţit psihologia condiţiile de muncă? Cum poate ajuta psihologia

specialiştii în resurse umane? Ce aplicaţii ale psihologiei se pot regăsi în lumea
afacerilor? Ce este o orientare clinică a copilului şi cum funcţionează? Cu ce se ocupă
psihologia judiciară? În ce alte domenii se poate aplica efectiv psihologia?
Descoperirile marilor psihologi ne afectează în nenumărate feluri viaţa

noastră cotidiană. Unele descoperiri psihologice rezultă direct din
trebuinţe practice. De exemplu, Lewis Terman a dezvoltat textele de
inteligenţă deoarece şcolile şi lumea afacerilor aveau nevoie de unele
metode de măsurare a capacităţii. Freud s-a preocupat în principal de
vindecarea pacienţilor nevrotici; tehnica lui de psihanaliză, care a afectat în
mod profund efortul tuturor clinicilor, s-a îmbunătăţit prin experienţa de zi
cu zi.
De asemenea, suntem influenţaţi de principiile psihologice
abstracte descoperite de către oamenii de ştiinţă a căror principală
preocupare este aflarea noilor cunoştinţe despre comportamentul uman
indiferent de aplicaţie. Francis Galton, cercetând asupra eredităţii şi a
diferenţelor individuale, a structurat metodele statistice ce uşurează toate
genurile de studii cantitative, precum cele din psihologia educaţională,
vocaţională şi cea a personalului. Herman von Helmholtz, atent la

descoperirea modului de funcţionare a ochiului şi urechii, a pregătit terenul
pentru studiile asupra efectelor iluminării în industrie şi pentru testarea
diferitelor capacităţi senzoriale folosite astăzi în multe activităţi civile sau
militare. Herman Ebbinghaus ce a lucrat asupra memoriei, iar Ivan Pavlov
şi Edward L. Thorndike asupra învăţării, au fost vestitorii psihologiei
educaţionale. Walter Cannon, fiziolog ce a studiat efectele viscerale asupra
emoţiilor umane, a contribuit în mare măsură la înţelegerea simptomelor
fizice din tulburările nervoase, iar ulterior el s-a axat pe detectarea
minciunii. Shepherd Franz şi Karl Lashley, studiind ce părţi ale creierului
funcţionează la maimuţe şi şobolani, au făcut posibil refacerea pacienţilor
cu vătămări cerebrale.
Psihologia mediului industrial
Nota dominantă a psihologiei industriale o reprezintă creşterea

eficienţei. Această ramură a psihologiei a debutat cu studiile lui Frederick
W. Taylor, un pionier al “managementului ştiinţific”. Taylor a găsit că
aplicarea unor metode de muncă mult mai eficiente cresc productivitatea în
mod considerabil. Media greutăţii unor bare de oţel pe care un om o poate
încerca într-o zi este de 12,5 tone. Când Taylor a intervenit spunând cum
să se aplece oamenii, cum să se ridice, când să se mişte, când să se
odihnească, atunci oamenii au ajuns să ridice 47,5 tone pe zi şi pe întreg s-a
ajuns la o creştere considerabilă a producţiei.
Frank şi Lillian Gilbreth au analizat foarte multe locuri de muncă
în ceea ce priveşte operaţiile elementare. Au fost analizate pentru fiecare
mişcare pentru a se vedea unde poate fi îmbunătăţită eficienţa. Sute de
astfel de studii au fost realizate şi au fost descoperite câteva noi principii.
De exemplu, ambele braţe puteau fi mişcate simultan şi în direcţii simetrice
opuse; funcţionarea după o curbă continuă este mai bună decât mişcările
spasmodice, smucite; pedalele de picioare vor uşura efortul mâinilor ori de
câte ori este posibil; uneltele vor fi convenabil plasate. Aplicarea acestor
principii vor creşte producţia într-o mare măsură.
Hugo Munsterberg, unul din primii promotori ai psihologiei
aplicate, s-a referit la studierea oboselii ca fiind un reper foarte important
pentru psihologia industrială. Succesorii său au urmărit din perspectiva mai
multor factori curbele zilnice şi săptămânale ale efortului depus în muncă.
Un grafic tipic al unei zile de muncă arată că productivitatea creşte într-un

ritm slab până în miezul dimineţii, după care scade cu cât prânzul se
apropie. După masa de prânz productivitatea se ridică iarăşi, deşi nu la
cotele dimineţii; spre sfârşitul zilei ea decade brusc. Luni productivitatea
este bună, marţi şi miercuri se înregistrează cele mai bune cote, iar apoi se
instalează un declin gradual până duminică.
Studiile asupra fatigabilităţii ne arată când ar trebui introduse
perioadele de repaos. Angajaţii au ezitat să adopte perioade de repaos, dar
Albert Poffenberger notează că practic toate perioadele de repaos, chiar şi
atunci când s-au introdus la nimereală, s-a obţinut o creştere a
productivităţii. Lungimea intervarului de repaos variază în funcţie de genul
de lucrare executată. De obicei, 10-15 minute de repaos, dimineaţa şi după-
amiaza este satisfăcător. Cercetând câteva centre industriale britanice,
Horace M. Vernon, a raportat o creştere medie a producţiei de 5-10% când
perioadele de repaos au segmentat procesul de rutină, iar alţi cercetători au
găsit o creştere aproape fenomenală a eficienţei - 100% sau chiar mai mult.
Perioada de repaos trebuie să reprezinte o modificare completă, fizică şi
mentală faţă de muncă. Metodele moderne introduc perioadele de repaos
în timpii de maximum productivitate, pentru a preveni oboseala în loc să o
vindece. Ele ajută la fel de bine şi moralului muncitorilor, cât şi
productivităţii.
O problemă strâns legată de aceasta este ziua optimă de muncă şi
a săptămânii de muncă. De obicei oamenii muncesc 10-12 ore pe zi, 6 sau
chiar 7 zile pe săptămână. Angajaţii s-au încruntat când a fost vorba de
vreo reducere, după cum au făcut şi în cazul timpilor de repaos. Când au
fost convinşi că lucrând mai puţin vor creşte productivitatea, ei au
acceptat. Un exemplu uimitor a fost furnizat în timpul primului război
mondial şi iarăşi după momentul Dunkerque în al doilea război mondial,
când muncitorii britanici au început ca patrioţii să lucreze 60-70 de ore
săptămânal. Oboseala şi nervozitatea s-au exacerbat în aşa măsură că
producţia de fapt s-a diminuat. Pernon a găsit că o reducere de la 65 la 50
de ore pe săptămână pot dezvolta productivitatea orară şi productivitatea
săptămânală cu 15%. Pentru majoritatea industriilor optimul unei
săptămâni de lucru se obţine la 40-48 de ore de muncă. Media săptămânii
de lucru în SUA, deşi scăzuse până la începutul războiului, a crescut din
nou. O creştere peste 48 de ore poate induce o scădere a eficienţei sau
producţia actuală nu va creşte în ciuda motivelor patriotarde.
Motivaţia şi revendicările angajaţilor sunt importante pentru

aspectul productivităţii. Whiting Williams, care a lucrat ca muncitor pentru
a observa condiţiile industriale, a raportat că dorinţa lucrătorilor pentru
respectul de sine, pentru randament şi pentru securitatea muncii contează
mai mult decât salariul său săptămânal. Un studiu realizat de către Rexford
Hersey de la Universitatea din Pensylvania, remarcă patru motivaţii majore
ale lucrătorilor: libertate în alegerea metodelor de lucru, oportunitatea de a-
şi folosi experienţa, caracterul permanent al slujbei şi şansa promovării.
Revendicările importante se grupează în jurul monotoniei şi standardizării
muncii, îngrijorarea vizavi de un posibil şomaj şi teama de a fi exploatat.
Revendicările minore şi chiar unele majore sunt adesea rezolvate cu succes
prin discuţiile între comitetele pentru revendicări şi managerul de
planificare al personalului.
Datorită studiilor psihologice, accidentele din industrie sunt
eliminate în mare parte. Morris Viteles de la Universitatea din Pensylvania,
şi alţii, au remarcat că unele persoane sunt “înclinate spre accidente”, adică
tind să se expună mult mai mult riscului. Studiile clinice asupra persoanelor
cu risc crescut spre accidente au dezvăluit că oboseala, lipsa de experienţă,
bolile, îngrijorarea şi tulburările emoţionale sunt printre cele mai
importante cauze. Hersey observa repetarea ciclurilor emoţionale sau
suişuri şi coborâşuri ale dispoziţiei muncitorilor. Cele mai multe accidente
au loc în perioadele de jos ale ciclului. Tratamentul chimic vine în ajutorul
acestor persoane şi, de asemenea, cursurile de pregătire ale muncitorilor,
instalarea de echipament de protecţie şi inspecţia perioadă a instalaţiilor pot
reduce accidentele.
Toate aspectele mediului de lucru sunt examinate pentru o
posibilă îmbunătăţire psihologică. Clarence E. Ferrea şi Gerturde Rand,
ambii de la Universitatea Johns Hopkins, au dezvoltat standarde pentru
iluminatul optim în diferite genuri de munci. În general, lumina uniformă
indirectă a diferitelor “lămpi cu lumină de zi” este cea mai bună.
Experimentarea cu diverse lumini colorate a arătat că ochiul oboseşte
pentru lumina galbenă nesaturată mai mult decât pentru galben portocaliu
şi galben verzui şi mult mai mult pentru verde-bleu.
Vopsirea camerelor şi a maşinilor în culori aduce adesea rezultate
excelente. Pastelurile de verde şi albastru conferă forţă ochilor. Vopsirea
anumitor părţi periculoase sau în mişcare, ale maşinilor, reduce rata
accidentelor. “Ingineria culorilor” ne învaţă ce nuanţe oferă linişte, induce
bunădispoziţia şi conduce spre o mai mare siguranţă.
Studiile de distragere a atenţiei arată că o continuă gălăgie, dacă

nu este prea zgomotoasă, nu reduce eficienţa. Dar zgomotele intermitente
generează oboseală şi ineficienţă. Un gen de sunet - muzica - reduce
oboseala şi poate dezvolta productivitatea la 10%. Au fost realizate
experimente în mod constant. La Westinghouse ziua începea cu muzica de
marşuri. Când oboseala se instala la sfârşitul dimineţii şi după-amiezii,
atunci erau redate ritmuri populare. Ora de masă era ocupată de muzică de
concert şi de dans. Totuşi nici un fapt nu arată că muzica facilitează studiul
sau munca creatoare.
Atmosfera şi ventilaţia afectează eficienţa şi starea de
bunădispoziţie a muncitorilor. Efectele unei proaste ventilaţii nu rezultă
cum se spune dintr-o reducere a oxigenului şi o creştere a concentraţiei de
CO2, ci rezultă dintr-o creştere a temperaturii şi umidităţii şi din lipsa
circulaţiei de aer, fapt certificat de comisia din New York pentru analiza
ventilaţiei. Dacă temperatura şi umiditatea sunt menţinute scăzute, iar aerul
circulă, atunci nu apare disconfortul.
Ellsworth Huntington, om de ştiinţă de la Yale, a corelat munca
a mii de persoane cu condiţiile de climă. El a găsit că modificările normale
în presiunea barometrică au efect slab, dar schimbările de umiditate şi
temperatură sunt foarte importante. Activitatea fizică cea mai mare apare
când temperatura medie este de 60-65 grade F. Maximum de activitate
mentală a fost atinsă când temperatura exterioară era de 38oF, cu alte
cuvinte în sezoanele reci. Modificările moderate de temperatură de la o zi
la alta au o influenţă favorabilă.
Efectele altitudinilor înalte asupra activităţii mentale au fost
studiate de Ross McFarland de la Universitatea Harvard. La 16000 de
picioare, şi chiar mai mult, timpul de reacţie, coordonarea şi asocierea sunt
diminuate considerabil.
Psihologia personalului
Munca de personal implică căutarea de lucrători, plasarea

acestora în poziţii corespunzătoare, cursuri de pregătire, supravegherea,
recomandări de promovare, transfer sau concedieri, planificarea
programelor de asistenţă socială, rezolvarea revendicărilor şi derularea
cercetărilor.
Psihologii au studiat valoarea mijloacelor tradiţionale de angajare:

formulare albe, scrisori de recomandare, fotografii şi interviuri.
Formularele albe ce vor fi umplute de informaţii sunt de un mic ajutor.
Morris Vitelis a găsit 18-25 de chestiuni în formular fără nici o valoare
pentru post. Scrisorile de recomandare sunt inadecvate fără ca angajatorul
să solicite răspunsuri la o problemă specifică. Generalizări complementare
scrise de obicei de un prieten al solicitantului nu pot fi considerate. Harry
L. Hollingworth a dovedit inutilitatea analizei caracterului după o
fotografie, chiar dacă fotografia ne face o impresie asupra aspectului
solicitantului.
Deşi Hollingworth şi Walter Dill Scott au văzut că intervievatorii
judecă solicitanţii într-un mod foarte diferit, practic toate firmele privesc
interviu ca fiind cel mai important mijloc de recrutare. Walter V. Bingham
şi Bruce V. Moore, printre alţii, au analizat formele de interviu. Un interviu
poate fi standardizat sau poate fi informl şi flexibil. Cea de-a două formă
este superioară dacă intervievatorul are capacitatea necesară. Cel mai bun
interviu este derulat în mod particular, fără grabă, de către un specialist
pregătit care le permite solicitanţilor să se exprime cât mai bine, care nu se
lasă antrenat de simpatii şi care îşi înregistrează informaţiile imediat, înainte
ca vreun item să fie uitat.
Lucrătorii de personal administrează solicitanţilor multe teste.
Testele de inteligenţă şi aptitudini sunt descrise în capitolele II şi III.
Foarte mulţi au construit teste de performanţă şi de abilităţi care, de
asemenea, sunt folosite, cum ar fi testele pentru zeţari şi culegători, pentru
conducători auto, pentru maşinişti sau dulgheri. Uneori, pentru un post
specific se administrează o întreagă baterie de teste. Testarea dexterităţii
manuale ajută în evaluarea competenţei în manipularea motorie. Johnson
O’Connor a inventat două teste pentru dexteritatea degetelor, metodă
folosită la selectarea lucrătorilor pentru posturi precum fabricarea
ceasurilor. Mai recent, Charles A. Drake, psiholog industrial, a dezvoltat o
serie de “teste standard pentru posturi” pentru a evalua funcţii importante
în toate genurile de muncă productivă. Ele includ dexteritatea degetelor,
coordonarea mâinilor, a mâinilor cu picioarele, ritmul, fineţea percepţiei.
O altă unealtă psihologică folosită adesea în comerţ şi industrie
este scala de evaluare. Aceasta reprezintă o estimare scurtă a personalităţii
realizată de acei ce cunosc cel mai bine individul, precum profesorul, şeful
de echipă, ultimul angajator. Bingham şi Hollingworth printre alţii, au
analizat avantajele şi dezavantajele scalei de evaluare. Ei au găsit că pentru a
fi o scală valabilă trebuie să se lucreze cu trăsături specifice. (Este foarte

greu să se evalueze “loialitatea” sau “personalitatea”. El va fi mai bine
evaluat asupra “punctualităţii”, “aspectuluiu” sau “originalitate”, unde pot
fi oferite mai multe exemple specifice.) Trebuie evitat “efectul hală” sau
acea tendinţă de a evalua o impresie generală favorabilă sau nefavorabilă ce
afectează tot raţionamentul lui specific. Nu trebuie ca o persoană să fie
clasată ca “bună” sau “rea”, ci mai degrabă să se meargă pe trepte de
evaluare precum “excelent”, “bun”, “normal”, “slab”, “foarte slab”.
Fiecare individ ar trebui analizat de câteva persoane; dacă analizele lor
concordă, ele probabil că sunt valide. Cu aceste prevederi poate fi obţinută
configuraţia personalităţii, ceea ce ajută în căutarea, numirea pe anumite
posturi, transferarea, promovarea sau concedierea, deşi la cei mai buni nu
sunt atât de amănunţite.
Advertisingul şi vânzările
Aproape zilnic psihologia îşi dovedeşte utilitatea în afaceri, în

special în publicitate, vânzări şi cercetare de piaţă. Starch, Hollingworth,
Poffenberger şi alţii au evaluat mesajele şi reperele de captare a atenţiei. Ei
au găsit că titlurile trebuie să fie scurte şi clare şi să stârnească interesul şi
curiozitatea. Contrastele puternice de alb-negru sunt eficiente; culoarea este
chiar mai bună, deşi nici o culoare nu s-a dovedit în general superioară
alteia. În prezent consumatorii preferă efectele estetice ale culorii - chiar
reproduceri de vechi maeştri - şi fotografii legate de articolul însăşi sau
persoane în acţiune. Aspecte comice sunt binevenite în multe genuri de
reclame. Partea dreaptă superioară a paginii preia cea mai mare atenţie.
Reclamele din faţa şi spatele revistei, cele două pagini din mijlocul revistei
şi pagina unu sunt favorabile secţiunii de reclame.
Richard W. Husland a arătat că mesajele publicitare sunt în mod
frecvent cheia calităţii, preţului, a confortului, durabilităţii sau a încrederii.
Alţi cercetători au arătat că mesajele variază cu produsul şi cu vârsta, sexul,
venitul şi localizarea geografică a grupurilor apelate.
“The Psychological Corporation”, o organizaţie de psihologi
foarte mult angrenată în cercetări comerciale, a găsit că alegerea şi folosirea
numelor mărcii îşi pierd adesea efectul deoarece nu sunt urmate anumite
reguli. Ar trebui ales un nume scurt, atractiv şi distinct asociat cu nevoia de
produs sau cu actul de cumpărare. Vânzătorii ar trebui să rostească numele
ori de câte ori este posibil. Marca înregistrată sau numele mărcii ar trebui
reprodus în anunţ aşa cum apare chiar pe produs.
Henry C. Link, de la Corporaţia Psihologică, spune că cele mai
importante calităţi ale reuşitei unui vânzător sunt loialitatea faţă de
companie, cunoaşterea produselor, o bună conduită morală, capacitatea de
a analiza oamenii, simţul umorului, o agresivitate socială, bun raţionament
şi bun simţ. Richard W. Husband şi V.V. Anderson, studiind vânzătorii de
succes au găsit că aceştia au o personalitate dominantă şi extrovertă.
Arta vânzării se dovedeşte greu de definit, deoarece produsele şi
clienţii diferă foarte mult. Psihologii sunt de acord că vânzătorii trebuie să
fie buni în aprecierea personalităţii, a atitudinilor şi a veniturilor şi să
acţioneze conform cu aceste informaţii. Persoanele entuziaste, dominante,
extroverte pot învăţa să devină un bun vânzător, iar persoanele introverte,
reticente, rareori vor face faţă.
Câţiva psihologi au ajutat organizaţiile de consumatori care
studiau în mod ştiinţific valoarea produselor cărora li s-a făcut reclamă şi
au prezentat descoperirile lor abonaţilor care doreau să cumpere în mod
inteligent.
Foarte mulţi psihologi s-au preocupat de cercetarea preferinţelor
consumatorului. Adesea marile firme şi-au derulat propria lor cercetare de
piaţă pentru a afla ce gen de produse doreşte consumatorul. George
Gallup şi Daniel Starch, printre alţii, au realizat cercetări transversale
asupra cumpărăturilor publicului pentru a studia preferinţele şi mentalitatea
la cumpărături. Presupunerea a dispărut dintre producători şi realizatorii de
publicitate. În locul acesteia, ei descoperă ce fel de bunuri sunt dorite şi
astfel li se face publicitate cu mesaje verificate în mod ştiinţific.
Psihologia clinică
Tulburările mentale sunt tratate de către psihiatrii pregătiţi în

medicină. psihologii clinicieni şi consilieri se ocupă de probleme de
personalitate şi de conduite mai puţin serioase, forme din care se pot
dezvolta tulburări mentale.
Prima clinică de psihologie a fost fondată în 1896 la
Universitatea din Pensylvania de către Lightner Witmer. Câţiva ani mai
târziu a fost creată la Chicago prima clinică publică pentru probleme

comportamentale ale copiilor - Institutul pentru Cercetare Juvenilă condus
de William healy. În curând, mişcarea de Igienă mentală, fondată de
Clifford W. Beers, a stimulat dezvoltarea clinică a copiilor. Din 1940, mai
mult de 100 de clinici, administrată de aproape 250 de psihologi, au operat
în SUA. (Carl Rogers, de la Universitatea statului Ohio, estima că aproape
1000 de psihologi îşi desfăşoară activitatea clinică în diferite moduri.)
Munca clinică a unui psiholog constă în evaluări, chiar dacă în mod
obişnuit el ajută psihiatrul în diagnoza cazurilor şi în schema de tratament.
Adesea el realizează terapia.
Problemele de comportament ale copiilor sunt clasificate de
către Luton Ackerson de la Institutul de Cercetare Juvenilă, în categoriile
de conduită şi personalitate. problemele de conduită care provoacă
tulburări sociale, include înjurături, încăierări, furturi, absenteism,
vagabondaj şi ofense sexuale. Problemele de personalitate implică
sentimente de inferioritate, gelozie, teamă, îngrijorare, reverie excesivă sau
alte simptome. Pe lângă aceste probleme, copiii îndrumaţi la clinici pentru
copii au deficienţe mentale, retard şcolar, deficienţe în vorbire sau la citire
şi artimetică; şi copiii ce sunt adoptaţi sau cazaţi în noi cămine de familii
prin decizia tribunalului.
Pentru fiecare copil ce ajunge la clinică se completează un istoric
care, dacă este bine întocmit poate dezvălui cauzele dificultăţilor. Apoi este
prescris tratamentul ce poate consta în reeducarea copilului, schimbarea
mediului sau ambele.
Tratamentul direct poate fi o simplă educaţie similară unei forme
speciale de tutore sau poate implica o terapie mult mai subtilă şi extensivă,
înrudită cu psihoanaliza. Probabil că unul sau ambii părinţi vor fi implicaţi
în această formă de terapie; de obicei clinicianul are de rezolvat, de
asemenea, şi problemele părinţilor.
Terapia mediului poate fi benefică, precum plasarea unui copil
ruşinos, nesocial într-o grupă de tineri, unde este bine observat sau se
aranjează pentru el să meargă la ţară sau să urmeze ore de box pentru a-şi
dezvolta încrederea în zine. Un copil delincvent sau un copil cu probleme
dificile poate fi trimis într-un cămin de adopţie special selectat sau poate fi
deferit unei instituţii.
Un caz nu este închis după ce a fost tratat sau remis unui cămin.
Trebuie să fie urmărit o lungă perioadă. Adesea au loc interviuri ulterioare.
Doar atunci când problema a dispărut în mod clar, cazul este în final
închis.
Psihologii consultanţi urmează o procedură similară, dar adesea
ei sunt regăsiţi în practica particulară şi lucrează mai degrabă cu adulţi decât
cu copii. Problemele cele mai întâlnite de către consilieri sunt inadaptarea
sexuală sau maritală, dificultăţi în orientarea profesională şi diferite
probleme de personalitate de genul temeri excesive, îngrijorări şi frustraţii.
Psihologia educaţională
Strâns legată de psihologia clinică este psihologia educaţiei.

Multe aspecte din eforturile psihologilor educaţionali au fost abordate în
capitolele anterioare ale lucrării, în principal aspecte legate de testarea
inteligenţei şi aptitudinilor, motivaţie, învăţare, memorie şi personalitate. În
legătură cu aplicarea rezultatelor propriilor lor cercetări, psihologii
educaţionali caută să fie uşor abordabile de psihologii domeniilor
colaterale. Practic, fiecare descoperire făcută de un psiholog are o aplicaţie
potenţială în perimetrul educaţiei.
Psihologia judiciară
Psihologia judiciară se împarte în trei domenii: psihologia şedinţelor de

tribunal, detectarea vinovăţiei şi psihologia delincvenţei şi a delictelor.
Detectarea vinovăţiei a fost abordată în capitolul despre Emoţii.
Psihologia şedinţelor se preocupă în principal de lipsa de
fiabilitate a mărturiilor, fapt subliniat de Hugo Munsterberg şi alţii. Iată un
eveniment dramatic ce a fost planificat: apare un bandit mascat înainte de o
audienţă, trage trei focuri, aruncă câteva cuvinte şi fuge din încăpere.
Auditoriului i se cere să declare despre individ informaţii precum înălţimea,
îmbrăcămintea, numărul de împuşcături, expresiile lui şi durata timpului cât
acesta a rămas în cameră. Declaraţiile majorităţii populaţiei nu au fost reale.
Harold Burtt explică în cartea sa, “Legal Psychology”, de ce
mărturia nu este fiabilă. Unele persoane au simţurile alterate; văzul sau
auzul pot fi limitate sau deteriorate astfel că aceştia nu vor observa
evenimentele în mod corect. Este posibil ca atenţia lor nu este orientată

spre detalii importante care, după cum rezultă, la scapă observaţiei; de
exemplu, martorul nu observă numărul de înregistrare al maşinii care fuge
de la locul accidentului, în schimb un detectiv, antrenat să observe cu
atenţie, va surprinde aceste detalii. Deoarece memoria nu mai este fiabilă
după câteva ore, declaraţia trebuie luată imediat după eveniment. Elemente
ale şocului emoţional poate afecta în mare măsură memoria. Martorul
manifestă o mai mică acurateţe în reamintire decât în recunoaştere, dar
celor mai mulţi martori li se cere să-şi amintească şi să descrie
evenimentele. Sugestia are o mare importanţă în şedinţele de la tribunal.
Întrebările care sugerează răspunsul pot păcăli aproape pe oricine, mai ales
că persoanele cu tulburări mentale şi copiii sunt cei mai susceptibili.
Adesea psihiatrii sunt chemaţi la tribunal pentru a certifica gradul
de discernământ. Probabil că psihologii ar trebui apelaţi pentru a verifica
fidelitatea generală a martorilor ce depun mărturie; un astfel de raport
poate să sugereze cât de mult se pot baza pe declaraţia martorului.
Delincvenţa juvenilă reprezintă o tulburare severă de
comportament ce implică conflicte cu legislaţia. Aproape 200 000 de tineri
apar în fiecare an în faţa curţii de justiţie, 75-90% dintre tineri fiind băieţi.
Rapoartele primite de la psihologi, psihiatri şi asistenţii sociali sunt
pesimiste, în special de la izbucnirea războiului. Cu câţiva ani în urmă
psihiatrii Sheldon şi Eleanor Glueck au studiat 1000 de delincvenţi juvenili
şi au observat că în ciuda tratamentului 88% au recidivat. Media numărului
de arestări pe copil a fost de 3,6. La recidivi, 70% erau ulterior condamnaţi
pentru ofense serioase. La capitolul Ereditatea şi mediul sunt descrise
studiile lui Healy, care înfăţişează faptul că şansa delincventului pentru o
adaptare reuşită într-un cămin de adopţie depinde în mare parte de
gravitatea dificultăţilor personalităţii. Când se întâmplă ca un copil normal
să alunece spre delincvenţă datorită unei tovărăşii rele, şansa lui de refacere
este excelentă dacă este plasat într-un mediu favorabil. Atunci când tinerii
delincvenţi rămân în vechiul mediu, aproape 50-70% dintre ei devin
recidivişti, fapt observat de Healy.
Cele mai întâlnite delicte la băieţi sunt hoţia, fuga de acasă,
vagabondajul şi delincvenţa sexuală. La fete, delictele sexuale sunt
caracteristice pentru o mare categorie, în mare parte pentru că ofensele
sexuale sunt considerate mult mai grave la fete decât la băieţi.
Fondul social, economic, cultural al delincvenţilor şi criminalilor
sunt abordate în capitolul “Cum se dezvoltă Personalitatea?” O
caracteristică tipică pentru dezvoltarea delincvenţei implică scoruri mici ale

inteligenţei (Q.I.: 70-90) şi proaste condiţii în sânul familiei, precum
rejectarea, certuri între părinţi, neglijare sau o disciplină insuficientă.
Adesea, absenţa tatălui reprezintă o cauză importantă a delincvenţei. O
comunitate socială dezorganizată, cu statut economic slab, cu gangsteri, cu
carteluri instituţionalizate şi diferite tipuri de corupţie generează infracţiuni
şi criminalitate.
Condiţiile de război exacerbează delincvenţa. Absenteismul
părinţilor din cămin, cazarea inadecvată în centrele de apărare, bugete
sărace pentru proiecte recreaţionale, spiritul general de agresivitate şi
slăbirea standardelor pe timp de război conduc foarte mult spre creşterea
gradului de delincvenţă. Delictele sexuale ale fetelor se intensifică deoarece
activităţile sociale normale sunt întrerupte şi, deoarece în absenţa unui
prieten, ideea prevalentă este de a le oferi militarilor şi marinarilor “clipe
plăcute”.
Nu există nici o soluţie pentru delincvenţă. Clifford Shaw arăta
că este de ajutor o supraveghere a activităţilor de recreere ale comunităţii.
Noile proiecte de cazare alături de curăţarea cartierelor murdare are o mare
însemnătate în prevenirea delincvenţei. O şansă de a avea un loc de muncă
şi pentru o pregătire profesională adecvată constituie un alt factor benefic.
Totuşi, nici una dintre acestea nu sunt suficiente în absenţa condiţiilor din
căminul familiei şi cu persistarea problemelor de personalitate cu care se
confruntă tinerii. Situaţia în timpul războiului nu este deloc luminoasă; ar
trebui să fie mai bine după aceea.
Aplicaţii
Utilizarea principiilor psihologice ne sunt de mare ajutor.

Important pentru noi toţi este să ştim cum să ne relaxăm.
Angrenaţi într-o viaţă plină de presiuni, ne canalizăm energiile fără să
realizăm aceasta, prin menţinerea în tensiune a unor muşchi. Edmund
Jacobson a descoperit că tensiunea care generează contracţii musculare,
chiar dacă nu sesizăm, se transformă în oboseală care poate produce
insomnie, nervozitate, indigestie şi chiar colite. El ne recomandă să
conştientizăm muşchii tensionaţi şi să învăţăm cum să ne relaxăm. În timp,
Jacobson crede că vom reuşi să folosim doar acei muşchi implicaţi în
mişcările necesare şi să menţinem alţi muşchi relaxaţi. Aceasta va elibera

organismele noastre - şi mentalurile - de tensiuni suplimentare.
Aspecte interesante despre modul în care dormim şi ce gen de
somn este cel mai bun, este arătat de H.M. Johnson de la Universitatea din
Tulane. În general credem că “a dormi ca un buştean” este somnul eficient
şi că somnul frământat şi agitat este un somn de slabă calitate. Johnson a
construit un pat special ce se balansează pe pivoţi, care vibrează la orice
mişcare a ocupantului. Vibraţiile erau înregistrate pe un tambur. O cameră
focalizată asupra patului realiza fotografii la orice mişcare a celui ce
dormea. Poziţiile normale de somn se schimbau între 5 şi 20 de minute.
Studenţii rămâneau cel mai mult, media era de 13 minute, indivizii de
vârstă mijlocie rămâneau 9 minute iar soţiile lor 10,5 minute. Copiii cu
vârsta între 2 1/2-4 ani se schimbau la fiecare 7,4 minute. Primele ore ale
somnului indicau mai puţine mişcări ca cele ulterioare. O uimitoare
diferenţe între adulţi şi copii apărea în timpul necesar adormirii. Adulţii
adormeau în mod normal în 15 minute; copiii de grădiniţă aveau nevoie de
36 de minute. Subiecţii lui Johnson adormeau în toate poziţiile, chiar cele
mai groteşti. El a concluzionat că nu există o postură proprie adormirii;
corpul îşi eliberează tensiunile din diferitele segmente, aranjându-se dintr-o
poziţie în alta.
În lupta împotriva accidentelor de trafic, psihologii au un rol
important. Pentru a îmbunătăţi şofatul, Harry R. De Silva, de la
Universitatea Harvard, după îndelungate cercetări de laborator, a derulat la
nivelul întregii ţări o serie de cursuri pentru şoferi, învăţându-i cum să evite
accidentele. Unul dintre cele mai cunoscute teste era măsurarea timpului de
reacţie. Cât de rapid putea să acţioneze un mecanism după ce a sesizat
semnalul de pericol? Timpul mediu pe persoană se situa între jumătate şi
3/4 dintr-o secundă. Alte teste măsurau capacitatea şoferului de a conduce,
sensibilitatea la culoare şi lumină orbitoare şi calitatea generală a auzului şi
văzului.
Unii şoferi, precum lucrătorii specializaţi, sunt “predispuşi la
accidente”. Aproape 20% din 1800 de şoferi de taxi produc mai mult de
50% din totalul accidentelor; alţi 20% nu înregistrează nici un accident. Ca
şi în problema subiecţilor studiaţi, persoanele predispuse la accidente
trebuie a fi eliminate sau tratate prin metode clinice.
O descoperire interesantă la testarea timpului de reacţie arată că
femeile reacţionează mai bine ca bărbaţii. Alvah Lauer şi Albert P. Weiss,
ambii de la Universitatea statului Ohio, studiind uniformitatea sau logica în
şofat, au găsit că bărbaţii se descurcă mai bine ca femeile, probabil pentru

că ei au mai multă experienţă. Bărbaţii mânuiesc mai bine aparatele, dar
femeile sunt mai precaute. Cercetătorii au concluzionat că femeile sunt
mult mai conştiincioase, dar sunt mai puţin iscusite în ceea ce priveşte
abilitatea de conducere auto.
Psihologia individului
Psihologia este încă o ştiinţă tânără, iar psihologia aplicată este

chiar mai tânără, dar amândouă sunt suficient de mature pentru a ne afecta
în diferite moduri viaţa tuturor.
De exemplu, ideile părinţilor de a-şi educa copiii sunt cu totul
diferite de ceea ce erau ele cu 50 de ani în urmă, după cum se vede în
studiile realizate de psihologi pe copii. Noi idei au fost abordate
influenţându-i pe toţi părinţii, chiar dacă în diferite grade prin pamflete la
adresa guvernului, prin articole şi cărţi, prin organizaţiile de părinţi-
profesori şi prin discuţiile purtate atunci când părinţii se întâlnesc şi
abordează problemele de educaţie şi adaptare ale copiilor.
Modificările în teoriile şi practicile educaţionale din ultimele două
generaţii s-au petrecut în special datorită progresului făcut în înţelegerea
copilului - a dezvoltării sale, a capacităţilor, a motivaţiei, emoţiilor,
intereselor şi personalităţii. Clasele speciale pentru copii cu handicap sau cu
retard mental, paleta largă de programe de orientare profesională, ca de
altfel şi modernizarea programelor de cursuri predate sunt aspecte concrete
ale acestei înţelegeri crescute.
Când o persoană solicită un post în domeniul comerţului sau în
industrie, el va suporta unele interviuri şi testări ce provin din evoluţia
realizată în psihologia personalului în ultimii ani. Educaţia pentru postul
dorit şi evaluările periodice realizate de superiorii săi, ca şi pârghiile de
creştere a eficienţei-productivităţii pe post, toate certifică progresul realizat
în psihologia comerţului şi a mediului industrial.
Dacă părinţii au un copil cu probleme de comportament, ei se
vor adresa unei clinici de îndrumare a copilului, clinici ce reprezintă
produsul unor ani de eforturi ale psihiatrilor, psihologilor clinicieni şi a
specialiştilor în igienă mentală.
Ca cititori sau ascultători de radio, cu toţii suntem afectaţi de

eforturile specialiştilor în psihologia propagandei şi a advertising-ului.
Ca alegători şi consumatori putem participa la cercetarea de piaţă
sau la sondajele opiniei publice. Aceste tehnici noi reprezintă eforturile de
o considerabilă mărime, a specialiştilor în psihologia aplicată.
În acestea şi în multe alte modalităţi noi suntem afectaţi în mod
direct sau indirect, conştient sau inconştient de psihologia aplicată.
Aplicaţiile sunt adesea parţiale şi mai puţin eficiente decât ar
putea fi. Multe persoane ar putea beneficia sub aspect social şi profesional
de imensa informaţie a unuia sau al altui aspect al psihologiei aplicate.
Medicii îşi înţeleg mai bine pacienţii dacă ei sunt obişnuiţi cu principiile
psihologiei comportamentului anormal sau a celei clinice. Oamenii de
afaceri şi industriaşii îşi vor creşte valoarea prin angajarea unui personal
mai bun şi prin introducerea unor metode mai eficiente. Profesorii,
asistentele, lucrătorii sociali şi părinţii ar fi mult mai eficienţi în eforturile
lor dacă ar cunoaşte o bază a psihologiei copilului şi a celei clinice. Cu toţii,
consumatori şi cetăţeni, ne-am simţi mult mai eficienţi dacă am deveni
conştienţi de diferitele tehnici folosite de specialiştii în publicitate şi
propagandă - ca aspect al psihologiei sociale.
Dar mai presus de toate aceste avantaje rămâne valoarea învăţării
asupra comportamentului uman în general, astfel ca noi să reuşim să ne
înţelegem pe noi înşine şi pe ceilalţi. Prin studiul psihologiei vom descoperi
natura inteligenţei, motivaţiei, emoţiilor, învăţării, gândirii şi a personalităţii
ca întreg. Vom afla cum diferă indivizii din prisma tuturor acestor aspecte.
Vom descoperi în ce mod se împletesc ereditatea şi mediul înconjurător
generând trăsăturile şi comportamentul uman, observând câte o licărire din
multele influenţe ce ne vor structura personalitatea. Doar pe un astfel de
fundament al înţelegerii naturii umane poate interveni capacitatea de
predicţie, orientare şi dezvoltare a comportamentului uman în direcţiile pe
care, cu toţii ni le dorim.

S. Stansfeld Sargent - Studii Fundamentale Ale Marilor Psihologi PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

S. Stansfeld Sargent - Studii Fundamentale Ale Marilor Psihologi PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Online Biblioteca Online

S. STANSFELD SARGENT, Ph. D.

PSIHOLOGIA CA ŞTIINŢĂ ........................................................................11

IN T EL IG EN Ţ A ŞI T EST A R EA INT EL IG EN Ţ EI ..............................21

MĂSURAREA ABILITĂŢILOR SPECIALE...........................................38

ABILITATEA MECANICĂ .................................................................................39

DEBILITATEA ŞI GENIALITATEA ......................................................48

EFECTELE EREDITĂŢII ŞI ALE MEDIULUI ASUPRA INDIVIDULUI.62

DEZVOLTAREA INDIVIDUALĂ .................................................................80

MATURIZARE SAU ANTRENAMENT?...............................................................90

BAZELE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI.....................93

CHESTIONARELE DE PERSONALITATE ........................................................132

CUM SE DEZVOLTĂ PERSONALITATEA............................................138

MALADIILE MENTALE ...........................................................................152

CONFLICTELE ŞI INCONŞTIENTUL ..................................................165

FREUD SI PSIHANALIZA ...............................................................................167

REACTUALIZAREA ŞI UITAREA ...........................................................192

DEZVOLTAREA MEMORIEI ..........................................................................204

REPREZENTAREA, IMAGINAŢIA ŞI VISURILE ................................235

IMAGINATIA SAU GANDIREA CREATIVA .......................................................247

COMPORTAMENTUL SOCIAL AL OMULUI.......................................250

PSIHOLOGIA ÎN VIAŢA CURENTĂ ......................................................271

Această lucrare introduce cititorul în universul Psihologiei descriindu-i

dr. Gelolo McHugh, ce mi-au citit şi criticat unele aspecte ale

WEBER, FECHNER, HELMHOLTZ, HERING, PEARSON, WUNDT,

P SIHOLOGIA este o ştiinţă ce studiază comportamentul uman.

Cum s-a dezvoltat psihologia?

Până la finele secolului XIX psihologia nu era cotată ca o ştiinţă. Subiectele

Prin efortul de pionierat al psihologilor germani, cum ar fi, Ernst Heinrich

Domenii ale psihologiei

În continuare prezint o listă cu domenii majore în psihologie cu referinţă la

mai măreţe descoperiri în aceste domenii sunt descrise aici şi pretutindeni

Ţelul lor în studiul funcţiilor mentale era să descopere cum, în ce fel

Este Psihologia doar o “judecată sănătoasă”?

Nu neapărat. Am în vedere exemplul următor. Cu câţiva ani în urmă Floud

obiectul studiului îl reprezintă mineralele, bacteria, gândirea şi senzaţia

lucrare experimentală ne îndreptăţeşte să facem o predicţie, ce este

Anumite studii sunt denumite “pseudo-ştiinţifice” fiindcă validitatea este

Metode speciale în Psihologie

Măsurarea cantitativă este folosită în mod curent în psihologia

INTELIGENŢA ŞI TESTAREA INTELIGENŢEI

BINET, EBBINGHAUS, CATTELL, GODDARD, STERN, TERMAN,

L a şcoală ori în câmpul nostru de activitate am susţinut cel puţin un

Momentul apariţiei teoriei evoluţioniste a lui Darwin a schimbat toate

inteligenţă. Acesta cuprindea treizeci de itemi ordonaţi în ordine

Scala de revizie Goddard

revizuire în 1910, traducând scala Binet în limba engleză şi schimbându-i

TERMAN şi revizia standard

85 de luni. De aceea coeficientul său va fi 88/85. Transformând în

Army Alpha şi Beta

câţiva să poată da răspunsuri la toate. Testul unu implică instrucţiunile de

În Testul patru trebuie să se decidă dacă între 40 de perechi de cuvinte,

Testul opt solicită informaţii generale prin întrebări de identificare corectă

vocabular şi analiză tridimensională. Acest test de abilităţi generale este

Cât de bune sunt Testele de Inteligenţă

Testele de inteligenţă au fost destul de sever criticate. Critici minore legate

descriind raţiunea. Aptitudinile sunt relativ independente; o persoană

Inteligenţa la populaţia americană

Cum poate vârsta să schimbe capacitatea mentală?

perioadă din vârstă. După atingerea nivelului maxim, capacitatea mentală

Se observă că o regresie majoră nu apare mai înainte de vârsta de 50 ani:

Influenţa Educaţiei asupra Q.I.-ului

testat mulţi copii la intervalele dintre primul grad şi terminarea şcolii