Ion Teodor Palade

la umbra cerului
eram mărișor, iar ploaia,
de fiecare caldă primăvară,
îmi îmbiba, generoasă, teneșii verzi,
în apă tulbure, pudrată
basm
cu puhoi de nisip,
a fost odată
n-avem ce care-mi rănea, meticulos,
un om, un om difuz...,
îngustele intervale dintre degetele
care nu știa nimic,
neutru, spațiul neutru, de la picioare;
și privind pietrele,
nelocalizat geografic, bunica-mi fierbea ciorapii,
toate pietrele,
nepresat îndelung îngălați,
care tac și... tac,
în nimicul disponibil, într-o oală mare, de pământ,
mereu,
este ca și cum, trei sferturi cu leșie,
a scos la lumină,
este pentru că este, unde aburi, de rozmarin și levănțică,
din milioane de
este pentru că “asta este”;plănuiau
penumbre,
să-mi mângîie, de-a doua zi,
cu voce scăzută, o singură
gleznele fragile,vibrație:
irezistibil, a învățat
în dansul discretsăalierte,
visului
presupus fără dicție. numitmereu.
copilărie.