Psihologia personalității

Curs

Universitatea Alba Iulia

2015
 Cuprins:

Introducere 4

I. Teoriile personalității 5

A. Începuturile teoriilor personalității 5

Platon 5
Hipocrate 6
Galen 6
Kant 7
Wundt 8
Heymans 9
Pavlov 10

B. Teorii psihologice ale personalității 12

1. Tipologiile corporale (bioconstituționale) 12

1.1 E. Kretschmer 13
1.2 Wiliam Sheldon 14

2. Teorii privind bazele biologice ale personalității 15

2.1 Robert Plomin 15
2.2 Hans Eysenck 15
2.3 Robert C. Cloninger 15
2.4 David M. Buss 15

3. Teorii psihanalitice 15
3.1 Sigmund Freud 15
3.2 Carl Gustav Jung 18
3.3 Alfred Adler 22
3.4 Otto Rank 22
3.5 Anna Freud 22
3.6 Karl Abraham 22
3.7 Jacques Lacan 22
3.8 Melanie Klein 22
3.9 Heinz Hartmann 23
3.10 Harry Stack Sullivan 23
3.11 Karen Danielson Horney 23
3.12 Erik Erikson 24
3.13 Heinz Kohut 24
3.14 Leopold (Lipot) Szondi 25
3.15 Henry Murray 25

4. Teoria comportamentală 27
4.1 John Broadus Watson 28
4.2 Burrhus F. Skinner 28

2
 5. Teoria cognitivistă 31
5.1 George Alexander Kelly 31

6.Teorii sociale 33
6.1 Julian Rotter 33
6.2 Albert Bandura 35
6.3 Walter Mischel 37

7. Teoriile trăsăturilor de personalitate 38

7.1 Gordon. W. Allport 38
7.2 Teoriile factoriale ale trăsăturilor de personalitate 41
7.2.1 Raymond Cattell 41
7.2.2 Hans Eysenck 42
7.2.3 Robert R. McCrae / Paul T. Costa Jr. 43
7.2.4 Arnold Buss / Robert Plomin 44

8. Teoriile umaniste ale personalității 44

8.1Abraham Maslow 44
8.2 Carl Rogers 46
8.3 Rollo May 48

9. Teoriile culturale ale personalității 50

9.1 Edward Sapir 50
9.2 Abram Kardiner / Ralph Linton 50
9.3 Ruth Fulton Benedict / Margaret Mead 50
9.4 Gerard Hendrik Hofstede 51

10. Modelul integrativ al personalității 51

Concluzie privind teoriile personalității 52

II. Alte componente ale personalității 53

A. Inteligența și aptitudinile 53

B. Caracterul 54

III. Evaluare și psihopatologie 56

A. Evaluarea personalității 56

B. Psihopatologia personalității 57

Bibliografie 60

3
 Introducere
Idea unei psihologii special dedicate acestui domeniu a rezultat din importanța acordată
personalității ca mijloc de a identifica trăsături stabile ale oamenilor și de a face estimări
asupra comportamentului probabil al acestora. Deși idea existenței unor trăsături care
definesc firile și comportamentele oamenilor este veche și bine înrădăcinată în societate, în
psihologie există mai multe curente de gândire. Astfel, nu toți autorii au agreat acest punct de
vedere și în plus nici cei care erau de acord cu existența trăsăturilor nu au căzut de acord cât
din ele reprezintă un aspect înnăscut sau dobândit iar acest fapt, a condus la diverse teorii
asupra personalității. Există teorii mai vechi și mai noi dar nu se poate spune că ultimele le-au
înlocuit cu totul pe primele deși fiecare autor care a mai scris ceva despre personalitate a
încercat să se adreseze și să ofere soluții asupra unor aspecte pe care le considera discutabile
în teoriile de care avea cunoștință la acel moment. Autorii ce reprezentau curente diverse de
gândire au elaborat teorii concurente succesive încercându-se menținerea fiecărei abordări
prin adaptarea la criticile întâmpinate. Astfel, deși fiecare nouă teorie a încercat să corecteze
ceea ce percepea ca neajunsuri la o parte din teoriile deja existente, aceasta nu a condus la o
teorie perfectă ci doar la o nouă teorie care la rândul ei are aspecte insuficient clarificate sau
argumentate. Și în prezent, situația este aceași și încă nu s-a găsit o soluție care să dea
răspunsul ultim și unanim acceptat.
În plus, pentru înțelegerea personalității este necesară și o abordare a aptitudinilor
persoanei și a caracterului ei iar, pentru a acoperi întregul domeniu se cer prezentate și câteva
detalii privind testarea psihologică utilizată și informații despre psihopatologia personalității.
Deși o astfel de imagine poate părea descurajantă, pentru cei interesați de acest domeniu,
studiul teoriilor personalității va conduce la aflarea de informații noi și interesante despre
funcționarea psihică a omului, utile pentru îmbunatățirea cunoașterii de sine și a celorlalti, dar
și a felului în care a evoluat cercetarea în domeniul psihologiei.

4
 I. Teoriile personalității
A. Începuturile teoriilor personalității
Interesul pentru personalitatea omului cel mai probabil a început nu ca un exercițiu
teoretic ci ca unul pragmatic prin care oamenii doreau să stabilească un cadru general de
evaluare iar apoi să înțeleagă diferențele individuale a diverse persoane cu care erau în
legătura sau față de care erau interesate.
Oamenii pot diferi în ceea ce privește aspectul fizic (ex.: constituția corporală,
fizionomia), caracteristicile psihice (ex.: intelect, emoție), comportamentul, caracterul și
starea de sănătate iar aceste repere au încercat adesea să fie înțelese în legătura unele cu altele
deoarece într-un fel sau altul toate pot influența personalitatea oamenilor.
Chiar dacă cuvintele personalitate ori temperament nu au existat dintotdeauna interesul
asupra naturii umane este vechi. Probabil că în fiecare cultură au existat cugetători, înțelepți
sau filosofi care au emis păreri despre natura umană iar cunoașterea a câtorva dintre ei dă
posibilitatea surprinderii felului în care au evoluat ideile despre om și lasă să se înțeleagă cum
acestea influențează încă felul în care omul este privit și analizat în prezent. În cultura
occidentală printre primele scrieri care tratează natura umană sunt cele ale lui Platon, în
secolul IV îen. El a alcătuit o tipologie în care vorbea de oameni de aur, argint, bronz și fier.
Cel mai probabil preferința pentru aceste categorii legate de diverse metale a fost influențată
de domeniul alchimiei, o protosțiință preocupată de transformarea metalelor inferioare în
metale prețioase dar și de ajungerea la nivele superioare ale cunoașterii. Astfel, pentru Platon,
cei de aur ar fi fost îndreptățiți să fie înțelepții ori conducătorii deoarece la ei predomina
intelectul și rațiunea, localizate în cap, cei de argint ar fi trebuit să fie gardienii și alte
categorii care apărau societatea deoarece la ei predominau voința și pasiunea, localizate în
piept iar, cei de bronz și fier ar fi putut fi artisții, meșteșugarii și restul categoriilor sociale
deoarece la ei predomina apetitul, localizat în abdomen. Clasificarea a fost făcută nu de dragul
progresului cunoștințelor asupra naturii umane ci din preocuparea lui Platon de a creiona un
model ideal de administrare a orașelor-stat (polis) specifice perioadei în care a trăit.
El a lăsat deschisă posibilitatea să existe diferențe de calitate între generații; părinți din
categorii superioare să aibă copii din categorii inferioare sau invers, părinți din categorii
inferioare să aibă copii din categorii superioare. Dar, posibilitatea ca o persoană să evolueze
sau să involueze de la o categorie la alta nu este clar lămurită după cum nu se dau nici prea
multe informații asupra felului în care se identifică diversele tipuri umane. Se pare că în mare,
pentru Platon, felul de a fi al omului era bine determinat (nu există tipuri mixte), înnăscut și
prea puțin influențat de mediul social ori parcursul de viață. Pentru o parte din cei preocupați
în prezent de studiul personalității, scrierile lui Platon pot părea cam insensibile și nefinisate
dar în apărarea sa se poate menționa că totuși el nu era un psiholog sau un asistent social
preocupat de o persoana anume ci un filosof care se străduia să imagineze o administrație
ideală spre binele tuturor iar în plus, cunoștiințele, abordările, problemele și prioritățile
vremurilor sale au fost semnificativ diferite de cele actuale.
Deși tipologia lui Platon nu mai este folosită în prezent se poate spune că a lăsat o
moștenire în studiul personalității. Estimarea atitudinii morale și a elevării spirituale a rămas
importantă pentru o parte dintre cei preocupați de înțelegerea personalității iar idea că ar fi
naturi umane bune și mai puțin bune încă persistă, cum de asemenea persistă și idea că unii ar
fi mai potriviți decât alții pentru diferite activități.
Tipologie Platon trăsături psihice
Calitate innascuta
(dar, nu ereditara)

Roluri sociale
5
 Contemporan cu Platon a fost și Hippocrate, care era medic. Acesta, pe lângă altele, a
fost preocupat și de teoria umorilor (fluide corporale): sânge, bila neagră, bila galbenă și
flegma (nu are nimic de a face cu sensul de astazi al cuvantului "flegma" ci mai degrabă cu
sensul cuvântului "mucus") și a considerat că excesul sau deficitul diverselor umori este sursa
unor boli și tipuri psihice (fericit, nefericit, excitabil și apatic).
Teoria sa s-a bazat pe mai multe teorii deja existente:
- exista o tradiție medicală în ceea ce priveste perceperea umorilor ca surse ale bolii
- exista o filosofie asupra relației dintre conceptul de armonie și numărul patru
- exista o teorie (Empedocle) despre elementele primordiale ale universului
- exista o teorie a calităților umane, derivată din teoria elementelor primordiale
Numărul patru avea o semnificație deosebită în acea perioadă și ca urmare cosmologia
dezvoltată de Empedocle a ținut și ea seama de acest număr identificând: patru elemente
primordiale (aer, foc, pământ și apă), patru forme ale materiei (solide, lichide, gaze și
energie), patru entități cosmice (cerul, soarele, pământul și marea) sau patru anotimpuri
(primăvara, vara, toamna și iarna).
Dacă tot universul era alcătuit din patru elemente (aer, foc, pământ și apă) în mod logic,
pentru filosofii vremii, și oamenii erau alcătuiți tot din acestea. Din acest motiv, cei ce au
continuat această abordare au considerat că trebuie să identifice substanțe și funcții ale
corpului uman și felul în care acestea derivă din elementele primordiale; deși, ca aparență nu
mai sunt identice cu acestea. Pentru a reuși această legătura dintre elementele primordiale,
care nu puteau fi găsite în corpul uman, și diversele substanțe sau funcții ale corpului s-a
apelat la "calități" ale elementelor primordiale. Astfel, aerul a fost asociat cu răcoarea, focul
cu căldura, apa cu umezeala și pământul cu uscăciunea. Prezența acestor calități era
considerată un semn al prezenței elementelor primordiale. Ulterior, s-a discutat de relația
dintre elementele primordiale, calitățile lor și umori iar imaginea s-a complicat și mai mult.
Fiecărei umori îi corespundea un element primordial care putea fi identificat prin două
calități. De asemenea, în teoria medicală a lui Hippocrate idea importanței celor patru
anotimpuri a fost menținută și în plus s-a subliniat și importanța celor patru perioade
importante din viața omului (copilăria, adolescența, maturitatea, bătrânețea). Umorile variau
în timpul celor patru sezoane și a celor patru perioade ale vieții. În sinteză, relațiile ar fi fost
acestea:
- sângele era asociat cu aerul (cald și umed), predominant la copil și primăvara
- bila galbenă era asociată cu focul (cald și uscat), predominantă în adolescență și vara
- bila neagră era asociata cu pământul (rece și uscat), predominantă la adult și toamna
- flegma era asociată cu apa (rece și umedă), predominantă la bătrânețe și iarna

Teorie Hippocrate
Stare de sănătate

Vârsta, factori Pondere umori

externi, etc.
Stări psihice

Câteva secole mai târziu (sec II e.n.), tot un medic grec, Galen, a continuat sistemul de
idei conceput de Hipocrate și predecesorii săi. Aspectul nou ar fi acela că el a asociat umorile
direct cu calitățile elementelor primordiale (de exemplu: sângele cu căldura, flegma cu
răcoarea și umezeala).
El a considerat că aceleași patru calități stau: la baza stării de sănătate, a constituției
corporale (căldura - corp înalt, răcoarea - corp scund, umezeala - corp gras, uscăciunea - corp

6
slab), a unor aspecte de fizionomie și a caracterului (bila neagră - simptome de anxietate și
depresie). El folosește cuvântul temperament, cu sensul latin de "amestec" al acestor calități
(cald, rece, umed, uscat) și considera că modelul ideal de temperament îl reprezintă cel în care
calitățile sunt în echilibru (eucrasia). Dominanța a una sau două calități ar conduce la
manifestarea unui anumit temperament. El a fost și cel care a subliniat legătura dintre umori și
calități pe de o parte și aptitudini, inteligență și caracter pe de altă parte dar, detaliile asupra
acestor legături sunt fragmentare și limitate. Tot Galen este cel care discută și despre legătura
dintre constituția corporală și caracteristicile mentale. Această referință la constituția
corporală implică mai mult decât influențele legate de vârstă și anotimpuri și este vorba din
nou, la fel ca la Platon, de aspecte înnăscute.
Stare de sănătate
Tipologie Galen

Aspecte Corp și aspecte

Pondere
înnăscute, vârsta,
umori/calități fizionomice
factori externi

Inteligență,
aptitudini,
caracter

Teoria este simplă și interesantă dar nu are o bază reală deoarece dintre cele enumerate
doar bila galbenă și sângele sunt fluide corporale recunoscute de medicina modernă iar relația
dintre nivelul fluidelor și manifestarea unor boli sau dispoziții nu a fost confirmată. Însă, în
ciuda acestor impedimente, nu s-a renunțat la idea temperamentelor. Datorită structurii clare a
teoriei și a multiplelor combinații între elementele sale, ce păreau a oferi explicații pentru o
multitudine de situații, teoria temperamentelor a persistat deși s-a transformat mult de la
modelul prezentat de Galen.

În 1652 Nicholas Culpeper face o prezentare a bazei teoriei temperamentelor și

contribuie cu o descriere detailată și îmbogățită a tabloului medical, fizionomic și caracterial
atribuit fiecărei umori/temperament.
Mai tarziu, Immanuel Kant (1724-1804) și Wilhelm Wundt (1832-1920) au emis păreri
asupra temperamentelor. Kant a subliniat distincția dintre latura fiziologică și psihologică a
temperamentelor. Partea fiziologică cuprindea referiri la constituția corporală, la fluidele
corporale (îndeosebi sângele) și la forța vitală din organism. Această introducere a ideii de
"forță vitală" este interesantă și va evolua, peste un secol, în conceptul de biotonus (G. Ewald
- 1924). Pentru Kant, partea psihologică a temperamentului se referea la o parte subiectivă,
mai puțin vizibilă, emoțiile, și la o parte mai obiectivă, ce se reflectă în preferințe,
acțiuni/comportament. O relație între latura fiziologică și cea psihologică era văzută ca
posibilă dar nu neapărat necesară. Kant, deoarece nu credea că orice aspect psihic poate fi
explicat prin fluidele corporale sau fiziologie, a trecut de la o abordare explicativă, specifică
lui Galen, la o abordare descriptivă, întâlnită mai târziu și la alți autori interesați de studiul
personalității. El considera că, pentru a cunoaște mai multe despre psihicul unui om era
necesar să îi cunoască emoțiile și înclinațiile/preferințele, respectiv nivelul de activitate pe
care aceste preferințe îl induc. Astfel, Kant realizează un model simplu, cu două dimensiuni,
emotivitatea și activismul, fiecare având un pol de intensitate mare și unul de intensitate mică.
Cele patru posibilități rezultate reprezentau fiecare câte un tip de temperament:

7
 - emotivitate ridicată - temperament sangvin
- emotivitate scazută - temperament melancolic
- activism ridicat - temperament coleric
- activism scăzut - temperament flegmatic

Tipologie Kant
Constituție corporală
Fluide corporale
Forțe vitale

Temperament

Emotivitate
Activism

Pentru a înțelege interesul legat de corp în cunoașterea psihicului persoanei

merită menționat că aproximativ în aceași perioada cu Kant, un alt personaj, Johann
Caspar Lavater (teolog elvetian /1741-1801) care prin cartea sa (Eseuri despre
fizionomie - prima ed.1775), repune în discuție asociația dintre fizionomie și
trăsături psihice susținând că există o legătura directă între caracteristicile
corporale, vizibile și cele psihice, interne. Pentru el, mai ales părțile importante ale
feței, ochi, nas, frunte, etc., ofereau indicii despre o mulțime de caracteristici psihice
și morale. El considera că apelând la observație, ca metoda științifică, și la un
personal special educat, studiul fizionomiei ar fi meritat statutul de știință și că ar fi
putut contribui la cunoașterea de sine și a altora. Odată cu această cunoaștere ar fi
apărut și posibilitatea evaluării și îmbunătățirii unor aspecte psihice. Teoriile lui
Lavater nu au rămas la periferia societății ci chiar dimpotrivă, la acea vreme, și-au
găsit loc și într-o dezbatere mai largă despre educație. Pe lângă aceasta, interesul
populației generale față de teoria sa și descrierile sale a fost semnificativ -cărțile sale
(având peste 800 de ilustrații) beneficiind de multiple traduceri și ediții timp de
peste un secol- deoarece crea omului de rând impresia că surprinzând anumite
caracteristici vizibile, poate să explice și diverse caracteristici psihice proprii sau ale
altora.
Pentru a înțelege și interesul asupra umorilor corpului uman, ar trebui amintit
și ca, Franz Anton Mesmer (medic austriac / 1734-1815) a pus bazele unei teorii
asupra "magnetismului animal". În principal el credea că fluidele corpului uman
sunt magnetizate și că ele ar avea o anumită o anumită localizare, aliniere, optimă.
Cu ajutorul unor magneti sau doar a propriilor maini (explicând că însuși corpul său
este un mare magnet) el spunea clienților săi că poate rearanja fluidele corporale
deranjate de la aliniamentul optim, cât mai aproape de acesta. Ședințele sale, care
presupuneau o oarecare stare de transă, erau organizate individual sau în grup,
costau mult și erau foarte la modă în înalta societate a vremii, ceea ce a făcut ca
teoria sa să aibă o răspândire considerabilă.

Wilhelm Wundt a subliniat legăturile dintre fiziologie și psihologie și a investigat

procesele conștiente, cu ajutorul experimentului și introiecției. A considerat că umorile nu
sunt suficiente pentru a explica temperamentele, și la fel ca și Kant a simțit nevoia să
introducă o tipologie cu două dimensiuni dintre care una era o dimensiune a energiei
emoțiilor. Iar a doua dimensiune este temporală, a mobilității/schimbării. Ambele dimensiuni
erau considerate mai stabile la polul intensității reduse și instabile la polul intensității ridicate.
O deosebire în plus, a fost acea că temperamentele nu erau pure, situate la capătul fiecărei
8
dimensiuni ci erau mixte, rezultau din combinarea a câte doi poli provenind de la cele două
dimensiuni, astfel:
- emotivitate ridicată și schimbări lente- temperament melancolic
- emotivitate scăzută și schimbări lente - temperament flegmatic
- emotivitate scăzută și schimbări rapide - temperament sangvin
- emotivitate ridicată și schimbări rapide - temperament coleric
De asemenea, Wundt considera că fiecare temperment are avantajele și dezavantajele
sale și omul ar trebui să reușească să le exploateze în acord cu situațiile trăite.

Fluide corporale Tipologie Wundt

Temperament

Emotivitate
Mobilitate

Deși, trecerea de la patru temperamente la două dimensiuni fiecare cu doi poli, cazul
tipologiilor lui Kant și Wundt, pare o contribuție majoră la teoria temperamentelor trebuie
amintit că în realitate această abordare nu este chiar nouă. Încă de pe vremea lui Hipocrate
celor patru elemente primordiale le erau asociate patru "calități", căldura, răcoarea, umezeala
și uscăciunea, care de fapt reprezintă polii a două dimensiuni, cea a temperaturii și cea a
umidității. Mai interesantă pare contribuția lui Kant privitor la "forța vitală" sau cea a lui
Wundt privitor la mobilitatea schimbării.

Ulterior, înțelegerea temperamentelor prin fluidele corporale sau a calităților elementelor

primordiale a fost înlocuită. În 1905 Gerard Heymans și Enno D. Wiersma au distribuit un
chestionar, către mai mult de 3000 de medici, în care le solicitau să evalueze comportamentul
și trăsăturile psihice a familiilor pe care le cunosc bine și care au ambii părinți și cel puțin un
copil. S-au analizat datele a mai mult de 400 de familii și s-a ajuns la concluzia că ar exista
trei dimensiuni de bază ale temperamentelor: activitatea (timpul petrecut în desfășurarea unei
activități, emoționalitatea (se referă la senzitivitatea și excitabilitatea emoțiilor) și funcția
primara-secundară. Inspirată de lucrările lui Otto Gross (funcția primară-secundară se referea
la fenomenul post-efectului în celula nervoasă), Heymans susținea că la cei ce conținutul
actual al conștiintei determină comportamentul și procesele psihice se considera că predomină
procesul primar iar, la cei ce experiențele trecute și conținutul trecut al conștiinței determină
comportamentul și reacțiile se considera că sunt caracterizați de funcția secundară. Din
combinarea celor trei variabile, fiecare cu două stări, rezultau 8 tipuri de temperament:
- amorf (emoționalitate scăzută, activitate scăzută, proces primar)
- apatic (emoționalitate scăzută, activitate scăzută, proces secundar)
- nervos (emoționalitate crescută, activitate scăzută, proces primar)
- sentimental (emoționalitate crescută, activitate scăzută, proces secundar)
- sangvin (emoționalitate scăzută, activitate crescută, proces primar)
- flegmatic (emoționalitate scăzută, activitate crescută, proces secundar)
- coleric (emoționalitate crescută, activitate crescută, proces primar)
- pasional (emoționalitate crescută, activitate crescută, proces secundar)
In studiul lor, Heymans și Wiersma au utilizat metoda statistică. Au analizat un factor al
eredității și un factor al masculinității/feminității iar, conform coeficienților obținuti pe acești
doi factori au constatat că în mare parte trăsăturile temperamentale sunt moștenite și că în cele

9
mai multe cazuri o moștenire pe același sex este dominantă. Concluzia lor a fost că exista o
influență genetică și educațională în determinarea trăsăturilor temperamentale.
Lucrarea celor doi a fost prima cercetare ce a folosit abordarea științifică făcând apel la
observație, colectare de date biografice și metode statistice atât în domeniul temperamentelor
cât și al personalității.
Studii ulterioare care au utilizat metoda factorială au confirmat primii doi factori
(emoționalitatea și activismul) dar, rezultatele au fost mai puțin concludente pentru ultimul
(funcția primară/secundară). Itemii ultimului factor împreuna cu itemi ai activității (referitor
la impulsivitate) și itemi ai emoționalității (referitori la manifestarea violentă) au alcătuit un
factor separat. Datorită acestor rezultate s-a sugerat că dimensiunea funcțiilor primare-
secundare poate fi asemănată cu dimensiunea impulsivității-reflectării.

Urmând tradiția cercetării fiziologiei, I.P. Pavlov (1849-1936) credea că fiecare

comportament depinde de sistemul nervos; de aceea, a încercat și explicarea temperamentelor
prin caracteristici de bază ale sistemului nervos. Prin studiile sale, printre altele, Pavlov dorea
să înțeleaga mecanismul condiționării în general dar și care sunt cauzele diferențelor
observate la animalele din experimentele sale. Deoarece condiționarea era văzuta ca un proces
bazat pe funcționarea sistemului nervos părea evident că și diferențele în procesul
condiționării sunt cauzate de diferențele existente între subiecții testați, în ceea ce privește
caracteristicile de bază ale sistemului lor nervos. El a descris mai multe caracterisitici ale
acestuia:
- excitația, sau puterea excitației. Se referă la capacitatea funcțională a celulei nervoase
de a răspunde mai intens la o stimulare mai intensă. Pavlov a constatat în experimentele sale
că aplicând un stimul tot mai intens și răspunsul fiziologic era tot mai intens până când un
anumit prag (al inhibiției protective sau transmarginale) era atins. Dacă se depășea acest prag
al intensității stimulării, cu cât stimularea era și mai intensă cu atât răspunsul fiziologic era
mai diminuat. S-a considerat că acest mecanism are rolul de a proteja celula nervoasă de
stimulări prea puternice. Cu cât inhibiția protectivă era declanșată de stimuli mai puțin intenși
cu atât se considera că nivelul puterii excitației este mai scăzut, deoarece celula nervoasă nu
mai era capabilă să declanșeze un răspuns specific la o stimulare specifică. Declanșarea
acestei inhibiții protective poate fi făcută de stimuli intenși aplicați o perioadă scurtă sau
lungă de timp sau, în mod repetat.
- inhibiția, sau puterea inhibiției. Se referea mai degrabă la inhibiția condiționată decât la
cea necondiționată. Această inhibiție condiționată se manifestă prin capacitatea de a dezvolta
răspunsuri diferențiate, cum sunt cele de stingere, întârziere sau diferențiere.
- mobilitatea, se reflectă în viteza cu care se poate face trecerea de la excitație la inhibiție
și invers.
Cand Pavlov vorbea de echilibrul dintre procesele nervoase el avea în vedere relația
dintre excitație și inhibiție. A fi în echilibru însemna ca ele să aibă puteri relativ egale,
dezechilibrul era reprezentat de situația în care una din cele două predomina.
Luând în considerare aceste proprietați Pavlov le-a legat de tipologia temperamentelor:
- sistem nervos slab - temperament melancolic
- sistem nervos puternic dar dezechilibrat - temperament coleric
- sistem nervos puternic, echilibrat dar lent - temperament flegmatic
- sistem nervos puternic, echilibrat și mobil - temperament sangvin

Tipologie Pavlov
Determinare genetică Tipuri de Tipuri de
ereditară sistem nervos temperament

10
 Pentru Pavlov sistemul nervos era înnăscut și determinat genetic și considera că diverșii
factori ce intervin în viața unei persoane au o influență nesemnificativă. Cu această abordare
Pavlov face parte dintre cei care oferă un model explicativ, și nu descriptiv, al
temperamentelor deoarece el vedea temperamentele ca manifestări psihice ale
caracterisiticilor înnăscute ale sistemului nervos la fel cum, și pentru Hipocrate sau Galen,
diversele manifestări psihice sau caracterul depindeau de amestecul fluidelor corporale sau de
amestecul calităților celor patru elemente primordiale. Faptul că pe vremea lui Pavlov deja
existau cunostințe despre genetică a făcut ca acesta să considere că acel aspect înnăscut este
determinat genetic, și în concluzie se poate discuta și de un factor ereditar.
Ideile lui Pavlov au fost susținute și dezvoltate și de alți autori: Ivanov-Smolensky și
Krasnogorsky, aceștia i-au fost studenți iar ulterior, discutând despre diverse caracteristici ale
sistemului nervos au ajuns la tipologii diferite dar, în care fiecare vorbea de câte patru
temperamente. Mai tarziu, Teplov și Nebylitsyn, ca să îi amintim doar pe cei mai importanți,
au vorbit și de alte proprietăți ale sistemului nervos care ar putea avea efect asupra
manifestării persoanei.
Dincolo însă de aceste aspecte teoretice, studiile care au încercat să găsească o legătură
statistic semnificativă între caracteristicile sistemului nervos și presupusa lor bază genetică
sau presupusa lor influență asupra trăsăturilor de personalitate au obținut rezultate mixte.

Este de remarcat evoluția ce a avut loc cu privire la conceptele ce caută să explice

personalitatea umană. Dacă la Hipocrate nivelul umorilor putea varia din diverse motive,
depinzând de vârsta dar chiar și de anotimp și conducând la modificări de dispoziție în viața
oricărei persoane, la Galen lucrurile se schimbă puțin el folosind teoria umorilor pentru a
explica diferențele de caracter dintre oameni iar ulterior, la Pavlov, se ajunge să se vorbească
de proprietăți înnăscute ale sistemului nervos.
Oricum, spre deosebire de Platon sau Kant care discutau de tipuri pure, au apărut autori
care în ceea ce privește temperamentele au luat în calcul și existența tipurilor mixte; astfel,
majoritatea oamenilor nu ar avea un temperament 100% de un anumit fel ci ar prezenta un
temperament dominant dintre cele patru posibile.
Ca și punct comun, atât tipologia lui Platon cât și teoria temperamentelor (indiferent că
sunt explicate prin umori sau proprietăți ale sistemului nervos moștenite genetic), aduc în
discuție idea a ceva înnăscut, a unor caracteristici cu care oamenii se procopsesc la naștere, că
așa vrea destinul, vreo zeitate, genetica, etc. și care îi vor influența toată viața neputând face
prea multe să le schimbe.

11
 B. Teorii psihologice ale personalității
Teoriile provenite din filosofie, genetică, evoluționism, medicină și fiziologie, care au
încercat să explice temperamentele, au fost bazele de la care au pornit o parte dintre teoriile
psihologice ale personalității:
- teoriile bioconstituționale
- teoriile trăsăturilor de personalitate
- teoriile comportamentale
În paralel, alte influențe din filosofie împreună cu cunoștințe medicale, îndeosebi asociate
psihiatriei, au pus bazele unui alt curent:
- teoriile psihanalitice
Ulterior, din nou sub diverse influențe filosofice dar și ca reacție la teoriile deja existente
au apărut și alte teorii ale personalității:
- teoriile umaniste
- teoriile existențialiste
- teoriile cognitive
- teoriile sociale
- teorii bio-psihologice
- teorii culturale

Teoriile bioconstituționale sunt cele mai apropiate de teoriile temperamentale dezvoltate

până în sec. XIX iar ulterior acestea au devenit teorii bio-psihologice. Aproximativ în aceași
perioada cu apariția teoriei lui Kretschmer s-a formulat și teoria psihanalitică iar, derivat din
experimentele lui Pavlov, Watson a dezvoltat prima teorie comportamentală. Atât, psihanaliza
cât și comportamentalismul au evoluat și au influențat și teoriile care le-au urmat.

1. Tipologiile corporale (teoriile bioconstituționale)

Aceste teorii care fac o legătura între forma corpului și anumite aspecte psihice au fost
influențate îndeosebi de abordarea lui Galen.
Cei mai cunoscuți sunt Ernest Kretschmer (1888-1964) și William Sheldon (1898-1977),
ei fiind și oarecum contemporani, la începutul secolului XX. Însă, pentru a înțelege sursa
ideilor lui Kretschmer și Sheldon, ar trebui amintiți și alți autori.

Franz Joseph Gall (1758-1828) în1800, probabil influențat de ideile existente

despre importanța fizionomiei, a pus bazele frenologiei, pseudoșțiinta care considera
că funcțiile psihice (emoții, intelect, comportament) și morale sunt localizate în
diferite arii cerebrale iar forma craniului poate să indice nivelul de dezvoltare sau
dizabilitate a acelei zone cerebale respectiv a facultății psihice sau morale care se
presupunea că era localizată în acea zonă. Ideile sale au fost perpetuate și dezvoltate
mai ales în Statele Unite unde au avut o mare răspândire timp de mai bine un secol.
Spre deosebire de studiul fizionomiei, frenologia părea să aibă mai multa acoperire
științifică deoarece făcea apel la cunoștințe medicale despre caracteristici anatomice și
cerebrale.

În ceea ce privește abordările constituționale, acestea au apărut mai ales la autori

din Franța, Italia și Germania. Léon Louis Rostan (1790 – 1866) a analizat tipurile
corporale și le-a împărțit în șase grupuri: respirator-circulator, encefalic, muscular-
osos, genital, apatic-limfatic și digestiv. Claude Sigaud (1862-1921) a reluat și
simplificat această tipologie astfel că vorbea de patru tipuri constitutionale

12
 (respirator, muscular, digestiv și cerebral); L. MacAuliffe (1876-1937) și Leonce
Manouvrier (1850-1927) au continuat această abordare.
În Italia, Achilledi Giovani (1838-1916) a pus bazele școlii tipurilor corporale în
Padua iar Giacinto Viola (1870-1943) și Nicola Pende (1880-1970) au fost
reprezentanți cunoscuți ai acestui curent. Ei au utilizat morfometria și au calculat mai
mulți indicatori corporali conform cărora au identificat trei tipuri corporale: macro-
splenici (înclinați spre temperament ciclotim și psihoză maniac-depresivă), normo-
splenici, micro-splenici (înclinați spre schizotimie și demență precoce). Pende a fost
primul care a definit biotipologia ca studiu al omului, ca unitate integrată
psihosomatic și formată din morfologie, fiziologie și psihologie.
Tot în Italia, C. Lombroso (1835-1909) a făcut cercetări destul de laborioase și a
ajuns la concluzia că oamenii care au anumite trăsături fizice, o parte dintre ele
având oarecare similarități cu cele ale maimuțelor sau primatelor, ar avea diferențe
semnificative în plan psihic față de restul populației și ar fi ceea ce el numește
"criminali înnăscuți". Teoria sa a generat controverse chiar și în timpul vieții sale și
deși a admis că există o oarecare influență psihică și socială asupra comportamentului,
totuși a rămas atașat ideii sale a criminalului înnăscut.
Lombroso și teoria criminalilor înnăscuți

Caracteristici
Aspecte bioconstituționale
Comportament
înnăscute/atavice
Caracteristici
psihice

Chiar dacă teoria lui Lombroso nu a fost primită cu multă încântare de

comunitatea academică și nici nu a fost confirmată științific este de remarcat că este
influențată de idei provenind din teoria evolutiei a lui Charles Darwin (1809-1882)
dar și din teoria geneticii. Vorbind despre existența anumitor trăsături atavice,
neevoluate, care apar în prezent doar la unii indivizi, în timp ce restul populației din
epocă este evoluată și a depășit respectivele trăsături atavice, sugerează că
trăsăturile neevoluate au rămas stocate în bagajul genetic al omului de-a lungul
evoluției sale și accidental sau poate ca rezultat al recombinării genelor ocazionată
de procrearea fiecarui copil, diverse gene recesive pot ajunge să influențeze
fenotipul, caracteristicile psihice și chiar și comportamentul. Apelând la aceste teorii
și renunțând să mai vorbească de temperament ci mai degrabă de comportament,
teoria sa este interesantă dar a minimalizat influențele sociale și capacitatea de
autodeterminare a omului.
În Germania, Carl Gustav Carus (1789-1869) a descris 18 tipuri
constituționale după criterii inspirate din evoluționism, iar Johannes Muller (1801-
1858) a descris patru tipuri constituționale după criterii funcționale și
psihofiziologice. De asemenea, Theodor Brugsch (1878–1963) și Berthold Stiller
(1837–1922) au scris despre tipul astenic, Hans Eppinger (1879–1946) și Leo Hess
(1879–1963) au scris despre vagotonie iar, Julius Bauer (1887–1979) a studiat
metodologia, patologia și genetica tipurilor constituționale. Cel mai cunoscut
reprezentant al școlii germane a rămas E. Kretschmer.

1.1 E. Kretschmer (1888-1964) vorbește de trei tipuri constituționale principale și unul

accesoriu (cel displastic), făcând și o asociere cu diverse tulburări psihice:
- tipul corporal picnic (mai scund și mai rotund) este asociat cu tipul psihic ciclotim
(afectivi, prietenoși, schimbători) și cu tulburarea de tip maniaco-depresiv.

13
 - tipul corporal astenic (mai înalt și mai slab) este asociat cu tipul psihic schizotim
(introvert, timid și reținut) și cu tulburarea de tip schizofren
- tipul corporal atletic (înalt, musculos) este asociat cu tipul psihic vâscos și cu tulburarea
de tip epileptic. Aceași asociere o are și tipul corporal displastic (cu deformări sau care este cu
un corp mai greu de încadrat în celelalte categorii).
În ceea ce privește asocierea cu boala psihică se vorbește mai degrabă de o predispoziție
și nu de o legătura certă.

Tipologie Kretschmer
Tip psihic

Aspecte înnăscute Constituție corporală

Stare de sănătate mentală

1.2 Wiliam Sheldon (1898-1977)

Teoria lui Kretschmer nu s-a bucurat de o acceptare unanimă dar totuși o variantă a
acestei teorii a fost mai târziu alcătuită de W. Sheldon care, stabilește trei tipuri fizice și trei
tipuri de temperament asociate lor. Deși folosește denumiri diferite, atât pentru tipurile fizice
(endomorf, mezomorf, ectomorf) cât și pentru tipurile psihice (visceroton, somatoton și
cerebroton), tipurile descrise de el se suprapun peste tipologia lui Kretschmer doar că,
Sheldon nu identifică și o asociere cu predispozițiile spre diverse tulburări psihice.
Denumirile folosite de Sheldon pot părea exotice dar alegerile sale nu au fost
întâmplătoare, el a avut în vedere cele trei straturi de celule ce apar în stadiul embrionar al
fătului, fiecare strat susținând și diferențiindu-se în diferite sisteme:
- endodermul este stratul interior de celule - sistemul digestiv
- mesodermul este stratul intermediar de celule - sistemul muscular și vascular
- ectodermul este stratul exterior de celule - sistemul nervos
Endomorful se presupunea că are un corp mai rotund, mai puțin musculos și lipsit de
vigoare. Tipul psihic asociat era viscerotonul (social, tolerant, gurmand și comod).
Mesomorful se presupunea că are un corp musculos, tonic și aspectuos. Tipul psihic
asociat era somatotonul (aventuros, competitiv, cu dorință de control).
Ectomorful se presupunea că are un corp înalt, fragil. Tipul psihic asociat era
cerebrotonul (sensibil, introvert, reținut afectiv, înclinat spre latura artistică).
Este interesant cum după mai bine de două milenii, un autor a folosit noile cunoștințe ale
vremii sale despre dezvoltarea embrionară pentru a concepe o tipologie care are similitudini
semnificative cu tipologia lui Platon.

Mai mute studii relativ recente au dus la concluzia că există o oarecare asociere între o
parte dintre tipurile corporale și anumite boli psihice dar deocamdată datele nu justifică
utilizarea tipologiilor constituționale în vederea stabilirii unui diagnostic.
În plus, încercarea de a găsi o legătură între ceva înnăscut, fiziologic sau constituțional și
personalitate sau tulburările psihice, a evoluat în studii privind efectele genelor, a
neurotransmițătorilor, a legăturilor dintre diverse arii cerebrale care sunt în prezent cât se
poate de actuale (teoriile privind bazele biologice ale personalității).

14
 2. Teorii privind bazele biologice ale personalității

Aceste teorii încearcă să identifice care sunt influențele genetice, neuronale, fiziologice
sau ale evoluției speciei, asupra manifestării comportamentului și a formării și dezvoltării
personalității.

2.1 Robert Plomin (1948- )

Teoria genetică a comportamentului încearcă identificarea acelor trăsături care se
transmit genetic. Evaluarea acestor influențe se face utilizând metode statistice în studii
familiale, în studii pe gemeni și studii privind copii adoptați. Cele mai multe dintre acestea au
indicat că apropierea genetică între două persoane (părinte natural sau adoptiv- copil, frați
gemeni monozigoți sau dizigoți) este asociată cu o mai mare asemănare în ceea ce privește
principalele trăsături de personalitate (tipologie Eysenck sau BigFive).

2.2 Hans Eysenck (1916-1997)

Modelul biologic al personalității propus de Eysenck încearcă să explice personalitatea
pe baza mecanismelor neuronale și sugerează că există un mecanism excitator și unul
inhibitor. În mod optim cele două sunt în echilibru. Diverse componente cerebrale (sistemul
activator reticular ascendent) ar avea influență asupra acestor mecanisme și asupra
personalității.

2.3 Robert C. Cloninger (1944- )

Alcătuiește un model biologic al personalității în care combină rezultate psihometrice,
neurofarmacologice, neuroanatomice și studii privind condiționarea și învățarea.

2.4 David M. Buss (1953- )

Este interesat de un model evoluționar al personalității. Evoluția omului a avut loc și
datorită mecanismului adaptării iar autorul investighează cum acest concept poate explica
personalitatea umana. O abordare evoluționistă are și Samuel Gosling care, studiază
personalitatea animalelor utilizând teoria BigFive.

3. Teorii psihanalitice
3.1 Sigmund Freud (1856-1939)
Fondatorul și principalul reprezentant al teoriilor psihanalitice a fost Sigmund Freud. El a
rămas cunoscut prin două teorii ale personalității, cea topografică, în care vorbea de
inconștient, subconștient și conștient, ca regiuni sau straturi ale psihismului uman, iar o a
doua, cea structurală, în care menționa Sinele, Eul și Supraeul, ca instanțe ale psihicului
uman.
În ceea ce privește prima teorie a lui Freud ea nu este foarte originală, conceptul de
inconștient era deja discutat de predecesori sau contemporani de ai săi. Gottfried Wilhelm
Leibniz (1646–1716), fiind preocupat de percepții, spunea că este posibil ca anumite stimulări
să nu fie suficiente pentru că analizatorii organismului uman să conducă la o senzație
specifică, conștientă, dar că aceste stimulări pot avea efect asupra omului fiind la un nivel
sub-liminal (micile percepții). Mai târziu, Johann Friedrich Herbart (1776–1841) a fost și el
interesat de inconștient și de felul în care gândurile trec din conștient în inconștient și invers.
și Arthur Schopenhauer (1788-1860), care a fost preocupat de motivația umană, a scris despre

15
"voința" omului, care în concepția sa, era lipsită de logică sau direcție clară și era ghidată de
nevoi de bază. Această imagine nu este deloc departe de portretul pe care îl face Freud
inconștientului sau Sinelui. Chiar mai mult, medicul Carl Gustav Carus (1789–1869), a
elaborat un model complex al inconștientului, cu trei niveluri, primul, cel al unui inconștient
absolut care ascunde conținuturi ce nu au fost și nu vor deveni niciodată conștiente; al doilea
nivel, al unui inconștient ce era responsabil de funcționarea automatică a organismului
(respirație, circulația sângelui, etc.) și expresia emoțională a acestor sisteme fiziologice; iar,
un al treilea nivel al inconștientului ar fi fost cel care cuprindea toate gândurile, trăirile și
emoțiile care la un moment dat au fost în conștiență. Ideile lui Carus se apropie mult de
conținutul descris de Freud în legătură cu inconștientul și preconștientul. Un alt autor,
Théodore Flournoy (1854–1920), credea că inconștientul are mai multe funcții și un caracter
protectiv, compensatoriu și creativ. Această imagine asupra inconștientului este destul de
aproape de o parte din descrierile pe care Freud le face mecanismelor de defensă. De
asemenea, din scrierile lui Nietzsche (1844-1900) dar și a altor autori apare deja destul de
devreme și idea că acele conținuturi ce au caracter perturbator pot fi refulate sau reprimate în
inconștient.
În teoria lui Freud, conștientul se referă la toate conținuturile de care persoana are
cunoștință, preconștientul cuprinde acele conținuturi de care persoana nu este conștientă în
mod curent dar le poate aduce în campul conștiinței dacă își focalizează atenția asupra lor iar,
inconștientul este alcătuit din acele conținuturi care nu sunt accesibile persoanei (unele au
avut tot timpul acest status, altele au fost refulate sau reprimate din conștient/preconștient).

S. Freud - teoria topografică a personalității

conștient

preconștient

inconștient

Revenind la Freud, chiar dacă prima teorie nu a fost foarte originală față de ideile
precedesorilor săi merită amintit efortul său de sistematizare a relațiilor dintre inconștient,
preconștient și conștient. Cu toate acestea, se pare că nici Freud nu a fost foarte mulțumit cu
această prima teorie și a decis să elaboreze o a doua, cea a Sinelui, Eului și Supraeului. Într-o
descriere foarte succintă:
- Sinele ar fi acea instanță inconștientă care găzduiește toate conținuturile ce nu pot
ajunge să se exprime conștient sau, sunt reprimate/refulate din conștient către inconștient
deoarece nu sunt dezirabile. De obicei este vorba de conținuturi referitoare la sexualitate și
agresivitate.
- Eu-l este predominant preconștient și conștient și este un loc de bătălie și în același timp
un mediator între Sine și Supraeu. Partea inconștientă a Eu-lui este reprezentată de
mecanismele defensive (refulare, regresie, negare, transformare în contrariu, proiecție,
introiecție, raționalizare, sublimare și multe altele).

16
 - Supraeu-l are atât conținuturi conștiente, preconștiente cât și inconștiente și este
rezultatul interiorizării cenzurilor și regulilor cu care s-a confruntat copilul. Aceste cenzuri și
reguli de obicei apar în doua forme principale: "trebuie" și "nu este voie".
Acestea nu sunt singurele instanțe din teoria lui Freud cu privire la personalitate. El
vorbește și de Idealul Eului, ca model la care persoana încearcă să se conformeze.
O parte din mecanismele de defensă antrenate de Eu au fost descrise de Sigmund Freud:
- refularea. În prima teorie a personalității, refularea separa preconștientul de inconștient.
În a doua teorie a personalității, refularea este funcție a Eului care prin intermediul ei
îndepărtează din conștiință gânduri sau emoții negative.
- proiecția. Considerat un mecanism de defensă primitiv, presupune atribuirea către alții a
unor gânduri sau trăiri proprii și considerate negative.
- introiectarea/interiorizarea și identificarea. Ambele au comun faptul că au ca model
încorporarea dar spre deosebire de aceasta nu se referă la aspectele fizice. Astfel,
introiectarea/interiorizarea reprezintă o preluare în mod fantasmatic a unor obiecte sau
caracteristici ale acestora. Identificarea se referă tot la preluarea unor caracteristici exterioare
dar care este urmată de transformarea totală sau parțială a persoanei pentru a se conforma
acelei caracteristici. Supraeul are la baza mecanismul de introiecție iar personalitatea are la
bază mecanismul de identificare.
- regresia. Întoarcerea la un stadiu psihosexual anterior pentru a evita anxietățile
provocate de stadiul actual.
- izolarea. Se referă la reprimarea trăirilor asociate cu anumite impulsuri, obținându-se
detașarea impulsului de context simultan cu rămânerea lor în câmpul conștiinței.
- sublimarea. Se referă la exprimarea nevoilor provenite din Sine într-o formă acceptată
de Supraeu.

S. Freud - teoria structurală a personalității

conștient
EU
preconștient
SUPRAEU

inconștient

SINE

De asemenea trebuie amintit că, în viziunea lui Freud există două forțe instinctive
înnăscute, cea sexuală și cea agresivă, care doresc să se exprime. În plus, dezvoltarea
persoanei presupune trecerea prin patru stadii și o perioadă de latență (oral, anal, falic,
perioada de latență, și genital) existând riscul ca persoana să rămâna fixată în oricare din

17
primele trei stadii. Conform teoriei, de-a lungul acestor stadii copilul caută să reducă
acumulările de tensiune provocate de impusurile sexuale și cele agresive, prin descărcarea lor.
În ciuda popularității unor concepte ori idei psihanalitice în societate, impactul direct și
pe termen lung asupra psihologiei și psihiatriei a fost limitat. În psihologie au existat tot
timpul alternative acceptabile academic (studiul fiziologiei ce stă la baza proceselor psihice,
comportamentul, cogniția sau neuroștiințele) iar psihiatria a fost ghidată îndeosebi de
înțelegerea fiziologiei bolilor psihice și de găsirea unor metode medicale sau substanțe care
pot influența funcționarea creierului astfel încât să conducă la atenuarea sau dispariția
simptomatologiei psihiatrice. Unul din reproșurile principale aduse bogatei contribuții a lui
Freud este că o parte semnificativă a teoretizărilor sale au pornit de la păreri derivate din
studii de caz sau din orele de psihoterapie cu clienții săi, fără nici o preocupare evidentă
pentru o rigoare științifică. Deși psihanaliza, ca și frenologia a aspirat la un moment dat să fie
acceptată între disciplinele medicale acest lucru nu a avut loc tocmai datorita lipsei
fundamentului științific. Oricum, în ciuda acestui neajuns semnificativ psihanaliza a avut un
succes considerabil în epocă și are încă un rol al ei chiar și în prezent, cel mai probabil
datorita forței sintezelor făcute de Freud care au captat multe dintre ideile vremii sale și au
condus la elaborarea unor sisteme teoretice cu mare coerență internă ce permit și unele
aplicații (ex., psihoterapie). În paralel însă, succesul ei inițial corelat cu lipsa de metodă
științifică și modul de a relaționa a lui Freud cu colaboratorii săi, a avut un efect indirect
amplu pentru studiul personalității deoarece o mulțime de autori în timpul vieții sale și ulterior
au dezvoltat teorii complementare în cadrul sau în afara curentului psihanalizei tocmai din
dorința de a aduce o rigoare științifică sau de a completa ori corecta diverse argumente aduse
de Freud.
În afară de acest efect neintenționat, pe lângă multiple, pertinente și interesante observații
clinice, probabil cea mai mare contribuție a lui Freud asupra studiului personalității umane nu
a fost niciuna din teoriile, stadiile sau conceptele imaginate ci faptul că a promovat o abordare
psihodinamică. Personalitatea văzuta din punct de vedere psihanalitic nu este rezultatul
amestecului unor umori fiziologice ori un șir de trăsături înnăscute ci rezultanta unui proces
dinamic, adesea conflictual, ce are loc între conținuturile și instanțele psihice. Deși mare parte
dintre conceptele psihanalitice încă așteaptă o validare științifică, utilizarea psihodinamicii a
mutat o parte din explicațiile asupra comportamentului din zona influențelor externe/sociale
sau a fiziologiei/neurologiei, în zona psihică.

Principalele contribuții la studiul personalității ale autorilor influențați de curentul

psihanalitic sunt:

3.2 Carl Gustav Jung (1875-1961) a dezvoltat ceea ce el a denumit psihologia analitică.
Spre deosebire de psihanaliză, această nouă teorie considera personalitatea umană ca având
următoarele trei instanțe: un Eu conștient, un inconștient personal și un inconștient colectiv. În
inconștientul personal s-ar afla elemente reprimate sau refulate care au o anumita valență
energetică și funcționează după legi proprii. Uneori aceste conținuturi se pot asocia în
complexe, centrate în legătura cu diverse persoane, lucruri sau teme, iar cand suma acestor
fragmente atinge un anumit prag energetic ele pot erupe în conștiință ca simptome fizice sau
psihice sau, chiar ca personalități distincte față de personalitatea de bază a acelei persoane.
Uneori complexele pot fi influențate de un inconștient colectiv care, s-ar găsi la cel mai
profund nivel al personalității și ar cuprinde experientele tuturor strămoșilor și chiar a
animalelor din care a omul a evoluat. Aceste experiențe anterioare sunt stocate în
inconștientul colectiv sub forma unor imagini și simboluri universale, denumite arhetipuri, și
se pot manifesta în vise, stări de transă, situații deosebite, etc. La nivel social ele pot apare în
mituri, legende apelând mai frecvent la anumite teme: nașterea, renașterea, moartea, copilul

18
etern, eroul, bătrânul înțelept, Gaia, demonul, mama, tatăl, zeitatea, masculinul, femininul și
altele. Pentru Jung arhetipurile reprezintă pattern-uri de înțelegere ce sunt înnăscute și în
relație cu evoluția structurilor biologice ale creierului; ulterior aceste pattern-uri pot fi
modificate dacă persoana ia cunoștință de ele și le abordează activ. Jung a început să creadă în
existenta arhetipurilor după ce a analizat și a găsit puncte comune între halucinațile
psihoticilor (considera că psihoticul este separat de lumea exterioară și sub influența
conținuturilor provenite din inconștientul colectiv), miturile culturilor primitive și fanteziile
copiilor; toate având în comun un nivel mai scazut al controlului conștient. Omul are șansa să
își cunoască inconștientul colectiv prin imagini arhetipale iar acestea ajung la Eu prin vise;
astfel, pentru Jung visele reprezintă autoportrete spontane, în forma simbolică, a stării actuale
a inconștientului sau a trecutului arhaic al persoanei. Arhetipurile reflectă trecutul colectiv al
strămoșilor și sunt și felul în care comunică inconștientul colectiv cu cel personal. Jung
considera că omul în general trăiește sub influența cerințelor exterioare și doar în cazul unor
evenimente/trăiri semnificative are șansa să se întoarcă spre o analiză a propriei persoane, a
propriilor conținuturi inconștiente. El a propus metoda "meditației vizionare", crezând că i-ar
ajuta pe cei ce o practică să î-și pună în legătură latura conștientă și cea inconștientă.
Tema integrării personalității a fost foarte importantă pentru Jung, de aceea el a utilizat și
conceptul de individuație pentru a defini procesul de unificare a persoanei. Acest proces
presupune că, în mod curent Eul persoanei încearcă să integreze social impulsurile primitive
dar, finalmente, aceasta îl conduce la un conflict cu inconștientul. Conflictul rezultat
reprezintă șansa ca latura conștientă și cea înconștientă să intre în dialog, anumite conținuturi
inconștiente să devină conștiente iar, controlul persoanei să treacă de la Sine (inconștient)
către Eu. Astfel, arhetipurile care până atunci influențau în mod inconștient persoana sunt
eliberate iar energia lor poate fi folosită pentru propria maturare psihică și crestere a
creativității. Acest proces nu are o dezvoltare singulară, în procesul individuației animus-ul
urmărește obținerea perfecțiunii în timp ce, anima urmărește obținerea întregirii. Teoria
individuației merită discutată în paralel și cu concepția despre libido. Jung credea că libidoul
este energia psihică ce se exprima inițial sub forma unor instincte biologice și sexuale dar
ulterior libidoul suferă un proces de sublimare cu ajutorul simbolurilor. Acest proces are loc
printr-un proces de confruntare cu inconștientul (încercările eroului), confruntare ce rezultă
inițial în eșec/moarte dar urmată apoi de o renaștere, ca o nouă șansă care se oferă pe un plan
spiritual mai înalt. Astfel, prin acest proces, omul are șansa să lupte cu inconștientul său iar, în
acest fel ajunge să-l cunoască și să investească anumite simboluri cu semnificații personale.
Finalitatea ar fi aceea că persoana poate ajunge la un nivel mai ridicat al conștiinței și a
spiritualității iar parcurgerea procesului de individuație ajută persoana să se cunoască mai
bine înțelegându-și locul și rostul iar psihic devine relativ independentă de presiunile sociale.
Dar, trebuie amintit și faptul că, procesul de individuație nu este o etapă obligatorie și nu
există garanții că o confruntare cu inconștientul duce întotdeauna la un final fericit. La fel ca
și în cazul lui Freud, nu toate conceptele folosite au fost originale (ex., Eul, inconștientul
colectiv, individuația, etc., au fost preluate de la Freud, James, Flournoy și diverși filosofi) dar
sunt de remarcat argumentele aduse și sintezele făcute.
În concepția sa, există trei instanțe principale, fiecare protejată sau limitată de câte un
arhetip ce are funcția de gardian. Prima structura psihică este "persona". Aceasta este o mască
pe care fiecare o poartă față de lumea exterioară și cuprinde propria imagine de sine, imaginea
pe care persoana crede că o au alții despre ea și imaginea pe care persoana ar dori să o aibă în
față celorlalți. Rolul ei este de a proteja Eul de criticile din lumea exterioară. Mecanismele
utilizate pentru a-și îndeplini funcția probabil sunt cele ale auto-cenzurii și sublimării. Eul este
sediul conștiinței raționale de zi cu zi. Nu la toată lumea Eul are același grad de organizare
sau aceași forță să se exprime. Următoarea structură este "umbra". Ea cuprinde caracteristici
ale personalității, nedezvoltate și negate sau respinse de Eu, fie pentru că nu admite că are

19
acele caracteristici sau pentru că știe că manifestarea lor nu ar fi acceptată de ceilalți. Umbra
este o barieră selectivă, lasă să treacă din inconștientul personal spre Eu anumite amintiri și
imagini (vise, reverii, etc.) iar în sens invers lasă să treacă trăirile de zi cu zi. Dar, limitează
posibilitatea conținuturilor inconștiente să inunde câmpul conștiinței. Inconștientul personal
este următoarea instanță a persoanei, el cuprinde conținuturi care nu sunt în câmpul conștiinței
dar, cel puțin o parte dintre ele pot fi accesate de conștiință dacă se fac eforturi în acest sens.
Inconștientul personal este și cel ce prezinta Eului, sub forma simbolică, arhetipurile ce se află
în inconștientul colectiv. Trecerea de la inconștientul colectiv către inconștientul personal se
face prin bariera animusului și animei. Inconștientul colectiv cuprinde întreaga potențialitate a
persoanei sub forma unor factori psihici subliminali care nu pot fi descriși dar, fragmente ale
lor pot apare ca imagini mitologice, pattern-uri. Aceste caracteristici fiind înnăscute și
comune în segmente mari de populație sau întregii umanități funcționează ca niște
predispoziții latente ce conduc la exprimări identice chiar și la oameni din zone sau culturi
diferite.

C. G. Jung - arhitectura psihicului

Lumea exterioară

Persona

Eu

Umbra

Inconștientul personal

Animus / Anima

Inconștientul colectiv

Jung a conceput și o teorie a tipurilor psihologice, cea mai cunoscută dintre ele este cea a
orientării generale a persoanei spre interior (introversie) sau spre exterior (extroversie). În
aceași perioada și Hermann Rorschach (1884-1922) a considerat că omul are înnăscută o
trăsătură polară, introversia-extroversia. Dar Jung, a pus în discuție și alte două axe, fiecare cu
câte două procese considerate diametral opuse. Prima axă este cea a cunoașterii, la un capăt
având simțirea iar la celălalt intuiția; a doua axă este cea a evaluării, având la un capăt
cunoașterea iar la celălalt emoția. Conform principiului compensației, cu cât una dintre
caracteristici ar fi mai dezvoltată în plan conștient cu atât opusa ei ar fi dominantă în plan
inconștient. Extrovertul are probleme cu introversia reprimată, în timp ce introvertul se luptă

20
cu tendințele extroverte susținute din inconștient. Finalizarea procesului de individuație ar
depinde de reconcilierea acestor contrarii. Teoria sa privind aceste caracteristici a pornit de la
compararea nevrozelor cu psihozele. Nevroza ar presupune extroversie, emoționalitate,
orientare spre trecut, psihoza ar presupune introversie, indiferență, imaginație detașată de
conținuturile trăite conștient. Inițial, cele două orientări (introvertă sau extrovertă) erau văzute
și ca două posibilități opuse de deplasare a libidoului dar nu definitive ci alternative, fiecare
putând fi observată, la momente diferite, la aceași persoană. Ulterior, introversia și extroversia
erau prezentate ca atitudini generale ale conștiinței având subordonate funcțiile gândirii,
emoției, simțirii și intuiției.
Oricum, în crearea tipologiilor sale, Jung a susținut că el nu a fost interesat de caracter
sau de crearea unor sisteme fizionomice sau antropologice folosite pentru a clasifica oamenii
ci, doar de identificarea și înțelegerea unor procese psihice tipice pentru a le putea utiliza într-
o încercare de descriere a unui model funcțional al persoanei. Doar pentru a exemplifica
complexitatea și profunzimea interpretării pe care Jung o dădea conceptelor, se poate aminti
că acea luptă între partea conștientă mai dezvoltată și cea inconștientă mai puțin dezvoltată
dar, doritoare să intre în conștiință nu se referea doar la aspectul extroversiei-introversiei ci și
la relația dintre arhetipuri; astfel, Eul masculin dominat în plan conștient de principiul
masculin (animus) ar trebui să își confrunte principiul feminin (anima) ce se manifestă în
inconștientul său pentru a dobândi acces la inconștientul colectiv. Aceași sarcină, revine și
Eului feminin care are în plan conștient principiul feminin iar în plan inconștient principiul
masculin. Pentru el, teoriile trăsăturilor de personalitate erau un fel de nouă frenologie, care
ar măsura niște trăsături ipotetice pentru a compara oamenii între ei dar ar rata surprinderea
unicității funcționale a persoanei. Fiecare om ar fi unic dar conectat în inconștient la un
substrat psihic universal. În ciuda acestor păreri, este de remarcat cum conceptele sale au fost
totuși intens exploatate tocmai pentru crearea unui test (Myers-Briggs Type indicator) care
ajută la obținerea unei caracterizări a oamenilor și compararea lor. În plus, în cadrul teoriei
trăsăturilor o parte din conceptele sale au fost modificate.

3.3 Alfred Adler (1870-1937) a dezvoltat psihologia individuală, care promovat o

abordare umanistă. Spre deosebire de Freud, el credea că omul are dominantă latura sa socială
și nu pe cea sexuală. Viziunea sa își avea originea în imaginea de ființă slabă pe care o
atribuia omului. Omul de unul singur este nevolnic și nu poate supraviețui, el are nevoie de
ajutor la naștere, de ajutor să crească și de ajutor pentru a face față mediului și vieții; omul
este slab și are nevoie de acceptarea și ajutorul grupului. Din acest motiv, Adler pune accent
pe latura socială și nu pe stadiile psihosexuale; și considera că, inițial copilul este orientat de
evoluția relațiilor cu ceilalți și nu de propriile fantasme sexuale. Copilul dorește să obțină
maximul de beneficiu cu cât mai puțin conflict. În plus, unde simte că are o slăbiciune va
încerca să dezvolte o compensare. La fel ca și majoritatea psihanaliștilor, credea că bazele
personalității sunt puse timpuriu; în teoria sa, până la vârsta de aproximativ patru ani. A fost
interesat și de dezvoltarea sexuală a copilului și a promovat idea unui hermafroditism conform
căruia atât băieții cât și fetele manifestă atât masculinitate cât și feminitate dar influențele
sociale și culturale îi influențează să aleagă un model de dezvoltare în defavoarea celuilalt.
A discutat și de felul în care ordinea nașterii copiilor într-o familie le poate influența
personalitatea. De obicei primul născut este "detronat" din poziția privilegiată de unic
beneficiar al atenției părintilor odată cu nașterea următorului copil. Dacă copilul nu a fost
pregătit pentru acest eveniment poate deveni frustrat și agresiv față de ceilalți copii din
familie. Dacă copilul acceptă următorii copii, el devine protectiv iar ulterior în viață devine
mai conservator. Al doilea născut, de obicei se simte în concurență cu primul născut și dorește
să-l depășească, aceasta îl poate face în viață să-și stabilească scopuri nerealiste. Ultimul
născut de obicei este răsfățatul casei iar aceasta conduce la o dependență de ajutorul celorlalți

21
concomitent cu o imagine nerealistă asupra lumii. Copii unici și doriți de familie țin să fie
răsfățați ceea ce, ulterior, le poate crea dificultăți de relaționare dacă se simt neglijați. Studiile
efectuate pe aceasta temă nu au fost foarte concludente, probabil și datorită multitudinii de
factori ce pot interfera cu mecanismele descrise de Adler.
Teoria sa nu a negat experiența personală, influențele sociale, existența intenției
conștiente, intuiției și creativității. Pentru Adler, dispoziția generală depinde întotdeauna de
compensarea față de un anumit aspect considerat inferior (fizic, psihic, social) iar, trăsăturile
de personalitate reprezintă ajustări raportate la planul de viață. Adler a susținut idea unei
personalități integrate în care omul, în funcție de cunoașterea/intuirea cursului social, își alege
anumite scopuri și încearcă creativ să obțină ceea ce își doreste (sau, să compenseze
fantasmatic). Această idee centrală, a integrării vieții psihice, coordonează toate celelalte
aspecte psihice și sociale în baza unui plan de viață unificat, din care rezultă diverse ierarhii și
priorități.
Deși a fost interesat de educația copiilor a rămas mai mult cunoscut pentru preocuparea
privind partea clinică; conform conceptul complexului de inferioritate, credea el, orice
nevrotic caută, dar nu reușește, să compenseze pentru o anumită imperfecțiune organică.
Însă, dacă mecanismul compensării are in vedere o echilibrare, compensare, Adler
descrie și alte două situații. Prima este decompensarea, omul consideră că nu poate compensa
ori înlătura singur imperfecțiunea sa dar concomitent, imperfecțiunea sa îi devine argument
pentru a solicita constant ajutor din partea celorlalți. A doua este supracompensarea, nu are în
vedere doar o compensare a unui defect ci și obținerea puterii, dominării.

3.4 Otto Rank (1884-1939) - a fost interesat de idea traumei nașterii și a felului în care
aceasta poate influența apariția unor probleme mentale sau emoționale în viața persoanei. În
acest context a dezvoltat conceptul de anxietate de separare. El este mai puțin convins de
conceptul de libido și susține importanța voinței în formarea personalității.

3.5 Anna Freud (1895-1982) a fost preocupată de Eu și a avut o contribuție la tema

mecanismelor de defensă ale Eului.
Ea a discutat despre dezvoltarea Eului atât în condiții normale cât și patologice și a atras
atenția că diversele dezechilibre din timpul dezvoltării nu sunt cu necesitate patologice
deoarece multe dintre ele conduc doar la diferențe de personalitate.
A introdus termenul de amnezie infantilă care se referă la faptul că majoritatea copiilor
nu își pot aduce aminte lucruri dinainte de vârsta de 3-5 ani.

3.6 Karl Abraham (1877-1925) colaborator apropiat și fidel a lui Freud, a avut un rol
important în elaborarea stadiilor dezvoltării psihosexuale, reușind să îmbine într-o teorie
unitară concepte diverse: energia sexuală (libido), presupusul rol al impulsurilor agresive,
grija primită de copil, nevoia de adaptare a copilului la cerințele externe, influențele avute de
toate aceste experiențe asupra formării caracterului său.

3.7 Jacques Lacan (1901–1981) a fost preocupat de primele stadii ale formării Eului și a
arătat că imaginarul, simbolicul și realul sunt trei dimensiuni diferite iar experiențele legate de
fiecare dintre ele sunt importante pentru formarea personalității.

3.8 Melanie Klein (1882-1960) a studiat și a scris mult despre dezvoltarea psihică a
copilului mic. Față de Freud care credea că stadiile psihosexuale sunt cele mai importante la
acea vârsta, M. Klein a considerat că frica și agresivitatea ar fi mai importante. De asemenea,
a avut o influență semnificativă asupra dezvoltării teoriei relațiilor obiectuale. Conform
acestei teorii, copilul mic internalizează ca reprezentări mentale orice "obiecte" importante cu

22
care se identifică. Aceste "obiecte" pot fi persoanele ce petrec cel mai mult timp cu copilul
sau părți (ex., sânul matern) ori caracteristici (voce, miros corporal) ale acestora. Teoria
presupune că aceste identificari joacă un rol important în dezvoltarea normală sau nevrotică a
personalității. Ideile sale au fost dezvoltate mai departe și de alți autori. Ronald Fairbarn
(1889-1964) a considerat că libidoul propus de Freud nu ar fi doar în căutarea plăcerii ci mai
degrabă în căutarea "obiectului". Iar, John Bowlby (1907-1990), a preluat idea relației mamă-
copil de la Klein și fiind preocupat de dezvoltarea normală și patologică a copilului precum și
de efectele separării/pierderii pe care le poate trăi un copil, a elaborat teoria atașamentului.
Conform acesteia, mama (sau persoana ce are grijă de copil) devine obiectul primar în viața
copilului iar matricea personalității copilului este marcată semnificativ de calitatea relației
mamă-copil ce se manifestă până la aproximativ vârsta de 1 an.

3.9 Heinz Hartmann (1894-1970) a contribuit la formularea unei psihologii a Eului. A

făcut distincția între conflictele instinctive dintre Sine și Eu pe de o parte și, conflictele ce
conduc la adaptarea Eului pe de altă parte. Această distincție a făcut posibilă legătura între
teoria psihanalitică și cea cognitivă, ori cea a influenței sociale.

3.10 Harry Stack Sullivan (1892-1949) a avut idea că puterea (nevoia de putere) ar
putea fi un factor motivațional mai puternic decât nevoile fiziologice. În acest context el
considera că primii ani ai copilului ar fi fost marcați de nevoia de securitate și nu de nevoile
sexuale. În ceea ce privește personalitatea umană el a subliniat importanța relațiilor
interpersonale și credea că personalitatea umana nu ar fi o construcție unică și permanentă ci o
manifestare rezultată din interacțiunile pe care o persoana le are cu alte persoane într-un
anumit context (mediu). Pentru el, personalitatea omului era fluidă, într-o continuă
transformare, neputând fi cunoscută decât prin intermediul relațiilor cu ceilalți. În plus, în
concepția sa personalitatea nu era o construcție unică deoarece omul putea avea mai multe
personalități, rezultate din diversele sale relații interpersonale.

3.11 Karen Danielson Horney (1885-1952) a fost preocupată în a găsi sursa nevrozelor
și a luat atitudine împotriva a ceea ce considera ea ca fiind o abordare "misogină" sau
nejustificată în psihanaliză. În primul rând, ea a considerat că sursa unei structuri nevrotice nu
stă în reprimarea sexualității infantile ci în nevoia (neîmplinită) de iubire și apreciere. A
identificat 10 nevoi nevrotice, pe care le-a grupat în trei categorii:
- căutarea acordului - deplasarea către oameni (afecțiunea/aprobarea, partener de viață)
- agresivitatea - deplasarea împotriva oamenilor (putere, folosire a celorlalți, recunoaștere
socială, admirație personală, realizare personală)
- detașarea - îndepărtarea de oameni (independența, perfecțiunea,
anonimatul/autocenzura)
Dar până la urmă, nici una din nevoi nu este în sine patologică, deoarece toate apar și la
oamenii considerați normali dar, ceea ce poate releva conotații nevrotice este intensitatea lor.
Ea s-a declarat împotriva conceptului de "invidie de penis" pe care l-a considerat arbitrar,
misogin și nerelevant pentru dezvoltarea psihosexuală a fetelor și chiar a introdus un nou
concept paralel, "invidia de uter/vagin", pentru a arăta că și bărbații pot fi anxioși ori invidioși
față de anumite activități care lor nu le sunt accesibile (purtarea sarcinii, alăptarea, etc.). Cu
timpul ea se separă tot mai mult de viziunea ortodoxă a psihanalizei și ajunge la concluzia că
psihanaliza este un produs cultural și ca urmare conceptele și explicațiile psihanalitice nu pun
în evidență adevăruri universale despre natura umană. În plus, considera că evenimentele
traumatice din copilărie nu conduc cu necesitate la manifestări simptomatice și că uneori
pentru a înțelege problemele unei persoane este suficient să îi fie înțeles prezentul fără a apela

23
la analize profunde referitoare la trăirile din copilăria mică. Astfel, pentru K. Horney, mediul
în care se desfășoară viața cuiva are un rol cheie în formarea personalității acelei persoane.

3.12 Erik Erikson (1902-1994) a fost format în psihanaliză iar teoria sa asupra
dezvoltării personalității a preluat o parte din conceptele psihanalitice dar, a adus și modificări
importante față de stadiile menționate de Freud. El considera că personalitatea omului
parcurge mai mule etape și în fiecare dintre ele persoana are șansa să realizeze ceva pozitiv
sau să sufere consecințe negative. Primul stadiu era cel oral și copilul avea șansa să devină
încrezător sau neîncrezător. Al doilea stadiu era cel anal iar opțiunile erau să dobândească
sentimentul de autonomie sau pe cele de rușine și îndoială. Al treilea stadiu se referea la
stadiul genital și copilul putea să dobândească sentimentul de inițiativă ori cel de vinovăție,
următorul stadiu se referă la perioada de latență când copilul avea șansa să dobândească
sentimentul de a fi capabil ori neșansa de a dobândi sentimente de inferioritate. În perioada
pubertății și adolescenței era stadiul în care adolescentul putea dobândi sentimentul identității
de sine sau putea să devină confuz asupra rolului său. Ca adult tânăr, persoana avea opțiunea
de a fi ajunge să trăiască sentimentul intimității sau pe cel al izolării. În penultimul stadiu, cel
al adultului persoana poate să se implice activ în sarcinile și profesia aleasă sau poate să
încerce să le evite simțindu-le ca fiind nepotrivite cu ceea ce și-ar dori. În ultimul stadiu, cel al
adultului vârstnic persoana are șansa să se bucure de calea aleasă, de împlinirile avute sau să
regrete continuu diverse lucruri pe care nu le-a putut împlini. Deși teoria lui Erikson reflectă
mai bine dezvoltarea personalității umane deoarece acoperă întreaga perioadă a vieții totuși se
consideră că stadiile formulate, ca și perioada și posibilități, sunt mai degrabă specifice
societății moderne și nu sunt întocmai valabile pentru toate culturile existente.
James Marcia a fost un psiholog care s-a inspirat din teoria lui Erikson dar nu a agreat
idea că adolescenții pot rămâne cu o identitate confuză. El a fost de acord că pot exista
momente de criză în formarea identității dar a propus 4 variante ale statutului identității:
- ”foreclosure” - se alege o anumită identitate fără a se explora alternativele posibile
- difuziunea identității - nu se caută alternative și nici nu se alege o anumită identitate
- ”moratorium” - se caută activ alternative, identitatea este slab sau deloc conturată
- identitate - s-a parcurs o criză, s-au explorat alternative, s-a ales o identitate
Ultimele trei reprezintă și succesiunea pe care Marcia sugerează că are loc în mod comun
la adolescenți/tineri.

3.13 Heinz Kohut (1913-1981) A fost preocupat de dezvoltarea Eului și a susținut că

impulsurile sexuale și agresive sunt secundare nevoii de afiliere. În teoria sa, el descrie o nouă
instanță profundă care stă la baza Sinelui, Eului și Supraeului. Aceasta nouă instanță are rol
unificator și director iar Eul oferă soluții practice și asigură mijloacele realiste de îndeplinire
ale acestora.
A considerat că persoana dezvoltă de-a lungul întregii vieți o multitudine de relații
obiectuale, cu mențiunea că: aceste obiecte se referă de fapt la persoane reale. El făcea
distincția între obiecte externe care erau persoanele reale și obiecte interne care erau
reprezentări mentale ale persoanelor reale. Rostul acestor relații obiectuale era de a oferi
omului ajutor în situațiile în care nu face față singur. În mod optim, cu timpul aceste relații
sunt integrate în personalitatea omului.
Privitor la dezvoltarea personalității, Kohut preia în mare parte stadiile psihosexuale
descrise de Freud dar, le aduce diverse modificări prin care diminuează rolul sexualității și
subliniază importanța relaționărilor în dezvoltarea copilului. Considera că la naștere copilul se
află într-o stare de narcisism primar, când totul merge bine pentru că alții stau pe lângă el să-l
ajute iar apoi, când o parte din nevoi nu mai sunt îndeplinite imediat, copilul dezvoltă o stare
de grandiozitate în care se crede perfect și are nevoie să fie văzut, recunoscut. În teoria sa,

24
susține că mama ar trebui să îi ofere copilului un șir de frustrări optimale care să-l facă să
depășească etapa grandiozității și să-i inducă un principiu al realității. Astfel, dezvoltarea
presupune găsirea unui compromis între nevoia de autonomie și cea de ajutor. În viziunea sa
nu există un moment în care persoana reușește odată și pentru totdeauna să finalizeze
construcția personalității deoarece această construcție este văzută ca un efort continuu
desfășurat de-a lungul întregii vieți. Vedea perioada de intrare către vârsta a treia ca o
perioada predispusă la crize deoarece scăderea abilităților persoanei și neacceptarea acestei
realități ar duce la fragmentarea structurii psihice, însoțită de sentimente de depresie și lipsa
de speranță. O dezvoltare sănătoasă ar presupune crearea unui nucleu ferm al personalității
acompaniat de relații strânse și emoțional pozitive cu ceilalți, iar persoana ar fi capabilă să-și
utilizeze abilitățile pentru rezolvarea diverselor probleme de viață.
În ceea ce privește dezvoltarea patologică, Kohut identifică trei categorii de tulburări:
psihotice (dezorganizare internă majoră), borderline (dezorganizare internă semnificativă
ascunsă și compensată de utilizarea mecanismelor de defensă), ale personalității
narcisice/tulburări de comportament (probleme cu nevoia de grandiozitate, hipersensibilitate
la respingeri/eșecuri, stimă de sine redusă, etc.). În ultima categorie identifică mai multe
tipuri:
- cei ce caută un alter-ego: se simt bine doar dacă au o relație cu cineva care are aspect,
opinii, valori similare
- cei ce doresc să fie oglindiți; pentru a-și crește sentimentul valorii proprii caută relații
cu obiecte care îi aprobă și îi admiră.
- cei ce urmăresc un ideal; se simt bine cât timp au pe cine să admire și să ia de model
pentru diverse caracteristici sau realizări
- cei ce doresc intens să fuzioneze cu obiectele; ca urmare sunt sensibili la respingerile
celorlalți
- cei ce fuzionează cu obiectele lor; nu au limite clare între nucleul personal și obiecte iar,
obiectele sunt folosite ca substitute pentru propriile deficiențe.

3.14 Leopold (Lipot) Szondi (1893-1986) a utilizat multe dintre conceptele psihanalitice
și idea genei recisive/dominante (din genetica lui Mendel). Teoria sa introduce conceptul de
inconștient familial, situat între inconștientul individual (Freud) și inconștientul colectiv
(Jung), care se moștenește genetic de la părinți. El credea că genele influențează
comportamentul oamenilor și că oamenii care împart aceleași gene, chiar dacă sunt rude sau
nu, se simt atrași unii de alții (genotropism).
Aceste gene s-ar manifesta în pulsiuni ce ar influența alegerea partenerilor de viață, a
profesiei, a bolilor și a felului morții. Pe de altă parte Szondi nu lasă ca totul să fie determinat
genetic, pulsiunile ar influența persoana în direcția înnăscută dar, omul este liber să aleagă în
mod conștient modul exact în care va pune în aplicare tendințele pusionale. Conform teoriei,
omul moștenește un anumit tip de material care va sta la baza construirii propriei ființe dar el
este liber să aleagă felul în care îl va folosi și îl va structura.
În teoria lui Szondi, în formarea personalității intervin: factori genetici, mediul social și
mental, Eul care ia atitudine și decizii și, valori transcendente. Structura persoanei și
dezvoltarea ei se bazează pe o dinamică între contrarii. În mod optim aceste contrarii ar trebui
integrate dar mai adesea persoana alege un pol și-l respinge pe celălalt. La nivelul Eului se
decide cum se integrează opozițiile în structura personalității și cum se exprimă fiecare
pulsiune în parte, pe calea normală-fiziologică sau, cu ajutorul valorilor transcendente, pe
calea socializată. Eul face legătura între spiritualitate pe de o parte și ereditate, pulsiuni,
mediu social, mediu mental, pe de altă parte. Din acest motiv, analiza Eului și a alegerilor
acestuia este centrală în teoria sa. În plus trebuie amintit că, Szondi descrie mai multe căi

25
alternative (fiecare cale are mai multe etape ) de evoluție a Eului, care au consecințe diferite
asupra dezvoltării și manifestării personalității.

3.15 Henry Murray (1893-1988)

Principiile teoriei sale:
- considera că mintea și creierul formează un întreg și că fiziologia cerebrală influențează
personalitatea umană.
- a preluat principiul reducerii tensiunii din psihanaliză dar considera că lipsa oricărei
tensiuni este stresantă și că omul dorește să reducă tensiunea la niveluri optime/acceptabile.
- personalitatea umană nu este fixă și nu rămâne statică, ea se transformă și se dezvoltă
de-a lungul întregii vieți sub influența evenimentelor exterioare.
- în ciuda similarităților între oameni, fiecare are o personalitate unică.

A preluat din psihanaliza instanțele personalității dar le-a dat un conținut parțial
modificat:
- Sine: conține impulsuri primitive și amorale dar și impulsuri acceptabile social
(empatie, iubire, imitare, identificare). Sinele se manifestă cu intensități diferite la oameni.
- Eul: are același rol coordonator ca și în teoria lui Freud dar spre deosebire de aceasta,
Eul la Murray poate lucra și independent, din proprie inițiativă fără a fi sub presiunea Sinelui.
- Supraeul: este format sub influența oricăror adulți/autorități dar și sub influența culturii
sau a persoanelor din aceași generație. Pentru el formarea Supraeului este un proces continuu
de-a lungul întregii vieți și nu se încheie în copilărie. În plus Supraeul nu este în conflict
constant cu Sinele deoarece pe lângă negarea unor impulsuri el contribuie și la găsirea unor
condiții (când, cum, unde) de exprimare într-o formă acceptată social.
Supraeul dezvoltă Eul-ideal care asigură persoanei scopuri pe termen lung. Eul-ideal
rezultă din ambițiile și aspirațile persoanei și presupune realizarea potențialului maxim al
persoanei.

Murray era preocupat de motivația umană și a făcut o clasificare a nevoilor după mai
multe criterii:
- sursa lor. Nevoile primare reprezintă nevoi corporale. Nevoile secundare reprezintă
nevoi psihologice
- modul de declanșare. Nevoi reactive declanșate de stimuli externi. Nevoi proactive,
spontane, nu necesită obiecte externe pentru a se declanșa ci, stimuli interni.

Caracteristicile nevoilor ar fi:

- prepotența. Urgența cu care trebuie rezolvate
- subordonarea (subsidiation) și fuziunea. Uneori pentru a satisface o nevoie trebuie
prima oară satisfacută o altă nevoie sau, un comportament rezolvă mai multe nevoi simultan
- presiunea. Unele experiențe din copilărie se asociază cu satisfacerea unor nevoi.
Această asociere acționează ca o presiune la repetarea unor anumiți stimuli exteriori deoarece,
omul se simte forțat să acționeze într-un anumit fel.
- tema unitară. Se formează în copilărie. Ea pune împreună nevoile cu presiunile (factori
externi). Este în mare parte inconștientă și are influență în dezvoltarea personalității
contribuind la coerența, structura și unicitatea comportamentului.

Dezvoltarea personalității în viziunea lui Murray are loc prin trecerea în timpul copilăriei
prin cinci stadii care oferă satisfacții dar trebuie încheiate din cauza presiunilor mediului
exterior. Această încheiere forțată a fiecărui stadiu duce la formarea unor complexe care ar
influența dezvoltarea ulterioară. Uneori, ca excepție de la normalitate, poate avea loc o

26
manifestare extremă care conduce la fixarea în acel stadiu și interferează cu formarea Eului și
Supraeului. Menționează cinci stadii:
- stadiul claustral. Probabil inspirat din speculații asupra felului în care se simte fătul
înainte de naștere. Se menționează că:
= în forma simplă, complexul claustral face copilul să dorească să stea în spații
mici, călduroase, întunecate, sigure (in brațele cuiva, sub pătură, etc.)
= în forma nesuportivă, complexul claustral face copilul să se simtă nesigur și
să aibă frică de spații deschise și orice situații ce implică transformări sau traume
majore.
= în forma anticlaustrală, complexul claustral face copilul să dorească să iasă
din situații ce implică spații mici, fiind însoțită de senzații de sufocare și căutarea
de spații deschise, schimbări, aspecte noi.
- stadiul oral. Caracterizat de activități bucale, tendințe pasive și nevoia de suport și
protecție. Se poate finaliza în:
= complexul oral agresiv. Manifestări: mușcarea, scuiparea, dar și acțiuni mai
complexe (a țipa sau a fi critic/sarcastic)
= complexul oral rejectiv. Manifestări: expulzarea, alegerea excesivă a
alimentelor, consum minimal de alimente dar și acțiuni mai complexe (frica de
contaminare bucală, separarea sau evitarea dependenței de alții).
- stadiul anal. Caracterizarea și complexele sunt similare celor din psihanaliză:
= complex anal rejectiv. Preocupări cu materiale amorfe, agresivitate,
aruncarea de obiecte, explozii. Uneori sunt persoane dezorganizate sau neîngrijite.
= complex anal retentiv. Persoane pedante preocupate cu acumularea.
- stadiul uretral. Inspirat de stadiul falic din psihanaliză. Complexul uretral se asociază cu
narcisism, stimă de sine și ambiție exagerată, comportamente lipsite de inhibiție. Este numit și
complexul lui Icar, după personajul mitic ce având ambiții prea mari a ajuns să se
prăbușească.
- stadiul genital (al castrației). Față de Freud care considera frica de castrație ca sursă a
anxietății în psihicul masculin, la Murray discuția se poartă în termenii auto-satisfacerii
sexuale și a pedepselor ce o pot urma.
Teoria lui Murray considera că există și o parte determinată, înnăscută, dar și mediul
poate influența dezvoltarea personalității. Deși în copilărie se constituie unele complexe
inconștiente totuși, formarea personalității este afectată și de evenimente prezente sau de
aspirațiile pentru viitor ale persoanei. Omul are în el capacitatea înnăscută de a deveni prin
utilizarea abilităților sale raționale și creative.

Împreună cu Christiana Morgan, Murray crează un test proiectiv: Thematic Aperception

Test.
Împreună cu Gordon Allport, Henry Murray este considerat unul din precursorii teoriilor
umaniste.

4. Teoria comportamentală

A apărut în parte ca reacție la teoria lui Wundt și cea a lui Freud și a preluat metoda lui
Pavlov. Cei mai reprezentativi reprezentanți a comportamentalismului au fost John B.Watson
(1878-1958) și Burrhus F. Skinner (1904-1990).
Viziunea mecanicistă a comportamentaliștilor i-a făcut să definească personalitatea ca o
simplă acumulare de obișnuințe și răspunsuri rezultate din experiențele anterioare. Astfel,

27
dacă o persoana era pusă în același context și i se aplicau aceiași stimuli, conform teoriei
comportamentaliste ar fi trebuit să dea de fiecare dată același răspuns ca și în trecut.
Deoarece au dorit să analizeze doar ceea ce se putea măsura obiectiv, fenomenele umane
care implică emoțiile (invidie, gelozie, dragoste, etc.) au fost evitate. Ei s-au concentrat doar
pe variabilele ce puteau fi controlate în timpul experimentelor și au neglijat latura subiectivă a
funcționării oamenilor. Abordarea lor presupunea o deplasare lentă a cercetării de la simplu la
complex, de la animale și comportamente simple către cele mai complexe deoarece, teoriile
care vizau direct fenomene complexe ar fi avut slabe șanse să obțină rezultate valide științific.
În plus, au considerat că rezultatele obținute în laborator, pe animale, ar fi trebuit să poată fi
aplicate și la oameni în domeniul clinic sau educațional.

Dar, nu trebuie uitat nici Edward Thorndike (1874-1949); acesta nu a fost un

comportamentalist propriu-zis și nu a fost preocupat de studiul personalității ci de
domeniul învățării și educatiei insa, experimentele sale au fost o sursa de inspirație
pentru Watson și Skinner. În ce priveste învățarea Thorndike a rămas cunoscut
pentru multiplele sale experimente pe animale (pui de găina și pisici). Față de
predecesorii săi, care atribuiau învățarea la animale rațiunii acestora, Thorndike a
venit cu o explicație nouă și a spus că învățarea la animale are loc prin "încercare și
eroare". El punea pisici înfometate în custi iar dacă apăsau o pedală primeau hrana.
Când un animal are un comportament oarecare urmat de un efect plăcut este foarte
posibil să repete comportamentul dar, dacă efectul plăcut nu există atunci nu se
realizează o asociație între comportament și efect iar comportamentul este puțin
probabil să fie repetat. În urma unor astfel de observații a elaborat legea "efectului"
(un comportament urmat de un efect plăcut este foarte probabil să apară din nou) și
legea "repetiției" (răspunsurile ce au loc într-un anumit context devin mai puternic
asociate cu acel context). Concluzia sa era că, explicarea comportamentului nu
necesită concepte precum gândirea abstractă deoarece majoritatea
comportamentelor pot fi explicate prin efectele recompenselor și pedepselor.

4.1. John Broadus Watson (1878-1958)

Watson considera că psihologia poate deveni o știință doar dacă se ocupă cu cercetarea
aspectelor tangibile ale naturii umane care pot fi percepute și măsurate; în mod evident, cu
această abordare, opțiunea sa pentru studiul comportamentului nu poate fi o surpriză. El era
interesat de măsurarea stimulilor aplicați și a efectelor (comportamentelor) obținute,
considerând că studiul conștiinței (Wundt) sau inconștientului (Freud) nu sunt relevante
științific pentru că asupra lor nu se pot face măsuratori ori experimente ci doar speculații.
Una din preocupările centrale ale lui Watson a fost să identifice comportamentele
înnăscute față de cele învățate; în acest studiu a constatat că există comportamente neînvățate
(ex., sughițul, plânsul, zâmbetul, apucatul, clipitul, alte mișcări asociate actelor fiziologice,
etc.) dar că acestea încep să fie condiționate chiar în primele ore după naștere. Interesul pentru
comportamentele înnăscute și cele învățate au rezultat din felul în care Watson a perceput
rostul psihologiei (ajustarea nevoilor persoanei la nevoile societații) și dezvoltarea
personalității; pentru el, primii ani ai copilăriei erau critici deoarece considera că tulburările
de personalitate la vârsta adultă rezultă din obișnuințele deprinse în copilăria mică. Astfel,
cunoștiințele despre dezvoltarea copilului erau esențiale pentru a putea ghida nevoile copilului
în funcție de nevoile societății.
Watson a rămas citat adesea pentru experimentul cu "micul Albert", un bebeluș cu vârsta
de aproape un an căruia îi plăcea să se joace cu șoarecii. Copilul a fost luat în spital iar de câte
ori dorea să puna mâna pe un șoarec lăsat în preajma lui, Watson făcea un zgomot puternic
izbind o bară de metal cu un ciocan. După câteva sperieturi copilul a asociat imaginea
animalului cu zgomotul puternic și a început să îi fie frică de șoarec (plângea când îl vedea și

28
încerca să se îndepărteze de el), ba chiar de mai multe animăluțe cu blană iar, efectul a fost de
durată. Watson se gândea ca apoi să aplice un experiment de decondiționare copilului dar
înainte ca acest nou experiment să aibă loc copilul a fost luat acasă de mama lui. În schimb,
experimentul decondiționării a fost realizat de o asociată a lui Watson, Mary Jones, pe un alt
băiețel, Peter, căruia îi era frică de iepuri și care avea cam aceași vârstă ca și Albert. Jones îi
dădea lui Peter ciocolată iar apoi îi arăta iepurele. Inițial copilul tolera iepurele doar la
distanță dar treptat l-a acceptat tot mai aproape iar la urma copilul chiar a ajuns să se joace cu
iepurele.
De asemenea, Watson a rămas cunoscut și pentru afirmația deloc onestă dar pe care chiar
și el o considera exagerată cum că, dacă i s-ar fi dat o duzina de copii sănătoși și aceștia ar fi
fost crescuți conform indicațiilor sale, el ar fi reușit să îi formeze ca specialiști în orice
domeniu ar fi dorit, indiferent de talentele, înclinațiile, abilitățile sau vocațiile copiilor.

4.2 Burrhus F. Skinner (1904-1990)

Skinner a făcut distincția între mentalism (procese mentale ce nu pot fi cercetate
științific) și cogniție (procese cognitive ce pot fi măsurate și analizate obiectiv), pe ultimele
acceptându-le ca fiind științifice. El acuza că explicațiile mentaliste nu oferă răspunsuri ce se
pot aplica pentru a obține o schimbare. El sugera să se renunțe la explicații mentaliste și să se
caute să se identifice evenimentele trecute precum și particularitățile personale care fac ca un
om să aibă anumite reacții atitudinale sau comportamentale într-o anumită situație (ex., omul
bea un suc nu doar de sete ci și pentru că a găsit un suc care îi place și pe care îl poate
cumpăra). Înțelegând evenimentele trecute și particularitățile persoanei se poate înțelege și
chiar anticipa comportamentul persoanei. Skinner accentua nevoia unei analize funcționale a
comportamentului pentru a înțelege relația cauzală dintre comportament și context. Înțelegând
aceste relații omul își poate da seama dacă un anumit comportament al său a fost autonom sau
a avut loc datorită unor condiții externe date. El sugera că omul ar trebui să-și recunoască că
se află într-un șir de condiționări. Astfel, viziunea sa este una predominant deterministă,
deoarece un om cu anumite particularități (genetice), cu un anumit trecut/experiență, într-un
anumit context, se presupune că va da invariabil același răspuns. Orice comportament al
omului este unul determinat indiferent de faptul că omul este conștient sau nu și acceptă sau
nu acest lucru.
Într-o oarecare măsura Skinner a considerat insuficientă abordarea lui Watson care lua în
calcul doar comportamentele. Skinner menționa că și anumite evenimente fiziologice sau
conținuturi subiective pot fi analizate dar cu condiția ca acestea să fie înregistrate pentru a
putea fi analizate obiectiv.
Studiul personalității este posibil din perspectiva comportamentalistă doar dacă ar fi
vorba de o examinare sistematică a istoriei "învățărilor" avute de o persoana (o listă a
consecinăelor pozitive și negative din trecut) și a fondului genetic al acesteia, doar astfel s-ar
putea da o estimare despre posibilitatea de a reacționa a persoanei. Idea unei "personalități"
sau alte instante psihice care ar ghida comportamentul uman este văzuta de
comportamentaliști ca neștiințifică. Pentru comportamentaliști abordarea lui Piaget ar fi una
descriptivă dar nu clarifică de ce la o anumită vârstă un copil manifestă un anumit
comportament. Skinner prefera să încerce să explice cum are loc formarea/învățarea unui
comportament și care este contribuția persoanei și mediului sau a celorlalți în acest proces.
Pentru comportamentaliști atât comportamentele agreate social cât și cele dezagreate social se
formează prin aceleași mecanisme iar, pentru înțelegerea lor accentul ar trebui să se puna în
primul rând pe influența mediului și mai puțin pe persoană. Ei nu agrează explicațiile care
apelează la instanțe psihice deoarece le considera neștiințifice. Dar Skinner, a apreciat
îndeosebi contribuția lui Freud privind mecanismele de defensă pentru că a considerat că

29
acestea pot fi explicate și prin intermediul condiționăriilor și nu doar prin intermediul unor
conflicte între instanțe psihice (ex., sublimarea)
Pentru comportamentaliști există două feluri de comportament, unul reactiv la stimulii
percepuți și un al doilea, declanșat în absența unor stimuli exteriori cu dorința de a obține
anumite consecințe. Primul comportament poate fi modificat prin condiționarea clasică, al
doilea comportament poate fi modificat prin condiționare operantă (răspunsul pozitiv
favorizează repetarea comportamentului, îl întărește; opusul are loc în cazul consecințelor
negative).
În cazul condiționării operante se subliniază prezența a trei componente: contextul,
comportamentul și consecințele. Din nevoia de a explica comportamentele mai complexe,
comportamentalisții au făcut mai multe clarificări:
- prin discriminare persoana învață să evalueze contextul astfel încât ajunge să știe când
inițierea unui anumit comportament duce la obținerea consecințelor dorite. Comportamentul
ghidat de anumite repere din context se consideră a fi controlat de existența acestor repere.
- comportamentul poate fi condiționat și prin oferirea unor stimulente ("prompts")
asociate cu exprimarea unei anumite expectante (x face lui y un serviciu menționând că ar
dori să obțină un anumit comportament din partea lui). Dar, încurajările pot să fie asociate și
cu anumite consecințe negative.
- un stimul poate fi asociat în mod repetat cu un anumit context dar dacă asocierea apare
și în legătura cu un nou context deși nu a existat o condiționare în acel sens, se vorbește de o
generalizare a stimulului. Generalizarea este opusă discriminării.
- stingerea condiționării se face prin ignorare sau impunerea unei alternative
- formarea, se referă la întărirea unor comportamente inițiale și intermediare, care sunt
aproximări succesive, pentru a ajunge la un rezultat final complex.
- programul întăririi poate fi continuu (fiecare comportament este urmat de recompensă -
crește rata apariției comportamentului dar și a reacțiilor emoționale/iritației cand se întrerupe
oferirea de întăriri) sau intermitent/parțial (crește rezistența la stingere a comportamentului).
întăririle parțiale se pot face în două modalități: după un număr oarecare de comportamente
sau după anumite perioade.
- procesul de auto-control, se referă la decizia unei persoane de a face diverse modificări
asupra stimulului sau a propriei persoane pentru a evita sau facilita un anumit comportament.
Acest proces are mai multe forme:
= blocarea unui comportament prin acțiune asupra propriei persoane
(prevenirea unei situații sau ieșirea dintr-o situație, având ca scop evitarea apariției
unui comportament)
= apelul la ajutoare fizice (folosirea de substanțe sau obiecte care ajută la
realizarea unui comportament)
= schimbarea condiției stimulului (ex., prevenirea unui comportament prin
diminuarea intensității sau îndepărtarea unui stimul care îl declanșează)
= controlul emoțiilor (inducerea calmului sau excitației pentru a ușura
realizarea unui comportament)
= alegerea unor comportamente alternative pentru a evita un comportament
considerat mai puțin potrivit
= auto-întărirea, oferirea sieși de recompense pentru un comportament reușit
= auto-pedepsirea, impunerea de penalități propriei persoane ca urmare a unui
comportament pe care persoana nu l-a inițiat, nu l-a dus la dus până la final, nu la
finalizat conform unui standard, etc.

30
 Metoda de cercetare preferată de Skinner a fost experimentul cu animale deoarece
considera că acestea sunt mai simple și permit mai ușor surprinderea unor principii de bază;
urmând ca apoi aceste rezultate să fie verificate și în cazul oamenilor.

Teoria comportamentală a contribuit atât la domeniul educației cât și la cel clinic

(formularea unor abordari/tratamente), diverse tehnici având diverse rezultate:
- procedura redirecționării (se direcționează spre alt comportament)
- procedura observației contingente (se blochează un comportament și se încurajează un
altul)
- întărire diferențială a comportamentelor (se pune accent pe favorizarea
comportamentelor dorite)
- proceduri de auto-gestionare. În școli s-a aplicat o tehnică prin care conformarea la un
anumit model comportamental dădea dreptul la anumite avantaje, la alegere. În domeniul
clinic s-a aplicat sub forma "sistemului jetoanelor" (token economy).
- modificarea obișnuințelor (gestionare balbism)
- utilizarea tehnicilor aversive (Skinner considera că pe cât posibil, mai ales în domeniul
educației, ar trebui aplicate selectiv sau chiar evitate)

In mod interesant și Skinner, la fel ca și Platon, a fost interesat de idea bunei gestionari a
societații, discutand despre necesitatea unei tehnologii științifice a comportamentului, și a
scris chiar și o carte, "Walden Two", dedicată acestui subiect. În acest context merită amintit
și faptul că încă din antichitate (Platon) și în mod accentuat în sec. XIX și primele decenii ale
sec. XX se manifestă idea eugeniei, care prin teorie și practică dorea îmbunătățirea naturii
umane. Iar, aceasta teorie a fost susținută și de o parte dintre comportamentaliști.

Critica teoriilor comportamentaliste a condus la apariția teoriilor cognitive iar mai tarziu,
teoriile comportamentaliste și cele cognitive au influențat dezvoltarea teoriilor învățării
sociale (Julian Rotter și Albert Bandura).

5. Teoria cognitivistă

Această abordare a pus accent pe gândurile și ideile, conștiente sau care pot fi
conștientizate, pe care un om le are despre sine, despre ceilalți și despre lume, fiind interesată
de felul în care oamenii colectează și prelucrează informații. Mai multe teorii au analizat
gândurile omului dar teoria constructelor personale propusă de George Alexander Kelly se
remarcă în mod distinct.

5.1 George Alexander Kelly (1905-1967)

Avea cunoștință de ideile curentului psihanalitic dar experiența l-a făcut să fie sceptic
asupra lor, considerând că efectele pe care natura și societatea le au asupra oamenilor îi
influențează pe aceștia mai mult decât forțele libidinale.
Idea constructelor personale a apărut din observația că oamenii erau preocupați de
simptome (ex. anxietate, sentiment de inferioritate) de care aflau din lecturi sau din modul în
care erau descrise comportamentele altora. El a remarcat că aceste concepte influențau felul în
care oamenii îi vedeau pe ceilalți sau pe sine, ajungând eventual chiar și la asumarea
respectivelor simptome. Kelly a fost interesat și de felul în care limbajul și rolurile sociale
influențează comportamentul persoanei iar acest fapt a contribuit la alcătuirea teoriei sale.
Spre deosebire de comportamentaliști care sugerau că orice comportament este rezultatul
experienței cu mediul, teoria constructelor susține că stimulii exteriori nu sunt singurii care

31
declanșează comportamente, oamenii fac de asemenea și interpretări care îi influențează în
acțiunile lor. În plus, aceste interpretări se pot modifica.
În replică, comportamentaliștii au amintit că și interpretările sunt făcute tot pe baza
experiențelor anterioare. Chiar dacă dezbaterea poate continua, idea introducerii acestor
evaluări, numite "constructe", este un fapt nou mai ales că teoria a fost formulată în așa fel
încât să permită o abordare științifică și testabilă.
Constructivismul vede fiecare persoană ca pe un mic cercetator. Fiecare încearcă să
înțeleagă ce se întamplă în mediu sau ca efect al propriilor comportamente, să construiască un
model predictiv iar pe baza acestuia să găsească o cale de a controla și optimiza obținerea
rezultatelor dorite.

Caracteristicile constructelor:
- exista o ierarhie a constructelor. Un construct supra-ordonat poate conține unul sau mai
multe constructe sub-ordonate. Odată ce persoana ia o anumita decizie în vederea unei
activități, ea va trebui să decidă și asupra unor aspecte mai mărunte care trebuiesc îndeplinite
pentru finalizarea activității principale. În mod evident, multe dintre analizele făcute și
deciziile luate pot fi greșite pentru că se pleacă de la premize greșite dar, aceasta nu
diminuează faptul că persoana consideră aceste premize ca fiind reale. Realitatea subiectivă a
percepției/evaluării este ceea ce contează pentru înțelegerea persoanei din punct de vedere
cognitivist.
- o structura minimală a constructului ar trebui să cuprinda cel puțin 3 elemente în relație
de similaritate și opoziție (două în congruență dar în contrast cu al treilea). Ex., a spune ca un
om este aici presupune faptul că el nu este în altă parte.
- constructele se manifestă ca discriminări făcute pe baza experiențelor dar care preced
sau pot fi lipsite de formularea lor explicită (ex., cineva poate avea o preferință deși niciodată
nu a conștientizat ca o are).
- exista constructe centrale și periferice. Cele centrale sunt reprezentate de convingeri și
credințe ce alcătuiesc identitatea personală și sunt greu de modificat. Cele periferice pot fi
orice credințe sau preferințe care nu se referă la aspecte existențiale profunde și ca urmare pot
fi modificate mai ușor.
- constructele se diferențiază în funcție de numărul de alte constructe cu care se asociază
(range of convenience) și de posibilitatea de includere a unor noi sub-constructe
(permeability). Astfel, există mai multe feluri de constructe:
= pre-emptive. Elementele acestui tip de construct nu fac parte decât dintr-un
singur construct (nu le împărtășesc cu alte constructe)
= constelație. Elementele acestui tip de construct pot face parte din mai multe
constructe dar toate aceste constructe se referă la același domeniu.
= propoziționale. Constructul poate fi legat de orice tip de construct.

Kelly credea că omul se comportă în funcție de expectanțele sale, care sunt baza
motivațională a comportamentului și sursa care stă la baza construirii constructelor. Plecând
de la această presupunere, autorul a alcătuit o lista de corolare:
- construcție: la apariția unor evenimente similare cu altele din trecutul ei persoana poate
să anticipeze cum va reacționa
- individualitate: constructele sunt individuale, fiecare persoana le face în felul său
- organizare unică: organizarea constructelor este specifică pentru fiecare persoană
- dihotomie: constructele sunt polare, o opinie despre un element presupune o opinie și
despre opusul său

32
 - alegere continuă: oamenii sunt permanent în postura de a alege între polii constructelor,
între a face sau a nu face ceva. Părerea sa era că în general oamenii aleg acțiunea, aleg
varianta de a-si îmbogăți experiența
- extindere: constructele se pot aplica la situații multiple sau la o situație unică
- experiență: constructele sunt testate permanent pentru că oamenii doresc să fie siguri că
încă sunt valide
- modulare: constructele se pot modifica dacă apar experiențe noi
- fragmentare: constructele sunt în perpetuă actualizare, într-un sistem subsistemele se
pot afla în conflict și aceasta conduce la comportamente inconsistente.
- similaritate: cei ce interpretează o situație la fel vor avea comportament similar
- socializare: dacă cineva înțelege constructele unei alte persoane poate alege să își
adapteze comportamentul la acestea. În acest context se amintește și de constructe de roluri de
bază (core role constructs), este vorba de situații între parteneri: ei pot alege să valideze sau să
invalideze imaginea pe care partenerul/partenera încearcă să o transmită.
Pentru Kelly dezvoltarea personalității însemna creșterea înțelegerii prin efortul continuu
de definire și elaborare de noi constructe care să acopere toate aspectele traite. Aceasta
tendință era considerată ca fiind înnăscută. Pentru el, omul nu caută maximizarea plăcerii sau
evitarea durerii ci dobândirea unei înțelegeri cât mai bune.
Cel mai cunoscut model prin care se presupunea că persoana utilizează informația din
mediu pentru a decide asupra alegerii unui anumit comportament cuprindea trei etape (C-P-
C):
- circumspectie: persoana ia în calcul orice contruct disponibil, posibil util într-o situație
dată
- preempție: persoana reduce lista doar la acele constructe cele ce sigur pot avea succes
- control: se alege un singur construct, considerat cel mai util, care va determina
comportamentul persoanei.
Pentru cunoașterea persoanei Kelly utiliza: interviul, scurte auto-descrieri și un test (Role
Construct Repertory). Testul a fost folosit și pentru a identifica două tipuri cognitive: complex
și simplu. Cel complex era capabil să surprindă diferențe în oameni în timp ce cel simplu avea
o oarecare inabilitate în această direcție. Dar, validitatea testului depindea de experiența celui
ce făcea interpretarea.
Referitor la psihopatologie Kelly considera că bolnavul este persoana care continua să
folosească constructe ce nu mai sunt valide sau, în cazul psihoticilor, să folosească constructe
foarte vagi, slab conturate.

Poate cele mai relevante critici aduse teorie sale au fost acelea că a abordat personalitatea
umană cu prea mult optimism (fără a avea un eșantion reprezenativ) și că nu a discutat despre
motivație și emoție.

6.Teorii sociale

Teoriile sociale au preluat influențe de la teoriile comportamentale și cele cognitive.

6.1 Julian Rotter (1916-2014) Teoria învățării sociale

Teoria personalității elaborată de Rotter pune accent pe învățare și pe influențele sociale
deoarece considera că aproape orice comportament uman provine din învățarea ce are loc prin
interacțiunea cu alți oameni. Această abordare considera că pentru a înțelege deciziile și
comportamentele actuale este nevoie să fie cunoscute experiențele trecute relevante dar,
credea că psihanaliza ar merge prea departe în acest sens. Personalitatea este văzută ca un

33
sistem complex și interdependent în care experiențele trecute și prezente se influențează
reciproc iar, diverse comportamente sau stimuli pot ajunge să conlucreze pentru atingerea
unui scop. Privind motivația, Rotter a fost influențat de Tolman și Hull și credea că orice
comportament are un scop. Iar privitor la acest scop, viziunea sa este influențată de Skinner,
omul prin comportamentele sale, ia act de experiențele trecute, dorind să-și maximizeze
beneficiile și să reduca efectele negative.

Conform teoriei învățării sociale, probabilitatea ca un comportament să se manifeste într-

o situație dată depinde de expectanța că acel comportament să conducă la anumite rezultate
(reinforcements). Această supoziție face apel la patru elemente importante:
- probabilitatea angajării unui comportament ar depinde atât de caracteristicile situației
(pdv comportamentalist) cât și de interpretarea pe care persoana o face situației sau
comportamentelor altor persoane (pdv cognitivist).
- expectanța este o evaluare cognitivă bazată pe experiența trecută. În teoria învățării
sociale se vorbește de trei feluri de expectanțe:
= simple cogniții sau etichetări a unor stimuli
= anticiparea unui eveniment/beneficiu/pedepse ca și consecință a
comportamentului ales
= anticiparea unui lanț de evenimente (beneficii, pedepse) ca și consecință a
comportamentului ales
Expectanțele pot să difere și în ceea ce privește:
= gradul lor de generalitate. Unele se vor referi doar la o situație
specifică în timp ce altele se vor referi la mai multe situații din același domeniu
(sau, chiar din domenii diferite). Cei care au expectanțe mai generale au un
spațiu de manevră mai mare (freedom of movement).
= intensitate. Există un scop minim (minimal goal) de la care omul se
simte mobilizat. Uneori acest scop minim este ales nerealist (Adler).
- rezultatele dorite sunt influențate de preferințele persoanei, nu toată lumea are aceleași
preferințe și la aceași intensitate.
- situația (psihologică), se referă la felul în care persoana percepe o situație obiectivă.

Un concept important, introdus de Rotter odată cu teoria sa, a fost cel de poziție a
controlului (locus of control), ca expectanța generalizată ce se referă la abilitatea de a gestiona
diverse situații. Există două variante: internă și externă. Cei aflați în poziția internă consideră
că atunci când se mobilizează pot influența mersul lucrurilor, cei situați în poziția externă cred
că indiferent de ce ar face nu pot controla ceea ce se întamplă (și nici rezultatele obținute).
Felul în care adulții din viața unui copil sunt pozitionați, intern sau extern, influențează adesea
și poziția adoptată de copil făcându-l să adopte o atitudine similară.
De-a lungul vieții s-a constatat că poziția internă devine mai comună odată cu
maturizarea, până la vârsta adultă, rămâne constantă o perioadă iar odată cu trecerea către
vârsta a treia are loc o deplasare către poziția externă. Această transformare ce are loc în cazul
vârstnicilor poate fi adesea stopată sau întârziată de un nivel mai crescut al educației și de
existența convingerilor religioase.
Desi poziția internă pare preferabilă deoarece este asociată cu rezultate mai bune în
școală, carieră, familie și societate, ar trebui adăugat că ea poate ascunde o orientare
compulsivă și că este preferabilă atât timp cât conduce la rezultatele dorite sau la acceptarea
ajustărilor necesare; altfel, în caz de insucces cei ce au o poziție internă este posibil să își
asume o responsabilitate exagerat de mare ce poate conduce la trăiri negative sau diverse
tulburări. Există avantaje și dezavantaje asociate cu ambele poziții și de aceea o persoană

34
echilibrată ar trebui să aibă abilitatea de a opta pentru oricare dintre cele două în funcție de
caracteristicile situației cu care se confruntă.

În ceea ce privește dezvoltarea personalității, teoria învățării sociale consideră că aceasta

depinde de multitudinea, diversitatea și calitatea experiențelor pe care o persoana le are cu
ceilalți. Primele scopuri în viață sunt generate de nevoi (fiziologice) iar părinții sau îngrijitorii
copilului sunt cei reduc tensiunile povocate de aceste nevoi. Deoarece copilul depinde de
aceste persoane ele devin importante în viața sa și se poate întâmpla ca alte persoane ce
seamănă într-un fel sau altul cu primii adulți din viața copilului să fie percepuți și evaluați la
fel (generalizare a stimulului).
Limbajul este văzut ca foarte important deoarece permite oferirea de laude, critici,
indicații, soluții, clarificări privind anumite discriminări ori generalizări necesare dar, și
setarea ori ajustarea expectanțelor copilului. Astfel de influențe prin intermediul limbajului
pot proveni de la adulți, persoane de aceași vârstă sau din alte surse, familia și școala fiind în
opinia lui Rotter cele mai importante. De asemenea, el considera că o personalitate sănătoasă
s-ar dezvolta dacă copilul este încurajat să fie tolerant, deschis față de alții și să se identifice
cu aceștia, în caz contrar existând posibilitatea apariției unor atitudini sau comportamente
antisociale. Dar în dezvoltarea personalității nu doar neglijarea și respingerea sunt văzute ca
surse de risc ci și indulgența și protecția exagerată. Acestea influențează nivelul expectanțelor
și relaționarea cu ceilalți afectând capacitatea de adaptare la ceilalți și capacitatea de a obține
rezultatele dorite.
Din perspectiva acestei teorii problemele de ajustare a comportamentului rezultă din
relațiile avute cu ceilalți iar pentru a se corecta, persoana trebuie să învețe să inițieze și să
întrețină altfel de relații. Maladaptarea se poate manifesta în multe feluri: incapacitate de a
face discriminările necesare, sentimentul unui spațiu de manevră redus, nevoie exagerată de
valoare, blamarea altora pentru propriile greșeli (ceea ce conduce la incapacitatea de a se
corecta), expectanțe prea joase sau prea ridicate în raport cu situația dată, generalizări
nepotrivite, dorința de recompense imediate (deși pe termen lung aduc multe probleme) și
altele. În viziunea lui Rotter pentru a ajunge la o personalitate echilibrată este nevoie nu doar
să se corecteze comportamentele nepotrivite ci și să fie învățate cele potrivite.

6.2 Albert Bandura (1925- ) Teoria social cognitivă

La fel ca și Skinner, Albert Bandura a dat atenție comportamentului dar, spre deosebire
de acesta credea că factorii cognitivi mediază între stimuli și răspuns. La fel ca și Rotter,
Albert Bandura a scris despre teoria învățării sociale și a credea că interacțiunea complexă
dintre influențele externe (experiențe trăite ca și evenimente obiective, măsurabile) și
procesele mentale stau la baza generării comportamentelor. Spre deosebire de Rotter, în
aceste relații Bandura a considerat procesele cognitive nu un fenomen marginal ci unul
central, ele fiind văzute ca prime cauze ale comportamentului.
Bandura a propus idea unei influențe reciproce între cogniție/alte procese interne,
comportament și influențele externe. Conform acestei abordări, oamenii nu sunt simple mașini
de răspuns la stimulii exteriori deoarece, recompensele/pedepsele ce urmează unui
comportament conțin informații ce sunt analizate; și astfel, prin procesele cognitive oamenii
își crează și aleg un anumit mediu iar apoi influențează cum acești factori externi vor fi
percepuți, interpretați, integrați și folosiți. Percepția (pozitivă/negativă) a rezultatelor
comportamentului poate determina oamenii să încerce să schimbe mediul sau
comportamentul.
Pentru a da conținut teoriei sale Bandura a adus în discuție mai multe concepte și
explicații:

35
 - omul își crează o "copie" a realității prin reprezentări verbale și imaginare simbolice.
De aceea, el nu are nevoie permanentă de interacțiune cu mediul și nu va acționa obligatoriu
prin metoda încercare-eroare deoarece având la dispoziție copia simbolică a realității el poate
verbaliza o problema ori situație iar în mod imaginar poate testa diferite soluții și doar cea mai
bună dintre ele va fi exprimată în comportament.
- comportamentele pot apare nu doar ca reacții la influențele exterioare ci și ca urmare a
anticipării unor rezultate.
- spre deosebire de Skinner, Bandura credea că percepția unui efect pozitiv sau negativ al
comportamentului nu influențează în mod automat comportamentul. Uneori un comportament
poate continua în ciuda unor efecte considerate negative sau un alt comportament poate fi
întrerupt deși oferă plăcere.
- un comportament poate fi învățat chiar și în absența unei interacțiuni cu mediul
respectiv adică, în lipsa unor întăriri sub forma de recompense sau pedepse. El a propus
învățarea prin observație (omul vede ce efecte au comportamentele altor persoane și poate
decide dacă va încerca și el același comportament în aceleași condiții). O persoană învață din
modelul de comportament manifestat de o altă persoană.
- învățarea prin observație poate conduce la imitarea unor comportamente. Nu toate
modelele de comportament pe care le întâlnește un om sunt ideale și ca urmare nici imitarea
lor nu este întotdeauna de dorit. Uneori oamenii învață și imită comportamente greșite
(vicarious reinforcement).
- omul învață din experiență proprie (mastery experiences) sau din experiența altora
(vicarious experiences)
- omul își construiește mental anumite expectanțe privind propria capacitate și eficiență
de a executa anumite comportamente și de a obține anumite rezultate (efficacy expectations).
Aceste convingeri rezultă din mai multe surse:
= succesele/eșecurile anterioare. Succesele tind să creeze convingerea unei
eficiențe ridicate iar eșecurile tind să creeze convingerea unei eficiențe scăzute.
Odată instalată una din aceste convingeri, un succes sau insucces ocazional nu
schimbă convingerea avută. Convingerea se poate schimba doar dacă de mai multe
ori rezultatele infirmă convingerea avută.
= de asemenea, lauda primită pentru anumite rezultate crește sentimentul unei
eficiențe ridicate.
= observarea cuiva care îndeplinește cu usurință anumite comportamente
(complexe) face ca observatorul să aibă o expectanță crescută că poate îndeplini cu
succes comportamentul observat. Pe de altă parte, când vine vorba de observarea
unor eșecuri, are loc o scădere a expectanței privind propria eficiență mai des atunci
când observatorul crede că persoana observată a depus eforturi considerabile și are o
competență similară sau mai mare decât a sa.
= derivată din observație este compararea cu ceilalți; obținerea unor rezultate
mai bune decât colegii sau diverși concurenți crește nivelul perceput al eficienței.
= aplicarea persuasiunii. Uneori oamenii pot fi convinși că pot face sau nu pot
face anumite lucruri. Utilitatea persuasiunii depinde de direcția în care se aplică și de
adaptarea ei la realitate. În mod optim, persuasiunea ar trebui să convingă omul să
execute anumite comportamente pozitive pe care chiar le poate face dacă se
mobilizează și, să o descurajeze de la diverse comportamente negative. Dar,
persuasiunea urmată de eșecuri sau persuasinea aplicată în vederea blocării oricărui
comportament duce cel mai adesea la o expectanță scăzută a propriei eficiențe.
= tensiune emoțională. De obicei, cu cât un om se simte mai tensionat cu atât
mai mult expectează să aibă rezultate mai slabe, iar cu cât se simte mai calm în fața
obstacolelor cu atât mai mult crede este capabil să le depășească.

36
 Ca și concluzie, persoanele care se simt eficiențe își planifică cu mai mult calm
strategia unui comportament, dau atenție aspectelor relevante și se controlează mai
bine în multe aspecte ale vieții (sănătate, școală, profesie).

Pentru a-si argumenta parte dintre concepte, Bandura a imaginat și aplicat experimentul
păpușii Bobo. Experimentul are două etape, iar prima etapă are 3 stadii:
Etapa 1.
- în prima etapă mai multe grupuri de copii văd un film de câteva minute în care o
persoana matură aplică patru comportamente agresive diferite (fiecare însoțit de anumite
verbalizări) la o păpușă de plastic de mărimea unui adult.
- un grup de copii este numit grup de control iar aceștia rămân doar cu vizionarea
primului film. Unui al doilea grup pe lângă primul film i se arată și un al doilea film în care
persoana matură din film este lăudată pentru cele făcute. Unui al treilea grup de copii i se
arată un al doilea film în care persoana matură este criticată și pocnită cu un ziar făcut sul
pentru tratamentul aplicat păpușii și apoi amenințată că va lua bătaie dacă se mai comportă
agresiv față de păpușă.
- fiecare grup de copii este dus pe rând în camera cu păpușa și lăsați singuri pentru a
vedea ce comportament au față de aceasta. Cei ce au văzut și filmul cu critica/pedeapsa au
fost cei ce au arătat cel mai scăzut nivel de agresivitate față de păpușă. Aceasta prima etapă a
experimentului a arătat că recompensele/pedepsele au efect diferit asupra comportamentului.
Etapa 2.
- fiecare grup de grup de copii este dus pe rând în camera cu păpușa și recompensați dacă
reproduc comportamentul adultului din primul film. Existența acestor recompense a făcut ca
toate cele trei grupuri de copii să se comporte agresiv față de păpușă. Această a doua etapă a
experimentului a arătat că toți copii au învățat prin imitație comportamentul din primul film
dar că în prima etapa ei s-au comportat diferit deoarece la unii le era frică că vor fi pedepsiți.
Experimentul are implicații în viața de zi cu zi și a arătat că expunerea la diverse
comportamente face ca oamenii să învețe acele comportamente iar, ulterior acestei învățări ei
vor trebui să decidă dacă le și imita sau nu. Ca urmare, pedeapsa nu oprește învățarea unui
comportament negativ ci doar manifestarea sa. Este foarte posibil ca atunci când contextul se
modifică, devine mai permisiv sau, apare un caștig ce excede efectul pedepsei,
comportamentul negativ să fie pus în aplicare. Au existat mai multe studii care au constatat că
expunerea la violență (jocuri video, filme, etc.) crește nivelul de agresivitate ale celor expuși.

În viziunea lui Bandura dezvoltarea personalității în primii ani de viață depinde cel mai
mult de modelele oferite de părinți, de cei ce au grijă de copii și de persoanele întâlnite în
procesul de educație. Această situație expune copilul unui efect de modelare multiplu și îi
oferă posibilitatea să imite comportamente diverse sau să încerce să ajungă la ele prin
aproximări succesive. Însă, nu întotdeauna modele sunt demne de urmat iar adesea copilul se
confruntă cu conflicte între adulți, ambele situații complicând alegerile pe care copilul ar
trebui să le facă. În plus, adulții indiferenți, inconsecvenți, cu standarde de evaluare aplicate
aleator/discreționar, sau cei ce exagerează într-un sens sau altul, pot să afecteze negativ
dezvoltarea personalității copilului, adolescentului sau tânărului. Dar, și stabilirea unor
standarde prea înalte, greu și rar atinse, poate aduce dificultăți deoarece oamenii pot deveni
stresați și frustrați de efortul lor continuu depus în încercarea de a ajunge la ele.
Odată cu trecerea de primii ani de viață, personalitatea este influențată și de modelele
promovate social și cultural, care pot fi înclinate pentru anumite comportamente, atitudini,
aparente, și altele, în funcție de diverse criterii (gen, vârstă, clasă socială, etc.) Aceste modele
social-culturale pot să difere de la societate la societate și de la cultură la cultură; în general
această diversitate conduce la situații conflictuale dar cu timpul persoana poate încerca să se

37
emuleze pe anumite modele social-culturale sau poate încerca să-și găsească acea
societate/cultură care promovează modelele pe care le agrează și ea.
Dar persoana, are și posibilitatea auto-modelării. Dacă persoana realizează că poate avea
un comportament agreat social și primește și o recompensă pentru aceasta, ajunge să aibă un
sentiment al eficienței mai ridicat și înclină să repete astfel de comportamente.

6.3 Walter Mischel (1930 - )

Teoria sa se aseamănă atât cu cea a lui Rotter cât și cu cea a lui Bandura; el credea că
factorii cognitivi influențează formarea personalității. A rămas cunoscut pentru experimentul
Stanford în care a testat întârzierea gratificației oferind dulciuri copiilor. A fost preocupat și
de paradoxul consistenței personalității iar pentru a-l rezolva a propus teoria sistemelor de
procesare cognitiv-afective. Comportamentul persoanei este diferit în situații diferite dar
schimbarea are un sens; astfel, persoana manifestă un pattern al variabilității. Accentul se
pune nu pe trăsăturile persoanei ci pe ceea ce face persoana. Introduce conceptul de unități
cognitiv-afective care, ar include toate aspectele ce i-ar face pe oameni să interacționeze cu
mediul în baza unui pattern stabil de variație:
- strategii de codare, cum se încadrează în diverse categorii informația provenită de la
stimuli, cum se transformă acești stimuli în constructe personale. Oameni diferiți codează
diferit dar chiar și același om poate coda diferit în situații diferite.
- competențe și strategii de autoreglare. Omul se comportă în baza a ceea ce crede că
poate face, oamenii cred că se pot baza pe ceea ce consideră că sunt competențele lor.
Strategiile de auto-reglare permit oamenilor să își planifice, inițieze și mențină
comportamentele chiar și în condițiile în care nu există o condiționare semnificativă din
exterior.
- expectanțe și credințe. Expectanțele sunt construite pe baza experiențelor anterioare. Ele
sunt de două feluri:
= expectarea unor rezultate în urma unui comportament
= expectarea unui eveniment după observarea unor elemente precedente
- scopuri și valori. Acestea se reflectă în interese și preferințe. Oamenii nu doar
reacționează ci pot avea scopuri care presupun realizarea unui plan și crearea unor situații
favorabile pentru a-le atinge.
- răspunsuri afective. Elementele cognitive (competențe, expectanțe, scopuri) sunt
asociate adesea cu afecte (plăcere, neplăcere etc.)

7. Teoriile trăsăturilor de personalitate

Cel mai probabil sub influența multiplelor liste de trăsături asociate cu temperamentele
au evoluat și teoriile de personalitate care au considerat trăsătura ca element definitoriu al
personalității umane. Pentru unii autori aceste trăsături erau considerate înnăscute, și ca
urmare mai aproape de temperament, pentru alți autori diversele trăsături de personalitate
puteau fi un produs al interacțiunii cu mediul și ca urmare ele erau mai degrabă apropiate de
obișnuințe, atitudini și caracter. Spre deosebire de o parte din tipologiile inițiale, în care un
om putea aparține unui singur tip, teoriile trăsăturilor de personalitate au susținut idea că
diversele trăsături pot fi prezente, în grade variabile, la toți oamenii.

7.1 Gordon. W. Allport (1897 -1967)

A studiat psihologia iar ca tânăr a avut ocazia să-l cunoască pe S. Freud; întâlnirea dintre
ei l-a impresionat negativ și l-a făcut să creadă că uneori se exagerează cu profunzimea

38
analizei și că este posibil ca oamenii să fie mai bine înțeleși dacă li se analizează motivele
conștiente înaintea celor inconștiente. Pentru Allport, personalitatea are în centru o structură
ce se dorește unitară deoarece încearcă să integreze cât mai multe din elementele relevante
pentru funcționarea persoanei dar, nu are o continuitate neîntreruptă. Omul se află permanent
într-o stare de devenire. Considera că, în copilărie personalitatea este ghidată de nevoi
fiziologice și reflexe în timp ce în perioada adultă personalitatea este ghidată de nevoi
psihologice; iar, experiențele copilăriei nu au un rol decisiv în conturarea personalității adulte
(principiul autonomiei funcționale)
Analizând ideile lui Allport se pot constata reacții față de teoria psihanalitică sau
comportamentală:
- inconștientul are importanță pentru cei cu tulburări psihice dar adulții sănătoși și
echilibrați emoțional funcționează rațional, conștient, și capabili să-și înțeleagă și să-și
controleze trăirile, motivațiile și comportamentul.
- omul nu este motivat de conflicte și experiențe din copilărie sau de trecut ci de ceea ce
se întâmplă în prezent și de felul în care își înțelege viitorul.
- studiul personalității nu se putea face studiind persoane bolnave, copii sau animale;
pentru el, studiul personalității se referea doar la adulți sănătoși.
Pe de altă parte, considera că fiecare om trebuie analizat singular și nu era interesat să
găsească reguli generale care se aplică la toți oamenii. În legătură cu aceasta, a discutat despre
modul în care se poate face studiul omului:
- abordarea idiografică; analiza în amănunt a unei persoane (studiu de caz)
- abordarea nomotetică; presupune găsirea regulilor, punctelor comune, pe care le
împărtășesc mai multe persoane.
În studiile sale Allport a fost metodic, a adunat câteva zeci de definiții ale personalității
înainte de a formula o definiție proprie și a trecut în revistă mii de termeni care pot defini
trăsături umane.

Pentru Allport trăsăturile de personalitate se manifestă ca predispoziții comportamentale

ce conduc la răspunsuri aproximativ asemănătoare la stimuli diferiți. El caracterizează
trăsăturile de personalitate astfel:
- sunt reale și nu constructe teoretice sau etichete comportamentale
- ele sunt și cauze ale comportamentului (nu doar mediază răspunsul la stimuli)
- pot fi surprinse prin metoda observației
- trăsăturile se pot suprapune în grade variabile (ex., supărarea și tristețea)
- în contexte diferite aceași persoană poate manifesta trăsături diferite

Persoana are mai multe tipuri de trăsături:

- trăsăturile comune. Sunt împărtășite de mai mulți oameni din același grup, familie,
cultură; caracterizează un grup de persoane.
- trăsăturile individuale (numite și predispoziții individuale) caracterizează o persoană.
= trăsături cardinale: afectează orice latură a vieții unui om (ex., pasiunile). Nu
sunt prezente la toți oamenii
= trăsăturile centrale: 5-10 trăsături care explică cele mai frecvente
comportamente ale unei persoane
= trăsături secundare: se manifestă rar, cu intensitate redusă, referitor la o temă
restrânsă/intimă
Pe lângă trăsături persoana manifestă și obișnuințe și atitudini:
- obișnuințele au impact mai redus și sunt răspunsuri automate la stimuli specifici.
Gruparea mai multor obișnuințe poate duce la apariția unei trăsături.

39
 - atitudinile se asemănă cu trăsăturile dar spre deosebire de acestea, se referă întotdeauna
la un obiect, categorie sau temă anume și implică o evaluare/poziție pozitivă sau negativă.

În centrul personalității Allport pune conceptul de Proprium, ce ar include atitudini,

percepții și intenții distinctive, ce au ca scop satisfacerea laturii afective. Acest concept este
oarecum echivalent cu conceptul de Sine sau Eu din psihanaliza dar Allport l-a preferat
deoarece credea că în psihanaliza conceptele erau utilizate deja cu prea multe sensuri. La
omul matur și sănătos acest Proprium este funcțional autonom de trăirile din copilărie, nefiind
influențat de ele. Autonomia se realizează în două feluri:
- autonomie funcțională perseverativă; se întâlnește în cazul obișnuințelor, când omul
repetă un comportament deși nu mai este consolidat prin recompense sau pedepse.
- autonomie funcțională propriată (de la Proprium); apelează la motive unice pentru
fiecare și se referă la imaginea de sine, stil de viață, valori sau principii personale. Este vorba
de un proces de organizare și funcționare a persoanei care contribuie la consolidarea
sentimentului de sine. De aceea, Allport susține că omul este motivat să facă ceea ce știe să
facă cel mai bine. El considera că motivația persoanei are trei niveluri: prima oară omul este
motivat de necesitate și atinge un nivel adecvat de performanță apoi, chiar dacă necesitatea
dispare, omul tinde să atinga un nivel ridicat de performanță (mastery/competence). La
ultimul nivel se caută obținerea unei consistențe și integrări a personalității, se promovează
acele comportamente care cresc calitatea imaginii de sine.
Allport considera că diverse comportamente ce sunt rezultate din (sau influențate de):
nevoi fiziologice, reflexe, temperament, inteligență, sublimări ale sexualității sau nevroze, nu
sunt controlate de motivația funcționării autonome.

El a clasificat trăsăturile și după alte criterii. Astfel, a identificat:

- trăsături stilistice (mai puțin intense, ex.: politețea).
- trăsături motivaționale (mai intense, împing la un comportament, ex.: foamea)
La fel și în cazul comportamentelor:
- comportamente spontane, mai puțin conștientizate, care nu au scop în sine și pun în
evidență trăsăturile de personalitate;
- comportamente (coping behaviors) orientate conștient și strict spre obținerea unor
rezultate.

Stadiile dezvoltării personalității, Proprium-ului, imaginate de Allport:

- înainte de apariția Proprium-ului există un stadiu lipsit de consțiință de sine. Se
reacționează reflex, automat pentru a reduce tensiunea și a maximiza plăcerea. Este o perioadă
în care comportamentul este condus de informația genetică, de necesități și nu de Eu sau
personalitate deoarece astfel de instanțe încă nu ar exista. Apoi apar mai multe etape de
dezvoltarea a Proprium-ului în care Allport susține că toți copii acționeaza în baza unor
necesități și repere de tipul "trebuie/nu trebuie" preluate de la figurile cu autoritate din viața
lor și suferă de rușine și vinovăție dacă nu pot face ceea ce se cere din partea lor. Ei încă nu ar
fi capabili să judece corectitudinea cerinței ce li se impune și concomitent să își construiască o
traiectorie de dezvoltare bazată pe propriile judecăți. Abia în perioada adultă, pe lângă că ia în
calcul ce se cere de către ceilalți, persoana își pune problema a ceea ce ar fi de dorit din
perspectiva propriei persoane și se trece la un mod de funcționare autonom. Allport a dorit să
imagineze o teorie care, spre deosebire de psihanaliza și comportamentalism, lasă omului loc
să creasca nu îl supune unui determinism excesiv.
Primele trei stadii se desfășoară între vârsta de 1-3 ani și copilul manifestă
comportamente care au în primul rând în vedere supraviețuirea sa (satisfacerea necesităților,
recunoașterea și adaptarea la lumea externă sau chiar manipularea ei):

40
 - stadiul Sinelui corporal. Copilul își realizează propria corporalitate și că este distinct de
obiectele și persoanele din jurul său.
- stadiul identității de sine. Copilul devine conștient că identitatea sa rămâne intactă deși
corpul său suferă diverse modificări
- stadiul stimei de sine. Copilul începe să fie mandru de realizările sale.
Următoarele două stadii se desfășoară la vârsta de 4-5 ani.
- stadiul extinderii sinelui. Copii încep să recunoască obiectele și persoanele din preajma
lor
- stadiul imaginii de sine. Copii dezvoltă imagini idealizate asupra propriei persoane și
propriilor comportamente dar în același timp încep să realizeze dacă satisfac sau nu
expectațiile părinților sau, altor adulți semnificativi din viața lor
- stadiul sinelui rațional. Debutează la vârsta de 6-12 ani, copilul începe să aplice
raționamente și gândirea logică pentru a găsi soluții la probleme cotidiene
- stadiul străduinței/ motivației propriate. Începe în timpul adolescenței și se
caracterizează prin formularea unor planuri și scopuri pe termen lung susținute prin motivații
propriate. Adolescentul își poate propune scopuri majore care implică și accentuează
unificarea personalității.
Maturitate: adultul funcționează autonom, rațional și separat de experiențele și
motivațiile din copilărie, pentru a-și construi un stil de viață integrat și în raport direct cu ceea
ce se întamplă în prezentul persoanei. Alte caracteristici ale personalității adulte:
= altruism, sunt preocupați și se implică spre binele altora
= deschidere spre afectivitate pozitivă (iubire, compasiune, toleranță)
= stabilitate emoțională, rezistență la frustrare și acceptarea propriilor greșeli
= percepție realistă a evenimentelor, își dezvoltă abilități și își asumă sarcini
(sunt centrați pe problemă, nu pe sine)
= se percep obiectiv, își văd abilitățile și greșelile, pot râde de sine și acceptă că
mai au de învățat. Percep absurdul vieții fără a se blaza sau renunța.
= au o filosofie de viață unificată care implică o ierarhie valorică stabilă și o
direcție de urmat. Le sunt clari pașii, compromisurile și eforturile de făcut.

Allport credea că religia ajută la obținerea unei filosofii de viață unificate dar făcea
distincție între cei care sunt orientați spre religie extrinsec (îi asocia cu imaturitatea) și cei ce
sunt orientați spre religie intrinsec (îi asocia cu maturitatea).
Având în vedere această perspectivă orientată spre ierarhii valorice, Allport și colegii săi
au identificat mai multe tipuri de valori ce pot fi prezente pentru a motiva viața adulților. Deși
accepta că oamenii pot avea prezente toate aceste valori totuși credea că una sau două dintre
ele sunt dominante în personalitatea fiecăruia:
a) valori teoretice: preocupați de descoperirea adevărului, abordare critică, rațională
b) valori economice: pragmatici, preocupați de utilitate
c) valori estetice: artisti preocupați de formă, armonie și grație
d) valori sociale: orientați spre relații umane, altruism, filantropie
e) valori politice: marcați în eforturile lor de nevoia de putere, influența, prestigiu social
f) valori religioase: interesați de mistic și de înțelegerea unitară a universului.
Orientarea spre aceste valori depinde de vârsta, sex, educație, cultură, etc.

7.2 Teoriile factoriale ale trăsăturilor de personalitate

Allport a adus o contribuție interesantă la studiul personalității dar el a pus accent pe
abordarea idiografică în timp ce alți autori au preferat abordarea nomotetică. În această
direcție au mers: Cattell, Eysenck, McCrae și alții.

41
 7.2.1 Raymond Cattell (1905-1998)
A fost o perioadă sub îndrumarea lui Charles Spearman care a pus bazele analizei
factoriale pentru a studia structura inteligenței. Cattell a preluat această metodă și a aplicat-o
în studiile asupra personalității. Analiza factorială este o tehnică statistică bazată pe calculul
corelațiilor dintre mai multe variabile (în cazul nostru, măsuratori ale unor trăsături de
personalitate). Când coeficientul de corelație dintre rezultatele a două teste de personalitate,
sau mai multe, era ridicat (ex., timiditatea și introversia) Cattell considera că respectivele teste
se referă de fapt la o aceași trăsătură de personalitate sau factor (în termenii analizei
factoriale).

În urma studiilor sale Cattell a ajuns la concluzia că există mai multe tipuri de trăsături:
- trăsături comune. Apar în grade variabile la toți oamenii (ex., extroversia)
- trăsături unice. Apar doar la unii oameni și îi disting de ceilalți (ex., diverse preferințe)
- trăsături ale abilității. De ele depinde eficiența urmăririi scopurilor (ex. inteligența)
- trăsături ale temperamentului. Indică stilul și tonul afectiv al comportamentului.
Emoțiile și sentimentele influențează felul în care oamenii reacționează față de alți oamenii și
diverse situații.
- trăsături dinamice. Stau la baza motivațiilor, intereselor și comportamentelor. Ele sunt
de trei tipuri:
= erg-i, se referă la 11 instincte și impulsuri, înnăscute (ex.: supărare,
curiozitate, sex, etc.), care sunt declanșate de stimuli externi și care încetează după
ce scopul lor este atins.
Erg-ii sunt trăsături sursă constituționale.
= sentimente. Sentimentele sunt trăsături sursă influențate cultural.
= atitudini. Atitudinile sunt constructe ipotetice care intervin între stimulii
externi și un eventual comportament.
Între cele trei există o țesătură dinamică (dynamic lattice) realizată prin relații de
subordonare (subsidiate): atitudinile sunt subordonate sentimentelor iar sentimentele sunt
subordonate erg-ilor. În plus, Cattell menționa că pattern-ul de sentimente al fiecărei persoane
este organizat de un sentiment central, sentimentul de sine (self-sentiment), ce conferă
stabilitate, coerență și organizare trăsăturilor sursă și se reflectă în orice atitudini,
comportamente sau manifestări ale erg-ilor și sentimentelor. Sentimentul de sine este implicat
în satisfacerea trăsăturilor dinamice și astfel controlează întreaga structură a personalității.
- trăsături sursa. Elemente singulare, stabile și permanente care stau la baza
caracteristicilor comportamentului
- trăsături de suprafață. Trăsături, instabile și dependente de context, rezultate din
asocierea temporară a unor trăsături sursă sau elemente comportamentale care au origini
diferite. Exemplu, neuroticism-ul ar combina: anxietatea, indecizia și frica irațională
- trăsături constituționale. Trăsături sursă derivate din origini biologice, nu neapărat
înnăscute (ex., comportamentul influențat de consumul de alcool)
- trăsături influențate de mediul social (comportamentele celorlalți).

Analizând această înșiruire de trăsături se poate constata că ele sunt rezultatul aplicării a
mai multor criterii:
- criteriul frecvenței (unice vs. comune)
- criteriul sursei (înnăscute vs biologice/constituționale vs. dobândite social)
- criteriul stabilității (permanente vs. temporare)
- criteriul activismului (dinamice vs. pasive)

42
 Dezvoltarea personalității conform teoriei lui Cattell presupune mai multe etape:
- copil mic (0-6 ani), marcat de nevoi fiziologice, are loc formarea instanțelor psihice și a
atitudinilor sociale
- copilărie (6-14 ani), începe formarea personalității, caută independența față de părinți și
identificarea cu generația sa
- adolescență (14-23 ani), conflicte legate de nevoia de independență, afirmare de sine și
sexualitate
- maturitate (23-50 ani), marcată de satisfacție/insatisfacție în plan profesional, familial
- maturitatea târzie (50-65 ani), personalitatea se schimbă pentru a se adapta
constrângerilor fizice și circumstanțelor sociale
- bătrânețea (65+ ani), marcată de nevoia de adaptare la pierderea prietenilor, diminuării
importanței carierei și a nivelului statusului social.

Cattell a fost criticat că teoria factorială a trăsăturilor nu ia în calcul influența mediului

asupra comportamentelor. Răspunsul său a fost conceperea modelului econetic prin care pune
în evidență că orice comportament uman este rezultanta unei interacțiuni între trăsături și
situații. Și-a dorit să realizeze o clasificare a tuturor situațiilor și apoi printr-un calcul dinamic
(dynamic calculus) să evalueze interacțiunile dintre trăsături, comportament și situații pentru
a prezice comportamentul uman. Modelul econetic face parte dintr-un sistem de idei amplu al
lui Cattell, viziune care includea o teorie asupra dezvoltării societății, moralității (Beyondism)
și rasei umane (eugenie restrictivă și creativă).
A rămas cunoscut și pentru chestionarul de personalitate 16PF.

7.2.2 Hans Eysenck (1916-1997)

A fost preocupat să identifice trăsături de bază ale personalității și a stabilit patru criterii
pe care aceste trăsături trebuie să le satisfacă:
- să poata fi măsurate
- să fie moștenite genetic
- să aibă justificare teoretică
- să aibă relevanță în plan social

Aplicând aceste criterii a realizat o teorie a 3 superfactori polari:

E - extroversie vs. introversie
N - neuroticism vs. stabilitate emoțională
P - psihoticism vs. controlul impulsurilor
Eysenck considera că primii doi superfactori pot fi găsiți în orice evaluare a
personalității. Ulterior, a adăugat și psihoticismul la teoria sa. Toți acești superfactori ar fi
moșteniți genetic.

A descoperit că introverții au praguri senzoriale mai joase (sunt mai sensibili) decât
extroverții. Neuroticii manifestă anxietate, depresie și sunt tensionati, emoționali, iraționali și
instabili; sunt prea sensibili la stimuli medii ajungând hipersensibili. Psihoticii manifestă
agresivitate, egocentrism, lipsa empatiei, adesea având probleme și cu consumul de substanțe.
Uneori pot fi și creativi. Această creativitate s-ar datora unui stil de gândire (overinclusive)
care ar rezulta în urma unui exces de dopamină și deficit de serotonină.

Eysenck considera că există un sistem ierarhic alcătuit din:

- răspunsuri specifice. Acestea sunt comportamente sau gânduri ce pot avea loc aleator în
cazul unei persoane.

43
 - obișnuințe. Ele sunt comportamente sau gânduri ce, în cazul aceleiași persoane, se
repetă când și situația este aceași. Ex. metodic, nu abandonează; dar și, singuratic, refuză
invitațiile celorlalți
- trăsături. Mai multe obișnuințe alcătuiesc o trăsătură. Ele sunt dispoziții importante și
semi-permanente ale personalității. Ex. primele două obițnuințe din exemplul de mai sus
formează trăsătura perseverenței iar următoarele două obișnuințe formează trăsătura retragerii
sociale.
- tipuri. Acestea sunt alcătuite din mai multe trăsături asociate. Exemplu, trăsătura
perseverenței împreună cu cea a retragerii sociale indică tipul introvert.

7.2.3 Robert R. McCrae ( 1949- ) și Paul T. Costa Jr. (1942- )

Utilizând aceași metoda a analizei factoriale cei doi autori au identificat inițial trei factori
ai personalității iar apoi au mai adăugat alți doi factori și au pus bazele teoriei "BigFive":
- neuroticism; îngrijorat, nesigur, temperamental, vulnerabil
- extroversie; vorbăreț, sociabil, distractiv, pasionat
- deschidere; creativ, independent, curios, curajos
- caracter agreabil; bine intenționat, generos, sensibil
- conștinciozitate; organizat, ambițios, de încredere, harnic
Studiile pe gemeni au arătat că în afara caracterului agreabil care este influențat social
ceilalți patru factori sunt predominant influențați genetic. De asemenea, în alte studii s-a
constatat că extroversia și neuroticismul sunt trăsături stabile în timp.
Teoria a fost dezvoltată ulterior de Michael Ashton, Kibeom Lee și Chongnak Son care
consideră că au identificat un al șaselea factor al personalității: onestitatea.
Plecând de la aceasta, Lee și Ashton au propus un nou model al personalității numit
HEXACO, cu următorii factori: onestitate/modestie, emoționalitate, extroversie, agreabilitate
vs. furie, conștinciozitate, deschidere spre experiențe noi.

Tot plecând de la teoria BigFive, Janek Musek a ajuns la concluzia că cei cinci factori nu
sunt independenți și că ei pot fi grupați în două categorii (stabilitate și plasticitate) care la
rândul lor sunt subordonați unui factor general al personalității.

7.2.4 Arnold Buss (1924- ) și Robert Plomin (1948- )

Acești doi autori au fost interesați de temperamente, privindu-le ca predispoziții
înnăscute spre anumite comportamente. În acest scop au dezvoltat două teste (EAS pentru
adulți și, EASI pentru copii) și au identificat trei temperamente de bază:
- emoționalitate. Acest temperament este văzut polar, la o extremă fiind indiferența iar la
cealaltă sensibilitatea exagerată, nici una dintre ele nefiind de dorit deoarece în mod optim
persoana ar trebui să poată răspunde relativ rapid și adaptativ. Emoționalitatea este alcătuită
din trei componente:
= suferința (mâhnire)
= frica
= furia
Cele trei componente apar atât la animale cât și la oameni. Pentru oameni,
emoționalitatea este o trăsătura relativ stabilă în copilarie și se menține și la vârsta adultă
- activism. Se referă la energia fizică (vigoarea) cu care se manifestă persoana. Se
exprimă în nivelul general al activismului (unii sunt mai agitați, mai rapizi, decât alții). Este o
trăsătură în mare parte moștenită și moderat stabilă în timpul copilăriei și perioadei adulte.
- sociabilitatea. Definește nivelul nevoii de contact și de interacțiune socială. De obicei,
se exprimă în preferința pentru activități de grup sau solitare. Trăsătura este stabilă din

44
copilăria mică și până la vârsta adultă. Aproximativ 10-20% dintre persoane prezintă o
sociabilitate scăzută iar 10% o sociabilitate ridicată, restul având valori situate între aceste
extreme.
Temperamentele sunt înnăscute și se stabilizează mai puternic după vârsta de 3 ani.
Ulterior, exercită influențe multiple și de durată asupra comportamentului inclusiv până la
vârsta adultă.

8. Teoriile umaniste ale personalității

Termenul de psihologie umanistă a fost introdus de G. Allport în 1930. Allport și Henry

Murray sunt cei care au pus bazele teoriilor umaniste iar apoi acestea au fost dezvoltate de
Abraham Maslow și Carl Rogers. În cadrul teoriilor umaniste, deși provine din alte surse, se
discută și despre teoria existențialistă.
Ulterior apariției psihologiei umaniste și existențialiste dar, cu similitutidini majore cu
prima dintre ele, a apărut psihologia pozitivistă. Diferențele între cele două sunt discutabile și
se referă la tipul de abordare, holistă sau reducționistă dar, și la metoda folosită, calitativă sau
cantitativă. Psihologia umanistă își dorea o abordare integrală a omului, să completeze
imaginea omului rezultată din teoria psihanalitică și comportamentală cu alte caracteristici
esențiale naturii umane. O parte dintre umaniști s-au opus folosirii metodelor statistice,
respectiv a metodelor cantitative, deoarece considerau că prin intermediul lor are loc o
dezumanizare și o pierdere a unor aspecte importante pentru înțelegerea psihicului uman. Pe
de altă parte, ca răspuns la existența manualelor psihiatrice DSM și ICD care ajutau la
punerea unui diagnostic și identificarea unor tratamente, psihologia pozitivistă a considerat că
nu este suficient ca starea de bine să fie definită prin absența tulburării și trebuie creată o
psihologie care să se concentreze pe dezvoltarea aspectelor pozitive ale personalității umane.
În acelasi timp, psihologia pozitivistă a dorit să fie mai științifică decât psihologia umanistă și
a apelat la metode statistice cantitative.

8.1 Abraham Maslow (1908-1970)

Este considerat fondatorul psihologiei umaniste și la fel ca și Allport a fost un critic al
psihanalizei și comportamentalismului. Considera că studierea unor organisme imature sau a
celor cu tulburări psihice ar conduce la teorii psihologice deformate asupra psihismului uman
și s-ar neglija analiza întregului potențial uman.

A fost preocupat de motivația umană, de ceea ce îi face pe oameni să evolueze și a

stabilit o listă de nevoi și mai multe caracteristici ale acestora:
- ordinea lor poate depinde de evenimente sociale/istorice sau evenimente din viața
persoanei
- de obicei, o nevoie domină personalitatea.
- nevoile de bază sunt mai puternice și prioritare în comparație cu nevoile mai înalte
- nevoile înalte apar mai târziu în viața omului. Primele două apar în copilărie,
urmatoarele doua apar în adolescenta iat auto-actualizarea apare abia în perioada adulta.
- nesatisfacerea nevoilor de bază conduce la crize, le numește și nevoi ale deficiențelor
- nesatisfacerea nevoilor mai înalte poate fi amânată și nu conduce la crize. Dar,
satisfacerea lor duce la satisfacție psihică și crește calitatea și durata vieții. Le numește nevoi
ale creșterii sau ale ființei
- satisfacerea nevoilor superioare necesită mai multe condiții externe favorabile
- trecerea la următoarea nevoie se poate face chiar și înainte de a satisface complet nevoia
sau nevoile anterioare ei. Oamenii satisfac aceste nevoi în grade variabile.

45
 Teoria sa a propus o listă de cinci nevoi. Aceste nevoi sunt parțial înnăscute (instinctoide)
și se așează într-o ierarhie:
- nevoi fiziologice (nevoi de bază și sex). Odată satisfăcute nu mai dirijează
comportamentul
- nevoi de securitate (ordine, stabilitate, siguranță). În condiții sociale obișnuite, sunt mai
relevante pentru copii și persoane nevrotice. Excesul de libertate poate conduce la lipsa unei
rutine, dar și la absența unei structuri sau ordini. De aceea, mai ales la copii, libertatea ar
trebui dată concomitent cu o anumită îndrumare.
- nevoi de apartenență (a aparține de ceva și a fi iubit). În mod natural omul caută
legătura și apropierea cu alți oameni dar când aceasta este mai dificil de realizat se poate
orientă spre un grup de activități, spre o comunitate cu anumite preocupări, sau spre o
instituție.
- nevoi de stimă. Ele sunt de două feluri:
= de la sine: sentimente de valoare a propriei persoane
= de la alții: recunoaștere, status, succes social
Rezolvarea lor dă omului încredere, nerezolvarea lor duce la descurajare și sentimente
de inferioritate.
- nevoia de auto-actualizare. Reprezintă împlinirea propriului potențial (talent, abilități,
menire). La unele persoane neîmplinirea acestei nevoi poate duce la sentimente de
nemulțumire deși celelalte nevoi sunt satisfăcute. Sunt necesare câteva condiții pentru
îndeplinirea acestei nevoi:
= detașarea de constrângerile sociale sau cele auto-impuse
= detașarea de nevoile inferioare
= atingerea unui sentiment de siguranță și reciprocitate în relațiile cu ceilalți
= auto-cunoaștere realistă a propriilor calități și defecte sau neajunsuri
Pentru cei aflați la stadiul auto-actualizării Maslow a considerat necesar să nuanțeze
introducând și un set de metanevoi și o metamotivație (nu sunt împinși să obținș ceva ci se
dezvoltă din interiorul lor). La nevoile din primele patru stadii omului îi lipsește ceva, are una
sau mai multe deficiențe dar, aceste metanevoi nu se mai referă la deficiențe ci la dorința de a
atinge un anumit nivel superior (ex., adevăr, bunătate, unitate, perfecțiune, justiție, ordine,
simplicitate, etc.). Neîndeplinirea acestor metanevoi poate duce la o metapatologie.

În afara acestui set de nevoi, Maslow a propus și două nevoi cognitive (care se suprapun
peste prima ierarhie):
- de cunoaștere (exprimată îndeosebi prin curiozitate și explorare)
- de înțelegere. Se referă la găsirea de sens (la ce se întamplă, la propriile acțiuni)
La om aceste nevoi apar în copilărie și, prima este mai puternică decât a doua. Inhibarea
sau nesatisfacerea lor poate influența negativ dezvoltarea personalității.

Caracteristici ale persoanelor aflate în stadiul auto-actualizarii:

- percepție clară a realității, fără prejudecăți
- acceptarea de sine, a altora și a legilor naturale. Își cunosc calitățile și defectele, nu își
falsifică imaginea de sine, nu se simt rușinați de eșecurile avute. Acceptă slăbiciunile
celorlalți și neajunsurile societății
- spontaneitate, simplitate, naturalețe. Au păreri pe care le exprimă, fără a epata, când
este cazul.
- dedicare unei cauze. Simt că au o misiune căreia se dedică. Sarcinile lor rezultă din
metanevoi

46
 - independență și nevoie de intimitate. Se simt bine singuri și caută singurătatea. Depind
de ei inșiși mai mult decât depind de ceilalți, nu tânjesc după suport social sau confirmările
oferite de ceilalți.
- apreciere inocentă. Se pot bucura de lucruri simple, deschiși la schimbări și nu iau
nimic de sigur.
- experiențe ecstatice. Trăiesc unul sau mai multe momente în care trec dincolo de
nevoile propriei persoane și reperele sociale iar, lucrurile le apar foarte limpezi. Aceste trăiri
le dau putere, încredere în sine și determinare.
- manifestă interes social. Deși observă lucruri care nu le plac simt altruism și o
solidaritate umană cu ceilalți.
- relații profunde cu ceilalți. Au prieteni puțini dar buni și pentru mult timp
- toleranță. Nu manifestă prejudecăți, pot asculta și învăța de la oricine
- creativitate și originalitate. Sunt flexibili și dispuși să încerce și să greșească dacă pot
învăța ceva din acest efort
- rezistență la presiunile celorlalti. Nu țin să se lupte cu societatea dar au un set de valori
proprii pe care le pun înaintea restricțiilor și modelelor promovate social/cultural.

Dezvoltări ulterioare ale teoriei:

Ryan&Deci: Teoria auto-determinării care identifică trei nevoi de bază (competența,
autonomia, relaționarea) și face distincție între motivația intrinsecă și motivația extrinsecă.

8.2 Carl Rogers (1902-1987)

În urma experienței sale psihoterapeutice a pus bazele teoriei centrate pe persoană,
denumirea ei sugerând că, abilitatea de a schimba și îmbunătății personalitatea rezultă din
interiorul persoanei și nu din partea terapeutului.
A pus accent pe raționalitate și pe prezent, respingând astfel abordarea psihanalitică,
centrată pe inconștient și pe trecut. În plus aprecia că, omul poate fi înțeles doar prin prisma
propriului său punct de vedere deoarece nu toate percepțiile oamenilor coincid cu realitatea
obiectivă. În teoria sa, omul are o singură motivație, aceea de a se autoactualiza și, un scop
final, acela de a deveni o persoană pe de-a-ntregul funcțională. Motivația autoactualizării face
parte dintr-o tendință umană mai largă, tendința actualizării, care cuprinde toate nevoile
fiziologice și psihologice.
Persoana trăiește experiențe diverse dar folosește un proces de evaluare (organismic
valuing process) prin care poate identifica evenimentele care îl ajută și pe cele care îl
împiedică să ajungă la starea de auto-actualizare. Această evaluare are loc de-a lungul întregii
vieți.

Sinele copilului se formează prin acumularea unei sume de experiențe. Conceptul de Sine
implică distingerea între elementele care fac parte din Sine și elementele externe acestuia. În
timpul constituirii Sinelui copilul are nevoie să fie acceptat și iubit de ceilalți (positive
regard). Această nevoie, probabil învățată, este universală și constantă. Dacă copilul nu
primește această aprobare în mod repetat, cu timpul va renunța să mai încerce să se auto-
actualizeze.
Rogers a vorbit și despre aprobarea necondiționată (unconditional positive regard) pe
care unii părinți pot să o ofere copiilor indiferent că au comportamente bune sau mai puțin
bune. O astfel de ofertă necondiționată ar arăta copilului că dragostea mamei este disponibilă
în mod complet și fără condiții. Rogers susține că o astfel de acceptare necondiționată ar
aduce satisfacție atât copilului cât și mamei.
Căutarea satisfacerii nevoii de apreciere face copilul atent la aprobarea și dezaprobarea
primită de la ceilalți și duce la rafinarea conceptului de Sine. Până la urma Sinele rezultă din

47
internalizarea atitudinilor primite de la ceilalți. Cu timpul, aprecierea va veni mai mult de la
sine (auto-apreciere), decât de la ceilalți.
Însă nu toți copii primesc apreciere necondiționată, unii dintre ei vor primi o apreciere
condiționată de manifestarea comportamentului dorit (conditional positive regard). Copii
învață să-și dezaprobe comportamentele pe care le-au dezaprobat întâi părinții. Standardele de
evaluare ale parinților sunt interiorizate. Ele funcționează ca surogat parental și formează
condițiile ce trebuie respectate pentru a primi o apreciere pozitivă (conditions of worth).
Interiorizând aprobarea/dezaprobarea părinților copilul poate ajunge să evite comportamente
care altfel, pentru el, ar fi satisfăcătoare. Această auto-condiționare l-ar împiedica să ajungă la
completa dezvoltare/actualizare a Sinelui.
O altă problemă în actualizarea Sinelui ar fi situația de incongruență. Este posibil ca un
copil sau adult să-și evalueze diverse experiențe și să ajungă să și-le accepte sau să și-le
refuze doar pentru a primi aprobarea celorlalți și nu pentru că acele experiențe i-ar fi utile
procesului de autoactualizare. Aceste evaluări făcute doar pentru a primi aprobarea altora
ajung să fie incluse în conceptul de sine iar la un moment dat este posibil ca persoana să
constate ca o anumita experiență îi provoacă în realitate un sentiment diferit decât sentimentul
ce ar trebui să rezulte din structura Sinelui (ex., Sinele ar indica toleranță dar omul poate
constată că este intolerant). Se ajunge la negarea trăirilor iar apoi la distorsionarea lor pentru a
evita apariția anxietății. Aceste eforturi duc la rigiditatea unor percepții.
Odată constituit, Sinele ar trebui să se manifeste ca un întreg organizat în care toate
părțile contribuie la consistența sa. Iar persoana, ar trebui să fie deschisă la orice experiență și
la îmbunătățirea oricărui aspect al Sinelui.

Caracteristici ale persoanelor cu funcționare deplină (în auto-actualizare):

- conștientizează orice experiență, deschidere față de sentimentele pozitive și negative
- evaluare deschisă a oricărei experiențe, se implică nu doar observă
- încredere în propriile comportamente și sentimente
- libertate de alegere, fără inhibiții
- creativitate și spontaneitate. Flexibili, caută noi experiențe și provocări
- creștere continuă, străduința de a-și maximiza atingerea potențialului, de a găsi ceva cu
sens, ceva ce să-i îmbogățească.

8.3 Rollo May (1909-1994)

Existențialismul modern își are originea în scrierile lui Soren Kierkegaard (1813-1855).
Mai mulți filosofi, psihiatri și psihologi au dezvoltat ideile existențialiste. Rollo May este unul
dintre cei mai cunoscuți psihologi existențialiști. Nu a construit o teorie propriu-zisă a
personalității dar a prezentat și dezvoltat mai multe idei care ajută la înțelegerea dezvoltării
personalității:
- existența omului presupune un proces de devenire permanent, alimentat de alegerile pe
care persoana le face
- omul are atât o parte cognitivă (obiectivă) cât și una afectivă (subiectivă) și trebuie să-și
caute adevărul trăind activ și autentic
- omul își caută un sens
- omul este liber și de aceea poartă responsabilitatea alegerilor sale
- fiecare om are o percepție proprie asupra lumii (pdv. fenomenologic)
- omul trăiește în unitate cu mediul sau (Dasein). Alienarea îndepărtează omul de sine sau
de mediul său
- izolarea și alienarea apare și la oameni considerați normali
- accentul pus pe Dasein aduce în discuție și Nonființa iar gândul la aceasta poate induce
anxietate

48
 - omul trăiește în trei planuri ce se intersectează: relațiile cu mediul (Umwelt), relațiile cu
ceilalți (Mitwelt) și relația cu sine (Eigenwelt)
- există o distincție între anxietatea normală și cea nevrotică.
= prima apare în situații stresante, amenințătoare față de propria persoană sau
față de lucruri cu care persoana se identifică. Situațiile percepute ca amenințătoare
cel mai adesea implică gândul că persoana poate fi redusă la "nimic" sau că o
schimbare ireversibilă poate avea loc. În ciuda acestor trăiri persoana nu reprimă
sentimentul de anxietate ci îl poate confrunta constructiv la nivel conștient.
= cea nevrotică se manifestă ca o reacție disproporționată ce implică conflicte
intrapsihice, reducerea activității și a nivelului de conștientizare. Anxietatea
nevrotică apare când valorile sunt transformate în dogme.
- anxietatea însoțește obținerea libertății, momentul când omul este pus în situația de a-și
împlini potențialul; ea poate fi constructivă (dă energie) sau distructivă (conduce la panică).
- May discută de trei feluri de vinovății, câte una pentru fiecare plan al existenței.
= relația cu mediul: vinovăția de separare, nu își realizează dependența de
lumea naturală
= relațiile cu ceilalti: vinovăție rezultată din incapacitatea de a înțelege oamenii
din punctul lor de vedere, când nu percepe corect nevoile celorlalți
= relația cu sine: vinovăție rezultată din negarea sau neîmplinirea propriului
potențial
El considera că ultima vinovăție este universală pentru că, nimeni nu își poate împlini
întregul potential.
- atât anxietatea cât și vina sunt ontologice, se referă la natura ființei și nu sunt
sentimente declanșate doar de anumite situații
- intenționalitatea este o structură de semnificații care face legătura între subiect și obiect,
stând la baza oricărei acțiuni și alegeri pe care omul o face. Uneori intenționalitatea se
manifestă la nivel inconștient.
- grija este un proces activ, opus apatiei. Grija pentru alții are în centru împlinirea
potențialului lor. Grija nu este iubire dar poate fi sursa iubirii.
- iubirea este bucuria față de prezența unei persoane concomitent cu recunoașterea
umanității acestei persoane și respectul pentru dezvoltarea ei. Fără grijă nu poate exista iubire
ci doar sentimente goale sau atracție sexuală trecătoare.
May a identificat patru forme de iubire în cultura occidentală:
= sex. Are funcție biologică și de perpetuare a speciei, oferă plăcere. Diverse
societăți și culturi percep diferit sexualitatea.
= eros. Este dorința psihologică de a obține o uniune durabilă, implică și
procrearea. Este construit pe grijă și tandrețe. În relația bazată pe eros partenerii
obțin plăcere, pasiune și fiecare rămâne mai îmbogățit sufletește de experiența
împărtășită.
= filia. Presupune o prietenie strânsă dar nonsexuală. Are o dezvoltare lentă.
Uneori poate fi urmată de eros.
= agape. Este iubirea altruistă, este stima pentru altul și grija dezinteresată
pentru binele celuilalt. Nu depinde de acțiunile sau caracteristicile celui ce o
primește de aceea ea este nemeritată și necondiționată.
Adultul sănătos prezintă un amestec din cele patru forme ale iubirii în care, potentialul
ambelor persoane are aceași importanță.
- voința este capacitatea de organizare ce poate conduce într-o anumită direcție și la
obținerea unui rezultat dorit. Voința, spre deosebire de dorință, implică conștiința de sine și
alegere. Voința este o formă matură, argumentată, a dorinței.

49
 - adultul ar trebui să asocieze iubirea cu voința deoarece ambele sunt directionate spre o
alta persoană și implică grijă, alegere, acțiune și responsabilitate.
- libertatea este capacitatea persoanei de a-și conștientiza lipsa libertății, destinul. Odată
atins acest nivel de conștientizare persoana poate să ia în calcul mai multe opțiuni și să
încerce să schimbe ceva. Din acest motiv libertatea este sursa anxietății normale.
Tipuri de libertate:
= existențială. Este libertatea de acțiune conform propriilor alegeri
= esențială. Este libertatea interioară, este libertatea ființării
Dacă omul are multă libertate existențială aceasta poate fi un impediment în încercarea
de a ajunge la libertatea esențială. Exemplu, mai adesea persoanele ce au fost sever limitate de
libertatea existențială au ajuns să vorbeasca de o libertate interioară. May nu considera că
omul trebuie lipsit de libertatea existențială pentru a ajunge la cea esențială deoarece, și omul
liber poate să își dea seama că suferă o constrângere: propriul destin.
- destinul. Se manifestă în anumite proprietăți biologice (aspect, inteligență, sex, sănătate,
etc.), în contextul istoric-social-cultural și în faptul că omul este muritor.
May considera că destinul nu înseamnă o listă fixă de evenimente, un fir de urmat ci, un
spațiu dat în care omul poate să aleagă. Chiar dacă uneori omul nu are întotdeauna multe
opțiuni, într-o situație dată el încă poate alege cum să răspundă, care să îi fie atitudinea față de
ceea ce i se întâmplă.
Destinul și libertatea nu sunt elemente opuse ci elemente care nu pot exista unul fără
celălalt, apariția oricăruia dintre ele implică apariția imediată a celuilalt. Fără a vorbi de destin
nu se poate discuta de libertate. Pe de altă parte, un destin lipsit de libertatea de a alege, pentru
om, este lipsit de sens.
- mitul oferă o narațiune, iar dacă ajunge să-l înțeleagă, omului i se deschid noi
perspective de înțelegere ce îi îmbogățesc personalitatea.

În plan psihopatologic, May considera că cele mai importante surse de patologie nu ar fi

anxietatea și vina ci, lipsa comunicării, alienarea, apatia și vidul existential. Lipsit de
înțelegerea miturilor și de relațiile cu ceilalți, omul nu se poate înțelege pe sine, destinul,
potențialul și libertatea sa. Astfel apare apatia și poate ajunge să fie atras în comportamente de
apărare și auto-distructive care îi reduc starea de conștientizare.

9. Teoriile culturale ale personalității

Au apărut la confluența psihologiei (în special psihanalizei) cu antropologia și încearcă

să explice relația dintre dezvoltarea personalității umane și cultura.
Idea nu este chiar nouă, filosofii amintind de această relație cu ceva vreme înainte; poate
cel mai cunoscut concept rezultat din această preocupare este cel de Zeitgeist (spirit al
timpului).

9.1 Edward Sapir (1884-1939)

Teoria dezvoltată de Sapir poartă numele de abordarea configuraționistă. Idea de bază
este aceea că ar exista o cultură la nivel social care propagă un fond simbolic și o interpretare
a lumii. Aceste două influențează (prin similaritate) personalitățile tuturor indivizilor din acea
societate. Personalitatea fiecărui individ ar reprezenta o reproducere a percepțiilor,
interpretărilor și valorilor regăsite la nivel cultural. Ruth Benedict, o autoare interesată de

50
această abordare a studiat diverse culturi tribale și a constatat că există diferențe majore între
ele și membrii lor.

9.2 Abram Kardiner (1891-1981) și Ralph Linton (1893-1953)

Au sugerat o teorie: modelul structurii de bază a personalității, care presupune că prin
compararea trăsăturilor de personalitate a oamenilor ce aparțin unei societăți va rezulta o
personalitate de bază a fiecărei culturi. Ei au considerat că ar fi trebuit analizate și elemente
funcționale de bază, cum ar fi familia. Înțelegând elementele funcționale de bază s-ar fi putut
explica și alte elemente cum ar fi: aspecte religioase, ritualuri sau elemente de folclor.
Teoria lor are mai multe aspecte dinamice decât abordarea configuraționistă, analizând și
încercând să explice mai multe elemente.
Cora DuBois (1903-1991), inspirată de idea personalității de bază, a pus bazele teoriei
modale a personalității. Pentru ea, forma inițială a teoriei presupunea să se identifice
trăsăturile comune la toți membrii societății ceea ce crea o uniformitate și ducea la neglijarea
unor informații. Ea a propus ca în loc să se discute de trăsăturile comune, să se acorde atenție
trăsăturilor cel mai frecvent întâlnite, astfel ajungându-se să se ia în calcul mai multe
trăsături, dincolo de cele care sunt împărtășite de toți membrii societății.

9.3 Ruth Fulton Benedict (1887-1948) și Margaret Mead (1901-1978)

Ambele autoare au fost familiarizate cu teoria lui Sapir. Inițial au realizat studii pe
societăți mai mici (triburi) iar ulterior au fost interesate de caracterul național al unor societăți
mai complexe. Aceste studii naționale au avut loc în preajma celui de-al doilea război mondial
și au implicat diverse analize ale unora dintre țările aflate în conflict. Retrospectiv privind, se
consideră că studiile făcute pe triburi au o valoare științifică mai mare decât cele cele ce au
încercat să surprindă caracterul național deoarece metoda etnografică, utilizată de autoare, era
mai potrivită pentru grupurile mici.
Însă, idea a fost ulterior preluată de Robert R. McCrae (autor al teoriei BigFive) și
Antonio Terracciano care folosind teoria celor cinci factori ai personalității, au încercat să afle
dacă percepția despre caracterul național al personalității, pe care o au proprii membrii ai
națiunii, este similară cu personalitatea membrilor națiunii. De la fiecare persoană s-a obținut
o imagine despre cum percepea personalitatea propriei națiuni și o imagine despre cum își
percepea propria personalitate. Între cele două seturi de măsurători corelațiile au avut diverse
ordine de magnitudine și orientări dar per total, au fost rezultate cu o slabă corelație. Ca
urmare între caracterul național și personalitatea indivizilor nu a existat o legătură
semnificativă.

9.4 Gerard Hendrik Hofstede (1928- )

Este preocupat de diferențele culturale între națiuni.
A identificat câteva dimensiuni polare, după care să compare populațiile a diverse țări:
- distanța față de putere.
= distanța mică față de putere este asociată cu un stil de decizie democratic
= distanța mare față de putere este asociată cu un stil de decizie autocratic
- individualism/colectivism
= individualism accentual: asociat cu idependența, încredere în sine, accent pe
dorințele și scopurile indivizilor
= colectivism accentuat: accent pe aspectele comune, pe scopurile grupului
- masculinitate/feminitate
= masculinitatea: se asociază cu competitivitatea, dorința de afirmare, ambiție,
materialism
= feminitatea: accent pe relaționare și calitatea vieții

51
 - evitarea aspectelor neclare. Se urmărește în ce măsura membrii unei culturi dezvoltă
mecanisme sociale și reguli care au ca scop reducerea incertitudinilor.
- orientare pe termen lung /orientare pe termen scurt. Se referă la orizontul de timp în
care membrii unei culturi se așteaptă la îndeplinirea/recompensarea scopurilor propuse
= orientarea pe termen scurt: accent pe consum și competiție
= orientarea pe termen lung: accent pe perseverență și răbdare

10. Modelul integrativ al personalității

Dan P. McAdams și Jennifer L. Pals, nemultumiți de caracterul fragmentar al teoriilor

personalității, au propus un model integrativ al acesteia.
Ei au gândit cinci principii care să fie utilizate în studiul personalității:
- evoluție și comportament. Autorii consideră că prea multe teorii au speculat asupra
instinctelor și a unor forțe dinamice care stau în spatele comportamentelor și de aceea, propun
revenirea la explicațiile evoluționiste.
- semnătura dispozițională. Pun accent pe trăsăturile de personalitate. Le consideră
relevante deoarece:
= sunt stabile
= cu ajutorul lor se pot prevedea comportamentele similare în situații diferite
= personalitatea este influențată de factori biologici și ereditari.
- adaptările caracteristice. Aceste adaptări se referă la motivațiile, factorii social-cognitivi
și experiențele de viață. Acestea sunt foarte diferite între oameni. Multe teorii propun diverse
explicații privind aceste adaptări dar cei doi autori consideră că o teorie a trăsăturilor ca
BigFive este mai simplă și în același timp suficientă.
- narațiunea de viață. De mici copii oamenii își construiesc o "poveste a vieții". Această
narațiune se dorește a fi menținută și este permanent adaptată. Amintirile din această poveste
a vieții ajută oamenii să-și explice trecutul și să prevadă/imagineze viitorul dându-le astfel un
scop/sens și o semnificație care le modelează personalitatea.
- rolul diferențiator al culturii. Pentru cei doi autori cultura este importantă și își prezintă
părerea privind efectele ei:
= în situații specifice, cultura influențează minimal comportamentele
= cultura are o influență semnificativă asupra adaptării caracteristice
= cultura are un rol foarte important în narațiunea vieții.

Concluzie privind teoriile personalității

Analizând în ansamblu toate aceste teorii de personalitate, dincolo de multitudinea de
aspecte enumerate și de argumente aduse în favoarea fiecăreia dintre ele se poate constata că
toate au ca punct comun dorința de a explica funcționarea omului. Ceea ce însă le separă,
dincolo de clasificarea lor într-o orientare sau alta, este abordarea lor generală în studiul
personalității. Privind retrospectiv, se poate constata că unii dintre ei au dorit întotdeauna să
aducă în discuție doar aspectele verificabile, ce pot fi testate după metoda științifică, în timp
ce alții au considerat prea îngustă o astfel de abordare și că ar conduce la riscul scoaterii în
afara dezbaterii academice a elementelor relevante psihicului uman. Cu siguranță cele două
abordări nu sunt opuse ci complementare iar viitoarele teorii ale personalității vor fi
influențate de fiecare dintre ele. Nu se poate renunța nici la aplicarea metodei științifice și nici
la discutarea fenomenelor specifice psihicului uman iar ca urmare, singurul compromis
probabil este acela de a dezvolta în timp noi modalități de observație și experimente care să
poată aduce argumente verificabile pentru orice aspect al personalității umane.

52
53
 II. Alte componente ale personalității

A. Inteligența și aptitudinile
Dacă temperamentul era considerat un fel de bază înnăscută care contribuie ulterior la
formarea personalității, același caracter înnăscut a fost atribuit de asemenea aptitudinilor și
inteligenței.
Înaintea apariției psihologiei ca știință cei preocupați de aptitudini și inteligență erau
filosofii și gânditorii. Platon, ne întoarcem din nou la el, nu și-a dat cu părerea doar despre
personalitatea oamenilor ci și despre inteligența lor. Pentru el, aceasta putea fi comparată cu
un bucată de ceară ce putea diferi cantitativ (mărime) și calitativ (duritate, umezeală, puritate).
Starea ideală ar fi fost să fie cât mai mare, cât mai pură și potrivit de umedă/dură. Oamenii
inteligenți se manifestau prin preocuparea față de cunoaștere și adevăr. Și Sfântul Augustin
era preocupat de inteligență dar credea că o inteligență mai ridicată riscă să îndepărteze omul
de Dumnezeu. Iar, pentru Thomas Hubbes, inteligența era abilitatea de a găsi similarități la
obiecte diferite și diferențe la obiecte similare.
Abia în secolul XIX preocuparea față de inteligență a trecut de la filosofie către știință.
Astfel, Francis Galton care credea că toată informația omului provine de la senzații, considera
că oamenii inteligenți au o discriminare senzorială mai mare iar astfel ajung să stocheze și să
opereze cu mai multă informație. James McKeen Cattell a publicat o listă de teste mentale dar
testele sale nu măsurau inteligența ci mai degrabă aspecte de fiziologie senzorială și au fost
abandonate deoarece nu corelau cu performațele intelectuale. Alfred Binet a fost cel ce a
reușit să pună la punct primul test de inteligență funcțional. Mai târziu, el a colaborat cu
Theodore Simon și și-a rafinat chestionarele ajungând la concluzia că inteligența implică un
număr oarecare de facultăți independente. William Stern a conceput noțiunea de coeficient de
inteligență, definită ca vârsta mentală împărțită la vârsta cronologică.
Charles Spearman este cel ce introduce conceptul de inteligență generală ("g"). Însă,
utilizarea analizei factoriale a indicat că pe lângă inteligența generală este nevoie să se discute
și despre alte tipuri de inteligență. Folosind o altă metodă de analiza factorială, Louis Leon
Thurstone ajunge la concluzia că factorul "g" nu există și că inteligența omului constă în mai
multe abilități mentale primare, independente una de alta (înțelegere verbală, fluență verbală,
abilități artimetice, vizualizare spațială, raționament inductiv, memorie și viteza perceptivă).
până la urmă alte studii au demonstrat, fapt admis chiar și de Thurstone, că abilitățile
identificate de el nu erau chiar independente una de cealaltă. Separat de Thurstone, Raymond
Cattell credea că factorul "g" ar trebui separat în doi factori distincți, care corelează între ei:
inteligența fluidă (este o bază fiziologică a inteligenței) și inteligența cristalizată (se referă la
abilitatea de a acumula cunoștințe). Numărul de factori și denumirea lor diferă de la autor la
autor. De exemplu, Joy Paul Guilford propune un model cu peste 100 de factori, Howard Earl
Gardner propune un model cu opt factori iar Louis Guttman face o clasificare cu trei factori.
Pe lângă autorii care s-au străduit să creeze modelele originale au fost și autori preocupați
să integreze în modele mai largi factorii menționați în teoriile celorlalți autori. Aceasta a dus
la alcătuirea unor sisteme ierarhice cu diverse structuri. De exemplu, modelul CHC (Carroll-
Horn-Cattell) are trei straturi, pe stratul cel mai de jos sunt o mulțime de aptitudini specifice
care se subordonează la opt factori situați pe stratul intermediar, iar toți acești opt factori
intermediari se subordonează factorului "g" care se află pe ultimul strat.
În mod clar dezbaterile despre inteligență și aptitudini sunt complexe și departe de a se fi
încheiat. Iar în plus, este încă nevoie de multe studii pentru a clarifica relația dintre
temperamente și trăsături, pe de o parte, și inteligență și aptitudini, pe de alta parte, precum și
influențele acestor relații în procesul de formare și dezvoltare a personalității.

54
 B. Caracterul
Conceptul de caracter se suprapune semnificativ cu cel de personalitate. Dar, el este mai
bine înțeles în raport cu temperamentele care se consideră că sunt înnăscute iar, în contradicție
cu acestea, caracterul pare un rezultat al influenței modelelor sociale și a valorilor întâlnite și
asumate. Din această perspectivă, temperamentele pot fi asemănate cu un strat biologic,
inferior, un fel de Sine, al personalității iar caracterul cu un strat etic, superior, un fel de
Supraeu, al personalității. Imaginea este însă mai complexă deoarece se vorbește și despre
temperamente "bune" dar și despre caractere "slabe" sau vicioase.
Există mai mulți autori care au încercat să lămurească formarea și funcționarea acestui
pol moral al personalității. Inspirat de teoria lui Piaget, a dezvoltării cognitive, Lawrence
Kohlberg (1927-1987) a descris un model al dezvoltării morale. Descrie 3 etape
(preconvențională, convențională și postconvențională), fiecare cu două stadii. Cu fiecare
stadiu pe care îl depășește persoana devine mai conștientă și preocupată de aspectele morale.
Dar în același timp, persoana devine mai autonomă de imperativele morale externe deoarece
își construiește o structură și argumentație a moralității în interiorul său.
Parcurgerea stadiilor, spune Kohlberg, depinde de îndeplinirea câtorva condiții privind:
- nivelul raționării logice. Diversele stadii ale dezvoltării morale devin accesibile odată
cu maturarea cognitivă. Autorul considera că un copil, care este imatur din punct de vedere al
proceselor cognitive, nu are acces la etapele/stadiile morale mai înalte
- motivația. A fi moral sau nu, este și o decizie personală. Omul are nevoie de o motivație
pentru a se manifesta tot timpul conform unui cod etic
- oportunitatea de a învăța roluri sociale. Kohlberg era adeptul ideii că socializarea
copilului prin jocul unor roluri este importantă. În astfel de jocuri de rol, copilul are șansa de a
se pune în situația altora, de a înțelege trăirile lor. Astfel, copilul poate depăși atitudinea
egocentrică prin adoptarea unor puncte de vedere învățate de la alte persoane. Kohlberg
credea că un copil se maturizează mai repede moral dacă are șansa să joace mai multe roluri
sociale
- forma de justiție cu care persoana este familiarizată. În viață, copilul și mai târziu
adolescentul sau adultul, crește în interacțiune cu mai multe grupuri care pot avea stiluri și
niveluri diferite de moralitate. Aceste grupuri se referă la familie, comunitate, profesie,
diverse instituții (ex. armată) sau organizații (ex. grupul de cercetași) dar și societatea ca
întreg (prin legile pe care le impune).
Prima condiție ține predominant de aspecte înnăscute, a doua condiție are legătura în
mod egal cu aspecte înnăscute și sociale, ultimele două condiții sunt exclusiv sociale. Ca
urmare, nivelul moralității unui om este rezultatul interacțiunii dintre caracteristici înnăscute
și condițiile sociale întâlnite.
Un alt aspect relevant privind caracterul este atitudinea. Kohlberg a discutat despre
atitudinile față de ceilalți dar, omul manifestă și atitudini față de sine. Astfel, orice om are un
caracter indiferent dacă s-a gândit vreodată la acesta sau nu. Însă, este interesant ce se
întâmplă când omul își pune problema propriului caracter. Are posibilitatea să și-l accepte sau
chiar să fie mândru (egosintonie) ori dimpotrivâ, să se simtă în dezacord și să încerce să uite
sau schimbe ceva (egodistonie). Conștientizarea propriului caracter și atitudinea față de acesta
ofera indicații importante despre nivelul dezvoltării morale și eventuala evoluție a persoanei.
Construcția caracterului pornește sub influența socială dar ulterior rămâne sarcina individului
deoarece este determinat de concepția sa despre lume și viață, de alegerile făcute.
Caracterul ar putea fi evaluat după două axe polare: gradul de formare (include puterea,
complexitatea, stabilitatea sa) și gradul de apreciere socială (cât este de apreciat de ceilalți).

55
 Spre deosebire de descrierea etapelor dezvoltării morale, făcută de Kohlberg, psihologia
pozitivistă a dorit să înțeleagă care sunt calitățile umane și să găsească o cale pentru a le
dezvolta. Scopul ei declarat era formarea caracterului bun.
În acest sens, Cristopher Peterson (1950-2012) și Martin E. P. Seligman (1942- )
împreună cu un colectiv numeros au analizat ce înseamnă caracterul bun în diverse culturi, au
conceput chestionare, au strâns și analizat date iar apoi au scris o carte despre concluziile lor.
În primul rând, au stabilit mai multe criterii pentru identificarea trăsăturilor pozitive de
caracter :
- să contribuie la diverse împliniri, pentru sine sau ceilalți
- să fie valorizată moral
- manifestarea ei să inspire pe ceilalți
- să nu existe un opus pozitiv, de asemenea valorizat, al trăsăturii
- să fie manifestă, pentru a putea fi evaluată. Să aibă generalitate și stabilitate ridicată
- să fie independentă de alte trăsături și să nu poată fi descompusă în alte trăsături
- să existe personaje, reale sau mitice, care să fie vazute ca modele de excelență
- să poate fi manifestată la un înalt nivel și de copii/tineri. Nu este un criteriu general
- să poata fi absentă la unii oameni
- să fie promovată de instituții sociale
Ulterior, s-au purtat ședințe de brainstorming și căutări în literatură pentru a identifica
trăsăturile de caracter pozitive care satisfac aceste criterii. S-a ajuns la o lista de șase virtuți
principale care au subordonate fiecare câteva trăsături. Generalitatea acestor virtuți în diverse
culturi sau subordonarea unei trăsături la una sau alta dintre virtuți se verifică prin studii.
Lista următoare indică virtuțile principale iar în paranteza trăsăturile considerate
subordonate lor:
- înțelepciune și cunoaștere (creativitate, curiozitate, deschidere față de nou și diversitate,
interes pentru a învăța, gândire în perspectivă)
- curaj (dârzenie, perseverență, integritate și autenticitate, vitalitate)
- omenie (dragoste, amabilitate, inteligență socială)
- justiție (loialitate față de grup, spirit al dreptății, abilități de lider)
- echilibru (iertare și milă, modestie, prudență, auto-control)
- transcendență (apreciere a frumosului și excelenței, recunoștință, speranță, umor,
spiritualitate)
Toate trăsăturile sunt analizate din mai multe puncte de vedere: ca și concepte
științifice, care le sunt implicațiile posibile, se încearcă înțelegerea factorilor care le
influențează și modul în care se dezvoltă de-a lungul vieții, se discută diferențele ce pot apare
între grupuri/culturi, se analizează eventualele programe care au intervenit în vederea
dezvoltării unor trăsături.

Deși psihologia pozitivistă și-a propus să se concentreze pe dezvoltarea aspectelor

pozitive ale caracterului uman nu a putut face acest lucru fără a face referire și la unele
aspecte negative. Unul dintre acestea este neajutorarea învățată (learned helplessness),
concept introdus de Seligman, dar apropiat de conceptul folosit de Rotter (locus of control).

56
III. Evaluare și psihopatologie
Studiul pesonalității se poate face și ca hobby dar, în mod esențial studiul ei se face
pentru a fi înțeleasă și, acolo unde este cazul, eventual optimizată. Însă personalitatea nu este
vizibilă în mod direct și de aceea sunt necesare aplicarea mai multor metode de colectare a
datelor pentru ca apoi aceste date să fie analizate. Apoi, dacă sunt constatate deficiențe sau
devianțe să fie diagnosticate și dacă este posibil, corectate sau compensate.

A. Evaluarea personalității
Se referă predominant la: temperamente, personalitate (trăsături și funcționare),
inteligență/aptitudini și caracter.
1. Evaluarea temperamentelor
Se realizează cu ajutorul observației, interviului și chestionarului.
2. Evaluarea personalității
Cele mai utilizate sunt interviul, chestionarul și testul proiectiv. În cercetare, se mai
utilizează și experimentul.
3. Evaluarea inteligenței/aptitudinilor
Metoda principală este testul. În cazul aptitudinilor se pot utiliza și diverse dispozitive
sau aparate.
4. Evaluarea caracterului
Evaluarea caracterului își face mai rar loc în discuțiile academice însă, la nivel de
practicieni în domenii socio-umaniste se constată un interes și o cerere relativ constantă din
partea persoanelor sau a instituțiilor. Se pot utiliza oricare dintre metodele folosite în cazul
temperamentelor sau personalității evident, adaptate corespunzător.

În fiecare dintre categoriile de metode de evaluare există foarte multe instrumente,

semnificativ diferite din multe puncte de vedere (teorie din care rezultă, domeniu de aplicare,
mod de aplicare sau interpretare, grad de specializare, complexitate sau validitate, etc.). Toate
instrumentele de evaluare au neajunsurile lor de aceea cei ce le aplică trebuie să țină seama de
aceste limitări când se face alegerea instrumentului de evaluare sau interpretarea rezultatelor.
Aplicarea metodelor de evaluare este un proces complex care presupune cunoștiințe de
specialitate aprofundate, multă experiență profesională și maturitate. Se pot da exemple
referitor la complexitatea multor chestionare și teste dar fiind mai potrivit pentru o prezentare
succintă este suficientă o scurtă privire peste o parte din informațiile referitoare la testul
proiectiv construit de Szondi care, menționează patru tipuri de vectori, fiecare având câte
două manifestări care la rândul lor pot varia ca intensitate. În plus, fiecare pulsiune poate
apărea în trei forme: patologică, fiziologică/normală, socializată/sublimată iar, manifestarea
lor depinde de: vârstă, stil de viață, profesie.
Manifestare la intensitate Manifestare la intensitate
Vector Concept teoretic Patologie
mare mică
Eros homosexualitate iubire pentru un om iubire pentru umanitate
Sexual sadism -agresivitate masochism - agresivitate
Thanatos sadism
orientată în exterior către sine
Etica epilepsie a fi bun - Abel a fi rău - Cain
Paroximal
Morala isterie a se arăta a se ascunde
Ego-sistola sch. catatonică introiecție negație
Eu
Ego-diastola sch. paranoidă inflație proiecție
Analitate depresie schimbare conservare/perseverare
Contact
Oralitate manie confirmare detașare

57
 B. Psihopatologia personalității
Personalitatea nu poate fi înțeleasă pe deplin dacă nu se discută și despre tulburările ei.
Mulți dintre cei ce au elaborat diverse teorii ale personalității au avut o experiență clinică
semnificativă fiind preocupați atât de tulburările de personalitate cât și de găsirea unor soluții
psihoterapeutice. O prezentare a contribuției fiecărui autor sau abordări teoretice ar fi utilă dar
în același timp prea lungă. De aceea, pentru o înțelegere minimală dar totuși adecvată a
acestui subiect, este preferabilă prezentarea unor concepte de bază în domeniul
psihopatologiei.

1. Normalitatea
Deși pare un concept ce nu necesită explicații suplimentare totuși, în domeniul
psihologiei, i s-au adus mai multe nuanțări. Astfel, s-a constat că normalitatea nu beneficiază
de o definire unitară, depinzând semnificativ de punctul de vedere abordat:
- norma frecvenței. Un element, cu cât este mai frecvent, mai majoritar, cu atât este
considerat mai "normal".
- norma mediei. Cu cât un element are valori ale unei caracteristici a sale mai apropiate
de media valorilor aceleiași caracteristici la alte elemente cu care este comparat, cu atât este
considerat mai "normal".
- norma ideală. Un element este considerat "normal" cu cât se apropie mai mult de un
ideal valoric
- norma funcțională. Orice element care își satisface rolul în sistemul din care face parte,
este considerat "normal".
Ca o consecință a existenței acestor criterii rezultă mai multe tipuri de "anormalități".
Acest fapt face ca adesea aplicarea unui sau altuia dintre criterii pentru definirea
normalității/anormalității să fie o potențială sursă de dezacord deoarece rareori toată lumea
alege același criteriu și obține aceași evaluare.
Dar, anormalitatea permite să fie clasificată și ca negativă sau pozitivă. Uneori nu doar
valorile foarte scăzute par abatere de la normale deoarece, dacă diferă mult de medie și cele
foarte ridicate par "anormale".
Pentru a complica și mai mult lucrurile, în domeniul psihiatriei se discută de
hipernormalitate sau normopatie, pentru a caracteriza acele comportamente rigide și lipsite de
orice spontaneitate care exclud orice abatere de la criteriul mediei sau al frecvenței.

2. Ontogeneza și personogeneza
Primul concept se referă la dezvoltarea individului de-a lungul întregii sale existențe. Al
doilea concept are în vedere doar dezvoltarea personalității. Orice aspect care tulbură
dezvoltarea normală a individului conduce la situația de disontogeneză care are impact și
asupra formării și dezvoltării personalității.

Cele mai frecvente cauze ale disontogenezei sunt:

- aspectele genetice nefavorabile. Ele conduc la:
= boli (organice, pervasive)
= predispoziții
- bolile. Ele pot apare și ca urmare a altor cauze (infecțioase, traumatice, intoxicări, etc.)
uneori având impact și la nivelul personalității
- evenimentele traumatice (la un nivel sau la ambele niveluri)
= la nivel fizic
= la nivel psihic

58
 - aspectele sociale nefavorabile. Se referă la influențele provenite din familie, școala dar
și din societate în general.
= Prima posibilă problema ar putea fi absența sau insuficiența formării și
informării. Este cazul copiilor care fie sunt separați de societate fie cresc cu
persoane care nu le pot oferi elementele de bază ale formării de sine și adaptării
sociale.
= A doua problema ar rezulta din oferirea din partea celorlalți (adulți) a unor
modele de dezvoltare sau de comportament deviante care, fie sunt preluate sau, la
care se răspunde maladaptativ.

Efectele disontogenezei asupra personogenezei ar putea fi evaluate pe o axă cantitativă și

si o axă temporală:
- cantitativ se manifestă ca:
= deficit (total sau parțial)
= accentuare
- temporal se manifestă sub forma:
= întârzierilor în dezvoltare, cu posibilitatea de a fi recuperate (total/parțial)
= apariția unor modificări temporare sau definitive la o personalitate deja
constituită

Odată apărut un efect negativ asupra personogenezei, se poate discuta de mai multe
efecte care, parțial se suprapun:
- deficit: un anumit element lipsește sau se manifestă insuficient. Ex., imaturitatea.
- dizabilitate: este o formă particulară a deficienței, referitoare la abilități
- dizarmonia: există simultan, dar în arii diferite, elemente cu deficite și accentuări
- devianța: întreg cursul personalității deviază, adesea elementele dizarmonice se susțin
unele pe altele

Aceste efecte negative se pot reflecta asupra:

- abilității de a se bucura, a stării de bine, de coerență și satisfacție pe care o trăiește
persoana față de ea însăși
- abilității menținerii la nivel cel puțin satisfăcător a relațiilor sociale
- abilității de a presta sarcini / activități lucrative cu suficientă eficiență
- abilității de auto-îngrijire
De obicei, efectele negative se manifesta gradual atât în cadrul fiecarei abilități dar și ca
progresie a lor (de la prima la ultima) dar, se pot discuta și unele situații diferite.

3. Clasificarea în psihopatologie
Patologia personalității se încadrează pe un continuum al sănătății-bolii:

normalitate - personalitate particulară - personalitate accentuată - boala psihică

Personalitatea particulară este diagnosticată când există, împreună sau separat, accentuări
ale unor trăsături de personalității și diverse deficiențe sau dizabilități minore. Aceste aspecte
particulare nu apar pregnant în manifestarea persoanei ci sunt mai discrete și se pot manifesta
mai vizibil doar în anumite situații sau în legătura cu anumite teme.

59
 Personalitatea accentuată (asimilată cu tulburarea de personalitate) are următoarele
caracteristici:
- un pattern de comportament și experiență subiectivă care diferă semnificativ de modelul
său cultural, în cel puțin două dintre următoarele arii:
= cognitiv (ex., percepție, interpretare)
= afectiv (ex., intensitate, labilitate)
= relaționare socială
= controlul impulsurilor
- pattern-ul este de durată, inflexibil și manifest în multiple situații, cu debut cel târziu în
adolescență/tinerețe și având ca efect tensiuni sau deteriorări în plan social, profesional și
altele
- pattern-ul nu este cauzat de consumul de substanțe, de boli organice sau psihice.

Notă:
Personalitatea poate suferi modificări și ca urmare a unei boli psihice, dar în acest caz ea
apare ulterior acesteia.

De-a lungul timpului au existat diverse clasificări legate de psihopatologia personalității

și este probabil ca ele să evolueze și în continuare, ca și consecință a unei mai bune înțelegeri
a lor.

60
 Bibliografie

Bates, J. E., Wachs, T. D., Temperament individual Differences at the Interface of Biology
and Behavior. 1994. American Psychological Association, Washington
Cianciolo, A. T., Sternberg, R. J., Intelligences A Brief History. 2004. Blackwell Publishing,
Malden
Dumont, F., A history of Personality Psychology. 2010. Cambridge University Press,
Cambridge.
DSM-5. 2013. American Psychiatric Association, Washington, DC
Feist, J., Feist, G. J., Theories of personality. 2008. McGraw-Hill
Friedman, H., Humanistic and Positive Psychology: The Methodological and Epistemological
Divide. 2008. The Humanistic Psychologist, 36:113–126.
Gale, A. II. Edwards, J. A., Physiological correlates of human behaviour.Vol.3 individual
Differences and Psychopathology. 1986. Academic Press înc., London.
Lazarescu, M., Psihopatologie clinică. 1994. Helicon, Timișoara
Lazarescu, M., Ogodescu, D., Îndreptar de psihiatrie. 1995. Helicon, Timișoara
Maltby, J., Day, L., Macaskill, A., Personality, individual Differences and Intelligence. 2010.
Pearson Education Limited, England
Pailhez, G., Bulbena, A., Body shape and psychiatric diagnosis revisited. International Journal
of Psychiatry în Clinical Practice, 2010; 14: 236–243
Palombo, J., Bendicsen, H. K., Koch, B. J., Guide to Psychoanalytic Developmental Theories.
2009. Springer, Dordrecht
Peterson, C., Seligman, M. E. P., Character strengths and virtues: a handbook and
classification. 2004.Oxford University Press, Oxford
Plato, Republic. http://www.gutenberg.org/files/1497/1497-h/1497-h.htm#link2H_4_0007
Plato, Phaedrus. http://www.gutenberg.org/files/1636/1636-h/1636-h.htm
Plato, Timaeus. http://www.gutenberg.org/files/1572/1572-h/1572-h.htm
Rieber, R. W., Encyclopedia of the History of Psychological Theories. 2012. Springler, New
York
Rosenzweig, M. R., Pawlik, K., The International Handbook of Psychology. 2000. Sage
Publications, London
Ryckman, R. M., Theories of personality. 2008. Thomson Wadsworth, Belmont
Schultz, D. P., Schultz, S. E., Theories of personality. 2005. Wadsworth, Belmont
Strelau, J.,Temperament A Psychological Perspective. 2002. Kluwer Academic Publishers,
New York
Stelmak, R. M., Stalikas, A., Galen and the humour theory of temperament, Personality and
individual Differences, Volume 12, Issue 3, 1991, Pages 255–263
Strickland, B., The Gale Encyclopedia of psychology. 2001. Gale Group, Detroit
Taylor, E., The Mystery of Personality A History of Psychodynamic Theories. 2009.
Springer, Dordrecht
Van der Werff, J. J., Heymans' temperamental dimensions în personality research, Journal of
Research în Personality, Volume 19, 1985, Pages 279-287

61