Particularităţile şi evoluţia desenului la copil.

Importanţa cunoaşterii acestor

creaţii de expresie liberă, spontană, în vederea îndrumării şi evaluării activităţilor
artistice –plastice şcolare

■ Pentru a organiza şi desfăşura o activitate artistică – plastică cu elevii în şcoală ,

profesorul trebuie să cunoască particularităţile individuale ale copiilor , sensibiliatea
acestora , precum şi particularităţile psihice – acele însuşiri dobândite care fac să se
diferenţieze indivizii între ei .
■ O activitate didactică motivaţională , afectivă , creativă şi eficientă presupune
cunoaşterea şi "specularea" pozitivă a acestor dispoziţii , înclinaţii , aptitudini ale copilului .
■ Prin cunoaşterea acestor particularităţi profesorul intră în posesia unor date
privind universul interior al copilului , curiozitatea acestuia , disponibilităţile , dorinţa de
cunoaştere şi experimentare . Descoperim astfel , anumite "preferinţe " ale copilului pentru
elementele de limbaj plastic , o anumită expresie a liniei ,petei de culoare , persistenţa
unor categorii de linii , sau disponibilităţi îndreptate spre o anumită culoare sau gamă
cromatică .
■ Aceste informaţii vor fi speculate de profesor în vederea stimulării elevului în
activitate
■ În literatura de specialitate această problematică este analizată pornind de la
principiile condiţionărilor de ordin bio-psihologic . Considerăm însă condiţionările de
ordin social a fi determinante în întregirea teoriei asupra evoluţiei reprezentării
vizuale la copil
1. Condiţionări de ordin biologic – ereditar pe care le denumim generic :
- simţuri plastice ereditare sau
- matricea ereditară a sensibilităţii
Oricare dintre noi posedă această "zestre" , oferinduni-se posibilitatea dezvoltării
creatoare
Orice manifestare tradusă prin acţiunea de a măzgăli ,a contura, a modela sunt
fireşti şi dovedesc prezenţa simţurilor plastice , ereditare la copil .
Toate manifestările spontane specifice vârstelor mici pot oferi informaţii privind
dezvoltarea copilului , devenind posibile documente de psihodiagnoză . Aceste
manifestări sunt spontane , sunt acte gestuale , neverbalizate în încercarea de
stăpânire a mediului înconjurător, de adaptare la realitate .
Spontaneitatea la copil – nu este un gest "căutat" ,nu este o acţiune deliberată ,
ea se datorează lipsei de experienţă în a

reprezenta un aspect din natură , nepriceperea de a utiliza mijlaocele tehnice de

lucru.
Probleme clinice – dacă aceste manifestări nu apar la copil până în jurul vârstei
de 2 ani se ridică problema unor disfuncţii la nivelul manifestărilor cerebrale , în mod
evident fiind afectată funcţia plastică a cortexului . Problematica este aprofundată de I.N.
Şuşală în "Culoarea cea de toate zilele" şi "Educaţia vizuală de bază. Sinteze" .
2. Condiţionări de ordin psihologic - Acestea analizează particularităţile
psihice ale individului , caracterul şi temperamentul .
Observăm că începând cu vârsta de 3 ani expersiile plastice ale copiilor sunt
îndreptate către deformări afective ale obiectelor şi personajelor reprezentate . Dacă
artistul deformează în mod deliberat în sensul obţinerii unei anumite expresivităţi plastice ,
copilul deformeză condiţionat de perspectiva afectiv -emoţională aplicată subiectului sau de
limitele fizice ale suprafeţei pe care desenează
3. Condiţionări de ordin social –
Trăim într-o realitate complexă , cea a relaţiilor intersociale. Aceste condiţionări
constă în apartenenţa copilului la un anumit grup social , presupun interacţiunea cu diferiţi
agenţi ai socializării :
- familia
- grupul de copii
- grădiniţa , şcoala
- media
Aceste condiţionări devin definitorii , pecete a evoluţiei afectiv - vizuale a copiilor.
Familia în primul rând poate determina un anumit traseu al evoluţiei copiului. Copilul poate
fi încurajat sa se exprime vizual – plastic sau nu . De cele mai multe ori , descurajarea se
traduce prin preocuparea celor aflaţi în universul apropiat al copilului de a condiţiona , de a
"anticipa" un posibil eşec sau succes profesional încă de la vârste foarte mici , uitând sau
– mai grav – ignorând că o formare armonioasă , echlibrată a viitorului adult , educaţia
acestuia se completează prin COMUNICARE VIZUALĂ . Experienţa şi observaţiile
constante au demonstrat că există un potenţial latent al comunicării vizuale ce poate fi
resuscitat chiar în condiţiile opoziţiei , indiferenţei sau a lipsei de experienţă a familiei , a
educatorului sau a învăţătorului . Aceasta până la o anumită vârstă – 11, 12 ani .

■ STUDII DE SPECIALITATE
- Jean Piaget , B. Inhelder – în " Reprezentarea spaţiului la copil " – 1948 ,
susţin teza dezvoltării stadiale la copil
- G.H. Luquet – argumentează stadialitatea prin prezenţa a patru faze a
desenului la copil : realismul fortuit , realismul neizbutit , realismul intelectual şi realismul
vizual
- Ion N. Şuşală – în "Educaţia vizuală de bază. Sinteze " urmăreşte parcursul
imagistic afectiv al creaţiilor de expresie liberă , spontană al copiilor identificând expresii
topologice ( bidimensionale ) respectiv tensionale ( iluzionist tridimensionale ) .
Autorul asociază viziunea spaţială ( domeniul imaginarului topologic şi cel tensional ) ca
fiind condiţionate de activităţi cerebrale la nivel subcortical (" neuroni care – în structura
corticala – subcorticală a funcţiei plastice – sunt programaţi genetic pentru reprezentarea
vizuală ")

Cercetãtorul român C. Enăchescu consideră functia plastică a creierului ca fiind

prima filogenetic, la fel de importantă ca si cea a limbajului verbal si reprezentată în ambii
lobi cerebrali.

În 1887 apare o carte care va schimba total viziunea traditională despre desenele
copiilor. Este vorba despre Arta copiilor a lui Corado Ricci. Folosindu-se de multe desene
colectionate si selectate, acesta stabileste, pentru prima oară , fazele desenului la copii.
Acestea sunt:
1. Faza ideografică
Este faza specifică primei copilării iar desenele acestei etape au următoarele
caracteristici:
 obiectele sunt reprezentate după un model interior , propriu spiritului copilului.
Faza poartă si denumirea de realism intelectual.
  obiectul exterior nu este decăt o sugestie si aceasta vagă sub aspectul
observatiei dar care poate deveni importantă sub cel al impresiei.
 spiritul copilului nu înregistrează decât în măsura în care este impresionat.
 desenul are importanta jocului pentru copiii de la această vărstă.
Faza ideografică prezintă patru stadii:
-stadiul creionajului , care începe către vârsta de doi ani, atunci cănd copilul se
dedă unui exercitiu motric, simtind plăcerea de a face semne pe o hârtie. Acum desenele
sunt dominate de linia în spirală.
-stadiul celulã, copilul încearcã sã reprezinte prin desen, la început oameni, apoi
animale, prin linii verticale si orizontale. Omul este reprezentat frontal, cu cap, picioare,
nas, gurã si ochi.Acest stadiu dureazã între 3 si 5 ani.
-stadiul reprezentãrii complete a figurii umane, apare atunci când copilul este
capabil de autocontrol, când devine mai sigur pe el. Acum corpul uman are desenat si
bustul, elementele fetei, nas, gurã, ochi, sunt dispuse logic .
-stadiul profilului, apare dupã vârsta de 8 ani, panã acum oamenii au fost desenati
din fatã. Începând cu vârsta scolarã, copiii devin interesati si de reprezentarea profilului.

Decroly stabileste câteva elemente care intrã în morfologa desenelor

copiilor :
directia - sau orientarea în plan apare în desenul copiilor în jurul vârstei de 9 ani.
Pânã la acestã etate copilul va povesti în desen asa cum îi dicteazã impresionabilitatea sa.
proportia - constituie raportul dintre parte si întreg si a raportului obiectelor între
ele si devine evident în desenele copiilor dupã 9 ani.
Succesiunea planurilor - presupune realizarea depãrtãrii si volumului si apare
târziu în desenul copiilor dupã vârsta de 13 ani.

2. Faza fiziologicã
Numitã si faza realismului vizual, este perioada caracterizatã de preocuparea
pentru reprezentarea formei vãzute si a spatiului tridimensional. Dacã, între 8 si 10 ani ,
încercãrile de reprezentare a spatiului, a proportiilor si a volumelor sunt mai mult sau mai
putin izbutite, dupã vârsta de 11 ani, copilul reuseste sã perceapã si sã reprezinte cele trei
dimensiuni. În desenul de la aceastã vârstã elevul tine seama de dispunerea obiectelor în
spatiu si de proportiile acestora.

Cercetãtorul româm V. Pârlog a stabilit urmãtoarele stadii ale evolutiei

reprezentãrii perspectivei în desenul copiilor :
 stadiul încercãrilor neizbutite, specific copiilor de pânã la sapte ani; pânã la
aceastã vârstã reprezentarea spatiului lipseste din preocupãrile lor;
 stadiul reprezentãrilor imperfecte a perspectivelor apare înte 8 si 10 ani. În
desenele acestei vârste orizontul si adâncimea îsi fac aparitia în mod incipient, fãrã ca ele
sã constituie o preocupare în sine;
 stadiul reprezentãrii spatiului perspectival apare dupã vâsta de 11 ani, atunci
când copilul este interesat de redarea adâncimii, de reprezentarea corectã din punct de
vedere perspectival a obiectelor vãzute.

Spaţiul plastic reprezintă pentru copil un suport al declanşării resorturilor

afective, interioare. Este spaţiul în care copilul se exprimă liber, neîngrădit, povesteşte mult,
cât mai mult despre orice aspect al realităţii imediate, palpabile sau imaginare . Vis şi
realitate , dorinţă şi posibilitate , toate sunt exprimate sub forma unei "avalanşe de idei".
 - la vârste mici , 3 – 4 ani preocupările pentru înfăţişarea corpului sunt
vizibile . Se reprezintă preponderent ochii şi gura , rar nasul , părul este redat în detaliu cu
precădere la personajele feminine , la fel şi urechile . Unele elemente de vestimentaţie sunt
reprezentate cu prioritate şi aici apare transparenţa reprezentării ,picioarele şi mâinile sunt
marcate schematic prin linii
- reprezentările în frize suprapuse , atunci când avalanşa de impresii este
foarte mare , copilul reprezentând simultan mai multe acţiuni sau desenează obiectul din
mai multe puncte de vedere , inclusiv ceea ce nu se vede în realitate ( transparenţa
desenului ) . Copilul reprezintă obiectele nu aşa cum sunt acestea în realitate ci aşa cum
ştie el că sunt
- perspectiva de rabatere ( spre exemplu toate obiectele sunt proiectate pe
planul solului )
- copilul dă un nume desenului respectiv . Această fază se încheie la copil în
jurul vârstei de 6 – 7 ani .
- reprezentări (deformări ) afective traduse prin proporţii diferite ale personajelor
sau ale obiectelor , prin culori diferite în funcţie de gradul de atracţie sau respingere faţă de
aceste elemente –perspectiva afectivă
- reprezentări şocante , neaşteptate , imaginare pentru un adult , care însă
pentru copil sunt elemente ale realităţii sale
- în reprezentările copilului apare obsesiv aceeaşi imagine a unuia sau a mai
multe personaje . De obicei persoana apropiată sufleteşte de copil : mama , sora , fratele –
modelul interior - sau personajul negativ.
- Pe măsură ce puterea de înţelegere a copilului creşte , modelul interior
dispare (apar reprezentate evenimente importante din viaţa copilului sau a familiei )
Intâlnim situaţii în care universul interior al copilului se rezumă doar la propria reprezentare
, apare un singur personaj , restul paginii fiind lăsat liber .
- În principiu , începând cu vârsta de 7 – 8 ani se simte influenţa şcolii . La
unii elevi modelul interior continuă să persiste . Apar în lucrări orientări către forme concrete
, preferinţe pentru anumite culori , efecte plastice sau decorative . Procesele de
abstractizare se dezvoltă ( analiza şi sinteza ) .
- În această perioadă a dezvoltării copilului ( 7 – 10 ani ) învăţătorul şi / sau
profesorul trebuie să se preocupe de protejarea sensibilităţi native şi specifice a fiecărui
elev , prin teme cu un bogat conţinut afectiv , tehnici atrăgătoare asimilate sub forma jocului
cu artă ( desenul direct în pensulă , pe suprafeţe umede , prin plierea hârtiei , prin divizări
ale suprafeţelor ) , prin modalităţi de exprimare liberă .

In perioada grãdinitei,copilul trãieste în prezent,este vârsta întrebãrilor si a

jocurilor.
La aceastã varstã , copilul este cuprins de o nepotolitã nevoie de miscare,
observã, pune întrebari, îsi cautã ocupatie cu orice pret. În orice face pune strãduintã si
interes. Acum ies la ivealã functiuni noi , manifestari ale instinctului de adaptare ca intuitia ,
jocul si curozitatea si încã un mijloc puternic de exprimare : desenul. Desenul copilului
este considerat de unii cercetatori printre care si cercetatorul roman dr.Enãchescu,
important mijloc de comunicare alaturi de limbajul verbal, functia plastica fiind o
functie importanta a creierului uman , la fel de dezvoltatã precum cea a limbajulu
verbal, dar filogenetic anterioara acesteia . S-a observat ca în anumite situatii de crizã
în comunicare survenite din diverse motive ,în general patologice , dar nu numai ,
copilul va exprima în desen ceea ce verbal nu face . Spre exemplu când un copil
deseneazã un cerc si niciodatã nu îl închide este un semn cã în familia lui s-a întamplat
ceva care l-a afectat. Dacã peste o plansã coloratã el revine cu semne închise sau pur si
simplu murdãreste plansa, este un semn de un profund disconfort interior. Exemplele pot
continua .
Pentru copilul de aceastã varstã, imitatia a ceea ce vede în jurul sãu este un
factor hotãrîtor în dezvoltarea si canalizarea functiilor de adaptare.
Pierre Javet considerã imitatia ca fiind cel mai simplu act social si punctul
de plecare a celorlalte acte.
Pentru început coplul imitã instinctiv, mai târziu imitatia devine constientã si
reflectatã.Se integreazã grupului, egocentrismul sãu începând sã se socializeze. Mediul
social constituie doar un stimulent si nu este o cauzã. Într-o familie cei mici se iau dupã cei
mari, deseneazã,picteazã, scriu iar laudele pãrintilor îi stimuleazã.
Cea mai caracteristica activitate a copilului este jocul. Vîrsta la care interesele
ludice pun sãapânire pe întreaga fapturã a copilului este perioada grãdinitei. Jocul este cel
mai înalt grad de dezvoltare a copilului la aceastã vârstã pentru cã el este manifestarea
liberã si spontanã a vietii interioare a copilului. Jocul este mãrturia inteligentei omului, a
vietii naturale,interioare,misterioase.
El naste bucuria, libertatea,pacea omului cu sine însusi si cu ceilalti. Copilul se
deschide la bucurie pentru cã bucuria este sufletul actiunilor acestei vârste.
Jocul nu este muncã ci activitate dezinteresatã. Este un preexercitiu prin
care tendintele si aptitudinele copilului se descoperã anticipat în activitati spontane
si plãcute în vederea actualizarii si perfecionarii lor. De aceea, la aceastã vârstã,
marele accent în educatie se va pune pe joc si pe libertatea de exercitiu si de
expresie.Cum copiii sunt foarte fascinati de culoare iar imaginatia lor este foarte puternica ,
se pot adapta teme de fuzionari ale culorlor , procedeul plierii de hârtie colarată ,de
obtinere de forme spontane prin procedeul stropirii si al amprentei .
Un bun procedeu de lucru cu copiii de această vărstă este cel al folosirii
cromofemelor , pensulă înmuiată într-o culoare ce va asterne în acelasi timp si forma si
culoarea. Este un procedeu neindicat acela de a pune copilul să deseneze o formă cu
creionul iar apoi să umple conturul cu o culoare.Trebuie lăsat să lucreze in baza
impulsurilor care-i vin din interior, liber, degajat

Este nefastă interventa unor părinti care-si critică copilul pentru că

măzgăleste, care-i cere o perfectiune formală cu care ei sunt obisnuiti, de cele mai
multe ori nu din contactul cu o cultură de specialitate. Schiller si Spencer consideră
jocul ca o descărcare de energie acumulată de către copil. Teoria reactiunii a lui Schaller si
Lazaruz sustine că jocul recrează., iar teoria atavismului a lui Stanley Hall sustine că prin
joc, copii reproduc activităti necesare speciei, activităti astăzi nefolositoare care numai
corespund actualei stări de civilizatie. Conform acestei teorii , ele sunt rudimente , slabe
ecouri motrice ale unor actiuni de mult dispărute, iar jocul ar avea rostul de a-l descărca pe
copil de aceste resturi nefolositoare si să-l pregătească pentru cele folositoare.
Alte teorii au venit să explice jocul : Karl Gross explică jocul ca fiind un
preexercitiu al functiunilor folositoare omului în viata de adult , iar Jean Piaget
consideră că jocul ia nastere din asimilarea lucrurilor în eul copiilului . Copilul
construieste o lume a sa cu totul subiectivă . De aici si importanta pe care o are desenul ca
limbaj , de comunicare si de sondare a lumii interioare a copilului si importanta pe care unii
certãtori o acordã desenului infantil.
Copilul începe sã prindã cu încetul amãnuntele , mai întãi pe cele care corespund
nevoii lui mintale , apoi pe cele pe care spiritul lui analitic ce se dezvoltã în el le va impune.
Desenul acelei forme va fi personal sub aspectul reprezentãrii grafice , va fi o formã
inventatã , dar care va contine esenta impresiei. Dacă până la 3 ani activitatea de a desena
era una motrice, de descărcare fizică, după această vârstă ea se transformă în una de
descărcare emotional-intelectuală.
Copiii sub 7 ani , pusi sã compare douã obiecte , se vor opri în primul rãnd asupra
diferentelor . Pânã la 3-4 ani, ei au un interes foarte slab pentru formele geometrice , de
aici si o perceptie slabã a lor. Dupã 5-6 ani, aceastã perceptie devine mai intensã.
Deosebirile de formã sunt sesizate mediocru între 4-5 ani, pentru cã s-a constat cã pânã la
6 ani , copilul percepe mai usor diferentele de culoare decât pe cele de formã . De aici si
plãcerea pe care o are de a mânui mai usor culoarea de a o folosi fãrã a o încãrca de
vreun atribut formal . Cât sunt mici , copii vor pune rosu sau galben , pentru ele însele ,
pentru plãcerea acelor culori .
Dintre calitãtilor spatiale ale obiectelor , vor observa foarte repede înãltimea. Este
ceea ce îi va impresiona cu prisosintă. Apoi vor fi atenti si sensibili la efectele de lătime.
Formele circulare ,desi le desenează, îi vor impresiona mai putin. Nu vom auzi niciodată un
copil exprimând “ce rotund este”, dar îl vom auzi întotdeauna spunând “ce mare este” sau
“ce înalt este”. Dacă este atent la obiect, la relatiile dintre ele nu va fi niciodată atent.
Pentru că el priveste izolat obiectele, este impresionat de ele, de anumite atribute ale lor.
De aceea, în desenele de la această vârstă, vom îmtâlni mai mult înlăntuiri de obiecte
decât suprapuneri, indiferent de tipul de dotare căreia îi apartine copilul, topologic sau
tensional, cristalizarea viziunii topologice sau tensionale făcându-se abia în jurul vârstei de
7 ani.
La acestă vârstă relatiile dintre lucruri le acceptă după logica sa proprie, chiar
dacă uneori ele pot fi contradictorii. De aici si cele câteva particularităti binecunoscute ale
desenului de la această vârstă: transparenta - personajele se văd prin peretii casei
desenate; desenul pe registre - rezultat a nevoii de naratie pe care o are copilul;
perspective multiple - o cană poate fi reprezentată având gura un cerc, iar corpul un
dreptunghi. Copilul nu simte nici o nevoie de logică, iar contradictiile nu-l nelinistesc. Logica
relatiilor îi este străină, ceea ce îi usurează explicarea tuturor fenomenelor întâlnite.