Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
1
2
Obiective
Studiind acest capitol:
• Vom şti ce este piaţa muncii şi care sunt trăsăturile sale specifice;
• Vom putea face demarcaţia între piaţa a muncii naţională şi piaţă a muncii
locală, între pieţe primare şi pieţe secundare ale muncii;
• Vom şti ce este cererea de muncă şi modul cum se trasează curba ei;
• Vom înţelege influenţa modificării salariilor şi altor factori – cererea de
produse, preţul capitalului etc. – asupra cererii de muncă, putând delimita efectul de scară şi
efectul de substituţie ;
• Vom cunoaşte ce este oferta de muncă şi care sunt resursele sale şi vom
înţelege ce reprezintă o serie de variabile demoeconomice cum sunt populaţia activă, populaţia
ocupată şi populaţia activă neocupată (şomerii) ;
• Vom înţelege mai bine raţionamentul prin care fiecare individ decide în
legătură cu numărul de ore pe care le alocă muncii remunerate ;
• Vom cunoaşte câteva aspecte ale relaţiei dintre oferta de muncă şi capitalul
uman ;
• Vom vedea cum influenţează mobilitatea populaţiei oferta de muncă .
1
Ion Ignat, Ion Pohoaţă, Gh. Luţac, Gabriela Pascariu, Economie Politică , ediţia a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, p.255
2
3
vânzători şi cumpărători fiind reglementate prin acte normative şi acorduri încheiate între
exponenţii intereselor angajaţilor, angajatorilor şi uneori şi ale puterii publice.
- Ca pe oricare altă piaţă, aici se întîlnesc o mulţime de cumpărători şi vânzători.
Cumpărătorii sunt angajatorii, iar vânzătorii sunt lucrătorii. Ei realizează în permanenţă
tranzacţii cu serviciile de muncă, fiind influenţaţi de deciziile celorlalţi participanţi. Chiar dacă
unii dintre participanţi nu sunt activi în fiecare moment, adică nu se află în căutarea unor noi
angajaţi sau a unei noi slujbe, pe piaţă există în permanenţă mii de firme şi lucrători care
tranzacţionează.
- Dacă obiectul tranzacţiilor îl constituie servicii de muncă de înaltă calificare, ce nu
pot fi oferite decât de persoane cu pregătire superioară, cum ar fi, de exemplu, ingineri,
medici, informaticieni, aria de căutare şi întîlnire a cererii cu oferta se poate extinde la scara
întregii economii naţionale. Vorbim în acest caz de o piaţă a muncii naţională. Când căutarea
se poate limita pe plan local, cum este în cazul unor instalatori, mecanici auto sau cameriste de
hotel, avem de a face cu o piaţă a muncii locală.
- Segmentarea pieţei muncii îi conferă o anumită dualitate. Astfel, unele pieţe ale
muncii, în special cele în care vânzătorii de muncă, adică lucrătorii, sunt reprezentaţi de
sindicate, operează în baza unui set formal de reguli care guvernează parţial tranzacţiile
cumpărători - vânzători. Angajatorii sunt obligaţi ca, în cazul unor profesii sindicalizate, să
ţină seama de lista membrilor eligibili ai sindicatului respectiv. Alteori, unele acorduri
sindicate - management prevăd anumite reguli privind ordinea în care sunt angajaţi sau
concediaţi membrii de sindicat, procedurile de rezolvare a nemulţumirilor angajaţilor,
promovarea, sarcinile sau ritmul de muncă, sistemul de stimulente, care să asigure un
tratament just, echitabil, al tuturor. Un astfel de set formal de reguli şi proceduri care constrîng
relaţiile de angajare în interiorul firmei conferă caracter de piaţă internală a muncii.2
- Adesea însă tranzacţiile cu servicii de muncă se pot desfăşura şi în afara unor astfel
de reguli scrise, într-un sector al pieţei muncii în care slujbele pot fi stabile şi bine plătite sau,
dimpotrivă, instabile şi prost plătite. Se consideră că instabilitatea locurilor de muncă şi
nivelul scăzut al remunerării lor sunt atribute ale pieţei secundare a muncii. În contrast cu
acestea, pieţele muncii caracterizate prin niveluri relativ ridicate de remunerare şi stabilitate a
locurilor de muncă sunt pieţe primare ale muncii.
- Toate segmentele pieţei muncii – piaţa electroniştilor, piaţa constructorilor, zidarilor,
instalatorilor, piaţa şoferilor de taxi, a camionagiilor etc. – sunt interrelaţionate : participanţii,
atât lucrători cât şi angajatori, pot oricând să-şi schimbe intenţia, să facă tranzacţii pe oricare
altă piaţă.
2
Ronald G. Ehrenberg, Robert S. Smith, Modern Labor Economics, Theory and Public Policy, Sixth Edition,
Addison – Wesley, New York, Amsterdam, 1996, p.26
3
4
obiectul activităţii lor. De aceea, cererea de muncă este o cerere derivată din cererea de pe
piaţa bunurilor şi serviciilor.
Ce factori determină mărimea cererii de muncă ? Altfel spus : care sunt determinanţii
ei ? Fiind o cerere derivată din cererea de bunuri, este evident că evoluţia acesteia din urmă are
un rol hotărîtor: în caz extrem, dispariţia cererii pentru un anumit bun pe piaţa acestuia
provoacă fără îndoială dispariţia cererii înseşi pentru forţa de muncă de calificarea respectivă.
De-a lungul timpului evoluţia modului de consum a determinat dispariţia multor profesii.
Salariul
S1
Sn
Cantitatea de muncă cerută
0 L1 L2 .. Li …………. Ln
Figura 1.1 Determinarea de către firmă a cantităţii de muncă cerute pe piaţa muncii
Produsul marginal al factorilor (sau productivitatea lor marginală) reprezintă sporul producţiei datorat creşterii
factorului cu o unitate. Dacă acest spor fizic al producţiei este ponderat cu preţul se obţine productivitatea
marginală a factorului în expresie valorică (PmV).
4
5
Cum costul factorului muncă nu este altceva decât salariul, venitul posesorului său, o
mărime exogenă firmei angajatoare, rezultă că pentru a determina grafic cererea de muncă,
vom reprezenta mai întâi curba productivităţii marginale a muncii (descrescătoare a urmare a
acţiunii legii randamentelor descrescânde) şi, înscriind pe ordonată mărimea salariului unitar,
vom constata că firma va majora cererea de muncă pe măsură ce salariul se diminuează.
Fiecărui nivel al salariului (S1, S2, ...., Si, ......, Sn) îi corespund cantităţile de muncă (L1,
L2, ......, Li, ......, Ln) pentru care PmV să egaleze Cm, adică salariul.
Ca urmare, ansamblul punctelor de coordonate (Li, Si) pentru care PmV = Cm , care
nu este altceva decât curba productivităţii marginale a muncii respective, reprezintă curba
cererii de muncă.
5
6
aceleaşi niveluri ale mărimii salariului cantitatea cerută de muncă sporeşte ca urmare a
creşterii cererii pentru produsul la fabricarea căruia este necesară.
Salariul
Si
C2
C1
0 Cantitatea de muncă cerută
Li0 Li1
Figura 1.2. Influenţa creşterii cererii pentru un produs asupra cererii de muncă
necesară fabricării acestuia
Din figura 1.2. se observă că la fiecare nivel al salariului înscris pe ordonată (Si),
cantitatea de muncă cerută este mai mare (Li1 în loc de Li0).
Dar dacă cererea pentru un anumit produs rămîne neschimbată la fel ca şi tehnologia,
condiţiile de ofertă a muncii şi se modifică de această dată oferta de capital ? Presupunând că
aceasta creşte, preţul capitalului scade într-o anumită proporţie faţă de nivelul său anterior.
Ce efect va avea această scădere a preţului capitalului asupra cererii de muncă ?
Pe de o parte, ieftinirea capitalului duce la diminuarea costului producţiei, ceea ce va
avea ca efect o tendinţă de creştere a producţiei, care va atrage după sine, desigur, creşterea
cererii de muncă la aceleaşi niveluri ale salariului şi, implicit, creşterea ocupării. Avem de-a
face în acest caz cu un efect de scară pozitiv. Curba cererii de muncă se va deplasa paralel cu
ea însăşi spre dreapta. Acesta nu este însă singurul efect al scăderii preţului capitalului.
Concomitent vom avea şi un efect de substituţie negativ, deoarece firmele producătoare,
angajatorii, ca răspuns la ieftinirea capitalului vor modifica tehnologia, orientându-se spre una
mai capital intensivă, adică vor substitui munca, devenită mai scumpă, cu capital, astfel încât o
cantitate mai mare de output va fi obţinută cu un volum mai mic de muncă. Cererea de muncă
se va diminua. Curba cererii de muncă se va deplasa spre stânga, ceea ce înseamnă cantităţi de
muncă mai mici cerute la aceleaşi niveluri ale salariului.
6
7
Salariu Salariu
C2 C2
C1 C1
Muncă Muncă
a). Când efectul de scară domină b). Când domină efectul de substituţie
Cererea de muncă şi, implicit, nivelul ocupării pot fi influenţate şi de alţi factori, cu
acţiune indirectă. Astfel, toţi factorii care stimulează cererea globală pot influenţa şi cererea de
muncă. Creşterea investiţiilor, sporirea exporturilor, implicarea guvernului în economie prin
demararea unor proiecte de lucrări publice sau de restructurare a unor ramuri sau activităţi din
economia naţională pot determina modificări esenţiale ale cererii de muncă, în sensul creşterii
ei dar şi al scăderii.
Ori de câte ori acţiunea acestor factori va avea ca efect o restrângere a cererii de
muncă, curba acesteia se va deplasa paralel cu ea însăşi spre stânga. Creşterea cererii de
7
8
muncă indusă de acţiunea acestor factori este exprimată grafic prin deplasarea curbei cererii de
muncă spre dreapta.
3
Daniela – Luminiţa Constantin şi colab. , Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială., Editura ASE,
Bucureşti, 2002, p. 12
8
9
4
Ibidem
9
10
muncă, disponibile pentru muncă, adică apte de a lucra. La rândul său, populaţia activă
cuprinde două componente :
- populaţia ocupată , care, statistic, este formată din ansamblul persoanelor în vârstă
legală de muncă, apte de muncă şi care, în perioada de referinţă, desfăşoară o activitate
economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră, fiind remunerate
sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii. Populaţia ocupată cuprinde salariaţii
civili, patronii, lucrătorii pe cont propriu, lucrătorii familiali, ucenicii şi stagiarii remuneraţi,
personalul militar.
- populaţia activă neocupată (şomerii ). Conform definiţiei Biroului Internaţional al
Muncii (BIM) şomerul este persoana aptă de muncă în vârstă de 15 ani şi peste, care, în
decursul perioadei de referinţă, îndeplineşte concomitent următoarele condiţii :
1. nu are un loc de muncă din care să obţină un venit ;
2. este în căutarea unui loc de muncă ;
3. este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată, putînd începe lucrul oricând
în următoarele 15 zile.
Diferenţa între populaţia totală a unei ţări şi populaţia activă se numeşte populaţie
inactivă, în care se înclud populaţia casnică indiferent de vârstă, elevii şi studenţii care nu
exercită o activitate aducătoare de venit, pensionarii care nu mai lucrează pentru obţinerea
unui venit suplimentar, alte persoane asistate.
Conform informaţiior oferite de Raportul Comisiei Europene Employment in Europe
2008 , dat publicităţii în octombrie 2008 , evoluţia acestor mărimi demoeconomice în perioada
1997 – 2005, în România, este prezentată în tabelul nr.1 de mai jos :
Se constată că, în perioada 1997 – 2007, pe fondul unei diminuări constante a
populaţiei totale a României, cu 777 mii persoane (3,00 %), populaţia activă a scăzut cu 2277
mii persoane (19,0 %),iar populaţia ocupată de 15 – 64 ani a scăzut cu 1069 mii (11,00 %).
În concluzie, oferta curentă de muncă este reprezentată de populaţia activă, din care o
parte ocupă locurile de muncă oferite de angajatori, transformându-se în populaţie ocupată, iar
restul rămâne neocupată, ca şomeri. Aceştia, împreună cu studenţii şi elevii apţi şi în vârstă de
muncă dar care nu lucrează, populaţia casnică în vârstă de muncă şi aptă de a lucra şi cu
militarii în termen, constituie, aşa cum se vede din figura 1.4., rezervele de muncă. Acestea
pot accede oricând pe piaţa muncii, sporind dimensiunea ofertei de muncă.
10
11
0 1 2 3 4 5 6 7 8
Australia 1 785 1 755 1 740 1 737 1 747 1 732 1 723 1 722
Austria 1 632 1 630 1 632 1 642 1 650 1 656 1 655 1 652
Belgia 1 554 1 577 1 579 1 575 1 549 1 565 1 571 1 566
Canada 1 768 1 762 1 744 1 734 1 753 1 738 1 738 1 736
Republica Cehă 2 092 2 000 1 980 1 972 1 986 2 002 1 997 1 985
Danemarca 1 581 1 587 1 579 1 577 1 579 1 564 1 574 ..
Finlanda 1 750 1 734 1 728 1 720 1 724 1 718 1 714 1 698
Franţa 1 591 1 578 1 536 1 531 1 558 1 550 1 568 1 561
Germania 1 473 1 458 1 445 1 439 1 442 1 435 1 433 1 433
Grecia 2 080 2 086 2 087 2 087 2 060 2 053 .. ..
Ungaria 2 061 2 019 2 026 1 997 1 996 1 994 1 989 1 986
Islanda 1 885 1 847 1 812 1 807 1 810 1 794 1 795 1 807
0 1 2 3 4 5 6 7 8
Irlanda 1 719 1 709 1 695 1 671 1 668 1 654 1 640 1 630
Italia 1 861 1 843 1 831 1 826 1 826 1 819 1 814 1 824
Japonia 1 821 1 809 1 798 1 799 1 787 1 775 1 784 1 785
Corea de Sud 2 520 2 506 2 465 2 434 2 394 2 354 2 305 ..
Luxembourg 1 662 1 646 1 634 1 630 1 586 1 570 1 604 1 542
Mexic 1 888 1 864 1 888 1 857 1 849 1 909 1 883 1 871
Olanda 1 372 1 372 1 348 1 363 1 362 1 375 1 391 1 392
Noua Zeelandă 1 830 1 817 1 817 1 813 1 827 1 810 1 787 1 771
Norvegia 1 455 1 429 1 414 1 399 1 417 1 420 1 408 1 411
Polonia 1 988 1 974 1 979 1 984 1 983 1 994 1 985 1 976
Portugalia 1 765 1 769 1 767 1 742 1 763 1 752 1 758 1 728
Republica Slovacă 1 811 1 799 1 746 1 673 1 708 1 741 1 749 ..
Spania 1 731 1 727 1 721 1 706 1 690 1 672 1 655 1 652
Suedia 1 574 1 527 1 534 1 559 1 575 1 607 1 576 1 562
1 685 1 646 1 629 1 639 1 669 1 669 1 657 ..
Turcia .. .. .. .. 1 918 1 918 .. ..
11
12
Regatul Unit al Marii Britanii 1 711 1 714 1 696 1 677 1 672 1 676 1 669 1 670
Germania de Vest 1 451 1 439 1 428 1 422 1 426 1 419 1 418 1 419
Statele Unite ale Americii 1 832 1 811 1 807 1 797 1 799 1 795 1 797 1 794
sursa: http://stats.oecd.org/wbos/Index.aspx?DatasetCode=ANHRS
Se constată faptul că în ţările membre ale OCDE (care cuprinde ţările dezvoltate ale
lumii) durata timpului anual de muncă se situează, la nivelul anului 2007, între 1392 ore în
Olanda (ceea ce înseamnă o medie săptămânală de 26,77 ore) şi 1986 ore în Cehia şi Ungaria
(ceea ce înseamnă o medie săptămânală de 38,17 ore, cu 42,58 % mai mult decât în primele),
cu cel mai înalt nivel fiind însă Coreea de Sud (2520 ore în anul 2000, adică o medie
săptămânală de 48,66 ore). Exceptând un număr redus de ţări (Austria, Belgia, Olanda, unde
durata timpului de muncă este deja redusă), în perioada anilor 2000 – 2007 am asistat la un
proces de reducere în continuare a acestui indicator, reducere ce se încadrează între circa 2 %
(SUA, Germania, Marea Britanie, Portugalia etc) şi 4,56 % în Spania, 5,18 % în Irlanda, 7,22
% în Luxemburg sau chiar 8,53 % în Corea de Sud (unde nivelul săptămânal era, în 2006, de
44,33 ore, cu 65,59 % mai mult decât cea mai scurtă durată săptămânală, din Olanda).
Timpul total de muncă de-a lungul unei vieţi este însă rezultatul deciziei fiecărui
individ. Oricine poate hotărî dacă îşi caută un loc de muncă sau mai multe concomitent, dacă
se angajează într-o slujbă full - time sau part-time, dacă îşi întrerupe timpul de muncă pentru
a-şi continua pregătirea profesională sau pentru a-şi lua o vacanţă mai îndelungată etc. Aceste
alegeri au devenit mai posibile pe măsură ce flexibilitatea programelor de lucru a sporit, iar
folosirea mijloacelor informatice s-a extins. În esenţă, ele vizează comportamentul individual
în actul de alegere între timp de lucru şi timp liber, pornind de la premiza că timpul total de
care dispune fiecare este dat. Acest comportament are ca rezultat o anumită configuraţie a
curbei ofertei individuale de muncă.
Aşa cum în teoria microeconomică a consumatorului acesta alegea un « coş » optimal,
format din cantităţi de două bunuri, X şi Y, în condiţiile restricţiei sale bugetare, tot aşa
ofertantul de muncă alege o combinaţie formată din timp liber şi din timp de muncă. Orice oră
de muncă prestată în plus înseamnă o oră de timp liber sacrificată. Atât timp cât satisfacţia
sacrificată este compensată de plăcerea obţinută din consumul bunurilor şi serviciilor
achiziţionate cu ajutorul salariului pentru fiecare oră suplimentară de muncă, adică de
consumul salariului real, individul va substitui timpul liber cu timp de muncă, iar oferta sa
individuală de muncă se va mări. Avem de-a face aici cu un efect de substituţie pozitiv.
Pe măsură însă ce creşte salariul real pe ora de muncă suplimentară, costul de
oportunitate al fiecărei ore de timp liber sacrificate devine tot mai mare. Venitul mai mare îi
permite angajatului să achiziţioneze mai multe bunuri şi servicii, care îi asigură un nivel de
satisfacţie suficient de ridicat pentru a-l determina să nu-şi mai sporească insatisfacţia dată de
reducerea timpului liber în aceeaşi proporţie. Acesta este un efect de venit negativ, care
acţionează concomitent cu efectul de substituţie.
După cum se observă în figura 1.5., atât timp cât salariul orar nu depăşeşte nivelul S3,
efectul de substituţie este mai mare decât efectul de venit, creşterea salariului generând o
creştere a ofertei de muncă. O majorare a salariului peste nivelul S3 (suficient de ridicat), până
la S4 permite salariatului să-şi asigure un standard de viaţă dorit cu mai puţine ore lucrate şi
mai mult timp liber. Efectul de venit domină efectul de substituţie, oferta individuală de
muncă reducându-se la nivelul H2.
12
13
Iată cum teoria ofertei de muncă ne ajută să înţelegem tendinţele pe termen lung ale
participării la muncă. Chiar dacă timpul liber şi consumarea timpului în forme neremunerate
pot constitui factori importanţi ai bunăstării, nivelul înalt al civilizaţiei materiale şi spirituale la
care au ajuns unele state avansate nu a putut fi obţinut fără o participare susţinută a populaţiei
lor la muncă. De aceea este importantă scoaterea în evidenţă a efectelor stimulante pentru
muncă pe care le pot avea salariile ridicate, diferitele tipuri de impozite sau o serie de politici
de asigurare a anumitor niveluri ale venitului.
13
14
14
15
prezentă a fluxului de câştiguri viitoare este mai mare decât costul investiţiei. Realitatea
confirmă o relaţie pozitivă între nivelul câştigurilor obţinute din muncă şi gradul de pregătire
profesională. Dacă răspunsul este afirmativ, oferta prezentă de muncă se reduce, dar cea
viitoare se va mări, atât în termeni cantitativi cât şi, mai ales, în expresie calitativă.
Care este răspunsul societăţii la aceeaşi întrebare ? În era competiţiei globale nici o ţară
nu-şi mai poate concepe destinul fără cunoaştere şi educaţie la cel mai înalt nivel permis de
resursele de care dispune. Se globalizează pieţele produselor şi serviciilor dar şi pieţele
muncii. Concurenţa între lucrători depăşeşte graniţele naţionale. Noile produse şi sisteme de
producţie întemeiate pe tehnologia informaţiei pretind angajaţi de înaltă competenţă, cu
cunoştinţe temeinice, dar şi cu mare capacitate de adaptare şi potenţial de a învăţa eficient.
După unele estimări, bogăţia totală a SUA era în 1990 de circa 421.000 $ US pe
persoană, din care 248.000 $ / persoană, adică 59%, era sub forma capitalului uman. Capitalul
uman pe persoană era de 155.000 $ US în Canada, 315.000 $ US în Germania şi 458.000 $ US
în Japonia. Investiţiile în capital uman sunt o componentă foarte importantă a bogăţiei. Se
estimează că 64% din bogăţia mondială pe persoană reprezintă capital uman.6
În esenţă, pentru societate, investiţia în capital uman este profitabilă atunci când sporul
de productivitate a muncii, în expresie valorică, depăşeşte costul suportat care, şi în acest caz,
include costurile directe angajate de societate împreună cu pierderea de produs naţional
aferentă celor implicaţi în acest proces. SUA de exemplu, alocă pentru educaţia elementară şi
secundară resurse la un nivel mai ridicat dar destul de apropiat de cel al altor ţări dezvoltate.
Sumele alocate pe student sunt însă cele mai mari, iar în ceea ce priveşte ponderea persoanelor
de vârstă cuprinsă între 25 şi 44 ani, care şi-au completat studiile universitare, nivelul este de
două ori mai mare decât în oricare altă ţară europeană dezvoltată (vezi tabelul 1.5.)
Cu circa 8 procente din produsul său intern brut alocat acoperirii costurilor directe ale
educaţiei formale (elementare, secundare şi colegiu) la care se adaugă 4-5 procente din PIB
reprezentând câştigurile pierdute aferente persoanelor în vârstă de muncă aflate în procesul de
şcolarizare (în special studenţii), SUA alocă o parte substanţială din resursele sale disponibile
investiţiilor în capital uman.
15
16
se referă îndeosebi la posibilitatea de a munci pentru a obţine un câştig superior celui din locul
de origine sau de a găsi o ocupaţie mai potrivită pentru pregătirea, înclinaţiile şi dorinţele
individului. De aceea, în cadrul mobilităţii populaţiei un loc important îl ocupă mobilitatea
forţei de muncă. Aceasta este o mobilitate geografică , cunoscută sub numele de migraţie a
forţei de muncă.
Pe piaţa muncii ne întîlnim însă şi cu mobilitatea ocupaţională a forţei de muncă,
atunci când lucrătorii îşi schimbă locul de muncă, ocupaţia sau chiar profesia. Ea se poate
prezenta ca mobilitate între firme sau mobilitate între ramuri, fără schimbarea domiciliului.
Dacă piaţa muncii ar fi perfect concurenţială, mobilitatea ocupaţională ar fi şi ea
deplină, ceea ce ar avea ca efect deplasări permanente ale factorului muncă în funcţie de
nivelul mai convenabil al salariului sau de condiţiile mai bune de muncă. Aceasta ar
presupune transparenţa perfectă a pieţei, omogenitatea perfectă a angajaţilor. În realitate însă
piaţa muncii nu este perfect concurenţială. Ea este segmentată după criterii ocupaţionale,
profesionale, astfel încât se poate afirma că lucrătorii aparţin unor grupuri neconcurente,
adică unor categorii distincte de persoane care nu concurează unele cu altele pentru locurile de
muncă unde se cer calităţi şi înclinaţii speciale.7
În aceste condiţii, mobilitatea ocupaţională presupune trecerea dintr-o astfel de
categorie în alta, ceea ce s-ar putea realiza doar pe baza unor costuri legate de recalificare. Ea
se realizează, pentru un lucrător raţional, doar atunci când avantajul obţinut dintr-o astfel de
schimbare acoperă costurile mobilităţii, inclusiv pe cele ale informării. Oportunitatea acestei
decizii poate fi analizată ca în cazul investiţiei în capital uman. Efectul acestui tip de
mobilitate asupra ofertei de muncă ar fi majorarea acesteia în sectorul unde are loc afluxul de
forţă de muncă şi diminuarea ei în sectorul din care pleacă.
Mobilitatea geografică sau teritorială a forţei de muncă numită şi migraţie
reprezintă un proces spaţial de adaptare a forţei de muncă la cererea sistemului
productiv, realizat fie sub forma schimbării domiciliului, a apropierii acestuia de locul de
muncă (migraţie definitivă), fie prin păstrarea domiciliului şi deplasarea la locul de
muncă (migraţie pendulatorie sau navetism).8
Ea îmbracă mai multe forme:
• în funcţie de mediul din care fac parte localităţile între care se produce acest
proces există migraţie rural-urban, urban-rural, rural-rural sau urban-urban.
• În funcţie de durată, există migraţie definitivă, cu schimbarea totală sau
parţială a domiciliului, şi migraţia temporară, neînsoţită de schimbarea
domiciliului stabil al migrantului.
• La rândul ei, migraţia temporară, în funcţie de durata şi scopul deplasării,
poate îmbrăca următoarele forme:
- migraţie zilnică, denumită şi navetism, care este o mişcare pendulatorie a
populaţiei, o deplasare a populaţiei dintr-o localitate în alta, de la domiciliu la
sediul locului de muncă;
- migraţie sezonieră, întâlnită îndeosebi în agricultură ;
- migraţie de week-end sau migraţie turistică.
Dacă migraţia temporară acoperă o durată mai îndelungată şi necesită aprobarea
organelor administrative locale de destinaţie, devine mişcare migratorie flotantă.
7
Philip Hardwick, John Langmead, Bahadur Khan, Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom,
Iaşi, 2002, p.369
8
Daniela – Luminiţa Constantin şi colab., op. cit., p.16
16
17
17
18
adică de capital uman, care poate contribui apoi la dezvoltarea activităţilor economice
naţionale.
Toate aceste avantaje şi dezavantaje ale migraţiei forţei de muncă, indiferent de
formele ei, pot fi cuantificate la nivel macroeconomic, dar şi la nivelul individului, al celui
care ia în final decizia de a emigra sau nu.
Migraţia presupune însă şi un cost, atât pentru individ cât şi pentru societate. Pentru
individ costul este atât monetar, fizic, cât şi psihic. În costul individual se includ cheltuielile
directe legate de deplasare, de informare în legătură cu oportunităţile existente în zona ţintă, de
instalare, cât şi consumul psihic dat de efortul de adaptare, de stresul înfruntării
necunoscutului, de sentimentul înstrăinării, al îndepărtării de familie, de prieteni etc. Decizia
de a emigra este luată doar atunci când, în baza aprecierilor sale subiective, individul ajunge la
concluzia că beneficiile emigrării, actualizate, depăşesc într-o anumită proporţie costurile ei.
18
19
Tabel nr. 2: Evoluţia indicatorilor cheie ai ocupării în România, în perioada 1997 - 2007
1997 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Rata ocuparii (% in pop.de 65.4 63.2 63.0 62.4 57.6 57.6 57.7 57.6 58.8 58.8
15-64 ani)
Rata ocuparii (% in pop.de 36.5 33.5 33.1 32.6 28.7 26.4 27.9 24.9 24.0 24.4
15-24 ani)
Rata ocuparii (% in pop.de 80.6 78.1 77.5 76.6 72.7 73.1 72.9 73.3 74.7 74.6
25-54 ani)
Rata ocuparii (% in 52.1 49.6 49.5 48.2 37.3 38.1 36.9 39.4 41.7 41.4
pop.de55-64 ani)
Rata de activitate (% din 69.9 68.4 68.4 67.3 63.4 62.2 63.0 62.3 63.6 63.0
pop.de 15-64 ani)
Rata de activitate (% din 45.6 42.1 41.4 40.0 37.4 32.9 35.8 31.2 30.6 30.5
pop.de 15-24 ani)
Rata de activitate (% din 84.5 83.2 83.0 81.6 78.6 78.0 78.3 78.2 79.9 79.0
pop.de 25- 54 ani )
Rata de activitate (% din 52.5 50.1 50.0 48.7 37.9 38.8 37.9 40.4 42.8 42.4
pop. de 55-64 ani)
Rata somajului (% din forta 5.3 6.6 7.2 6.6 8.4 7.0 8.1 7.2 7.3 6.4
de munca de peste 15 ani)
Rata somaj la tineri (% din 16.3 18.7 20.0 18.6 23.2 19.6 21.9 20.2 21.4 20.1
forta de m-ca de 15-24 ani)
Rata somajului de termen 2.5 2.9 3.7 3.3 4.6 4.3 4.8 4.0 4.2 3.2
lung (% din forta de m-ca)
19
20
Ponderea somerilor tineri in 9.1 8.6 8.3 7.5 8.7 6.5 7.8 6.3 6.6 6.1
totalul pop.de 15-24 ani
Sursa: Employment in Europe 2008,p.266, http://www.google.ro/search?
hl=ro&q=employment+in+europe+2008&meta=&aq=0&oq=employment+in+Europe
Pentru o analiză a pieţei muncii nu ne putem limita doar la aceşti indicatori. Prezintă
un deosebit interes indicatorii de structură (structura pe vârste, pe nivel de pregătire, pe
profesii, pe activităţi ale economiei naţionale etc.) , indicatorii de persistenţă a unor fenomene
cum este şomajul etc.
Actuala criză economică globală,cea mai gravă în perioada de după al doilea Război
Mondial, afectează situaţia ocupării din lume, deteriorând indicatorii de performanţă ai pieţei
muncii. La nivelul Uniunii Europene, se anticipează o contractare a creşterii economice cu
circa 4 % în anul 2009 (3 % în US şi 5,5 % în Japonia), ceea ce pe piaţa muncii ar avea drept
consecinţă o diminuare a ocupării cu 2,5 % în 2009 şi cu 1,5 % în 2010. Aceasta ar însemna ,
în cifre absolute, pierderea a 8,5 milioane locuri de muncă,faţă de 9,5 milioane create în
perioada 2006 – 2008 [Economic Forecast Spring 2009, European Economy, 3/2009, p.1-2,
http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication15048_en.pdf]. Într-o asemenea
situaţie, decidenţii politicilor economice la nivelul Uniunii Europene cât şi la nivelul fiecărui
stat membru au ca obiective prioritare susţinerea activităţilor economice prin programe şi
strategii care să permită menţinerea locurilor de muncă actuale şi crearea posibilităţilor de
extindere a lor.
Rezumat
1. Piaţa muncii este locul de întâlnire, în spaţiu şi timp, pe total şi pe structură, a cererii
de muncă cu oferta de muncă, având trăsături specifice care o delimitează de alte pieţe ale
factorilor de producţie.
2. Piaţă muncii poate fi naţională, când aria de căutare şi întâlnire a cererii cu oferta se
extinde la sacră naţională, sau locală, când căutarea se poate limita pe plan local.
3. Pieţele primare ale muncii sunt cele caracterizate prin stabilitate şi niveluri ridicate
ale salariilor, în timp ce pieţele secundare ale muncii sunt cele caracterizate prin instabilitate şi
niveluri reduse ale salariilor.
4. Cererea de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care angajatorii sunt dispuşi să
o achiziţioneze la diferite niveluri ale salariului, exprimându-se prin numărul de locuri de
muncă oferite de ei. Este o cerere derivată din cererea de pe piaţa bunurilor şi serviciilor.
5. Curba cererii de muncă exprimă relaţia grafică dintre cererea de muncă şi salariu –
preţul ei – confundându-se însă cu curba productivităţii marginale a muncii în expresie
valorică.
6. Creşterea salariilor determină reducerea cererii de muncă prin două efecte : efectul
de scară determinat de diminuarea ofertei de produse a firmei ca urmare a creşterii costurilor
ei şi efectul de substituţie, constând în înlocuirea muncii, devenite mai scumpe, de către
capital. Efectele modificării salariilor asupra cererii de muncă se evidenţiază grafic prin
deplasări pe curba cererii de muncă : în jos, spre dreapta, când cererea de muncă sporeşte, şi în
sus, spre stânga, atunci când cererea de muncă scade.
20
21
7. efectul modificării cererii pentru un anumit produs pe care îl fabrică firma constă
într-o modificare de acelaşi sens a cererii de muncă deoarece aceasta din urmă este o cerere
derivată din cea dintâi. De această dată însă, grafic, efectul de scară al modificării va fi
evidenţiat prin deplasarea întregii curbe a cererii spre dreapta, când creşte, sau spre stânga,
când scade.
8. Efectul scăderii preţului capitalului ca urmare a creşterii ofertei lui se va
descompune şi el într-un efect de scară pozitiv (determinat de creşterea producţiei firmei ca
urmare a reducerii costurilor ei) şi un efect de substituţie negativ (determinat de înlocuirea
factorului muncă de către factorul capital devenit mai ieftin). Efectul creşterii preţului
capitalului este invers.
9. Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă pe care populaţia activă, disponibilă
de muncă, doreşte să o presteze la diferite niveluri ale salariului, exprimându-se prin cererea
de locuri de muncă.
10. Oferta curentă de muncă este reprezentata de populaţia activă, din care o parte
ocupă locurile de muncă oferite de angajator, transformându-se în populaţie ocupată, iar restul
rămâne neocupată, ca şomeri.
11. Numărul de ore lucrate de fiecare individ de-a lungul vieţii sale depinde de
mărimea salariului şi este rezultatul alegerii sale individuale sub forma a două efecte : efectul
de substituţie pozitiv (înlocuirea timpului liber cu timp de lucru remunerat) şi efectul de venit
negativ (diminuarea timpului de lucru şi creşterea timpului liber la un nivel suficient de ridicat
al salariului).
12. Capitalul uman desemnează ansamblul cunoştinţelor, deprinderilor, calificărilor,
abilităţilor şi aptitudinilor dobândite prin procesul de instruire şi formare, de la învăţământul
elementar la cel superior şi apoi în producţie, pe care individul le foloseşte în cursul activităţii
sale economice. Investiţia în capitalul uman are ca efect reducerea ofertei prezente de muncă
şi creşterea ofertei viitoare de muncă, atât în termeni cantitativi cât şi, mai ales, în expresie
calitativă.
13. Oferta de muncă este influenţată şi de mobilitatea forţei de muncă, ocupaţională şi
geografică sau teritorială, ultima fiind numită şi migraţia forţi de muncă. Migraţia forţe de
muncă reprezintă un proces spaţial de adaptare a forţei de muncă la cererea sistemului
productiv, realizat fie sub forma schimbării domiciliului, a apropierii acestuia de locul de
muncă (migraţie definitivă), fie prin păstrarea domiciliului si deplasarea la locul de muncă
(migraţie pendulatorie sau navetism). Fluxurile migratorii se numesc emigrare atunci când
părăsesc un anumit teritoriu sau imigrare când sosesc la o anumită destinaţie. Acelaşi teritoriu
poate fi concomitent zonă de emigrare şi zonă de imigrare.
Concepte :
21
22
22
23
Obiective
După studierea acestui capitol :
• vom înţelege mecanismul formării salariului de echilibru şi factorii care îl
influenţează ;
• vom cunoaşte motive ale abaterii mărimii salariului de la nivelul salariului
de echilibru ;
• vom înţelege mecanismul diferenţierii salariului prin discriminare ;
• vom înţelege mecanismul diferenţierii salariului într-o piaţă cu concurenţă
imperfectă de tim monopson sau monopol ;
• vom vedea efectele legii salariului minima supra pieţei muncii ;
• vom înţelege în final că orice intervenţie în mecanismul intern al
funcţionării pieţei muncii, publică sau privată, poate avea efecte pozitive pe termen
scurt asupra unor categorii mai mult sau mai puţin restrânse de salariaţi, dar cu preţul
dezechilibrării pieţei muncii de ansamblu şi înrăutăţirii situaţiei altor lucrători.
După cum s-a văzut în subcapitolele anterioare, salariul este elementul luat în
considerare şi de purtătorul cererii de muncă – angajatorul – atunci când îşi
dimensionează cantitatea necesară din acest factor şi de purtătorul ofertei de muncă –
lucrătorul – atunci când decide câte ore din timpul său total le alocă pentru muncă
remunerată.
23
24
9
Richard G. Lipsey, K.Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 397-399.
24
25
Sn 1 Sn1
⋅ 100
P S n0
I Sr = 1 ⋅100 , iar prin rearanjarea termenilor: I S ⋅ 100 , ceea ce
Sn 0 r
P1
P
⋅ 100
P0
I Sn
devine în final: I Sr = ⋅100 .
Ip
Dacă, de exemplu, într-o anumită perioadă salariul nominal se dublează,
în timp ce preţurile cresc, în medie, de 2,5 ori, indicele de creştere a
salariului real este:
200
I Sr = ⋅ 100 = 80% , ceea ce înseamnă că salariul real a scăzut cu 20%.
250
25
26
26
27
puternică a cunoaşterii pot oferi un salariu net superior celui din sectoarele cu intensitate
capitalistică puternică.
Aşa cum se poate observa în figura 2.2. pe piaţa muncii cu discriminare (diagrama
din stânga, a) ), faţă de situaţia în care nu ar fi restricţionată intrarea grupurilor
discriminate, când oferta de muncă ar fi reprezentată de curba SL0 , iar nivelul salariului
de echilibru ar fi W0 la un nivel al ocupării egal cu L0 , oferta de muncă diminuându-se,
curba ei ajunge în poziţia SL1 , mărind salariul la W1 şi reducând nivelul ocupării la L1
(curba DL reprezintă cererea de muncă de pe această piaţă). În schimb, pe piaţa muncii
fără discriminare ( diagrama din dreapta, b). ), persoanele discriminate, al căror acces a
fost îngrădit pe prima piaţă, vor mări oferta de muncă, curba ofertei de muncă se va
deplasa din poziţia SL0 în SL2, mărind nivelul ocupării la L2 , dar reducând salariul la W2.
Atunci când discriminarea are drept cauză prejudecăţile angajatorului, firma
discriminatoare sacrifică o parte din profitul ei potenţial pentru a menţine acest
comportament, deoarece angajează numai lucrători din grupul privilegiat, plătindu-le un
salariu egal cu valoarea produsului lor marginal, deşi, dacă ar angaja persoane
discriminate, le-ar plăti mai puţin. Pe o piaţă mai concurenţială, în cele din urmă se va
27
28
găsi o firmă care să dorească să-şi majoreze profitul pe calea renunţării la discriminare,
ceea ce ar putea avea ca efect abandonarea generală a comportamentului discriminatoriu.
Dacă discriminarea îşi are cauza în preferinţele clienţilor sau angajaţilor, care pot
refuza achiziţionarea bunurilor executate de persoane discrimininate sau, respectiv, pot
refuza să lucreze împreună cu acestea, piaţa determină firmele care-şi maximizează
profitul să răspundă la aceste prejudecăţi. Sursa lor nemaifiind comportamentul
angajatorului, al patronului, mai ales în contextul ieftinirii transporturilor şi
comunicaţiilor din secolul XX, abandonarea acestui comportament poate fi realizată pe
calea relocalizării activităţii firmei în alte spaţii economice, lipsite de discriminare.
Pentru a înţelege acest fapt, să presupunem că, pe piaţa muncii, unei creşteri a numărului de ore muncă oferite de
la 10 la 11, 12, 13, 14, îi corespunde o scară crescătoare a salariului mediu orar ( a costului mediu al muncii) de
la 20 la 22, 24, 26, 28 unităţi monetare. Costul marginal al celei de-a unsprezecea ore de muncă va fi: 11x22-
10x20x= 42; Costul marginal al celei de-a douăsprezecea ore de muncă va fi 24x12-20x11=46; pentru a
treisprezecea oră de muncă va fi 13x26-12x24=50 ş.a.m.d. rezultă evident că fiecare unitate de muncă
suplimentară are un cost marginal mai mare decât costul mediu.
28
29
Aşa cum rezultă din figura 2.3, monopsonistul opreşte angajarea forţei de muncă
la nivelul Lm, când costul marginal al muncii egalează produsul marginal al muncii în
expresie valorică (PmV). L acest nivel de angajare, mai mic decât pe o piaţă a muncii
concurenţială (când ocuparea de echilibru ar fi Le), salariul mediu plătit este Wm, de
asemenea mai mic decât pe o piaţă concurenţială (când ar fi We), iar venitul obţinut de
forţa de muncă angajată (Lm) este suprafaţa dreptunghiului OLmAWm.
În concluzie, pe o piaţă a muncii de tip monopson se înregistrează un nivel
mai scăzut al gradului de ocupare şi al salariului mediu decât atunci când forţa de
muncă este angajată pe o piaţă concurenţială.
2.5.2. Monopolul este acea structură a pieţei în care un singur vânzător se află în
faţa unei multitudini de cumpărători, fără ca pe acea piaţă să existe un substituient
apropiat al bunului care face obiectul tranzacţiilor. În cazul pieţei muncii unicul vânzător,
monopolistul, este reprezentat de un sindicat al salariaţilor care caută să impună tuturor
firmelor care doresc să angajeze membrii săi un nivel al salariului superior celui de
echilibru. Aşa cum se prezintă situaţia în figura 2.4. , sindicatul impune mebrilor săi să
nu accepte un salariu mai mic decât WM, nivel care este mai mare decât salariul de
echilibru We format pe o piaţă concurenţială. Ca urmare, curba ofertei de muncă se
modifică, devenind perfect elastică pe porţiunea WMC, după care creşte de-a lungul
curbei SL. Proiecţia punctului C pe abscisă este LWM, care reprezintă cantitatea de muncă
disponibilă să se angajeze la nivelul WM al salariului. Echilibrul în acest caz se realizează
însă în punctul B, cu LM lucrători angajaţi, în timp ce LWM – LM reprezintă numărul de
persoane care doresc să se angajeze la nivelul existent WM al salariului, dar nu găsesc
locuri de muncă. Venitul lucrătorilor angajaţi este suprafaţa dreptunghiului OLMBWM.
29
30
Rezumat
30
31
Concepte :
• salariul de echilibru ;
• capitalul uman general ;
• capitalul uman specific întreprinderii ;
• spor salarial compensator ;
• salarii de eficienţă ;
• monopsinul ;
• monopolul.
31
32
Obiective
Studiind acest capitol :
• vom înţelege că şomajul este un fenomen deosebit de preocupant, atât
pentru fiecare individ în parte cât şi pentru societate în ansamblul său, prin consecinţele
negative pe care le are ;
• Vom vedea care sunt caracteristicile şomajului, formându-ne o imagine mai
cuprinzătoare asupra dimensiunilor acestuia ;
• Vom cunoaşte formele şomajului, pentru a-i înţelege mai bine cauzele ;
• Vom înţelege ce înseamnă şomaj fricţional şi şomaj structural şi în ce constă
şomajul natural sau de echilibru supranumit NAIRU ;
• Vom cunoaşte diferitele situaţii de ocupare a forţei de muncă definite prin
compararea şomajului curent cu şomajul de echilibru (NAIRU) ;
• Vom înţelege ce înseamnă şomajul ciclic şi factorii care îl generează ;
• Vom vedea în final ce căi posibile există la îndemîna decidenţilor de politică
economică pentru reducerea şomajului.
32
33
Dincolo de definiţiile cu caracter tehnic date (cum este şi cea aparţinând Biroului
Internaţional al Muncii prezentată mai sus), din perspectiva pieţei muncii şomajul este
o ofertă excedentară de forţa de muncă. Forţa de muncă nu este însă o marfă ca oricare
alta. Chiar şi dacă o marfă oarecare este produsă într-o cantitate excedentară, peste
cererea pieţei pentru ea, consecinţele sunt negative pentru producător şi, implicit, pentru
societate : neputând-o vinde, nu se recuperează cheltuielile efectuate cu fabricarea ei, nu
se poate relua procesul de producţie măcar la scara anterioară, gradul de utilizare a
capacităţilor de producţie scade, o parte din factorii productivi sunt disponibilizaţi.
Cu mult mai gravă este problema în cazul ofertei excedentare de forţă de muncă,
fiindcă în spatele acestei sintagme neutre se află oamenii cu multiplele lor nevoi, dar şi
cu numeroasele lor eforturi pe care le-au făcut de-a lungul vieţii pentru a fi apţi să
constituie această « ofertă de muncă ». Şomajul reprezintă probabil fenomenul economic
cel mai îngrijorător, atât pentru fiecare individ care-i poate cădea victimă, cât şi pentru
politicienii responsabili de gestionarea echilibrelor macroeconomice. El afectează zeci de
milioane de oameni aflaţi în deplinătatea aptitudinilor de muncă. Există peste 35 de
milioane de şomeri în ţările membre ale OCDE şi se apreciază că încă 15 milioane au
renunţat să mai caute un loc de muncă sau au acceptat fără voia lor o slujbă cu normă
redusă.
Şomajul, aşa cum s-a prezentat şi la primul capitol, se poate determina în mărimi
absolute, ca număr de şomeri, şi în mărimi relative, ca rată a şomajului, calculată prin
raportarea numărului şomerilor la populaţia activă (forţa de muncă)
Consecinţele şomajului constau la nivelul economiei naţionale în producţia
potenţială aferentă resurselor de muncă ale şomerilor irosită pentru totdeauna, iar la
nivelul fiecărui individ afectat de acest flagel în deteriorarea condiţiei lui materiale,
familiale, psihice, în deziluzia neputinţei încadrării într-o activitate utilă, care înseamnă o
gravă deteriorare a înseşi condiţiei lui umane. «Pierderea cumulativă a producţiei
Regatului Unit în cei trei ani 1991 – 1993 a fost de 70 miliarde £ (la preţurile din 1990) ;
aceasta înseamnă cca. 1200 £ pentru fiecare membru al forţei de muncă. Într-o lume a
rarităţii, cu multe nevoi nesatisfăcute, această pierdere este importantă. Ea reprezintă
bunuri şi servicii care ar fi putut fi produse, dar sunt pierdute pentru totdeauna. »1 . Iată
de ce şomajul contează. În general el reduce producţia şi venitul total. El creşte
inegalitatea, întrucât şomerii pierd mai mult decât cei angajaţi. Şomajul erodează
capitalul uman. Şi, în final, implică şi costuri psihice. Oamenii simt nevoia să fie utili.
Deşi prin şomaj creşte timpul liber, valoarea acestuia este de departe anulată de durerea
respingerii.10
1
Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, op. cit., p. 880.
10
Ibidem, p. 881.
33
34
exemplu, în 1994, rata şomajului a variat între 3,2% în Luxemburg şi 19,8% în Spania, în
timp ce la nivelul UE era de 10,5%. În martie 2009, după declanşarea crizei globale, rata
şomajului a crescut dramatic în Spania, la 17,4 % (dublu faţă de media UE), la circa 15 %
în Letonia, Lituania şi Estonia, în timp ce în ţări mari ca Polonia sau Germania să scadă
la 7,7 %, respectiv 7,6 %, sub media UE, iar în Olanda să ajungă la un nivel foarte scăzut,
de doar 2,8 %
- şomajul oscilează de-a lungul timpului în aceeaşi ţară, odată cu fazele ciclului
economic. Exemplele de mai sus sunt concludente când comparăm datele din 1994 cu
cele din 2007 şi din martie 2009
- şomajul afectează într-o proporţie mai mare categoria lucrătorilor necalificaţi,
care este de patru, cinci ori mai expusă decât cei calificaţi. Circa 75% din bărbaţii şomeri
sunt lucrători manuali, necalificaţi.
- tinerii sunt mai afectaţi de şomaj decât adulţii. În UE rata şomajului tinerilor
(populaţia de 15 – 24 ani ) a oscilat în anii 1997 – 2007 între 19,6 % în 2001 şi 14,7 %, în
timp ce în Spania ea s-a situat , în aceeaşi perioadă, între 36,4 % şi 18,2 %. De altfel, şi
rata ocupării la populaţia de 25 – 54 ani a fost aproape dublă faţă de cea a populaţiei de
15 – 24 ani în aceeaşi perioadă, 1997 – 2007 ( a oscilat între 25,3 % şi 39,1 % la tineri
de 15 – 24 ani şi între 62,1 % şi 76,8 % la populaţia de 25 – 54 ani).
- de asemenea, în majoritatea ţărilor membre ale UE, şomajul este mai ridicat la
femei decât la bărbaţi, cu câteva excepţii (În anul 2007 : Estonia, Irlanda, Marea Britanie,
Letonia şi Romania) La extreme, în Spania şomajul feminin era de 10,9 % în timp ce cel
masculin era de 6,4 %, în timp ce în Grecia este mai mult decât dublu 12,8 % faţă de
5,2 %.
- şomajul din UE, comparativ cu cel SUA , se mai caracterizează printr-o rată
mult mai ridicată a şomajului de lungă durată. Dacă în SUA acesta reprezintă doar cca.
10% din şomajul total, în UE rata şomajului de lungă durată se situează la aproape
jumătate din şomajul total.
- o ultimă caracteristică se referă la faptul că majoritatea şomerilor nu ajung în
această situaţie ca urmare a părăsirii voluntare a locului de muncă, ci a evoluţiei
economice. În consecinţă, şomajul este preponderent involuntar şi nu voluntar cum
apărea în abordarea teoriei neoclasice.
34
35
35
36
36
37
Relaţiile între patroni şi salariaţi sunt pe termen lung,iar salariile sunt mai puţin
sensibile la fluctuaţiile curente ale activităţii economice.
37
38
Rezumat
Concepte :
38
39
Obiective
După studierea acestui capitol:
• vom înţelege ce este regiunea ca subansamblu al economiei naţionale;
• vom şti care sunt unităţile teritoriale conform Nomenclatorului Unităţilor
teritoriale pentru Statistică din UE (NUTS);
• vom cunoaşte care sunt regiunile de dezvoltare din România;
• vom înţelege ce factori influenţează cererea pe piaţa regională a muncii;
• vom vedea ce factori determină oferta de muncă pe pieţele regionale ale
muncii;
• vom şti ce este migraţia interregională a muncii şi cum poate fi exprimată;
• vom lua cunoştinţă de teoria clasică a migraţiei fortelor de muncă şi de
neajunsurile ei;
• vom cunoaşte şi alte abordări teoretice ale migraţiei forţei de muncă şo în
special explicaţia dată prin prisma teoriei capitalului uman;
• vom înţelege câteva aspecte ale migraţiei interregionale din România şi ale
impactului ei asupra pieţelor regionale ale muncii.
După ce ne-am lămurit aspectele cele mai generale legate de piaţa muncii, este
uşor să încercăm o definiţie a pieţei regionale a muncii. La modul cel mai simplu, piaţa
regională a muncii desemnează întâlnirea cererii cu oferta de muncă în interiorul
unui teritoriu delimitat sub denumirea de regiune. Este o piaţă teritorială sau locală a
cărei dimensiune depinde de definiţia regiunii.
39
40
40
41
învecinate, sub forma migraţiei temporare sau navetismului , fie spre regiuni mai
îndepărtate, din ţară sau din afara ei, sub forma migraţiei definitive, interne sau externe.
Nivelul cererii regionale de muncă variază şi odată cu succesiunea fazelor
ciclului economic. Fazele ascendente ale ciclului, expansiunea sau boom-ul sunt însoţite,
de regulă, de creşteri ale numărului locurilor de muncă, adică ale cererii de muncă, în
timp ce fazele descendente, depresiunea sau recesiunea, înregistrează pierderi de locuri
de muncă, o diminuare a cererii de muncă.
Nu întotdeauna o creştere a cererii de muncă se reflectă într-o diminuare a
şomajului. Este foarte posibil ca într-o fază de creştere a numărului locurilor de muncă,
de îmbunătăţire a situaţiei pieţei muncii, numărul celor care intră sau reintră în forţa de
muncă (mărind rata de participare la forţa de muncă) să fie mai mare decât numărul
noilor locuri de muncă. De asemenea, pe fondul creşterii salariilor ca efect al expansiunii
economice din regiune, poate creşte atractivitatea regiunii pentru forţă de muncă din afara
ei, astfel încât imigraţia să absoarbă o parte din cererea regională a muncii, mai ales
atunci când noile locuri de muncă nu şi-ar avea un corespondent în structura forţei de
muncă disponibile din regiune din punctual de vedere al calificărilor solicitate.
41
42
familiilor lor între localităţi şi regiuni cu condiţii diferite ale pieţei muncii este o
importantă componentă a creşterii populaţiei la nivel regional şi o importantă dimensiune
a flexibilităţii pieţei muncii. Mobilitatea geografică sau migraţia forţei de muncă
reprezintă o reacţie de adaptare a ofertei de forţă de muncă la modificările
survenite în localizarea teritorială a cererii. Migraţia este una din căile prin care
regiunile se pot ajusta la schimbările economice. Fluxurile migratorii pot acţiona ca un
“stabilizator automat” pentru regiuni, oferind oamenilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi
nivelul de trai prin deplasarea în zone cu condiţii de angajare şi de viaţă mai bune.
De asemenea, migraţia poate fi şi efectul politicilor economice de dezvoltare
regională, atunci când acestea caută să atragă persoane superior calificate, cu capital sau
cu idei spre zone asistate. Având în vedere costurile migraţiei, o anumită reticenţă în faţa
perspectivei de a părăsi locul de viaţă şi muncă, familia, prietenii, o anumită imobilitate
determinată şi de problemele legate de căutarea şi descoperirea unei noi locuinţe etc.,
pentru a caracteriza eficienţa unui asemenea instrument de politică regională se pune
adesea întrebarea: este mai potrivit să mişcăm oamenii spre locuri de muncă din alte
regiuni sau să aducem locurile de muncă spre oameni? Răspunsul nu poate fi atât de
simplu. El depinde de multe împrejurări printre care şi o anumită înclinaţie spre
mobilitate teritorială specifică unor populaţii sau subgrupe ale acesteia. În SUA, Canada
sau Japonia, de exemplu, ratele mobilităţii teritoriale sunt mult mai ridicate decât în
Europa. În interiorul populaţiei unei ţări se constată că pentru grupa de vârstă de 25 – 44
ani ratele migraţiei sunt mai mari decât la celelalte categorii de vârstă.
Migraţia interregională poate fi studiată în termeni de fluxuri brute şi nete, în
mărimi absolute, care măsoară amploarea fenomenului şi în mărimi relative care pun în
evidenţă intensitatea.
În mărime absolută, fluxurile brute sunt exprimate prin numărul de imigranţi
(cei care sosesc într-o anumită regiune), prin numărul de emigranţi (cei care pleacă
dintr-o anumită regiune) sau prin migraţia brută sau totală (suma imigranţilor şi a
emigranţilor), în timp ce fluxurile nete sunt exprimate prin sporul sau soldul
migratoriu al regiunii (diferenţa între numărul imigranţilor şi cel al emigranţilor), care
poate fi pozitiv, dacă numărul imigranţilor este mai mare decât cel al emigranţilor, sau
negativ, în situaţia inversă.
În mărime relativă, fluxurile brute migraţioniste exprimate prin rata imigrării
(raport procentual între numărul imigranţilor şi mărimea populaţiei regiunii), rata
emigrării (raport procentual între numărul emigranţilor dintr-o regiune şi mărimea
populaţiei ei) şi rata migraţiei brute sau totale (raportul procentual dintre suma
imigranţilor şi emigranţilor, pe de o parte, şi populaţia regiunii, pe de altă parte), iar
fluxurile nete sunt puse în evidenţă prin rata migraţiei nete sau rata sporului
migratoriu (calculată ca raport procentual între soldul migratoriu al regiunii şi populaţia
totală a ei).
Fluxurile brute, chiar atunci când sunt compensate în termeni cantitativi, pot fi un
element vital în ajustările pieţei regionale a muncii deoarece permit o mai bună corelare
între locurile de muncă şi calificările caracteristice ale lucrătorilor. Fluxurile nete
constituie o măsură corespunzătoare a efectelor directe ale migraţiei asupra populaţiei şi
asupra ofertei excedentare de muncă la nivel regional.
La nivelul economiei naţionale fluxurile migratorii interregionale brute se
măsoară prin proporţia populaţiei rezidente în interiorul fiecărei economii naţionale
care-şi schimbă regiunea de rezidenţă într-un an. Ca urmare, aceste fluxuri depind de
42
43
mărimea regiunilor luate în considerare. Cu cât o ţară este subdivizată în mai multe
regiuni, cu atât vor creşte fluxurile brute interregionale înregistrate. În schimb, un grad
mai mare de agregare a regiunilor le va reduce. De aceea, din cauza diferenţelor de
mărime ale regiunilor, comparaţiile între ţări din punctul de vedere al fluxurilor brute
interregionale sunt incerte.
Se pare că în ţările dezvoltate se manifestă tendinţa de diminuare şi stabilizare a
fluxurilor migratorii interregionale ca urmare a îmbunătăţirii condiţiilor pieţei muncii. În
plus, se constată că nivelul ridicat al şomajului dintr-o ţară este mai curînd un factor de
descurajare decât de încurajare a migraţiei. Oricum, migraţia interregională are un effect
mai scăzut asupra ratei şomajului la scară naţională, dar poate contribui la realizarea
echilibrului pieţei muncii în plan regional atunci când migraţia netă pozitivă este orientată
dinspre regiunile cu rată ridicată a şomajului spre cele cu o rată mai scăzută.
Piaţa regională a muncii este influenţată insă şi de migraţia internaţională a forţei
de muncă. Aceasta înseamnă deplasarea populaţiei în afara graniţelor ţării în căutarea
unor locuri de muncă mai atractive în primul rând din punctul de vedere al remunerării,
dar uneori şi al afirmării. Dacă regiunea se află într-un proces amplu de restructurare
economică, generator de numeroase disponibilizări de lucrători, emigraţia internaţională
poate constitui o supapă importantă pentru atenuarea presiunii ofertei excedentare de
muncă. În plus, în măsura în care emigraţia nu este definitivă, veniturile repatriate de
emigranţi vor putea avea ca efect o creştere relativă a prosperităţii în regiune, care va
stimula cererea globală (fie pe seama creşterii consumului regional, fie, mai rar, pe seama
sporirii investiţiilor ), încurajând crearea de noi locuri de muncă. Pe măsura restabilirii
echilibrului pieţei regionale a muncii, a înviorării vieţii economice locale, fluxul
migratoriu invers, reîntoarcerea celor care au lucrat o perioadă de timp în străinătate, cu
un aport concret de capital uman, poate contribui la o schimbare calitativă semnificativă a
ofertei de muncă.
12
Harvey Armstrong, Jim Taylor, Regional economics & policy, second edition, harvester wheatsheaf, New
York, London, ….., 199 , p.112.
43
44
Dacă dintr-un motiv sau altul (de exemplu, reducerea vârstei de pensionare sau o
diminuare în timp a populaţiei) oferta de muncă de pe piaţa regională A s-ar reduce,
curba ofertei de muncă OA0 [din figura 4.1., a)] s-ar deplasa spre stânga, în poziţia OA1,
astfel încât, cererea de muncă rămânând neschimbată, salariul real de echilibru ar ajunge
la nivelul SR1, în condiţiile reducerii forţei de muncă la nivelul L1. Ca urmare a creşterii
salariului real, în condiţiile flexibilităţii perfecte a pieţelor regionale ale muncii, o parte
din oferta de muncă din regiunea B, cu salarii reale rămase la nivelul SR 0, va fi atrasă
spre regiunea A şi se va deplasa în această regiune sub forma migraţiei definitive,
temporare sau navetismului. Efectul va fi diminuarea ofertei de muncă din regiunea B.
Grafic, curba ofertei de muncă OB0 se va deplasa spre stânga, aşa cum indică săgeata pe
diagrama b). din dreapta figurii 4.1. Migrând în regiunea A, cu salariu mai ridicat, oferta
de muncă de aici va creşte, ceea ce, grafic, se exprimă prin deplasarea curbei ofertei de
muncă spre dreapta. Deplasarea celor două curbe spre stânga pe piaţa muncii A şi,
respectiv, spre dreapta pe piaţa muncii B are loc până când salariul real se egalează pe
cele două pieţe regionale: prin reducerea lui SR1 din regiunea A şi prin creşterea
salariului real, SR0 din regiunea B până la nivelul SR2, identic pe cele două pieţe. Acestea
sunt efectele de echilibrare ale migraţiei interregionale a forţei de muncă. Construit pe
44
45
baza unor ipoteze de lucru îndepărtate de realitate, acest model are o capacitate predictivă
mai redusă.
45
46
forţei de muncă, ocuparea şi şomajul sunt variabile mutual interdependente, fiecare dintre
ele aducându-şi aportul la realizarea echilibrului pieţei muncii.13
- la fel de nerealistă este şi ipoteza migraţiei gratuite şi perfectei informări din
modelul clasic. Migraţia forţei de muncă presupune atât costuri pecuniare, legate de
transferul gospodăriei, de cheltuielile efectuate în perioada căutării unui loc de muncă în
regiunea de destinaţie, cât şi costuri nepecuniare sau “psihice”, legate de înfruntarea
dificultăţilor din noul mediu, de stresul acomodării la noile condiţii de muncă etc.
Costurile nepecuniare şi lipsa de informaţii sunt bariere serioase în calea migraţiei. De
aceea se constată că migraţia între regiuni prospere este adesea mai mare decât de la
regiuni sărace spre cele prospere. Explicaţia ar fi legată tocmai de aceste costuri ale
migraţiei şi de o mai bună posibilitate de informare, întrucât în regiunile prospere există
numeroase persoane care au deja experienţa imigrării.
13
Harvey Armstrong, Jim Taylor, op. cit., p.118-120.
46
47
47
48
Sursa: Daniela – Luminiţa Constantin şi colab. , Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială,
Ed. ASE, Bucureşti, 2002, p.84
Regiunea Populaţia Migraţia către regiune Migraţia din regiune Sold migratoriu
2002 (număr persoane) (număr persoane)
(mii 1995 2002 1995 2002 1995 2002
persoane) pers. % pers %
Nord-Est 3743,2 50503 50938 1,36 54260 54821 1,46 -3757 -3883
Sud-Est 2867,9 40347 42735 1,49 39947 43380 1,51 +400 -645
Sud 3374,9 39329 46394 1,37 40833 47290 1,40 -1504 -896
Sud-Vest 2341,1 28266 36243 1,55 29126 36567 1,56 -860 -324
Vest 1954,7 29422 28787 1,47 24073 26462 1,35 +5349 +2325
Nord-Vest 2755,9 30841 33433 1,21 33011 34827 1,26 -2170 -854
Centru 2546,6 30283 35667 1,40 30291 35226 1,38 -8 +441
Bucureşti 2210,3 40500 46622 2,11 37950 42246 1,91 +2550 +4376
Ilfov
Sursa: prelucrat după Institutul Naţional de Statistică şi Planul Naţional de Dezvoltare 2004 – 2006
48
49
la o regiune la alta, rata imigrării variind între 1,21% în regiunea de Nord – Vest şi 2,11%
în Regiunea Bucureşti Ilfov, în timp ce rata emigrării variază între 1,26% şi 1,91% în
aceleaşi regiuni. În celelalte regiuni, ambele rate variază într-o plajă mult mai retrânsă,
între 1,35% şi 1,55%. Soldul migratoriu negativ cel mai ridicat se situează la nivelul
regiunii Nord – Est, ceea ce confirmă motivaţia economică a migraţiei, această regiune
fiind cea mai puţin dezvoltată dintre cele opt regiuni ale României. Pe aceeaşi motivaţie
se înscrie şi faptul că soldul migratoriu pozitiv este înregistrat în regiunile Bucureşti Ilfov
şi Vest, cele mai dezvoltate.
Soldurile migratorii relativ mici la nivelul regiunilor sunt datorate faptului că
schimbările de domiciliu se fac de obicei între judeţele componente ale aceleiaşi regiuni
sau chiar în cadrul aceluiaşi judeţ.
Pentru a cunoaşte sursele regionale ale imigraţiei dintr-un anumit judeţ ca şi
destinaţiile fluxurilor lui emigrante se poate elabora balanţa şah a migraţiei.
Iată, de exemplu, sporul migratoriu al judeţului Iaşi, pe regiuni de provenienţă, în
anii 1995 şi 1999.
Constatăm că 46,71%, respectiv, 49,30%, deci aproape jumătate din numărul total
al imigranţilor în judeţul Iaşi în anii 1995, respectiv 1999, proveneau din regiunea Nord –
Est din care face parte. 34,3%, respectiv, 37,7% din numărul total al emigranţilor aveau
ca destinaţie tot regiunea Nord – Est. Rezultă că fluxurile migratorii intraregionale au o
pondere semnificativă. Aportul lor în cazul judeţului luat de exemplu înseamnă un spor
migratoriu pozitiv, destul de consistent, de 584 persoane în 1995 şi 611 persoane în 1999.
Dintre fluxurile migratorii interregionale cu sursa şi destinaţia în judeţul Iaşi, aşa cum
rezultă din tabelul 5.3., cele mai importante sunt cu regiunea Sud – Est, de 14,36% şi,
respectiv, 12,54% la « imigranţi » şi 18,1%, respectiv, 22,66% la « emigranţi », în anii
1995, respectiv 1999, cu spor migratoriu negativ în ambii ani, de -189, respectiv -404
persoane.
Pe total judeţ observăm că numărul imigranţilor este relativ apropiat de cel al
emigranţilor, situându-se în jurul a 4200 – 4900 persoane, ceea ce, cantitativ, nu poate
prezenta importanţă pentru piaţa muncii.
49
50
Aceste evoluţii sunt consecinţa a două fluxuri migratorii de sens invers : un flux
rural – urban, realizat mai ales de către populaţia activă tânără, în căutarea unor locuri de
muncă mai bine remunerate şi a unui mod de viaţă mai interesant, şi un flux urban –
rural, înregistrat mai ales la nivelul populaţiei în vârstă de 50 – 60 ani, îndeosebi cea
disponibilizată din fostele întreprinderi de stat, care nu a mai reuşit să se recalifice în
meserii căutate pe piaţa muncii. Reîntorşi în mediul rural, aceşti oameni desfăşoară
activităţi agricole de subzistenţă, de slabă eficienţă economică, formând de fapt aşa
numitul « şomaj deghizat ».
Migraţia de revenire din mediul urban spre cel rural este mai intensă în judeţele
mai puţin dezvoltate economic, din apropierea a trei mari centre urbane : Bucureşti, Cluj,
Iaşi, infirmând astfel principiul că zonele de destinaţie trebuie să fie mai dezvoltate decât
zonele de origine a migraţiei.
În măsura în care mediul rural va fi atras mai mult în orbita activităţii economice,
mai ales în contextul intrării României în Uniunea Europeană, când importante fonduri
structurale au ca ţinte dezvoltarea acestor zone, fluxurile migratorii urban – rural pot avea
o influenţă pozitivă asupra pieţei muncii.
Rezumat
50
51
Concepte
51
52
Bibliografie
52