Tema 1: Consideraţii generale privind teoria generală a dreptului şi statului.

OBIECTIVE:
Conceptul ştiinţei dreptului

Deiniţia Teoriei generale a statului şi dreptului ca ştiinţă

Teoria generală a statului şi dreptului ca disciplină didactică

Clasificarea generală a ştiinţelor

Obiectul general al ştiinţelor juridice

Obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi dreptului

Funcţiile Teoriei generale a statului şi dreptului ca ştiinţă şi disciplină didactică

Metodă şi metodologie

Conceptul metodologiei juridice

Metodele speciale ale cercetării juridice

Metoda logică

Metoda istorică

Metoda comparativă

Alte metode aplicate în studiul dreptului

Clasificarea ştiinţelor juridice

Ştiinţele juridice – parte componentă a ştiinţelor sociale

Locul şi rolul Teoriei generale a statului şi dreptului în sistemul ştiinţelor sociale

Locul şi rolul Teoriei generale a statului şi dreptului în sistemul ştiinţelor juridice

Teoria şi practica socială

 SECŢIUNEA I. TEORIA GENERALĂ A STATULUI ŞI
DREPTULUI CA ŞTIINŢĂ ŞI DISCIPLINĂ
DIDACTICĂ: CARACTERISTICĂ
GENERALĂ

§ 1. Despre ştiinţă în general şi definiţia Teoriei generale a statului şi dreptului

ca ştiinţă

Dicţionarul Explicativ al limbii Române defineşte ştiinţa ca fiind „ansamblu sistematic de cunoştinţe
despre natură, societate şi gîndire, ansamblul de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”.
Profesorul Costică Voicu citînd mai multe dicţionare prestigioase propune o formulă proprie definiţiei
ştiinţei în general şi anume: „Ştiinţa reprezintă sistemul de cunoştinţe şi experienţe despre natură,
societate şi gîndire, rezultate prin utilizarea unor metode de cercetare proprii şi materializate în
noţiuni, concepte, categorii, principii confirmate în practică”. Tot el menţionează, că pentru ca un
ansamblu de cunoştinţe să dobîndească statutul de ştiinţă, acesta trebuie:

a) să aibă un domeniu foarte bine delimitat de cercetare, denumit şi obiectul de cunoaştere;

b) să aibă format şi perfecţionat un limbaj propriu, bine conturat şi definit;
c) să opereze cu un sistem specific de noţiuni, concepte, categorii, principii şi legi;
d) să aibă o metodologie proprie de cercetare;
e) să aibă formulate ipoteze şi teorii bine fundamentate care permit să explice aspectele specifice
domeniului cercetat;
f) să dispună de întregul arsenal de mijloace şi metode care să permită elaborarea de predicţii,
precum şi de configurarea unei retrospective asupra domeniului specific;
g) să aibă disponibilitatea (capacitatea) de a integra noile descoperiri în propriul sistem explicativ;
h) să exprime limpede enunţuri adevărate cu privire la ceea ce descoperă în domeniul propriu de
cercetare1.
Ştiinţa, în general, este, după cum menţionează profesorul Nicolae Popa, “un sistem de
cunoştinţe despre natură, societate şi gîndire, cunoştinţe obţinute prin metode
corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni”. 2 Practic într-un
mod anologic este definită noţiunea de ştiinţă la savanţii ruşi 3. John Bernal susţine că ştiinţa
trebuie înţeleasă, mai întîi, ca o instituţie, adică o organizaţie de oameni care împlinesc în

1
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Universul juridic, 2006, p.7-8.

2
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1992, p.23.

3
Матузов Н.И., Малько А.В., Теория государства и права, М., Юристь, 2007, р.13; Байтин М.И., Предмет и метод теории
государства и права, М., Юристь, 2007, р.13-19 Алексеев С.С., Общая теория права, М., Издательство Проспект, 2008, р.4.
societate anumite sarcini, apoi, ca o metodă, adică ansamblu de procedee, mijloace prin care se
dezvăluie aspecte şi legităţi noi ale lumii înconjurătoare, în care se găsesc şi reziduuri
tradiţionale4.
Întregul sistem de ştiinţe poate fi convenţional divizat în trei grupe: ştiinţe ale naturii – al
căror obiect îl formează fenomenele naturii; ştiinţe despre cunoaştere – al căror obiect îl
formează gîndirea omenească şi ştiinţe sociale – al căror scop este acela de a cunoaşte legile
generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, de a studia formele istorice de organizare socială
şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane.
Toate ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale, inclusiv şi Teoria generală a statului
şi dreptului. În viziunea noastră, Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă socială, politică şi
juridică care studiază, în baza unui ansamblu de teorii, concepţii, noţiuni cu privire la stat şi drept,
legităţile generale şi speciale referitoare la apariţia, evoluţia şi funcţionarea statului şi dreptului, în
general, şi a sistemului de drept al ţării respective, în special. În cazul nostru este vorba despre sistemul
de drept al Republicii Moldova.

Ca parte componentă a ştiinţei în general Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă
socială, deoarece studiază statul şi dreptul ca fenomene sociale ce există într-o comunitate
umană. Ea poate fi definită ca totalitate a cunoştinţelor despre drept şi stat acumulate de omenire
pe parcursul întregii sale evoluţii. Dezvoltînd ideea că Teoria generală a statului şi dreptului este o
ştiinţă socială şi politică, putem spune că evoluţia societăţii umane a confirmat dictonul ubi
societas, ibi ius (unde este societate, acolo există şi dreptul). Omul este o fiinţă politică – zoon
politikon – spunea Aristotel. El trăieşte în societate, fiind o fiinţă socială. Se vădeşte aici legătura
dintre drept şi politică, dintre drept şi puterea publică. 5
Fiind parte componentă a ştiinţei dreptului, Teoria generală a statului şi dreptului face o
analiză profundă a relaţiilor sociale, economice, politice şi de altă natură, privite în dinamica lor,
în raport cu normele juridice care le reglementează. În această calitate ea are menirea ca, pe baza
analizei temeinice, atît a relaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică, cît şi a normelor
juridice care asigură această reglementare, să sublinieze şi să contribuie la asigurarea
concordanţei dintre ele; să atragă atenţia asupra relaţiilor nou apărute ce reclamă reglementare
juridică, să sublinieze situaţiile în care legea devine desuetă pentru că dispare obiectul de regle-
mentare al normelor sale, precum şi situaţiile în care normele juridice devin o frînă în calea
dezvoltării anumitor relaţii ce sînt în deplină concordanţă cu interesele generale şi fundamentale

4
John Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, 1964, p.28 (citat de Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti,
1998, p.5.)

5
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului. - Bucureşti: ALL, 1993, p.5.
ale entităţii organizate în stat şi, în sfîrşit, să contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea
dreptului. 6
Ca disciplină ştiinţifică, care prin obiectul său de studiu nu se limitează la examinarea unui sau altui
compartiment al juridicului şi politicului, ci le cercetează în întregul lor, Teoria generală a statului şi
dreptului poate fixa obiectul de studiu al întregii ştiinţe juridice, metodologia ei generală, interferenţele
ei cu ştiinţele sociale înrudite, toate acestea constituind puncte de plecare pentru orice ştiinţă juridică.
Ea reprezintă deci disciplina fundamentală a sistemului ştiinţelor juridice. Totodată, Teoria generală a
statului şi dreptului se ocupă de cercetarea legilor generale ale vieţii juridice şi a categoriilor şi noţiunilor
generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică, cum sînt categoriile de drept, normă juridică, raport
juridic, izvor de drept, răspundere juridică etc.

În literatura juridică Teoria generală a statului şi dreptului a mai fost caracterizată ca fiind nucleul
central al ştiinţei dreptului de la care pornesc practic toate ştiinţele juridice, adică abordarea ştiinţifică a
problemelor juridice. Cu toate acestea, ea nu constituie însă o ştiinţă completă a dreptului. Ea
formulează şi defineşte conceptele fundamentale care constituie punctul de plecare pentru investigaţiile
întregului sistem al ştiinţelor juridice.

§ 2. Apariţia şi constituirea Teoriei generale a statului şi

dreptului

Teoria generală a statului şi dreptului ca ramură distinctă a ştiinţelor juridice este de dată mai
recentă, în sec. al XX-lea, în prima jumătate a acestuia, iar mai pronunţat – după cel de-al doilea război
mondial. Aceasta nu înseamnă însă că abordarea teoretică generală a statului şi dreptului ar fi fost
neglijată pînă în epoca contemporană. Dimpotrivă, preocupări în acest sens au existat din cele mai vechi
timpuri. Ele au avut de-a lungul secolelor un caracter preponderent filosofic, ajungîndu-se în sec. al XIX-
lea la constituirea filosofiei dreptului ca ramură distinctă a filosofiei şi ca disciplină destinată studiului
teoretico-filosofic al dreptului. În unele ţări o disciplină cu acelaşi subiect apare sub denumirea de
Enciclopedie a dreptului. Treptat, în special în sec. al XIX-lea, începe să se contureze ca o disciplină
distinctă cu caracter mixt juridico-filosofic în care ponderea teoretico-juridică sau filosofică varia de la un
autor la altul.7

După cum menţionează profesorul universitar Sofia Popescu, Enciclopedia juridică este
predecesoarea “Introducerii în studiul dreptului”. Enciclopedia juridică se formează în secolul al
XVII-lea. Cu titlu exemplificativ, amintim lucrarea lui H.U. Hunnius “Enciclopedia juris” (Encic-
6
Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului. - Craiova: Oltenia, 1994, p.14.

7
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.9-10.
lopedia dreptului) şi, pentru secolul următor, lucrarea “Esquisse d’une encyclopédie juridique”
(Schiţa unei enciclopedii juridice), al cărei autor a fost J.E. Putter.
În Germania secolului al XIX-lea devin mai variate denumirile disciplinei, dar se menţine, ca
predominantă, denumirea “Enciclopedie juridică”. Ea începe să fie asociată cu “Introducerea în studiul
dreptului” şi cu studiul politic (de exemplu, “Cours d’introduction générale a l’étude du droit, ou
encyclopédie juridique” (Curs de introducere generală la studiul dreptului sau enciclopedie juridică), autor
Falck, ediţia I, Kiel, 1821. În Germania, disciplina mai apare şi sub denumirea de “Enciklopedie der Rechts
Wissenschaft” (Enciclopedia ştiinţei dreptului).

În Anglia disciplina nu are o denumire echivalentă. Ea a început să se contureze în secolul al XIX-lea,

şi anume – în varianta de “Elements of Law, considered with reference to principles of Jurisprudence”
(Elemente de drept cu referire la principiile generale ale ştiinţei dreptului), autori W.Markby, Oxford,
1885 sau “The elements of Jurisprudence” (Elemente de ştiinţă juridică), autor H.T. Erskine, Oxford,
1890.

În Italia şi Belgia a predominat, în secolul al XIX-lea, denumirea “Enciclopedie a dreptului”. La

sfîrşitul secolului al XIX-lea se profilează denumirea de “Teorie generală a dreptului”. La noi în republică,
pe parcursul existenţei statului sovietic, ea a purtat denumirea “Teoria marxist-leninistă a statului şi
dreptului” sau “Teoria generală a statului şi dreptului”.

La momentul actual această disciplină ştiinţifică apare în diferite ţări ale lumii sub diverse denumiri,
bunăoară: Teoria generală a dreptului, Enciclopedia dreptului, Introducere în studiul dreptului, Teoria
generală a statului şi dreptului etc. În conformitate cu planurile de învăţămînt, această disciplină este
denumită, atît în Republica Moldova, cît şi în România, “Teoria generală a dreptului”, atribuindu-i-se o
importanţă deosebită în procesul de pregătire a specialiştilor în domeniul jurisprudenţei.

După părerea noastră, mai reuşit ar fi ca această disciplină didactică să se numească “Teoria
generală a statului şi dreptului”, deoarece, un viitor jurist trebuie să posede cunoştinţe atît în domeniul
dreptului, cît şi al statului, iar această disciplină – să formeze fundamentul studiilor pentru toate ştiinţele
juridice, inclusiv cele statale. Mai mult ca atît, studierea separată a acestor fenomene sociale statul şi
dreptul în viziunea noastră nu este binevenită, deoarece ele se află într-o legătură organică, apar, se
dezvoltă, evoluiază împreună, iar studierea separată a lor crează multe divirgenţe şi dificultăţi.

§ 3. Teoria generală a statului şi dreptului ca ştiinţă politică

După cum am arătat în definiţie, Teoria generală a statului şi dreptului este şi o ştiinţă politică. Spre
deosebire de toate celelalte ştiinţe politice, Teoria generală a statului şi dreptului studiază problemele
de bază ale ştiinţei politice şi, înainte de toate, statul, puterea de stat. Ea formulează categoriile politice
ce vizează statul, cum sînt: puterea de stat, funcţiile statului, mecanismul de stat etc. Fenomenul politic,
în totalitatea componentelor sale, constituie un subsistem al sistemului social şi formează obiectul de
studiu al ştiinţelor politice.

Nu există şi nici nu poate exista o singură disciplină care ar aborda, în întregime, problematica atît
de amplă şi complexă a politicului. De aceasta se preocupă mai multe discipline ştiinţifice, precum:
teoria politică, istoria doctrinelor politice, teoria partidelor politice, ştiinţa administraţiei de stat, ştiinţa
relaţiilor internaţionale, teoria generală a statului şi dreptului etc., fiecare cu un domeniu propriu bine
determinat de cercetare.

Caracterul politic al Teoriei generale a statului şi dreptului este determinat de faptul că ea studiază
statul şi dreptul ca fenomene politice. Cu toate că politica este un fenomen social distinct, de sine
stătător, ea se află în strînsă legătură cu fenomenul juridic şi statal. Schimbările care au loc în societate –
atît în domeniul politicii interne, cît şi externe, influenţează nemijlocit şi modul de abordare a
problemelor ce formează obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi dreptului. Spre exemplu, în
perioada regimului comunist aceste probleme erau tratate în exclusivitate de pe poziţiile doctrinei
marxist-leniniste (vezi toate manualele editate pînă la destrămarea fostei Uniuni Sovietice şi a lagărului
socialist).

Ca expresie a statului, a voinţei de stat, ca formă de concretizare a principiilor şi a metodelor de

organizare şi guvernare statală, a direcţiilor principale ale politicii interne şi externe, dreptul nu poate fi
exclus din sfera de preocupare a ştiinţei politice. De aceea, Teoria generală a statului şi dreptului are
menirea să cerceteze dreptul şi prin optica politicului8, să creeze şi o teorie politică a dreptului.9

§ 4. Teoria generală a statului şi dreptului ca disciplină didactică

În cadrul învăţămîntului juridic universitar Teoria generală a statului şi dreptului se prezintă atît ca o
disciplină introductivă, cît şi în calitate de disciplină de sinteză. În unele instituţii de învăţămînt cu profil
juridic din ţară, Teoria generală a statului şi dreptului este divizată în două discipline de învăţămînt, şi
anume: Teoria generală a statului şi dreptului, care se predă la începutul studiilor juridice, şi Problemele
teoriei statului şi dreptului, care se predă la finele lor. La început de studii, caracterul introductiv al
disciplinei în cauză este determinat de premisele conceptuale şi metodologice care asigură iniţierea
studenţilor în celelalte domenii ale jurisprudenţei, caracterul ei generalizator fiind exprimat la etapa de
încheiere a studiilor, la care cunoştinţele studenţilor capătă o maximă generalizare, ele fiind coordonate
8
Нерсесянц В.С., Общая теория права и государства, М., Норма, 2004, р.22.

9
Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1987, p.9.
şi sistematizate la un aşa nivel care asigură formularea propriului concept.

Iniţial, la începutul studiilor în viziunea noastră această disciplină didactică trebuie:

- să utilizeze cele mai simple şi moderne modalităţi de predare;

- să fie la maximum excluse construcţiile teoretice deficile şi controversate;
- să fie respectate cerinţele înaintate faţă de această disciplină prin curicula cursului de Teorie
generală a statului şi dreptului în volum deplin şi destul de argumentat;
- să fie expuse subiectele într-un mod sistemic, unde se va respecta cerinţa trecerii treptate de la
simplu la compus;
- să includă toate temele (toate întrebările) necesare pentru formarea unor cunoştinţe integre
despre stat şi drept;
- să fie evidenţiate noţiunile, categoriile şi concluziile principale pe care studentul trebuie să le
cunoască în mod obligatoriu;
- să fie utilizate la maximum diferite exemple simple din practica judiciară, diferit material
ilustrativ, scheme, etc. pentru a uşura înţelegerea materialului predat la începutul studiilor.
Referitor la disciplina Problemele Teoriei statului şi dreptului o considerăm absolut necesară

şi obligatorie, cu toate că există şi mulţi oponenţi a realizării acestei idei. Argumentele noastre sînt
foarte simple. Dacă Teoria generală a statului şi dreptului la începutul studiilor este o întroducere în
specialitate, o iniţiere în viitoarea profesie unde sînt utilizate cele mai elimentare şi mai simple
modalităţi de predare şi de însuşire a materialului didactic, atunci la sfîrşitul studiilor există posibilitatea
de a face o totalizare a tuturor cunoştinţelor acumulate pe toată perioada studiilor de la ciclul I (licenţă)
la un nivel mult mai avansat, mult mai dificil. Mai mult ca atît, această practică există în foarte multe
universităţi din lume, finisîndu-se chiar cu un examen de licenţă din cele două, şi totodată se realizează
una din ideile noastre fundamentale şi anume a legăturii organice dintre teorie şi practica socială.

În această ordine de idei o să încercăm să-l cităm pe profesorul universitar Ion Craiovan, care la
rîndul său îl citează pe J.S.Bruner unde se menţionează, că dobîndirea cunoştinţelor juridice într-o
manieră participativă, conştientă şi sistematică, solicită din partea subiectului cunoscător stabilirea unor
obiective generale şi concrete, de la o etapă la alta, cunoaşterea principiilor generale şi a condiţionărilor
în raport cu care în studiul dreptului se pot folosi o serie de metode şi tehnici de muncă intelectuală,
îmbogăţirea permanentă a asamblului metodologic propriu, formarea şi perfecţionarea unui
comportament metodic complex, flexibil şi creator, apt să contribuie la o învăţare eficientă.

Dacă cel care studiază dreptul este animat de factori motiviţionali corespunzători – ca de pildă
aspiraţia spre competenţă, curiozitatea, emulaţia provocată de un model, angajarea profund simţită în
reţeaua reciprocităţii socilae (J.S.Bruner) – atunci cel în cauză trebuie să îşi propună, încă din faza iniţială
ţeluri imediate şi de perspectivă. Desigur că însuşirea unor informaţii pînă cînd ele devin operaţionale,
sau promovarea unui examen, pot constitui indicatori privind stadiul pregătirii, dar aceştia trebuie
subsumaţi unui obiectiv călăuzitor.

Un imperativ didactic formulat de J.S.Bruner arată că „nimic nu e mai esenţial într-o disciplină decît
modul de gîndire pe care îl presupune”. Aşadar, ce presupune din perspectivă didactică gîndirea
juridică? Să încercăm să-i surprindem unele trăsături definitorii:

- capacitatea de a sesiza care relaţii sociale cad sub incidenţa normelor de drept, cînd întră, cum
evoluează şi cînd părăsesc acestea domeniul dreptului;
- sesizarea valorilor sociale protejate juridic, a efectelor juridice posibile în cazul nesocotirii lor;
- cunoaşterea principiilor de drept dar şi a excepţiilor posibile;
- capacitatea de a explora norma juridică, în unitatea structurii sale, de a înţelege „ratio legis”
dar şi „occasio legis”;
- tehnica colaborării normelor juridice, a înţelegerii dreptului ca un sistem;
- capacitatea de a interpreta, de a găsi relaţia corectă dintre litera şi spiritul legii;
- a înţelege constantele dreptului dar şi dinamica sa contemporană;
- a reflecta la rolul dreptului în contextul cerinţelor contemporane de democraţie şi progres;
- a cunoaşte şi a fi receptiv la ceea ce este valoros în alte sisteme de drept;
- a fi partizanul ordinii de drept şi al protecţiei juridice a fiinţei umane, al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ş.a. 10
Prin interacţiunea acestor trăsături, cît şi a altora, s-ar putea contura idealul profesional al

gîndirii juridice, model deschis spre care tinde juristul prin cunoaştere, experienţă de viaţă şi juridică,
cultură şi acţiune, care să incite la autoperfecţionare, la parcurgerea a noi trepte care, odată atinse
deschid noi orizonturi. Fără îndoială că autorii citaţi au dreptate că, conceptul „modul de gîndire
juridică” are în primul rînd virtuţi de ordin orientativ în studiul dreptului. Ei au sesizat doar unele aspecte
fără a avea pretenţia prezentării tuturor trăsăturilor definitorii. Cititorul poate formula şi altele. Oricum,
spiritul acestui concept îndeamnă la sesizarea dimensiunii juridice a realităţii, la o atitudine în învăţare
care să depăşească informaţia dată, la rigoare dar şi mobilitatea în gîndire. Aceasta nu reprezintă un
simplu deziderat didactic ci o cerinţă presantă a vieţii.

După cum menţionează Gr.C. Fiodorov, jurisprudenţa, ca ansamblu de cunoştinţe, poate fi divizată
în două grupe mari: 1) ştiinţele care studiază statul (ştiinţele statale) şi 2) ştiinţele care studiază dreptul
(jurisprudenţa). Cu toate acestea, trebuie de recunoscut că cel mai des se utilizează totuşi termenul

10
Ion Craiovan. Tratat de Teoria generală a dreptului. – Bucureşti: Universul juridic. 2007, p.321
“jurisprudenţă”, care include ambele grupe de ştiinţe. Juristul este acel specialist, care în măsură egală
trebuie să posede cunoştinţe şi să se descurce atît în probleme de ordin statal, cît şi în cele de drept. 11

Totodată, Teoria generală a statului şi dreptului ca ştiinţă trebuie deosebită de Teoria generală a
statului şi dreptului ca disciplină de studiu. Ca ştiinţă, ea cuprinde întreg ansamblul de cunoştinţe
referitoare la obiectul de studiu, adică tot ce este cunoscut pînă în prezent despre legităţile apariţiei,
evoluţiei şi funcţionării statului şi dreptului. Însă, ca disciplină de studiu, ea selectează numai o parte din
materia teoretică, expusă în cele mai accesibile forme în literatura de specialitate (manuale, monografii,
prelegeri, articole), precum şi în cadrul orelor de studii, astfel ca să asigure minimul necesar de cunoş-
tinţe în conformitate cu sarcinile pregătirii cadrelor juridice.

§ 5. Funcţiile Teoriei generale a statului şi dreptului ca ştiinţă

Abordînd problema funcţiilor Teoriei generale a statului şi dreptului dorim să pornim de la idea
propusă de către profesorii universitari Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motică, Boris Negru, că fiecărei
ştiinţe îi sînt caracteristice unele trăsături principale, de bază, printre care:

a) veridicitatea, adică să redea în enunţuri adevărate ceea ce se descoperă în domeniul ei de

cercetare;
b) raţionalitatea, adică enunţurile să fie corecte sub aspect logic;
c) verificabilitatea, adică enunţurile ei să fie conforme în valoarea lor generală de adevăr, prin
metode de verificare riguroasă, referitoare la domeniul de referinţă;
d) perfectibilitatea, adică disponibilitatea de a integra noile descoperiri în sistemul său
explicativ12.
Funcţiile oricărei ştiinţe depind în primul rînd de sarcinele care stau în faţa ei şi în al doilea rînd de
etapa istorică pe care o străbate ştiinţa respectivă. Nu face excepţii la acest capitol şi Teoria generală a
statului şi dreptului. Odată cu adoptarea declaraţiilor cu privire la suveranitate şi independenţă a
Republicii Moldova, trecerea la economia de piaţă, precum şi apariţia unor factori noi ai dinamismului
social pun la ordinea de zi unele probleme care nu au fost cunoscute ştiinţei dreptului. La fel, acceptarea
de către statul nostru să adere la procesul de la Bolognea în mod inevitabil duce şi la apariţia unor
sarcini şi funcţii noi ale ştiinţei dreptului.

11
Г.К. Фёдоров. Теория государства и права. - Кишинэу: Реклама, 2004, p.5-16.

12
Gheorghe C.Mihai, Radu motică, Fundamentele dreptului, Teoria şi filosofia dreptului, Bucureşti, 1997, p.2; Boris Negru, Alin a
Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p.15 Енгибарян Р.В., Краснов Ю.К., Теория
государства и права, М., Норма, 2007, р.12.
 Reeşind din definiţia Teoriei generale a statului şi dreptului ca ştiinţă, putem evidenţia şi funcţiile
acesteea, şi anume:

1) o funcţie teoretică, care constă în explicarea atît a părţilor componente ale statului şi dreptului,
cît şi a întregului său, în reducerea complexităţii fenomenului juridic prin intermediul unei abordări
globalizante, sintetice;
2) o funcţie cognitivă, care presupune că cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale a dreptului „ne
oferă posibilitatea de a pătrunde dincolo de cortina” normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa pozitivă a
dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic” al vieţii reale a dreptului; 13
3) o funcţie de ameliorare a metodologiei, tehnicii şi practicii dreptului, a tehnicii legislative, a
noţiunilor şi construcţiilor juridice elaborate şi utilizate de dogmatica juridică (funcţia practică);
4) o funcţie critică, de analiză şi cercetare critică a fenomenelor statul şi dreptul în cazul apariţiei
anumitor lacune, depistării defectelor, erorilor, ş.a. pentru a evidenţia căile de ieşire din aceste situaţii;
5) o funcţie didactică, care are menirea de a contribui la impunerea realizărilor ştiinţifice în
procesul de pregătire a viitorilor specialişti.
La rîndul său aceste funcţii majore pot fi divizate şi ele în următoarele funcţii:

1) Funcţia antologică (antologia provine de la grecescul antos, care în traducere înseamnă

esenţă) – esenţa cărea constă în dobîndirea unor noi cunoştinţe, noi informaţii despre

realitatea juridică, acumularea şi sistematizarea lor după anumite criterii, precum şi un

schimb de cunoştinţe noi, care pot să se influenţeze reciproc.

2) Funcţia euristică (euristica provine de la cuvîntul grec eurisco, care în traducere înseamnă a
găsi ) – esenţa cărea constă în arta de a găsi adevărul. Teoria generală a statului şi dreptului
dispune de un arsenal întreg (sistem) de procedee logice şi reguli metodologice de cercetare
care îi permit să cerceteze ceea ce este, dar în acelaşi timp să descopere şi alte fenomene şi
legităţi noi în dezvoltatea ştiinţei despre stat şi drept, atît de necesare în periodele de tranziţie,
a unor reforme sociale noi.
3) Funcţia metodologică 14(cuvîntul metos din limba greacă înseamnă cale de cercetare) – esenţa
cărea constă în crearea de către această ştiinţă a unei metodologii caracteristice întregii
doctrine juridice, altfel spus ele vor servi drept puncte de plecare pentru toate ştiinţele juridice.
4) Funcţia politică (politica în traducere din greacă înseamnă arta de a conduce cu statul) – esenţa
cărea constă în elaborarea unor mecanisme ale activităţii obşteşti îndreptate la cucerirea sau

13
Ioan Vlăduţ, Întroducere în sociologia juridică. Bucureşti, 2000, p.203; Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptulu i şi
statului. Chişinău, Bons offices, 2006, p.25-26.

14
Венгеров А.Б., Теория государства и права, М., Омега-Л, 2008, р.16.
 menţinerea puterii de stat, stabilirea priorităţilor atît în interiorul statului cît şi în relaţiile cu
alte state, etc. Direcţia politică a statului îşi găseşte reflectare şi în activitatea de creaţie
legislativă şi în legislaţia în vigoare.
5) Funcţia ideologică (ideologia provine de cuvîntul grecesc idea care în traducere înseamnă
noţiune) – esenţa cărea constă în faptul, că atît statul cît şi dreptul joacă un rol decisiv în viaţa
social-politică a ţării, în sfera culturală, în domeniul conştiinţei sociale, etc. Anume această
funcţie are menirea de a demonstra şi a recunoaşte creşterea continuă a conştiinţei juridice,
culturii juridice a diferitor subiecte de drept şi modului conştient de alegere a conduitei sale,
înţelegerea drepturilor subiective şi a obligaţiilor, statutului său juridic.
6) Funcţia practico-organizatorică – esenţa cărea constă în faptul, că anume Teoria generală a
statului şi dreptului trebuie să demonstreze oricărui jurist indiferent de direcţia sa de activitate
că ei trebuie să utilizeze în practică acele modele şi cunoştinţe teoretice studiate şi acumulate
de către ei. Această ştiinţă serveşte drept un instrument de transformare şi reformare a
proceselor reale şi evenimentelor din viaţa juridică a statului.
7) Funcţia de prognozare (prognosis în traducere din limba greacă însemnă a prevedea, a
prognoza în viitor ) – esenţa cărea constă în utilizarea pe larg a legităţilor evoluţiei statului şi
dreptului, faptelor dovedite de această ştiinţă, statisticii acumulate, etc. Anume pe umerii
Teorii generale a statului şi dreptului cade sarcina despre starea de lucruri în general a ştiinţei
dreptului. Ea acumulează ultimele realizări nu numai din domeniul ştiinţelor juridice, celor
sociale, dar chiar şi din domeniul ştiinţelor exacte, acumulîndu-le, cercetîndu-le înaintînd
propriile ipoteze legate de viaţa social-juridică a statului. Calitatea prognozării depinde de mai
mulţi factori, printre care legătura şi unitatea sferelor social-economice, idiologice, politice şi
culturale într-un tot întreg, utilizarea cunoştinţelor acumulate de diverse ştiinţe, etc.
8) Funcţia educativă – esenţa cărea constă în întroducerea tuturor celor interesaţi în lumea
dreptului, în lumea dreptăţii şi echităţii sociale, în lumea respectului faţă de ordinea legală, etc.
În concluzie putem menţiona, că evoluţia reuşită a ştiinţei Teoria generală a statului şi dreptului
presupune o legătură strînsă între toate funcţiile acestei ştiinţe enumerate mai sus, fără de care nu
poate să existe progres în evoluţia ştiinţei dreptului în general, iar sarcinele pe care şi le propune nu pot
fi realizate. Totodată, nu putem să nu menţionăm, că viitorul acestei ştiinţe nu ar fi posibil şi fără aportul
adus de cei mai de vază gînditori din cele mai vechi timpuri şi pînă în prezent, printre care: regele
Hammurabi în Mesopotamia; legiştii din China; autorii necunoscuţi a Legilor lui Manu în India; filosofii
greci antici, printre care Moise (sec.XV sau XIII î.Ch.), Solon (640 î.Ch.- 558 î.Ch.), Pericle, Socrate (469
î.Ch. – 399 î.Ch.), Platon (427 î.Ch. – 347 î.Ch.), Aristotel (384 î.Ch. – 322 î.Ch.) ş.a.; oratorii politici şi
jurisconsulţii din Roma antică, printre care: Paulus, Celsus, Ulpian, Gaius, Cicero (106 î.Ch.- 43 î.Ch.);
teoreticienii din perioada Evului Mediu şi celei a Renaşterii printre care: Aureliu Augustin (354 - 430),
Toma d”Aquino (1228 - 1274), Machiavelli (1469 - 1527), Jean Bodin (1530 - 1596), Hugo Grotius (1583 -
1645), Thomas Hobbes (1588 - 1679), John Locke (1623 - 1704), Charles Montesquieu (1689 - 1755),
Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778), Immanuel Kant (1724 - 1804), Georg Wilhem Friederich Hegel
(1770 - 1831), Friedrich Karl von Savigny (1779 - 1861), Rudolf von Ihering (1818 - 1892) - fondatorii
concepţiilor moderne despre stat, drept, politică din perioada nouă şi a revoluţiilor burgheze, filosofii
idealismului clasic german, iluminatorii francezi, economiştii politici englezi, politologii italieni, clasicii
marcxism-leninismului, juriştii ruşi15 de pînă la revoluţie printre care S.A.Muromţev, E.N.Trubeţcoi,
F.F.Cocoşchin, G.F.Şerşenevici, I.V.Mihailovschii, ş.a. reprezentanţii şcolii sovietice de drept A.I.Denisov,
K.A.Mochicev, ; din epoca contemporană – Emile Durkeim (1858-1917), Eugen Ehrlich (1862-1922),
Francois Geny (1861-1954), Nicolae Titulescu (1882-1941), Mircea Djuvara (1886-1944), Georgio del
Vecchio (1878-1970), Hans Kelsen (1881-1973) Jean Carbonier, H.L.A.Hart, J.Rawis, Habermas şi alţi
marcanţi gînditori ai omenirii şi neamului nostru de-a lungul întregii istorii şi mulţi, mulţi alţii.

SECŢIUNEA II. OBIECTUL DE STUDIU AL TEORIEI

GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI

§ 1. Obiectul general de cercetare ale ştiinţelor juridice

După cum remarcă profesorul universitar Ioan Humă, circumscrierea obiectului unei ştiinţe reclamă,
întîi de toate, fixarea sferei fenomenelor cercetate, apoi a unghiului de investigare şi a nivelului de
generalizare ştiinţifică cu care se operează la studierea fenomenelor date. Pe această bază se poate
elucida locul pe care ştiinţa în cauză îl ocupă în sistemul ştiinţelor şi diferenţa ei specifică în raport cu alte
ştiinţe.16

Marele jrist român Mircea Djuvara, personalitate ştiinţifică şi universitară remarcantă a perioadei
interbelice (1886-1944), sublinia, în legătură cu elementele prin care dreptul, ca ştiinţă, se deosebeşte
de ştiinţele naturii şi cele exacte, că el nu se ocupă de descoperirea realităţilor materiale, ci de aprecieri
despre caracterul drept sau nedrept al unui fapt. El arată că mizeria economică a unora în societate,

15
Храпанюк В.Н., Теория государства и права, М., Омега-Л, 2006, р.15-19.

16
Ioan Humă. Introducere în studiul dreptului. - Iaşi: Chemarea, 1993, p.8.
suferinţele celor umiliţi nu interesează dreptul ca simple realităţi naturale care ar trebui numai descrise
şi explicate prin cauzele lor, ci prin aprecierile juridice care pot sau trebuie făcute asupra lor. Ştiinţele
juridice studiază realitatea acţiunilor umane pentru a ajunge la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor.
Normele de conduită pe care le studiază ştiinţele juridice nu sînt simple constatări ale realităţii
existente, ci ceea ce trebuie să fie. Dreptul poate fi o ştiinţă, iar cunoştinţele juridce se prefac şi ele în
ştiinţă atunci, cînd, avînd ca obiect un număr cît mai mare de acte din cele de care se ocupă dreptul,
le ordonează şi se leagă după caracterile lor esenţiale prin noţiuni sau principii juridice universal
valabile, întocmai ca şi legile naturii.17

Am menţionat anterior, că toate ştiinţele juridice fac parte din categoria ştiinţelor sociale, inclusiv
Teoria generală a statului şi dreptului, spre deosebire de ştiinţele naturii care au ca obiect de studiu
natura cun ar fi: fizica, biologia, chimia, ş.a. Obiectul ştiinţelor juridice în toată complexitatea sa: dreptul
ca ansamblu de norme, drepturile subiective, raporturile juridice şi ordinea de drept din societate,
conştiinţa juridică, etc.

Ca orice alte ştiinţe şi ştiinţa juridică operează cu concepte, definiţii şi în mod deosebit formulări de
legităţi sub formă de teze, postulate, principii. Pentru a nu se confunda propoziţiile ce formulează aceste
legităţi, care nu sînt altceva decît concluzii ştiinţifice, aprecieri şi judecăţi de valoare în urma studierii
dreptului în toate ipostazele existenţei sale cu normele juridice (legi, decrete, hotărîri, etc.) ca
prescripţii, reguli imperative stabilite de puterea publică.

Definind obiectul ştiinţei juridice, în general autorii18 înţeleg să includă aici sarcina de a analiza
conexiunea dreptului cu alte fenomene sociale, de a dezvălui factorii de configurare a dreptului şi de a
formula judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate atît cît priveşte elaborarea dreptului
cît şi aplicarea sa, de a identifica finalitatea dreptului şi valorile sociale apărate şi promovate de el.
Evident, toate acestea trebuie să fie abordate de pe poziţia obiectivă a omului de ştiinţă ce urmăreşte
descoperirea adevărului ştiinţific. Autorul belgian Francois Rigaux arată, că primul obiect al ştiinţei
dreptului este de a restaura conexiunile între normele juridice aplicate de practicieni şi situaţiile juridice
trăite de oameni, de a elucida fenomenele dreptului şi de a identifica scopurile pe care le serveşte. Sigur
aceste scopuri sînt determinate de alegerea politică, deci e vorba de politica juridică sau legislativă.

O opinie aparte cu privire la ştiinţa juridică o are Hans Kelsen – jurist teoretician de origine
germană care a trăit şi murit în Statele Unite ale Americii după instaurarea fascismului în Germania.
Creator al „teoriei pure a dreptului”, Hans Kelsen susţine că ştiinţa dreptului trebuie să se limiteze la
analiza strictă a ceea ce este dreptul (în fapt aspectul formal exterior al normei juridice), fără să

17
Mircea Djuvara. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică). Vol.II. - Bucureşti: Editura Librăriei Socec, 1930, p.136,137.
18
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1992, p.23; Ion Craiovan, Tratat de teoria generală
cerceteze şi să facă aprecieri asupra conţinutului, ceea ce i-ar imprima un aspect ideologic (teoria pură a
dreptului avînd un caracter antiideologic foarte pronunţat) sau asupra factorilor exteriori – economici,
filosofici, sociologici, etc., ceea ce ar întra exclusiv în sarcina altor discipline extra sau metajuridice
(filosofia, sociologia, ş.a.).

Determinarea obiectului ştiinţelor juridice presupune delimitarea sferei fenomenelor cercetate şi

precizarea unghiului din care sînt cercetate, deoarece nu numai o singură ştiinţă, ci două sau mai multe
pot urmări studierea aceluiaşi fenomen, dar această studiere se poate realiza sub diferite aspecte Aşa
bunăoară fenomenele stat şi drept sînt cercetate în afara ştiinţelor juridice şi de cele istorice, filosofice,
sociologice, politice, ş.a. Ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului,
instituţiile juridice şi politice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente ale
sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi suportă la rîndul
lor, influenţa socială.

§ 2. Obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi dreptului

Ca şi oricare altă ştiinţă, Teoria generală a statului şi dreptului îşi are obiectul său de studiu.
Cu alte cuvinte, ea dă răspuns la întrebarea: ce studiază această ştiinţă, care sînt domeniile ei de
investigaţie? Dreptul nu este o parte a naturii, ci este un produs al vieţii sociale, al inteligenţei şi
voinţei umane. Ştiinţele juridice se deosebesc de ştiinţele naturale sau exacte, ca biologia, fizica
etc. şi se încadrează în categoria ştiinţelor care se ocupă de studiul fenomenelor umane şi al
diferitelor aspecte ale vieţii sociale. Astfel sînt şi istoria, economia, sociologia, ştiinţa politică,
psihologia etc. Ca şi celelalte ştiinţe socioumanistice cu care se înrudeşte, ea se caracterizează
prin concluzii cu un grad de certitudine inferior, în comparaţie cu gradul de certitudine al
ştiinţelor naturale sau exacte.
Pentru a răspunde la întrebarea care este obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi
dreptului este necesar mai întîi de toate să stabilim care ar fi principiile de bază care formează
fundamentul prezentei investigaţii şi analize ştiinţifice. Printre acestea am meţiona următoarele:
- un prim principiu ar fi – recunoaşterea obiectivităţii obiectului de studiu, cercetat de
orice ştiinţă. Faptul existenţei statului şi dreptului ca fenomene sociale este evident. Ele
există într-o realitate obiectivă a societăţii contemporane, iar legităţile apariţiei şi
evoluţiei lor se manifestă ca legităţi caracterisitce evoluţiei sociale;
- al doilea principiu al cercetării obiectului Teoriei generale a statului şi dreptului necesită
înţelegerea faptului, că statul şi dreptul sînt două fenomene sociale relativ independente,
dar strîns legate între ele, care dispun de legităţi proprii de formare şi evoluţie. În acelaşi
 timp, trebuie ţinut cont de faptul că ele se deosebesc de celelalte fenomene sociale, cu
toate acestea unele legităţi după caracterul său pot fi comune.
- al treilea principiu de cercetare al obiectului Teoriei generale a statului şi dreptului
trebuie de recunoscut că amble fenomene sociale, atît statul cît şi dreptul sînt destul de
complicate.
Profesorul rus S.S. Alekseev menţionează că obiectul Teoriei generale a statului şi dreptului nu este
altceva decît legităţile de bază şi generale ale statului şi dreptului, ale întregului fenomen juridico-statal.

Prin obiectul său de preocupare şi studiu, Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă
generală19 despre stat şi drept. Este de reţinut că ea studiază statul şi dreptul în ansamblul său, în
generalitatea şi integritatea sa, ordinea juridică în globalitatea sa. De aici şi provine denumirea de Teorie
generală a statului şi dreptului. Cu toate acestea, Teoria generală a statului şi dreptului ca parte
componentă a ştiinţelor juridice poate fi ştiinţifică şi generală, aceasta în măsura în care reuşeşte să facă
abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, precum şi de particularităţile naţionale ale
dreptului din fiecare ţară.

Teoria generală a statului şi dreptului tinde spre globalitate, spre cunoaştere pe calea ajungerii la
concept. În opinia profesorului universitar Ion Dogaru, prin analiza obiectului său specific, Teoria
generală a dreptului urmăreşte organizarea sa logică, coordonează şi sistematizează cunoştinţele într-un
cadru asigurat de limbajul specific ştiinţelor juridice de ramură, ca ştiinţe particulare care studiază
domenii relativ închise, de unde definirea lor ca ştiinţe structurale 20. Faţă de alte ştiinţe juridice, ea are
un caracter general, întrucît întemeiază teoretic şi oferă acestora concepte de maximă generalizare la
nivelul fenomenului juridic – normă juridică, raport juridic, fapte juridice, răspundere juridică etc.

Anume de aici rezultă caracterul introductiv al Teoriei generale a statului şi dreptului, deoarece ea
oferă premizele conceptuale şi metodologice ale iniţierii studenţilor în celelalte domenii ale
jurisprudenţei. Teoria generală a statului şi dreptului poate fi definită ca ştiinţă juridică care studiază, din
perspectiva maximei generalizări teoretice în raport cu celelalte ştiinţe ale dreptului, fenomenul juridic
în ansamblul său, surprinzînd determinările sale esenţiale, pe care le exprimă în categorii juridice, adică
în concepte de însemnătate principială, teoretico-metodologică, pentru întreaga cunoaştere juridică.

Fiind o disciplină de referinţă pentru ştiinţa dreptului, Teoria generală a statului şi dreptului are
drept scop amplificarea cunoştinţelor despre stat şi drept, despre legătura lor cu alte fenomene sociale şi,
în primul rînd, legătura dintre fenomenul stat şi fenomenul drept. Legătura organică dintre stat şi drept
reflectă legitatea internă comună a funcţionării şi dezvoltării ambelor fenomene. Desigur, nu este vorba
de transpunerea mecanică a caracteristicilor unuia pe seama celuilalt, ci de interdependenţa lor orga-

19
Марченко М.Н., Теория государства и права, М., Издательство Зерцало, 2005, p.6-9.

20
Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului, p.34.
nică şi funcţională în cadrul aceleiaşi forme statal-juridice, de organizare şi conducere a societăţii. Sub
acest aspect, al interpătrunderii, coexistenţei şi acţiunii unitare, nici o altă disciplină nu studiază forma
statal-juridică a suprastructurii societăţii mai bine şi mai complet decît Teoria generală a dreptului.21

Cerinţele pur teoretice, alături de cele practice, subliniază şi justifică materia Teoriei generale a
statului şi dreptului. Totodată, fiind o teorie juridică unitară, ea este chemată să ofere soluţii cît mai
apropiate de cerinţele reale ale vieţii sociale în care dreptul însuşi îşi petrece existenţa. În acelaşi timp,
ea este necesară pentru formularea şi motivarea principiilor fundamentale ale dreptului, pentru dezvol-
tarea armonioasă a ansamblului juridic în întregime, dar şi a compartimentelor sale. După cum
menţionează profesorul rus M.I. Baitin, şi alţi savanţi numai aşa o ştiinţă cum este Teoria generală a
statului şi dreptului este în stare să cerceteze şi să studieze în complex, în ansamblu aceste două
fenomene sociale – statul şi dreptul, legităţile generale ale apariţiei, dezvoltării şi funcţionării lor.22

Revenind la cercetarea şi definirea obiectului Teoriei generale a statului şi dreptului, este de reţinut
că ea formulează definiţia statului, definiţia dreptului, celelalte concepte, categorii specifice statului şi
dreptului cu care operează şi care sînt valabile pentru toate ştiinţele juridice, cum ar fi, spre exemplu,
categoriile de funcţii ale statului, formă de stat, normă juridică, izvor de drept, sistem de drept, ordine
de drept, răspundere juridică, drept subiectiv ş.a. Totodată, ea formulează o serie de principii generale
valabile pentru toate ştiinţele juridice: principiul legalităţii, al supremaţiei legii, al neretroactivităţii legii,
al prezumţiei de cunoaştere a legii (nemo censetur ignorare legem – nimeni nu poate fi scuzat invocîndu-
i-se necunoaşterea legii) ş.a. Teoria generală a dreptului studiază, de asemenea, metodologia de cercetare
folosită de ştiinţa dreptului.23

Prin urmare, ştiinţa dreptului studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi a dreptului,
instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte componente ale
sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi în care suportă, la
rîndul lor, influenţa socială.

În afară de setul numit de probleme ce ţine de obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi
dreptului bineînţeles că există şi alte întrebări, care sînt nemijlocit legate de viaţa juridico-statală şi fac
parte din obiectul de studiu al acestei ştiinţe. Ele sînt foarte multe şi foarte variate. Considerăm că este
practic imposibil şi probabil chiar inutil să le enumerăm. Mai mult ca atît, după cum scria marele
gînditor, jurist şi filosof francez Montesquieau, „niciodată nu trebuie de limitat obiectul pînă la aceea că
nu a mai rămas nimic pe seama cititorului. Problema constă în aceea că nu trebuie să-l impunem să

21
Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi. Teoria generală a dreptului, p.10.

22
Н.И. Матузов, А.В. Малько. Теория государства и права. - Mосква, 1999, p.15; Р.В.Енгибарян, Ю.К.Краснов, Теория
государства и права. - Mосква, Издательство НОРМА, 2007, р.12-13.

23
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.11.
citească, dar dimpotrivă trebuie să-l impunem să gîndească”.

La fel autorul prezentului Tratat este de părerea că atît obiectul de studiu cît şi părţile lui
componente nu sînt ceva bătut în cuie, ceva veşnic, date odată şi pentru totdeauna, dar dimpotrivă ceva
dinamic, care suferă cu timpul anumite modificări şi chiar se dezvoltă. Anume din aceste considerente
nici nu ne propunem să dăm o definiţie care să stabilească cercul exact şi finit al obiectului de studiu şi
părţilor lui componente stabilite odată şi pentru totdeauna. Cei care urmăresc opera noastră ştiinţifică
se pot convinge de aceasta, făcînd o simplă trecere în revistă a cercetărilor efectuate în plan cronologic.
Pentru a vă convinge aducem următorul exemplu, printre elementele cercetate de Teoria generală a
statului şi dreptului au fost asemenea categorii cum ar fi: statul dictaturii proletariatului, statul şi dreptul
întregului popor din perioada sovietică, etc., care au fost printre cele mai actuale probleme atunci, iar în
prezent au rămas doar ca nişte constatări ce au existat în istorie.

Obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi dreptului poate fi conceput în deplinătate

în urma studierii acestei discipline 24. Pe măsura concretizării cunoştinţelor teoretice studentul
înţelege şi interpretează tot mai adecvat obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi
dreptului. Ca rezultat, creşte locul şi rolul acestei discipline în sistemul ştiinţelor (cunoştinţelor)
juridice. Luînd în consideraţie cele expuse mai sus în concluzie putem spune, că obiectul Teoriei
generale a statului şi dreptului include în sine: 1) legităţile apariţiei, evoluţiei, dezvoltării şi
funcţionării statului şi dreptului ca fenomene sociale; 2) esenţa, tipurile, formele, funcţiile,
structura şi mecnismul interacţiunii statului şi dreptului, sistemului de drept; 3) principalele
noţiuni şi categorii juridice care sînt caracteristice şi necesare întregului sistem de ştiinţe juridice.

24
Лазарев В,В,, Общая теория государства и права, М., Юристь, 2007, р.9-23.
 SECŢIUNEA I. BAZA METODOLOGICĂ A TEORIEI
GENERALE A STATULUI ŞI DREPTULUI

§ 1. Consideraţii generale

Dacă obiectul de studiu ne dă răspuns la întrebarea “Ce studiază disciplina Teoria generală a
statului şi dreptului?”, atunci baza metodologică răspunde la întrebarea “Cum, în ce mod se studiază?”.
Metodologia este una dintre cele mai actuale şi complicate probleme ale ştiinţei juridice. Această
problemă îşi găseşte soluţionare la diferite etape ale procesului de instruire în cadrul instituţiilor de
învăţămînt superior juridic, ale cercetărilor ştiinţifice realizate de savanţi în domeniul dreptului. De
eficacitatea rezolvării acestei probleme depinde practic întreaga activitate a juriştilor – atît teoretică, cît
şi practică.

Pentru a da răspuns la întrebarea “Ce este metodologia?” e necesar să ne clarificăm în privinţa

următorilor doi termeni: “metodă” şi “metodologie”. Cuvîntul “metodă” provine de la grecescul methodos,
ceea ce înseamnă “cale”, “drum”, fie “mod de expunere”. Termenul “metodologie” este, etimologic,
derivatul a două cuvinte: methodos şi logos – “metodă” şi “ştiinţă”, deci, simplu vorbind, înseamnă ştiinţa
despre metodă şi reprezintă “...sistemul celor mai generale legi obiective”.25

Ca şi oricare alt domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a
unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora se studiază statul şi dreptul în toată
complexitatea sa. Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale s-au dezvoltat, s-au perfecţionat
şi ele în contextul general al impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de noua revoluţie ştiinţifică
contemporană, evidenţiată mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii şi tehnicii de calcul şi în
domeniul ştiinţelor socioumanistice.26

Teoria generală a statului şi dreptului ocupă un loc deosebit în sistemul ştiinţelor juridice, aceasta
datorită faptului că conţine premisele metodologice pe care le oferă celorlalte discipline juridice,
asigurînd astfel unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice în cadrul acestor discipline. Fenomenul
juridic poate fi cercetat, explicat şi interpretat numai folosindu-se o metodologie adecvată, cores-
punzătoare.

La etapa actuală de dezvoltare a ştiinţelor juridice, problema în cauză este tratată de pe poziţii noi.
Dacă pînă nu demult metoda de bază, fundamentul ştiinţific al Teoriei generale a statului şi dreptului îl

25
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului, p.14; Марченко М.Н., Теория государства и права, М., Зерцало, 2005, р.9-10.

26
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.12.
constituia filosofia marxistă şi metoda dialectică marxistă – materialismul dialectic şi istoric, astăzi baza
metodologică a Teoriei generale a statului şi dreptului o constituie un ansamblu de metode de cercetare
în domeniul ştiinţelor juridice.

Mecanismul acţiunii sociale a dreptului, funcţiile, esenţa acestuia, conţinutul şi formele lui, legătura dintre stat, drept şi societate pot
fi interpretate ştiinţific numai utilizînd cea mai potrivită metodologie.

Problemele metodologiei în domeniul ştiinţelor juridice au constituit o preocupare permanentă

pentru cercetătorii din domeniul dreptului. Ne vom opri la unele definiţii date noţiunilor de “metodă” şi
“metodologie”.

Prin metodă, Rene Descartes înţelegea „reguli sigure şi uşoare, graţie cărora cine le va fi observat
cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat, şi va ajunge, cruţîndu-şi puterile minţii şi
mărindu-şi progresiv ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil”. 27

După Ioan Ceterchi, Ion Craiovan şi alţii, prin metodă înţelegem un ansamblu concentrat de operaţii
intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sînt folosite pentru atingerea unuia sau a mai
multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee
tehnice, care sînt auxiliare metodelor şi care nu trebuie confundate cu acestea.

În opinia savanţilor ruşi Alekseev, Diureaghin, Korelski etc. 28, metoda ştiinţei “Teoria generală a
statului şi dreptului” presupune ansamblul, sau totalitatea căilor, mijloacelor de studiere, care exprimă
poziţiile iniţiale generale în abordarea fenomenului juridic.

Metoda se înfăţişează “...ca un mijloc al gîndirii”29, iar, spre deosebire de natură, care acţionează
spontan, gîndirea, mai ales cea ştiinţifică, acţionează pe bază de metodă. Altfel spus, dezvoltarea gîndirii
este în legătură directă cu perfecţionarea metodei.

Cel care urmează o metodă ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic, după principii şi să nu
ocolească calea ce trebuie să rămînă mereu deschisă – calea critică, cale regală pentru setea de
cunoaştere a raţiunii omeneşti30. Din acest punct de vedere, „metoda” se apropie, dar nu se identifică
cu „metodologia” care are o sferă mai largă de cuprindere, semnificînd un sistem de metode de
cercetare folosite de o ştiinţă. Precizăm, de asemenea, că „metoda” nu se confundă cu „metodica”,
parte a didacticii generale care studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate fiecărui

27
Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, 1957, p.16 citat de Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi
statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p.38.

28
Aлексеев С.С., Общая теория права, М., Проспект, 2008, р.15-17; .
29
Aлексеев С.С. Общая теория государства и права. - Москва: Юридическая литература, 1985, p.13.
30
Immanuil Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, 1969, p.631-632 citat de Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului
şi statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p.38-39.
obiect de învăţămînt.

Preocuparea pentru recunoaşterea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă – metodologie.
Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse din sistemul celor
mai generale legi obiective. Metoda priveşte fie un anumit principiu metodologic (metoda particulară),
fie un procedeu tehnic oarecare (metoda individuală). Între diversele trepte metodologice – generală,
particulară, singulară – se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se pot distinge aspecte
caracteristice legăturii dintre general şi particular, dintre parte şi întreg, dintre proces şi moment etc.

În literatura de specialitate metodologia juridică a fost definită ca un “... sistem al acelor factori de
relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au drept obiect raporturile,
legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferitele metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic”.31

Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, conştientizarea importanţei lor

pentru descoperirea unor cunoştinţe noi, pentru o bună cunoaştere, explicare şi interpretare a
dreptului (a fenomenului juridic) în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a
mecanismului acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei, conţinutului şi formelor sale, a
legăturilor multiple dintre drept şi societate revine Teoriei generale a statului şi dreptului.
Aceasta nu exclude însă contribuţia celorlalte ramuri ale ştiinţei dreptului la perfecţionarea
metodologiei juridice în domeniul lor de investigaţii.

Nu există cercetător – remarca Lucian blaga – care să nu fie preocupat, în prealabil, într-un
chip sau altul, de metoda de cercetare. „Oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de procedee
înjghebat încetul cu încetul prin colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordînd încredere metodei
constituite prin eforturile celorlalţi, în timp ce orice filosof îşi pune problema metodei încă o
dată” .32
Tot în aceeaşi sursă, autorii fac o constatare destul de importantă, că metoda se defineşte pe
mai multe trepte de generalitate:
- metode proprii de cercetare;
- metode de cercetare comune mai multor ştiinţe;
- mmmetode generale de cercetare.
Între aceste trepte nu există o ruptură. Fiecare treaptă în parte are locul ei. Metodele
menţionate se interpătrund şi se complectează reciproc. Una dintre metodele cu mare rezonanţă
filosofică pentru toate ştiinţele, inclusiv cele juridice, este dialectica.

31
Nicolae Popa, Augustin Răducanu. Quelques considérations sur la notion de la méthodologie juridique // Analele Universităţii din
Bucureşti. Seria „Drept”. - 1983. - Nr.2.

32
Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Timişoara, 1974, p.72 citat de Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi
statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p.38.
 Cuvîntul „dialectică” (de la latinescul dialegomai – a discuta, a polemiza) este unul din termenii
filosofiei cei mai întrebuinţaţi de la marii gînditori din antichitate şi pînă la Hegel, Marx şi contemporanii
noştri. Termenul are accepţiuni diferite, asupra cărora nu insistăm, menţionînd doar că Platon, Hegel,
Marx remarcă cele trei mari sensuri ale dialecticii33:

a) Dialectica scoate în evidenţă legătura, relaţia, continuitatea dintre toate cunoştinţele şi

lucrurile. Este un adevăr elementar pentru dialectică, interdependenţa tuturor lucrurilor,
recunoaşterea complexităţii;
b) Noţiunile care alcătuesc o unitate sau o continuitate sînt diferite pînă la opoziţie şi de aceea
sînt corelative. Dialectica constată că lumea, cu toată unitatea şi continuitatea ei, este plină
antinomii: bine şi rău, iubire şi ură, atracţie şi respingere, pozitiv şi negativ, pace şi război.
c) Realitatea este schimbare, proces, devenire, se supune permanent mişcării sub impulsul
contradicţiei.
Consemnînd valoarea permanentă a dialecticii, autorii citaţi menţionează necesitatea aplicării ei în
procesul de cunoaştere a tuturor fenomenelor sociale şi naturale. Pe noi ne interesează îndeosebi
metodele de cercetare pe care se sprijină ştiinţele juridice, în general, şi teoria generală a statului şi
dreptului, în special.

Printre principalele metode ale cercetării juridice pot fi menţionate metoda logică, metoda istorică,
metoda comparativă, metoda experimentală, metoda analitică, metoda statistică, metoda sociologică
etc. În continuare ne vom opri pe scurt la analiza acestor metode.

§ 2. Metoda logică

În cercetarea statului şi dreptului (ca fenomene juridice), atît de complexe, Teoria generală a
statului şi dreptului, toate ştiinţele juridice folosesc categoriile, legile şi raţionamentele logice, precum şi
utilizarea legităţilor, principiilor, operaţiilor, procedurilor logice la nivelul standardelor ştiinţei logicii în
diversele sale ipostaze clasice sau mai recente. Făcînd abstracţie de ceea ce este neesenţial, întîmplător
în esenţa dreptului, teoria caută să dezvăluie, folosind metoda logică, ceea ce este esenţial, caracteristic
pentru stat şi drept.

Metoda logică nu este, propriu-zis, o cale către obiect, un mod autonom de aflare a acestuia, ci un
mod de exprimare a obiectului, de formulare a unui rezultat. După părerea profesorului universitar Ion
Dogaru, metoda logică constă în ansamblul procedeelor şi operaţiilor metodologice şi gnoseologice
specifice care mijlocesc posibilitatea cunoaşterii structurii şi dinamicii raporturilor necesare dintre

33
Ion Craiovan, Întroducere în filosofia dreptului, Bucureşti, 1998, p.170-171 citat de Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a
dreptului şi statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p.38.
diferitele componente (subsisteme) ale sistemului juridic din societate.34

Despre importanţa aplicării logicii în cercetarea statului şi dreptului vorbeşte însuşi faptul că în
ultimii ani s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică. Domeniul logicii juridice cuprinde în mod
obligatoriu:

– editarea normelor juridice. În acest sens se poate vorbi despre logica legiuitorului, cunoscută şi
sub denumirea de tehnică logico-juridică;

– practica judiciară (jurisprudenţa). În acest caz este vorba despre logica judiciară;

– interpretarea logică juridică a normelor de drept. Aceasta presupune logica, adevărată, a

interpretării normelor juridice, fiind deci vorba despre o logică a argumentaţiei.35

Logica este ştiinţa despre regulile intelectului. Ea se ocupă cu simplele forme ale intelectului fără a se
referi la conţinuturi. Criteriul pur logic al adevărului este acordul cunoştinţelor cu legile universale şi
formale ale intelectului, fiind o condiţie sine qua non a oricărui adevăr; această condiţie este negativă,
deoarece logica nu merge mai departe; eroarea care nu atinge forma, ci conţinutul, nu poate fi reliefată.

Aplicarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă, deoarece
puterea de stat, sistemul de organe statale, corelaţia dintre ele sînt stabilite în conformitate cu un
model raţional, iar activitatea de elaborare a dreptului, precum şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un
caracter logic. Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice, cum sînt: definiţiile legale,
metodele de formare şi de clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice,
soluţionarea concursului sau a conflictelor de norme, regulile raţionamentului juridic, interpretarea
normelor juridice ş.a. Profesorul Gheorghe Boboş susţine că folosirea logicii în cercetarea juridică nu
trebuie să ducă la neglijarea conţinutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să
exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi ale practicii judiciare.36

După cum menţionează profesorul Boris Negru, în cadrul studierii fenomenelor şi proceselor
juridice este necesar ca aceste fenomene şi procese să fie descompuse în elementele lor componente
pentru ca apoi să fie analizate în detaliu. Analiza este o metodă generală de cercetare, bazată pe
descompunerea unui întreg în elementele lui componente şi pe studierea în parte a fiecăruia dintre
acestea. De exemplu, pentru a înţelege un raport juridic la justa lui valoare, este important să analizăm
elementele constitutive ale acestuia: subiectul, obiectul, conţinutul raportului juridic.

În continuare dorim să aducem întreaga argumentare a autorilor cităţi în susţinerea metodei logice

34
Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului, p.43.

35
Gheorghe Mateuţ. Elemente de logică juridică. - Iaşi, 1994, p.18.
36
Gheorghe Boboş. Teoria generală a dreptului (note de curs). - Cluj-Napoca, 1992, p.19.
la cercetarea fenomenului juridic. După modul cum se efectuează, analiza poate fi inductivă şi
deductivă37. Inducţia (de la latinescul inductio – aducere, introducere) e un tip de raţionament şi
metodă de cercetare ce asigură trecerea de la particular la general, de la faptele reale, concret-istorice
la generalizarea ştiinţifică. Însă inducţia singură nu poate să nu conducă la esenţa fenomenului cercetat.
De aceea ea trebuie duplicată de deducţie. Deducţia (de la latinescul deductio - deducere) este modul
invers de raţionare, adică de la general la particular.

Luînd în consideraţie desfăşurarea în timp a fenomenelor şi proceselor juridice supuse cercetării,

analiza poate fi statică şi dinamică. Analiza statică face o trecere în revistă a realităţii existente la un
moment dat fără să ţină cont de factorii ce determină modificarea ei. Analiza dinamică îşi propune,
dimpotrivă, să scoată în evidenţă schimbările survenite timp între fenomenele juridice.

Analiza, indiscutabil, are o însemnătate primordială în procesul de cercetare, dar ea, totuşi, n-ar da
rezultatul scontat, dacă n-ar fi completată de sinteză. Sinteza (de la latinescul synthesis - unire) constă în
„cunoaşterea obiectelor şi a proceselor pe baza reuniunii mintale sau materiale a elementelor obţinute
prin analiză şi prin stabilirea legăturilor dintre aceste elemente”. Scopul sintezei este unirea într-un
întreg a părţilor, proprietăţilor, raporturilor etc., separate cu ajutorul analizei şi descoperirea legilor care
guvernează realitatea studiată. Analiza şi sinteza constituie o unitate de contrarii: una o presupune pe
cealaltă. Procesul de analiză şi sinteză este continuu şi interdependent.

Fiind o condiţie sine qua non a oricărui adevăr, logica permite diferenţierea unor asemenea
categorii, fără de care cunoaşterea problemelor statului, dreptului, realităţii juridice e de neconceput. La
asemenea categorii se atribuie: singularul şi generalul, cauza şi efectul, conţinutul şi forma, esenţa şi
fenomenul, necesitatea şi întîmplarea, posibilitatea şi realitatea, etc.

a) Singularul şi generalul
Fenomenele juridice sînt specifice, unice şi în felul lor individuale. E greu să găseşti, de

exemplu, două state sau două sisteme de drept absolut la fel. Însă, caracterizînd fenomenele juridice din
diferite ţări, noi întrebuinţăm anumite noţiuni (de exemplu, „stat”, „drept”, „norma juridică”, „raportul
juridic”, „ordine legală”, „legalitate” etc.), fiecare exprimînd ceva general, adică se referă la un oarecare
grup, la o anumită clasă de fenomene.

Astfel, generalul se manifestă întotdeauna în unele trăsături şi particularităţi singulare ale

fenomenelor juridice, iar singularul este întotdeauna manifestarea, forma de existenţă a generalului.

b) Cauza şi efectul
Observînd, de exemplu, că ridicarea conştiinţei şi culturii juridice duce la înlăturarea

37
Хропанюк В.Н., Теория государства и права, М., 2006, р,22.
legalităţii şi ordinii legale, că anumite fapte ale oamenilor duc la anumite consecinţe etc., ne convingem
de existenţa unui fel anumit de legătură, proprie proceselor şi fenomenelor şi anume a legăturii dintre
cauză şi efect. Ceea ce trezeşte la viaţă sau modifică un oarecare fenomen numim cauză, iar ceea ce
apare sub acţiunea unei cauze anumite, numim efect.

În realitatea juridică totul este legat reciproc. Lanţul de fenomene este infinit. De aceea, la rîndul
său orice cauză este generată de un oarecare alt fenomen şi apare ca efect, iar orice efect generează şi
el alte fenomene, adică este cauză.

c) Conţinutul şi forma
Orice fenomene juridice am lua, ele toate au conţinut şi formă. Prin conţinut se înţelege

totalitatea elementelor (laturilor, trăsăturilor, particularităţilor, proceselor), ce constiuie obiectul dat,

forma fiind legăturile ce există între elementele conţinutului, acea organizare a fenomenului, datorită
căreia, el apare ca un tot unitar şi poate să-şi exercite funcţiile. Conţinutul şi forma oricărui fenomen sînt
indisolubil legate între ele şi constituie o unitate dialectică. Forma nu poate exista fără un anumit
conţinut şi invers.

De exemplu, norma juridică şi articolul actului normativ, sistemul dreptului şi sistemul legislativ
constituie legătura conţinutului şi formei, legătură în care normele juridice, sistemul dreptului apar în
calitate conţinut, iar articolul actului normativ, sistemul legislativ – în calitate de formă.

d) Esenţa şi fenomenul
La cercetarea realităţii juridice a societăţii deseori folosim categoriile „esenţa” şi

„fenomenul”. Esenţa exprimă totalitatea legăturilor, relaţiilor de adîncime şi a legăturilor lor interne,
care determină principalele trăsături şi tendinţe ale dezvoltării obiectului juridic.

Fenomenul reprezintă evenimentele concrete, proprietăţile sau procesele care exprimă

trăsăturile exterioare ale realităţii şi care constituie forma de manifestare şi de scoatere la iveală a unei
oarecare esenţe. Esenţa poate fi considerată cunoscută numai dacă se cunosc cauzele apariţiei şi sursele
dezvoltării obiectului examinat.

e) Necesitatea şi întîmplarea
În societate, ca şi în natură, totul e legat, condiţionat. Dar ceea ce se produce cu lucrurile

şi lucrurile şi fenomenele îşi poate avea cauza cu precumpănire în ele înseşi, poate decurge din natura
lor internă, dar poate fi generat de alte lucruri şi fenomene, care faţă de lucrurile şi fenomenele date au
un raport doar pur exterior. Anume aceasta şi stă la baza deosebirii dintre necesitate şi întîmplare.

Cu alte cuvinte, necesitatea este ceea ce trebuie să se întîmple în mod neapărat în condiţiile
date, în timp ce întîmplarea îşi are baza nu în esenţa fenomenului, ci în acţiunea asupra lui a altor
fenomene. O ilustrare a legăturii dintre întîmplare şi necesitate ne poate servi următoarele. Ocuparea
teritoriului dintre Nistru şi Prut, numit Basarabia de către Rusia, în 1812 a fost, fără îndoială, o
întîmplare. Dar faptul destrămării Imperiului Rus, iar mai apoi a imperiului sovietic apare ca o necesitate.

f) Posibilitatea şi realitatea
În societate apar permanent diverse fenomene. Însă mai înainte ca un fenomen oarecare să

apară trebuie să existe anumite condiţii, permise pentru apariţia lui sau, cel puţin, să nu existe anuite
împrejurări care să împiedice această apariţie. Prin urmare, posibilitatea fixează tendinţa obiectivă de
dezvoltare a fenomenelor. Realitatea reprezintă orice fenomen care există de acum.

De exemplu, în cazul comiterii unei infracţiuni persoana care a comis-o va fi trasă la răspundere
juridică, dacă va fi identificată. În cazul identificării persoanei care a comis fapta ilicită cu vinovăţie şi
dacă nu vor exista împrejurări care exclud răspunderea juridică, aceasta din urma va deveni o realitate. 38

Sîntem de părerea că logica juridică, ca disciplină distinctă, la baza căreia stă metoda logică, trebuie
să fie inclusă în mod obligatoriu (alături de logica formală) în programele de învăţămînt ale tuturor
instituţiilor de învăţămînt superior de profil juridic.

§ 3. Metoda istorică

Astăzi, dezvoltarea oricărei ramuri a vieţii sociale, politice sau economice e de neconceput fără
aplicarea realizărilor ştiinţifice. Tratarea oricăror probleme se impune de pe poziţii ştiinţifice, ţinîndu-se
cont de realităţile obiective ale dezvoltării istorice. În studierea diferitelor fenomene sociale, inclusiv a
statului şi dreptului, un rol deosebit îl ocupă metoda istorică de cercetare. Metoda istorică reclamă
apelul sistematic la istorism şi istorie.

Conform istorismului, principiu al dialecticii, fenomenele realităţii trebuie privite în procesul

apariţiei, dezvoltării şi pieirii lor, în legătură indisolubilă cu condiţiile istorice concrete care le-au generat.
Istorismul este opus tendinţelor de substituire a studiului concret-istoric al realităţii sociale prin scheme
abstracte, ca şi istoricismului care supralicitează demersul genetic, diacronic în explicarea fenomenului
social, neglijînd pe cel sistemic şi sincronic, ca şi factorii neesenţiali dar cu acţiune permanentă în
determinarea dezvoltării.39

Istoricul reflectă dezvoltarea fenomenelordin natură şi societate, cu toate amănuntele acestei

38
Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p. 42-45.

39
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.251-255.
dezvoltări, în toate particularităţile întîmplătoare, zigzagurile şi repetările ei. Logicul reflectă esenţa
dezvoltării istorice, înlăturînd aspectele ei neesenţiale, descoperind conexiuni fundamentale, laturile
generale, necesare, dintre fenomene, pe care logicul le explicitează. Logicul recapitulează într-o formă
rezumată, concentrată istoricul (Hegel) .40

Istoria semnifică cunoaşterea trecutului umanităţii şi derularea actuală a vieţii omeneşti. Analizele
cauzale în istorie sînt de trei feluri: analiza cronologică, analiza materialist-istorică şi analiza sistemică.
După profesorul Ion Craiovan ele reprezintă trei „şcoli”, în mod succesiv dominante: şcoala pozitivistă,
marxistă şi cea analistă.

1. Înlănţuirea cronologică. Dacă „Istoria este ştiinţa timpului” (Braudel), atunci post hoc, ergo
propter hoc („după aceasta, deci din cauza aceasta”) este înlănţuirea cauzală prin excelenţă.
Trebuie urmărită, cît se poate ordinea cronologică pentru că este ordinea în care sîntem
siguri că s-au produs faptele şi căreia va trebui să-i găsim cauzele şi efectele (Longlois,
Seignobos).
2. Ierarhizarea structurală a adepţilor materialismului istoric substituie liniarului cronologic, o
reţea piramidală de cauze ascendente, sic et semper, străbătînd o realitate riguros
stratificată. Cele mai profunde cauze – cele care se nasc în limea infrastructurilor economice
– determină structurile sociale: acestea din urmă, dacă ar fi să acceptăm metafora
geologică, formează un strat interimar şi determină natura şi evoluţia suprastructurilor. S-a
admis pentru „flexibilitate” existenţa unei cauzalităţi „descendente”, determinismul
economic rămînînd în ultimă instanţă în explicaţie. Istoria a arătat totuşi că această viziune
nu a permis prezicerea unor evoluţii istorice fundamentale în termeni de „capitalism” şi
„socialism”, prăbuşirea regimurilor totalitariste în Europa de Est, de pildă, arătînd ce
surprize le poate rezerva istoria teoreticenilor evoluţiei ei. .41
3. Interacţiunea sistemică. O dată cu Noua Istorie a apărut un demers explicativ inspirat, pe de
o parte de limitele analizelor pozitiviste şi marxiste, iar pe de altă parte, în mod special de
revoluţiile intelegenţei care s-au succedat de la începutul secolului trecut. Cuvinte
derutante au devenit comune astăzi „relativitate”, „incertitudine”, „verigă”, „interacţiuni”,
„mediu înconjurător”, „complexitate”, „sistem”.
Esenţa metodei istorice constă în cercetarea ştiinţifică a fenomenului juridic care rezidă în analiza
condiţiilor economice, sociale, politice şi de altă natură, a relaţiilor corespunzătoare, la momentul
constituirii în trecut a unui sistem de drept, completată cu analiza evoluţiei relaţiilor reglementate

40
Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p.370 citat de Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului,
Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.251.

41
Larousse, Dicţionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p.166 citat de Ion Craiovan, Tratat de teoria
generală a dreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.251.
juridiceşte, spre a înţelege conţinutul şi forma fenomenului juridic privit, de asemeni, în evoluţia lui, spre
a dezvălui sensul evenimentelor trecute şi al regularităţilor privite în succesiunea lor neîntreruptă.42

În conformitate cu această metodă, ştiinţele juridice, inclusiv teoria generală a statului şi

dreptului, cercetează statul şi dreptul în evoluţia lor istorică, de-a lungul diferitelor orînduiri
sociale, studiind în acelaşi timp şi modul în care s-au format o serie de categorii juridice, cu care
aceste ştiinţe lucrează şi la momentul de faţă, precum: tipul de stat şi drept, esenţa statului, esenţa
dreptului, izvoarele dreptului, sistemul dreptului, mecanismul statului, funcţiile statului, funcţiile
dreptului ş.a.
Perspectiva epistemologică contemporană – menţionează profesorul Ion Craiovan – oferă
spre reflecţie ştiinţelor juridice, în relaţie cu metoda istorică, teze ca:
- disciplinele ştiinţifice au o dimensiune istorică imanentă. Istoria trecută participă
mereu la constituirea şi validarea prezentului ştiinţei;
- experienţa disponibilă asupra ştiinţei se află în istoria ştiinţei;
Recursul la istorie se impune în mod deosebit în momentele de „reorientare strategică” a
unei discipline ştiinţifice, de fundamentare a unor noi direcţii de cercetare ştiinţifică sau a unor
programe de cercetare fundamentale. Atunci fiind necesară „mobilizarea” întregii experienţe
istorice a ştiinţei pentru justificarea abordării (St.Toulmin);
- unele alternative necesare testării şi perfecţionării unei teorii actuale pot fi luate foarte
bine din trecut, din istoria ştiinţei, „progresul a fost adesea realizat printr-o „critică
din trecut”. Astfel „întreaga istorie a ştiinţei este absorbită de ştiinţa actuală şi este
folosită pentru îmbunătăţirea fiecărei teorii în parte” (Feyerabend);
- istoria ştiinţei are astfel un rol euristic pentru ştiinţa actuală. Noile descoperiri
ştiinţifice „potenţează” la rîndul lor, ipotezele sau viziunile din trecut, ele deschid noi
posibilităţi alternativelor excluse ca „nelegitime” (sau chiar „false”) din istoria mai
recentă;
- transformarea accentuată a istoriei ştiinţei dintr-o disciplină empiric descriptivă într-
una conceptual explicativă şi interpretativă, aptă să contribuie la formularea unor
explicaţii noi ale evoluţiei ştiinţei şi la dezvăluirea legităţilor dezvoltării ei, pe care să
se întemeieze prognozele şi strategiile ei de cercetare;
- o metodologie realistă a evaluării teoriilor trebuie să depăşească abordarea logistică,
pentru a admite considerarea istorică a teoriei, care să-i determine potenţialitatea,
modul în care s-a dezvoltat, căile deschise în vederea conceptualizării unor noi
probleme etc .43

42
Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului, p.47.
43
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.254-255.
 Toate acestea, raportate la etapa istorică concretă şi la diferitele instituţii juridice din această
perioadă, poartă pecetea transformărilor istorice ale poporului şi ţării respective. După cum
menţionează Nicolae Popa, dreptul îşi are istoria sa şi exprimă, în diferite etape şi la diferite
popoare, gradul de dezvoltare a culturii.

§ 4. Metoda comparativă

În sistemul metodelor de cercetare ştiinţifică un loc aparte îi revine metodei comparative, numită des
şi comparatism. Cu ajutorul acestei metode pot fi stabilite elementele identice şi cele divergente dintre
două fenomene, instituţii, lucruri etc., în scopul unei mai bune cunoaşteri a instituţiilor similare din
diferite ţări şi folosirii experienţei reciproce în măsura în care ea este aplicabilă specificului ţării
respective. Referitor la studiul statului şi dreptului, esenţa acestei metode constă în stabilirea
similitudinilor şi diferenţelor dintre diferite sisteme de drept, dintre diferite instituţii juridico-statale,
pentru că statul şi dreptul unui anumit popor are întotdeauna caractere specifice doar lor.

Combătînd, în principiu, preluarea mecanică a unor instituţii şi reglementări juridice dintr-o ţară în
alta, ca şi considerarea unora drept modele de urmat în alte ţări, metoda comparativă arată calea
realistă de folosire a experienţei legislative şi judiciare şi de îmbogăţire reciprocă a sistemelor juridice
din diferite ţări, ştiut fiind că orice reglementare juridică trebuie să izvorască şi să răspundă în primul
rînd nevoilor naţionale, specificului şi particularităţilor ţării respective, iar pentru găsirea soluţiilor
optime va studia, evident, şi experienţa altor sisteme de drept. 44

În literatura juridică45 s-au conturat regulile după care se foloseşte metoda comparativă:

a) este supus comparării numai ceea ce se poate compara. Sub aspectul utilizării acestei reguli în
cercetarea juridică, prezintă interes următoarele aspecte:

– să se stabilească dacă sistemele comparate aparţin sau nu aceluiaşi tip istoric de stat şi drept;

– să se stabilească dacă, din punct de vedere al substanţei intereselor, termenii supuşi comparării
diferă sau nu (sînt sau nu într-o relaţie de opoziţie);

– diferenţele, mai ales, trebuie precizate cu claritate, chiar dacă, să presupunem, asemănările
(similitudinile) nu sînt precizate sau sînt prezentate la general sau evaziv;

b) termenii supuşi comparării trebuie priviţi în dimensiunile şi conexiunile lor reale şi plasaţi
în contextul social-politic şi cultural în care îşi au sorgintea.
44
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.13 Рассолов М.М., Проблемы теории государства и
права, М., ЮНИТИ, 2007, р.24-25.

45
Vezi în acest sens: Victor-Dan Zlătescu, Irina Zlătescu. Regulile metodei comparative în studiul dreptului. - În: Studii de drept
românesc. - Bucureşti, 1989, p.1; Лазарев В.В., Общая теория права и государства, М., Юристь, 2007, р.35.
 O asemenea regulă presupune:

– considerarea cadrului relaţional general (economic, politic, social, cultural, confesional, moral
etc.) ca suport al relaţiilor supuse reglementării juridice în cele două (sau mai multe) sisteme (ramuri,
instituţii juridice sau norme) supuse comparării;

– considerarea principiilor ce se degajă din sistemele de drept supuse comparării;

d) comparatismul trebuie să ţină seama atît de sensul normei juridice la momentul apariţiei ei,
cît şi de evoluţia în timp a acestui sens, aşa cum doctrina şi practica îl conturează la
diferitele etape de aplicare.
La promovarea normelor care să structureze, treptat, o nouă ordine comunitară, organismele

Uniunii Europene au folosit şi continuă să folosească cu succes metoda comparată. Această metodă şi-a
găsit utilitatea în elaborarea majorităţii reglementărilor, în domenii cum sînt: libera circulaţie a
capitalurilor şi plăţilor; libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a persoanelor; libera circulaţie a
serviciilor etc. De asemenea, la metoda comparată s-a recurs şi se recurge în procesul consacrării
normelor privind tarifele de transport aerian, taxelor cu efect echivalent, taxelor vamale, taxelor în
agricultură. Domenii în care această metodă este intens folosită sînt cele ale cooperării în sectorul
nuclear şi mediul înconjurător, precum şi în cel al cunoaşterii fenomenului infracţional şi combaterii
crimei organizate. În urma valorificării studiilor şi analizelor comparative s-au emis norme comune,
reflectate şi în acordurile de asociere la Comunităţile Europene. 46

Un exemplu elocvent în acelaşi sens este elaborarea practic din toate statele membre ale
sistemului sovietic şi socialist a constituţiilor şi altor legi organice a acestor state, inclusiv în ţara noastră,
utilizînd metoda comparată au fost analizate constituţiile şi alte legi din diferite state democratice cum
sînt. Statele Unite ale Americii, Elveţia, Franţa, Italia, Germania, etc, s-au conturat multe din normele
noastre fundamentale, avînd astăzi Constituţii moderne, care răspund aspiraţiilor de dezvoltare pe baze
democratice, urmînd ca acestea să fie transpuse real în viaţă utilizînd aceeaşi metodă comparată.

În concluzie putem menţiona că importanţa deosebită a metodei comparative a dus şi la apariţia

unei ramuri distincte în sistemul ştiinţelor juridice – a dreptului comparat. Aceasta, la rîndul său, a dus la
crearea în numeroase ţări a unor catedre sau institute de drept comparat, inclusiv a unor instituţii inter-
naţionale (cum este Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris). De aceea,
considerăm oportună crearea unor asemenea centre ştiinţifice şi în ţara noastră.

§ 5. Alte metode aplicate în studiul dreptului

46
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, All Beck, 2000, p.17-18.
 1. Metoda experimentală (experimentul). Fiind proprie ştiinţelor naturii, uneori ea se foloseşte şi în
domeniul statului şi dreptului. Cunoaştem că menirea socială a dreptului este de a reglementa relaţiile
din societate. Acţionînd asupra lor, dreptul tinde la perfecţionarea acestora, de aceea uneori este
rentabil de a experimenta diferite situaţii, cazuri pentru a găsi varianta optimă de soluţionare a
problemei.

Referindu-ne la această metodă, vom spune că ea poate fi utilizată atît în laborator (de exemplu, în
domeniul criminalisticii), cît şi pe teren (de exemplu, în domeniul reglementării juridice cu caracter
economic). Aplicarea metodei experimentale în activitatea legiuitorului reprezintă un pas înainte pe linia
sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.47

2. Metoda sociologică. Esenţa acestei metode constă în folosirea cercetărilor sociologice pentru
studierea opiniei publice, pentru studierea eficienţei sociale a activităţii diferitelor organe de stat,
precum şi a reglementărilor date relaţiilor sociale. Folosirea cît mai pe larg a sondajului de opinie sau a
anchetei sociologice a dus la conturarea sociologiei juridice, ca disciplină de sine stătătoare care se
predă la multe facultăţi de drept.

Realitatea juridică, ca fragment al realităţii sociale, este mult mai cuprinzătoare decît lumea pe care
ne-o oferă legile, jurisprudenţa, categoriile, conceptele şi instituţiile juridice ale dreptului. Aport
substanţial la cercetarea sociologică juridică au adus sociologi şi jurişti de largă recunoaştere ca: Dionisio
Anzilotti, Eugen Erlich, G.Tarde, Max Weber, Emil Durkheim, Leon Duguit, Jean Carbonnier, M.Hauriou,
Dimitrie Guşti, ş.a.

În concepţia profesorului Dimitrie Guşti, sociologia este ştiinţa realităţii sociale, a cărei esenţă este
voinţa. El distinge două categorii de valori sociale: valori constituitive (valori economice şi spirituale) şi
valori regulative (valori politice şi juridice). Sociologia juridică cercetează modul în care societatea
influenţează dreptul şi suportă la rîndul ei influenţa din partea acestuia, evidenţiind totodată faptul că
există fenomene juridice primare, care se identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă,
activitatea de aplicare a dreptului) şi fenomene juridice secundare, în care ponderea elementului juridic
este mai redusă (responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului).

Ambele categorii de fenomene juridice sînt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia juridică,
căreia îi sînt caracteristice următoarele metode de cercetare: observaţia; analiza documentelor sociale şi
juridice; ancheta sociologică; chestionarul sociologic; interviul. Sociologia juridică abordează, în
demersul său ştiinţific, următoarele domenii:

- crearea dreptului (elaborarea legilor);

47
Малько А.В., Теория государства и права в вопросах и ответах, М.,Юристь, 2007, р.26, Gheorghe Boboş. Teoria generală a
dreptului, p.20.
 - cunoaşterea legilor de către cetăţeni şi organele de stat;

- cauzele încălcării legilor (cauzalitatea delictuală, contravenţională, infracţională);

- aspiraţiile cetăţenilor în legătură cu noile domenii de reglementare juridică (de exemplu:

legalizarea prostituţiei, legalizarea consumului de droguri uşoare, legalizarea căsătoriei sub limitele de
vîrstă prevăzute de legea în vigoare, introducerea pedepsei cu moartea, etc.);

- ameninţări la adresa ordinii de drept (traficul ilegal şi consumul de droguri, corupţia,

criminalitatea financiară, crima organizată, delicvenţa juvenilă, violenţa în familii, criminalitatea
informatică, etc.);

- forme juridice şi extrajuridice de prevenire a încălcării normelor de drept, de educaţia specifică a

populaţiei. Separat de aceste domenii cercetarea sociologică este solicitată de către organele cu
competenţe normative (parlamentul şi guvernul să efectuieze documentări de specialitate, investigaţii
cu caracter de expertiză legală, precum şi studii privind procesul reinserţie socială a persoanelor care au
comis fapte antisociale). 48

3. Metodele cantitative. Unii autori, inclusiv I. Ceterchi, menţionează că o utilizare tot mai largă în
sfera ştiinţelor juridice au metodele analizei sistematice, structurale şi funcţionale, precum şi cele
cantitative. Se simte şi în domeniul juridic necesitatea prelucrării cu mijloace moderne a cantităţii
considerabil sporite de informaţii, localizate cu deosebire în actele juridice (normative şi concrete),
folosind în acest scop calculatoarele electronice. Computerul devine un instrument de lucru obişnuit şi
pentru jurist.

Metoda statistică serveşte atît la studierea procesului general de elaborare a dreptului, cît şi a celui
de aplicare, mai ales pe cale judiciară. Actualmente, s-a format o disciplină distinctă, ca un domeniu
distinct al statisticii – statistica judiciară.

Esenţa acestor metode constă în operaţiile de verificare a ipotezelor ştiinţifice în cadrul strategiilor
dezvoltării fenomenului juridic în strînsă corelaţie şi pe fondul scenariilor dezvoltării economice şi sociale.
Aceste metode presupun:

a) dezvoltarea informaţiei juridice pentru îmbunătăţirea procesului decizional prin folosirea

calculatorului;

b) orientarea cercetărilor de informatică juridică în direcţii precum:

– elaborarea legislaţiei;

48
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Universul Juridic, 2006, p.28-29-
 – sistematizarea legislaţiei;
– evidenţa legislativă;
– evidenţa soluţiilor de practică judecătorească;
– alcătuirea băncii de date de informaţie juridică;
– sistematizarea informaţiei juridice;
– evidenţa evoluţiei fenomenului juridic pe domenii (cauze civile, penale, administrative, de drept
al familiei etc., iar în cadrul fiecărei ramuri – evidenţa pe domeniile care prezintă interes deosebit, de
exemplu: în cadrul dreptului familiei – evidenţa divorţurilor);
– evidenţa şi sistematizarea faptelor de violenţă;
– evidenţe criminologice;
– evidenta făptaşilor după modul de operare (modus operandi) etc.
c) introducerea şi perfecţionarea programelor de calculator adecvate cercetării juridice şi
practicii judiciare;
d) evidenţa şi sistematizarea reglementărilor uniforme şi a practicii în domenii precum dreptul
comerţului internaţional, dreptul internaţional privat etc. 49

Aplicarea cît mai largă a metodelor cantitative şi folosirea lor reuşită în toate domeniile
jurisprudenţei pot da anumite rezultate pozitive. De exemplu, cunoscînd activităţile individuale,
durata medie a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor
administraţiei de stat, ale instanţelor judecătoreşti etc.

4. Metode prospective. Referindu-ne la această grupă de metode, putem menţiona că ele sînt
cercetate foarte puţin în literatura juridică de specialitate. Introducerea metodelor prospective în
domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai creşterea rolului funcţiei de previziune, ci şi a rolului
funcţiei explicative. Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice este
determinată de gradul cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat
metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se utilizează în
fundamentarea adaptării unor noi acte normative, cuprinzînd şi interpretarea pe care le o vor da orga-
nele de aplicare menite să urmărească realizarea lor.

Finalizînd această prezentare succintă a metodelor de cercetare a dreptului, considerăm utile două
menţiuni:

a) metodele nu trebuie înţelese izolat, ci în interdependenţa şi complementaritatea lor;

b) teoria juridică înţelege să aplice principiul general, potrivit căruia practica este unicul criteriu de
verificare a oricărei ipoteze şi teorii, de aceea concluziile teoretice la care ea ajunge sînt confruntate cu

49
Ion Dogaru. Elemente de teorie generală a dreptului, p.51-52.
experienţa oferită de practică, de viaţă.

Numai ţinînd seama de ambele aceste menţiuni putem căpăta rezultate noi, valoroase şi utile în
procesul de studiere a fenomenelor juridice.

SECŢIUNEA II. LOCUL ŞI ROLUL TEORIEI GENERALE A

STATULUI ŞI DREPTULUI ÎN SISTEMUL
GENERAL AL ŞTIINŢELOR

§ 1. Locul şi rolul Teoriei generale a statului şi dreptului în

sistemul ştiinţelor sociale

Noţiunea de ştiinţă în general o putem defini ca totalitate a cunoştinţelor acumulate de omenire în

decursul vremurilor.

După cea mai generală clasificare, sistemul general al ştiinţelor este format din: a) ştiinţele despre
natură; b) ştiinţele despre societate şi c) ştiinţele despre gîndire.

După cum am menţionat anterior, obiectul de studiu al Teoriei generale a statului şi

dreptului sînt însuşi statul şi dreptul ca fenomene sociale şi juridice. De aici logic rezultă că
Teoria generală a statului şi dreptului este o ştiinţă socială, deoarece în sfera ei de preocupare
intră studierea statului şi a dreptului – fenomene ale vieţii sociale ce există numai într-o
comunitate umană. Desigur, statul şi dreptul apar şi capătă dezvoltare în funcţie de epoca
istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale, naţionale din fiecare ţară.
Interacţiunea dintre fenomenele care formează obiectul de studiu al diferitelor ştiinţe sociale
şi umane determină unitatea şi conexiunea lor. Integrarea ştiinţelor constituie una dintre
principalele tendinţe ale evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice, alături de tendinţa de diferenţiere a
ştiinţelor.
Putem spune cu certitudine că întregul sistem al ştiinţelor juridice, foarte variat (fapt la care ne vom
opri în paragraful următor), se referă la categoria ştiinţelor sociale. Ştiinţele sociale, indiferent de
compartimentul vieţii sociale studiat de ele, urmăresc determinarea, cercetarea şi explicarea legăturilor
cauzale stabilite între fenomenele sociale, a legităţilor care condiţionează esenţa şi desfăşurarea
proceselor sociale. Această sarcină fundamentală a ştiinţelor sociale, de altfel ca şi a ştiinţelor naturii,
poate fi îndeplinită numai prin studierea faptelor în diversitatea şi interacţiunea lor, prin generalizarea
lor teoretică, cu ajutorul gîndirii abstracte, urmată de verificarea în practică a concluziilor teoretice. 50

La rîndul lor, ştiinţele sociale, în dependenţă de obiectul lor de studiu în diferite domenii ale vieţii
sociale, se împart în: ştiinţe filosofice, sociologice, economice, politice, istorice, juridice etc. Desigur,
această delimitare este relativă şi nu absolută. Fiind o ştiinţă socială, Teoria generală a statului şi
dreptului se află într-o strînsă legătură cu toate ştiinţele sociale. Ne vom opri la locul şi rolul Teoriei
generale a statului şi dreptului în sistemul ştiinţelor sociale.

Mircea Djuvara concepea ştiinţa dreptului ca unul dintre elementele cele mai de seamă ale
societăţii, strîns legat de celelalte ştiinţe. În acest sens, afirma: “A face drept fără sociologie nu poate să
aibă înţeles (.... sociologia şi toate ştiinţele sociale sînt discipline ajutătoare, indispensabile dreptului)”. Un
alt cunoscut profesor român al perioadei interbelice, şi anume – Eugeniu Speranţia, sublinia: “... atît
sociologia generală, cît şi ştiinţele sociale cu caracter special (ca Etnografia, Demografia şi Istoria) dau un
important tribut informaţiilor pentru ampla cunoaştere şi înţelegere a vieţii juridice”.51

Mai aproape de zilele noastre, profesorul francez Michel Villey consideră ca o nevoie urgentă să se
adauge la studiul legilor, cel puţin, studiul cauzelor şi al efectelor lor, al cauzelor economice şi sociale. 52

Teoria generală a statului şi dreptului se află, după cum am menţionat deja, într-o strînsă legătură
cu toate ştiinţele politice, deoarece formulează categoriile politice ce vizează statul (puterea de stat,
funcţiile statului, mecanismul statului etc.).

Problema corelaţiei Teoriei generale a statului şi dreptului cu ştiinţele filosofîce este destul de
actuală şi în prezent. Aspectul filosofic în determinarea caracterului Teoriei generale a statului şi
dreptului este condiţionat de factori reali. Cercetarea fenomenelor juridice a permis elucidarea nu
numai a naturii interne a juridicului, dar şi a multiplelor relaţii externe, a factorilor care dau naştere
fenomenelor juridice, a proceselor şi a consecinţelor sociale pe care acestea le generează.

Profesorul român Mircea Djuvara după publicarea, în 1930, a cursului său intitulat “Teoria generală
a dreptului”, care trebuia să includă în sine două părţi: una filosofică şi alta propriu-zisă juridică,
remarcă: “... nu există ştiinţă particulară care să nu se lege de ştiinţa universală şi, cu toată specificitatea
metodelor, nu există tehnică particulară care să nu se lege de procedeele generale de investigaţie
necesare spre a parveni la cunoaşterea adevărului... Aceasta este adevărat despre drept mai mult decît
despre oricare altă ştiinţă, căci ştiinţa dreptului le presupune cunoscute pe toate celelalte. Tezele
filosofiei dreptului servesc totodată şi ca fundament pentru explicarea şi aplicarea dreptului pozitiv, ele
singure sînt în stare de a îndeplini cum se cuvine acest rol, ele pot fi de folos şi în viaţa practică de toate

50
Momcilo Luburici, Ioan Ceterchi. Teoria generală a dreptului, p.3-4.
51
Eugeniu Speranţia. Introducere în Filosofia Dreptului. - Cluj: Cartea Românească, 1940, p.3-18.
52
Michel Villey. Seize essais de philosophie du droit dont une sur la crise universitaire. - Paris: Dalloz, 1969, p.8-12, 20-24.
zilele a dreptului”. Mircea Djuvara consideră că formarea şi progresul ştiinţei juridice nu sînt posibile
decît prin mijlocirea unei filosofii juridice, pe care, de altfel, oricare jurist o are şi o practică, fie că ştie,
fie că nu îşi dă seama de ea.

În 1946 apare a treia ediţie, revăzută şi adăugită, a lucrării profesorului Eugeniu Speranţia, intitulată
“Introducere în Filosofia Dreptului” (Cluj: Carte Românească). Autorul preciza că principala sarcină a
filosofiei juridice este “... să stabilească fundamentul finalităţii şi al justificării morale a principiilor
unei bune legislaţiuni. Toate chestiunile celelalte sînt de ordin secundar” (p.192).

Profesorii Ioan Ceterchi şi Momcilo Luburici au apreciat că există atît “Teoria generală a dreptului”,
cît şi “Filosofia dreptului”, ca discipline distincte. La fel, profesorul Claude du Pasquier făcea distincţie
între “Teoria generală
a dreptului” şi “Filosofia dreptului”, însă le trata împreună.53 Michel Villey acceptă necesitatea unor studii
distincte de filosofie a dreptului şi susţine că aşa-zisele „ştiinţe ale dreptului” sînt deductive şi de aceea
reclamă o filosofie care să le dezbată, să le aprecieze justeţea practică ce formează baza ştiinţelor
juridice.54

M.Villey manifestă îndoială că filosofia dreptului poate fi tratată ca ştiinţă. El consideră că filosofia
dreptului ar trebui să se ocupe de acel element care se situează deasupra legii, ea este deci un element
transcedental şi reprezintă adevărata sursă a dreptului. Acelaşi profesor critică pe juriştii care se sustrag
reflecţiei filosofice asupra dreptului, rămînînd închistaţi în stricta lor specialitate sau tolerînd numai o
teorie generală a dreptului, pe care o doresc a fi afilosofică. Conchide că ştiinţele juridice nu-şi pot lipsi
astăzi obiectul de filosofie.55

Profesorul José Llompart consideră că ar exista două genuri de filosofie a dreptului: o filosofie a
dreptului aparţinînd filosofilor şi o filosofie a dreptului aparţinînd juriştilor şi că numai Filosofia dreptului
aparţinînd juriştilor ar poseda calitatea de ramură integratoare a ştiinţelor juridice.56 În opinia
profesorului Radomir Lucik, Filosofia dreptului, deşi nu i se poate nega existenţa, nu ar putea fi
considerată ca ştiinţă, sau ca ştiinţă în sens strict. 57

Într-o altă opinie, ştiinţa juridică este teoria dreptului amestecată cu filosofia dreptului şi sociologia
dreptului care sînt numai ştiinţe parţiale ale teoriei dreptului. Totuşi, Teoria dreptului se deosebeşte de
Filosofia dreptului prin aceea că include tezele ce decurg din dreptul pozitiv, în timp ce Filosofia
dreptului se preocupă numai de dreptul abstract.58

53
Claude du Pasquier. Introduction à la Théorie générale et à la Philosophie du droit. Édition IV. - Paris: Neuchatel, 1967.
54
Michel Villey. Philosophie du droit. Définitions et fins du droit. - Paris: Dalloz, 1975, p.13-14, 26.
55
Michel Villey. Les Rapports de la science juridique et de la philosophie du droit. - Amsterdam, 1980, p.3-4.
56
José Llompart. The Relationship of Philosophy of Law to legal Sciences. - Amsterdam, 1980, p.3.
57
Radomir Lucik. Théorie de l’état et du droit // Philosophie du droit. - Paris: Dalloz, 1974, p.20-21, 32.
58
Imre Szabo. Raport general privind ştiinţa juridică şi teoria dreptului, la conferinţa cu tema: “Ştiinţa juridică şi teoria dreptului”. -
Budapesta, 1977, p.16,20.
 Un alt punct de vedere aparţine profesorului Jean-Louis Bergel care ajunge la concluzia că Teoria
generală a dreptului se deosebeşte net de Filosofia dreptului. Teoria generală a dreptului porneşte de la
observarea sistemelor juridice, de la cercetarea elementelor lor permanente, de la articularea lor, pentru a
extrage din ele concepte, tehnici, principalele construcţii intelectuale. În schimb, Filosofia dreptului este
mai mult filosofie, decît drept, tinzînd “să descopere adevărul” – după cum se exprimă autorul citat –
utilizînd aparatul său tehnic, sub pretextul de a atinge esenţa, pentru a descoperi semnificaţia
metafizică, valorile pe care trebuie să le urmeze, sensul, în raport de o viziune totală a omului asupra
lumii, preocupîndu-se de problema cum trebuie să fie dreptul. În ceea ce priveşte însă Teoria generală a
dreptului, conchide J.-L. Bergel, ea studiază dreptul aşa cum el este şi nu cum ar trebui să fie.59

Norberto Bobbio opinează că Teoria dreptului reprezintă una dintre părţile componente ale
Filosofiei dreptului care are de rezolvat, ca problemă fundamentală, definirea noţiunii de drept şi,
deoarece prin drept nu se înţelege o normă unică, ci un mănunchi de norme, desemnat, de obicei, prin
expresia “ordine de drept”, Teoria dreptului se identifică cu Teoria ordinii de drept, privită în complexitatea
ei. Teoria dreptului se ocupă, arată acelaşi autor, de: 1) conţinutul noţiunii de ordine de drept; 2) formarea
dreptului (teoria izvoarelor dreptului); 3) validitatea dreptului şi norma lui fundamentală; 4) completitudinea
dreptului (lacunele şi integrarea lor); 5) coerenţa dreptului (antinomiile şi eliminarea lor); raporturile dintre
diferite ordini juridice (raporturi spaţiale, temporale şi materiale).60

Pornind de la aprecierea că numai Teoria generală a dreptului se poate ridica la nivelul de ştiinţă,
Hans Kelsen nu subestima deloc Filosofia dreptului, arătînd că este vorba despre diviziunea muncii între
două ramuri ale cunoaşterii juridice care sînt mai mult complementare, decît concurente. Teoria gene-
rală a dreptului – preciza Kelsen – este o ştiinţă pozitivă care îşi propune să descrie şi să explice obiectul
său, ferindu-se, pe cît posibil, să opereze o alegere valorică, în timp ce Filosofia dreptului este o analiză
normativă a fenomenului juridic care adoptă poziţii morale şi ideologice cu privire la dreptul considerat
a fi cel mai bun.61

Există, de asemenea, o strînsă legătură între drept, ca ştiinţă, şi economie, ca ştiinţă. Este suficient
să ne gîndim la instituţiile dreptului civil şi ale dreptului comercial pentru a ne convinge că acestea nu
pot fi înţelese cu adevărat, decît cu condiţia studierii suportului lor economic. Şi numeroase alte instituţii
juridice, din alte ramuri ale dreptului, au implicaţii şi repercusiuni economice; şi invers, evoluţia
dreptului este puternic influenţată de situaţia economică. Nu putem să nu fim de acord cu poziţia
profesorului universitar Sofia Popescu la acest capitol, şi am mai adăuga, că cunoştinţe din domeniul
ştiinţei economice sînt necesarepractic pentru toţi juriştii şi în principal din domeniul evidenţei
contabile, analitei activităţii economice, finanţe şi bănci, marcheting şi management, etc. Cît priveşte

59
Jean-Louis Bergel. Théorie générale du droit. Édition II. - Paris: Dalloz, 1989, p 3-5,7.
60
Norberto Bobbio. Termenul “Philosophie du droit” // Dictionnaire encyclopédique de théorie et de sociologie du droit / Sub red.
André-Jean Arnaud, ediţia 1988.
61
Hans Kelsen. Was ist juristicher Pozitivismus? // Jurister zeitung, 1965, p.468.
legătura Teoriei generale a statului şi dreptului am considera-o bilaterală, deoarece ea utilizează diferite
noţiuni şi categorii economice, cum ar fi noţiunile de bază social-economică, formaţiune social-
economică, etc. şi la rîndul său pune la dispoziţia ştiinţelor economice întreg aparatul categorial propriu
atît de necesar şi economiştilor.

Cunoştinţele istorice sînt şi ele strict necesare ştiinţelor juridice, deoarece structurile fundamentale
ale vieţii juridice s-au format şi au evoluat în decursul istoriei. Pentru a explica instituţiile juridice
actuale, ştiinţele juridice recurg la studierea trecutului, a originilor şi a dezvoltării lor, de-a lungul
diferitelor perioade ale istoriei omenirii. Cunoştinţele acumulate de către ştiinţele istorice sînt
sistematizate şi cercetate sub un alt aspect, cărora li se dă o nouă semnificaţie teoretică. Fără a studia
datele concret-istorice despre stat şi drept, despre elementele componente ale acestora nu ar fi posibilă
cercetarea lor obiectiv-ştiinţifică. Nu în zădar unul din principiile de bază a Teoriei generale a statului şi
dreptului este şi principiul istoricismului (metoda istorică de cercetare), care presupune, că întreg
fenomenul juridic trebuie studiat în evoluţia sa ţinînd cont de trecutul istoric a fenomenelor supuse
analizei ştiinţifice.

O altă ştiinţă umanistă cu care ştiinţele juridice trebuie să coopereze este Psihologia. Astfel,
desfăşurarea procesului judiciar ridică probleme psihologice, în soluţionarea cauzelor avîndu-se în vedere
nu numai faptele materiale, ci şi manifestările spirituale, intenţiile omeneşti. Problemele concrete de
psihologie cu care se confruntă practicienii dreptului (judecători, avocaţi, procurori, notari) sînt legate de
aprecierea mărturiilor, aprecierea vinovăţiei în cauzele penale, interpretarea voinţei părţilor în actele
juridice, cum sînt contractele, testamentele, recunoaşterea de paternitate etc.

Nu în ultimul rînd am dori să menţionăm legătura Teoriei generale a statului şi dreptului cu ştiinţa
teologică. După cum menţionează profesorul Boris Negru, teologia fiind la fel o ştiinţă normativă, el
scoate în evidenţă faptul că în timp ce teologia se referă la adevărul divin, ştiinţa dreptului se referă la
adevărul relativ, rezultă din voinţa şi inteligenţa oamenelor ce fac parte din societate. Scopul teologiei
este de a călăuzi omul spre mîntuire, în timp ce scopul dreptului este nu individul perfect, ci individul
care îşi pune la baza comportamentului său normele juridice. 62

§ 2. Locul şi rolul Teoriei generale a statului şi dreptului în

sistemul ştiinţelor juridice

Sistemul de ştiinţe juridice se referă la categoria ştiinţelor sociale, deoarece se ocupă de studierea
unor procese, fenomene şi laturi ale vieţii sociale, şi anume – cercetează statul şi dreptul. Teoria

62
Boris Negru, Alina Negru, Teoria generală a dreptului şi statului, Chişinău, Bons Offices, 2006, p.30.
generală a statului şi dreptului, ca ştiinţă generală despre stat şi drept, se înscrie şi ea, împreună cu
celelalte ştiinţe juridice şi alături de acestea, în sistemul ştiinţelor juridice.

Specificul ştiinţelor juridice, în comparaţie cu alte ştiinţe sociale, constă în faptul că acestea studiază
atît legile obiective ale existenţei statului şi dreptului, cît şi normele juridice cuprinse în actele normative
în vigoare. Ştiinţele juridice se dezvoltă în strînsă legătură cu practica privind construcţia de stat şi
juridică, prin aceasta înţelegînd, aici, activitatea organelor de stat în cadrul procesului de elaborare a
normelor juridice, precum şi de aplicare a lor.

Ştiinţele juridice se ocupă cu aspectele normative ale activităţii umane. Mai exact, dreptul este o
disciplină normativă destinată edictării normelor de conduită şi organizării relaţiilor sociale.63 Studierea
cauzelor apariţiei normelor juridice, desluşirea forţelor sociale care se află la originea lor constituie în
ştiinţa dreptului doar o fază preliminară, demersul acestei ştiinţe fiind îndreptat spre cunoaşterea
conţinutului lor normativ şi spre scopul menţinerii ordinii sociale.

Este necesar să mai fie reţinute încă două particularităţi ale ştiinţelor juridice, şi anume:

a) ştiinţele juridice sînt ştiinţe critice. Ele adoptă o atitudine critică faţă de propriul obiect de
studiu, depistează elementele contradictorii ale ordinii juridice: nu numai exactitatea, dreptatea,
progresul şi perfecţiunea, ci şi nedreptatea, regresul şi imperfecţiunea. Spre deosebire de ştiinţele
juridice, ştiinţele naturii îşi acceptă pur şi simplu obiectul de studiu.
b) ştiinţele juridice nu au un caracter universal. Sistemele juridice sînt foarte variate. Fiecare
aparţine unei anumite ţări, fiind circumscris într-un anumit cadru teritorial. Este firesc deci ca ştiinţa
dreptului să fie legată de un anumit sistem social şi să se mărginească la un anumit cadru naţional sau la
cadrul geografic al unui grup de ţări cu tradiţii juridice comune. Acest fapt a determinat, în mare măsură,
recunoaşterea cu întîrziere a ştiinţelor juridice ca adevărate ştiinţe. Există însă un fond comun al tuturor
sistemelor juridice, ceea ce face ca între formele de exprimare naţională a ştiinţei dreptului să existe o
inevitabilă legătură. S-a susţinut chiar că diferenţele dintre sistemele juridice naţionale sînt superficiale şi
că instituţiile juridice fundamentale ale acestor sisteme converg. Dreptul, ca ştiinţă, poate fi considerat un
limbaj fundamental, vorbit de toţi.64
Cu toate că în literatura juridică nu există o părere unitară referitoare la clasificarea întregului
sistem de ştiinţe juridice, ne vom opri la una dintre cele mai frecvente şi, după părerea noastră, mai
reuşite clasificări, şi anume:

a) ştiinţele juridice istorico-teoretice (la ele se referă: istoria universală a statului şi dreptului, istoria
dreptului românesc, teoria generală a statului şi dreptului, istoria filosofiei dreptului etc.);

63
Jean-Louis Bergel. Théorie générale du droit, p.2,7.
64
François Rigaux. Introduction à la science du droit. - Bruxelles: Vie Ouvrière, 1974, p.8.
 b) ştiinţele juridice de ramură (dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul
penal, dreptul civil, dreptul de procedură penală, dreptul de procedură civilă etc.);

c) ştiinţele juridice auxiliare (criminalistica, criminologia, medicina legală, psihologia judiciară,

statistica judiciară etc.).

Această divizare a ştiinţelor juridice, corespunzînd unor criterii reale, nu afectează cu nimic
integritatea lor, corelaţia lor strînsă, interpătrunderea lor. Ele formează un sistem – sistemul ştiinţelor
juridice, în care un loc aparte ocupă Teoria generală a statului şi dreptului care joacă rolul teoriei lor
generale.

După cum menţionează autorii români Momcilo Luburici şi Ioan Ceterchi, numai o disciplină
ştiinţifică, care prin obiectul ei de studiu nu se limitează la examinarea unui sau altui compartiment al
juridicului şi politicului, ci le cercetează în întregul lor, poate fixa obiectul de studiu al întregii ştiinţe
juridice, metodologia ei generală, interferenţele ei cu celelalte ştiinţe sociale înrudite, toate acestea
constituind puncte de plecare pentru orice ştiinţă juridică specială (istorică sau de ramură).

În cadrul primei grupe de ştiinţe se înscrie şi Teoria generală a statului şi dreptului, avînd ca obiect
de studiu abordarea teoretică, generală a statului şi dreptului în întregul său, studierea globală a statului
şi a dreptului ca fenomene sociale, cu funcţiile şi formele lor de manifestare. Ştiinţele juridice istorice
studiază statul şi dreptul, precum şi concepţiile juridico-statale în evoluţia lor istorică. Această grupă de
ştiinţe are în acelaşi timp caracter politic, juridic şi istoric.

În cercetările şi concluziile lor, ştiinţele istorice pornesc de la legile generale ale existenţei, genezei
şi dezvoltării statului şi dreptului, precum şi de la categoriile şi noţiunile formulate de Teoria generală a
statului şi dreptului. Totodată, ele oferă Teoriei generale a statului şi dreptului materialul istoric faptic,
în vederea întemeierii şi valorificării concluziilor teoretice pe plan general.

La rîndul lor, ştiinţele juridice de ramură cercetează anumite ramuri, grupe, categorii de norme
juridice şi de raporturi juridice corespunzătoare acestor norme. Această grupă de ştiinţe s-a format pe
măsura dezvoltării şi extinderii reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale şi pe
măsura constituirii ramurilor de drept. Regula generală este că fiecare ramură de drept formează
obiectul unei ştiinţe juridice de ramură. De exemplu, dreptului administrativ îi corespunde ştiinţa
dreptului administrativ, dreptului muncii îi corespunde ştiinţa dreptului muncii etc. Aici putem evidenţia
o legătură bilaterală, şi anume: Teoria generală a statului şi dreptului elaborează majoritatea noţiunilor
şi a categoriilor juridice de bază pe care ştiinţele juridice de ramură le utilizează şi le dezvoltă în
continuare, iar ea, la rîndul său, argumentează şi fundamentează aceste noţiuni în baza unor norme şi
raporturi juridice concrete, precum şi în baza practicii judiciare pe diferite categorii de cauze.
 Dar şi alte ramuri ale ştiinţei, în afara ştiinţelor umanistice, constituie ştiinţe conexe ştiinţelor juridice.
Un exemplu reprezentativ în acest sens este medicina. Sînt numeroase aplicaţiile medicinii în viaţa juridică.
Să ne gîndim, de pildă, la expertizele medicale necesare pentru soluţionarea cauzelor privind paternitatea,
punerea sub interdicţie a alienaţilor, determinarea prejudiciului adus prin accident sau prin infracţiune
contra vieţii şi integrităţii corporale a persoanei etc. Legătura dintre medicină şi drept este evidenţiată prin
existenţa medicinii legale.

În concluzie, putem menţiona că anume Teoria generală a statului şi dreptului este acea ştiinţă din
sistemul ştiinţelor juridice care constituie fundamentul ştiinţei dreptului în general.

§ 3. Teoria generală a statului şi dreptului şi practica socială.

Importanţa studierii dreptului

În paragrafele precedente am indicat la necesitatea studierii Teoriei generale a statului şi dreptului

ca ştiinţă şi disciplină didactică, am determinat locul şi rolul ei în sistemul ştiinţelor sociale şi juridice.
Totodată, menţionăm că Teoria generală a statului şi dreptului se află într-o strînsă legătură cu practica
socială, care serveşte drept criteriu de verificare a teoriei. Practicienii în domeniul jurisprudenţei au
apărut ca o categorie de profesionişti o dată cu evoluţia dreptului, pentru a asigura elaborarea şi
aplicarea normelor de drept.

Apare întrebarea: de ce depinde calitatea şi eficacitatea activităţii practice a judecătorului,

procurorului, anchetatorului, jurisconsultului? Desigur, de nivelul de cunoaştere a legislaţiei, de
experienţa privind aplicarea ei, de deprinderile pe care şi le-a format fiecare în domeniul tehnicii
juridice. Totuşi, momentul principal, hotărîtor, în activitatea practică este înalta cultură juridică, înalta
conştiinţă juridică. Nu numai în condiţii dificile (de exemplu, în cazul lacunelor în legislaţie), dar şi la
examinarea şi rezolvarea oricăror cauze juridice, îndeosebi la calificarea juridică, la interpretarea legii,
trebuie de pornit de la valorile juridice, de la principiile generale ale dreptului, de la procedeele şi
mecanismele reglementării juridice, aceasta pentru a putea interpreta faptele realităţii prin sistemul
categoriilor juridice.

Toate aceste aspecte îşi găsesc reflectare în Teoria generală a statului şi dreptului. Anume această
ramură a cunoştinţelor juridice pune la dispoziţia practicii noţiunile, categoriile juridice de bază, în
integritatea lor, ca un sistem coordonat şi subordonat.

În condiţiile societăţii contemporane aspectul de clasă trece pe planul doi, dar apar alte
aspecte sociale: problema naţională, problema echităţii sociale, pluralismul politic etc. Aceasta
nu scuteşte cercetarea ştiinţifică de efortul creator necesar pentru a descoperi legităţile obiective,
pentru a desprinde ceea ce asigură dezvoltarea societăţii, pentru a dezvălui toate trăsăturile şi a
descifra fenomenele caracteristice lumii contemporane.
Dacă însă o teorie se situează pe poziţiile unui grup, ale unei clase sau pături reacţionare, ale cărei
interese contravin progresului social, acea teorie nu poate fi obiectiv-ştiinţifică; ea vine în mod inevitabil
să falsifice realitatea, să deruteze conştiinţa maselor şi orientarea lor în activitatea de fiecare zi.

În încheierea acestui capitol, considerăm util a face referire la legătura dintre ştiinţele juridice şi
studiul viitorului.65 Începem prin a aminti că ştiinţele juridice îndeplinesc şi o funcţie prospectivă, de
anticipare teoretică, de previziune a evoluţiei obiectului de care se ocupă, şi anume – a statului şi
dreptului. Stabilirea modelului obligatoriu de conduită care reprezintă misiunea dreptului nu poate fi
realizată fără previziunea situaţiei viitoare a sistemului social global, precum şi a subsistemelor sale,
printre care şi cel juridic.

Cercetarea prospectivă este necesară ştiinţelor juridice pentru a se putea elabora ipotezele
referitoare la schimbările posibile în viitor, astfel încît statul şi dreptul să exercite o influenţă directă
asupra comportamentului uman, să-l orienteze într-o anumită direcţie, să fie evitată producerea
fenomenelor imprevizibile secundare, de nedorit ale reglementării juridice.

Regretatul profesor Octavian Ionescu considera că generaţiei de astăzi îi revine îndatorirea de a

pregăti dreptul societăţii viitoare, pentru ca el să fie un factor al progresului, al civilizaţiei şi al culturii
umane a viitorului, că prevederea ideilor directoare care vor domina gîndirea juridică a viitorului este
esenţială pentru evitarea unor consecinţe negative pentru individ şi societate.66

Ştiinţei juridice generale, pe care o numim Teoria generală a statului şi dreptului, îi revine
îndatorirea de a coordona cercetările prospective din disciplinele juridice. Legătura dintre ştiinţele juridice
şi studiul viitorului este posibilă, deoarece are la bază două asemănări majore între ele, şi anume:

1) în primul rînd, fără a fi o ştiinţă normativă propriu-zisă, cum este ştiinţa dreptului, studiul
viitorului constituie, indiscutabil, o examinare a normelor activităţii umane capabile să realizeze anumite
scopuri;
2) în al doilea rînd, ca şi ştiinţele juridice, studiul viitorului are, în ultimă instanţă, şi un caracter
aplicativ, în măsura în care urmăreşte, pe lîngă elaborarea scenariului viitorului, şi elaborarea modelelor
de creare a dreptului.
Este posibil ca evoluţia ştiinţelor juridice să se înscrie în tendinţa generală de perfecţionare a
mecanismului de comunicare a ştiinţei cu activitatea factorului decizional. Sînt previzibile îndatoriri ce

65
Sofia Popescu. Cercetarea prospectivă în domeniul dreptului // Studii şi cercetări juridice. - 1988. - Nr.1. - P.12-20.
66
Octavian Ionescu. L’avenir de la société et le droit privé (Viitorul societăţii şi dreptul privat) // Archiv fur Rechts und Soziaphilosophie.
- 1979. - No11; Law and the Future of Society (Dreptul şi viitorul societăţii). Volum selectiv al rapoartelor prezentate la Congresul
Mondial de Filosofie a Dreptului şi Filosofie socială. - Sidney: Canberra, 1977, p.61-62.
vor reveni ştiinţelor juridice pentru rezolvarea problemelor comune cu care este şi va fi confruntată
omenirea şi de a căror soluţionare depinde viitorul ei.

Se conturează, încă de pe acum, noi discipline ştiinţifice şi didactice auxiliare celor juridice care se
vor dezvolta, în continuare, în viitor, cum este, de exemplu, informatica juridică. Crearea sistemului
informaţional cibernetizat, introducerea pe scară largă a tehnicilor electronice de calcul fac posibilă
comunicarea directă cu calculatorul pentru întocmirea evidenţei legislaţiei şi sistematizarea ei, pentru o
informare promptă şi completă, în vederea adoptării deciziei legislative. Există perspectiva, mai mult sau
mai puţin îndepărtată, a folosirii calculatoarelor în analiza şi interpretarea normelor juridice, precum şi
în aprecierea probelor. Este, de asemenea, posibil ca viitorul să confirme convingerea că recurgerea la
calculatoare nu înseamnă înlocuirea omului în procesul elaborării şi aplicării dreptului.

În afară de legăturile clasice între ştiinţele juridice, pe de o parte, şi ştiinţele medicale şi naturale,
pe de altă parte, vor apărea noi conexiuni derivate din marile progrese înregistrate în sfera ştiinţelor
medicale şi naturale, ca, de exemplu, conexiunea dintre drept şi genetică. Pot fi reţinute pentru
implicaţiile privind protecţia juridică a persoanei, care interesează disciplina dreptului civil, dreptului
familiei, dreptului penal, folosirea pe scară largă a transplantului de organe şi proteze, înseminarea
artificială, precum şi posibilitatea utilizării unor medicamente pentru schimbarea caracteristicilor
persoanei.

Formarea şi dezvoltarea unor noi ramuri ale ştiinţelor naturii ca, de exemplu, oceanografia, determină
extinderea unor cercetări interdisciplinare, cum ar fi cele întreprinse în vederea reglementării, prin dreptul
internaţional, a administrării oceanelor.

Poate fi preconizată, de asemenea, o colaborare mai largă între ştiinţele juridice şi alte ştiinţe sociale
şi umanistice, cum sînt pedagogia, etnologia, etica, demografia etc. A fost chiar avansată ipoteza că
viitorul aparţine sociologiei juridice, ca element de modernizare şi dinamizare a ştiinţelor juridice.67

Cooperarea necesară dintre ştiinţele juridice şi celelalte ştiinţe socioumanistice, integrarea lor în
sistemul global de cunoştinţe nu duce la pierderea autonomiei ştiinţelor juridice, a particularităţilor lor
definitorii.68 În concluzie menţionăm că studierea dreptului are o importanţă deosebită atît pentru pre-
zent, cît şi pentru viitor.

§ 4. De la învăţarea dreptului la practicarea dreptului. Despre profesiunile

juridice în Republica Moldova.

67
Nicolae Popa. Prelegeri de sociologie juridică. - Bucureşti, 1983, p.84,86.
68
Sofia Popescu. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.27-28.
 După exemplul preluat de la profesorul universitar Ion Craiovan, pe care practic nu l-am mai
întîlnit la alti autori am dori să abordăm tot în cadrul acestui capitol şi problematica trecerii de la
învăţarea dreptului la practicarea lui, precum şi despre principalele profesiuni juridice din ţara noastră.
Mai mult ca atît, exercitînd o perioadă îndelungată de timp şi funcţia de Decan al Facultăţii de Drept al
Universităţii de Stat din Moldova m-am ciocnit de o problemă deosebit de dificilă şi anume cea a
practicilor studenţilor. În ultimii ani practicile care sînt încă prevăzute în planurile de studii poartă un
caracter mai mult formal din care considerente am dori să abordăm această problemă şi în cadrul
acestui tratat, din simplu motiv, că vor apărea la toţi cititorii un şir întreg de propuneri şi observaţii pe
care considerăm că pot fi destul de originale şi binefice pe care le aşteptăm în continuare.

Învîţarea dreptului nu este un scop în sine. La modul tradiţional ea este „urmată” de practicarea
dreptului69. Dimensiunea pragmatică a învăţării dreptului este însă mai bine cultivată dacă profesiunile
juridice „pătrund” în procesul învăţării universitare a dreptului sub forma unor modele anticipative de
învăţare, care pe fondul formării şi dezvoltării gîndirii juridice integratoare – obiectiv didactic asumat de
teoria generală a dreptului dar şi prin contribuţia altor discipline juridice, propun sesizarea şi exersarea
unor aspecte specifice. Mai concret, în această viziune profesiunile juridice marchează de timpuriu
procesul învăţării prin cultivarea unor motivaţii, abilităţi şi afinităţi specifice în privinţa modului de a
gîndi juridic, a unor concepte, teorii sau „zone juridice”, care, stimulează un anume tip de învăţare. De
pildă, o învăţare a viitorului judecător implică între altele, afinităţi în privinţa valorilor de adevăr şi
dreptate, a ideii de echilibru, proporţie, în lumea juridică, după cum profesiunea de procuror implică
sesizarea intereselor profunde ale societăţii, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei,
abilităţi de acuzare legitimă şi pe bază de probe, în litera şi spiritul dreptului pozitiv, sau ca avocat
„arhetipul” apărării, abilitatea de a sesiza „lacunele legii”, vulnerabilitatea acuzării ş.a.

Printre principalele profesiuni juridice în ţara noastră am enumera judecătorii, avocaţii,

procurorii, notarii, ofiţerii de urmărire penală, lucrătorii operativi, jurisconsulţii, dar nu în ultimul rînd şi
alte funcţii care sînt exercitate de către absolvenţii facultăţilor de drept cum ar fi vameşii, grănicerii,
primarii şi consilierii de toate nivelele, diplomaţii, colaboratori ai diferitor organe centrale şi locale ale
administraţiei de stat, deputaţii în Parlamentul Republicii Moldova şi mulţi alţii. Respectiv, toţi studenţii
care îşi fac studiile la drept trebuie să capete şi unele deprinderi practice chiar pe parcursul studiilor.

Fiind unul din iniţiatorii şi promotorii clinicilor juridice din Republica Moldova şi făcînd un stagiu
la unele dintre cele mai prestigioase universităţi din lume, printre care aş aduce-o ca exemplu
Universitatea Navaria din Newcastlle (Marea Britanie) am dori să diversificăm şi chiar să lărgim spectrul

69
A.Edmond, L.Lauziere, Introduction a l,etude du droit, Wilson & Lafleur, Montreal, 2005 citat deIon Craiovan în Tratat de teoria
generală a dreptului. - Bucureşti: Universul Juridic, 2007, p.342.
de activităţi a clinicilor juridice din ţara noastră şi în primul rînd cea a Facultăţii de Drept a Universităţii
de Stat din Moldova, pe care preconizăm să o includem chiar în programele de studii ca disciplină
obligatorie. În felul acesta, am soluţiona parţial problema practicilor, şi căpătarea unor deprinderi
practice a profesiunilor enumerate mai sus chiar în anii de studenţie de la primul ciclu, pentru a căpăta
titlul de licenţiat în drept.

Acelaşi lucru poate fi prelungit şi la ciclul doi – studiile de masterat, lucru care deja se practică
odată cu înfiinţarea Institutului Naţional de Justiţie unde sînt pregătiţi practic toţii viitorii procurori şi
judecători. Acelaşi lucru, poate fi efectuat sub conducerea organelor respective şi celorlalte categorii de
jurişti: notari, avocaţi, lucrători operativi ş.a.

În ceea ce priveşte caracteristica fiecărei profesiuni în parte considerăm că este inutilă din
simplu motiv că sîntem una din puţinele facultăţi de drept din lume care avem o disciplină distinctă
numită în prezent „Organele de ocrotire a normelor de drept”, care are un număr suficient de ore
pentru a familiariza studenţii de la anul întîî licenţă cu activităţile de bază a profesiunilor din domeniul
dreptului. Mai mult ca atît, chiar au apărut diferite surse, în formă de manuale, monografii, articole
ştiinţifice la acest capitol, unele dintre ele fiind enumerate în bibliografia generală.