PREOCUPĂRI PENTRU ISTORIA BIZANTINĂ

I. Secolele de început ale Evului Mediu

- perioadă de izolare, de contacte sporadice între Est şi Vest
II. Secolele XI – XIV
În timpul cruciadelor se stabilesc contacte strânse între Occidentul catolic şi Orientul
bizantin, dar Marea Schismă din 1054 şi Cruciada a IV-a, urmata de fondarea Imperiului
Latin la Constantinopol duc la săparea unei prăpastii între cele două lumi. În Occident se
conturează două atitudini faţă de lumea bizantină:
- o admiraţie mărturisită pentru prestigiul politic al Bizanţului şi faţă de puritatea
credinţei ortodoxe (Richard de Cluny, Gioacchimo da Fiore, Roger Bacon);
- de contestare a titlului imperial al basileilor (Otto de Freising, Dante) şi a
capacităţii statului bizantin de îndeplinire a funcţiei acreditate de către Occident (Bernard de
Clairvaux).
Cea de-a doua atitudine devine precumpănitoare pe la 1200 şi explică imaginea
negativă asupra Bizanţului preluată de Renaştere de la Evul de Mijloc.
III. Renaşterea (secolele XIV - XV)
- creşte interesul pentru Bizanţ în Italia, datorită, pe de o parte, amplificării
preocupărilor legate de antichitatea greacă ale umaniştilor şi pe de altă parte, apariţia
primejdiei otomane la orizont.
Primii dascăli ai umaniştilor în cunoaşterea culturii clasice au fost recrutaţi dintre
refugiaţii bizantini în Occident:
Manuel Chrysolaros – profesor de elină la Florenţa (1397 - 1400) a compus prima
gramatică greacă şi a tradus în latină Republica lui Platon. Theodor Gazes, profesor de greacă
la Ferrara (1441 - 1450) – întocmeşte o nouă gramatică a limbii eline şi traduce din Aristotel.
Constantin Lascaris editează în 1476, prima gramatică greacă, Erotemata la Milano, iar
Demetrios Chalkokondyl publică în 1495 prima ediţie a Lexicon Suidas. Umaniştii italieni
Leonardo Bruni (1470) şi Christoforo Persona au tradus în 1470 şi 1516 pe Procopius din
Cezareea şi, respectiv, Agathias, principalele izvoare ale campaniilor lui Justinian în Italia.
IV. În secolul al XVI-lea, spaţiul german devine centrul preocupărilor pentru
filologia şi istoria bizantină, în primul rând către autorii bizantini care furnizau informaţii
despre tabăra selgiucidă şi otomană. Unii autori protestanţi erau interesaţi de o alianţă cu
ortodoxia împotriva catolicismului.
- Hieronymus Wolf – publică în original, cu traducere latină, operele istorice ale lui
Zonaras, Niketas Choniates şi Nikephor Gregoras (parţial) şi versiunea latină a cronicilor lui
Georgios Pachymeres şi Laonicos Chalkokondyl (1557-1562).
- Elevul său – Wilhelm Halzmann (Xylander) publică cronica lui Georgeos
Kedrenos – 1566, iar Martin Crusius reuneşte o serie de izvoare bizantine în Turcograecia
(1584). În primele decenii ale veacului următor, îşi desfăşoară activitatea alţi specialişti în
domeniul filologiei şi al istoriei bizantine, precum olandezul Johannes Meursius, care publică
De administrando imperii a lui Constantin VII Porphyrogenetul (1611).
V. Secolul al XVII-lea
- centrul preocupărilor pentru istoria bizantină se mută în Franţa lui Ludovic al XIV-
lea.
1. Philippe Labbe – iniţiază apariţia Corpus Parisinus sau Corpus Historiae
Byzantinae, în cadrul căruia, între 1645 şi 1711 au apărut 34 de volume, în condiţii excelente
pentru epoca respectivă.
2. Du Cange (1610-1688) contribuie la Corpus Parisinus si scrie lucrări de o mare
varietate, istorie politică, arheologice, topografie istorică, genealogie etc., care şi astăzi rămân

1
utile. Capodopera sa este dicţionarul limbii greceşti medievale (Glossarium ad scriptores
mediae et infimae graecitatis, Lyon, 1688);
- Jean Mabillon – pune bazele diplomaticii bizantine (De re diplomatica, Paris,
1681)
- Bernard de Montfoucon fondează paleografia greacă (Paris, 1708).
VI. Secolul Luminilor
- în contextul ascensiunii burgheziei şi al deprecierii imaginii despre monarhia
absolută, impresia generală despre Bizanţ este una negativă. Montesquieu, Voltaire şi Hegel
se exprimă în termeni foarte duri despre istoria Bizanţului. Viziunea lor este preluată de
istorici precum Ch. Lebeau (Histoire de Bas Empire, 27 vol. Paris 1757-1786) şi Ed. Gibbon
(The History of the Decline and the Fall of the Roman Empire, 6 vol., Londra 1776-1788),
pentru care istoria bizantină este o simplă prelungire a celei romane, o etapă de decădere şi
prăbuşire a Imperiului Roman.
VII. Etapa romantică din evoluţia bizantinisticii
- începe în deceniul al III-lea al veacului al XIX-lea, în strânsă legătură cu revoluţia
elenă de la 1821-1829;
- istoria bizantină este prezentată în culori generoase, chiar idealizante, de autori ca
J. Ph. Falmerayer, G. Finlay şi Karl Hopf, ultimul scriind cea dintâi sinteză bizantină. Cea mai
mare întreprindere a vremii rămâne editarea colecţiei Corpus Scriptorum Historiae
Byzantinae sau Corpusul de la Bonn, 50 de volume (coord. D.G. Niebuhr, Johannes Bekker.)
VIII. Etapa ştiinţifică a bizantinologiei (1890 - prezent)
- istoria bizantină încetează a mai fi privită ca o simplă prelungire a celei romane
- beneficiază de marile cuceriri ale pozitivismului, care duc la o mai bună înţelegere
a istoriei, incluzând nu doar viaţa politică propriu-zisă, ci şi aspecte economice, sociale,
juridice, religioase, militare etc. De asemenea, dezvoltarea ştiinţelor auxiliare – numismatică,
sigilografie, paleografie, codicologie, diplomatică- a permis o mai riguroasă analiză a
surselor.
Karl Krumbacher (1856-1909) este considerat fondatorul şcolii germane şi al
bizantinologiei moderne ca ştiinţă de sine stătătoare., cea mai mare personalitate a
bizantinisticii de la Du Cange încoace. În 1892 fondează prima revistă de specialitate, iar în
1898 pune bazele primei catedre de istorie bizantină din lume, la Universitatea din München.
Principala sa lucrare – Istoria literaturii bizantine de la Justinian şi până la sfârşitul
Imperiului Roman 527-1545, München, 1891, ediţia a doua 1897, rămâne fundamentală şi
nedepăşită. Karl Krumbacher a fost urmat de August Heinenberg, Franz Dolger şi H. .G. Beck
– Biserică şi literatură teologică în Imperiul Bizantin – 1959 – München.

Şcoala rusă de bizantinologie a fost fondată de către V.G. Vasilievski (1839-1899). În

1894 fondează revista Vizantijskij Vremennik, care apare şi astăzi după o întrerupere de două
decenii, în perioada interbelică. V.G. Vasilievski s-a orientat către istoria internă, economică,
socială, ideologia imperială şi relaţii ruso-bizantine. F. I. Uspenski (1845-1928) – are un câmp
de preocupări şi mai larg, elaborând şi o amplă sinteză de istorie a Bizanţului. N. P. Kondakov
– fondator al cercetării în arheologia şi arta bizantină. Cel mai de seamă elev al lui Vasilievski
este A.A. Vasiliev, bizantinist şi arabist, care studiază relaţiile bizantino-arabe şi este autorul
unei importante sinteze de istorie a Bizanţului.

Şcoala franceză – cel mai important reprezentant este A. Romband, dar fondatorul ei
rămâne Charles Diehl (1859-1944), profesor la Sorbona, autor a numeroase studii asupra
istoriei politice şi organizării de stat a Bizanţului, mare specialist în arta bizantină. Meritul cel
mare al lui Charles Diehl este de a fi popularizat istoria Bizanţului în afara cercurilor restrânse
de specialişti.

2
 G. Schleimberger – fondatorul sigilografiei bizantine şi autor al unor importante
monografii în istoria politică a Imperiului şi a raporturilor bizantino-latine din perioada
cruciadelor.
L. Brehier – studiază raporturile politice şi religioase bizantino-occidentale (Sinteza de
istorie Lumea bizantină – 3 volume).

Şcoala engleză de bizantinologie a fost fondată de către John Bury (1861-1927), autor
al unei sinteze asupra primelor cinci veacuri ale istoriei bizantine şi al unor monografii asupra
administraţiei imperiale. Alţi reprezentanţi – W. Miller şi Dmitri Obolenski.

În epoca modernă s-au format şcoli naţionale de studii bizantine şi în ţările sud-est
europene care au avut intense contacte cu Imperiul în Evul Mediu şi, prin urmare, îşi află în
sursele bizantine importante informaţii asupra propriei istorii.

- Şcoala greacă – editarea surselor, istoria economică şi politică a Imperiului, istoria

bisericii şi a artei bizantine. Reprezentanţi: K. Paparrigopoulos, Sp. Lambros, Konstantinos
Sathas.
- Şcoala bulgară – V.N. Zlatarski, P. Mutafčiev, I. Duičev, D. Angelov, V. Tăpkova
– Zainov.
- Spaţiul ex-iugoslav – G. Ostrogorski – de origine rusă, autor al unor studii
fundamentale asupra structurilor sociale şi administrative din Bizanţ şi al unei solide sinteze
de istorie bizantină. Alți specialiști: A. Anastasivić, F.R. Barjšić, J. Ferluja etc.

În spaţiul românesc – preocupări mai sistematice pentru istoria Bizanţului, la începutul

secolului al XIX-lea. Fondatorul şcolii româneşti de bizantinologie este Nicolae Iorga –
Histoire de la vie byzantine, 3 vol., Bucureşti, 1934 şi Byzance après Byzance, Bucureşti,
1935. A iniţiat şi a organizat primul congres internaţional de studii bizantine, Bucureşti, 1924.
- Gheorghe I. Brătianu – contribuţii esenţiale în perioada interbelică în cunoaşterea
istoriei social-economice a imperiului, a oraşului bizantin şi a contactelor economice
bizantino-genoveze;
- Nicolae Bănescu – contactele româno-bizantine şi administraţia imperială la
Dunărea de Jos;
- Oreste Tafrali – istoria Thessalonicului;
- I.D. Ştefănescu – arta bizantină şi post-bizantină;
- V. Grecu şi H. Mihăescu – editare de izvoare;
- Valentin Al. Georgescu – tradiţia politică bizantină în Evul Mediu
- Stelian Brezeanu