TEHNICI DE ART-

TERAPIE ȘI TERAPIE
PRIN JOC
 DESENUL
• Scopul în lucrul cu desenul este de a ajuta
copilul să devină conştient de sine şi de
existenţa sa în lume.
• Desenele pot fi utilizate în moduri variate,
cu scopuri multiple şi la diferite nivele.
• Simplul act de a desena fără intervenţie
terapeutică este o puternică exprimare a
sinelui care ajută la stabilirea identităţii
persoanei şi este o cale de exprimare a
sentimentelor.
 VIOLET OAKLANDER -
TEHNICILE EXPRESIVE DE
DESEN LA COPII
• Pornind de la acest punct de plecare procesul
terapeutic poate evolua după cum urmează:
• a) copilul să exprime experienţa desenului
(sentimentele lui când abordează sarcina, cum a
abordat şi a continuat această sarcină - aceasta
este o exprimare a sinelui);
• b) copilul să descrie desenul în felul său (o nouă
exprimare a sinelui);
• c) la un nivel mai profund, promovarea
autodescoperirii copilului, cerându-i să elaboreze
diferitele părţi ale desenului, să facă aceste părţi
mai clare, mai evidente, să descrie umbrele,
formele, culorile, reprezentările, obiectele şi
oamenii;
• d) i se cere copilului să descrie desenul ca şi
cum acesta ar fi un copil, folosind cuvântul
“eu”: “Eu sunt acest desen. Eu am linii roşii
peste tot şi un pătrat albastru în mijlocul
meu”;
• e) se aleg elemente specifice din desen şi i
se cere copilului să se identifice cu ele: “Fii
pătratul albastru şi descrie-te - cum arăţi,
care este funcţia ta, etc.”;
• f) i se pun copilului întrebări, dacă este
necesar, pentru a ajuta procesul: “Ce faci
tu?” , “Pe cine foloseşti tu?”, “De cine stai cel
mai aproape?”;
• g) concentrarea atenţiei copilului prin
exagerarea unor părţi din desen; încurajarea
copilului să meargă cât de departe poate cu
o anumită parte, mai ales dacă există o
anumită energie din partea acestuia sau a
terapeutului sau dacă există o lipsă de
energie; se pun întrebări ca: “Unde merge?”,
“Ce va face?”, “Ce se va întâmpla cu
acesta?” şi aşa mai departe;
• h) copilul să creeze un dialog spontan între
două părţi ale desenului;
• i) încurajarea copilului să fie atent la culori;
• j) se urmăresc indicii în tonul vocii, postura,
expresia facială şi corporală respiraţia,
tăcerea copilului (tăcerea poate însemna
cenzurare, gândire, amintire, represie,
anxietate, teamă sau conştientizare);
• k) lucrul cu o identificare, ajutarea copilului să
posede ceea ce s-a spus despre un desen sau
despre părţi ale desenului; copilul poate fi
întrebat: “Tu simţi vreodată în acest fel?”, “Tu
faci vreodată acest lucru?”, “Se potriveşte
acest lucru cu viaţa ta în vreun fel?”;
• l) părăsirea desenului şi lucrul asupra situaţiilor de viaţă
ale copilului şi asupra problemelor neterminate care se
dezvăluie din desen;
• m) căutarea părţilor lipsă sau libere din desen şi
chestionarea în acest sens;
• n) atingerea trăirii emoţionale a copilului (sau
terapeutul poate porni de la propria trăire emoţională).
• De obicei se lucrează mai întâi cu ceea ce
este uşor şi confortabil pentru copil şi doar
apoi se trece la ceea ce este mai greu şi mai
neconfortabil.
• Astfel, copilul va fi mai deschis când va vorbi
despre lucrurile mai greu de abordat.
• Acest lucru nu este întotdeauna adevărat:
uneori copiii care ţin în ei multă furie trebuie
să se elibereze de ea înainte de a putea
scoate la lumină sentimentele bune.
• Terapeutul poate opta pentru a lucra mai
întâi cu propriile sentimente: în faţa unui
copil, el poate simţi tristeţe sau disconfort sau
poate fi deranjat de poziţia posturală a
copilului.
 METODA SCRIBBLE
• Este o metodă bună pentru a-i ajuta pe copii să se
autoexprime.
• I se spune copilului să-şi închipuie că în faţa lui există o coală
mare de hârtie, înaltă cât de sus pot ajunge mâinile lui şi lată
cât pot cuprinde mâinile lui întinse în lateral.
• Să-şi imagineze că ţine câte un creion în fiecare mână şi că
desenează pe această foaie imaginară, astfel încât fiecare colţ
şi fiecare parte a acestei foi să fie atinsă.
• Scopul acestui exerciţiu corporal este de a-l ajuta pe copil să se
elibereze şi să realizeze un desen cât mai liber pe foaia reală.
• Apoi i se cere copilului să deseneze pe o coală reală, uneori cu
ochii închişi, alteori cu ochii deschişi.
• Se examinează desenul din toate părţile, cu scopul căutării unor
forme care să alcătuiască o imagine.
• Copilul identifică imagini şi spune povestiri în legătură cu
desenul.
 JOCUL SQUIGGLE
• Este un termen ce desemnează trasarea unei linii la
întâmplare pe o foaie de hârtie şi provocarea copilului
să continuie desenul.
• Copilul poate apoi să spună o poveste despre desen,
să fie desenul, să vorbească cu desenul, etc.
 D. W. WINNICOTT DESCRIE O METODĂ
DE A STABILI CONTACTUL CU COPILUL
FOLOSIND JOCUL SQUIGGLE:

• terapeutul se aşează la masă cu copilul, cu

două creioane şi o foaie de hârtie;
• terapeutul închide ochii şi începe un desen
(fără formă);
• îi cere copilului să transforme acest început în
ceva;
• această procedură poate continua;
• ei vorbesc unul cu celălalt despre desen şi
despre orice alt material care apare.
 DESENUL CU DEGETELE
• Cel ce desenează nu trăieşte sentimentul
eşecului şi nu are nevoie de prea mult talent.
• Poate spune o povestire despre desenul
realizat sau poate vorbi despre ceea ce-i
aminteşte desenul respectiv.
• Această metodă dă rezultate excelente în
tratamentul copiilor hiperactivi.
• De fapt, orice experienţă tactilă îi ajută pe
aceşti copii să se concentreze şi să devină mai
conştienţi de corpul lor.
• Psihoterapeuta Violet Oaklander şi-a creat propria
metodă de lucru cu grupe mici de copii hiperactivi.
• Copiii stau în picioare în jurul unei mese mari, fiecare cu
coala sa de hârtie în faţă.
• Culorile sunt amestecate în vase de plastic.
• Copiii vorbesc între ei în timp ce desenează.
• Uneori terapeuta pune muzică clasică în surdină.
• La sfârşit se pun toate desenele unele lângă altele şi se
presează o coală mare peste ele, obţinându-se astfel
un tablou uriaş la care şi-a adus contribuţia întregul
grup.
 DESENUL CU PICIORUL
• Copiilor li se spune să-şi scoată pantofii şi
şosetele şi sunt întrebaţi cum se simt acum
picioarele lor libere.
• Li se cere apoi să spună ce-şi imaginează
că pot desena picioarele lor libere.
• Apoi se pun pe parchet coli de hârtie şi
vase mici cu vopsea.
• Li se cere copiilor să ia vopseaua cu
piciorul din vase şi să o împrăştie pe foaia
de jos.
• Apoi copiii se urcă cu ambele picioare pe
foaia de hârtie şi întind culorile.
• Li se cere să picteze cu toate părţile
piciorului, cu diferite degete, părţi, laturi, să
lase amprente, să observe diferenţa dintre
cele două picioare.
• În final copiii se spală pe picioare şi se şterg
pe prosoape.
• La sfârşitul şedintei grupul se adună în cerc
şi discută despre experienţa trăită.
 EXERCIŢII DE CREARE A
UNOR LUCRURI

• Lutul
• Terapeutul lucrează împreună cu copiii.
• Exerciţiile oferă atât o experienţă tactilă, cât şi una
kinestezică.
• Copiii care nu-şi cunosc sentimentele adesea nu-şi
utilizează nici simţurile.
• Lutul le oferă o punte între simţurile şi sentimentele
lor.
• Copiii care au nevoie de o întărire a stimei de sine
trăiesc o experienţă unică în această activitate.
• Activitatea cu lut permite terapeutului să-l
observe foarte bine pe copil.
• Aceste exerciţii se utilizează cu copiii care
vorbesc prea mult.
• Poate fi o activitate socială, de grup - copiii
pot avea conversaţii minunate în timpul
acestei activităţi - adesea interacţionează
unii cu ceilalţi la un alt nivel, împărtăşindu-şi
gânduri, idei, sentimente şi experienţe
(Oaklander, V., 1988).
• Dacă un copil este speriat să nu se ude sau să nu se
murdărească, acest lucru are o importantă
semnificaţie terapeutică: cu siguranţă există o legătură
între compulsia lui de curăţenie şi problemele lui
emoţionale, iar acest lucru este evident în modelarea
cu lut.
• Cu aceşti copii se lucrează cu grijă, introducând lutul
gradat, după alte materiale. Copilul devine fascinat şi
începe să se mişte cu grijă (Oaklander, V., 1988).
• Se poate lucra în mai multe feluri: copiii stau la masă şi
lucrează cu lut pe o placă de lemn, copiii stau pe
podea şi modelează pe placa de lemn sau se poate
sta afară.
 EXERCIŢII CU LUTUL (V.
OAKLANDER,1988):

1. Exerciţiul utilizat pentru a oferi copiilor experienţa

diferitelor lucruri pe care aceştia le pot modela din lut:
• Închide ochii. Observă cum, cu ochii închişi, degetele şi
mâinile tale sunt mai sensibile la lut şi îl pot simţi mai
bine. Când ochii sunt deschişi, aceştia te pot împiedica
să simţi lutul. Încearcă acest lucru în ambele moduri
pentru a simţi diferenţa. Daca simţi nevoia să tragi cu
ochiul din când în când, nu-i nici o problemă; după
aceea închide iar ochii. Stai pentru un moment cu
mâinile în lut. Respiră de câteva ori adânc. Acum
urmează-mi instrucţiunile.
• Simte bucata de lut aşa cum este acum -
împrieteneşte-te cu ea. Este moale? Tare? Umflată?
Rece? Caldă? Udă? Uscată? Ridic-o şi ţine-o în mâini.
Este uşoară? Grea?.... Acum aş dori să o pui jos şi să o
apeşi. Foloseşte ambele mâini. Apas-o încet.... Acum
mai repede.... Alternează apăsări puternice cu apăsări
slabe. Fă acest lucru pentru un timp....
• Întinde lutul.... Acum strânge-l. Foloseşte palmele,
degetele şi toată mâna. După ce ai apăsat-o, simte
locurile pe care le-ai lăsat.... Adună tot lutul într-o
minge.... Apas-o .... Dacă devine plată, adun-o şi apas-
o din nou. Încearcă şi cu cealaltă mână.... Adun-o şi
împinge-o.... loveşte-o.... Simte locul format prin lovire...
• Adun-o. Trage bucăţi mici şi mai mari din ea....Adun-
o din nou. Ia-o în mână şi arunc-o jos. Fă acest lucru
din nou. Fă-l cu mai multă putere. Fă un zgomot
puternic atunci când o arunci. Nu te teme să o
loveşti TARE....
• Acum adun-o din nou.... Apas-o cu degetele tale....
Fă o gaură în lut cu un deget.... Mai fă şi alte
găuri....Fă o gaură până în partea cealaltă. Simte
laturile găurii pe care ai facut-o. Adună lutul şi
încearcă să faci umflături şi găuri mici cu degetele şi
unghiile şi simte aceste lucruri pe care le faci.
Încearcă să modelezi cu toate zonele mâinii.
• Acum ia o bucată de lut şi fă un şarpe. Devine tot
mai subţire şi mai lungă pe măsură ce o rulezi.
Încolăceşte-l cu cealaltă mână sau cu degetul.
Acum ia o bucată de lut, răsuceste-o între palme şi
fă o mică minge. Simte această minge. Acum
adună iar tot lutul. Stai un moment din nou cu
ambele mâini pe bucata de lut. Acum o cunoşti
destul de bine.
• Când copiii încep pentru prima dată acest exerciţiu în
grup ei chicotesc şi vorbesc. Terapeutul vorbeşte calm,
cu blândeţe, dând indicaţii, şi în curând copiii se
liniştesc, îl ascultă cu atenţie şi se implică în activitate.
• Apoi se discută despre exerciţiu: “Ce ţi-a plăcut mai
mult? Ce ţi-a displăcut mai mult?” Se poate merge şi
mai departe. Spre exemplu dacă un copil spune că i-a
plăcut să lovească lutul terapeutul spune: “Fă acest
lucru acum - loveşte lutul. La ce te gândeşti în timp ce-l
loveşti? Cum te face să te simţi?”.
• Uneori se poate pune muzică în timp ce copiii se joacă
cu lutul. Alteori muzica se schimbă în funcţie de
mişcările pe care le fac copiii cu lutul.
2. Închide ochii şi intră în spaţiul tău. Simte lutul cu
ambele mâini pentru câteva secunde. Respiră adânc
de câteva ori. Acum aş dori să faci ceva cu lutul tău,
cu ochii închişi. Vezi dacă lutul vrea să-şi urmeze
propriul drum. Sau poate tu vrei să-ţi urmezi propriul
drum. Fă o formă, o umbră. Dacă te gândeşti să faci
ceva anume, fă-l cu ochii închişi şi vezi ce se întâmplă.
Sau poţi pur şi simplu să plimbi lutul în mâini. Lasă-te
surprins. Ai la dispoziţie doar câteva minute să faci
acest lucru. Când ai terminat deschide ochii şi priveşte
ce ai modelat. Poţi să faci mici retuşuri, dar nu-l
schimba. Priveşte-l. Întoarce-l pe toate părţile şi în
unghiuri diferite.
• Copilului i se cere să descrie obiectul de lut ca
şi cum ar fi el însuşi: “Fii această bucată de lut -
tu eşti lutul.”
• Terapeutul urmăreşte îndeaproape mişcările
copilului: grimase, gesturi şi schimbări în tonul
vocii şi în postură.
• Corpul pare să comunice prin lut. Când
terapeutul primeşte aceste mesaje ştie că se
petrece ceva important cu copilul. Atunci îi
pune o întrebare de genul: “Tu te simţi
vreodată aşa?” sau “Se întâmplă aşa ceva
vreodată în viaţa ta?”
 ALTE ÎNTREBĂRI CARE
POT FI PUSE SUNT:

• Cum eşti folosit? Cum ai putea fi folosit? Eşti

în vreun fel folosit? Eşti plăcut de privit? Ce
s-a întâmplat cu tine? Ce se va întâmpla în
continuare? Eşti bun? Eşti rău? Îţi place de
tine ca această bucată de lut? Se
potriveşte în vreun fel acest lucru cu viaţa
ta? Îţi aminteşte acest lucru de ceva din
viaţa ta? Se potriveşte ceva din ceea ce
ai spus ca fiind această bucată de lut cu
tine ca persoană? Unde eşti tu? Etc.
 ALTE EXERCIŢII:
• Cu ochii închişi modelează o formă, o umbră - lasă
lutul să dirijeze.
• Modelează un animal imaginar, pasăre, peşte.
Modelează un animal real, pasăre, peşte.
• Modelează ceva imaginar. Modelează ceva real.
• Închide ochii şi vizualizează lumea ta, viaţa ta.
Reprezint-o în lut.
• Modelează ceva special sau nimic special.
Modelează ceva de pe altă planetă.
• Modelează ceva ce ai dori să fii.
• Modelează ceva dintr-un vis.
• Modelează o povestire, o scenă cu lutul tău.
• Modelează familia ta ca oameni, obiecte sau animale.
• Modelează problema ta.
• Modelează familia ta ideală, aşa cum ai dori să fie.
• Modelează o imagine simbolică despre tine.
• Cu ochii închişi, fă o imagine a ta când erai copil sau foarte
mic.
• Doi copii să lucreze împreună cu o bucată de lut.
• Doi copii să lucreze cu propriile bucăţi de lut, dar să facă lucruri
care să se potrivească cu lucrurile altor copii.
• Întreg grupul să modeleze o temă împreună, fie spontan, fie se
discută tema în avans. Ex: Li se cere copiilor să modeleze
persoane din familia lor. Apoi copiii descriu pe scurt situaţia lor
familiară sau spun mici povestiri pe această temă. Apoi li se
cere să spună ceva plăcut şi ceva neplăcut fiecărei figurine.

Aceste tipuri de modelaje se pot face şi cu plastilină sau cocă.

 APA ŞI NISIPUL

• Apa are acelaşi efect relaxant la copii ca şi o

baie.
• Li se poate oferi copiilor un bazin de apă şi
multe jucării de plastic.
• Se discută cu copilul în timp ce acesta se
joacă cu apă.
• Şi aceasta este o metodă excelentă de lucru
cu copiii hiperactivi. Mulţi dintre aceşti copii nu
au avut niciodată ocazia să se joace cu apă,
nisip şi noroi, experienţe vitale pentru o
dezvoltare sănătoasă.
 SANDPLAY THERAPY
• Este o metodă de psihoterapie creată de Dora Kalff,
psihoterapeut jungian elvețian.
• Terapia presupune existența unei cutii de dimensiuni
standard (57 x 72 x 7 cm), nisip terapeutic si un număr
important de miniaturi care pot fi folosite de copil cu
valoare simbolică. Cutia trebuie să fie pictată în
albastru pe interior, pentru a simboliza apa mării.
• În timpul jocului, care este unul nondirectiv, copiii își
exprimă gândurile și emoțiile, își pot externaliza
conflictele emoționale și traumele datorită mediului
sigur creat, au ocazia să se exprime și să comunice
nonverbal cu terapeutul.
Sculptura şi construcţiile
• Materialele care pot fi utilizate sunt: lut, plastilină, ceară, săpun,
lemn, sârmă, metal, hârtie, carton, etc.

Lemnul şi instrumentele
• Li se pun la dispoziţie copiilor bucăţi de lemn şi instrumente de
tâmplărie. Această metodă are un succes nebănuit chiar şi cu
cei mai hiperactivi copii. Se stabilesc cu claritate reguli şi limitări
şi se respectă cu stricteţe, deoarece instrumentele sunt destul
de periculoase. Copiilor, mai ales celor cu probleme, nu li se
dă prea mult ocazia să folosească instrumente, fapt ce-i face
să le placă la nebunie şi să fie atenţi. Problema este că din
momentul în care copiii ştiu că pot face acest lucru, ei nu vor
mai dori să facă altceva.

Colajul
• Colajul este orice desen sau imagine făcut din ataşarea mai
multor materiale: hârtie, material textil, burete, piele, plastic,
imagini din reviste, într-un cuvânt orice material uşor şi cu o
suprafaţă cât de căt plată. Copilul descrie apoi colajul pe
care l-a făcut.
 POVESTIRILE
Utilizarea povestirilor în terapie implică:
• compunerea propriilor povestiri pentru a fi spuse
copiilor;
• copilul să inventeze propriile povestiri;
• i se citesc copilului povestiri din cărţi;
• scrierea povestirilor;
• dictarea povestirilor;
• folosirea unor obiecte pentru a stimula povestirile cum
ar fi: imagini, teste proiective, jucării, nisip, desen,
fantezii;
• utilizarea de casetofoane, video, microfoane din
jucărie sau televizoare imaginare.
 TEHNICA DR. RICHARD GARDNER
(THERAPEUTIC COMUNICATION
WITH CHILDREN):

• La început îi cere copilului să spună o poveste. Apoi

terapeutul spune propria sa poveste, folosind aceleaşi
personaje pe care le-a utilizat şi copilul dar oferind soluţii mai
bune. De vreme ce povestea copilului este o proiecţie, ea
va reflecta în cele mai multe cazuri ceva din situaţia de viaţă
a acestuia. Fiecare poveste se încheie cu o lecţie sau o
morală derivată din situaţia descrisă. Când se utilizează
această tehnică este important de ştiut câte ceva despre
copil şi despre viaţa lui pentru a se putea înţelege repede
tema principală a povestirii copilului.
• Este esenţială utilizarea înregistrării video sau audio.
• Când copilul se blochează la început terapeutul poate să-i
dea o sugestie de tipul: “A fost odată ca niciodată…”
• Se pot utiliza şi imagini din teste proiective, cum este C.A.T.
(Childrens Apperception Test).
• De asemenea, se pot utiliza cărţi de poveşti şi basme.
Basmele îi transmit copilului următorul mesaj: în viaţă este
inevitabilă o înfruntare a celor mai severe dificultăţi, aceasta
fiind o parte intrinsecă a existenţei umane, dar omul nu se
lasă doborât de aceste dificultăţi, ci le depăşeşte pe toate şi
iese victorios în final.
• Poveştile moderne scrise pentru copii evită aceste probleme
existenţiale, care de altfel sunt cruciale pentru oricare dintre
noi. Copilul simte nevoia să i se dea sugestii în formă
simbolică despre cum putem să facem faţă acestor
probleme şi să ne maturizăm în siguranţă. Povestile “sigure”
nu menţionează nici moartea şi nici îmbătrânirea, limitele
existenţei noastre, şi nici dorinţa de viaţă veşnică. Basmul,
prin contrast, confruntă copilul cu problemele umane de
bază.
• Basmele sunt unice nu numai ca formă de literatură, ci şi ca
formă de artă care este complet inteligibilă pentru copil.
Înţelesul cel mai adânc al basmului este diferit pentru fiecare
persoană în parte la momente diferite ale vieţii. Copilul va
extrage înţelesuri diferite din acelaşi basm, în funcţie de
interesele şi nevoile sale din acel moment. Când i se dă
posibilitatea, el se va întoarce la acelaşi basm atunci când
este gata să-i îmbogăţească vechile înţelesuri sau să le
înlocuiască cu altele noi.
• Basmele ating emoţiile universale de bază: dragoste, ură,
teamă, furie, singurătate, izolare, lipsă de valoare şi
deprivare. Este ceva ritmic şi magic în modul în care se
citeşte un basm, realizâd o plutire în şi de la inima şi mintea
ascultătorului. Chiar dacă aceste basme utilizează de multe
ori un vocabular mult prea avansat pentru copil, acesta
ascultă complet absorbit, cu toata fiinţa sa, captivat.
• Se poate lucra cu povestirile şi în grup: se începe o
povestire şi fiecare copil adaugă ce crede de cuviinţă,
formând o poveste-colaj.
• Terapeutul poate începe o poveste şi să-i ceară
copilului să o termine, sau copilul poate începe o
poveste şi terapreutul să o termine. Sau ei pot inventa
împreună un alt final la o poveste pe care au citit-o.
• Pentru a învinge rezistenţa copilului se pot folosi tehnici
ca: se alege un obiect sau o jucărie dintr-o geantă şi se
spune o poveste despre el sau se alege un cuvânt
dintr-o urnă şi se spune o poveste despre el.
• De asemenea, i se poate cere copilului să scrie o
poveste.
 POEZIILE

• Când i se cere unui copil să scrie o poezie, acesta se

va strădui să facă versurile să rimeze. Poezia rimată nu
este însă cea mai utilă pentru exprimarea liberă.
• Poezia vine din inimă. Cineva poate spune sub forma
unui poem lucruri care pot fi greu de exprimat prin
gândire obişnuită.
 PĂPUŞILE

• Adesea este mai uşor pentru un copil să vorbească prin

intermediul unei păpuşi decât să spună direct ceea ce
i se pare greu de exprimat. Păpuşa asigură distanţa şi
copilul se simte mai protejat.
 METODE (DUPĂ V.
OAKLANDER, 1988):
• I se cere copilului să aleagă păpuşa cu care să lucreze şi apoi să fie
această păpuşă. Spune de ce ai fost aleasa. Ca păpuşă, prezintă-te
(câţi ani ai, unde locuieşti). Ca păpuşă, prezintă-l pe copil.
• Sau: Alege una sau mai multe păpuşi care îţi amintesc de cineva
cunoscut.
• În grup: în timp ce restul grupului priveşte, terapeutul şi un copil sau doi
copii aleg câte o păpuşă şi aceste două păpuşi interacţionează un
timp nonverbal; apoi cele două păpuşi îşi vorbesc una alteia.
• În grup: un copil alege două păpuşi şi ele interacţionează nonverbal,
apoi verbal în timp ce restul grupului priveşte.
• În grup: păpuşile introduc alte păpuşi pentru alţi copii.
• I se poate cere păpuşii să spună ce-i place şi ce nu-i place la copilul
care a ales-o. Ea poate spune acest lucru altor păpuşi sau altor copii
din grup. Terapeutul trebuie să participe cât mai mult, aşa că el poate
alege o păpuşă şi să o lase pe aceasta să pună întrebările.
 TEATRUL DE PĂPUŞI

• Copiilor le place foarte mult să dea

spectacole cu păpuşi. Într-o şedinţă
individuală terapeutul este audienţa. În
şedinţele de grup doi copii dau spectacolul
sau îl dă terapeutul.
• De obicei copilul îşi spune povestea prin
intermediul păpuşilor. Dacă terapeutul dă
spectacolul, el poate să aleagă o temă
proprie sau poate să-i ceară copilului să
furnizeze tema.