SUPORT DE CURS

Administrator de retea de calculatoare

FORMATOR:
2
 Cuprins

1. INTRODUCERE ÎN UTILIZAREA CALCULATOARELOR PERSONALE____________________6

1.1. ARHITECTURA CALCULATORULUI COMPATIBIL IBM-PC_______________________6
1.2. UNITATEA DE INTRARE (U.I.)__________________________________________________6
1.2.1. Tastatura (“Keyboard”)_________________________________________________________6
1.2.2. Mouse–ul___________________________________________________________________8
1.2.3. Scanner–ul__________________________________________________________________8
1.3. UNITATEA CENTRALĂ (U.C. – “Central Unit”)_____________________________________8
1.3.1. Microprocesorul central (CPU – Central Processing Unit)_____________________________8
1.3.2. Memoria___________________________________________________________________10
Memoria internă___________________________________________________________________10
Memoria externă___________________________________________________________________11
1.3.3. Unitățile de discuri flexibile____________________________________________________12
1.3.4. Unitatea de stocare pe termen lung (discul fix sau harddisk-ul)_________________________12
1.3.5. Unitatea de CD-ROM_________________________________________________________13
1.3.6. Unitatea de CD-R/W__________________________________________________________13
1.3.7. Unitatea de DVD (Digital Video Disc --- Digital Versatile Disk)_______________________14
1.3.8. Unitatea BD (Blu-ray Disk)____________________________________________________15
1.3.9. Memorii flash_______________________________________________________________15
1.3.10. Interfețele_________________________________________________________________16
1.4. UNITATEA DE IEȘIRE (U.E.)___________________________________________________17
1.4.1. Monitorul (“Display”)________________________________________________________17
1.4.2. Imprimanta_________________________________________________________________17
1.4.3. Plotter-ul___________________________________________________________________18
1.4.4. Conectarea a două sau mai multe calculatoare prin modem____________________________19
1.4.5. Conectarea a două sau mai multe calculatoare în rețea_______________________________19
1.4.6. Conectarea a două rețele_______________________________________________________20
1.4.7. Topologii de rețele___________________________________________________________20
1.4.8. Plasarea datelor pe cablu_______________________________________________________27
1.5. Componenta SOFTWARE_______________________________________________________29
1.5.1. Sistem de operare____________________________________________________________30
1.5.2. Tipuri de aplicații____________________________________________________________30
1.5.3. Câteva sisteme de operare importante____________________________________________31
1.5.4. Organizarea fișierelor și a directorilor____________________________________________34
1.5.5. Structura de arbore a directorilor________________________________________________35
1.5.6. Numele unităților de disc______________________________________________________35
1.5.7. Directorul curent_____________________________________________________________35
2. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS 7______________________________________________37
2.1. Instalarea WINDOWS 7_________________________________________________________37
2.2. Logarea în Windows 7___________________________________________________________39
2.3. Descrierea desktop-ului WINDOWS 7_____________________________________________40
2.4. Obținerea de ajutor în Windows 7_________________________________________________41
2.4.1. Exemplu de obținere a unor informații ajutătoare___________________________________41
2.4.2. Cum se dezactivează serviciile în Windows 7______________________________________42
2.4.3. Ferestre (windows)___________________________________________________________43
2.5. Butonul și meniul Start și Bara de sarcini___________________________________________44
2.5.1. Meniul START______________________________________________________________44
3
 2.5.2. Bara de sarcini – Taskbar______________________________________________________46
2.6. Fișiere, Dosare și Biblioteci (Files, Folders, Libraries)________________________________47
2.6.1. Tipuri de fișiere______________________________________________________________47
2.6.2. Dosarele sistem______________________________________________________________47
2.7. Fereastra dosarului (Windows Explorer)___________________________________________48
2.7.1. Selectarea obiectelor__________________________________________________________50
2.7.2. Schimbarea și aranjarea modului de vizualizare a fișierelor și dosarelor__________________50
2.7.3. Operații cu fișiere și dosare____________________________________________________51
2.7.4. Găsirea informației dorite (Windows Search)______________________________________52
2.7.5. Crearea fișierelor text_________________________________________________________52
2.8. Control Panel (personalizarea sistemului Windows 7)________________________________52
2.8.1. Vizualizarea ferestrei Control Panel______________________________________________53
2.8.2. Alte modalități de a deschide elemente ale panoului de control_________________________54
2.8.3. Controlul contului utilizator____________________________________________________54
2.8.4. Modificarea elementelor vizuale________________________________________________55
2.8.5. Stabilirea datei și a orei________________________________________________________57
2.9. Rețele de calculatoare___________________________________________________________58
2.9.1. Generalități_________________________________________________________________58
2.9.2. Interconectarea TCP/IP________________________________________________________58
2.9.3. Vizualizarea unei rețele_______________________________________________________63
2.9.4. Partajarea fișierelor în rețea____________________________________________________67
2.10. Internet______________________________________________________________________69
2.10.1. Istoria Internetului___________________________________________________________69
2.10.2. Rețeaua Internet____________________________________________________________71
2.10.3. Conectarea la Internet________________________________________________________71
2.10.4. Servicii internet_____________________________________________________________72
2.11. Viruși (malware) și antiviruși____________________________________________________73
2.11.1. Infectarea cu viruși a unui calculator.____________________________________________73
2.11.2. Prevenirea infestării_________________________________________________________74
2.11.3. Eliminarea virușilor din calculator._____________________________________________74
2.11.4. Programe antivirus__________________________________________________________74
2.12. Reguli și siguranță pe Internet___________________________________________________74
3. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS 2003 SERVER___________________________________77
3.1. Instalarea sistemului de operare Windows Server 2003_______________________________77
3.1.1. Instalarea și configurarea serverelor______________________________________________77
3.1.2. Planificarea instalării_________________________________________________________77
3.1.3. Alegerea unei metode de instalare_______________________________________________78
3.1.4. Licențe____________________________________________________________________78
3.1.5. Cerințele sistemului__________________________________________________________78
3.1.6. Planificarea rolurilor serverelor_________________________________________________79
3.1.7. Partiții și sisteme de fișiere_____________________________________________________79
3.1.8. Instalare de pe un CD de boot___________________________________________________79
3.2. Prima încărcare a sistemului de operare____________________________________________82
3.3. Verificări și configurări după instalare_____________________________________________83
3.4. Servicii in sistemul de operare Windows 2003_______________________________________83
3.4.1. Instalarea si configurarea unui Server de DHCP in Windows Server 2003________________83
3.4.2. Instalarea si configurarea unui Server de DNS in Windows Server 2003_________________87
3.4.3. Instalarea si configurarea unui Controler Primar de Domeniu in Windows Server 2003_____93
3.5. Permisiuni pentru sistemul de fișiere NTFS_________________________________________96
4
 3.5.1. Moștenirea obiectelor în sistemul de fișiere NTFS__________________________________96
3.5.2. Cotele de disc_______________________________________________________________97
4. Sistemul de operare Linux___________________________________________________________98
4.1. Generalități despre sistemului de operare Linux_____________________________________98
4.1.1. Nucleul Linux_______________________________________________________________98
4.1.2. Distribuții Linux_____________________________________________________________99
4.2. Instalarea sistemului de operare Linux Oracle_______________________________________99
4.2.1. Strategii de partiționare_______________________________________________________101
4.3. Bazele sistemului de operare Linux Oracle_________________________________________104
4.3.1. Comenzi pentru lucrul cu directorii_____________________________________________105
4.3.2. Comenzi pentru Administrare procese si servicii___________________________________106
4.3.3. Comenzi pentru Administrare fișiere si navigare___________________________________107
4.3.4. Monitorizare, informații despre sistem si resurse___________________________________107
4.3.5. Comenzi pentru Rețea si DNS_________________________________________________108
4.3.6. Administrare pachete________________________________________________________108
4.3.7. Structura de directoare in sistemul de operare Linux________________________________108
4.4. Instalare servicii pe sistemul de operare Linux Oracle_______________________________110
4.4.1. Instalare și configurare DHCP server.___________________________________________110
4.4.2. Instalare si configurare DNS server._____________________________________________111
BIBLIOGRAFIE____________________________________________________________________115

5
 1. INTRODUCERE ÎN UTILIZAREA CALCULATOARELOR PERSONALE

1.1. ARHITECTURA CALCULATORULUI COMPATIBIL IBM-PC

IBM=International Business Machines
Un calculator este un sistem de prelucrare rapidă, precisă și
sigură a datelor, fiind realizat astfel încât să poată prelua date de
intrare, să le transforme conform unor reguli și apoi să prezinte
rezultatele într-o formă dorită, întregul proces desfășurându-se sub
controlul unor instrucțiuni precise.
O definiție mult mai sintetică ar fi: calculatorul este un aparat
electronic programabil.
Un calculator personal (personal computer – PC) poate fi un
calculator de birou (sistem desktop sau PC clasic), un laptop (notebook IBM 5150 din 1981
– calculator portabil), tablet PC sau un palmtop (pocket PC – handheld
PC). Microprocesoarele utilizate în calculatoarele personale sunt microprocesoare compatibile x86.
Părțile componente inseparabile ale unui calculator sunt:
- aparatura propriu-zisă, care formează așa numita componenta HARD a calculatorului:
HARDWARE;
- programele de lucru, care formează așa numita componenta SOFT a calculatorului:
SOFTWARE.
Cele două parți nu pot exista una fără cealaltă. Hardul este partea fizică a calculatorului, formată
în special din componente electronice iar softul este partea care conține programele.
În general, părțile componente ale unui calculator personal (P.C.) sunt în număr de trei și anume:
1. Unitatea de intrare (U.I.);
2. Unitatea centrală (U.C.);
3. Unitatea de ieșire (U.E.).
Acestea sunt reprezentate sintetic prin schema de mai jos:

Unitatea de intrare Unitatea centrală Unitatea de ieşire

(U.I.) (U.C.) (U.E.)

1.2. UNITATEA DE INTRARE (U.I.)

Este formată din mai multe dispozitive, care preiau datele de intrare și le introduc în unitatea
centrală. Printre aceste dispozitive mai importante sunt: tastatura, unitățile de discuri, unitatea de CD-
ROM, mouse–ul, Scanner–ul.

1.2.1. Tastatura (“Keyboard”)

Este destinată introducerii informației în calculator. Amplasarea literelor corespunde mașinilor
clasice de scris. Cel mai răspândit tip de tastatură este format din 5 grupe de taste:
- Grupa I – tastele cu litere, cifre și diferite simboluri;
- Grupa II – tastele numerice;
- Grupa III – tastele de editare și poziționare;
- Grupa IV – tastele funcționale;
- Grupa V – tastele speciale ale P.C.

Grupa I este grupa în care predomină tastele cu litere. Ea este asemănătoare tastaturii mașinilor
de scris și se mai numește TASTATURA QWERTY (aceasta denumire vine de la ordinea tastelor cu litere
din primul rând de taste cu litere). În mijlocul grupei se afla 3 rânduri de litere.
Deasupra primului rând de litere se găsesc tastele cu cifrele de la 0 la 9, fiecare din
aceste taste având pe ele încă un simbol care se poate obține apăsând simultan una
din cele 2 taste <Shift> aflate în stânga și în dreapta ultimului rând de taste cu litere.
În grupa tastelor cu litere se găsesc în partea dreapta câteva taste cu simboluri, pe fiecare din aceste taste
existând câte 2 simboluri. Simbolul de jos de pe fiecare din aceste taste se poate obține apăsând direct pe
6
tastă iar simbolul marcat în partea de sus a fiecăruia din aceste taste se obține apăsând simultan tasta
<Shift> și tasta dorită.
Grupa II se găsește în partea dreaptă fiind asemănătoare cu tastatura unei mașini de contabilitate
(ca un calculator de buzunar). În această grupă se află tastele cu cifrele: 0,1,2,…,9, pe care sunt suprapuse
și alte simboluri. În această grupă apare și tasta <Enter> care este cea mai
importantă tastă, ea având rolul de a valida prin apăsarea ei, orice comandă dată
calculatorului. Se găsesc în aceasta grupă, 4 taste cu simbolurile pentru cele 4
operații aritmetice: +, -, *, /, tasta <Numlock> (Lock – blocare) care are rolul de a
bloca tastele numerice. Această tastă este asociată cu un LED (beculeț) situat în partea dreaptă a tastaturii.
Ea funcționează ca un comutator și anume: atunci când este apăsată ledul corespunzător (Numlock) este
aprins tastele numerice din partea dreapta a tastaturii se vor putea scrie cifrele de la 0 la 9; la o a doua
apăsare când ledul se stinge vor deveni active simbolurile din partea de jos a fiecărei taste.

Grupa III reprezintă tastele de poziționare și editare (a edita înseamnă a scrie cu ajutorul
tastaturii un document într-un program numit editor). Tastele de poziționare sunt
cele 4 săgeți cu care putem deplasa cursorul (acesta fiind de obicei o liniuța
care clipește) în cele 4 direcții principale: sus, jos, stânga, dreapta. Deasupra
tastelor cu săgeți în aceeași grupă sunt tastele:
 <Delete> - are rolul de a șterge caracterul de pe poziția sau din dreapta
cursorului, sau de a șterge un grup de cuvinte;
 <End> - are rolul de a muta cursorul la sfârșitul rândului curent;
 <Page down> - are rolul de a muta cursorul la sfârșitul paginii curente;
 <Insert> - se folosește atunci când dorim să înseram (să introducem) un
caracter într-un cuvânt;
 <Home> - are rolul de a duce cursorul la începutul rândului curent;
 <Page up> - are rolul de a face un salt la începutul paginii curente;
 <Print screen> - memorează conținutul ecranului într-o zonă de memorie (în SO MS-
DOS listează conținutul ecranului la imprimantă);
 <Scroll Lock> - are rolul în anumite programe de a deplasa pe ecran un text ce se
întinde pe mai multe pagini. Această tastă fiind asociată cu un led care
se aprinde sau se stinge în funcție de modul de lucru (deplasarea
textului și înghețarea lui pe ecran);
 <Pause (Break)> - are rolul de a bloca programul în anumite situații, ea folosindu-se în
combinație cu tasta <Ctrl>.

Grupa IV reprezintă grupa tastelor funcționale. Aceasta conține

tastele notate cu litera “F” începând de la <F1> până la <F12>, care în anumite
programe îndeplinesc anumite funcții la apăsarea lor.

Grupa V reprezintă grupa de taste speciale ale P.C. Acestea sunt următoarele:
 <Tab> - care se numește tasta de tabulare, are rolul de a deplasa cursorul cu
cate 5 spații (se utilizează la început de paragraf pentru aliniate);
 <Caps Lock> - are rolul ca la apăsarea ei și la aprinderea ei și la aprinderea ledului
să se scrie cu majuscule, iar la a doua apăsare odată cu stingerea
ledului să se scrie cu litere mici;
 <Shift> - are rolul ca la apăsarea ei să se scrie simbolurile de deasupra tastelor
cu două simboluri din grupa I sau de a scrie cu majuscule respectiv
minuscule (se apasă simultan tasta <Shift> și o literă, rezultatul fiind
litera respectivă majusculă);
 <Ctrl> - este tasta de control;
 <Alt> - este tasta de alternare. Aceste două taste se utilizează de foarte multe
ori împreună. De ex. <Ctrl> + <Alt> + <Del> are ca efect repornirea
calculatorului;
 <Back Space> - are rolul de a șterge caracterul din fața (stânga) cursorului. Cursorul

7
 este o liniuță sau pătrățel ce pâlpâie și ne arată punctul de inserare al
caracterelor;
 <Esc> - tasta de renunțare (la un program, la o
casetă de dialog, etc.);
 <Space> - are rolul
de introduce
caracterul spațiu;
 <Enter> - are rolul
de valida orice
comandă adresată calculatorului.

1.2.2. Mouse–ul

Este un dispozitiv periferic al P.C. foarte comod de utilizat care dublează unele funcții ale
tastaturii. Este dotat cu 2, 3 sau mai multe butoane (majoritatea acestor dispozitive au trei butoane: stânga,
mijloc și dreapta – cel mai utilizat fiind butonul din stânga, mai puțin folosit cel din dreapta și aproape
deloc cel din mijloc).
Butoanele pot fi apăsate independent unul de altul, în timp ce mouse-ul este deplasat cu podul
palmei pe o suprafață plană numită pad. La deplasarea mouse–ului pe pad, pe ecran apare un indicator
(cursor) în forma unei săgeți care poziționată într-o regiune pe ecran urmată de apăsarea pe unul din
butoanele mouse-ului duce la executarea unor anumite funcții.
Acest dispozitiv a fost inventat de către Douglas Engelbart la Institutul de Cercetări Stanford –
USA în 1963 și a fost denumit the bug – gândacul, dar datorită aspectului pe care l-a dobândit în timp a
fost denumit mouse – șoarece.

1.2.3. Scanner–ul
Este un dispozitiv periferic destinat introducerii rapide a
informațiilor grafice în calculator prin preluarea
direct de pe hârtia tipărită. Unele scanner-e sunt
capabile să recunoască caracterele, ceea ce le face
să fie foarte utile pentru introducerea în
calculator a unui volum mare de texte tipărite
(cărți, dicționare, enciclopedii, etc.). Perifericul folosește o raza
luminoasă mobilă sau un laser ale cărui reflexii comută on sau off, în
acord cu zonele luminoase sau întunecate ale obiectului scanat
(sau utilizează o hartă de biți în cazul scanărilor color).

1.3. UNITATEA CENTRALĂ (U.C. – “Central Unit”)

Este alcătuită dintr-o placă de bază (Mother Board, MainBoard) pe care se află sau la care sunt
conectate: microprocesorul central, memoria, unitățile de stocare pe termen lung (floppy disk, harddisk,
CD-ROM, CD-R/W, DVD, flash disk), interfețele. Această placă cu circuite impregnate conține
elementele esențiale necesare funcționării PC-ului și deasemenea oferă conectori pentru celelalte
periferice.

1.3.1. Microprocesorul central (CPU – Central Processing Unit)

Este “creierul” calculatorului fiind destinat controlului funcționării acestuia și efectuării
operațiilor de calcul. Microprocesorul execută programele introduse în calculator, este echipamentul care
adună și înmulțește numerele (informația), efectuează operații logice
elementare și se ocupă de operațiile de intrare/ieșire ale sistemului.

Microprocesorul este un ansamblu de circuite integrate și tranzistoare care se

găsesc pe un cip de siliciu (microprocesoarele de tip nou pot fi etanșate într-
un cip ceramic). Este pătrat, mai mare decât majoritatea celorlalte cipuri și
poartă inscripționat numele producătorului și tipul procesorului. Exemple de
8
microprocesoare: 8080 (1972), 8086 (1978), 8088 (1979), 80186 (1980), 80286 (1982), Intel 386 (1985 –
1990), Intel 486 (1989 – 1994), The Pentium (1993), The Pentium Pro (1995 – 1999), Pentium MMX
(1997), Pentium II (1997), Celeron (1998), Pentium III (1999), Celeron II (2000), Pentium 4 (2000 – azi),
Pentium 4 Prescott (2002 – azi), Intel IA-64 (2003-azi), Centrino (produse de firma Intel), AM486DX
Series (1994 - 1995), AMD AM5x86 (1995), AMD K5 (1996), AMD K6 (1997), AMD K6-2 & K6-3
(1998, 1999), AMD Athlon (1999 – azi), Duron (2000 – azi), AMD Athlon Palomino, Thoroughbred and
Thoroughbred-B (), AMD Athlon Barton (2002 – azi), AMD x86-64 (Hammer) – Opteron și Athlon-64
(2003 – azi), Sempron, Turion (produse de AMD – Advanced Micro Devices), etc.

Un P conține în interiorul său zone în care se pot memora date de lungimi foarte mici. Aceste
zone poartă numele de regiștrii (notați AX, BX, CX, etc.). Singurul registru cu rol special este registrul IP
(Instruction Program).
Este caracterizat în mod principal de:
 viteza de lucru;
 capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa;
 setul de instrucțiuni pe care le poate executa.
Viteza de lucru a unui P este determinată de mai mulți factori:
 frecvența ceasului intern;
 dimensiunea regiștrilor și a magistralei de date;
 tipul constructiv al P.
Să analizăm aceste caracteristici:
Ceasul intern: este un oscilator care trimite în calculator pulsuri la intervale egale de timp, bine
determinate. Toate activitățile calculatorului sunt coordonate de aceste pulsuri periodice și în special
funcționarea P. Așadar ceasul intern nu are nimic de a face cu măsurarea orei exacte, el are rolul de a
asigura în permanență pulsul pe baza căruia componentele unui calculator își coordonează activitatea.
Frecvența cu care sunt generate aceste pulsuri se numește frecvența ceasului intern. Unitatea de măsură
este Hz-ul.
De exemplu o frecvență de 100 MHz înseamnă 100 milioane de pulsuri pe secundă. Valorile medii
standard ale acestei mărimi măsurate în MHz sunt de aproximativ 2500 MHz.
Un alt fapt care determină viteza de lucru a unui calculator este dimensiunea regiștrilor și a
magistralei de date. Dimensiunea regiștrilor influențează viteza de lucru deoarece capacitatea de
memorare în interiorul P (în regiștrii) fiind mai mare numărul operațiilor de transfer cu memoria internă
este mai mic, iar toate aceste transferuri consumă timp.
De asemenea este foarte importantă dimensiunea magistralei de date, cu cât aceasta este mai mare
cu atât este mai mare "debitul" de date ce circulă pe magistrală. O magistrală "îngustă" poate gâtui un
calculator în care celelalte componente sunt mai rapide.
Tipul de P influențează viteza de lucru deoarece unele tipuri de procesoare de dată mai recentă,
execută mai multe instrucțiuni la o aceeași frecvență de ceas. Astfel, se lansează o operație și nu se
așteaptă sfârșitul acesteia pentru a se lansa o alta.
Licența de fabricație a microprocesoarelor aparține firmei Intel.
În interior, microprocesorul are două componente majore: unitatea de comandă și unitatea
aritmetică și logică.
a)Unitatea de comandă (CU – Command Unit) dirijează
operațiile unității centrale de procesare (CPU). Instrucțiunile adresate
calculatorului sunt stocate sub forma de programe. Unitatea de
comandă ține evidența și interpretează instrucțiunile dintr-un program,
fiind responsabilă cu transmiterea de sarcini specifice diferitelor
elemente ale calculatorului. CU controlează în principal funcțiile de
intrare/ieșire, de memorie și stocare.
b) Unitatea aritmetică și logică (ALU – Aritmetic and
Logic Unit) răspunde de efectuarea operațiilor de calcul. La acest nivel
se execută două tipuri de operații:
 operații aritmetice: +,*;
 operații logice, care implică acțiuni dependente de
9
compararea a două valori.

Cum știe procesorul care operație să o execute?

Răspunsul este simplu: microprocesorul aduce datele din memorie care urmează să fie prelucrate.
Aceste date se numesc instrucțiuni. Setul de instrucțiuni pe care un procesor poate să-l îndeplinească
corespunde exact acțiunilor pe care hardware-ul poate să le execute.
Un microprocesor este alcătuit din sute de mii, chiar milioane de tranzistori, legați intre ei de un
circuit microscopic gravat în suprafața chip-ului.
Tranzistorii sunt bistabili, deoarece pot fi numai în două stări:
- ON (TRUE);
- OFF (FALSE).
O tensiune apropiată de 0V este folosită pentru a reprezenta FALSE și o tensiune înaltă, de obicei
în jur de 5-15V, este folosită pentru a reprezenta TRUE. Microprocesorul stochează informația ca o
secvență de comutări ON/OFF. Putem reprezenta o comutare ON 1 și o comutare OFF 0, toate
informațiile fiind codificate ca secvențe de 0 și 1 pentru a fi manipulate de sistemul de calcul.
De exemplu, când tastați litera A la tastatură, ea este convertită în următoarea secvență de opt cifre
0 și 1: 01000001, litera B va fi convertită în secvența 01000010.
Pentru a ajunge la CPU, un 1 va fi un puls de electricitate puternică transmis prin firul care leagă
tastatura de unitatea centrala și un 0 va fi un puls slab de electricitate. Când ajunge la CPU, fiecare puls
puternic va comuta tranzistorul ON, în timp ce un puls slab va comuta tranzistorul OFF. În acest mod,
fiecare caracter tastat este convertit în secvențe de comutări ON/OFF în microprocesor.
Fiecare secvență de 0 și 1 reprezintă un element de dată numerică. Cifrele 0 și 1 care formează un
număr binar sunt numite cifre binare (binary digits, pe scurt bits – bitul fiind și unitatea standard de
măsurare a informației). În majoritatea calculatoarelor informația este manipulată în grupuri de opt cifre 0
și 1. Un grup de opt biți se numește byte (se citește bait).
Următorii termeni sunt folosiți în măsurarea informației:
- KB sau Kbyte (prescurtare de la kilobyte), adică 210=1024 bytes (octeți);
- MB sau Mbyte (prescurtare de la megabyte), adică 210=1024 Kbytes = 220 bytes;
- GB sau Gbyte (prescurtare de la gigabyte), adică 210=1024 Mbytes = 230 bytes;
- TB sau Tbyte (prescurtare de la terrabyte), adică 210=1024 Gbytes = 240 bytes;
- PB sau Pbyte (prescurtare de la petabyte) = 210 TB = 250 bytes;
- EB sau Ebyte (prescurtare de la exabyte) = 210 PB = 260 bytes;
- ZB sau Zbyte (prescurtare de la zettabyte) = 210 EB = 270 bytes;
- YB sau Ybyte (prescurtare de la yottabyte) = 210 ZB = 280 bytes.

1.3.2. Memoria
Este zona de stocare a informațiilor în interiorul calculatorului, locul unde programele și datele
sunt păstrate în vederea procesării de către unitatea centrală de prelucrare. Ea conține componentele
sistemului de operare necesare precum și programele utilizatorului fiind de două tipuri: internă și externă.
Memoria internă este de două tipuri: RAM și ROM.
a) Memoria cu acces aleator (RAM – Random Acces Memory) este o zona de stocare
temporară unde sunt păstrate programele și datele încărcate de pe disc sau introduse de la tastatura sau de
la alt periferic de intrare. Termenul de “acces aleator” semnifică faptul că datele pot fi luate de memorie
în orice ordine.
RAM constă dintr-o “plăcuță” de silicon realizat din mii de comutatori, fiecare putând fi ON sau
OFF, reprezentând astfel o cifră binară (1 sau 0). Memoria de acest tip este volatilă, adică în momentul în
care calculatorul este închis (decuplat de la sursa de alimentare), conținutul ei se pierde.
Fiecare element de dată este asociat unei adrese de memorie, adrese în forme de cifre binare. Când
unitatea centrală citește o dată din memorie, execută următoarele două operații:
- caută adresa datei în memorie;
- citește data, secvența de cifre 0 și 1, care se află la acea adresă.
Numerele care identifică adresa de memorie traversează în forma electronică prin magistralele de
date (“data bus” în limba engleză).
b) Memoria numai pentru citire (ROM – Read Only Memory) reprezintă o stocare

10
permanentă, utilizată pentru păstrarea caracteristicilor funcționale de fabricație ale calculatorului. În cazul
acestei memorii, comutatorii tranzistorilor nu pot fi comutați în stările ON sau OFF, ci sunt codate
permanent în momentul producerii programului respectiv. Acesta memorie este “numai pentru citire”
deoarece nu este posibilă modificarea caracteristicilor de fabricație ale calculatorului de către utilizator.
În cazul unui PC compatibil IBM, ROM este denumita BIOS (“Basic Input Output System” =
Sistemul de intrare/ieșire de bază). Acesta execută operații simple cu discul, acceptă intrările făcute prin
intermediul tastaturii și efectuează alte sarcini simple, însă esențiale.
Memoria ROM este non-volatilă, adică după întreruperea alimentării calculatorului, datele nu se
pierd.

Memoria internă
Memoria internă a unui calculator este caracterizată de doi parametrii:
 dimensiunea;
 timpul maxim de răspuns.
Dimensiunea acestei memorii este în strânsă legătură cu microprocesorul folosit. Valoarea
memoriei de bază este de 1MB, iar cu cât există mai multă memorie internă (în concordanță cu limitele
introduse de P) cu atât performanțele calculatorului vor crește. O valoare medie pentru această mărime
este 1 – 3 GB.
Cealaltă caracteristică, timpul maxim de răspuns, se referă la intervalul de timp care este necesar
memoriei interne pentru a citi sau scrie date. Mai exact intervalul de timp ce se scurge din momentul în
care primește de la P comanda de citire și momentul în care depune pe magistrala de date valoarea citită
(similar pentru scriere). Valoarea medie a acestui parametru este de ordinul nanosecundelor (1ns=10 -9s).
Evident cu cât această valoare este mai mică cu atât va funcționa mai repede calculatorul.
Memoria unui calculator se împarte în trei grupe mari și anume :
 memoria de bază;
 memoria expandată (EMS);
 memoria extinsă (XMS).

Memoria de bază
Este cea mai importantă componentă a memoriei interne. Ea reprezintă primii 640KB de memorie
sau memoria maximă disponibilă pentru programe în cazul primului procesor folosit la realizarea unui PC
și anume P – 8088. Deși există cel puțin 1MB de memorie, totuși la dispoziția programelor ce se rulează
sunt puși la dispoziție doar primii 640KB. Ceilalți 384KB de memorie sunt folosiți de programe speciale
fără de care un calculator nu poate funcționa în speță de rutine de intrare/ieșire. În această zonă există
BIOS-ul (Basic Input Output System – sistemul de bază pentru intrări/ieșiri).
0
Memoria de bază 384KB
640KB

Memoria expandată
Odată cu mărirea gradului de complexitate a programelor, cei 640KB deveneau insuficienți, și
atunci s-a recurs la un "șiretlic". S-a constatat că în BIOS existau zone libere, programele din BIOS
nefiind "lipite" unele de celelalte. Aceste portițe libere constituie calea de a instala pe un calculator o
memorie internă imensă, memoria expandată.
În această zonă liberă din BIOS pot aluneca pe rând diverse banc-uri de memorie. Principalul
lucru de reținut este faptul că în memoria expandată pot exista date și/sau programe și că această memorie
este semnificativ mai lentă decât memoria de bază.

Memoria extinsă
Memoria extinsă este memoria adresabilă direct de către P, de peste 1MB. Primii 64KB din
memoria extinsă se cheamă "memoria de sus" (Upper Memory Block - UMB). În această zonă de
memorie rulează sistemul de operare MS-DOS.

11
 expandatămemorie

Memory
Upper
0

BIOS

BIOS
memoria extinsă
Memoria de bază
(XMS)

Block (UMB)
640KB

Memoria externă

Este alcătuită din discurile atașate calculatorului. Deși aceste vor fi prezentate în cadrul unității
centrale discurile sunt dispozitive de intrare-ieșire.

1.3.3. Unitățile de discuri flexibile

Sunt acele dispozitive în care se introduc dischete sau discuri acestea fiind
suporturi magnetice de memorat informația. Unitățile de discuri sunt
de două tipuri:
 unități pentru discuri mari de 5,25“ (1“ = 2,54 cm) cu capacitate
de 1,2 MB;
 unități pentru discuri mici de 3,5“ cu capacitate de 1,44 MB.
Unitățile de discuri (floppy–disk) au rolul atât de a citi informația de pe dischete
cât și de a scrie informație pe ele. Înainte de utilizare, un disc trebuie formatat
(adică trebuie să fie configurat magnetic). Prin procesul de formatare se
marchează sectoare și piste pe suprafața discului, unde vor fi stocate datele.
Înainte ca un disc să poată fi utilizat la stocarea datelor, el trebuie formatat.
Prin formatare, discul este împărțit în piste concentrice. La rândul lor pistele sunt divizate în sectoare.
Numărul specific de piste și sectoare depinde de tipul discului. În mod obișnuit, un sector conține 512
KB.

1 – buton pentru protejare/deprotejare la scriere

2 – hub

3 – dispozitiv metalic de protecţie

4 – carcasă din plastic

5 – inel de protecţie din hârtie

6 – disc magnetic flexibil

7 – sector de disc pe o pistă

Mai jos este prezentat tabelul cu caracteristicile celor mai răspândite formate utilizate.

disc fețe piste sectoare capacitate denumire format

dublă față-înaltă densitate
5,25" 2 80 15 1,2MB
(DS-HD)
dublă față-dubă densitate
3,5" 2 80 9 720MB
(DS-DD)
dublă față-înaltă densitate
3,5" 2 80 18 1,44MB
(DS-HD)

12
1.3.4. Unitatea de stocare pe termen lung (discul fix sau harddisk-ul)
Se folosește pentru păstrarea permanentă a informației utilizate în calculator și după ce se oprește
alimentarea acestuia: programele sistemului de operare (DOS,
WINDOWS), editoare de texte (WORDSTAR, WORDPERFECT,
WORD), etc.
Discurile fixe stochează
datele într-o formă digitală.
Dacă materialul magnetic este
polarizat într-o direcție, se
stochează valoarea 1, iar dacă
este polarizat în direcție opusă
câmpul magnetic are valoarea 0.
Discurile fixe sunt medii de înregistrare magnetică. Ele
utilizează tipare magnetice înregistrate pe un înveliș magnetic
pentru a reprezenta biți de date. Un disc fix este alcătuit din
unul sau mai multe platane care se rotesc. Un astfel de platan
este alcătuit dintr-o suprafață de bază rigidă peste care este aplicată pe fiecare față o suprafață magnetică.
Unitatea pentru discuri utilizează capete de citire/scriere pentru a magnetiza și a citi particulele de
fier găsite pe platanele magnetice. Atunci când platourile se rotesc, capetele
se apropie de ele la distanțe microscopice. Cu cât capetele se apropie mai
mult, cu atât datele pot fi stocate mai dens. Datorită acestor toleranțe strânse,
capetele de citire/scriere și suportul magnetic sunt conținute într-o carcasă
etanșă, împiedicând pătrunderea prafului. Fiecare platou are două capete
citire/scriere care se apropie la cca 3nm de suprafața discului, iar platourile
se rotesc cu 7.200 – 10.000 rpm(rotații pe minut).
Primul calculator care a introdus ca standard unitatea de disc fix a
fost IBM 350 Disk File în 1950. În 1973 IBM a introdus discul „Winchester
3340”, care avea o capacitate de 30 MB și 30 milisecunde timp de acces –
numit astfel după pușca cu repetiție Winchester 30-30, acesta fiind primul disc în carcasă etanșă (HDA –
sealed Head/Disk Assembly) iar în continuare termenul Winchester a devenit un standard pentru hard
discuri până în anii 90. Până înainte de 1980 toate hard discurile aveau platanele de 8 sau 14 inch. În 1980
prin ST-506, Seagate Technology a creat primul disc de 5,25” și avea o capacitate de 5 MB.
Capacitatea discurilor a crescut exponențial în decursul timpului. Dacă la primele calculatoare
care foloseau HDD o capacitate de 20 MB era considerată foarte mare la mijlocul anilor 90 au devenit
accesibile discurile de 1 GB. În prezent capacitatea maximă a HDD-urilor se apropie de 500 GB și se
așteaptă să crească.
Harddisk-urile prezintă următoarele avantaje față de discurile flexibile:
- pot stoca mult mai multe date, harddisk-urile având capacități de ordinul sutelor de GB;
- pot accesa datele mult mai rapid decât este posibil în cazul dischetelor.
Discurile fixe au în medie o capacitate de stocare între 100 – 300 GB. Viteza de lucru a acestora
variază destul de mult de la un tip la altul. În general ea crește odată cu capacitatea discului și numărul
rpm putând ajunge până la 50 MB/s sau chiar mai mare.
Deși în general un PC posedă un singur harddisk intern el poate suporta în general maximum patru
discuri montate în interiorul unității centrale folosind controlerul IDE (prescurtare de la Integrated Drive
Electronics folosit în calculatoarele personale de astăzi, folosește un singur cablu cu un conector cu 40
piciorușe (pini) care combină funcțiile unui cablu de date și ale unuia de control care conectează discul
IDE direct la magistrala (bus-ul) de sistem), 2-4 discuri utilizând controlerele SATA (prescurtare de
la serial ATA, permite conectarea fiecărui disc pe propriul canal, cu un set propriu de porturi
intrare/ieșire) și teoretic un număr nelimitat de discuri conectate în exteriorul unității centrale conectate
prin USB (Universal Serial Bus) sau IEEE-1934 (Institute of Electrical and Electronics Engineers –
numite și i.Link sau Fire Wire).

1.3.5. Unitatea de CD-ROM

Este un dispozitiv utilizat numai pentru citirea unor discuri,

13
numite CD – uri (Compact Disc – uri). CD-urile sunt discuri cu capacități de stocare a informației mult
mai mari decât dischetele, ajungând până la 650 – 700 MB.
În 1985 Sony și Philips au introdus primul standard de CD-ROM YELOW BOOK.

1.3.6. Unitatea de CD-R/W

Este un dispozitiv utilizat numai pentru citirea (read) și scrierea (write) discurilor
optice, numite CD – uri (Compact Disc – uri). CD-urile sunt discuri cu capacități de stocare
a informației mult mai mari decât dischetele, ajungând până la 650 – 700 MB.
Scrierea („arderea” – burn) pe CD-uri se face cu programe și unități speciale numite CD-
Recorders sau CD-Burners. Unitățile CD-ROM sunt clasificate după viteza de citire a muzicii (o viteză
de 1x – oferă o rată de transfer de 150KB/s). Viteza maximă de citire/scriere a CD-urilor este de 52x, iar
în cazul CD-R/W viteza de scriere este de 12x iar cea de citire de 32x.

Există mai multe formate utilizate pentru CD-ROM formatul Rainbow Book care include Red
Book (audio CD – numele provine de la culoarea cărții cu detaliile tehnice ale CD-urilor), Yeloow Book
(formatul standard al CD-ROM – creat de Sony și Philips a fost inițial o extensie a formatului Red
Book),Orange Book (o serie de standarde create de Philips CD-MO, CD-R – CD Recordable,CD-RW –
CD ReWritable), White Book (Video CD – VCD lansat în 1987 de Sony, Philips, Matsushita, și JVC),
Blue Book (Enhanced CD – combinație audio și date, CD+G – audio și date grafice și CD-Plus), Beige
Book (Photo CD), Green Book (CD-i – format multimedia – creat de Philips și Sony în 1991), Purple
Book (DDCD – Double Density CD) și Scarlet Book (Super Audio CD). Standardul care definește
Rainbow Book a fost ISO 9660, înlocuit prin ISO 13490. Un alt format este UDF (Universal Disk
Format) implementat de standardul ISO 13346 și este folosit pentru a defini medii de stocare care au
condiții limitate de rescriere, cum ar fi: MAGNETO-OPTICAL (părintele CD-ului), CD-R, CD-RW și
DVD. Mai târziu a devenit foarte popular prin introducerea: Flash media, Iomega REV, CD-MRW și
DVD-RAM. El Torito este un alt standard care introduce CD-urile și DVD-urile boot-abile.

1.3.7. Unitatea de DVD (Digital Video Disc --- Digital Versatile Disk)
Numele de DVD a provenit inițial din prescurtarea Digital Video Disk datorită faptului că a fost
creat ca și o evoluție a casetelor VHS. După apariția editoarelor de DVD-uri care pot inscripționa și alte
date, nu doar informații video s-a crezut că denumirea de Digital Versatil Disk ar fi mai potrivită. Însă nu
s-a ajuns la nici un consens și a rămas doar denumirea de DVD care oficial nu semnifică nimic.
Deși capacitatea de stocare a unui CD-ROM este semnificativă, multe programe și jocuri încep să
aibă dimensiuni din ce în ce mai mari; au apărut deja enciclopedii sau programe pe 4-5 CD-ROM-uri.
Problema aceasta este rezolvată prin apariția DVD-ROM-ului, următorul pas după compact disc.
DVD-ul va fi foarte important pentru utilizatorii computerelor pentru că va fi folosit pentru cele
mai mari și mai interesante jocuri, pachete de programe și filme.
Tehnologia DVD va înlocui, probabil, casetele video care există la ora actuală pe piață. Un disc
DVD arată ca un CD obișnuit, dar punctele purtătoare de informație binară (0 și 1) sunt mult mai mici și
mai apropiate unele de altele. Așa că în loc de 650 – 700 MB de informație care pot fi stocați pe un CD,
un DVD poate stoca acum pană la 4,7 GB. Spre deosebire de CD, un DVD poate avea două fețe pe care
să se înregistreze informație, așa că întorcându-l se mai pot citi încă 4,7 GB de informație. Iar pe viitor
discul va avea mai multe straturi în interior astfel că va putea stoca peste 15 GB - suficient pentru cel mai
mare program imaginabil. Viteza de 1X reprezintă o rată de transfer de 1,35 MB/s (10,55 Mbit/s).
Primele discuri DVD-ROM sunt instructive-deconectante și discuri cu jocuri. Acestea folosesc
capacitatea suplimentară pentru a adăuga mai multe segmente de informație video și audio și pentru a
face ca toate fragmentele multimedia să arate și să sune mai bine decât CD-ROM-urile standard.
Există două standarde pentru acest tip de discuri: DVD-R(W) creat de DVD Forum (Hitachi Ltd.,
Matsushita Electric Industrial Co, Mitsubishi Electric Corporation, Pioneer Corporation, Royal Philips
Electronics N.V., Sony Corporation, Thomson, Time Warner Inc., Toshiba Corporation, Victor Company
of Japan (JVC)) și DVD+R(W) creat de DVD+RW Alliance (Dell Computer Corp., HP (Hewlett-Packard
Co.), Mitsubishi Chemical Corp., Royal Philips Electronics N.V., Ricoh Company Ltd., Sony Corp.,
Thomson SA (RCA), Yamaha Corp.). Cele două standarde sunt similare din punct de vedere tehnic și pot

14
fi redate de majoritatea unităților DVD (DVD player sau unități DVD pentru calculator). Compatibilitatea
reală în lume se situează la aproximativ 90% cu un plus pentru DVD-R.

Unități DVD-ROM
Pentru a rula un DVD, este nevoie de o unitate DVD-ROM - arată la fel ca unitatea de CD-ROM,
dar are două lasere: unul pentru citirea CD-urilor clasice, iar celălalt pentru discuri DVD. După ce am
instalat o unitate DVD-ROM în PC, el va putea să citească orice tip de CD - fie el vechi sau mai nou.

Filme pe discuri
Capacitatea uriașă a discului DVD este ideală pentru a stoca poze și sunet de înaltă calitate – de
fapt, Hollywood-ul a avut încă de la început un rol important în lansarea DVD-ului. Aceasta deoarece
filmele încep să fie lansate atât pe casete video, cât și pe DVD. Pentru a rula aceste Video-DVD-uri pe
PC este nevoie de o placă decodoare Video-DVD, care funcționează paralel cu placa video a PC-ului. Pe
măsură ce apar PC-uri tot mai puternice, nu o să mai fie nevoie de o placă video suplimentară, deoarece
întreaga activitate de derulare video va fi realizată în interiorul procesorului central ultrarapid al PC-ului.

Înregistrarea unui DVD

Ca și la CD-uri, există DVD-uri pe care se poate scrie informație, dar și DVD-uri pe care se poate
inscripționa informație și se poate șterge și apoi rescrie o altă informație. Acestea se pot folosi pentru a
degreva hard discul de un număr uriaș de fișiere sau pentru a stoca temporar imagini video și muzică.

1.3.8. Unitatea BD (Blu-ray Disk)

Discurile Blu-ray fac parte din noua generație de discuri optice de mare densitate
folosit pentru stocarea de date, în special înregistrări video de înaltă rezoluție. Numele
lor provine de la nou creata rază laser albastră (blue) a cărei lățime de bandă este de 405
nm (nanometru 1nm=10-9m), iar din acest motiv permit stocarea unui cantități mult mai
mare de date față de DVD-uri a căror rază laser roșie are o lățime de bandă de 650 nm.
Un disc BD cu un singur strat poate să conțină aproximativ 25GB. Viteza de 1X reprezintă o rată de
transfer de 4,5 MB/s (36 Mbit/s).

1.3.9. Memorii flash

1.3.9.1. Generalități
Memoria flash (uneori numită și “Flash RAM”) este un tip de memorie nevolatilă cu alimentare
constantă ale cărei blocuri de memorie pot fi șterse și programate. Este o variantă a memoriei EEPROM
(Electrically Erasable Programmable Read-Only Memory), care, spre deosebire de memoria flash, este
ștearsă și programată la nivel de bit, ceea ce o face mai lentă.
Memoria flash (atât de tip NOR cât și de tip NAND) a fost inventată de Dr. Fujio Masuoka în anul
1980, în timp ce lucra la compania Toshiba. Conform Toshiba, numele de "flash" a fost sugerat de
colegul lui Masuoka, anume Shoji Ariizumi, deoarece procesul de ștergere îi amintea de blițul unei aparat
foto cu bliț (flash).
Spre deosebire de alte circuite de memorie, pentru utilizatorul tehnologiei FLASH există și o
componentă software, a cărei prezență este obligatorie, mai ales în cazul circuitelor NAND FLASH.
Există două nivele diferite pentru suportul software: un nivel de bază pentru operațiile de citire – ștergere
– scriere și un nivel superior, pentru emularea unui hard-disk și gestionarea algoritmilor specifici
tehnologiei FLASH (mărirea duratei de viață, uniformizare uzură, optimizare performanțe, etc). Pentru a
citi informație și eventual a executa cod dintr-o memorie NOR Flash nu este practic nevoie de nici un
suport software.

1.3.9.2. Limitări
Deși ele la prima vedere par a înmagazina informația permanent, cu timpul informațiile se pot
pierde dacă utilizatorul memoriei nu le folosește mult timp. Pentru memoriile flash, durata de timp după
care informația se poate pierde este de ordinul zecilor de ani. O limitare mai importantă o constituie faptul

15
că memoria flash are un număr limitat de cicluri citire-scriere, din cauza acumulării de electroni la poarta
tranzistoarelor MOS, ceea ce, după citiri și scrieri repetate, reduce tensiunea de prag logic astfel încât
devine imposibil de detectat dacă respectivul bit este un „1” sau un „0”. Fenomenul poate apărea după un
număr de ordinul zecilor de mii până la ordinul milioanelor de operații de citire/scriere.

1.3.9.3. Dispozitive de tip flash

Există două tipuri de dispozitive care utilizează memorii flash:
 unități USB flash numite popular „flash pen” sau „flash
stick” sunt memorii flash integrate cu o interfață USB realizate pentru a
înlocui discurile de tip anterior (discuri flexibile, discuri optice) datorită
problemelor fie de capacitate fie de durata mare de timp necesară stocării
informației.
 flash card sau memory card este o unitate de stocare a
informațiilor de tip flash utilizată pentru stocarea informațiilor în gadget-
uri electronice. Mai jos este un tabel cu toate tipurile carduri de memorie:

Denumire card Acronim Dimensiuni
PC Card PCMCIA 85.6 × 54 × 3.3 mm
CompactFlash I CF-I 43 × 36 × 3.3 mm
CompactFlash II CF-II 43 × 36 × 5.5 mm
SmartMedia SM / SMC 45 × 37 × 0.76 mm
Memory Stick MS 50.0 × 21.5 × 2.8 mm
Memory Stick Duo MSD 31.0 × 20.0 × 1.6 mm
Memory Stick PRO Duo MSPD 31.0 × 20.0 × 1.6 mm
Memory Stick PRO-HG Duo MSPDX 31.0 × 20.0 × 1.6 mm
Memory Stick Micro M2 M2 15.0 × 12.5 × 1.2 mm
Miniature Card 37 × 45 × 3.5 mm
Multimedia Card MMC 32 × 24 × 1.5 mm
Reduced Size Multimedia Card RS-MMC 16 × 24 × 1.5 mm
MMCmicro Card MMCmicro 12 × 14 × 1.1 mm
Secure Digital card SD 32 × 24 × 2.1 mm
SxS SxS
Universal Flash Storage UFS
miniSD card miniSD 21.5 × 20 × 1.4 mm
microSD card microSD 15 × 11 × 0.7 mm
xD-Picture Card xD 20 × 25 × 1.7 mm
Intelligent Stick iStick 24 × 18 × 2.8 mm
Serial Flash Module SFM 45 × 15 mm
µ card µcard 32 × 24 × 1 mm
NT Card NT NT+ 44 × 24 × 2.5 mm
Capacitatea acestor dispozitive, în general, respectă legea Moore (numărul de tranzistori care pot
fi introduși într-un circuit integrat se dublează la fiecare doi ani) pentru că sunt fabricate cu multe din
aceleași echipamente și tehnici de circuite integrate. La fel ca și capacitățile altor tipuri de discuri și în
acest caz dimensiunea este exprimată în puteri ale lui 2 (512MB, 4GB, etc.). Capacitățile obișnuite pentru
astfel de dispozitive se află între 2GB și 16GB. Toshiba produce în 2011 dispozitive de stocare cu
capacități cuprinse între 2GB și 32GB utilizând viteze de transfer între 20 și 80 MB/s. În 2009 Kingston a
anunțat unitatea flash de 256GB.

1.3.10. Interfețele
Sunt dispozitive electronice care fac legătura între unitatea centrală și dispozitivele de
intrare/ieșire. Ele transformă semnalele primite de la aceste dispozitive astfel încât să le înțeleagă unitatea
centrală și să răspundă în mod corespunzător.
Denumirea de interfață este o denumire generică pentru orice dispozitiv de acest tip. Unele
16
interfețe au însă denumiri particulare :
 adaptor video = interfața monitorului;
 cuplor (driver) de disc = interfața de disc.
O interfață este cuplată la UC într-un punct care se numește port (de I/O). Comunicarea dintre
interfață și dispozitivul periferic se face în două moduri: paralel sau serial. Interfețele paralele în general
sunt numite LPT1, LPT2, … (Line PrinTer) pentru imprimantă, iar cele seriale COM1, COM2, … pentru
mouse, modem, fiind, etc.
Interfețe seriale se folosesc și pentru noile modalități de conectare USB (Universal Serial Bus).
Magistrala USB reprezintă soluția oferită comunicațiilor seriale de noua generație de calculatoare PC.
Este o interfață serială rapidă, bidirecțională, ieftină și ușor de folosit. USB a fost creată ca un standard
industrial, o extensie a arhitecturii PC orientată spre armonizarea cu standardele de comunicație din
telefonie, ceea ce este numit CTI (Computer Telephony Integration). Acest aspect este considerat
fundamental din punct de vedere al aplicațiilor generației următoare. USB este o magistrală pe cablu care
permite schimb de date între un calculator gazdă și o gamă largă de periferice accesibile simultan.
Magistrala permite ca perifericul să fie atașat, configurat, folosit și deconectat în timp ce gazda și celelalte
periferice operează. USB a fost proiectată în primul rând pentru utilizatorii care nu doresc să intre în
detalii de instalare hardware, astfel sistemul complicat de cablare a fost înlocuit cu un control software.
Toate problemele presupuse de interconectarea mai multor dispozitive cu performanțe și rate de transfer
diferite sunt tratate prin software.
Tot în categoria de conectică modernă intră și interfețele seriale ce deservesc porturile IEEE 1394,
numite și FireWire (Apple) sau i.LINK (Sony). Aceste interfețe sunt destinate comunicațiilor cu viteză
ridicată ce oferă transfer de date în timp real utilizate în special pentru dispozitive video digitale.

1.4. UNITATEA DE IEȘIRE (U.E.)

Se poate compune din: monitor (singura componentă care nu poate lipsi), imprimanta, plotter-ul,
modem-ul.

1.4.1. Monitorul (“Display”)

Este destinat afișării pe ecran a informației alfanumerice și grafice.
Monitoarele sunt de două tipuri:
 color;
 monocrom.
Ele pot funcționa în două moduri:
 alfanumeric;
 grafic.
În regim alfanumeric (modul text), ecranul este împărțit în zone convenționale numite zone
caracter. De obicei, aceste zone alcătuiesc 25 de linii și 80 de coloane, deci maxim 2000 de caractere. În
fiecare zonă poate fi afișat un singur caracter dintr-un set de 256. Setul de caractere este constituit din
literele mari și mici ale alfabetului latin, cifrele 0,1,…,9, semnele de punctuație -, !, @ ~, #,$,%,^ &, *,
(, ), {, }, ], ’, ”, <, >, ?, /, _, =, |, \, ` și unele caractere semigrafice, utilizate la afișarea pe ecran a tabelelor,
diagramelor, chenarelor, etc.: ╙,╚,╛,╝,╞,╟,╠, ╡,╢,╣,┐,┌,└,┘,├,┤,╩,╨,╪,╫,╬,║,╕,╔, etc.
Printre caracterele afișate pe ecran pot fi și literele altor alfabete.
Regimul grafic al monitorului este destinat afișării pe ecran a graficelor, desenelor, etc. Și în acest
regim pot fi afișate și diferite texte. În acest caz, se pot folosi diferite tipuri și dimensiuni de caractere.
În regim grafic, ecranul este alcătuit din puncte (pixeli, denumirea provine din limba engleza, din
cuvintele “picture elements”, care s-ar traduce prin “elemente de desen”). Numărul de puncte pe
orizontală și pe verticală determină rezoluția monitorului. De exemplu, expresia “rezoluția 640x480”
înseamnă că monitorul are 640 de puncte pe orizontală și 480 pe verticală.
Din punctul de vedere al rezoluției și al graficii, există mai multe norme internaționale pentru
monitoarele calculatoarelor de tip IBM-PC. Aceste norme, și ca urmare și monitoarele respective, au
diferite denumiri: CGA, Hercules, EGA, VGA, SVGA, etc. Normele respective reprezintă anumite
caracteristici recunoscute și respectate de firmele producătoare. Monitoarele VGA (Video Graphic
Adapter) și mai nou SVGA (Super VGA), au căpătat o răspândire foarte largă și au devenit un fel de
17
standard pentru aplicațiile care necesită mijloace grafice de prezentare a informației.
O altă caracteristică este dimensiunea monitorului (a diagonalei acestuia).
Desigur, cu cât această dimensiune este mai mare cu atât mai multă informație va
fi afișată simultan pe ecran. Valoarea tipică pentru dimensiunea diagonalei este de
17-19 inches (1inch = 2,54cm), dar se pot întâlni monitoare cu peste 32” pentru
diagonală.
O altă caracteristică ca și la televizoare se face după tipul de ieșire. Din
acest punct de vedere deosebim: monitoare CRT (Cathode Ray Tube – monitor cu
tub catodic), monitoare LCD (Liquid Crystal Display – monitor cu ecran cu cristale
lichide) și monitoare PDP (Plasma DisPlay).
Ca și o ultimă caracteristică putem aminti că pe lângă monitoarele tradiționale ce afișează imagini
în două dimensiuni există monitoare “la prețuri adecvate” care pot reda imagini în trei dimensiuni
(monitoare 3D) – fie prin polarizarea luminii (folosirea unor ochelari speciali), fie holografic.

1.4.2. Imprimanta
Este unitatea periferică destinată tipăririi informației. Toate imprimantele pot tipări informația
alfanumerică, iar unele imprimante tipăresc și informația grafică (desene, grafice). Există imprimante care
tipăresc și imagini color.
Dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate tipări o imprimantă se referă la lățimea hârtiei,
deoarece lungimea ei este teoretic nelimitată. Există imprimante de tip A0 – A5, adică pentru o
imprimantă de tip A4 încape o hârtie de lățimea maximă egală cu cea a unui format A4 (21 cm).
Memoria de care dispune o imprimantă este importantă în cazul imprimantelor laser și jet de
cerneală și mai nou și a imprimantelor matriceale (care până acum aveau o memorie – buffer – de 64KB).
De obicei memoria imprimantei este de 512KB, dar poate ajunge în cazul imprimantelor mai noi la 128
MB.
În funcție de sistemul de tipărire deosebim:
 imprimante matriciale;
 imprimante cu jet de cerneală;
 imprimante cu laser;
 imprimante termice.

a) Imprimantele matriciale
Sunt cele mai răspândite pentru calculatoarele de tip IBM-PC. Principiul
de lucru este următorul: capul de imprimare, care conține o coloana
verticală de bare metalice subțiri numite ace, se mișcă de-a lungul liniei imprimate,
iar la momentul potrivit acele lovesc prin banda tușată în foaia de hârtie. Configurația “acelor” ce lovesc
în fiecare moment determină caracterul format. Cu cât numărul “acelor” din capul de imprimare este mai
mare, cu atât calitatea imprimării este mai bună. Exista imprimante cu 9, 24, 36 ace. Calitatea imprimării
poate fi îmbunătățită prin tipărirea repetată (de 2-4 ori) a aceluiași caracter pe același loc. Viteza de
imprimare la aceste imprimante este de 150-400 caractere/sec (100 – 300 dpi).

b) Imprimantele cu jet de cerneală

Sunt dotate cu un mecanism special de imprimare care asigură formarea
caracterului tipărit prin jeturi microscopice de cerneală. Ele asigură o calitate foarte
bună tiparului și sunt foarte comode pentru imprimarea color. Imprimantele cu jet de
cerneală sunt mai scumpe decât cele matriciale și necesită o asistență tehnică deosebită.
Viteza de imprimare este în medie de 10 – 15 ppm la o rezoluție de 1200x1200 –
4800x1200 dpi.

c) Imprimantele cu laser
Asigura calitatea cea mai bună a tiparului (aproape de calitatea tipografică). La baza acestor
imprimante stă principiul xerografiei: imaginea caracterului se imprimă de pe un
cilindru, pe care a fost formată invers prin polarizare electrostatică cu praf de cărbune
(“toner”).

18
 Deosebirea esențială între imprimantele cu laser și un aparat obișnuit de xerocopiat constă în
faptul că cilindrul este electrizat de o raza laser la comanda calculatorului. Viteza de imprimare la aceste
imprimante este de la 3 la 15 sec. pentru o pagină.

d) Imprimantele termice
Acest tip de imprimante se bazează pe procedeul de fixare termică pe hârtie a vaporilor de
cerneală (se mai numesc imprimante foto). Imprimările color de calitate deosebită se fac cu aceste tipuri
de imprimante.
Viteza cu care tipărește o imprimantă este o caracteristică ce decurge tot din modelul constructiv
folosit. Pentru măsurarea ei se folosește numărul de caractere pe secundă (c.p.s. – character per second)
pentru imprimante matriceale și numărul paginilor pe minut (p.p.m. – page per minute) în cazul
imprimantelor laser sau cu jet de cerneală.
O imprimantă matriceală obișnuită tipărește cu aproximativ 150 c.p.s. (funcție de rezoluția cu care
se tipărește), această viteză nefiind una prea mare, dar există unele imprimante matriceale ce pot tipări cu
o viteză de 500 – 800 c.p.s.
O imprimantă laser sau cu jet de cerneală tipărește în medie cu o viteză de 10 p.p.m., dar și această
viteză diferă funcție de rezoluția folosită, precum și de forma de imprimare folosită: alb-negru sau color.

1.4.3. Plotter-ul
Este un dispozitiv destinat imprimării pe hârtie a informațiilor grafice. Se
utilizează în special în proiectarea asistată de calculator pentru
realizarea desenelor tehnice. Este un periferic mai ieftin decât
imprimanta cu laser, dar cu o viteza de tipărire mult mai mică.
Plotter-ele sunt de diverse dimensiuni, de la formatul A4 până la
A0. Constă dintr-o suprafață plană pe care este fixată o bucată de
hârtie, un braț mobil căruia îi este atașat un dispozitiv de impresionare a hârtiei.

1.4.4. Conectarea a două sau mai multe calculatoare prin modem

Cuvântul modem provine din prescurtarea cuvintelor modulator/demodulator, termen folosit
pentru a descrie un periferic care permite transmiterea și recepționarea de
semnale prin intermediul semnalelor analogice. modem intern
Pentru a comunica cu un alt calculator prin intermediul liniilor
telefonice, trebuie să convertiți semnalul digital al calculatorului într-un
semnal telefonic analog, respectiv să se convertească semnalul analog într-un
semnal digital, lucruri realizate cu ajutorul modem-ului. În general
modemurile sunt clasificate după cantitatea de date capabil să o transmită
respectiv recepționeze și este măsurată în bps (bits per second – biți pe
secundă).
După metoda (sau suportul) de comunicare deosebim următoarele tipuri de modemuri:
 cu conectare prin cablu:
 folosind linii telefonice obișnuite;
 folosind linii ASDL (Asymmetric Digital Subscriber Line);
 folosind cablu tv;
 cu conectare prin fibră optică;
 cu conectare prin unde radio:
 terestre;
 prin satelit.
modem de cablu
1.4.5. Conectarea a două sau mai multe calculatoare în rețea
O rețea locală (Local Area Network – LAN) este alcătuită din două sau mai multe calculatoare
interconectate care acoperă o suprafață redusă cum ar fi: o casă, o instituție sau un grup mic de clădiri. Pe
lângă calculatoare într-o rețea locală mai pot exista, imprimante, scanere, etc. Marea majoritate a acestor
rețele se bazează pe plăci de rețea interschimbabile (switched ethernet) sau pe tehnologie fără fir (wireless
– WLAN) și funcționează la 10, 100 sau 1.000 Mbit/s.
19
 Un alt tip de rețea este rețeaua ce ocupă o suprafață geografică mare (Wide Area Network –
WAN). De obicei o astfel de rețea este alcătuită prin conectarea mai multor rețele locale. Deși multe din
aceste rețele sunt construite pentru
organizații particulare și sunt private, cel
mai bun exemplu pentru WAN este
internetul.
Rețelele locale ce folosesc plăci de

Wireless acces point

rețea (standardizate IEEEs 802.3) pentru conectare sunt bazate pe conexiuni folosind cabluri și protocolul
TCP/IP. Rețele wireless folosesc pentru conectare undele radio cu ajutorul plăcilor de rețea wireless
(standardizate IEEE 802.11a sau g). În general „coloana vertebrală” (backbone) a unei LAN folosește
cablu și există unul sau mai multe „puncte de acces fără fir” (wireless acces points) cu ajutorul cărora
utilizatorii „fără fir” se conectează la rețeaua bazată pe cablu.

1.4.6. Conectarea a două rețele

Pentru a interconecta două rețele pe lângă sistemul de conectare fizic existent bazat pe tehnologie
cu sau fără fir este nevoie de un dispozitiv special numit router. În marea majoritate a cazurilor un router
este conectat la două linii de date din două rețele diferite. Cele mai întâlnite tipuri de router-e sunt cele de
uz personal sau pentru mici companii, acestea doar transmit date (pagini web, e-mail, etc.) între
calculatoarele rețelei gazdă și modemul ISPului prin care se realizează conexiunea la Internet. Însă există
și router-e sofisticate de la cele avansate care conectează afaceri
mari sau rețele ale ISP până la cele cu nuclee puternice care
trasmit date la viteze ridicate prin fibre optice în „coloana
vertebrală” a Internetului.
Pentru a se evita un număr mare de dispozitive
interconectate necesare unei rețele de dimensiuni mici
producătorii au combinat mai multe dispozitive într-unul singur.
De aceea uneori când se dorește achiziționarea unui router se
descoperă că de fapt a fost achiziționat un dispozitiv care
combină un router cu un switch sau cu un acces point sau cu un
modem, uneori chiar toate acestea într-un singur aparat.

1.4.7. Topologii de rețele

O retea de calculatoare este in esenta ceva care permite unui numar de doua sau mai multe
calculatoare sa comunice intre ele si sau cu alte dispozitive.
Acest lucru le permite utilizatorilor sa foloseasca rețele de calculatoare pentru a partaja informatii,
pentru a colabora la o lucrare, pentru a tipari si chiar pentru a comunica direct prin mesaje adresate
individual. Multe organizații dispun de un număr semnificativ de calculatoare, aflate deseori la distanță
unul de altul. De exemplu, o firmă cu multe fabrici poate avea în fiecare unitate de producție câte un
calculator pe care se ține evidența inventarului, se monitorizează productivitatea și se calculează salariile
angajaților. La început, fiecare din aceste calculatoare putea lucra izolat de celelalte, dar, la un moment
dat, managerii au decis să le conecteze între ele pentru a putea extrage și corela informații despre întreaga
firmă.
In termeni mai generali, subiectul se referă la împărțirea resurselor, iar scopul este de a face toate
programele, echipamentele și în special datele disponibile pentru oricine din rețea, indiferent de
localizarea fizică a resursei și a utilizatorului. Cu alte cuvinte, simplul fapt că un utilizator se întâmplă să
fie la 1000 km distanță de datele sale nu trebuie să îl împiedice să folosească respectivele date ca și cum
ele ar fi locale. Acest obiectiv poate fi sintetizat spunând că reprezintă o încercare de a distruge „tirania
20
geografiei".
Un al doilea scop este asigurarea unei fiabilități mari prin accesul la mai multe echipamente de
stocare alternative. De exemplu, fișierele pot fi copiate pe două sau trei mașini, astfel încât, dacă una din
ele nu este disponibilă (datorită unei defecțiuni hardware), pot fi utilizate celelalte copii, în plus, prezența
mai multor procesoare înseamnă că, dacă un procesor se defectează, celelalte pot să preia și să ducă la
bun sfârșit, fie și cu performanțe reduse, activitatea respectivului procesor. Pentru domeniile militar și
bancar, controlul traficului aerian, siguranța reactoarelor nucleare și multe alte asemenea aplicații,
posibilitatea de a nu întrerupe operarea unor echipamente în eventualitatea unor probleme hardware este
de maximă importanță.
Un alt scop este economisirea banilor. Calculatoarele mici au un raport preț/calitate mult mai bun
decât cele mari. Sistemele mari de calcul (calculatoare de mărimea unei camere) sunt cam de zece ori mai
rapide decât calculatoarele personale, dar costă de o mie de ori mai mult. Acest dezechilibru i-a
determinat pe mulți proiectanți să construiască sisteme formate din calculatoare personale, câte unul
pentru fiecare utilizator, datele din rețea fiind păstrate pe unul sau mai multe servere de fișiere partajate,
în acest model utilizatorii sunt numiți clienți, iar întregul aranjament poartă numele de model client-
server.
In general toate Rețelele au anumite componente, functii si caracteristici comune. Printre acestea
se numara:
 Servere – acestea sunt calculatoare care ofera resurse partajate pentru utilizatorii Rețelei;
 Clientii – sunt calculatoare care acceseaza resursele partajate in Retea de pe un Server;
 Mediul de comunicatie – acesta indica de obicei modul prin care sunt conectate calculatoarele;
 Imprimante sau alte periferice partajate, alte resurse puse la dispozitie de Servere;
 Resursele – acestea pot fi fisiere, imprimante si alte componente folosite de utilizatorii Rețelei;

A. In functie de tipul de partajere a resurselor in retea avem:

 Rețele Peer- to-Peer – (de la egal la egal);
 Rețele bazate pe Server;

Diferenta dintre cele doua este importanta deoarece ofera facilitati diferite. Tipul de Retea care va
fi implementat depinde de mai multi factori printre care:
 Dimensiunea organizatiei;
 Nivele de securitate;
 Tipul activitatii desfasurate in organizatia respectiva;
 Nevoile utilizatorilor de Retea;
 Bugetul alocat Rețelei;

1.4.7.1. Reteaua Peer-to-Peer

O retea peer-to-peer (de la egal la egal) ofera suport
pentru accesul nestructurat la resursele atasate la retea. Fiecare
dispozitiv dintr-o retea peer-to-peer poate fi simultan client si
server si toate dispozitivele din retea pot accesa direct date,
software si alte resurse ale rețelei. Cu alte cuvinte, fiecare
calculator din retea este egal (peer) cu orice alt calculator din
retea; nu exista nici o ierarhie.
Utilizatorii fiecarui calculator stabilesc resursele locale
care vor fi partajate in Retea.
Rețelele Peer-to-Peer sunt numite si grupuri de lucru (workgroups). Acest termen desemneaza un
numar mic de persoane. De obicei o astfel de Retea este formata din cel mult 10 calculatoare.

Avantaje
Rețelele peer-to-peer ofera patru mari avantaje:
Rețelele peer-to-peer se implementeaza si opereaza relativ usor. Ele nu sunt altceva decat o serie
de calculatoare client cu un sistem de operare in retea care permite partajarea resurselor de la egal la egal.
21
Prin urmare, instalarea unei rețele peer-to-peer necesita doar procurarea si instalarea placilor de retea, a
concentratoarelor, calculatoarelor, cablurilor si a unui sistem de operare care sa permita aceasta
metodologie de acces la resurse.
Rețelele peer-to-peer sunt, de asemenea, necostisitoare din punct de vedere al modului de operare.
Ele nu au servere dedicate, scumpe, sofisticate, care sa necesite o grija administrativa speciala si crearea
unor conditii de mediu corespunzatoare. Lipsa serverelor dedicate elimina, de asemenea, cheltuielile
asociate angajarii personalului si pregatirii acestuia, ca si costurile imobiliare suplimentare datorate
amenajarii unei camere cu climatizare, doar pentru servere. Fiecare calculator se gaseste, cel putin
teoretic, pe un birou si se afla in grija utilizatorului sau principal. Reteaua peer-to-peer poate lucra cu
sisteme de operare familiare, ca Windows 10, 8, 7, Vista, XP, Windows 95/98, Windows NT/2000 si
Windows for Workgroups.
Lipsa dependentei ierarhice face rețelele peer-to-peer mult mai tolerante la defecte decat cele
bazate pe server. Teoretic, un server este intr-o retea client/server un punct de esecsingular. Punctele de
esec singulare sunt puncte vulnerable care pot afecta intreaga retea. Intr-o retea peer-to-peer, esuarea unui
calculator face ca un singur subiect al resurselor atasate la retea sa fie indisponibil.
Lucrul in rețele peer-to-peer nu este lipsit de riscuri si defecte. Unele dintre cele mai serioase
limitari sunt in domeniile securitatii, performantei si administrarii.
Rețelele peer-to-peer au numeroase puncte slabe in domeniul securitatii:
Utilizatorii trebuie sa mentina mai multe parole, de obicei cate una pentru fiecare calculator pe
care trebuie sa il acceseze. Utilizatorii inventeaza mijloace ingenioase de a face fata excesului de parole.
Majoritatea acestor metode compromit securitatea fiecarui calculator din reteaua peer-to-peer.
Lipsa unui depozit central pentru resursele partajate impune in mod egal fiecarui utilizator sarcina
de gasi informatiile. Aceasta dificultate poate fi depasita prin diverse metode si proceduri, cu conditia ca
fiecare membru al grupului de lucru sa se conformeze.
Ca si resursele atasate la retea, securitatea este distribuita egal in reteaua peer-to-peer.Securitatea
in cazul acestei forme de retea consta de obicei in autentificarea utilizatorilor prin intermediul unui
identificator si al unei parole, impreuna cu permisiuni specifice pentru resurse specifice. Denumirea
acestor structuri de permisiuni pentru toti ceilalti utilizatori depinde de ,,administratorul" fiecarui
calculator din retea.Desi utilizatorul fiecarui calculator poate fi considerat administrator al calculatorului
respectiv, rareori acesti utilizatori dispun de setul de cunostinte si aptitudini necesare pentru a fi
competenti in ceea ce priveste sarcinile lor administrative. Sunt si mai rare situatiile in care nivelul de
aptitudini administrative al utilizatorilor este acelasi, chiar in cadrul unui grup de lucru restrans.Din
nefericire, competenta tehnica este de obicei distribuita neomogen. Drept urmare, securitatea intregii
rețele depinde de aptitudinile si abilitatea celui mai putin competent membru! Una dintre cele mai bune
metafore utilizate pentru descrierea aceste situatii este cea a unui lant, a carui rezistenta este data de cea
mai slaba veriga. Securitatea intr-o retea peer-to-peer este la nivelul celui mai slab membru peer al sau.
Chiar daca sarcina administrativa este mai simpla intr-o retea peer-to-peer decat in una
client/server, aceasta este distribuita pe utilizatori, ceea ce creeaza probleme de organizare. lata doua
dintre cele mai grave:

Salvari de siguranta necoordonate si, probabil, foarte disparate ale datelor si software-ului. Fiecare
utilizator raspunde de propriul calculator, astfel incat este posibil si chiar probabil ca fiecare sa realizeze
salvari de siguranta dupa bunul plac.
Responsabilitate descentralizata de impunere a conventiilor de denumire a fisierelor si a locatiilor
de stocare. Dat fiind ca nu exista un loc de depozitare central pentru informatiile stocate sau orice alte
unitati logice prin care sunt organizate resursele atasate la LAN, poate fi foarte solicitant sa ramai la
curent cu ce si unde este stocat. La fel ca incazul oricarui alt aspect al rețelelor peer-to-peer, eficienta
intregului depinde direct de masura in care o adopta toti participanti.
In concluzie, performanta are de suferit. Un aspect legat de rețelele peer-to-peer este acela ca
fiecare calculator este multiutilizator. Calculatorul obisnuit este mai potrivit utilizarii cu rol de client
monoutilizator, decat ca suport multiutilizator. Prin urmare, performanta oricarui calculator dat, sesizata
de utilizatorul principal al acestuia, este vizibil afectata ori de cate ori se conecteaza utilizatori aflati la
distanta si partajeaza resursele calculatorului. Fisierele si orice alte resurse gazduite de un membru peer
dat sunt disponibile doar in masura In care este si gazda lor. Cu alte cuvinte, daca utilizatorul principal al

22
unui calculator nu este In birou si a lasat calculatorul inchis, resursele acestuia nu sunt disponibile
celorlalte calcu-latoare din retea. Acest lucru poate fi evitat lasand calculatoarele In functiune tot timpul,
ceea ce ridica alte probleme, cum ar fi securitatea.

1.4.7.2. Rețele bazate pe Server:

Intr-un mediu lucru cu mai mult de 10 utilizatori o retea peer-to-peer cu calculatoare care atat rol
de clienti cat si de Servere este inadecvat.
Rețelele bazate pe server introduc o ierarhie proiectata pentru a Imbunatati administrarea unei
diversitati de functii acceptate de retea, pe masura ce creste dimensiunea rețelei. Rețelele bazate pe server
sunt numite adesea refele client/server.

Intr-o retea bazata pe server, resursele partajate frecvent sunt grupate Intr-un domeniu separat de
calculatoare, cunoscute ca servere. Serverele nu au de obicei un utilizator principal. In schimb, ele sunt
calculatoare multiutilizator care regleaza partajarea resurselor lor de catre
baza de clienti. In acest tip de retea, clientii sunt scutiti de sarcina
functionarii ca servere pentru ceilalti clienti.
Rețelele bazate pe server pot fi mult mai sigure decat rețelele peer-to-
peer, lucru la care contribuie mai multi factori. In primul rand, reteaua este
administrate centralizat. Resursele din retea nu mai sunt supuse teoriei ,,cea
mai slaba veriga din lant", care este parte integranta a rețelelor peer-to-peer.
In schimb, toate conturile de utilizator si parolele sunt administrate si
verificate centralizat inainte ca unui utilizator sa i se acorde accesul la
resursele solicitate. In acelasi timp, acest lucru simplifica sarcina
utilizatorilor, prin diminuarea nevoii de mai multe parole.
Un alt avantaj al acestei centralizari a resurselor este ca sarcinile administrative, precum salvarile
de siguranta, pot fi realizate coerent si sigur.
Rețelele bazate pe server ofera o performanta imbunatatita pentru calculatoarele din retea, in mai
multe moduri. In primul rand, fiecare client este scutit de sarcina de procesare a cererilor primite de la alti
clienti pentru resursele sale. Fiecare client dintr-o astfel de retea trebuie sa faca fata doar cererilor
generate de principalul si singurul sau utilizator.
Mai semnificativ, aceasta procesare este lasata in seama unui server a carei configuratie este
optimizata pentru acest serviciu. De obicei, un server are o putere de procesare mai mare, memorie mai
multa si unitati de hard-disc mai rapide decat cele ale unui calculator client. Ca efect direct, calculatoarele
client ale utilizatorilor pot satisface mai bine propriile cereri, iar solicitarile de resurse centralizate pe un
server sunt rezolvate mult mai eficient. Utilizatorii, de asemenea, sunt scutiti de efortul care ar fi fost
altfel necesar pentru a invata ce resurse sunt stocate in retea si unde. Intr-o retea bazata pe server,
posibilele ,,locuri ascunse" sunt reduse la numarul de servere din retea. Intr-un astfel de mediu, resursele
bazate pe server pot fi conectate ca unitati logice. Dupa stabilirea conexiunii cu unitatea de retea,
resursele aflate la distanta, stocate pe server, pot fi accesate la fel de usor ca si cele rezidente pe
calculatorul unui utilizator.
O retea bazata pe server are o scalabilitate ridicata. Indiferent de numarul de clienti conectati la
retea, resusele sunt tntotdeauna localizate central. In plus, aceste resurse sunt intotdeauna administrate si
securizate centralizat. Drept urmare, performanta unei rețele globale nu este compromisa de cresterile in
dimensiune.

Limitări
Rețelele bazate pe server au o singura limitare: implementarea si operarea costa mult mai mult
decat in cazul unei rețele peer-to-peer. Aceasta diferenta semnificativa de cost are mai multe aspecte.
In primul rand, costurile pentru hardware si software sunt semnificativ marite datorita necesitatii
existentei unui calculator separat, conectat la retea, care sa serveasca toti clientii. Serverele pot fi
calculatoare destul de sofisticate - ceea ce se traduce prin scumpe.
Costurile de operare intr-o retea bazata pe server sunt, de asemenea, mult mai ridicate, fapt datorat
necesitatii ca administrarea rețelei si a serverelor sa fie facuta de catre un profesionist bine pregatit. Intr-o
retea peer-to-peer, fiecare utilizator raspunde de intretinerea calculatorului sau, fara a fi nevoie de o alta
23
persoana care sa se dedice acestui lucru.
Ultimul aspect este costul potential al timpului de nefunctionare. Intr-o retea peer-to-peer,
pierderea oricarui membru peer inseamna doar o reducere modesta a resurselor din LAN. Intr-un LAN
bazat pe server, pierderea unui server poate afecta direct si semnificativ aproape toti utilizatorii rețelei,
ceea ce sporeste riscurile. Pentru a reduce aceste riscuri, pot fi utilizate numeroase metode, inclusiv
gruparea serverelor pentru redundanta. Din pacate, fiecare dintre aceste metode nu face decat sa creasca si
mai mult costul unei rețele bazate pe server.

Utilizari
Rețelele bazate pe server sunt extrem de utile in organizatiile mari. Ele pot fi, de asemenea, utile
in orice circumstante care necesita o securitate mai stricta si o administrare mai coerenta a resurselor
atasate la retea. Costul global al rețelelor bazate pe server le poate plasa totusi in afara posibilitatilor
organizatiilor foarte mici.

B. In functie de dispunerea rețelei in teren avem 3 tipuri de rețele:

 Rețele cu topologie magistrala
 Rețele cu topologie inel
 Rețele cu topologie stea

Termenul de Topologie sau mai exact Topologie de Retea se refera la dispunerea fizica in teren a
calculatoarelor si a celorlalte componente care alcatuiesc Reteaua. “Topologie” este termenul standard
folosit de majoritatea specialistilor atunci cand se refera la configurarea spatiala a Rețelei.

1.4.7.3. Topologia Magistrala este numita si Magistrala lineara.

Este cea mai simpla si mai uzuala metoda de conectare a
calculatoarelor in Retea. Aceasta consta dintr-un singur cablu numit trunchi
(coloana vertebrala sau segment) care conecteaza toate calculatoarele din
Retea pe o singura linie. Calculatoarele dintr-o Retea cu Topologie Magistrala
comunica adresand datele unui anumit calculator si transmitandu-le prin cablu
sub forma de semnale electrice.

Transmiterea semnalului:
Datele din retea sub forma de semnale electronice sunt transmise tuturor calculatoarelor conectate,
totusi informatia este acceptata doar de calculatorul a carui adresa corespunde adresei codificate in
semnalul transmis.
La un moment dat un singur calculator poate transmite mesaje, deoarece un singur calculator
poate transmite date pe o magistrala la un moment dat. Performanta Rețelei depinde de numarul de
calculatoare atasate la Magistrala. Cu cat sunt mai multe calculatoare conectate cu atat mai mult dintre ele
vor astepta sa plaseze date pe magistrala si deci Reteaua va fi mai lenta. Nu exista o metoda standard de a
masura impactul pe care il are numarul de calculatoare asupra performantelor unei Rețele. Viteza in Retea
este determinata si de numerosi alti factori:
 performantele componentelor hardware ale calculatoarelor din retea;
 frecventa cu care calculatoarele din Retea transmit date;
 tipul aplicatiilor rulate in Retea;
 tipul de cablu folosit in Retea;
 distanta dintre calculatoarele Rețelei;
Magistrala este o topologie pasiva. Calculatoarele legate la o magistrala receptioneaza datele care
sunt transmise in Retea. Ele nu reactioneaza pentru transmiterea datelor de la un calculator la altul. Daca
un calculator se defecteaza el nu afecteaza restul Rețelei. Intr-o Topologia activa calculatorul regenereaza
semnalul si transfera datele in Retea.

Reflectarea semnalului:
Deoarece datele sau semnalele electronice sunt transmise in intreaga Retea acestea vor parcurge
24
cablul de la un capat la altul. Daca semnalului i s-ar permite sa se deplaseze fara intrerupere el ar continua
sa se reflecte inainte si inapoi de-a lungul cablului impiedicand celelalte calculatoare sa transmita
semnale. Din acest motiv semnalul trebuie oprit dupa ce a ajuns la adresa de destinatie. Pentru a opri
reflectarea semnalului la fiecare capat al cablului este plasata o componenta numita “terminator” care are
rolul de a absorbi semnalele libere. Absorbirea semnalelor elibereaza cablul asfel incat si alte calculatoare
sa poata sa transmita date.
O intrerupere a cablului survine atunci cand cablul este sectionat fizic sau cand unul din capetele
sale este deconectat. In ambele cazuri si cand unul sau mai multe capete ale cablului nu vor avea
terminator semnalul va incepe sa se reflecte si activitatea Rețelei va inceta. Acest fenomen poarta numele
de “Caderea Rețelei”. Calculatoarele din Retea vor functiona in mod independent insa atat timp cat
segmentul este intrerupt ele nu vor avea posibilitatea sa comunice unul cu celalalt.

1.4.7.4. Topologia Inel

Conecteaza calculatoarele printr-un cablu in forma de bucla, nu exista
capete libere, semnalul parcurge bucla intr-o singura directie trecand pe la fiecare
calculator. Spre deosebire de Topologia Magistrala care este pasiva aici fiecare
calculator actioneaza ca repetor (amplificator), deoarece semnalul traverseaza
fiecare calculator, defectarea unuia dintre ele afecteaza intreaga Retea.

Transferul Jetonului
Una din metodele de transmitere a datelor in Retea cu Topologie Inel este Transferul Jetonului
(Token passing). Jetonul este transferat de la un calculator la altul pana cand ajunge la un calculator care
are date de transmis. Calculatorul emitator modifica Jetonul, adauga datelor o adresa electronica si
transmite Jetonul mai departe. Datele trec de la un calculator la altul pana ajung la calculatorul a carui
adresa corespunde cu cea a datelor transmise.
Calculatorul receptor returneaza un mesaj catre calculatorul emitator notificand faptul ca datele au
fost receptionate. Dupa verificare calculatorul emitator genereaza un nou Jeton pe care il lanseaza in
Retea.

1.4.7.5. Topologia Stea

In topologia stea calculatoarele sunt conectate prin segmente de cablu la o
componenta centrala numita concentrator (HUB). Semnalele sunt transmise de la
calculatorul emitator prin intermediul concentratorului la toate calculatoarele din
Retea.
Aceasta topologie isi are originile in perioada de inceput a Informaticii
cand toate calculatoarele dintr-o institutie erau conectate la un calculator central
denumit Mainframe. Reteaua cu Topologia Stea ofera resurse si administrare
centralizate, totusi din cauza ca fiecare calculator este conectat la un punct central Rețelele extinse
necesita o lungime mare de cablu. In plus in cazul in care concentratorul se defecteaza cade intreaga
Retea.

C. In functie de raspandirea geografica avem:

 Rețele de tip LAN (Local Area Network)
 Rețele de tip WAN (Wide Area Network)
 Rețele fără fir (WLAN – Wireless Local Area Network)
 Rețele de tip MAN (Metropolitan Area Network)

1.4.7.6. Rețelele de tip LAN

Rețelele locale (Local Area Networks), denumite in general LAN-uri,
sunt rețele private localizate intr-o singura cladire sau intr-un campus de cel mult
cativa kilometri. Ele sunt frecvent utilizate pentru a conecta calculatoarele

25
personale si statiile de lucru din birourile companiilor si fabricilor, in scopul de a partaja resurse
(imprimante, de exemplu) si de a schimba informatii. Conform unor surse, conceptul de LAN face
referire la o rețea de calculatoare interconectate și supuse acelorași politici de securitate și control a
accesului la date, chiar dacă acestea sunt amplasate în locații diferite(clădiri sau chiar zone geografice). În
acest context, conceptul de local se referă mai degrabă la controlul local decât la apropierea fizică între
echipamente.

1.4.7.7. Rețele de tip WAN

O retea larg raspandita geografic (Wide Area
Network), sau WAN, acopera o arie geografica intinsa -
deseori o fara sau un continent intreg. Reteaua contine o
colectie de masini utilizate pentru a executa programele
utilizatorilor (adica aplicatii). In concordanta cu
termenul uzual, vom numi aceste masini gazde. Uneori
este folosit in literature termenul de sistem final.
Gazdele sunt conectate printr-o subretea de comunicatie
sau, pe scurt, subretea. Sarcina subrețelei este sa
transporte mesajele de la gazda la gazda, exact asa cum
sistemul telefonic transmite cuvintele de la vorbitor la
ascultator. Prin separarea aspectelor de pura comunicatie
ale rețelei (subrețelei) de aspectele referitoare la aplicatii (gazde), proiectarea intregii rețele se simplifica
mult.
In majoritatea rețelelor larg raspandite geografic, subreteaua este formata din doua componente
distincte: liniile de transmisie si elementele de comutare. Liniile de transmisie (numite si circuite, canale,
sau trunchiuri) transporta bitii intre masini.
Elementele de comutare sunt calculatoare specializate, folosite pentru a conecta doua sau mai
multe linii de transmisie. Cand sosesc date pe o anumita linie, elementul de comutare trebuie sa aleaga o
noua linie pentru a retransmite datele mai departe. Din pacate, nu exista nici o terminologie standard
pentru denumirea acestor calculatoare. Folosind diversi termeni, ele pot fi numite, de exemplu, noduri de
comutare a pachetelor, sisteme intermediare, sau comutatoare de date. Noi vom folosi ca termen generic
pentru aceste calculatoare de comutare cuvantul ruter. Cititorul trebuie sa stie, totusi, ca nu exista un
consens asupra terminologiei. Conform acestui model, fiecare gazda este in general conectata la un LAN
in care exista un ruter. In anumite cazuri, insa, o gazda poate fi legata direct cu un ruter. Colectia de linii
de comunicatie si de rutere (dar nu si gazdele) formeaza subreteaua.

1.4.7.8. Rețele fără fir

Sunt rețele locale care transmisia datelor se face prin medii fara fir.
Într-un WLAN, stațiile, care pot fi echipamente mobile – laptop – sau fixe
– desktop - se conectează la echipamente specifice numite puncte de acces.
Stațiile sunt dotate cu plăci de rețea wireless. Punctele de acces, de regulă
routere, transmit și recepționează semnale radio către și dinspre
dispozitivele wireless ale stațiilor conectate la rețea
Punctele de acces se conectează de obicei la rețeaua WAN folosind
conductoare de cupru. Calculatoarele care fac parte din WLAN trebuie să se
găsească în raza de acțiune a acestor puncte de acces, care variază de la
valori de maxim 30 m în interior la valori mult mai mari în exterior, în
funcție de tehnologia utilizată.
Primele transmisii de date experimentale în rețele rețele wireless au avut loc în anii 70 si au folosit
ca agent de transmisie a datelor in rețea undele radio sau razele infraroșii. Între timp, tehnologia a evoluat
și s-a extins până la nivelul utilizatorilor casnici..
În prezent există mai multe moduri de a capta datele din eter: Wi-Fi, Bluetooth, GPRS, 3G ș.a.
Acestora li se adaugă o nouă tehnologie care poate capta datele de șapte ori mai repede și de o mie de ori
mai departe decât populara tehnologie Wireless Fidelity (Wi-Fi), numită WiMAX. În timp ce rețelele Wi-

26
Fi simple au o rază de acțiune de aproximativ 30 m, WiMax utilizează o tehnologie de microunde radio
care mărește distanța la aproximativ 50 km. Astfel, se pot construi rețele metropolitane WiMAX.

Avantaje:
Simplitate in instalare.
Grad ridicat de mobilitate a echipamentelor – tehnologia s-a popularizat cu precădere pentru
conectarea la rețea a echipamentelor mobile
Tehnologia poate fi utilizată în locații în care cablarea este dificil sau imposibil de realizat
Costul mai ridicat al echipamentelor wireless este nesemnificativ raportat la costul efectiv și
costul manoperei în cazul rețelelor cablate
Conectarea unui nou client la o rețea wireless nu implică folosirea unor echipamente
suplimentare

Dezavantaje
Securitate scăzută
Raza de acțiune în cazul folosirii echipamentelor standart este de ordinul zecilor de metrii.
Pentru extinderea ei sunt necesare echipamente suplimentare care cresc costul
Semnalele transmise sunt supuse unor fenomene de interferențe care nu pot fi controlate de
administratorul de rețea și care afectează stabilitatea și fiabilitatea rețelei– motiv pentru care serverele
sunt rareori conectate wireless
Lățimea de bandă mică (1-108 Mbit/s) în comparație cu cazul rețelelor cablate (până la câțiva
Gbit/s)

1.4.7.9. Rețelele de tip MAN

O retea metropolitana (Metropolitan Area Network), sau MAN (plural: MAN-uri, nu MEN) este,
in linii mari, o versiune extinsa de LAN si utilizeaza in mod normal tehnologii similare cu aceasta. O
retea metropolitana se poate intinde pe zona ocupata de un grup de birouri invecinate sau pe suprafata
unui intreg oras si poate fi atat privata cat si publica. Un MAN poate suporta atat date cat si voce si poate
chiar sa aiba legaturi cu reteaua locala de televiziune prin cablu. Un MAN dispune numai de un cablu sau
doua, fara sa contina elemente de comutare tare deviaza pachetele pe una din cele cateva posibile linii de
iesire. Nefiind necesara comutarea, proiectarea este mai simpla.
Motivul principal pentru care MAN-urile figureaza ca o categorie speciala consta in adoptarea
unui standard specific, standard care este acum implementat. Acesta se numeste DQDB (Distributed
Queue Dual Bus - magistrala duala cu coada distribuita) sau, pentru cei care prefera numerele, 802.6
(numarul standardului IEEE care o defineste). DQDB consta din doua magistrale (cabluri) unidirectionale
la care sunt conectate toate calculatoarele

1.4.8. Plasarea datelor pe cablu

1.4.8.1. Rolul metodelor de acces

Setul de reguli care definesc modul in care un calculator plaseaza si preia date pe sau de pe cablul
de retea poarta denumirea de Metoda de Acces.
Diferitele calculatoare dintr-o retea trebuie sa aiba acces la cablu in acelasi timp, totusi daca doua
calculatoare ar plasa simultan date pe cablu pachetele de date ale unui calculator ar intra in coliziune cu
pachetele celuilalt calculator si ambele seturi de date ar fi distruse. Pentru ca datele sa fie transmise prin
retea de la un utilizator la altul sau sa fie accesate de pe un server trebuie sa existe o modalitate prin care:
 datele sa poata fi plasate pe cablu fara a intra in coliziune cu alte date.
 datele sa poata fi accesate de calculatorul receptor cu siguranta ca nu au fost distruse intr-o
coliziune pe timpul transmisiei.
Metodele de acces trebuie sa fie consecvente in modul de manevrare a datelor. In cazul in care
calculatoarele folosesc metode de acces diferite, reteaua nu va mai functiona deoarece unele metode vor
domina cablul.
Metodele de acces previn accesul simultan pe cablu si transfera plasarea datelor pe cablu de Retea
27
intr-un proces ordonat.
1.4.8.2. Principalele metode de acces
Exista trei metode de prevenire a folosirii simultane a cablului:
 Metode de acces multiplu cu detectarea purtătoarei
- Cu detectarea coliziunilor
- Cu evitarea coliziunilor
 metoda prin transfer de jeton, care oferă o singura ocazie de a transmite date
 metoda cu prioritate la cerere

Acces multiplu cu detectarea purtatoarei si a coliziunii

In cazul metodei de acces cunoscuta sub numele de CSMA/CD (Carrier-Sense Multiple
Access/Collision Detection — Accesul multiplu cu detectarea purtatoarei si a coliziunii), fiecare
calculator din retea, fie client fie server, verifica existenta traficului pe cablul de retea.
1. Un calculator ,,ascultă" cablul pentru a verifica existenta traficului de retea.
2. Calculatorul poate transmite date.
3. Daca exista date pe cablu, nici un alt calculator nu poate transmite pana cand
datele nu ajung la destinatie, eliberand cablul.

Daca se intampla ca doua calculatoare sa transmita date exact in acelasi timp, va avea loc o coliziune de
date. In acest caz, cele doua calculatoare isi intrerup transmisia pe o perioada de timp aleatoare, dupa care
incearca din nou sa transmita.

Coliziunile apar cand doua calculatoare transfera date in acelasi timp

Cunoscând aceste lucruri, denumirea metodei - acces multiplu cu detectarea purtatoarei si a

coliziunii (CSMA/CD) - pare logica. Calculatoarele ,,asculta" cablul (detectarea purtatoarei — carrier-
sense). De obicei, mai multe calculatoare din retea incearcă să transmită date (acces multiplu - multiple
access). In același timp, calculatoarele verifica linia pentru a vedea daca nu a aparut vreo coliziune
(detectarea coliziunii - collision detection) care sa determine intreruperea transmisiei.
In cazul metodei CSMA/CD, capacitatea de detectare a coliziunii este parametrul care impune o limita de
distanta. Din cauza atenuarii, mecanismul de detectare a coliziunii nu functioneaza peste 2.500 de metri
(1,5 mile). Dincolo de aceasta distanta, semnalele nu mai pot fi sesizate si, ca urmare, nu se poate sti daca
un calculator departat din cadrul unei retele man transmite sau nu. Daca mai multe calculatoare din retea
transmit date simultan, se va produce o coliziune si datele vor fi alterate.

Metoda competitionala
CSMA/CD este cunoscuta ca metoda competitionala, deoarece calculatoarele din retea se afla in
competitie, adica isi disputa ocazia de a transmite date.
Chiar daca pare o modalitate greoaie de a plasa date pe cablu, versiunile CSMA/CD implementate in
prezent sunt atat de rapide incat utilizatorii nici nu isi dau seama ca folosesc o metoda de acces
competitionala.

Consideratii referitoare la CSMA/CD

Cu cat exista mai multe calculatoare in retea, cu atat este mai mare volumul de trafic. Cu cat
traficul este mai intens, numarul de coliziuni si de incercari de evitare a acestora tinde sa creasca, ceea ce
duce la incetinirea retelei. Din acest motiv, CSMA/CD poate fi considerata o metoda de acces lenta.Dupa
fiecare coliziune, ambele calculatoare vor incerca sa isi retransmita datele. Daca reteaua este foarte
aglomerata, exista sanse ca incercarile ambelor calculatoare sa conduca la coliziuni cu pachete transmise
de alte calculatoare din retea. In acest caz, vor exista patru calculatoare (cele doua initiale si alte doua
28
reprezentand sursa pachetelor care au intrat in coliziune cu pachetele retransmise de calculatoarele
initiale) care vor incerca sa retransmita. Proliferarea retransmisiilor poate duce la blocarea aparenta a
retelei.
Probabilitatea aparitiei acestei probleme depinde de numarul de utilizatori care incearca sa foloseasca
reteaua si de aplicatiile cu care lucreaza acestia. Aplicatiile de baze de date contribuie la aglomerarea
retelei intr-o masura mai mare decat aplicatiile de prelucrare a textelor.
In functie de componentele hardware, de sistemul de cablare si de software-ul de retea, o retea CSMA/CD
cu multi utilizatori care ruleaza diferite aplicatii de baze de date poate fi dificil de utilizat, datorita
traficului intens.

Acces multiplu cu detectarea purtatoarei si evitarea coliziunii

Metoda de acces multiplu cu detectarea purtatoarei si evitarea coliziunii (CSMA/CA - Carrier-
Sense Multiple Access with Collision Avoidance) nu este asa de populara ca si CSMA/CD sau transferul
de jeton. In CSMA/CA, fiecare calculator semnaleaza intentia de a transmite, inainte de a trece la
transmiterea efectiva a datelor. Astfel, calculatoarele sunt avertizate despre posibilitatea aparitiei unei
coliziuni si o pot evita.Totusi, semnalarea intentiei de a transmite date determina cresterea traficului pe
cablu, micsorand performantele retelei. Din cauza ca este o metoda de acces mai lenta, CSMA/CA este
mai rar folosita decat CSMA/CD. .

Transfer de jeton
In cazul metodei de acces prin transfer de jeton (token
passing), exista un pachet special, denumit jeton, care circula
de-a lungul inelului de cablu de la un calculator la altul. Pentru
ca un calculator din inel sa transmits, date in retea, el trebuie
sa astepte un jeton liber. La detectarea unui jeton liber,
calculatorul poate prelua controlul asupra acestuia. Acum,
calculatorul poate transmite date. Datele sunt transmise in
cadre, fiecarui cadru fiindu-i atasate informatii suplimentare
(cum ar fi cele de adresare), sub forma de antet sau de
postambul.
In figura 4.2 este prezentat serverul care transmite date. El
preia controlul asupra jetonului liber din inel si transmite date
calculatorului cu adresa 400080865402.
Cat tirnp jetonul este folosit de un calculator, alte calculatoare nu pot transmite date. Deoarece la un
moment dat un singur calculator poate folosi jetonul, nu exista competitie (concurenta), coliziuni si nici
nu se pierde limp cu retransmiterea jetoanelor din cauza traficului de pe cablu.

Prioritate la cerere
Metoda de acces cu prioritate la cerere este o metoda relativ noua, proiectata pentru standardul Ethernet la
100 Mbps, denumit l00VG-AnyLAN. Metoda a fost avizata si standardizata de IEEE in categoria
802.12.Aceasta metoda de acces se bazeaza pe faprul ca repetoarele si nodurile finale sunt componentele
care alcatuiesc toate retelele l00VG-AnyLAN. Repetoarele controleaza accesul in retea, folosind
algoritmul ,,round-robin" (interogare ciclica) pentru cautarea cererilor de transmisie provenite de la toate
nodurile retelei. Repetorul, sau concentratorul, trebuie sa cunoasca toate adresele, legaturile si nodurile
finale, si sa verifice functionarea acestora. Conform definitiei l00VG-AnyLAN, un nod final poate fi un
calculator, un router sau un comutator.

Competitia in cazul prioritatii la cerere

Ca si in cazul metodei CSMA/CD, doua calculatoare pot intra in competitie daca transmit exact in acelasi
timp. Totusi, in cazul prioritatii la cerere, este posibila implementarea unei scheme prin care anumitor
tipuri de date sa li se acorde prioritate in astfel de situatii. Daca repetorul primeste doua cereri simultan,
cea cu un nivel mai inalt de prioritate va fi onorata prima. Daca cele doua cereri au acelasi nivel de
prioritate, ele sunt deservite altemativ.
Intr-o retea cu prioritate la cerere, calculatoarele pot receptiona si transmite date simultan, datorita

29
schemei de cablare folosite pentru aceasta metoda de acces. Exista patru perechi de fire. Ele permit
semnalizarea in cvartet, prin care se pot transmite semnale de 25 MHz pe fiecare dintre perechile de fire
din cablu.

1.4.8.3. Transmisia datelor în rețelele de calculatoare

Sunt definite două tehnologii de transmisie a datelor:
 transmisia prin difuzare (broadcast);
 transmisia punct-la-punct;
Transmisia prin difuzare utilizează de cele mai multe ori un singur canal de comunicație care este
partajat de toate stațiile din rețea. Orice stație poate trimite pachete, care sunt primite de toate celelalte
stații, operațiunea numindu-se difuzare. Stațiile prelucrează numai pachetele care le sunt adresate și le
ignoră pe toate celelalte. În unele rețele cu difuzare este posibilă transmisia simultană de pachete către
mai multe stații conectate la rețea, operațiune ce poartă numele de trimitere multiplă. Această tehnică se
utilizează cu precădere în rețelele de mici dimensiuni, localizate în aceeași arie geografică
Transmisia punct-la-punct se bazează pe conexiuni pereche între stații, cu scopul transmiterii de
pachete. Pentru a parcurge traseul de la o sursă la destinație într-o rețea de acest tip, un pachet va
„calatori” prin una sau mai multe mașini intermediare. Pot exista mai multe trasee între o sursă și o
destinație motiv pentru care în aceste situații este necesara implementarea unor algoritmi specializați de
dirijare. Tehnica punct-la-punct este caracteristică rețelelor mari.
Cantitatea de informație care poate fi transmisă în unitatea de timp este exprimată de o mărime
numită lățime de bandă (bandwidth), și se măsoară în biți pe secundă (bps). Adeseori în aprecierea lățimii
de bandă se folosesc multiplii cum ar fi:
Kbps – kilo biți pe secundă
Mbps – mega biți pe secundă

1.5. Componenta SOFTWARE

Primele calculatoare au fost construite pentru a executa sarcini simple, cum sunt socotitorile
electronice (calculatoarele de birou). Acele sarcini care se executau erau de cele mai multe ori programate
hardware – instrucțiuni scrise în format binar (Limbaj mașină). Odată cu evoluția calculatoarelor timpul
necesar programărilor în format binar era mult prea mare astfel încât s-a dezvoltat un sistem care permitea
„traducerea” unor informații scrise în format text, în format binar (primul sistem de acest fel s-a numit
Limbaj de asamblare). Introducerea unui program în limbaj de asamblare era mai convenabilă, mai rapidă
și mai puțin predispusă la erori umane decât folosind limbajul mașină.
Odată cu trecerea timpului și creșterea puterii de procesare au apărut noi limbaje de programare
mult mai abstracte și mult mai detașate de componenta hardware și de limbajul mașină. Însă nu toate
tipurile de calculatoare foloseau aceleași tipuri de limbaje mașină și deci comenzile scrise utilizând un
limbaj de programare trebuiau convertite diferit în funcție de „limbajul” calculatorului utilizat. Pentru a
facilita conversia dintr-un limbaj de programare dar și pentru a facilita accesul la facilitățile oferite unui
utilizator obișnuit era nevoie de apariția/crearea unui „translator” între om și mașină. Acest translator a
fost numit sistem de operare.
Sistemul de operare, programele utilizate dar și informația stocată în
calculator alcătuiesc componenta software a acestuia.

1.5.1. Sistem de operare

Pentru a putea defini noțiunea de sistem de operare trebuie introduse
următoarele noțiuni :
 instrucțiune: reprezintă oricare din operațiile de bază
nedivizibile pe care le folosește și care îi asigură funcționarea calculatorului,
fiind elementul de bază al componentei software.
 rutină (subrutină): secvență de instrucțiuni ce efectuează o
operație elementară;

30
  program (aplicație): ansamblu complet de instrucțiuni și rutine cu scop bine definit ce
rezolvă integral o problemă;
 pachet de programe: mai multe programe care își coordonează activitatea pentru a
rezolva o problemă complexă. Ex. pachetul de programe MS Office.

Un sistem de operare (SO) este un pachet de programe care acționează ca o interfață între
utilizator și echipamentul hard al calculatorului. El asigură un acces convenabil pentru utilizator la
sistemul de calcul (SC) și o utilizare eficientă a acestuia, asigurând de asemenea și gestionarea resurselor
solicitate de programele utilizatorilor.
Motivul principal care impune existența să constă în faptul că operațiile elementare asupra
resurselor calculatorului, din punct de vedere al utilizatorului, reprezintă sute sau chiar mii de comenzi la
nivel de unitate hardware.
Pentru ca un calculator să fie funcționabil este necesar ca SO să se „încarce” în memorie (cu alte
cuvinte el trebuie să fie în memorie), dar după cum se știe în memorie nu există nici un program care să
cunoască modul de încărcare a SO. Această problemă a fost rezolvată prin introducerea în memoria
nevolatilă a unui mic program numit pre-încărcător (loader) care încarcă în memorie la o adresă fixă
primul sector al primului disc depistat, acest sector (sector de boot-are) conținând programul de încărcare.
Acest program știe să încarce de pe disc SO și să îi atribuie controlul asupra calculatorului.

1.5.2. Tipuri de aplicații

După încărcarea SO utilizatorul poate lansa comenzi ce vor fi rezolvate, fie direct de, fie apelând
la programele respective de pe disc (comenzi externe). Aplicațiile (programele) se împart în: aplicații de
tip linie de comandă, aplicații de tip meniu și aplicații de tip fereastră.

Aplicații de tip linie de comandă

Utilizarea acestui tip de aplicații poate fi caracterizată astfel :
 introducerea unei comenzi (eventual editarea-corectarea ei);
 tastare Enter;
 obținerea rezultatului din partea calculatorului.

Aplicații de tip meniu

O aplicație de tip meniu este mult mai ușor și plăcut de folosit. Un meniu este un dreptunghi afișat
pe ecran, în el existând mai multe comenzi (opțiuni) posibile, dintre care la un moment dat doar una poate
fi selectată. Folosind tastele săgeți sau mouse-ul se poate efectua deplasarea în interiorul meniului pentru
a selecta comanda dorită. Când aceasta este selectată tastarea lui Enter sau clic-ul de mouse determină
lansarea ei în execuție (ex. Norton Commander).

Aplicații de tip fereastră

Aplicațiile de tip fereastră au apărut odată cu sistemul Windows (din punctul de vedere al
calculatoarelor compatibile IBM). În general, într-o fereastră rulează un program, iar la un moment dat
pot fi mai multe programe active.

Monotasking – Multitasking
În limba engleză task înseamnă sarcină de îndeplinit. În limbajul informaticii task înseamnă: un
program de executat, deci noțiunile din titlu se traduc astfel:

 monotasking – (despre un sistem de operare) nu se poate executa decât un program la un

moment dat;
 multitasking – se pot executa mai multe programe simultan pe același calculator.

Un SO multitasking poate gestiona simultan mai multe programe, deși calculatorul beneficiază de
un singur P, el este exploatat prin intermediul unui modul de planificări – componentă soft a SO. Acest
31
modul gestionează de fapt, întregul sistem, programele (active) depun cereri de acces la resursele
sistemului (P, memorie, periferice, etc.), iar modulul de planificări rezolvă cererile pe baza unui sistem
de priorități. Metoda descrisă mai sus se numește concurență.
Un SO multitasking oferă și posibilități de comunicare între programe. Aplicațiile care rulează
simultan pot conlucra pentru a rezolva împreună o problemă complexă.

Monouser – Multiuser
Cele două noțiuni din titlul secțiunii sunt construite cu ajutorul particulei user, în traducere
tehnică: utilizator. Așadar cele două noțiuni înseamnă:

 monouser (despre un SO) – nu poate lucra decât un singur utilizator la un moment

dat;
 multiuser – mai mulți utilizatori pot lucra simultan cu același calculator.

Dacă noțiunea monouser este ușor de înțeles, noțiunea de multiuser implică explicații
suplimentare.
Un astfel de sistem implică în mod obligatoriu un modul de planificare pentru a gestiona
concurent programele lansate de diverși utilizatori, posibilități de comunicare între utilizatori sau între
programele lor și un sistem de protecție între utilizatori. Sistemul de protecție este o componentă soft
esențială pentru un sistem multiuser, el menține o disciplină absolut necesară funcționării programelor și
protejării intereselor fiecărui utilizator. Pe baza unui sistem de parole se acordă fiecărui utilizator anumite
drepturi de acces la resurse, priorități de execuție a programelor, etc.

1.5.3. Câteva sisteme de operare importante

 RSX : produs de firma DEC (Digital Equipment Corporation) la sfârșitul anilor

70. Una din variantele sale RSX-11M și o alta care nu a fost lansată pe piață VMS (Virtual Memory
System) au fost „părinții” sistemului de operare Windows NT;

 UNIX (UNICS) (UNIplexed information and Computing Service) : produs de

firma Bell (AT&T Bell Laboratories). În 1960 Massachusetts Institute of Technology, AT&T Bell Labs,
și General Electric au început lucrul la un sistem de operare numit MULTICS care a fost lansat în 1969,
iar în 1970 sistemul de operare împreună cu GE au fost achiziționate de HONEYWELL. Ken Thompson
(care a fost și în echipa care a lucrat la dezvoltarea sistemului MULTICS) împreună cu Dennis Ritchie au
condus o echipă care au dezvoltat UNICS apărut în 1969. În 1973 s-a luat hotărârea ca acest sistem de
operare să fie rescris în limbajul de programare C. Acest SO este folosit în general pe calculatoarele
MacIntosh, existând și variante pentru cele compatibile IBM-PC; Evoluția sistemului de operare Unix
dealungul timpului este prezentată schematic în figura de mai jos:

32
  CP/M (Control Program for Microcomputers): produs de un fost angajat al firmei
Intel – Gary Kildall fondatorul companiei Digital Research, Inc. Combinația CP/M – S-100bus a unui
calculator MITS Altair au fost primul „standard industrial” folosit pe scară largă în anii 70 până la
mijlocul anilor 80;

 MS-DOS (MicroSoft – Disk Operating System): a fost comandat în 1979 de către

IBM firmei Microsoft (compusă din Bill Gates și Paul Allen la acea dată având împreună 45 ani) fiind
realizat în anul 1981 fiind lansat simultan cu primul calculator de tip IBM-PC. IBM i-a adus mici
modificări și la botezat PC-DOS. În timp au urmat alte variante ale acestui sistem de operare:
 PC DOS 1.0 - August, 1981 - Initial release with the first IBM-PC
 PC DOS 1.1 - May, 1982
 MS-DOS 1.25 - May, 1982 - First release for non-IBM hardware
 MS-DOS 2.0 - March, 1983 - Introduced features from Unix such as
subdirectories, handle-based file operations, command input/output redirection, and pipes. Fearing
copyright infringement complaints from AT&T, Microsoft decided to use backslashes as pathname
separators rather than normal forward-slashes.
 PC DOS 2.1 - October, 1983
 MS-DOS 2.11 - March, 1984
 MS-DOS 3.0 - August, 1984
 MS-DOS 3.1 - November, 1984
 MS-DOS 3.2 - January, 1986 - Supported 2 hard disk partitions of up to
32MB, one primary and one "logical drive" in an "extended partition"
 PC DOS 3.3 - April, 1987
 MS-DOS 3.3 - August, 1987 - Supported multiple logical drives
 MS-DOS 4.0 - June, 1988 - actually derived from IBM's codebase rather
than the reverse
 PC DOS 4.0 - July, 1988 - added the DOS Shell, a graphical menu selector,
& support for hard disks of >32MB using the format from Compaq DOS 3.31. Also added many bugs and
offered less free conventional memory than before. Generally regarded as an unsuccessful release and to
be avoided
 MS-DOS 4.01 - November, 1988 - bug-fix release
33
  MS-DOS 5.0 - June, 1991 - In response to DR-DOS 5.0, adds comparable
features to that product: memory management, full-screen editor, QBasic programming language, online
help, and DOS Shell gains task switcher. See DR-DOS article for more information
 MS-DOS 6.0 - March, 1993 - Response to DR-DOS 6.0. Added DoubleSpace
disk compression (copied from Stacker) and other features
 MS-DOS 6.2 - November, 1993 - Bug fix release
 MS-DOS 6.21 - February, 1994 - Following Stac lawsuit, removed
DoubleSpace disk compression
 PC DOS 6.3 - April, 1994
 MS-DOS 6.22 - June, 1994 - Last stand-alone version. DoubleSpace
replaced with non-infringing but compatible DriveSpace tool
 PC DOS 7.0 - April, 1995 - Bundles Stacker in place of DriveSpace
 Windows 95/MS-DOS 7.0 - August, 1995 - First version not released stand-
alone
 Windows 95 OSR2/MS-DOS 7.1 (AKA Windows 95B) - August, 1996 -
Added support for FAT32 file system

 WINDOWS --- GUI (Graphical User Interface) cu variantele sale cele mai
răspândite Windows 3.1, 3.11 for Workgroup; Windows 95, 96, 98, Me; Windows NT, Windows NT for
Workgroups, Windows NT Sever și Windows 2000; și nu în ultimul rând Windows XP, Windows Vista
și Windows 7.
Microsoft a început dezvoltarea unei interfețe grafice utilizator în 1983 ca și o extensie a SO MS-
DOS, prima variantă a părut în 1985 și anume Microsoft Windows 1.0. Următoarea variantă foarte
puternică a fost grupa de sisteme Windows 3.0 cu cele mai cunoscute subsisteme 3.1 și 3.11.
Altă grupă de SO apărute sub egida Microsoft este alcătuită din sistemul NT (apărut în 1993)
creată în special pentru lucrul în rețele de calculatoare. Subgrupa cea mai cunoscută a acestui sistem este
NT 4.0 și NT 4.0 SERVER.
În anul 1995 Microsoft lansează o nouă variantă de SO pentru calculatoare personale numită
Windows 95, acesta fiind un SO mult mai ușor și simplu de utilizat față de versiunile anterioare, datorită
interfeței sale grafice mult îmbunătățită, oferind pe lângă procesare pe 32 biți (introdusă odată cu NT) și
un mult mai eficient multitasking, posibilitatea conectării comode într-o rețea cu sau fără server și acces
la internet. În 1996 a apărut Windows CE (cunoscut sub numele de W 96) care nu a dat rezultatele dorite,
însă la sfârșitul anului 1997 a apărut Windows 98, care este considerat de specialiștii IT ca și cel mai bun
SO pentru calculatoare personale compatibile IBM-PC (în special versiunea Second Edition), iar din
aceeași generație mai face parte și Windows Me.
Windows 2000, apărut la finele anului 1999, combină tehnologia NT cu W98.
Unul din cele mai importante SO este Windows XP, apărut la sfârșitul anului 2001, primul din
seria Windows care nu este bazat pe SO MS-DOS, fiind bazat pe modelul kernel-ului (nucleul sistemului
de operare) și al arhitecturii NT ("New Technology") a lui Windows NT. Windows XP este cunoscut
pentru stabilitatea și eficiența sa, în contrast cu versiunile 9x de Microsoft Windows. Prezintă o interfață
semnificant modificată, prezentată de Microsoft drept mai prietenoasă pentru utilizator decât în celelalte
versiuni de Windows. Un nou management al software-ului reușește să evite "iadul DLL-urilor" care a
marcat celelalte versiuni de Windows. Este prima versiune de Windows care, pentru a combate pirateria
informatică, necesită o activare, o facilitate care nu a fost agreată de toți utilizatorii. Windows XP a fost
criticat pentru vulnerabilitățile legate de securitatea prelucrării datelor, pentru integrarea prea strânsă a
aplicațiilor ca de ex. Internet Explorer și Windows Media Player, precum și pentru aspecte legate de
interfața implicită a spațiului de lucru.
Penultima versiune este Windows Vista, care a fost lansat în noiembrie 2006 pentru firme și
parteneri de afaceri iar în ianuarie 2007 a fost lansat pentru utilizatorii obișnuiți. Windows Vista are sute
de facilități noi, cum ar fi o interfață grafică modernă și un stil vizual nou, Windows Aero, tehnologia de
căutare îmbunătățită, noi unelte multimedia, precum și sub-sistemele complet remodelate de rețea, audio,
imprimare și afișare (display).
Windows 7, cu mai multe ediții (subvariante), pus în vânzare în octombrie 2009 a fost următorul
sistem de operare ce a adus suport multi-touch, un shell reconceput și o bară de sarcini actualizată,
34
precum și un nou sistem home networking numit HomeGroup.
Windows 8, succesorul lio Windows 7, a fost lansat în 26 octombrie 2012. Un număr foarte mare
de modificări au apărut, modificări ce includ introducerea unui nou sistem de interfață utilizator bazat pe
limbajul de design Microsoft Metro, dar și dispariția meniului START.
Versiunea cea mai nouă de Windows pentru stații de lucru existentă pe piață este Windows 10.
Lansat în 29 iulie 2015 este responsabil de revenirea meniului START, introducerea sistemului virtual
desktop. Însă cel mai surprinzător lucru este opțiunea Microsoff de a oferi gratuit actualizarea la
Windows 10 a PCurilor cu licență Windows 7 sau 8.

 Alte sisteme de operare mai vechi sunt încă utilizate pe piețe de nișă includ OS/2
de la IBM și Microsoft; Mac OS o variantă diferită de Unix precursoare a Apple’s Mac OS X; BeOS;
XTS-300. Unele, cele mai notabile Haiku, RISC OS, MorphOS, AmigaOS 4 și FreeMint sunt în
continuare dezvoltate pe mici platforme ale unor comunități cu programe specializate.

1.5.4. Organizarea fișierelor și a directorilor

a) Fișiere
Informația pe discurile magnetice se păstrează în fișiere. Fișierul este o colecție organizată de date,
care ocupă un spațiu pe disc și căruia i se atribuie o denumire. Fișierele conțin programe sursă,
documente, programe executabile, date, etc.
Exemplu:
COMMAND.COM
AUTOEXEC.BAT

Specificarea fișierelor
Un director sau un fișier se specifică printr-un nume și o extensie:

xxxxxxxx.eee,

xxxxxxxx specificând numele (format din maxim opt caractere pentru SO MS-DOS și de maximum 255
caractere pentru variantele recente de Windows), iar eee extensia (maxim trei caractere pentru MS-DOS
sau mai mare pentru Windows). Caracterele permise pentru nume și extensie sunt: literele, cifrele și
următoarele caractere : _, ^, @, ~, !, #, %, &, -, {, }, (, ), |, ', `, iar separatorul dintre nume și extensie este
caracterul "." (punct).
În cazul în care extensia este vidă atunci nu mai este necesară prezența punctului. Majoritatea
directorilor au extensia vidă, în schimb fișierele au în majoritatea cazurilor o extensie nevidă, aceasta
specificând familia de fișiere căreia îi aparțin:

 fișiere executabile: EXE, COM și BAT;

 fișiere imagine: BMP, GIF, JPG, WMF, TIF, AWD, etc.
 fișiere sunet: WAV, ASF, MID, MP3, WMA, etc.
 fișiere video: AVI, MPG, etc.
 fișiere text: TXT, RTF, DOC, etc.
 fișiere bază de date: DBF, MBD, etc.

Unele nume de fișiere sunt interzise, deoarece sistemul de operare le utilizează ca nume de unități
periferice. Acestea sunt următoarele: AUX, COM1-COM3, LPT1-LPT3, CON, PRN, NUL.
35
 b) Directori
Fișierele se înscriu pe disc în directori. Directorul este un spațiu de disc, unde se păstrează numele
fișierelor, informații despre dimensiunea fișierelor, data ultimei actualizări, atribute, etc. Dacă numele
unui fișier se află într-un director, se spune că fișierul dat este conținut în acest director. Pe orice disc
magnetic se pot afla mai mulți directori. Fiecare director poate conține o mulțime de fișiere, dar fiecare
fișier se înregistrează numai într-un singur director.
Toți directorii (cu excepția directorului rădăcina) sunt de fapt fișiere de tip special. Fiecare director
are un nume și poate fi înregistrat în alt director. Dacă directorul X este înregistrat în directorul Y, atunci
se spune că X este subdirector al directorului Y.

1.5.5. Structura de arbore a directorilor

După formatare, DOS creează un singur director. Acest director este denumit director rădăcină
sau director principal. Directorul rădăcină poate să conțină fișiere și subdirectori, care sunt directori de
nivel 1. Directorii de nivel 1 pot conține fișiere și subdirectori, care sunt directori de nivel 2. ș.a.m.d. Prin
urmare, aranjarea ierarhică a fișierelor și directorilor MS-DOS pe disc reprezintă o structură arborescentă.

Exemplu: Structura unei biblioteci. Rafturile --- directori, cărțile --- fișiere.

1.5.6. Numele unităților de disc

Un calculator conține de obicei, mai multe unități de discuri magnetice. MS-DOS denumește
aceste unități prin litere urmate de caracterul „:”. De exemplu:
 A: - reprezintă unitatea de disc de 3,5”;
 B: - reprezintă unitatea de disc de 5,25” (acolo unde există);
 C: - reprezintă unitatea de harddisk, prima partiție – de obicei cea care conține sistemul
de operare;
 D: - unitatea CD-ROM;
 E: - unitatea de CD-R/W, eventual DVD sau BD;
 F: - unitate flash (card sau stick);
 G: … Z: - unități mapate din rețea.
Obs. Numele unui disc este alcătuit din două caractere: o literă și caracterul „:”!!!

1.5.7. Directorul curent

Specificatori de fișiere și directori

 Specificatorul complet al unui fișier înseamnă modalitatea de desemnare unică a unui
fișier. El este format din numele discului pe care se află fișierul, urmat de numele în ordine al directorilor
prin care trebuie trecut pentru a ajunge la fișier, precum și numele și extensia fișierului, toate aceste nume
fiind despărțite de caracterul "\".
 Specificatorul ambiguu de fișiere se folosește pentru a desemna cu ajutorul unui singur
specificator o grupă de fișiere. El are forma specificatorului complet de fișiere, dar în cadrul numelui sau
extensiei permite caracterele "*" și "?".

 "*" – semnificând orice șir de caractere;

36
  "?" – specificând un singur caracter.

Directorul în care operează utilizatorul la un moment dat se numește director curent. Dacă într-o
comanda se indică numai numele fișierului, acesta va fi căutat sau creat în directorul curent.
Pentru adresarea unui fișier ce nu aparține directorului curent utilizatorul este obligat să indice
“calea” spre acest fișier.

37
 2. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS 7

Sistemele de operare Windows pun la dispoziția utilizatorului o interfață grafică deosebit de

atractivă și din ce în ce mai performantă, spre deosebire de predecesorul său MS-DOS care este foarte
sărac în elemente grafice. De asemenea, dacă pentru MS-DOS mouse-ul nu este absolut necesar, în
mediul WINDOWS el devine un instrument aproape indispensabil. La realizarea mediului WINDOWS s-
a utilizat o concepție cu totul nouă bazată pe ferestre (windows), de unde vine și numele programului.

Inițial, drept succesor pentru Windows XP și Windows Server 2003 a fost planificată o versiune
de Windows numită intern "Blackcomb". Caracteristicile majore ale lui Blackcomb sunt căutarea și
interogarea mai eficientă a datelor precum și un sistem avansat de stocare pe discul dur (sistem de fișiere)
numit WinFS. Blackcomb a înaintat însă mai încet decât era prevăzut; de aceea pentru anul 2003 a fost
anunțată suplimentar o versiune intermediară numită „Longhorn”, pusă pe piață mai târziu sub numele
Windows Vista. Până la mijlocul anului 2003 Longhorn a atins câteva dintre caracteristicile prevăzute
inițial doar pentru Blackcomb. După ce trei viruși majori au profitat de greșelile din sistemele de operare
Windows într-o scurtă perioadă de timp, în anul 2003 Microsoft a schimbat prioritățile de dezvoltare,
oprind dezvoltarea Longhorn-ului în favoarea dezvoltării de noi pachete service pack pentru Windows XP
și Windows Server 2003. Dezvoltarea Longhorn-ului (Vista) a fost repornită abia în septembrie 2004.
La începutul anului 2006 numele de cod „Blackcomb" a fost schimbat în „Vienna”, și în 2007
schimbat din nou în "Windows 7". În 2008 Microsoft a anunțat că Windows 7 va fi, de asemenea, și
denumirea oficială a noului sistem de operare. Primul release extern pentru partenerii la testări (nu pentru
vânzare) a apărut în ianuarie 2008 și s-a numit Milestone 1 (build 6519).
Windows 7 e disponibil în 6 versiuni numite ediții. Denumirile date edițiilor sunt aceleași ca și în
Windows Vista, cu o excepție pentru ediția Business care va deveni Windows 7 Professional.
Pentru magazinele cu amănuntul și pentru cei mai mulți producători OEM sunt prevăzute numai
edițiile Home Premium, Professional și Ultimate. Home Basic va fi valabil doar pentru piețele emergente,
Enterprise numai prin Volume Licensing, iar Starter numai pentru anumiți producători OEM.
Fiecare ediție va include toată funcționalitatea de la edițiile inferioare ei. Ca rezultat, trecerea în
sus de la o ediție la alta ("upgrade") va fi mai simplă și mult mai unitară. Edițiile pentru țările din UE
conțin și browserul Internet Explorer, totuși fiecare cumpărător poate decide independent de Microsoft, ce
browser anume să folosească.
Atenție, toate edițiile în afară de Starter dispun de câte 2 subvariante: "32 bit" și "64 bit". Pentru
subvariantele "64 bit" e nevoie de procesoare speciale capabile de a executa comenzi pe 64 bit, precum și
de driver-e speciale pe 64 bit pentru toate perifericele atașate. Subvariantele Windows 7 pe 64 bit sunt
capabile să ruleze aproape toate aplicațiile scrise pentru 32 bit, dar dacă se dorește o productivitate (viteză
de lucru) maximă atunci sunt necesare și aplicații speciale pe 64 bit.

Cerințele minime:
Arhitectura 32 bit 64 bit
Procesor Procesor pe 32 bit cu frecvența de 1 GHz Procesor pe 64 bit cu frecvența de 1 GHz
Memorie de lucru 1 GB de memorie RAM 2 GB de memorie RAM
Accelerator grafic Procesor grafic compatibil cu DirectX 9 cu driver WDDM ver. 1.0 (suport Aero)
Spațiu disponibil
16 GB 20 GB
pe un disc dur
Unități optice Unitate optică DVD (Windows 7 se instalează doar de pe suport DVD/CD)

2.1. Instalarea WINDOWS 7

1. Se indică în bios boot-are de pe DVDROM (sau USB dacă kit-ul de instalare este pe o
memorie flash sau HDD extern), se introduce dvd-ul în unitate și se restartează calculatorul.

38
 2. Următorul pas este selecția limbii de instalare, formatul timpului și tipul tastaturii.

3. Fereastra următoare este destinată inceperii instalarii sau chiar pornirii etapei de reparare
(destinată celor care vor sa repare un sistem deja instalat și care prezintă probleme)

4. În funcție de kit-ul de instalare utilizat se poate selecta versiunea de Windows 7 dorita.

5. În pasul următor se acceptă condițiile de utilizare:

6. În pasul următor de pregătește partiția pe care va fi instalat sistemul de operare.

Ce sunt
partițiile
de sistem
și
partițiile
de boot?
Partițiile
de sistem
și
39
partițiile de încărcare sunt nume pentru partițiile (sau volumele) unui hard disk, pe care Windows le
utilizează la pornire. Termenii pot fi confuzi, deoarece partiția de sistem conține de fapt fișierele utilizate
pentru a încărca Windows 7, în timp ce partiția de încărcare conține fișierele de sistem. O partiție de
sistem conține fișierele specifice pentru hardware și folderul Încărcare care informează computerul unde
să caute pentru a porni Windows. În mod implicit, Windows 7 creează o partiție de sistem separată când
este instalat de la zero (spre deosebire de varianta când se face upgrade de la o versiune anterioară de
Windows) pe un hard disk fără partiții. Această partiție are o dimensiune de 100 MO.
Windows 7 poate contribui la protejarea partiției de sistem prin împiedicarea reformatării sau
ștergerii, iar dacă partiția de sistem este menținută separată de o partiție de încărcare (după cum se
recomandă), nu i se va atribui automat o literă de unitate. Aceasta înseamnă că partiția de sistem nu va
apărea în Windows Explorer, ceea ce împiedică utilizarea neintenționată a partiției de sistem. Când
deschideți computerul, acesta utilizează informațiile stocate pe partiția de sistem pentru a porni. Există o
singură partiție de sistem pe un computer care execută Windows, chiar dacă dețineți versiuni diferite de
Windows instalate pe același computer. Cu toate acestea, alte sisteme de operare decât Windows
utilizează fișiere de sistem diferite. Pe un computer multi-încărcare ce utilizează un sistem de operare
non-Windows, fișierele de sistem sunt amplasate pe o partiție proprie, diferită de partiția de sistem
Windows.
7. După selectarea partiției singurul lucru care este de făcut e să se aștepte ca instalarea să se
termine

8. Se definește numele stației de lucru:

9. Se introduce cheia de licenta a sistemului de operare. Dacă nu există se lasă necompletată și

se poate utiliza ca stație de teste pentru 30 de zile:

10. Se setează ora și fusul orar:

40
 2.2. Logarea în Windows 7
Microsoft Windows 7 este un sistem de operare, un program de calculator care controlează
operațiile de bază ale calculatorului dumneavoastră și programele pe care le rulați. Un program, cunoscut
și sub numele de aplicație, este un produs software orientat pe acțiuni, pe care-l folosiți pentru a executa o
anumită operație, cum ar fi prelucrarea textelor, gestionarea fișierelor de pe calculator sau efectuarea
calculelor. Windows 7 afișează programele pe ecran în cadre dreptunghiulare, numite ferestre (windows).
O fereastră poate afișa conținutul unui fișier și aplicația în care a fost creat acesta, pictograme
(reprezentări grafice ale programelor sau ale fișierelor) sau alte date utilizabile. Acest mod de utilizare a
ferestrelor și a pictogramelor se numește interfață grafică cu utilizatorul (GUI – Graphic User Interface),
ceea ce înseamnă că dumneavoastră („utilizatorul”) interacționați (printr-o „interfață”) cu calculatorul
prin intermediul elementelor grafice: pictograme și alte cuvinte, simboluri și ferestre reprezentative.
Windows 7 este lansat automat în execuție atunci când porniți calculatorul. Procesul de pornire a
unei sesiuni de utilizare a calculatorului se numește logging on (conectare – logare). După pornirea
calculatorului și se trece prin procesele de pornire se afișează ecranul de întâmpinare (Welcome screen) al
lui Windows 7. Apariția acestui ecran și procesul exact de logare depinde de numărul de conturi utilizator
create și dacă acesta/acestea sunt protejate prin parolă (password). Se disting câteva situații:
 Dacă există doar un singur cont utilizator care nu este protejat printr-o parolă Windows 7, în
mod implicit, va trece peste ecranul de întâmpinare și va face logarea în mod automat. Dacă totuși se
afișează ecranul de întâmpinare cu numele de utilizator și imaginea asociată este suficient să se dea un
clic pe acea imagine pentru conectare în Windows 7.
 Dacă există doar un singur cont utilizator care este protejat printr-o parolă se afișează ecranul
de întâmpinare cu numele de utilizator, imaginea asociată și o casetă pentru parolă. Se introduce parola
după care apasă butonul Go sau se apasă Enter pentru conectare în Windows 7.
 Dacă există conturi utilizator multiple se afișează ecranul de întâmpinare cu numele de
utilizatori și imaginile asociate pentru toate conturile active. Se dă clic pentru imaginea contului dorit iar
dacă este protejat prin parolă aceasta se introduce în caseta asociată după care apasă butonul Go sau se
apasă Enter pentru conectare în Windows 7.
Tip: La asocierea unei parole unui cont utilizator se poate introduce și o sugestie privind parola (password
hint). La introducerea eronată a parolei Windows 7 va afișa această sugestie pentru a ajuta la corectarea ei.
După conectare Windows 7 încarcă profilul utilizatorului și apoi va afișa mediul de lucru, denumit
desktop (spațiu de lucru). Acesta reflectă setările făcute pentru personalizarea Windows-ului. La prima
conectare Windows 7 salvează o structură de fișiere specifice respectivului cont utilizator, din această
cauză prima conectare poate dura câteva secunde mai mult decât una obișnuită.

2.3. Descrierea desktop-ului WINDOWS 7

Fundalul ecranului pe care-l vedeți pentru prima
dată după conectarea în Windows 7 poate fi cel implicit,
care prezintă logoul Windows stilizat pe un fond organic
albastru sau dacă calculatorul a fost achiziționat cu
Windows 7 preinstalat/instalat, producătorul
calculatorului (Original Equipment Manufacturer sau
OEM) poate introduce un fundal specific mărcii. În
ambele cazuri acest fundal poate fi schimbat cu o
fotografie dorită, obiecte grafice conținute de Windows
7, fundal într-o singură culoare sau cu diferite fișiere
grafice ale utilizatorului.
Puteți folosi spațiul de lucru pentru accesul,
stocarea, organizarea, modificarea, partajarea și
explorarea informațiilor (cum ar fi o scrisoare, o listă de
adrese sau știri). În funcție de setările Windows 7 și de programele instalate pot exista una sau mai multe
pictograme pe desktop. Windows 7 atribuie imagini diferite și sugestive fiecărui tip de obiecte pentru a
face ușoară identificarea fișierelor, dosarelor-directorilor, discurilor și programelor. Imaginea poate
reprezenta un tip de fișier (cum ar fi un document, un fișier text sau o bază de date), o componentă de
stocare (dosar, HDD, disc optic sau flash disc) sau poate indica programul implicit pentru deschiderea
41
fișierului. Când un obiect reprezintă un link sau o scurtătură către un fișier/dosar stocat într-o altă locație
în partea stânga-jos a pictogramei va apărea o săgeată.
Sub fiecare pictogramă se află numele obiectului respectiv. Dacă numele respectiv este prea lung
pentru a încăpea pe două linii el este trunchiat iar pentru a se afișa complet poate fi selectat obiectul
respectiv sau indicat (poziționarea cursorului mouse-lui pe obiect), în acest caz apare un SfatEcran care
conține informații de identificare. Indicând o scurtătură se afișează, pe lângă numele obiectului, informații
despre locație fișierului pe care-l referă. Indicând un fișier se afișează numele, tipul, dimensiunea și data
modificării.
Bara din partea de jos a ecranului este numită bară de sarcini (taskbar); aceasta permite lansarea
programelor în execuție sau comutarea între ferestrele programelor aflate în rulare. În partea stângă a
barei de sarcini se află butonul Start, care se folosește pentru lansarea programelor, căutarea și
deschiderea fișierelor, accesul la centrul de asistență și suport Windows și multe altele. În partea dreaptă a
barei de sarcini se află zona de notificare (Notification area), în care sunt afișate ora, data și pictograme
ale unor programe rezidente.

2.4. Obținerea de ajutor în Windows 7

Pictogramă/Icon Fundal/Background
În cazul unor nelămuriri referitoare la Windows 7 și nu despre acest suport de curs prima obțiune
este modulul de ajutor al sistemului de operare: Help And Support. Acest modul este o combinație de
instrumente și fișiere stocate pe calculatorul pe care este instalat sistemul de operare iar dacă calculatorul
este conectat la internet și informații disponibile pe site-urile Windows.
Se pot obține informații ajutătoare în câteva moduri:
 se poate obține un Sfat Ecran (ScreenTip) ce conține informații despre un anumit obiect prin
indicarea acelui obiect (poziționarea cursorului mouse-ului pe acel obiect); însă nu toate obiectele
prezintă SfatEcran;
 se poate deschide modulul Help and Support prin alegerea opțiunii Help and Support din
meniul Start;
 modulul Help and Support poate fi accesat urmând link-uri (legături) spre acesta existente în
numeroase casete de dialog și ferestre din Control Panel.

2.4.1. Exemplu de obținere a unor informații ajutătoare

1. În meniul Start, alegeți opțiunea Help and Support.

Fereastra Windows Help And Support se va deschide.
2. În caseta Search Help din partea de sus a ferestrei introduceți
libraries, apoi apăsați butonul Search Help sau tasta Enter; În fereastră
se vor afișa topic-uri/subiecte referitoare la tema căutată: libraries
(biblioteci) – vezi figura din dreapta.

Se poate da clic pe orice topic pentru a obține informațiile

corespunzătoare.

3. Din bara de instrumente se

apasă butonul Browse Help. Va apare cuprinsul modulului de ajutor
organizat pe categorii.
4. Clic pe Files, folders, and libraries (Fișiere, dosare –
directori și biblioteci). Sunt afișate topicurile acestei categorii împreună
cu toate subcategoriile (figura din stânga).
5. Clic pe topicul Working with libraries (lucrul cu biblioteci).
Windows Help And Support va afișa conținutul acestui topic (figura din
dreapta). Dacă se dă clic pe un cuvânt sau o frază verde se va afișa
definiția acelei noțiuni. Un clic în afara casetei ce conține definiția duce
la închiderea acesteia.

42
 6. Se citește topicul și se poate da clic pe orice link albastru ce
interesează pentru a vedea conținutul acelui topic. Apoi se apasă
butonul Back o dată sau de mai multe
ori pentru revenire la categoria Files,
folders, and libraries.
7. Clic pe categoria Creating,
opening, and saving (Crearea,
deschiderea și salvarea), apoi clic pe
topicul Save a file. Titlul fiecărui
subtopic este afișat cu text îngroșat
precedat de un simbol in forma de
săgeată.
8. Pentru a se afișa și
conținutul subtopicurilor se apasă
Show All (afișează tot). Se va afișa
conținutul subtopicurilor iar butonul Show All se schimbă în Hide All
(ascunde tot). Se poate afișa/ascunde un item prin clic pe el. Conținutul
topicului afișat poate fi imprimat prin apăsarea butonului Print de pe
bara de instrumente, dacă acel topic conține subtopicuri acestea vor fi imprimate doar dacă sunt afișate.
9. În bara de instrumente se apasă butonul Ask (întreb). În fereastra Help And Support se
afișează alte modalități de a primii ajutor.
10. Pentru a închide fereastra modului Help And Support se apasă butonul Close din partea
dreaptă-sus de pe bara de titlu.

2.4.2. Cum se dezactivează serviciile în Windows 7

Pentru a dezactiva un serviciu al Windows 7, în caseta RUN scriem comanda services.msc apoi
apăsăm tasta Enter. În lista ce se va deschide, vom da dublu-click pe serviciul a cărei dezactivare dorim să
o realizăm, apoi, la Startup type selectăm opțiunea Disabled:

Un click pe Apply și altul pe OK vor fi suficiente pentru ca serviciul să nu mai fie lansat la
următoarea pornire a sistemului.
Lista serviciilor ce pot fi dezactivate:
 Application Experience
 Diagnostic Policy Service
 Distributed Link Tracking Client
 IP Helper
 Offline Files
 Portable Device Enumerator Service
 Protected Storage
 Remote Registry
 Secondary Logon
 Security Center
 Tablet PC Input Service
 TCP/IP NetBIOS Helper
 Windows Error Reporting Service
 Windows Media Center Service Launcher
 Windows Search (daca nu se cauta frecvent fișiere in calculator)
 Windows Time
 Windows Defender
Windows Defender (un instrument de eliminare a software-ului rău intenționat; Anti-Spyware)
odată cu Windows Vista. Cu timpul însă, soluțiile antivirus gratuite, inclusiv Microsoft Security
Essentials, au început să includă protecție anti-spyware iar acesta și-a pierdut importanța și a devenit
43
pentru sistemul de operare mai mult o povară decât un ajutor.
Înainte de a dezactiva Windows Defender, din motive de siguranță, descărcați o soluție antivirus
de încredere, de pe site-ul său oficial! Puteți opta pentru utilizarea uneia gratuite (avast!, AVG Free
Antivirus, Microsoft Security Essentials, Panda Cloud Antivirus, etc.).
Pentru a dezactiva Windows Defender accesăm Control Panel, comutăm afișarea pe modul „Small
Icons” apoi dăm click pe Windows Defender:
Odată deschis Windows Defender, mergem la Tools » Options » Administrator » deselectăm
caseta „Use this program” apoi face click pe Apply:
 Efectele vizuale
Efectele Vizuale au scopul să ne încânte privirea, nimic mai mult!.Dar există o serie de efecte ce
pot fi dezactivate fără ca diferențele să fie vizibile, ba mai mult, v-am dat și o listă cu cele ce pot fi
dezactivate pentru a reduce în acest fel consumul de resurse.
 Raportare Erori
Această caracteristică a fost integrată în Windows pentru a ajuta Microsoft în găsirea unei soluții
la eventualele probleme ce pot apărea pe durata sistemului de operare. În teorie, aceasta n-ar trebui
dezactivată însă cum nu suntem buni samariteni atunci când vine vorba de pierderea timpului raportând
erori, lăsăm această activitate pentru cei cu adevărat pasionați de astfel de practici.
Cum se dezactivează tehnologia de raportare a erorilor:
Pentru a evita apariția mesajului de reportare a erorilor ori de câte ori un program se închide pe
neașteptate, în caseta RUN scriem comanda gpedit.msc apoi apăsăm Enter. În Local Group Policy Editor,
selectăm caseta Enable la:
Computer Configuration » Administrative Templates » System » Internet Communication
Management » Internet Communication settings » Turn off Windows Error Reporting

2.4.3. Ferestre (windows)

O caracteristică puternică a sistemului de operare Windows este faptul că se pot deschide simultan
mai multe ferestre sau programe. Totuși, aceasta înseamnă că spațiul de lucru se poate aglomera cu o
mulțime de ferestre, deschise de diferitele programe care se folosesc. Pentru a organiza spațiul de lucru,
uneori trebuie să schimbați dimensiunea unei ferestre sau să o mutați în alt loc de pe ecran. Fiecare
fereastră este înconjurată de un chenar, care poate fi folosit pentru redimensionarea sau mutarea ferestrei.
În plus, fiecare fereastră are butoane de redimensionare în colțul din dreapta sus.

O fereastră de tip Windows are următoarele elemente componente:

 Title bar (bara de titlu). Localizată în partea de sus a ferestrei poate afișa scopul ferestrei,
numele programului ce rulează în fereastră și/sau numele fișierului deschis în acel program. În capătul
drept al acestei bare se află trei butoane (minimizare, maximizare/restaurare și închidere) .
 Menu bar (linia de meniuri) și/sau toolbar (bara de instrumente). Linia de meniuri oferă
liste, numite meniuri, cu comenzi referitoare la fereastră sau la conținutul acesteia. O bară de instrumente
este o colecție de butoane ce sunt reprezentări vizuale ale comenzilor.
 Scroll bars (bare de defilare). Barele de defilare sunt localizate pe laturile dreaptă, respectiv
de jos a ferestrei când aceasta nu este suficient de mare pentru afișarea completă a informației. Lucrul cu
aceste bare se face după cum urmează:
 cu clic pe săgeata de la oricare din capetele unei bare conținutul ferestrei se derulează cu o linie
sau o coloană.
 dând clic pe bara de defilare în afara cursorului conținutul ferestrei se derulează cu un ecran.
 prin tragere de cursorul barei de defilare conținutul se derulează corespunzător cu poziția
cursorului pe bara de defilare.
Poziția cursorului de defilare relativ la bara de defilare sugerează zona afișată din conținut.
Deasemenea dimensiunea cursorului sugerează dimensiunea conținutului față de zona de afișare. Cu cât
cursorul este mai mare conținutul neafișat este mai mic.
 Work area (zona de lucru). De obicei este zona cea mai mare a unei ferestre și se utilizează
pentru lucrul cu programul deschis în fereastră sau pentru afișarea diferitelor informații păstrate în fișiere.
 Status bar (bara de stare). Este o bară afișată în partea de jos a ferestrei (în foarte multe
cazuri afișarea acestei bare poate fi inhibată și deasemenea unele ferestre nu au o astfel de bară) și
44
afișează fie starea în care se află programul fie diferite informații referitoare la fereastră sau la obiectele
existente în acea fereastră.

Formele unei ferestre

Pe bara titlu în partea din dreapta se afla trei butoane de forma: sau
În funcție de care buton este activat, o fereastră poate avea trei forme:
a) forma normală – când fereastra este deschisă și ocupă o porțiune de ecran. Forma butoanelor din
dreapta sus este: Când se deschide o aplicație WINDOWS, aceasta poate avea o formă
normală. Ea poate fi mutată și dimensionată atât pe orizontală cât și pe verticală. O fereastră se poate
muta pe suprafața de lucru prin tragere de bara de titlu, iar redimensionarea se poate face prin tragerea de
una din marginile sau colțurile ferestrei.
b) forma mărită – când fereastra ocupă tot ecranul. Se obține din fereastra normală apăsând pe
butonul maximizare: Pentru revenire se apăsa butonul restaurare: . Fereastra se mai poate mări pe
tot ecranul executând dublu clic pe bara de titlu.
c) forma redusă – când fereastra se transformă într-un buton pe bara de sarcini. Pentru acesta se
apăsa butonul: . Pentru a redeschide fereastra de la forma redusă la forma avută înainte de minimizare
se poziționează mouse-ul pe chenarul din partea de jos a ecranului și se apasă butonul stâng.

2.5. Butonul și meniul Start și Bara de sarcini

2.5.1. Meniul START

Listă fixă Buton submeniu Cel mai bun punct de pornire
pentru folosirea spațiului de lucru
Windows este însușirea utilizării
butonului și meniului Start din bara
User/Dosare de sarcini. Dacă se dă clic pe butonul
personale Start (buton ce afișează logoul
Windows), este afișat meniul Start, o
Biblioteci listă de comenzi și submeniuri care
personale permite lansarea programelor,
deschiderea documentelor,
modificarea opțiunilor de configurare
Programe din Windows, căutarea fișierelor sau
utilizate recent să afișarea informațiilor de ajutor și
asistență. În partea de sus a meniului
Start este afișat utilizatorul curent al
Instrumente calculatorului.
pentru
managementul Coloana din stânga a meniului
PCului Start oferă acces eficient la
programele instalate în calculator. În
Caseta de zona de sus este Lista fixă (Pinned
căutare a Items Area) utilizată pentru acces
meniului Start
rapid la programe, dosare sau fișiere
utilizate des. Pentru inserarea de
obiecte în această listă e suficient să se tragă obiectul respectiv în listă sau din meniul All Programs prin
clic dreapta pe obiectul dorit și se alege Pin to Start Menu. Pentru scoaterea din listă se dă clic dreapta
pe obiect și se alege Unpin from Start Menu. Imediat după instalarea Windows 7 lista fixă nu este
vizibilă până la fixarea primului element.
Sub Lista fixă se află lista programelor deschise recent (Recently Opened Programs List), această
listă afișează legături spre ultimele 10 programe deschise. La prima logare această listă afișează legături
spre câteva programe noi sau îmbunătățite cum ar fi Windows Media Center, Sticky Notes, Snipping
Tool, Calculator și Paint.
Meniul All Programs oferă acces la majoritatea programelor instalate în calculator atât cele
instalate odată cu Windows 7, cele instalate de producătorul Pcului cât și cele instalate de utilizator.
45
Unele programe sunt disponibile direct din meniu, altele fiind grupate în dosare și afișate sub formă de
submeniuri. Dacă se dorește închiderea meniului fără lansarea vreunui program se poate indica sau clic pe
butonul Back pentru revenirea la meniul Start. Programele nou instalate sunt afișate evidențiat pentru a
atrage atenția. Programele care nu sunt disponibile din rădăcina meniului All Programs, la o instalare
implicită a Windows 7, sunt grupate în aceste dosare:
 Accessories. Acest dosar conține legături spre următoarele programe: Calculator, Command
Prompt, Connect to a Network Projector, Connect to a Projector, Getting Started, Math Input Panel,
Notepad, Paint, Remote Desktop Connection, Run, Snipping Tool, Sound Recorder, Sticky Notes, Sync
Center, Windows Explorer și WordPad. Deasemenea sunt incluse subdirectorii Ease Of Access, System
Tools, Tablet PC și Windows PowerShell.
 Games. Sunt incluse legături spre jocuri ce vin preinstalate cu Windows 7, dacă se alege
Games Explorer din fereastra ce se va afișa alegând din zona Game Providers, More Games from
Microsoft se pot descărca și alte jocuri de pe site-ul Microsoft.
 Maintenance. Conține legături spre următoarele instrumente de întreținere: Backup and
Restore, Create a System Repair Disc, Help and Support și Windows Remote Assistance.
 Startup. Acest dosar conține legături spre programele ce vor pornii automat după încărcarea
Windows 7.
Jump Lists – În versiunile anterioare de Windows săgețile din dreapta legăturilor sau elementelor
din meniuri ne indică că sunt disponibile opțiuni suplimentare sau submeniuri ale acelui element. Această
funcționalitate a fost extinsă în Windows 7 creându-se o facilitate foarte utilă, numită jump lists. În
Windows 7 indicarea săgeții din dreapta unui program aflat în lista de programe utilizate recent sau în
lista fixă afișează o listă cu fișierele recent deschise cu programul respectiv, cu sarcini legate de
programul respectiv sau acțiuni comune ce se pot efectua prin acel program. Astfel se poate „sării” la un
anumit fișier sau sarcină prin alegerea ei din jump list.
Start Menu Search Box. În partea din stânga-jos se găsește caseta de căutare a meniului Start.
Introducerea de cuvinte cheie în această casetă duce la afișarea unei liste de programe, elemente din
Control Panel, fișiere, documente, fișiere audio sau video, mesaje e-mail care conțin acel șir de caractere,
grupate pe categorii. Cu cât se introduc mai multe caractere, Windows 7 reactualizează lista cu rezultate
aproape instantaneu. Orice element afișat în această listă poate fi deschis/lansat printr-un clic sau poate fi
deschis dosarul ce conține elementul respectiv prin clic dreapta pe element și se alege opțiunea Open File
Location.
Partea din dreapta a meniului Start este împărțită în trei secțiuni ale căror conținut poate să difere
în funcție de proprietățile alese pentru meniul Start.
 Partea de sus oferă acces rapid la locațiile în care sunt stocate fișierele. Este afișat numele
utilizatorului conectat împreună cu imaginea asociată și legături/meniuri către bibliotecile Documents,
Pictures și Music. Dacă se dă clic pe imaginea asociată contului se vor afișa setările contului. Alegând
numele de utilizator se vor afișa toate dosarele personale, cele asociate automat de Windows 7 cu un cont
utilizator. Acestea includ: Contacts, Desktop, Downloads, Favorites, Links, Saved Games și Searches,
sunt afișate deasemenea și dosarele Documents, Music, Pictures și Videos.
 Secțiunea de mijloc oferă acces la jocurile instalate odată cu Windows 7 (Games) și la
fereastra Computer, această fereastră afișează toate discurile conectate la calculator sau mapate din rețea.
Tot aici pot fi afișate meniul Favorites și link spre Network.
 Zona de jos oferă acces la instrumentele de administrare și management ale calculatorului.
Afișează legături spre Control Panel (panoul de control), cu ajutorul căruia se pot accesa toate setările
sistemului, Devices And Printers, Default Programs și Help And Support.
În partea de jos a panoului drept butonul Power și meniul Shutdown Options oferă opțiuni
referitoare la încheierea sesiunii de lucru.

2.5.1.1. Modificarea meniului Start

1. Clic-dreapta pe butonul Start și se alege opțiunea Properties. Se va
afișa caseta de dialog Taskbar And Start Menu Properties afișând eticheta
Start Menu. Se poate modifica acțiunea de efectuat la apăsarea butonului
Power și eliminarea listei de programe recente din meniul Start.

46
 2. Se dă clic pe butonul Customize. Se va afișa caseta de dialog Customize Start Menu.
3. Se dă clic pe butonul Use Default Settings în colțul stânga-jos pentru
afișarea setărilor implicite, apoi se derulează lista pentru a vedea modurile în
care se poate personaliza meniul Start. (majoritatea elementelor pot fi afișate
fie ca legături – implicit – fie ca meniuri sau se poate alege neafișarea lor –
Display as a link; Display as a menu; Don’t display this item)
4. În zona Start menu size, se poate schimba numărul programelor recente
ce se afișează și deasemenea numărul elementelor recente ce se afișează în
Jump Lists.

2.5.2. Bara de sarcini – Taskbar

Bara de sarcini este localizată inițial pe latura de jos a spațiului de lucru
Windows și, cel mai des, este folosită pentru comutarea între programe. De fiecare dată, când se deschide
un program sau o fereastră, în bara de sarcini apare un buton reprezentând acea fereastră. Pentru a activa
una dintre ferestre este de ajuns ca să apăsam butonul stâng al mouse-ului pe fereastra respectivă din bara
de sarcini și aceasta se va deschide. Când se închide o fereastră (atenție minimizarea unei ferestre nu
înseamnă că acea fereastră a fost închisă), butonul corespunzător din bara de sarcini dispare. În Windows
7 funcționalitățile barei de sarcini au fost semnificativ îmbunătățite. Dimensiunea implicită este dublă față
de barele de sarcini din versiunile anterioare ceea ce duce la vizualizări mai clare ale conținutului său.
Butonul Start se află, în continuare, în partea din stânga iar ora și data se află în partea din dreapta a barei
de sarcini. Însă tot ce apare între cele două elemente a suferit o transformare vizibilă:
Butonul Start Elemente fixate Zona de notificare Butonul Show Desktop

Pictograme
mari, grupare îmbunătățită, previzualizarea în ferestre cu miniaturi ceea ce face alegerea mai ușoară a
ferestrelor de utilizat, abilitatea de a muta butoanele, toate acestea contribuie la creșterea utilității acestui
element. Butonul Show Desktop (afișează ecranul) se află în capătul din dreapta al barei. Indicarea
acestuia face ca toate ferestrele deschise să devină transparente astfel încât ecranul să devină vizibil. Dând
clic pe acest buton toate ferestrele se vor minimiza (nu vor ocupa spațiu pe ecran); o nou clic reafișează
ferestrele minimizate.
În dreapta butonului Start, butoanele pentru a lansa Internet Explorer, Windows Explorer și
Windows Media Player sunt fixate pe bara de sarcini. Aproape orice acțiune care duce la afișarea unei
ferestre pe desktop va duce la adăugarea temporară (până la închiderea ferestrei respective) a unui buton
pe bara de sarcini. Aceste butoane, care în Windows 7 au o dimensiune mai mare, se identifică prin
pictograma programului respectiv. Dacă sunt deschise mai multe fișiere sau ferestre de același tip acestea
vor fi grupate (stacked – stivuite) sub un singur buton. Numărul de butoane care poate fi afișat pe o linie a
barei de sarcini depinde de rezoluția ecranului și dacă sunt afișate butoane mari sau mici. Când sunt mai
multe butoane decât bara de sarcini poate afișa, o bara de defilare se va afișa iar cu ajutorul acesteia se pot
vizualiza butoanele ascunse.
Indicarea unui buton de pe bara de sarcini afișează miniaturi (thumbnail) ale fiecărei ferestre
deschise de acel tip. Schimbarea ferestrei se poate face printr-un clic pe miniatura ce o reprezintă.
Indicarea unei miniaturi determină afișarea temporară a acelei ferestre. Indicarea unei miniaturi determină
și afișarea unui buton de închidere în colțul din dreapta-sus iar cu ajutorul acestuia o fereastră poate fi
închisă fără a o activa. Cu clic-dreapta pe un buton din bara de sarcini se afișează un meniu cu scurtături
spre fișierele utilizate și comenzi. Această listă diferă în funcție de elementul pe care-l reprezintă butonul
respectiv. Butoanele pot fi rearanjate prin tragere.

47
 Butonul cu ferestre grupate
Miniaturi
(thumbnails)

Zona de notificare (notification area) din partea dreaptă a barei de sarcini afișează informații
despre starea programelor, incluzându-le pe cele care rulează în background (programe rezidente) precum
și legături spre anumite comenzi
Afișarea pictogramelor ascunse
sistem. Unele din pictogramele Starea rețelei
de notificare sau pictograme
Starea difuzorului
sistem sunt implicit ascunse și se
poate alege ascunderea și altora Alertele Centrului de acțiuni
ce nu se dorește a fi monitorizate.

2.6. Fișiere, Dosare și Biblioteci (Files, Folders, Libraries)

Fișierele asociate programelor și instrumentelor, precum și fișierele create de utilizator pentru

păstrarea informațiilor sunt stocate într-o structură arborescentă de directori (dosare) pe discurile fixe dar
și pe orice alt dispozitiv de stocare (dischete, discuri optice sau memorii flash).
Fiecare director rădăcină și implicit unitatea respectivă se identifică printr-o literă urmată de
caracterul „:”. Unei unități de disc i se mai poate atribui la formatare sau oricând după o etichetă. Dacă
eticheta este atribuită, ea se va afișa întotdeauna înainte de numele unității de disc. De obicei prima
unitate de disc (fie ea unitate fizică, fie unitate logică) va fi identificată prin „C:” și ea va fi și unitatea pe
care este instalat sistemul de operare. „A:”, „B:” sunt rezervate unităților de disc flexibil, unități din ce în
mai puțin prezente în cazul calculatoarelor de generație nouă. Dacă Pcul are și alte discuri fixe, acestora li
se vor atribui secvențial următoarea literă, urmate apoi de unitățile optice și memoriile flash. Denumirile
de directori rădăcină rămase neutilizate pot fi atribuite unor directori mapați din rețea.
În Windows Explorer se poate afișa o colecție de fișiere și dosare din aceeași familie într-o
bibliotecă. Bibliotecile sunt dosare virtuale care nu sunt prezente din punct de vedere fizic pe disc dar
acestea afișează conținutul unor dosare multiple ca și cum fișierele au fost stocate împreună în aceeași
locație. Nivelul cel mai de sus al unei biblioteci afișează numit și rădăcină, afișează dosarele
reprezentative ale dosarelor incluse în bibliotecă. Biblioteca de documente afișează toate dosarele incluse
în dosarul personal Documents și dosarul public Documents al utilizatorului conectat precum și fișierele
și dosarele stocate în rădăcina acestor dosare.
Instalarea implicită de Windows 7 include patru biblioteci standard: Documents, Music, Pictures
și Videos. Fiecare dintre aceste biblioteci include directorul personal corespondent și deasemenea
directorul public corespondent. În plus față de bibliotecile standard se pot crea biblioteci personale care
poate conține și directori deja prezenți în alte biblioteci.

2.6.1. Tipuri de fișiere

Pe lângă împărțirea standard a fișierelor după tipul de informație pe care-l conțin, și anume fișiere
executabile, text, grafice, audio, video și baze de date, fișierele pot fi clasificate în două categorii de bază:
 Fișiere utilizate sau create de programe. Acestea includ fișierele executabile și bibliotecile
dinamice (DLLs – dynamic-link libraries). Unele din aceste fișiere pot fi ascunse (neafișate în
vizualizarea standard a unui dosar) pentru a fi protejate fața de modificări sau ștergeri accidentale.
 Fișiere create de utilizator. Acestea includ documente, foi de lucru, fișiere text, grafice,
prezentări, clipuri audio sau video și alte tipuri ce pot fi deschise, vizualizate și/sau modificate prin
utilizarea unuia sau mai multor programe.
Fișierele instalate odată cu instalarea unui program (pachet de programe) și cele ce și le creează
48
acel program (fie permanente, fie temporare) pentru buna sa funcționare sunt organizate în forma în care
programul respectiv așteaptă să le găsească, din acest motiv nu ar trebui să fie mutate sau șterse. Totuși
utilizatorul are controlul complet al organizării fișierelor proprii iar cunoașterea modului de administrare
a acestor fișiere este esențial pentru o utilizare eficientă a calculatorului.

2.6.2. Dosarele sistem

Odată cu instalarea sistemului de operare Windows 7 acesta creează trei dosare sistem:
 Program Files. Majoritatea programelor (inclusiv programele și instrumentele ce vin cu
Windows 7), în mod implicit, își instalează fișierele de care au nevoie în subdirectori ai directorului
Program Files. Totuși majoritatea programelor oferă utilizatorului posibilitatea de a alege instalarea într-o
altă locație, dar foarte rar există un motiv întemeiat pe această schimbare. După instalarea unui program
este indicat să nu se mute, redenumească sau șteargă fișierele respectiv dosarele acestuia, în caz contrar e
posibil ca programul să nu mai funcționeze, să nu funcționeze corect sau să nu poată fi dezinstalat.
 Dosarul utilizatorului. La prima conectare cu nou nume de utilizator, Windows 7 creează un
dosar cu același nume în dosarul Users (acest director aflându-se în rădăcina discului ce conține sistemul
de operare). Dosarul utilizatorului conține 12 subdosare numite și dosare personale. 11 sunt vizibile:
Contacts, Desktop, Documents, Downloads, Favorites, Links, Music, Pictures, Saved Games, Searches și
Videos iar celălalt: Appdata (director ce conține informații despre caracteristicile contului și ale unor
programe folosite) este ascuns. Odată cu utilizarea calculatorului sau cu personalizarea Windows 7 se
salvează informații și setări specifice profilului de utilizator în aceste dosare. Pentru afișarea dosarelor
personale se poate apăsa legătura cu numele utilizatorului din partea de sus a zonei din dreapta a meniului
Start.
În plus față de dosarele cu numele tuturor conturilor de utilizatori activi (utilizatorul activ este un
utilizator care s-a conectat cel puțin odată) pe calculatorul respectiv, dosarul Users conține deasemenea
un dosar Public al cărui conținut este accesibil oricărui utilizator conectat. Dosarul Public conține nouă
subdirectori. Șase dintre ei sunt vizibili: Documents, Downloads, Music, Pictures, Recorded TV și
Videos, ceilalți 3: Desktop, Favorites și Library sunt ascunși și conțin informații referitoare la setările
comune ale tuturor conturilor utilizator ale Pcului. Fișierele ce se doresc a fi făcute disponibile tuturor
celor care se conectează în calculator pot fi stocate în aceste dosare. Pentru a fi clar diferențiate dosarele
personale față de cele publice Windows 7 referă dosarele personale cu My Documents, My Music, My
Pictures și My Videos iar cele publice cu Public Documents, Public Music, Public Pictures și Public
Videos. Bibliotecile implicite Documents, Music, Pictures, and Videos includ atât dosarele personale cât
și cele publice.
 Windows. Majoritatea fișierelor sistem critice sunt stocate în acest director și subdirectorii
săi de orice nivel. Acest director cât și subdirectorii săi pot fi vizualizați dar nu este indicat să se aducă
modificări; în majoritatea cazurilor Windows 7 nu permite accesul sau modificări asupra acestor fișiere și
directori. Utilizatorii obișnuiți nu vor avea, probabil, niciodată nevoie de a accesa vreun obiect din
directorul Windows.

2.7. Fereastra dosarului (Windows Explorer)

Gestionarea fișierelor constă în organizarea fișierelor și a dosarelor și urmărirea locului în care
sunt stocate acestea, astfel încât informațiile să fie ușor de localizat și de folosit. Un dosar (folder –
director) este un container pentru stocarea programelor și a fișierelor, asemănător cu un dosar real dintr-
un birou. Ca și în cazul dosarelor dintr-un birou, folosirea unor fișiere prost organizate seamănă cu
căutarea proverbialului ac în carul de fân – căutarea informațiilor de care aveți nevoie într-o mulțime de
fișiere irelevante, prost denumite sau învechite este o operație frustrantă și consumatoare de timp.
Windows vă permite să organizați dosarele și fișierele într-o ierarhie de fișiere, la fel cum organizați
documentele pe hârtie. Așa cum un fișet dintr-un birou conține mai multe dosare, fiecare conținând
documente înrudite, cu pereți despărțitori între diferitele categorii de dosare, ierarhia de fișiere din
Windows vă permite să organizați fișierele în dosare, apoi să plasați dosarele în alte dosare. Pe poziția cea
mai de sus a ierarhiei se află unitatea de disc sau dosarul principal (director rădăcină). Unitatea de disc
sau dosarul principal conține câteva fișiere sau dosare, iar fiecare dosar conține fișierele sau dosarele
înrudite
Folosind instrumentele de gestionare a fișierelor, salvați fișierele în dosare, cu nume care permit
49
identificarea facilă, creați rapid și ușor noi dosare pentru reorganizarea informațiilor, ștergeți fișiere și
dosare de care nu mai aveți nevoie, căutați un fișier pe care nu mai știți unde l-ați salvat, creați scurtături
către fișiere și dosare pentru accesul rapid și ușor sau comprimați fișiere și dosare, pentru a economisi
spațiul de stocare.
În Windows
Butoane de navigare Bara de titlu Bara de adrese Bara de instrumente Caseta de
Explorer (programul căutare
utilizat pentru manage-
mentul discurilor) fiecare
fereastră afișează două
elemente importante:
bara de titlu și bara de
instrumente; fiecare
dintre aceste elemente poate fi ascuns.
Bara de titlu conține următoarele instrumente pentru parcurgerea structurii arborescente și pentru
localizarea informației:
 Butoane de navigare. Butoanele Back (înapoi) și Forward (înainte) comută între conținutul
vizualizat anterior. A nu se face confuzie cu butonul Up existent în versiunile vechi de Windows Explorer
cu ajutorul căruia se urca în structura arborescentă. Butonul Recent Pages (săgeată din dreapta butonului
Forward) afișează o listă a directorilor deja vizualizați; se poate trece la vizualizarea oricărui director din
listă prin clic pe numele său.
 Address bar (bara de adrese). Începând din stânga cu iconul reprezentând tipul de obiect,
bara de adrese afișează calea începând de la unul din grupurile principale de navigație (Computer, Control
Panel, Homegroup, Libraries, Network, Recycle Bin sau dosarul utilizatorului curent) până la dosarul a
cărui conținut este afișat în fereastră (directorul curent).
 Dacă întreaga cale nu încape în bara de adrese, lângă iconul dosarului se afișează
simbolul „«”.
 Clic pe săgeată sau pe simbolul „«” de lângă iconul directorului se afișează un meniu cu
cele mai comune dispozitive de stocare.
 Clic pe pictograma dosarului se afișează specificatorul complet al directorului curent.
 Clic pe săgeata ce apare după numele unui dosar se afișează o listă cu subdosarele și
anumite dosare de nivel ridicat. Se poate schimba directorul curent alegând altul din listă.
 Search box (caseta de căutare). Cu ajutorul acestei casete se pot căuta caractere, cuvinte sau
fraze care apar în numele sau conținutul unui fișier din PC.
Spre deosebire de bara de titlu, bara de instrumente poate fi diferită pe baza conținutului dosarului
afișat în fereastră. Butoanele de pe bara de instrumente reprezintă comenzi specifice contextului pentru
lucrul cu dosarul și conținutul acestuia. Când mai multe butoane sunt disponibile decât se pot afișa în bara
de instrumente, caracterul „»” este afișat la capătul din dreapta al barei. Cu un clic pe butonul respectiv se
va afișa o listă cu alte comenzi.
În plus, față de bara de titlu și cea de instrumente, forma ferestrei poate afișa alte componente
standard și opționale. linia de panoul de navigare panoul de bibliotecă
Următoarele componente meniuri
sunt disponibile pentru
fiecare fereastră dosar:
 Menu bar (linia
de meniuri). Dacă se preferă
gestionarea afișării de
conținut prin alegerea
comenzilor din meniuri mai
mult decât utilizarea
butoanelor de pe bara de
instrumente se poate afișa
linia de meniuri tradițională
între bara de titlu și bara de
instrumente. Linia de
50
 panoul de detalii zona de lucru panoul de previzualizare

meniuri nu este afișată în mod implicit. Pentru a o afișa ascunde se apasă butonul Organize apoi se alege
opțiunea Layout și din meniul afișat se alege Menu bar.
 Navigation pane (panoul de navigare). Acest panou vertical este afișat în mod implicit în
partea stângă a ferestrei. Se afișează structura arborescentă de directori a calculatorului și deasemenea
structura oricărei rețele disponibile, organizată în cinci grupuri: Favorites, Libraries, Homegroup,
Computer și Network. Se poate vizualiza conținutul oricărui director de pe discurile calculatorului sau din
rețea cu un clic, în acest panou, pe directorul respectiv.
 Pentru a afișa în panou subdirectorii unui director se indică panoul și apoi se dă clic pe
săgeata albă din fața acelui director.
 Pentru a ascunde structura unui director se dă clic pe săgeata neagră din stânga acestuia.
Se poate ascunde sau redimensiona panoul pentru a oferii spațiu de lucru suplimentar.
 Content pane (zona de lucru). Aceasta zonă principală afișează conținutul dosarului selectat
în liste de diferite tipuri de pictograme. Această zonă nu poate fi ascunsă.
 Details pane (Panoul detalii). Acest panou este afișat implicit în partea de jos a ferestrei.
Afișează informații despre fișierul sau dosarul selectat. Panoul poate fi redimensionat sau ascuns.
 Preview pane (panoul de previzualizare). Acest panou nu este afișat în mod implicit, la
afișare va fi în partea dreaptă a ferestrei. În acest panou se va afișa în miniatură fișierul sau o secvență a
fișierului selectat din zona de lucru.

2.7.1. Selectarea obiectelor

Selectarea obiectelor (în special fișierele și directorii – și nu numai, se va observa că în majoritatea
programelor selecția se face pe baza principiilor enumerate mai jos) pot fi selectate după cum urmează:
 selectarea unui obiect – clic pe acel obiect;
 selectarea obiectelor adiacente – prin tragerea unui chenar imaginar deasupra lor;
 selectarea obiectelor consecutive – se selectează primul obiect din lista ce se dorește a fi
selectată se apasă și se ține apăsată tasta SHIFT și se dă clic pe ultimul obiect din listă după care se
eliberează tasta SHIFT;
 selectarea aleatorie – se selectează primul obiect din lista ce se dorește a fi selectată se
apasă și se ține apăsată tasta CTRL și se dă clic pe rând pe celelalte obiecte ce se dorește a fi selectate;
 selectarea totală – se alege opțiunea Select All din meniul Edit dacă există sau combinația
de taste Ctrl-A.

2.7.2. Schimbarea și aranjarea modului de vizualizare a fișierelor și dosarelor

Puteți afișa fișierele și dosarele în diferite moduri, în funcție de ceea ce vreți să vedeți și să faceți.
Atunci când afișați fișierele și dosarele în vizualizarea detaliată (Details), apare o listă prestabilită cu
informații despre fișiere și dosare, cuprinzând numele, dimensiunea, tipul și data ultimei modificări. Dacă
lista prestabilită de detalii nu vă furnizează informațiile de care aveți nevoie, puteți să adăugați sau să
ștergeți diferite tipuri de informații în vizualizarea detaliată. Dacă vreți să schimbați modul în care
Windows Explorer sortează fișierele și dosarele, puteți folosi butoanele indicatoare ale coloanelor din
panoul din dreapta vizualizării Details. Dacă executați clic pe butonul indicator al unei coloane, cum ar fi
Name, Size, Type sau Date Modified, din vizualizarea detaliată, fișierele și dosarele sunt sortate în funcție
de informațiile afișate în coloana respectivă.

2.7.2.1. Schimbați detaliile afișate pentru fișiere

1. Deschideți dosarul pentru care vreți să faceți modificările.
2. Executați clic pe meniul View, apoi pe comanda Choose Details (se poate da și clic dreapta pe
antetul coloanelor).
3. Selectați casetele de validare pentru informațiile pe care vreți să le afișați și ștergeți-le pentru
cele pe care nu vreți să le afișați.
4. Executați clic pe butoanele Move Up și Move Down pentru a schimba ordinea de afișare a
informațiilor selectate.
5. Executați clic pe butoanele Show și Hide pentru afișarea sau ascunderea informațiilor
selectate.

51
 6. Specificați dimensiunea coloanelor (în pixeli) pentru informațiile selectate.
7. Executați clic pe butonul OK.
CÂȘTIGAȚI TIMP Executați clic cu butonul din dreapta pe titlul unei coloane vizualizarea detaliată,
apoi executați clic pe detaliile pe care vreți să le afișați sau să le ascundeți.
Dacă nu știați... Afișarea a trei puncte arată că informațiile nu sunt afișate complet. Pentru a afișa
informațiile, trageți de marginea butonului indicator al coloanei, pentru a redimensiona coloana.

2.7.2.2. Aranjarea fișierelor și dosarelor

După ce selectați o vizualizare pentru afișarea fișierelor și dosarelor, puteți schimba modul în care
sunt sortate fișierele și dosarele individuale folosind alte opțiuni Arrange Icons din meniul View. Puteți
sorta fișierele după nume, dimensiune, tip de fișier sau dată. După ce le sortați, puteți afișa lista sortată pe
grupuri, în funcție de vizualizare. De exemplu, atunci când sortați fișierele după nume și le aranjați pe
grupuri, fișierele sunt grupate pe litere.
Aranjarea articolelor dintr-o fereastră:
1. Deschideți dosarul sau discul în care vreți să aranjați pictogramele.
2. Executați clic pe meniul View și indicați submeniul Arrange Icons By.
3. Executați clic pe o opțiune de sortare a fișierelor: Name, Size, Type sau Modified.
4. Se execută clic pe meniul View, indicați submeniul Arrange lcons By și selectați o opțiune de
aranjare:
 Show In Groups (Afișează pe grupuri)
 Auto Arrange (Aranjare automată)
 Align To Grid (Aliniere la grilă)
Dacă nu știați... Nu toate opțiunile sunt disponibile pentru toate vizualizările. Submeniul Arrange
Icons By se modifică în funcție de vizualizarea curentă.

2.7.3. Operații cu fișiere și dosare

a) Operația de copiere:
- se transformă în director (folder) curent directorul în care este fișierul de copiat (deschiderea
directorului sursă);
- se alege opțiunea: Edit Copy sau cu clic dreapta pe selecție se alege opțiunea Copy sau se
folosește combinația de taste Ctrl-C;
- se transformă în director curent directorul în care se dorește copierea (deschiderea directorului
destinație);
- se alege opțiunea: Edit  Paste sau cu clic dreapta se alege opțiunea Paste sau se folosește
combinația de taste Ctrl-V.
b) Copierea rapidă a fișierelor:
- se deschide directorul sursă și se selectează fișierul, fișierele de copiat;
- se alege opțiunea: File  Send To sau clic dreapta pe selecție și se alege Send To și apoi:
- Desktop – pentru a crea o scurtătură pe ecran;
- Mail Recipient – pentru a atașa fișierul unui mesaj e-mail;
- 3½ Floppy (A:) – pentru a copia fișierul pe discul flexibil;
- DVD-RAM Drive – pentru a copia fișierul pe un disc optic.
c) Copierea, mutarea sau crearea unei scurtături rapid:
- se transformă în director curent directorul sursă;
- se afișează în zona din stânga directorul destinație;
- se trage fișierul respectiv directorul din zona din dreapta peste directorul destinație folosind
butonul din dreapta, se va afișa un meniu cu următoarele opțiuni:
- Copy Here – se va efectua copierea;
- Move Here – se va efectua mutarea;
- Create Shortcuts Here – se va crea o scurtătură;
- Cancel – se renunță operația începută.
d) Operația de mutare:
- se transformă în director (folder) curent directorul în care este fișierul de mutat (deschiderea
directorului sursă);
52
 - se alege opțiunea: Edit  Cut (sau cu clic dreapta se alege opțiunea Cut);
- se transformă în director curent directorul în care se dorește mutarea (deschiderea directorului
destinație);
- se alege opțiunea: Edit  Paste (sau cu clic dreapta se alege opțiunea Paste).
e) Redenumirea:
- se selectează fișierul sau directorul de redenumit;
- se alege opțiunea: File  Rename sau cu clic dreapta se alege opțiunea Rename sau se dau două
clicuri pe obiectul respectiv.
- se introduce noul nume;
- se apasă tasta Enter sau clic pe un alt obiect.
f) Operația de ștergere:
- se selectează fișierul, fișierele și/sau dosarele;
- se alege opțiunea: File  Delete (sau cu clic dreapta se alege opțiunea Delete).
Fișierele șterse se depun în directorul numit Recycle Bin. De aici fișierele pot fi restaurate cu
comanda Restore (restaurare) sau pot fi șterse definitiv cu comanda Delete sau Empty Recycle Bin
(Golirea coșului de reciclare) (comenzile se găsesc în meniul File sau în meniul care se afișează la
executarea unui clic dreapta pe un anumit fișier atât timp este deschis directorul Recycle Bin).
g) Crearea unui nou director, dosar (“folder”). Se transformă în director curent directorul în care
se dorește crearea unui nou director și se alege comanda: File  New  Folder. Se introduce numele
noului dosar și se apasă tasta <Enter> sau se dă clic pe un alt obiect.
h) Crearea unei scurtături pe desktop. Se marchează unitatea, directorul, subdirectorul sau fișierul
pentru care se dorește „scurtătura”. Se alege opțiunea: File  Create Shortcut sau se apasă butonul
dreapta al mouse-ului și se alege opțiunea Create Shortcut. Apoi se trage scurtătura din fereastra dată
direct pe desktop.

2.7.4. Găsirea informației dorite (Windows Search)

Progresele recente alte tehnologiilor de căutare în online sau în calculator au făcut ca localizarea
aproape instantanee să fie o obișnuință spre deosebire de căutările ce se efectuau în trecut. Tehnologia
Windows Search implementată în Windows 7 este deosebită. Dacă capabilitățile de căutare în Windows
Vista erau considerate ca fiind unele din cele mai performante noutăți introduse, motorul de căutare din
Windows 7 este mult mai bun.
Utilizând Windows Search se pot găsi programe, documente,
mesaje sau atașamente ale mesajelor aproape instantaneu. Nu trebuie
știut numele exact sau locația obiectului de căutat, introducerea unor
caractere, a unui cuvânt sau a unei fraze în caseta Search a meniului
Start duce la afișarea unei liste de obiecte care se potrivesc, organizate
pe categorii. Clic pe o numele categoriei pentru a se afișa o listă cu
toate rezultatele în acea categorie.
Cum reușește Windows search să găsească obiecte așa repede?
Prin gestionarea unui index de cuvinte cheie din, sau asociate cu
fișierele stocate în calculator, numele programelor, sarcini obișnuite,
numele fișierelor sau conținutul acestora (când este posibil – deobicei în
cazul fișierelor ce conțin informație caracter), e –mailuri, pagini web și
alte fișiere cu date.
Dacă o simplă căutare utilizând caseta Search din meniul Start sau caseta Search din Windows
Explorer nu localizează elementul căutat, se poate efectua căutări avansate în dosarul Search Results.
Criteriile de căutare pot include data creării, dimensiunea, porțiuni ale numelui, autorul și orice etichete
introduse ca proprietăți ale fișierului.
Se pot salva parametrii căutărilor astfel încât să se afișeze rezultate actualizate ale căutării în orice
moment. Căutările salvate sunt adăugate în grupul Favorites din Windows Explorer și sunt disponibile din
dosarul personal Searches.

2.7.5. Crearea fișierelor text

- se transformă în director curent directorul în care se dorește crearea unui fișier text;

53
 - se alege opțiunea: File  New  Text Document sau clic dreapta în zona de lucru și se alege
New  Text Document;
- se introduce numele și eventual extensia fișierului;
- se apasă tasta Enter sau clic pe un alt obiect.
- pentru introducerea conținutului (textului) în fișier se execută dublu clic pe fișierul respectiv.
Se va deschide un program de gestionare a fișierelor text – în mod implicit sistemele de operare Windows
oferă programul Notepad.

2.8. Control Panel (personalizarea sistemului Windows 7)

Control Panel (panoul de control) este locul de unde se pot administra toate aspectele sistemului
de operare Windows 7: cum arată, cum funcționează, cum comunică și așa mai departe. La deschiderea
panoului de control se afișează o formă unică a programului Windows Explorer; butonul de pe bara de
sarcini care reprezintă Control Panel și deasemenea diferitele ferestre de Control Panel care se afișează pe
bara de sarcini se vor afișa independent de butonul ce reprezintă Windows Explorer.

2.8.1. Vizualizarea ferestrei Control Panel

În Windows Vista și Windows XP, Control Panel oferă două vizualizări: Category view
(vizualizarea pe categorii) și Classic view (vizualizarea clasică). Pentru a ajuta utilizatorul să găsească
elementul dorit din panoul de control, vizualizarea pe categorii descrie sarcinile ce s-ar dori să se
efectueze. Vizualizarea clasică oferă acces direct la toate elementele panoului de control și afișează
imaginea introdusă de panoul de control al sistemului de operare Windows 2000 (în Classic view trebuie
știut sau să ghicit elementul de folosit).
În Windows 7 se poate alege dintre cele trei
variante ale panoului de control: Category view
(vizualizarea pe categorii), Large Icons view
(vizualizarea cu iconuri mari) și Small Icons view
(vizualizarea cu iconuri mici). Vizualizarea implicită
este cea pe categorii, în această vizualizare
elementele panoului de control sunt împărțite în 8
categorii după cum se vede în imaginea alăturată.
Cele mai importante sarcini ale fiecărei categorii sunt
afișate sub numele categoriei respective astfel încât să se poată ajunge direct la fereastra sau caseta de
dialog de care este nevoie pentru efectuarea sarcinii dorite. Alternativ, se poate căuta într-o categorie
fereastra, caseta de dialog și sarcinile legate de acea categorie.

Categorii Subcategorii Sarcini

54
 Cu un clic pe o subcategorie într-o categorie a panoului de control se va deschide fereastra acelui
element; cu un clic pe o sarcină se va afișa zona specifică acelei sarcini din cele disponibile pentru
întreaga subcategorie.
Din panoul de control se pot accesa mai mult de 40 controale individuale (acest număr este
influențat și de instalarea unor dispozitive sau
programe) – ferestre și casete de dialog – cu care se
pot administra aspecte specifice ale calculatorului și
sistemului de operare. Alegând una din opțiunile
Small Icons sau Large Icons din lista View By se va
afișa fereastra All Control Panel Items (toate
elementele panoului de control) cu legături spre toate
opțiunile disponibile. În ambele vizualizări sunt afișate următoarele opțiuni, acestea fiind comune tuturor
variantelor de Windows 7:

*Action Center *Network and Sharing Center

*Administrative Tools *Notification Area Icons
*AutoPlay *Parental Controls
*Backup and Restore *Performance Information and Tools
*BitLocker Drive Encryption *Personalization
*Color Management *Phone and Modem
*Credential Manager *Power Options
*Date and Time *Programs and Features
*Default Programs *Recovery
*Desktop Gadgets *Region and Language
*Device Manager *RemoteApp and Desktop Connections
*Devices and Printers *Sound
*Display *Speech Recognition
*Ease of Access Center *Sync Center
*Folder Options *System
*Fonts *Taskbar and Start Menu
*Getting Started *Troubleshooting
*HomeGroup *User Accounts
*Indexing Options *Windows CardSpace
*Internet Options *Windows Defender
*Keyboard *Windows Firewall
*Location and Other Sensors *Windows Update
*Mouse
Pot fi disponibile și alte opțiuni, incluzând contoale cu care se gestionează componente hardware
sau programe software. Vizualizarea curentă a panoului de control își va păstra efectul până la alegerea
unei alte vizualizări, chiar și după deconectare sau repornirea sistemului.

2.8.2. Alte modalități de a deschide elemente ale panoului de control

Odată cu dobândirea de experiență în utilizarea Windows 7, se vor cunoaște opțiunile necesare în
administrarea unor sarcini comune. Aceste opțiuni se pot accesa și în alte moduri decât navigarea printre
categoriile panoului de control, cum ar fi:
când nu suntem siguri despre numele unui element din panoul de control se poate naviga
prin lista cu toate elementele (All Control Panel Items) pentru localizarea celui
dorit. Pentru a afișa individual toate elementele panoului de control se alege din
partea dreapta sus a ferestrei Control panel, din lista View By, opțiunea Large
Icons sau Small Icons. Pentru revenirea
la vizualizarea pe categorii se alege
opțiunea Category din lista View By.
 când se știe doar o
parte din denumirea opțiunii dorite din
55
Control Panel se poate localiza prin introducerea cuvântului cheie în caseta Search din partea dreaptă a
barei de titlu a ferestrei Control Panel. Introducând o parte a numelui în caseta Search se afișează
elementele care se potrivesc cu datele introduse astfel încât se poate alege elementul dorit.
cea mai simplă metodă de a deschide un element din Control Panel este direct din meniul
Start prin tipărirea unei părți a numelui elementului în caseta Search din meniul Start. Odată cu
introducerea caracterelor, meniul Start afișează o listă, pe categorii, cu elementele care se potrivesc, prima
categorie afișată fiind cu opțiuni din Control Panel, dacă există elemente din panoul de control care se
potrivesc cu cuvintele cheie căutate.

2.8.3. Controlul contului utilizator

User Account Control (UAC) – controlul contului utilizator – este un element de securitate
introdus pentru prima dată de sistemul Windows Vista. Intenția acestuia este de a permite utilizatorului
conectarea și operarea calculatorului cu standard al contului utilizator mult mai sigur. Când se dorește
efectuarea unei operații ce poate avea un risc ridicat de securitate, UAC cere, pentru validare,
introducerea unei parole a unui cont de administrator înainte de executarea operațiile dorite. Acest sistem
oferă nivel de securitate mult crescut, mai ales în cazul calculatoarelor care nu sunt protejate ca și parte a
unui domeniu de rețea.
Calculatorul (sistemul de operare) răspunde diferit comenzilor marcate cu iconul de securitate,
depinzând de modul în care este conectat utilizatorul curent, cu un cont administrator sau un cont
utilizator standard și deasemenea depinde de nivelul de securitate curent al
UAC.
Când UAC este pornit (așa cum este în mod implicit) alegând o
opțiune pentru care este nevoie de aprobare de administrator se deschide
caseta de dialog UAC. Dacă utilizatorul conectat are drepturi de
administrator, Windows 7 cere doar luarea la cunoștință a riscului fără a fi
necesară introducerea parolei. Pentru a continua cu operația restricționată:
dacă este conectat un utilizator standard, se dă clic pe un
cont de administrator, se introduce parola asociată acelui cont și se apasă butonul Yes.
dacă este conectat un administrator se apasă butonul Yes.

2.8.4. Modificarea elementelor vizuale

Apariția meniului Start, bara de sarcini, programe, ferestre, casete de dialog și alte elemente pe
ecran (elemente ce compun interfața utilizator) este determinată prin tema curentă și elementele acesteia.
Elementele temei implicite Windows 7 includ fundalul desktopului numit Harmony, o scemă de culori
sky-blue, rame ale ferestrelor transparente și un set de sunete asociate cu evenimentele sau acțiunile
calculatorului. Se poate alege o altă temă, să se descarce o temă sau să se creeze una proprie.
Elementele fiecărei teme sunt controlate printr-o varietate de setări care pot fi modificate pentru a
urmării nevoile și preferințele. Deasemenea se pot modifica alte aspecte ale interfeței utilizator, cum ar fi
ce se întâmplă dacă calculatorul nu este folosit pentru o perioadă de timp și mărimea spațiului ocupat de
elementele afișate pe ecran. Deși asemenea modificări pot părea doar cosmetice, un management
corespunzător a mediului de lucru desktop poate să contribuie foarte mult asupra eficienței. Merită puțin
timp pentru a explora opțiunile pentru a personaliza fiecare element al aspectului calculatorului și al
funcționalității astfel încât eficiența utilizatorului să crească.

2.8.4.1. Aplicarea unei teme standard

Se poate foarte ușor modifica aspectul interfeței Windows 7 prin aplicarea diferitelor teme.
Fiecare temă poate include următoarele patru elemente:
 un fundal al ecranului care poate fi o imagine sau o culoare.
 o schemă de culori ce influențează ramele ferestrei, meniul
Start și bara de sarcini.
 sunete ce sunt asociate cu acțiuni specifice.
 un screen saver ce pornește după o perioadă de inactivitate.
Windows 7 este dotat cu un set standard de teme Aero ce includ

56
următoarele:
 Windows 7.
 teme ce includ fundaluri grafice cum ar fi Architecture, Characters, Landscapes, Nature și
Scenes.
 teme relevante diferitelor regiuni ale globului.
În plus Windows 7 include două teme de bază create pentru calculatoare ce nu suportă graficele
Aero și patru teme de contrast ridicat pentru persoane ce au nevoie de ajutor
pentru a vedea informațiile de pe ecran.
Numărul de teme se poate suplimenta prin descărcarea de teme sau
elemente ale acestora din Internet. Producătorii de calculatoare cel mai
adesea oferă teme suplimentare ce se referă la informații despre brand. La
achiziționarea unui calculator cu sistemul de operare oferit de producător
tema implicită poate fi una proprie a producătorului.
În versiunile anterioare de Windows, fiecare temă includea doar un singur fundal de ecran. În
Windows 7, o temă poate include mai multe fundaluri care sunt afișate secvențial.

2.8.4.2. Aplicarea unui Screen Saver

Screen Saver-ele sunt ecrane negre sau imagini în mișcare ce sunt afișate pe monitor după o
anumită perioada de inactivitate. Până acum ceva timp Screen Saver-ele erau utilizate pentru a preveni
„imprimarea” permanentă a monitorului cu o imagine statică ce rămâne pe ecran pentru prea mult timp.
Monitoarele moderne nu sunt afectate de acest gen de stricăciuni, dar totuși poate fi utilizat un screen
saver pentru următoarele motive:
 se ascund informațiile de pe ecran când utilizatorul nu este la calculator.
 se personalizează zona de lucru.
Implicit, temele ce vin cu Windows 7 nu includ screen saver-e. Totuși, se poate personaliza orice
temă prin adăugarea unuia dintre cele din Windows 7 sau descărcate din Internet. Pentru toate screen
server-ele se poate previzualiza efectul, seta intervalul de inactivitate înainte de care va fi afișat și să se
specifice dacă parola trebuie introdusă pentru a debloca accesul la desktop. Pentru unele screen server-e
se pot seta opțiuni cum ar fi dimensiunea, modelul mișcării sau stilul.
Pentru modificări ale setărilor Screen Saver-ului se afișează fereastra Appearance And
Personalization din panoul de control și apoi se urmează următoarele etape:
1. În fereastra Appearance And Personalization sub Personalization
se dă clic pe Change screen saver, se va afișa caseta de dialog Screen
Saver Settings:
2. Din lista Screen saver se alege saver-ul dorit, în zona examinare se
va afișa o exemplificare a acestuia sau se poate folosi butonul Preview
pentru a se previzualiza. Pentru revenire e suficient să se miște mouse-ul.
3. Unele Screen saver-e pot fi particularizate, de ex. daca se alege 3D
Text se poate apăsa butonul Settings. Se va afișa caseta de dialog 3D text
Settings în care se poate
introduce un text propriu și
diferite alte setări ale afișării
screen saver-ului (Dacă
echipamentul nu suportă tehnologia Aero, e posibil ca acest
screen saver să nu fie disponibil).
4. În caseta Custom Text se poate introduce textul dorit
pentru a fi afișa de screen saver, se pot face și alte setări
referitoare la setul de caractere folosit sau rotația textului, etc.,
apoi se apasă butonul OK. Pentru previzualizare se apasă
butonul Preview.
5. Dacă se alege opțiunea Photos din lista Screen saver se va afișa un slide show cu pozele din
directorul Pictures (în mod implicit) sau din orice alt director ce poate fi ales utilizând butonul Settings.
6. Dacă se bifează opțiunea On Resume, Display Logon Screen la revenirea din Screen saver se va
solicita parola utilizatorului curent.
57
 7. În caseta Wait se poate introduce valoarea intervalului de inactivitate după care să se afișeze
screen saver-ul.

2.8.4.3. Rezoluția afișată

La achiziționarea unui monitor unul dintre cele mai importante elemente luate în considerare este
dimensiunea (zona de afișare, care este măsurată pe diagonală și exprimată în inch). La fel de importantă
ca și dimensiunea fizică este și rezoluția ecranului pe care monitorul o suportă, aceasta este măsurată în
pixeli și este exprimată ca și numărul de puncte pe orizontală respectiv pe verticală. Fiecare pixel poate
afișa o culoare; în funcție de rezoluția ecranului, imaginea afișată poate fi alcătuită din 500.000 până la
câteva milioane de puncte colorate.
Când PC-urile au devenit accesibile, majoritatea monitoarelor erau capabile să afișeze 640 pixeli
pe orizontală și 480 pixeli pe verticală (o rezoluție de 640×480). Acum majoritatea monitoarelor au
rezoluție de aproximativ 1024×768 iar cele mai performante pot ajunge la 2560×1600 sau poate chiar mai
mari. De fapt, cu cât rezoluția crește, dimensiunea fiecărui punct descrește, atunci mai multă informație
poate fi afișată în aceeași zonă de afișare, însă aceasta se va afișa mai mică.
Rezoluția maximă este fie rezoluția maximă suportată de monitor, fie rezoluția maximă suportată
de placa video instalată, oricare dintre acestea este mai mică. Majoritatea sistemelor oferă posibilitatea de
a alege dintre cel puțin două rezoluții, dar în
majoritatea cazurilor alegerea se poate face din mult
mai multe posibilități.
Multe monitoare sau calculatoarele portabile
au ecran lat și afișează informații la rezoluții de
1280×720 cu intenția de a îmbunătății afișarea pe
ecran a filmelor prin utilizarea raportului de aspect
corect.
Pentru a modifica rezoluția se parcurg
următorii pași:
1. Se deschide Control Panel și din categoria
Appearance and Personalization se alege Adjust
screen resolution. Se va deschide fereastra Screen Resolution (se mai poate deschide această fereastră
direct, alegând opțiunea Screen Resolution din meniul care se afișează dând clic-dreapta pe desktop).
Dacă calculatorul are mai mult de un monitor instalat se selectează monitorul a cărui setări se doresc a fi
modificate înainte de a trece la pasul următor. Se poate determina despre care monitor este vorba prin
apăsarea butonului Identify. Un număr de dimensiuni mari, corespunzător numărului afișat pe pictograma
din panoul de previzualizare, clipește pe fiecare monitor.
2. Se dă click pe săgeata Resolution pentru a se afișa derulatorul acesteia, trăgând de acesta se poate
alege rezoluția dorită.
3. Pentru a se aplica modificările fără a închide fereastra se apasă butonul Apply.
4. Se va afișa caseta Display Settings, care oferă utilizatorului 15 secunde pentru a se hotărî dacă
păstrează setările alese (Keep changes) sau renunță la ele (Revert).

2.8.5. Stabilirea datei și a orei

Data și ora specificate în Control Panel sunt afișate în colțul din
dreapta jos al barei de sarcini. Programele folosesc data și ora pentru a
stabili când au fost create și modificate fișierele. Se poate seta data și ora
sistemului manual sau dacă calculatorul are conexiune la Internet se poate
sincroniza data și ora sistemului cu un server de timp. Pentru a face
modificări de dată sau timp se alege opțiunea Date and Time din Control
panel, se va afișa caseta de dialog Date and
time:
1. Se alege opțiunea Change date and
time, se va afișa caseta Date and time Settings.
2. Se poate schimba data curentă selectând
luna și anul prin folosirea săgeților stânga-dreapta din calendar și apoi ziua
58
dorită prin clic pe numărul respectiv. În caseta Time se poate introduce sau selecta ora dorită.
3. În regiuni ale lumii se folosesc diferite formate de dată și oră.
Prin clic pe legătura Change Calendar Settings se va afișa eticheta Date
a casetei de dialog Customize Format de unde se poate specifica
formatul de data respectiv de timp dorit.
4. Se dă clic pe OK pentru a închide caseta de dialog Date and Time
Settings.
5. Din caseta Date and Time se alege eticheta Internet Time.
Se va afișa setarea curentă pentru sincronizare.
6. Pentru modificări privind sincronizarea se dă clic pe butonul Change settings. Se va afișa caseta
Internet Time Settings. Sincronizarea se poate face în orice moment alegând serverul de timp și clic pe
butonul Update Now.
7. Clic OK pentru a se închide caseta de dialog Internet Time Settings.
8. Utilizând eticheta Additional Clocks se pot afișa unul sau două ceasuri adiționale în bara de
sarcini chiar din fuse orare diferite.

2.9. Rețele de calculatoare

2.9.1. Generalități
Imediat după crearea companiei Microsoft, Bill Gates prevedea un viitor cu „a computer on every
desk and in every home” (un calculator pe fiecare birou, în fiecare casă). Azi lumea aproape că nu poate
funcționa fără calculatoare, acestea dând posibilitatea multora să devină oameni de succes, să dezvolte
afaceri mici dar cu o prezență largă pe piața sau pentru mărirea productivității chiar și prin munca de
acasă sau din orice alt loc unde există un calculator. De aceea nu este neobișnuit ca într-o casă să existe 2-
3 sau chiar mai multe calculatoare.
Două sau mai multe calculatoare pot să facă schimb de date între ele prin două modalități:
o Off line – schimbul de date realizându-se prin intermediul diferitelor tipuri de discuri;
o On line – schimbul de date realizându-se prin intermediul unui cablu electric sau linii de
comunicație.
 O rețea se formează atunci când mai multe PC sunt interconectate astfel încât să poată comunica
între ele.
Dacă rețeaua este compusă din PCuri aflate în același loc este numită rețea locală (LAN – Local
Area Network). Acestea sunt calculatoare care de obicei se afla în același departament, secție de lucru sau
sediu de firmă. O rețea locală a unei firme mai poate fi denumită intranet, pentru a face distincția de
internet. Accesul la intranet este în general limitat la angajații unei firme. Informațiile existente în intranet
sunt informații ale firmei, și deci intră din punct de vedere juridic și organizatoric sub incidența secretului
de serviciu.
În cazul în care calculatoarele sunt răspândite pe o arie mult mai mare, rețeaua este numită rețea
de mari dimensiuni (WAN – Wide Area Network). Aceste rețele pot fi alcătuite din calculatoare aflate în
orașe sau chiar țări diferite. În majoritatea cazurilor rețele extinse sunt alcătuite din grupuri de rețele
locale.
Pentru a configura o rețea din mai multe calculatoare, trebuie să instalați câte un adaptor de rețea
(plăci cu interfață de rețea – ethernet card sau NIC, introduse într-un slot sau într-un port USB –
Universal Serial Bus) în fiecare calculator și să conectați toate calculatoarele la un distribuitor de rețea
(network HuB sau Switch în cazul rețelelor cu fir sau Acces Point pentru rețele sau porțiuni de rețea fără
fir) folosind cablu de rețea sau tehnologie fără fir.
Internet-ul este un conglomerat la scară mondială de rețele de calculatoare. Internetul nu este
proprietatea nici unei firme și nu este coordonat de nici o firmă și reprezintă o rețea de rețele de
calculatoare care pot comunica între ele.
Majoritatea rețelelor sunt formate din câte un server și clienții conectați la rețea.
O rețea de calculatoare oferă o gamă largă de avantaje, printre care putem enumera:
o Comunicarea prin poșta electronică;
o Datele centralizate pot fi accesate de calculatoarele din rețea;
o Resursele pot fi partajate între calculatoare (de exemplu modemuri, imprimante, etc.);
59
 o Posibilitatea de a crea copii de siguranță în server sau pe mai multe calculatoare.

Într-o rețea locală de componente similare (tip Peer-to-peer) toate stațiile de lucru sunt
interconectate și partajează imprimantele, fișierele, dosarele și alte resurse. Toți utilizatorii care folosesc
rețeaua își salvează fișierele în propriile calculatoare, sarcinile (cum ar fi căutarea de fișiere sau streaming
audio/video) sunt partajate între multiplele dispozitive interconectate, fiecare dintre acestea puntând oferi
celorlalți membrii ai rețelei acces la o parte dintre resursele lor (putere de procesare, stocare sau lățime de
bandă a rețelei) fără a fi nevoie de o coordonare centralizată.
Într-o rețea client-server, informațiile sunt stocate mult mai eficient, prin intermediul
calculatorului principal folosit ca server de fișiere, în care toți utilizatorii rețelei își salvează propriile date.
Serverul de fișiere este de regulă un calculator ce se află de obicei într-o cameră specială separată și nu
este folosit individual.
Rețeaua locală este configurată de persoane specializate și este condusă de un administrator de
rețea.

2.9.2. Interconectarea TCP/IP

În prezent, majoritatea rețelelor conectate la Internet, dar și rețelele locale (intranet – de obicei cu
acces la internet) funcționează sub interconectarea TCP/IP (sistemul de operare Unix a fost unul din
primele sisteme de operare ce au inclus protocolul TCP/IP) ce este constituită din protocoalele:
 TCP (Transmission Control Protocol);
 IP (Internet Protocol);
 UDP (User Datagram Protocol).

Funcțiile de prelucrare și comunicație ale mediului Internet se realizează prin intermediul unor
procese cooperante. Această funcție de cooperare este evidențiată în modelul arhitectural al sistemelor
teleinformatice, la baza cărora se află conceptul de stratificare ce constă într-o ierarhie de niveluri
(straturi) funcționale, fiecare nivel oferind utilizatorilor servicii furnizate de nivelul funcțional inferior.
Modul de funcționare a mediului Internet este asemănător activităților poștale care se realizează
prin oficii poștale și suboficii poștale. Calculatoarele router au rolul suboficiilor poștale ce iau decizii
asupra modului de dirijare a datelor (pachetelor) la fel cum serviciul poștal direcționează scrisorile spre
destinație. Un oficiu poștal nu are legătură directă cu toate oficiile poștale dintr-o țară, ci are legătură
directă cu unele oficii poștale vecine.
Pentru ca un pachet (împachetare de date) să ajungă la destinație, se utilizează o informație de
adresă. Un calculator router primește informația de adresă și pe baza acesteia decide unde să fie trimis
pachetul, stabilind doar “conducta” (pipe) cea mai optimă pentru ca pachetul să ajungă la destinația
indicată de adresa corespunzătoare pachetului. Regulile utilizate în mediului Internet pentru deciziile
privind dirijarea pachetelor sunt constituite în protocoale de comunicație.
 
2.9.2.1. Adrese IP și  structura DNS (Domain Name System)
Fiecare calculator cuplat la mediului Internet este identificat printr-o adresă unică, cunoscută prin
așa-numita IP Address, aceasta fiind utilizată la nivelul programelor de prelucrare în rețea. În schimb, la
nivelul utilizatorilor cu acces la mediului Internet, identificarea calculatoarelor se face printr-un nume de
calculator host gestionat de sistemul DNS.
Concepția protocolului TCP/IP este astfel implementată încât schema de adresare permite
utilizatorilor și programelor din rețea să
identifice în mod unic o rețea sau un calculator
host, atât prin intermediul unei adrese IP, cât și
prin intermediul unui nume de calculator host.
Operațiile de identificare în mediului
Internet se constituie în următoarele categorii: 
 identificare la nivelul programelor
de comunicație – adresa IP (IP Address);

60
  identificare la nivelul utilizării – nume de calculator host (DNS Configuration);
 identificare utilizator – nume de conectare (login name).

2.9.2.2. Prezentarea protocolului IP

Internetul a devenit o noțiune familiară pentru societatea din prezent. Cu toate acestea, în urmă cu
20 de ani prea puțini vizionari au intuit dezvoltarea pe care acesta urma să o cunoască. Multe dintre
conceptele fundamentale ale infrastructurii IP de azi au fost definite în acea perioadă, precum formatul
adresei IP, protocolul ARP, VLSM. Protocolul IP trebuia să răspundă schimbării paradigmei de
comunicație de la o rețea cu câteva locații, precum rețeaua DARPA, la o rețea cu mii de locații cum era
privit Internetul la mijlocul anilor `80. Apariția calculatoarelor personale și extinderea rețelei globale de
comunicație dincolo centrele universitare au redefinit Internetul ca o rețea cu sute de milioane de noduri.
Versiunea 4 a protocolului IP a reușit să răspundă atât cerințelor de ierarhizare a spațiului de adrese impus
de rețelele anilor `80, cât și cerințelor de scalabilitate ale Internetului actual. Pentru asigurarea
scalabilității au fost standardizate protocoale menite să adreseze rutarea dinamică, translatarea de adrese,
tunelarea pachetelor, etc. Versiunea 6 a protocolului IP a fost inițial proiectată să asigure un spațiu de
adrese mult mai generos, dar și un număr de servicii ce lipsesc din IPv4, precum QoS sau prelucrarea mai
rapidă a pachetelor. Cu toate acestea, prelucrarea suplimentară presupusă de un antet de 40 de octeți față
de unul de 20, precum și popularitatea deosebită de care se bucură IPv4 fac ca ponderea rețelelor IPv6 în
structura actuală a Internetului să rămână de sub 5%. Prin urmare, pe parcursul acestui curs, prin
protocolul IP se va subînțelge doar referirea la IPv4

Adrese IP (IP Address)

Definiție. O adresă IP este constituită dintr-un grup de patru numere zecimale separate de
caracterul punct (“.”), fiecare număr fiind cuprins între 1și 256=2 8 (fiecare număr poate fi reprezentat
în binar pe un octet), și anume:
a.b.c.d unde a,b,c,d ϵ {0, 1, 2..., 255}
Pornind de la această structură de numere zecimale, protocolul IP construiește (reprezintă) un cod
(adresa) în binar pe un cuvânt de 32
biți (4 octeți) ce va fi constituit din:
 clasa rețelei – clasa A,
B sau C;
 router-ul rețelei –
identificator de rețea;
 host-ul utilizatorului –
identificator host.
Din punct de vedere arhitectural, după cum am precizat, în sistemul Internet sunt recunoscute
trei tipuri de noduri:
 noduri de nivel înalt – noduri (clasa A) la nivel mondial la care sunt conectate nodurile de
la nivelul țărilor:
 cod clasă utilizează doar bitul 0 care este 0;
 cod router rețea
utilizează 7 biți;
 cod host
utilizator utilizează 24 biți;
 a ϵ {1, 2..., 126}, și prin urmare sunt disponibile 126 coduri de router, 224 =
16.777.216 coduri de host;
 noduri continentale – noduri (clasa B) la nivelul unei țări de care sunt conectate noduri
locale ale unor rețele:
 cod clasă utilizează biții 0 și 1 care au valoarea 10;
 cod router rețea
utilizează 14 biți;
 cod host utilizator
utilizează 16 biți;

61
  a {128 , , 191} , și prin urmare sunt disponibile 214=16.384 coduri de router, 216 =
65.536 coduri de host. 
 noduri locale – noduri (clasa C) la nivel local (regional) ce trebuie să fie recunoscute de
un nod continental:
 cod clasă utilizează biții 0,1 și 2 care au valoarea 110;
 cod router rețea
utilizează 22 biți;
 cod host utilizator
utilizează 8 biți;
 a {192 , , 223} , și prin urmare sunt disponibile 222=2.097.152 coduri de router,
28= 256 coduri de host.

Exemple:
1. 1.37.109.4 server de clasa A (nivel înalt) de la Tilburg University (The Netherlands); 
2. 163.1.62.3 server de clasa B (nivel țară) pentru conectarea la diverse biblioteci universitare din
întreaga lume (login : HYTELNET); 141.85.128.1 server UPB; 
3. 153.226.100.1 server de clasa B (nivel țară) de la Facultatea de Chimie (Panduri); 
4. 193.226.51.177 server de clasa C (nivel local) ce reprezintă gateway (gw-chimie) la Facultatea
de Chimie din cadrul Universității București și la care sunt conectate host-urile având adresele IP de la
193.226.51.178 la 193.226.51.190;
5. 192.129.3.33 server de clasa C (nivel local) ce reprezintă un router (math) la Facultatea de
Matematică din Universitatea București unde există mai multe rețele locale.
Adresa IP este utilizată de protocolul IP pentru obținerea în binar a unui cuvânt de memorie
(word) de 32 biți și care va fi utilizat în operațiile de dirijare a pachetelor (datelor). De exemplu, pentru
adresa reprezentată în zecimal 131.15.3.19,
cuvântul de memorie ce reprezintă forma binara
este (se concateneaza cei 4 octeți asociați pentru a,
b, c si d):

Primii Nr. biți Nr. de Nr. biți

Clasa Nr. stații Domeniul de valori
biți rețea rețele stație
A 0… 8 27 24 224-2 1.0.0.0 – 126.255.255.255
B 10…. 16 214 16 216-2 128.0.0.0 – 191.255.255.255
C 110… 24 221 8 28-2 192.0.0.0 – 223.255.255.255
D 1110… Adrese multicast
E 11110… Rezervat
Spațiul de adrese IP

Masca de rețea
Prin folosirea celor 3 clase rutate eficiența utilizării spațiului de adrese IPv4 este una extrem de
redusă. Spre exemplu, pentru o rețea cu 4 noduri va fi alocată o clasă C, pierzându-se asftfel 250 de
adrese. În cazul unei rețele de 300 de noduri alocarea unei clase B duce la pierderea a mai mult de 65.000
de adrese, și chiar prin reproiectarea rețelei și separarea sa în două rețele, se vor folosi două clase C, cea
ce va duce la pierderea a peste 200 de adrese. Protocolul IP impune ca orice adresă să conțină două
informații: o adresă de rețea și adresa unei stații din cadrul acelei rețele. Separarea celor două câmpuri nu
trebuie să apară la granița de octet. Pentru determinarea biților ce definesc adresa de rețea se folosește un
șir de 32 de biți denumit mască de rețea
Masca de rețea este un șir de 32 de biți care, în conjuncție logică cu o adresă IP, separă adresa de
rețea, anulând biții de stație.
Fiecare bit din masca de rețea ce corespunde (adică se află pe aceeași poziție) cu un bit din câmpul
de rețea are valoare 1, în vreme ce toți biții corespunzători câmpului de stație au valoarea zero.

Subrețele

62
 Totalitatea nodurilor ce pot comunica între ele folosind dispozitive de nivel fizic și legătură de
date (de exemplu: repetitoare și switchuri) definesc o rețea locală. Altfel spus, o rețea locală va cuprinde
totalitatea echipamentelor de rețea ce pot comunica fără intermedierea unui router. O rețea locală coincide
cu un domeniu de difuzare. Astfel, toate stațiile din aceeași rețea locală vor primi pachetele de broadcast.
Din motive de securitate, dar și pentru optimizarea consumului de bandă în cadrul unei rețele locale, un
administrator poate decide separarea unor secțiuni din rețea în subrețele diferite. Pentru asigurarea
adresării va trebui să împartă spațiul inițial de adrese în mai multe secțiuni disjuncte. Atenție! Distincția
între „rețele” și „subrețele” este una pur istorică. „Rețele” erau denumite doar spațiile de adrese ce
corespundeau claselor A, B și C. În prezent noțiunile sunt folosite interschimbabil.

Calcularea numărului de adrese alocate pentru o subrețea

Cele mai multe rețele de birou și rețelele de acasă folosesc 255 de adrese IP sau mai puțin. In
acest caz masca de subrețea are forma 255.255.255.0. Există doar șapte valori posibile pentru ultimul
octet la o mască de subrețea. Acestea sunt 0, 192, 128, 224, 240, 248 și 252. Puteți calcula numărul de
adrese IP pentru fiecare dintre acestea prin scăderea valorii din 256.
În multe cazuri, masca de subrețea nu este menționată de către notația zecimală cu puncte, ci mai
degrabă de numărul real de biți din masca. Deci, de exemplu, o mască de 255.255.255.0 poate fi numita o
mască /24.
Notatii pentru masca de subrețea "punctata zecimal” și "cu Slash":
Format zecimal cu Format Adrese disponibile
puncte Slash

255.255.255.0 /24 256

255.255.255.128 /25 128

255.255.255.192 /26 64

255.255.255.224 /27 32

255.255.255.240 /28 16

255.255.255.248 /29 8

255.255.255.252 /30 4
Deci, de exemplu, dacă aveți o mască de subrețea de 255.255.255.192, atunci aveți 64 de adrese IP in
subrețeaua dvs. (256-192).

Calcularea intervalului de adrese în rețea

Dacă cineva îți dă o adresă IP de 97.158.253.28 și o mască de subrețea de 255.255.255.248, cum
se determina adresa de rețea și adresa de broadcast, cu alte cuvinte limitele de rețea? Următoarea secțiune
prezintă pașii pentru a face acest lucru, folosind atât o metodologie manuala cat si una programata.

Calcul Manual ip 97.154.253.28 subnet mask 255.255.255.248:

1. Se scade ultimul octet din masca de subrețea din 256 pentru a se obține numărul de adrese IP în
subrețea. (256-248) = 8
2. Împărțiți ultimul octet din adresa IP la rezultatul din etapa 1; nu te deranja cu restul (de exemplu, 28/8
= 3). Acest lucru vă oferă numărul teoretic de subrețele de aceeași dimensiune care se afla sub această
adresă IP.
3. Înmulțiți acest rezultat cu rezultatul din etapa 1 pentru a obține adresa de rețea (8 x 3 = 24). Gândiți-
va ca la a treia subrețea cu 8 adrese in ea. Adresa de rețea este, prin urmare 97.158.253.24

63
4. Adresa de broadcast este rezultatul pasului 3 plus rezultatul pasului 1 minus 1. (24 + 8 -1 = 31).
Gândiți-va ca adresa de broadcast este adresa de rețea plus numărul de adrese IP din subnet minus 1 ".
Adresa broadcast este 97.158.253.31

Să facem acest lucru pentru IP 192.168.3.56 cu o mască de 255.255.255.224:

1. 256-224 = 32
2. 56/32 = 1
3. 32 x 1 = 32. Prin urmare, adresa de bază de rețea este 192.168.3.32
4. 32 + 32-1 = 63. Prin urmare, adresa de broadcast este 192.168.3.63

Să facem acest lucru pentru 10.0.0.75 cu o mască de 255.255.255.240:

1. 256-240 = 16
2. 75/16 = 4
3. 16 x 4 = 64. Prin urmare, adresa de bază de rețea este 10.0.0.64
4. 64 + 16 = -1 79. Prin urmare, adresa de broadcast este 10.0.0.79

Notă: Ca o regulă de baza, ultimul octet al adresei de bază a rețelei trebuie să fie divizibil cu "256 minus
ultimul octet de masca de subrețea", fără rest. Dacă subnetizati o plaja larga de adrese de IP, este
întotdeauna o idee bună să puneți pe hârtie pentru a vă asigura că nu există subrețele suprapuse. Încă o
dată, acest exercițiu de calcul funcționează numai cu măști de subrețea care încep cu "255.255.255".

Structura DNS (Domain Name System) 

După cum am precizat, fiecare calculator cuplat la mediului Internet este identificat printr-o
adresă unică, cunoscută prin așa-numita IP Address, aceasta fiind utilizată la nivelul programelor de
comunicații în rețea. În schimb, la nivelul utilizatorilor cu acces la mediului Internet, identificarea
calculatoarelor se face printr-un nume de calculator host gestionat de structura DNS. Evident, protocolul
IP realizează o corespondența bijectivă între adresele IP și numele gestionate de DNS.
Definiție: Un nume de calculator host (host name) este alcătuit din maxim 5 nume de domenii
separate de caracterul „.” (punct), ce va reprezenta legătura cu nivelul superior, domeniul din stânga fiind
de nivel inferior, iar domeniul cel mai din dreapta având nivelul cel mai înalt și are următoarea
reprezentare lexicală:
nume5.nume4.nume3.nume2.nume1

Structura DNS realizează administrarea unor nume prin care se acordă diferite responsabilități de
grup, fiecare nivel reprezentând un domeniu. Domeniile sunt gestionate prin intermediul unei structuri
arborescente ce determină o structură ierarhică. În felul acesta, un nume de calculator host va reprezenta
un drum (cale) în arborele sau subarborele administrat de DNS. Domeniile determină metoda de
organizare a calculatoarelor în rețea.
În prezent, mediul Internet consideră nume1 ca domeniu principal, iar celelalte ca subdomenii,
această structura de organizare fiind asemănătoare organizării fișierelor în sistemul de operare Unix.
Structura ierarhică generată de domenii și subdomenii este definită în funcție de diferite unități de
organizare sau de diverse domenii de activitate.
 Următoarele domenii sunt recunoscute astăzi ca domenii principale (nivelul cel mai înalt):
- Com – societăți și companii comerciale;
- Edu – organizații educaționale(Universități,Colegii);
- Gov – organizații guvernamentale;
- Mil – organizații militare(armata, marina);
- Org – alte organizații
- Int – organizații internaționale;
- Net – diverse resurse pentru rețeaua Internet
- <țara> – codul de țară.
Codul de țară <țara> reprezintă o secvență de două litere, de exemplu:

64
 au - Australia fr - Franta
at - Austria hk - Hong Kong
bg - Bulgaria hu - Ungaria
ca - Canada jp - Japonia
de - Germania no - Norvegia
pl - Polonia pt - Portugalia
ro – România es - Spania
se - Suedia md - Moldova
 
2.9.3. Vizualizarea unei rețele
Indiferent de scopul sau scopurile pentru care este utilizat calculatorul acesta probabil este
conectat la Internet. Dar a devenit de asemenea foarte necesară conectarea cu alte calculatoare atât la
birou cât și acasă. Soluția pentru gestionarea fișierelor și a dosarelor într-un mediu de rețea este
înțelegerea structurii rețelei respective pentru că cea mai mare parte a rețelelor sunt formate din mai multe
tipuri de calculatoare și sisteme de operare.
Când se realizează o conexiune a unui PC cu Windows 7 la o rețea cu fir sau fără fir se poate
indica ca aceasta să fie de un anumit tip: Home, Work sau Public. Tipul de rețea indicat/ales guvernează
modul în care calculatorul interacționează cu alte calculatoare sau echipamente din rețea. Dacă se alege
Home, tipul de rețea, se poate opta pentru a deveni membrul unui homegroup, un grup a cărui securitate
este protejată prin parolă, ceea ce permite partajarea foarte ușoară și sigură de informații și dispozitive cu
ceilalți membrii ai grupului.
Important: Dacă calculatorul este conectat la un domeniu, cum se întâmplă cel mai des în cazul
firmelor sau instituțiilor mari, tipul de rețea este setat de administratorul de rețea al domeniului și nu
poate fi modificat.

2.9.3.1. Conectarea la o rețea

O rețea este un grup de calculatoare care pot comunica între ele folosind conexiuni cu fir sau fără
fir (wireless – conexiuni prin unde radio). Rețeaua poate fi foarte mică, alcătuită din două calculatoare sau
din ce în ce mai mare, cum este Internetul.
o rețea Ethernet deconectată
Dacă calculatorul are un adaptor de rețea
activat chiar dacă acesta este sau nu efectiv
conectat la o rețea, o pictogramă conexiune se
afișează în bara de notificare (în partea din dreapta a barei de sarcini). Acea pictogramă indică dacă
adaptorul este de tip Ethernet (placă de rețea) sau Wireless (în acest caz iconul afișat este de forma unor
bare verticale care descriu puterea semnalului). Dacă calculatorul nu este conectat la o rețea un X roșu
este afișat pe pictograma conexiune. Dacă o conexiune wireless este disponibilă, se afișează o stea
galbenă pe iconul conexiune.
Indicând sau apăsând pictograma conexiune se afișează informații despre starea conexiunii
curente. Când calculatorul nu este conectat la o rețea, indicând pictograma conexiune se afișează
informații despre/dacă o rețea este disponibilă. Clic-dreapta pe pictogramă și se va afișa un meniu cu
legături spre Network and Sharing Center (centrul pentru rețea și partajare) și Troubleshoot problems
(depanarea problemelor).
Dacă este vorba despre un calculator desktop, acesta va avea, probabil, o singură conexiune. Dar
dacă este vorba de un calculator portabil (laptop, notebook, netbook, etc.) acesta poate fi conectat la
diferite rețele în diferite locații: la serviciu, acasă, la cunoștințe, la bibliotecă sau în alte locuri publice.
Dacă se dorește o conexiune la Internet pentru început trebuie să se conecteze calculatorul la o rețea. La
fiecare conectare la o rețea, neutilizată anterior, Windows 7 creează un profil de
rețea cu numele rețelei specificat de routerul de rețea și așteaptă ca utilizatorul să
specifice despre ce fel de rețea este vorba: home network, work network sau
public network.
Când se conectează cablul de rețea în calculator, Windows 7 creează în
mod automat o conexiune rețea. Pentru o conexiune la o rețea wireless pentru
prima dată, aceasta trebuie să se facă manual. Pentru a efectua o conexiune la o
rețea wireless:
65
 1. Clic pe pictograma conexiune wireless disponibilă în zona de notificare de pe bara de sarcini. Va
apărea o listă cu conexiuni disponibile. Pictograma fiecărei conexiuni indică puterea semnalului emis de
punctul de acces.
2. În zona Wireless Network Connection indicarea unei conexiuni duce la afișarea unui SfatEcran cu
informații despre conexiune:

3. Se selectează conexiunea dorită, va apărea butonul Connect iar pentru efectuarea conexiunii se
apasă acest buton. Windows 7 va încerca realizarea conexiunii, dacă informații suplimentare sunt
necesare, cum ar fi cheia WEP sau parola WPA, Windows 7 va afișa o casetă în care trebuie introduse
informațiile respective.
După selectarea tipului de conexiune Windows 7 creează un profil al rețelei pentru acea conexiune
și aplică setări specifice. Fiecare profil de rețea include următoarele setări:
 Network discovery. Determină dacă calculatorul poate vedea sau poate fi văzut de alte
calculatoare conectate în acea rețea.
 File and printer sharing. Determină dacă utilizatorii din rețea pot accesa fișierele și
imprimantele partajate.
 Public folder sharing. Determină dacă utilizatorii rețelei pot accesa fișierele din
directorii publici.
 Media streaming. Determină dacă utilizatorii rețelei pot accesa fișierele media (audio,
video și imagini) stocate în biblioteca media.
 File sharing connections. Determină cerințele de securitate pentru dispozitivele care se
conectează la conexiunile partajate.
 Password-protected sharing. Determină dacă fișierele partajate sunt disponibile oricărui
utilizator din rețea sau doar celor cu cont utilizator în calculator.
 HomeGroup connections. Determină dacă acreditările contului utilizator sunt necesare
pentru conectare la calculatoarele din homegroup. Setare disponibilă doar profilelor de rețea asociate cu
tipurile Home Network și Work Network.

2.9.3.2. Informații despre rețea

Depinzând de mediul de lucru în care se lucrează e posibil ca utilizatorul să nu cunoască structura
rețelei în acre se află conectat calculatorul său. Windows 7 oferă câteva instrumente de vizualizare a
informațiilor despre rețea și conexiunile la Internet.
Fereastra Network afișează o reprezentare vizuală a calculatoarelor și dispozitivelor din rețea care
sunt online și în conformitate cu profilul rețelei pentru conexiune, precum și dispozitive care susțin
infrastructura rețelei, cum ar fi routerul. Fereastra Network va afișa doar acele dispozitive care sunt
„văzute” de calculator bazate pe setările proprii de rețea. Elementele afișate în zona Computer a ferestrei
Network sunt în majoritatea cazurilor efectiv calculatoare, dar din când în când și alte dispozitive se pot
„furișa” aici.
Network and Sharing Center (managementul rețelei și partajărilor) afișează informații despre
conexiunea calculatorului la Internet și despre tipul conexiunii active precum și legături spre instrumente
utile pentru managementul conexiunilor de rețea.
Network Map (harta rețelei) afișează o reprezentare vizuală a tuturor calculatoarelor din rețea.
Pentru a afișa informații despre rețeaua la care este conectat calculatorul se parcurg etapele:
1. În meniul Start, clic Computer. Se va deschide fereastra
Computer în Windows Explorer.
2. În panoul de navigare, clic pe grupul Network. Fereastra
Network se va deschide și va afișa dispozitivele din rețea. Dacă o
bară de informații se afișează în partea de sus a ferestrei pentru a
66
informa că partajarea fișierelor este oprită, se dă clic acea bară de informații și apoi a alege opțiunea Turn
On Network Discovery And File Sharing.
3. De pe bara de instrumente se apasă butonul Network and Sharing Center. Network and sharing
Center mai poate fi deschis cu clic pe pictograma Network din
zona de notificare a barei de sarcini și din meniul afișat se alege
Network And Sharing Center sau din afișarea pe categorii a
panoului de control sub Network And Internet se alege View
Network Status And Tasks.
4. Pentru a se afișa
Network Map (harta
rețelei) se alege din
dreapta sus linkul See full
map. În fereastră se vor
afișa conexiunile de la calculatorul propriu și până la Internet.
Pentru a „deschide” un calculator sau un alt dispozitiv se dă un
clic pe numele său.

2.9.3.2. Grup de lucru

Calculatoarele dintr-o rețea pot fi parte a unui grup de lucru sau a unui domeniu. Diferența dintre
ele este modul în care resursele sunt administrate în rețea. În timp ce domeniile sunt mai potrivite pentru
rețelele din companii, rețelele de domiciliu și micile companii pot funcționa foarte bine folosind un grup
de domiciliu
Ce este Grupul de lucru? Cu ce este el diferit de un Domeniu de rețea?
Grupurile de lucru sunt mici rețele locale peer-to-peer unde fiecare calculator are setul lui de
reguli și setări, administrate de administratorul acelui dispozitiv. Ca urmare, grupurile de lucru sunt
folosite în principal în rețelele de domiciliu sau în companiile mici. Pentru a accesa ușor un alt calculator
din aceeași rețea și pentru a partaja resurse cu el, ambele calculatoare trebuie să facă parte din același
grup de lucru. De asemenea, trebuie să aveți un cont de utilizator definit pe calculatorul pe care vreți să îl
accesați. Dacă vreți să evitați acest lucru, utilizatorii pot să partajeze resusele din calculatoarele lor și să le
seteze astfel încât să solicite autentificarea celorlalți. Numele grupul de lucru nu poate conține
următoarele caractere: /\ [ ] " : ; | + = , ? * _. De asemenea, numele grupului de lucru nu poate avea mai
mult de 15 caractere, iar Windows nu vă va lăsa să scrieți mai multe. Totuși, grupul de lucru poate
include spații. În contrast, domeniile sunt folosite în rețele mari ce includ servere împreună cu
calculatoare, laptopuri, imprimante de rețea și multe alte dispozitive. În domeniile de rețea, totul este
administrat și configurat de administratorul(ii) de rețea. Domeniul are un set de reguli și setări ce se aplică
tuturor calculatoarelor și dispozitivelor din rețea. Pentru a accesa un calculator dintr-un domeniu, nu aveți
nevoie de un cont de utilizator definit pe acel calculator. Ca urmare, vă puteți conecta pe orice calculator
dintr-un domeniu, folosind același cont de utilizator.
Cum accesăm setările Grupului de lucru în Windows 7
Metoda clasică este să mergeți la "Panou de control -> Sistem și securitate -> Sistem".
Acolo veți găsi o secțiune numită "Setări nume computer, domeniu și grup de lucru". La punctul
Grup de lucru veți vedea grupul de lucru curent folosit de calculator. Dacă apăsați pe Modificare setări,
veți putea schimba grupul de lucru setat.

În Windows 7, deschideți meniul Start și căutați aceleași cuvinte "grup de lucru". Dați apoi clic pe
"Modificare nume grup de lucru".

67
 Cum modificăm Grupul de lucru în Windows 7
În fereastra Sistem, dați clic sau apăsați "Modificare setări" sau folosiți celelate metode pe care le-
am prezentat în secțiunea anterioară pentru a accesa fereastra Proprietăți sistem.

Se va deschide fereastra Proprietăți sistem. În fila Nume computer, dați clic sau apăsați pe butonul
Modificare.

Se va deschide fereastra "Modificări ale numelui/domeniului computerului". În câmpul Grup de

lucru, tastați numele grupului de lucru la care vreți să vă alăturați și dați clic sau apăsați pe OK.

Veți primi o notificare de bun venit. Dați clic sau apăsați pe OK.

Apoi veți fi anunțat că trebuie să reporniți calculatorul pentru ca schimbările să fie aplicate. Dați
clic sau apăsați pe OK.

68
 Sunteți adus înapoi la fereastra Proprietăți sistem. În partea ei inferioară, veți vedea o notă ce vă
va reaminti că trebuie să reporniți calculatorul pentru ca modificarea grupului de lucru să fie aplicată. Dați
clic sau apăsați Închidere.

Windows vă va întreba dacă doriți să reporniți calculatorul acum sau mai târziu. Înainte de a da
clic sau a apăsa pe Repornire acum, închideți toate aplicațiile deschise.

După ce ați repornit calculatorul, el se va alătura noului grup de lucru și va putea să interacționeze
cu alte calculatoare și dispozitive ce fac parte din același grup de lucru.

2.9.4. Partajarea fișierelor în rețea

Dacă există mai mult de un calculator ar putea fi convenabilă partajarea fișierelor sau locații de
stocare a fișierelor între acele calculatoare și implicit între utilizatorii acelor calculatoare. Sunt câteva
modalități de a partaja fișiere, dar pentru a putea face acest lucru serviciile Network Discovery și File and
Printer Sharing trebuie să fie pornite pentru ca PCul și resursele partajate să fie vizibile în rețea. Aceste
servicii sunt implicit pornite pentru tipurile de conexiuni Home Network și Work Network.
Pentru a verifica dacă calculatorul este setat pentru a partaja resurse în rețea se parcurg etapele:
1. În panoul stâng al Network And Sharing Center, se dă clic pe Change Advanced Sharing
Settings.
2. În zona Home Or Work a ferestrei Advanced Sharing Settings se verifică:
 în zona Network Discovery, se verifică dacă este selectată opțiunea Turn On Network
Discovery.
 în zona File And Printer Sharing, se verifică dacă este selectată opțiunea Turn On File
And Printer Sharing.
3. Dacă s-au efectuat modificări în partea de jos a ferestrei Advanced Sharing Settings window, se
alege Save Changes, altfel Cancel.

Când se partajează un director se pot specifica conturile utilizator sau grupurile de utilizatori cu
care se partajează directorul și deasemenea ce poate face fiecare cu conținutul directorului. Permisiunile
pot fi:
 Read. Utilizatorul poate deschide un fișier din directorul partajat dar nu poate salva
modificările efectuate în directorul partajat.
 Read/Write. Utilizatorul poate deschide și edita un fișier din directorul partajat și poate
salva modificările efectuate, în directorul partajat.
Nivelul permisiunii implicit este Read. Dacă se dorește atribuirea nivelului Read/Write aceasta
trebuie făcută explicit.
69
2.9.4.1. Public Folders
Fișierele stocate în dosarele publice (Public Documents, Public Downloads, Public Music, Public
Pictures și Public Videos) sunt accesibile tuturor utilizatorilor logați în calculator. Partajarea dosarelor
publice este activată implicit pentru tipurile de conexiuni Home Network, Work Network și Public
Network connections. Adică conținutul directorilor publici sunt teoretic accesibili de către orice utilizator
al rețelei utilizate. Această partajare poate fi anulată pentru anumite tipuri de conexiuni.
Dacă se utilizează frecvent rețele publice se poate pune întrebarea dacă se dorește partajarea
informațiilor din directorii publici cu utilizatori necunoscuți. Dacă nu se dorește acest lucru se poate
„închide” această opțiune pentru protejarea acelor informații parcurgând următoarele etape:
1. În panoul stâng al ferestrei Network And Sharing Center se dă clic pe Change Advanced Sharing
Settings .
2. În zona Public folder sharing a ferestrei Advanced Sharing Settings se bifează opțiunea Turn Off
Public Folder Sharing. Apoi se salvează modificările.

2.9.4.2. Fișiere, directori, biblioteci

Se poate partaja un fișier, un director sau o bibliotecă cu ceilalți utilizatori ai rețelei dar poate fi și
controlat accesul la aceste elemente partajate prin specificarea unui nivel de acces utilizatorilor sau
grupurilor de utilizatori ai rețelei. Anumite dosare create de Windows 7 cum sunt Program Files, Users și
Windows sunt protejate de sistemul de operare și pot fi partajate doar utilizând setări avansate de
partajare. Pentru a face o astfel de partajare se parcurg următorii pași:
1. Se afișează fișierul, dosarul sau biblioteca dorită în Windows Explorer.
2. Pentru a stabili partajarea obiectului, acesta se
selectează și apoi se apasă butonul Share With de pe
bara de instrumente sau se dă clic-dreapta pe obiectul
respectiv și se alege opțiunea Share With.
3. Din meniul Share With se poate alege dintre
partajările pentru Homegroup sau opțiunea Specific
People.
4. În fereastra File Sharing, din lista derulantă se
alege utilizatorul sau unul din grupurile Everyone sau Homegroup cu care se dorește partajarea apoi se
apasă butonul Add.
5. De pe coloana Permission Level, se pot alege permisiunile care vor fi date utilizatorului sau
grupului.
6. Se apasă butonul Share.
Când se selectează în Windows Explorer un obiect partajat se va afișa câmpul State în panoul
Details cu denumirea Shared și o pictogramă reprezentând două persoane.

2.9.4.3. Discuri
Pot fi partajate discurile existente (directorii rădăcină) în calculator sau conectate la acesta. Pentru
a face o astfel de partajare:
1. Din meniul Start se alege Computer. Se va deschide în Windows
Explorer directorul Computer, adică se vor afișa toți directorii rădăcină ai
discurilor existente sau conectate la calculator.
2. Se dă clic-dreapta pe discul dorit și se alege opțiune Share With și
apoi Advanced Sharing.
3. Din caseta de dialog Advanced Sharing se bifează opțiunea Share
This Folder. Se afișează caseta Share Name unde se poate introduce
numele partajării.
4. Clic pe butonul Permissions. Apoi în caseta de dialog Permissions,
clic pe butonul Add.
5. În caseta de dialog Select Users Or Groups se introduce numele
utilizatorului, grupului sau calculatorului cu care se partajează după care se apasă butonul Check Names.
70
Windows 7 indică un nume valid subliniindu-l. Se pot introduce
mai multe denumiri separate prin „;”.
6. Clic OK pentru întoarcere la caseta de dialog Permissions.
numele specificat se va afișa în lista Group Or User Names.
7. În lista Permissions For, se bifează permisiunile care se vor
atribui respectivului utilizator sau grup, apoi se apasă butonul
Apply.
8. Clic OK în caseta de dialog Permissions și în caseta de dialog
Advanced Sharing.

2.10. Internet

2.10.1. Istoria Internetului

Totul a început prin anul 1962. Jack Kennedy se afla la Casa Alba, Beatles-ii tocmai își
înregistraseră primul single My Bonnie și primul mare single de succes Love Me Do, Papa Ioan al XXIII
lea l-a excomunicat pe Fidel Castro, iar Christa Speck, o nemțoaică superbă, fusese aleasa Playmate of the
Year. Mulți americani se bucurau de o perioadă de prosperitate. Totuși, în alte părți se extindea
comunismul și, odată cu el, teribile arme de distrugere în masa (Bomba Atomică, Bomba cu Hidrogen).
Ca măsură de precauție împotriva unui iminent război atomic, Forțele Aeriene ale Statelor Unite
(USAF) au însărcinat un mic grup de cercetători cu o activitate deosebită: crearea unei rețele de
comunicație care să supraviețuiască unui război atomic. Conceptul lor era revoluționar: o rețea fără
control centralizat. Dacă unul (sau zece, sau o sută) dintre noduri ar fi fost distrus, sistemul ar fi continuat
să funcționeze. Pe scurt, aceasta (destinată exclusiv uzului militar) ar fi supraviețuit însăși Apocalipsei
(chiar dacă noi nu am fi supraviețuit).
Persoana cu cea mai mare responsabilitate pentru crearea Internetului este Paul Baran (născut în
1926 în Polonia). În 1962, Baran lucra la RAND Corporation, “mașina de gândit” însărcinată cu
dezvoltarea acestui concept. În viziunea lui Baran, construcția rețelei seamănă foarte mult cu o plasa de
pește. În de-acum faimosul său memorandum intitulat “Despre comunicațiile distribuite: introducere în
rețeaua de comunicații distribuite”, Baran explică: ”Rețeaua centralizată este în mod cert vulnerabilă
din moment ce distrugerea singurului nod central va duce la întreruperea comunicațiilor între stațiile
finale. În practică, rețelele de comunicații conțin o combinație de componente stea și plasă. O astfel de
rețea este denumită rețea “descentralizată”, deoarece nu se bazează întotdeauna pe un singur nod”.
Modelul lui Baran era complex. Prezentarea sa acoperea fiecare aspect al rețelei propuse, inclusiv
convențiile de routare (dirijare). De exemplu, datele urmau să parcurgă rețeaua prin orice canale
disponibile la un moment dat. Pe scurt, datele își stabilesc în mod dinamic ruta de parcurs pentru fiecare
etapă a drumului. Dacă datele ar fi întâlnit vreo problemă la una din “intersecțiile drumurilor” din
Internet, ar fi luat-o pur și simplu pe un alt drum. Propunerea lui Baran lua în calcul toate posibilitățile.
De exemplu, un nod de rețea ar fi acceptat un mesaj doar dacă ar fi avut spațiu disponibil pentru stocarea
să. În același fel, dacă un mesaj ar fi găsit toate nodurile indisponibile (scenariul “Toate liniile ocupate”),
ar fi așteptat în nodul curent până când una dintre căi ar fi devenit disponibilă. În acest mod, rețeaua ar fi
oferit un mod inteligent de transportare a datelor. Baran a mai detaliat și alte aspecte ale rețelei, printre
care:
 Securitatea
 Scheme de prioritate (pentru evitarea supraîncărcării rețelei)
 Hardware
 Costuri
 În general, Baran a specificat în amănunțime toate detaliile care au dus la nașterea acestei rețele.
Din nefericire, ideile lui erau prea avansate pentru acea vreme. Pentagonul avea prea puțină încredere în
astfel de concepte radicale. Baran a oferit oficialilor apărării un raport în 11 volume care a fost destul de
repede abandonat în rafturi.
Idei similare au mai dezvoltat independent Donald Davies de la National Physical Laboratory și
Leonard Kleinrock de la MIT (Massachusetts Institute of Technology).
Ochelarii de cal ai Pentagonului au întârziat nașterea Internetului, însă nu pentru mult timp. Prin
1965 au început din nou să se miște lucrurile. S-au alocat fonduri pentru dezvoltarea unei rețele de
71
calculatoare descentralizate, iar în 1969 rețeaua a devenit realitate. Sistemul a fost denumit ARPANET
(Advanced Research Projects Agency NETwork).
Pe măsură ce rețelele s-au dezvoltat, ARPANet s-a dovedit a fi una destul de simplistă, fără
asemănări importante cu Internetul de astăzi. Topologia sa constă din legături între mașinile din patru
instituții academice (Institutul de Cercetări Stanford, Universitatea Utah, Universitatea California din Los
Angeles și Universitatea California din Santa Barbara).
Una dintre aceste mașini era un DEC PDP-10. Acestea erau niște “bestii” masive, acum mai sunt
folosite ca mobilă decât ca dispozitive de calcul. Am amintit aici despre PDP-10 pentru a povesti o alta
legendă din istoria calculatoarelor (una pe care mulți dintre dvs. nu ați auzit-o niciodată). Prin această
paranteză sper să va pot oferi un cadru de referință pentru a va da seama cât de demult s-a întâmplat acest
lucru în istoria calculatoarelor.
S-a întâmplat cam în aceeași perioadă când în Seattle, Washington, o firmă a început să ofere time
sharing (acces partajat) pe calculatoarele sale, Compania a angajat doi tineri străluciți pentru a-i testa
software-ul. Acești tineri excelau amândoi în știința calculatoarelor și se spune că erau înzestrați cu și cu
arta găsirii vulnerabilităților din sistemele de calcul. În schimbul testării software-ului firmei, tinerilor li
s-a oferit acces gratuit prin dial-up la o mașină PDP-10 (aceasta ar fi în prezent echivalentul obținerii unui
acces gratuit la sistemul TCP/IP privat al unei firme). Din nefericire pentru băieți, firma a dat faliment în
scurt timp, însă experiența acumulată le-a schimbat total viețile. În acea vreme, cei doi erau cam la vârsta
liceului. Acum, sunt pe la 40 de ani. Puteți să le ghiciți identitatea? Cei doi băieți erau Bill Gates și Paul
Allen (cei doi fondatori ai firmei MicroSoft).
Oricum, până în 1972 ARPAnet avea deja cam 40 de gazde (în termenii de astăzi, ceva mai puțin
decât o rețea locală – LAN – Local Area Network). În acel an, Ray Tomlinson (născut în 1941), membru
al firmei Bolt, Beranek and Newman Inc., a schimbat fundamental modul de comunicare în rețea.
Tomlinson a creat poșta electronică (e-mail) fiind totodată cel care a introdus și utilizat caracterul „@” în
cadrul e-mail-ului.
Invenția lui Tomlinson a reprezentat cel mai notabil eveniment al deceniului respectiv în domeniul
calculatoarelor. Poșta electronică permitea o comunicare simplă, eficientă și ieftină între diferitele noduri
ale rețelei. În mod natural, acest lucru a condus la apariția unor discuții mult mai active și al un schimb
deschis de idei. Deoarece un mesaj e-mail putea avea mai mulți destinatari, aceste idei au fost
implementate mult mai rapid. Gândiți-vă la diferența dintre e-mail și telefon. Cu câți oameni ați putea
vorbi simultan folosind un sistem modern de teleconferință? Comparați acest număr cu acela al oamenilor
cu care puteți comunica printr-un singur mesaj e-mail. Pentru grupurile de cercetători, e-mail-ul nu poate
fi egalat! Din acest punct de vedere Internet-ul se născuse.
În 1974, Tomlinson a contribuit la un alt pas important. El (în paralel cu Vinston Cerf și Robert
Khan) a inventat protocolul TCP (Transmission Control Protocol). Acest protocol a însemnat o altă
modalitate de a transfera datele prin rețea, bit cu bit, și de a le reasambla apoi la celalalt capăt.
În 1975, ARPANet era o rețea complet funcțională. Bazele fuseseră puse și era timpul ca guvernul
Statelor Unite să o revendice. În acel an, controlul ARPANet a fost încredințat unei organizații denumită
pe atunci United States Defense Communications Agency. (Agenția Statelor Unite pentru comunicații în
Domeniul Apărării).
În 1986, Fundația Națională de Știință (National Science Foundation) a creat rețeaua NSFNET
(National Science Foundation NETwork), care a înlocuit rețeaua ARPANet. Aceasta a extins baza
porțiunii americane a Internet-ului cu linii de date interurbane de mare viteză. În 1991, Congresul SUA a
extins capacitatea și viteza liniilor din Internet și a permis utilizarea acestuia în scopuri comerciale.
Până acum, Internetul este cea mai mare și mai complexă structură proiectată vreodată de om.
Azi, Internetul pe care îl știm noi are numeroase întrebuințări (IRC, Muzică, Cumpărături, Bursă
etc.). Macroscopic, Internetul începe să devină o lume bine definită în timp și spațiu a cărui activitate
dirijează la rândul său o altă activitate. Încet, încet Internetul va înlocui viața noastră cotidiană devenind
un alt mod de viață (gândindu-ne că putem să ne facem serviciul de acasă navigând pe Intenet). Să sperăm
că toate aceste modificări, dezvoltări științifice vor fi în folosul omenirii astfel încât să prosperăm atât
economic, financiar cât și practic.

2.10.2. Rețeaua Internet

Termenul Internet, sau și internet, are mai multe sensuri strâns înrudite, în funcție de context:

72
  Numele propriu Internet (scris cu majusculă) se referă la World Wide Web, rețeaua
mondială unică de computere si alte dispozitive interconectate prin protocoalele (regulile) de comunicare
Transmission Control Protocol și Internet Protocol, numite pe scurt TCP/IP. Precursorul Internetului
datează din 1965, când Defence Advanced Research Projects Agency (en: DARPA) (Agenția pentru
Proiecte de Cercetare Înaintate de Apărare – a Ministerului Apărării, Department of Defense
sau DoD din SUA) a creat prima rețea de computere interconectate sub numele ARPAnet. Super-rețeaua
din zilele noastre a rezultat din extinderea rețelei Arpanet.
 Substantivul comun internet (scris cu minusculă) desemnează in marea majoritate a
cazurilor aceeași rețea, însă văzută ca un mediu de comunicare de mase, împreună cu informația și
serviciile care sunt oferite utilizatorilor prin intermediul acestui mediu.
 Tehnic, termenul mai poate desemna și o rețea ce interconectează 2 sau mai multe rețele
autonome aflate la mare depărtare unele față de altele.
Cuvântul "Internet" provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte
englezești: interconnected = interconectat și network = rețea.

Internetul a apărut cu mai mult de 20 ani în

urmă, ca rezultat al unui proiect specific al
Departamentului Apărării SUA care avea ca scop
interconectarea informațională a tuturor organismelor
militare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Mai
mult ca atât – această interconectare trebuia să reziste
oricărui atac inamic, deci în cazul ieșirii din funcțiune a
unui server departamental, rețeaua dintre celelalte
calculatoare trebuia să rămână viabilă. Astfel a luat
naștere proiectul ARPAnet, care a și dat naștere unei
rețele informaționale globale, denumită și Internet.
În figura alăturată este reprezentată schematic
rețeaua Internet – observați structura unei pânze de Internet-ul reprezentat schematic.
păianjen (în engleză – web, cuvânt folosit ca sinonim al Observaţi structura „pânzei de păianjen”.
cuvântului Internet).

2.10.3. Conectarea la Internet

Accesul la Internet a devenit un lucru obișnuit la locul de muncă sau acasă indiferent de zona de
pe glob. Multe companii sunt prezente în Internet (cu un site web) și folosesc servicii bazate pe Internet în
operațiunile curente. În trecut, mulți angajatori erau îngrijorați că datorită accesului la Internet de pe
calculatoarele companiei se va înregistra o scădere a activității pentru că angajații puteau primi și trimite
e-mail-uri, puteau divulga informații confidențiale, puteau naviga pe Internet în scopuri personale sau
puteau descărca conținut nedorit. În schimb, în zilele noastre, din ce în ce mai mulți angajatori ajung la
concluzia că accesul la Internet chiar poate crește productivitatea angajaților din unele locuri de muncă și
astfel multe companii asigură accesul la nivelul întregii organizații. În plus, accesul la Internet a devenit
unul din principalele motive pentru achiziționarea unui calculator.
Setarea unei conexiuni a calculatorului la Internet este mai simplă ca niciodată cu Windows 7.
Partea cea mai complicată fiind procesul de alegere a tipului de conexiune și de a alege dintre serviciile
oferite de diferiți Internet service providers (ISP – furnizori de servicii Internet). Pentru a putea utiliza
serviciile oferite în Internet, pentru început, calculatorul (sau rețeaua/rețelele companiei sau de acasă)
trebuie conectat la ISP prin una dintre următoarele tipuri de conexiuni:
 Wired connection (conexiune cu fir). Dacă calculatorul are o placă de rețea calculatorul
se poate conecta fizic la router sau un modem folosind un cablu de rețea. Conectarea se poate face direct
în router, într-un port a unui switch conectat la router sau într-o priză de rețea ce este conectată la router.
Routerul sau modemul gestionează conexiune cu ISPul.
 Wireless connection (conexiune fără fir). Dacă calculatorul are un adaptor wireless se
poate realiza o conexiune prin unde radio cu un access point sau router wireless. Acesta poate fi conectat
direct sau prin cablu la un alt router ce gestionează conexiunea cu ISPul.

73
  Dial-up. Dacă calculatorul are un modem pentru linia telefonică și ISPul oferă acces
Internet prin dial-up conectarea se face cu un cablu între modem și linia telefonică. Modemul stabilește
conexiunea cu ISPul prin linia telefonică prin plasarea unui apel. După efectuarea conexiunii ea va fi
activă până la terminarea apelului.
Orice tip de conexiune se folosește setările se fac din Network And Sharing Center. Network And
Sharing Center poate fi deschis:
 din Control Panel se dă clic pe Network And Internet și apoi clic Network And Sharing
Center.
 în meniul Start se introduce „network” în caseta Search și apoi clic Network And Sharing
Center în lista de rezultate.
Pentru a crea o conexiune la Internet printr-un ISP, pentru început e nevoie de a se crea un cont
direct la ISP și se vor obține informații necesare procesului de conectare din Network And Sharing
Center, cum ar fi:
 o adresă IP sau adresa serverului DHCP.
 adrese DNS și numele de domeniu dacă e cazul
 setările POP3 sau IMAP pentru recepționarea e-mail-urilor.
 setările SMTP pentru trimiterea e-mail-urilor.

2.10.4. Servicii internet

Termenii Internet și World Wide Web sunt adesea folosiți, în conversațiile de zi cu zi, unul în
locul celuilalt. Foarte des întâlnim ziceri de tipul „sunt pe Internet” când folosim un browser web pentru a
vizualiza pagini web. Deci, Internetul este o rețea de calculatoare globală ce contectează milioane de
dispozitive de calcul, pe când Worl Wide Web este doar unul dintre multele servicii existente pe Internet.
O multitudine de alte servicii sunt implementate în Internet, cum ar fi: e-mail, transfer de fișiere, controlul
calculatorului la distanță, grupuri de știri, online chat și jocuri online.

2.10.4.1. World Wide Web

WWW este un set global de documente, imagini și alte resurse legate între ele prin hyperlink-uri și
referite prin URI-uri (Uniform Resource Indentifiers). URI-urile identifică simbolic servicii, servere și
alte baze de date și deasemenea documentele și resursele pe care le pot oferi. Hypertext Transfer Protocol
(HTTP inclusiv cu varianta HTTPS – HTTP Secured) este principalul protocol utilizat în WWW.
Serviciile web folosesc de asemenea protocolul HTTP pentru a permite sistemelor software să comunice
pentru a partaja și a schimba reguli și date.
Programele de tip browser WWW permit utilizatorilor să navigheze de la o pagina la alta prin
intermediul hyperlink-urilor înglobate în documente. Aceste documente pot conține și combinații de
diferite tipuri de date.

2.10.4.2. Comunicații
Cel mai important serviciu de comunicații prin internet este e-mail-ul. Conceptul de transmitere
electronică a mesajelor text între părți precede crearea Internetului. Însă, odată cu crearea și dezvoltarea
acestui serviciu mesajele ce pot fi transmise între părți au devenit din ce în ce mai complexe, imagini,
documente și alte fișiere pot fi atașate acestora și mai mult, acestea pot fi trimise simultan la mai multe
adrese.
Internet telephony (telefon prin internet) este un alt serviciu de comunicație din ce în ce mai
evoluat care există în Internet.VoIP (Voice over Internet Protocol) este protocolul care stă la baza tuturor
comunicațiilor pe internet. Ideea de la care s-a pornit în dezvoltarea acestui serviciu a apărut la începutul
anilor 1990 când s-a dorit crearea unui aplicații de tip walkie-talkie pentru comunicare de voce între
calculatoare. În ultimii ani majoritatea sistemelor VoIP sunt la fel ușor de utilizat cum sunt serviciile
obișnuite de telefonie, mai mult acestea sunt în mare măsură deja interconectate, fiind interconectate cu
din ce mai multe sisteme de telefonie clasică.
Online chat se referă la un sistem de comunicație pe Internet ce oferă transmisia în timp real a
mesajelor text de la un expeditor la un destinatar. Mesajele sunt în general scurte pentru a permite
răspunsuri rapide. Dezvoltarea acestui serviciu a făcut posibilă trecerea de la un serviciu point to point
74
(cumunicare între doi adresanți) la servicii de tip multicast (comunicare de la un expeditor la mai mulți
destinatari) și până la servicii de tip web conferencing (conferință web – mai mulți utilizatori toți putând
fi simultan atât expeditori cât și destinatari).

2.10.4.3. Transfer de date

File sharing (transfer de fișiere) este o modalitate de a transfera o cantitate mare de date prin
Internet. În practică acest serviciu este caracterizat de distribuirea sau oferirea accesului către date stocate
digital, cum ar fi programe, multimedia (informații grafice, audio sau video) și documente sau cărți
electronice (e-books).
Media streaming este un serviciu de distribuire în timp real de informații digitale pentru
informarea imediată sau pentru divertismentul utilizatorilor. Din ce în ce mai mulți furnizori de servicii de
radio și televiziune oferă parțial sau în totalitate acces online către producțiile lor. În special datorită
acestui serviciu a crescut cererea pentru lațimi de bandă din ce în ce mai mari. De exemplu pentru
informații SD 480p e necesară o conexiune minimă de 1Mb/s, pentru HD 720p 2,5Mb/s iar pentru HD
1080p lățimea de bandă necesară trebuie să depășească 4,5Mb/s.
Online webcam este o extensie ieftină în cadrul serviciilor referitoare la transferul de date.
Datorită lor putem vizualiza/observa în timp real de la interiorul sau exteriorul propriei locuințe, până la
activitățile copiilor în grădinițe sau școli sau chiar și animale în habitatul lor natural.

2.11. Viruși (malware) și antiviruși

2.11.1. Infectarea cu viruși a unui calculator.

Malware (viruses, worms, trojan horses, rootkits and backdoors), un cuvânt creat artificial din
cuvintele malicious (răuvoitor) și software care se referă la un tip de software proiectat intenționat pentru
deteriorarea unui computer sau infiltrarea în el, sau și deteriorarea/infiltrarea în rețele întregi de
computere, fără consimțământul proprietarului respectiv. Termenul "malware" se utilizează generalizat de
către profesioniștii computerelor pentru a desemna orice formă ostilă, intruzivă sau supărătoare de
software / cod de program. Termenul de virus din domeniul computerelor este uneori utilizat pentru a
desemna toate formele de malware, inclusiv virușii informatici.
Un virus de calculator reprezintă un program incomplet care dacă este anexat (se ascunde) la alt
program, poate prelua controlul în programul gazdă și își poate îndeplini propria misiune. Rularea unui
program virusat va duce la lucruri neașteptate de natură:
- benignă, cum ar fi afișarea unui mesaj pe ecranul calculatorului (în marea majoritate a
cazurilor reclame);
- distructivă, cum ar fi ștergerea de fișiere, reformatarea harddiscului sau chiar „arderea” unor
componente.
O parte din programul virusului, asigură capacitatea acestuia de a se răspândi în alte programe,
infectând propriul calculator dar și alte calculatoare care folosesc programe infectate, introduse prin
copierea lor de pe dischetele pe care s-au copiat aceste programe. De aceea trebuiesc luate măsuri
extraordinare pentru a împiedica răspândirea virușilor de calculator.
În general există trei tipuri de viruși:
- Viruși ai sectorului de inițializare (sector de boot). Aceștia infestează programul aflat în
sectorul de inițializare al hard-discului sau dischetei. Acești viruși sunt transmiși prin dischete și virusează
calculatorul când acesta pornește cu discheta virusată uitată în unitatea floppy.
- Viruși în fișierele de program. Aceștia infestează fișierele executabile ale programelor, de
exemplu: .exe și .com, fișierele bibliotecă .dll. Calculatorul este infestat în momentul în care este rulat
programul infestat și apoi infestarea se extinde și la alte programe.
- Viruși macro. Aceștia infectează anumite fișiere de date, de exemplu: .doc, .dot.
Când un virus intră într-un calculator al unei rețele el se răspândește rapid în toată rețeaua,
provocând pagube uriașe.

75
2.11.2. Prevenirea infestării
Întrucât devirusarea unui calculator, este o operație greoaie și care de obicei duce la pierderea
înregistrărilor de pe harddisk, cea mai bună metodă este prevenirea contaminării propriului calculator,
prin evitarea contactului cu calculatoare infestate și prin controlarea canalelor de pătrundere a virușilor.
Pentru aceasta trebuie respectate următoarele reguli:
- Orice disc străin va fi verificat de un program modern de recunoașterea virușilor. Cei mai
mulți viruși pot pătrunde prin intermediul unor programe pirat ce conțin jocuri. Dacă în cazul unui disc,
programul antivirus nu poate elimina virusul, acesta trebuie șters de urgentă sau distrus;
- Sistemul de operare va fi încărcat de pe discuri originale sau verificate anterior;
- Rețeaua de calculatoare va fi controlată zilnic cu programe antivirus de către administrator;
- Periodic (se recomandă zilnic), hard discurile vor fi verificate cu un program antivirus. Este
recomandabil ca programul antivirus să fie actualizat zilnic. Programele antivirus profesionale costă în jur
de 50 $ (în multe cazuri chiar mai puțin), iar actualizarea lor costă puțin, dar ținând cont că virușii pot
bloca complet un calculator și distruge practic toate informațiile din el, protecția antivirus reprezintă o
asigurare absolut necesară.
- O atenție deosebită trebuie acordată utilizării materialelor sosite pe e-mail și a celor copiate de
pe Internet deoarece multe dintre ele pot fi virusate.
- Copiați zilnic materialele importante pe suporturi magnetice care se țin în arhivă, pentru a
putea recupera informațiile în cazul în care calculatoarele sau unele calculatoare din rețea au fost
infestate.
 

2.11.3. Eliminarea virușilor din calculator.

În momentul în care au fost sesizate anomalii în funcționarea calculatorului sau au apărut mesaje
pirat pe monitor, trebuie oprit calculatorul pentru a elimina codul rezident al virusului din memoria
internă și repornit apoi folosind un program antivirus de pe o dischetă protejată la scriere. Dacă nu se
reușește eliminarea virușilor, hard discul trebuie șters și reformatat, urmând ca după aceea să fie încărcat
cu programele utilitare și cu dosarele ce au fișierele de lucru.
Programele profesionale antivirus conțin trei module pentru:
- Recunoașterea virusului (scan);
- Selectarea și curățarea fișierelor contaminate (clean);
- Supravegherea funcționării calculatorului cu transmiterea mesajelor de avertizare.

2.11.4. Programe antivirus

Cele mai utilizate și cunoscute programe antivirus nu neapărat în ordinea capacității lor de
„curățare” a calculatoarelor sau a prețului sunt următoarele:
- Bit Defender – al firmei Softwin, România;
- Norton Antivirus – Symantec Corporation, SUA;
- Panda Antivirus – Panda Software, Spania;
- NOD 32 – Eset, Slovacia;
- AVG Antivirus – Grisoft, Cehia;
- AVIRA AntiVir – AVIRA GmbH, Germania;

- PC Cillin – Trend Micro, Japonia;

- Windows Live OneCare – Microsoft, SUA;
- McAfee VirusScan – McAfee, SUA;
- Kaspersky Anti-Virus – Kaspersky Lab, Rusia;
- Cisco Security Agent (CSA) – Cisco Systems, SUA;

2.12. Reguli și siguranță pe Internet

76
2.11.7.1. Folosirea de programe cu licență
Folosirea oricărui program, inclusiv a sistemelor de operare, din alte surse decât cele ale
producătorului este considerat un act ce este pedepsit de lege. Mai mult decât atât astfel de programe, la
care de cele mai multe ori s-au adus o serie de modificări, pot să nu funcționeze la fel cu cele originale
sau să conțină coduri malware.

2.11.7.2. Partajarea unui minim de informații personale

Hărțuirea și furtul de identitate de obicei încep prin oferirea chiar de către utilizator a unui număr
relevant de informații personale. E important de știut că informațiile postate online pot fi văzute de un
număr mult mai mare de persoane față de cât credem. În general rețelele sociale sunt o cale foarte simplă
de unde se pot obține o serie de informații personale despre cineva (adresă, nr. de telefon, data nașterii,
etc.). Toate aceste informații pot fi puse cap la cap și să identifice un utilizator.
Astfel la creearea de nume-utilizator, nume de site-uri sau adrese e-mail încercați să nu utilizați
date personale dacă este posibil. Parolele și PINurile (Personal Identification Number) nu trebuie partajate
niciodată, nimănui.

2.11.7.3. Parole
Parorele au fost create pentru a păstra sigur accesul la informații sau proprietăți personale. Dacă o
parolă a fost compromisă poate duce la consecințe cum ar fi furturi prin servicii online, de ex. Plați din
contul bancar. Una din cele mai utilizate metode de obținere a unei parole este ghicirea repetată. Parolele
slabe fac acest proces mai ușor, de aceea e important ca parola să fie una puternică. O parolă puternică
trebuie să conțină:
 cel puțin 10 caractere;
 și litere mici și litere mari;
 numere;
 caractere speciale (dacă sunt permise);
 să nu conțină cuvinte din dicționar;
 să nu fie de genul: „password”, „123456”, „qwerty”, „abc123”, nume, date de naștere, etc.

2.11.7.4. PINuri
Aceste numere, ca și parolele, au scopul de păstra informația sigură. Un PIN trebuie să conțină cel
puțin 4 cifre. Date de naștere, ani de naștere, cifre consecutive sau repetitive, PINurile cardurilor bancare
nu ar trebui să fie utilizate în cazul PINurilor de acces la internet.

2.11.7.5. Rețele sociale (Facebook, Twiter, Google+, etc.)

Profilurile pe rețelele sociale pot fi văzute de către persoane pe care nu le cunoaștem. Site-urile
prin care accesăm aceste rețele sociale au de cel mai multe ori setări de confidențialitate ce pot fi
modificate controlând astfel cine are sau nu acces la profil și la alte informații. Nu acceptați cereri de
prietenie de la persoane pe care nu le cunoașteți.

2.11.7.6. Firewall
Un Firewall este un program ce controlează traficul din sau înspre Internet. Majoritatea SO
(inclusiv W7) conțin un firewall. Pentru a păstra calculatorul și informațiile sigure este important ca
firewall-ul să fie activ. Utilizatorul poate permite accesul unui program prin firewall la fel cum poate
interzice acest lucru.

2.11.7.7. Actualizarea programelor

Majoritatea programelor instalate în calculator, inclusiv sistemul de operare pot avea unele
probleme. Virusii de cele mai multe ori profită de aceste erori de programare pentru a se infiltra în
calculator. Când aceste vulnerabilități sunt descoperite va fi realizat un pachet de actualizări ce elimină

77
acele probleme. Acestea sunt motivele pentru care programele (în special SO și programul antivirus)
trebuie actualizate dacă nu zilnic, măcar periodic.

2.11.7.8. Atenție la înșelătorii

La fel ca în viața reală și Internetul are o mulțime de persoane fără bune intenții de aceea evitați
reclamele, ofertele sau e-mail-urile ciudate de la necunoscuți. De asemenea în cazul în care primiți
mesaje/e-mail-uri ciudate de la persoane pe care le cunoașteți e posibil ca cineva să fi obținut accesul la
contul respectivului.
Cea mai bună cale de a evita înșelătoriile este să vă informați (dacă se poate din mai multe surse)
asupra oricărei oferte care pare prea frumoasă să fie adevarată.

2.11.7.9. Evitați activități ilegale

Descărcarea de torente și partajarea fișierelor este o metodă de distribuire a codurilor malware și
poate aduce astfel de coduri în calculatorul propriu.

2.11.7.10. Controlul parental

Controlul parental permite părinților să plaseze filtre care să elimine informația ofensatoare sau
obscenă pentru copiii care au acces la Internet.

2.11.7.4. Computere sau rețele publice

Odată cu explozia tehnologică se găsesc din ce mai multe terminale sau acces la rețele publice
conectate la Internet. Este important să nu vă conectați în astfel de situații la conturile personale de e-
mail, bancă sau rețele sociale iar dacă totuși trebuie să o faceți asigurați-vă că nu vă salvați datele
personale (user și parolă) iar după terminarea activității că v-ați deconectat complet.

78
 3. SISTEMUL DE OPERARE WINDOWS 2003 SERVER

3.1. Instalarea sistemului de operare Windows Server 2003

Windows Server 2003, produs de Microsoft , este un sistem de operare pentru servere. A fost introdus la
24 aprilie 2003 ca succesor al lui Windows 2000 Server. Funcțiile sistemului Windows Server 2003
asigură administrarea ușoară și eficientă a rețelelor de calculatoare și oferă compatibilitate cu o gamă
largă de dispositive hardware, astfel încât sistemul poate interacționa cu diverse rețele, dispozitive de
stocare și multe alte tipuri de periferice. Windows Server 2003 este un sistem de operare multithreaded,
multiprocessing, multitasking. Sistemul dispune de facilități de gestionare a memoriei și task
scheduling.Este un sistem fiabil – prin detectarea și tratarea rapidă a erorilor – și scalabil – prin
posibilitățile de reconfigurare în situația unui upgrade hardware.
Windows Server 2003 este un sistem de operare multifuncțional capabil să suporte un set de roluri server
diverse, în funcție de cerințe. Printre rolurile pe care le poate îndeplini un server Windows Server 2003 se
numără:
 File and print Server
 Mail Server
 Terminal server
 Remote access și virtual private network (VPN) server
 Directory services server
 Domain Name System
 (DNS) server
 Dynamic Host Configuration Protocol (DHCP) server
 Windows Internet Naming Service (WINS) server
 Streaming media server
Windows Server 2003 este disponibil în următoarele ediții:
 Web
 Standard
 Enterprise
 Datacenter
Tabelul de mai jos arată caracteristicile diferitelor ediții:

3.1.1. Instalarea și configurarea serverelor

Instalarea sistemului de operare Windows Server 2003 este relativ simplă.Windows Server 2003 poate să
detecteze un număr mare de componente hard, iar multe elemente uzuale sunt deja configurate. În vederea
instalării, e indicat să începeți cu operațiile de pregătire a instalării.
3.1.2. Planificarea instalării
Înainte de instalarea unui sistem de operare trebuie cunoscute atât caracteristicile hardware ale
calculatorului cât și câteva dintre caracteristicile sistemului de operare care urmează a fi instalat. Aici sunt

79
unele dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le luați în considerare atunci când planificați
instalarea Sistemului de operare Windows Server 2003:
 Alegerea unei metode de instalare
 Licențele pentru folosirea sistemului de operare
 Verificarea cerințelor sistemului
 Verificarea compatibilităților hardware și software
 Planificarea funcțiilor (rolurilor) serverelor
 Determinarea opțiunilor de partiționare a discului
 Selectarea sistemului de fișiere (File System):
 FAT
 FAT32
 NTFS
 Instalarea serverului într-un grup de lucru (workgroup) sau în domeniu (domain)

3.1.3. Alegerea unei metode de instalare

Windows oferă două metode de instalare: metoda bazată pe Setup și metoda bazată pe imagine.
Metoda bazată pe Setup folosește procedura obișnuită Windows Setup pentru instalarea sistemelor
de operare ale familiei Microsoft Windows.
Metoda bazată pe imagine presupune existența unui calculator de referință pe care este deja
instalat sistemul de operare. Calculatorul țintăși cel de referință trebuie să folosească același hardware,
sau în orice caz unul similar. Pentru obținerea noului sistem de operare se va copia imaginea discului
sistem de la calculatorul de referință pe calculatorul țintă.

3.1.4. Licențe
Licenta software este instrumentul legal care guvernează folosirea, copierea și distribuirea
produselor software. Toate produsele software sunt protejate pe baza dreptului de copyright. Licența
softwareîi oferă utilizatorului final (end-user) permisiunea de a folosi unul sau mai multe exemplare ale
produsului software și arată condițiile în care folosirea produsului nu intra în conflict cu legea copyright–
ului.
În procedura de instalare vi se cere la un moment dat să alegeți între două tipuri de licențe: per
utilizator și per server
Opțiunea per server o alegeți dacă doriți acordarea licenței în funcție de conexiunile la server. De
exemplu, dacă doriți să asigurați cel mult 100 de conexiuni simultane (concurente), trebuie să
achiziționați licența de acces pentru 100 de utilizatori. Licența per server este cea mai bună alegere dacă
aveți un singur si sistem de operare server instalat, iar serverul trebuie să fie disponibil tuturor
utilizatorilor din rețea. Conexiunile alocate prin licența per server sunt construite pe baza relației „primul
venit primul servit” și sunt limitate de numărul de licențe CAL (Client Access License) alocate la server.
Opțiunea per seat (sau per user) o alege ți dacă vreți acordarea licenței în funcție de numarul
calculatoarelor client din rețea. Licențele per user permit tuturor utilizatorilor din rețea să acceseze toate
serverele. Numărul conexiunilor simultane la fiecare server este nelimitat. Se consideră că licențele per
user reprezintă modalitatea normală, obișnuită pentru sistemele și produsele de tip server instalate pe mai
multe calculatoare. În cazul licenței per utilizator, fiecare client care se conectează la server trebuie să
aibă o licență CAL(Client Access License). Acordarea licenței per utilizator este mult mai economică prin
aceea că stațiile de lucru se pot conecta simultan la mai multe servere.

3.1.5. Cerințele sistemului

Înainte de instalarea noului sistem asigurați-vă ca resursele hardware sunt suficiente și respecta
cerințele Windows Server 2003. În plus asigurați-vă că resursele sunt suficient deputernice pentru rolul
sau rolurile pe care le va îndeplini serverul în viitor. Cerințele minime de instalare pentru sistemele
Microsoft Windows Server 2003sunt prezentate în tabelul de mai jos:

80
3.1.6. Planificarea rolurilor serverelor
Indiferent dacă metoda de instalare aleasă este pentru unul sau mai multe servere, este important
să vă planificați configurația și rolurile viitoare ale serverelor, pentru a putea beneficia de toate
caracteristicile și de maximul de performanță ale sistemelor. Rolul pe care îl va îndeplini în viitor un
server are un impact major asupra configurației serverului. Decideți ce rol va îndeplini serverul, înainte de
planificarea altor aspecte legate de configurația acestuia. Apoi, evaluați cerințele sistem, configurația
partițiilor și securitatea necesare în contextul pe care l-ați stabilit. Într-o rețea pot exista servere care dețin
roluri diferite. Mai jos sunt prezentate câteva dintre rolurile pe care le pot îndeplini serverele în rețelele
Microsoft, roluri care vor fi prezentate pe parcursul acestui manual:
- File Server(server de fișiere) Serverul de fișiere păstrează fișiere și le pune la dispoziția
clienților în limita permisiunilor sau restricțiilor acordate. Dacă veți folosi acel server ca punct
de distribuție pentru instalarea Microsoft Windows Server 2003 sau pentru imagini de discuri
sistem stocate, trebuie să aveți un server de fișiere cu suficientă capacitate pentru păstrarea
fișierelor și care săofere mai multor clienți posibilitatea accesării concurente.
- Domain Controller (controler de domeniu) Dacă veți folosi serverul pentru instalarea serviciului
Active Directory Service atunci serverul trebuie să respecte cerințele pentru un controler de
domeniu, inclusiv să admită suficiente conexiuni concurente pentru autentificarea utilizatorilor
în domeniu.
- DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) Server Este posibil să aveți nevoie de un server
DHCP, care să furnizeze adrese dinamice IP calculatoarelor din rețea. În lipsa unui server DHCP
toate adresele IP ale calculatoarelor din rețea vor fi atribuite static.
- DNS (Domain Name System) Server În rețelele în care funcționează serviciul Active Directory
este necesar și un server DNS. Active Directory are nevoie de serverul DNS pentru rezolvarea
numelor pentru resursele domeniului. Controlerul de domeniu poate fi și server DNS.

3.1.7. Partiții și sisteme de fișiere

Sistemul de operare Windows Server 2003 se instalează într-o partiție de pe hard-disc special
pregătită pentru acest scop. Partiția unde se va instala sistemul trebuie să fie suficient de cuprinzătoare
pentru toate fișierele și componentele sistemului. Se recomandă ca datele utilizatorilor să fie păstrate într-
o altă partiție. Windows Server 2003 acceptă sistemele de fișiere (File System) - FAT(File Allocation
Table), FAT32 și NTFS(New Technology File System). În cele mai multe cazuri este de preferat folosirea
sistemului NTFS pentru fișiere. Sistemul de fișiere NTFS prezintă următoarele avantaje, foarte importante
pentru serverele din rețea:
-asigură securitatea accesului prin sistemul de permisiuni și restricții la fișiere și directoare (folder,
dosar); este singurul sistem de fișiere dintre cele trei, care garanteazăsecuritatea accesului la fișiere și
directoare. Utilizatorii neautorizați nu vor avea acces la volume în format NTFS.
-admite nume lungi de fișiere – de cel mult 256 caractere.

3.1.8. Instalare de pe un CD de boot

Pentru lansarea procedurii de setup, inserați CD/DVD-ul de Boot în unitatea de CD/DVD și
porniți calculatorul.
Procedura de Setup va încărca toate fișierele și driverele pentru echipamentele detectate anterior.

81
 Selectați acum pentru instalare Windows Server 2003. Dacă aveți o instalare anterioară de sistem
de operare, puteți încerca să-l reparați apăsând R. Dacă nu, trebuie să apăsați Enter.

Selectați sau creați partiția pe care veți instala Windows Server 2003. În funcție de configurația de
disc existentă, alegeți una din variantele următoarele: În cazul în care hard disk-ul este nepartiționat,
puteți crea și dimensiona partiția pe care veți instala Windows Server 2003. În prima fereastră tastați C
pentru creare partiție.Apare fereastra în care specificați dimensiunea partiției. După aceasta tastați
ENTER, pentru creare partiție sau ESC pentru anularea acțiunii.

Apare fereastra în care specificați dimensiunea partiției. După aceasta tastați ENTER, pentru creare
partiție sau ESCpentru anularea acțiunii.

Dacă hard disk-ul este deja partiționat, dar are suficient spațiu, aveți posibilitatea să creați o
partiție suplimentară în spațiul nepartiționat. Dacă hard disk-ul are deja o partiție care este suficient de
mare, aveți posibilitatea să instalați Windows Server 2003 pe acea partiție. În cazul în care în partiție este
instalat un sistem de operare, veți suprascrie acest sistem de operare, dacă acceptați calea implicită de
instalare. Cu toate acestea, alte fișiere în afară de fișierele sistemului de operare nu vor fi suprascrise.
Puteți șterge partiția existent pentru a crea mai mult spațiu liber, nepartiționat pentru partiții noi. Ștergerea
unei partiții existente duce la ștergerea tuturor datelor de pe acea partiție. Dacă creați o partiție nouă în
timpul procesului de instalare, modificați mărimea doar pentru partiția pe care veți instala Windows
Server 2003. După instalare, utilizați Disk Management pentru a partiționa spațiul rămas pe hard disk.

82
Selectați un sistem fișiere (FAT, NTFS) pentru formatarea partiției pe care se va face instalarea. Windows
Server 2003 acceptă sistemul de fișiere NTFS, în plus față de FAT (File Allocation Table-tabelul de
alocare a fișierelor) și FAT32.

Începe procesul de formatare a partiției selectate în format NTFS.

Procesul de instalare (Setup) va continua cu copierea fișierelor de pe una din sursele: CD/DVD, folder-ul
I386 local sau partajat în rețea.

Dupa aceasta etapa sistemul va cere o restartare După reinițializarea calculatorului, începe a doua etapă a
instalării. Procesul de instalare va continua oferind o interfață grafică (GUI).

Ecranul care apare afișează etapele care au loc în vederea instalării sistemului de operare:
- Culegerea de informații despre calculatorul dumneavoastră
- Actualizări dinamice
- Pregătirea instalării
- Instalarea sistemului de operare Windows Server 2003
- Finalizarea instalării
Ceea ce urmează sunt setările conexiunii în rețea. Se vor activa procedurile client și server
Microsoft, precum și protocolul TCP/IP. Se vor configura: adresa IP, însoțită de masca de subrețea, de
adresa router-ului pentru legătura cu alte rețele și în general toate proprietățile asociate protocolului
implicit de rețea, TCP/IP. Setul de configurări obișnuite (typical) reprezintă alegerea cea mai bună dacă
sunteți într-una din situațiile:
-Aveți un server DHCPfuncțional în rețea.
-Aveți un calculator care rulează Internet Connection Sharing(ICS)

83
 Pentru a accepta setările implicite corespunzătoare opțiunii Typical settings, apăsați Next În caz
contrar selectați Custom Settings și apăsați Next pentru personalizarea setărilor rețelei.
În fereastra următoare, alegeți apartenența serverului la un grup de lucru sau la un domeniu, prin
introducerea numelui grupului de lucru (Workgroup) sau al domeniului (Domain).
Un grup de lucru – workgroup- este constituit dintr-un număr mic de computere dintr-o rețea.
Utilizatorii pot să lucreze împreună și să partajeze resurse între ei.
Un domeniu – domain- este o grupare de computere dintr-o rețea care folosesc în comun baza de
date a domeniului. Toate resursele rețelei sunt reprezentate prin obiecte componente ale acestei baze de
date. Securitatea și administrarea rețelei sunt rezolvate centralizat. Un domeniu este administrat ca o
entitate cu reguli de securitate și proceduri comune. Fiecare domeniu are un nume unic, iar fiecare
computer într-un domeniu are un nume unic. Despre serverele membre ale unui grup de lucru se spune că
sunt autonome (stand-alone).Dacă nu cunoașteți numele grupului de lucru sau nu puteți include serverul
într-un domeniu alegeți implicit apartenența la un grup de lucru. Veți putea include serverul în domeniu
oricând de aici înainte. Dacă doriți ca serverul să aparțină unui domeniu atunci introduceți numele de
domeniu în caseta „Yes, make this computer a member of the following domain”.

3.2. Prima încărcare a sistemului de operare

Procesul de instalare (Setup) s-a terminat și urmează încărcarea sistemului de operare Windows
Server 2003 Trebuie să apăsați combinația de taste CTRL+ALT+DEL, pentru a afișa ecranul de
deschidere a sesiunii de lucru.

Introduceți numele utilizator, respectiv parola, informații oferite procedurii de Setup pe parcursul
instalării, și apăsați butonul OK

84
Vă apare fereastra Manage your Server care vă permite să instalați roluri (funcții) pentru calculatorul pe
care tocmai ați terminat instalarea și configurarea sistemului de operare Windows Server 2003.

3.3. Verificări și configurări după instalare

După ce ați instalat sistemul de operare și ați făcut logon pentru prima data ca un administrator,
Windows Server 2003 vă prezintă automat fereastra Manage Your Server. Acest instrument permite să
instalați și să configurați serviciile, cum ar fi Active Directory, DHCP, DNS, IIS și altele. După instalare,
e recomandat să verificați sistemul pentru eventualele erori apărute pe parcursul instalării sau pentru
probleme legate de configurarea echipamentelor (devices). Aveți în vedere următoarele:
1. Lansați Start→Administrative Tools→Computer Management. Citiți jurnalul de evenimente, respectiv
eventualele mesaje de eroare apărute în jurnalul evenimentelor System

2.Verificați în Computer Management→Device Manager problemele legate de configurarea unităților de

disc (drives) sau cele legate de configurarea altor echipamente, eventual lipsa lor.

3.4. Servicii in sistemul de operare Windows 2003

3.4.1. Instalarea si configurarea unui Server de DHCP in Windows Server 2003
DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol) este un standard IP proiectat pentru a reduce
complexitatea administrarii configuratiilor de adrese IP. Un server DHCP va fi configurat cu setarile
corespunzatoare pentru o rețea data. Aceste setari includ un set fundamental de parametri cum ar fi
gateway, DNS, masti de rețea, si o clasa de adrese IP. Utilizarea DHCP intr-o rețea inseamna ca

85
administratorii nu trebuie sa configureze aceste setari individual pentru fiecare client din rețea. DCHP va
distribui automat acesti parametri fiecarui client individual.
Serverul DHCP atribuie unui client o adresa IP luata dintr-un scop predefinit pentru un anumit
timp. Daca o adresa IP este necesara pentru mai mult timp decat a fost setat timpul alocat, clientul trebuie
sa ceara o extindere inainte ca perioada sa expire. Daca clientul nu a solicitat o reinnoire a perioadei de
alocare (lease time), adresa IP va fi considerata libera si va fi alocata unui alt client. Daca utilizatorul
doreste sa-si schimbe adresa IP poate utiliza comanda „ipconfig /release” urmata de „ipconfig /renew”in
linia de comanda. Aceasta va sterge adresa IP curenta si va aloca una noua. Pot fi definite „rezervari” intr-
un server DHCP pentru a permite anumitor clienti de a avea propria adresa IP. Adresele pot fi rezervate
pe baza adresei MAC sau a hostname-ului astfel incat acesti clienti vor avea o adresa IP fixa ce este
configurata automat. Majoritatea furnizorilor de servicii Internet utilizeaza DHCP pentru a atribui noi
adrese IP calculatoarelor client cand acestea se conecteaza la Internet, ceea ce simplifica lucrurile la
nivelul utilizatorului.
Printre cerintele special ale unui server de DHCP se enumera faptul ca adresa de ip a serverului pe
care va fi instalat serverul de DHCP trebuie alocat manual.

3.4.1.1. Instalarea unui server DHCP

1. Dati click pe Start -> Control Panel si apoi alegeti Add/Remove Programs.
2. Dati click pe butonul Add/Remove Windows Components.
3. Selectati din lista Networking services, si dati click pe butonul Details

4. Bifati componenta Dynamic Host Configuration Protocol (DHCP) si dati click pe OK

5. Dati click pe butonul Next. Introduceti CD-ul cu kitul de Windows Server inunitatea CD-ROM si
instalati serviciul DHCP. Dati click pe Finish pentru a termina. instalarea.
6. inchideti fereastra Add/Remove Programs.
7. Pentru activarea serviciului DHCP server se merge pe Start – Programs—Administrative Tools –
Manage Your Server, si se apase pe Add or remove a role.

86
Serverul DHCP contine o baza de date cu adrese IP ce contine toate adresele IP disponibile pentru
distributie. Daca clientul (avand ca sistem de operare Windows 2000 sau XP Professional) are setat
„Obtain an IP address automatically” in setarile TCP/IP, atunci este setat sa primeasca o adresa IP de la
un server DHCP.

3.4.1.2. Crearea scopurilor unui server DHCP

Un scop este o colectie de adrese IP pentru calculatoarele dintr-un subnet ce utilizeaza DHCP. Pentru
crearea unui scop dati clic pe Start ->Settings->Control Panel->Administrative Tools->DHCP. Aici dati
clic dreapta pe numele serverului DHCP si alegeti opțiunea New Scope...

Urmatoarea fereastra va cere sa definiti domeniul de adrese pe care scopul le va distribui in rețea si masca
de rețea pentru adresa IP. Introduceti detaliile potrivite si dati clic pe Next.

Va este prezentata o fereastra in care trebuie sa adaugati excluziuni in domeniul de adrese IP pe

care l-ati specificat in fereastra anterioara. De exemplu, daca adresa IP 192.168.100.1 este aceea a router-
ului companiei, atunci nu doriti ca serverul DHCP sa distribuie acea adresa. in acest exemplu am exclus
domeniul de adrese IP 192.168.100.100 –192.168.100.115, si o singura adresa 192.168.100.1. in acest
caz, 16 adrese IP vor fi rezervate si nu vor fi distribuite clientilor din rețea.

87
 In urmatoarea fereastra se seteaza durata „lease”-ului pentru cat timp un client poate utiliza o
adresa IP atribuita din acest scop. Este recomandat sa adaugam perioade de „lease” mai mari pentru o
rețea fixa si perioade de „lease” mai scurte pentru conexiuni de la distanta sau laptop-uri. in acest
exemplu am setat perioada de alocare la 12 ore intrucat clientii sunt sisteme desktop intr-un birou local si
timpul de lucru uzual este de opt ore.

In urmatoarea fereastra sunteti intrebat daca doriti sau nu sa configurati optiunile DHCP pentru scop
(acum sau mai tarziu). Daca alegeti Yes atunci vor apare o serie de casete de dialog pentru setarea acestor
optiuni. Daca alegeti No veti putea configura aceste optiuni intr-o alta faza

in urmatoarea fereastra trebuie sa setati adresa IP a router-ului sau a gateway-ului si astfel calculatoarele
client vor sti ce router sa utilizeze.

88
Aici setati, serverul DNS si numele domeniului. Adresa IP a serverului DNS va fi distribuita de catre
serverul DHCP si va fi atribuita clientilor.

Daca aveti un server de WINS, aici trebuie sa setati adresa IP a acelui server. Puteti sa tastati numele
serverului in caseta potrivita si apasati „Resolve”pentru a permite gasirea respectivei adrese IP. daca nu
aveti un server de WINS in rețea lasati aceasta pagina necompletata.

Ultimul pas este de a activa scopul –doar apasati pe butonul Next cand vedeti fereastra de mai jos.
Serverul de DHCP nu va functiona daca nu activati scopul.

La sfarsit dati clic pe Finish pentru a termina configurarea si activarea scopului. Serverul DHCP
este acum instalat cu toate setarile de baza. Urmatoarea etapa este de a-l configura dupa nevoile structurii
rețelei.
Server-ele DHCP va permit sa rezervati o adresa IP pentru un client. Aceasta inseamna ca acel
client va avea aceeasi adresa IP atat cat doriti. Pentru a realiza acest lucru trebuie sa cunoasteti adresa
fizica (MAC) a fiecarei placi de rețea. Dati clic dreapta pe „Reservations” si alegeti opțiunea „New
Reservation”. Introduceti numele rezervarii, adresa IP dorita, adresa MAC si descrierea, apoi alegeti daca
doriti suport pentru DHCP, BOOTP sau ambele si dati clic pe Add. Noua rezervare va fi adaugata in lista.
Ca exemplu am rezervat adresa IP 192.168.100.144 pentru un calculator client numit Workstation1.

89
 Intr-un domeniu Windows Server 2003 toate server-ele DHCP trebuie sa fie autorizate in Active
Directory. Acesta este un exemplu al noii initiative de securitate al Microsoft, in incercarea de a elimina
server-ele DHCP neautorizate ce sunt in domeniu. Pentru a autoriza un server trebuie sa va logati (sau
RunAs) ca un membru al grupului Enterprise Admins. Apoi dati clic dreapta pe icon serverului DHCP si
alegeti opțiunea Authorize

3.4.2. Instalarea si configurarea unui Server de DNS in Windows Server 2003

Pentru a facilita accesarea resurselor in Internet este necesară existența unei asocieri între adresa IP a
acestora și un nume ușor de reținut. Asta deoarece este imposibil ca cineva să poată reține toate adresele
IP folosite pe glob. La începutul Internetului stațiile erau accesate pe baza intrărilor din fișierul /etc/hosts
care făceau translatarea adreselor din formatul preferat de utilizatorul uman (ex: www.wikipedia.org) în
adrese IP necesare echipamentelor de rețea. O dată cu creșterea explozivă a dimensiunii Internetului, a
devenit evident că era nevoie de o soluție care să rezolve problemele de scalabilitate. Soluția pentru aceste
probleme a fost dezvoltarea unui nou protocol, Domain Name Server (DNS). Protocolul a fost dezvoltat
în anii ’80, propus ca RFC și adoptat apoi ca standard Internet. Deși protocolul are peste 20 de ani
vechime, există și îmbunătățiri și facilități noi aduse serviciului de nume (extensii de securitate, stocarea
certificatelor digitale în DNS, etc.).
DNS este în esență o bază de date distribuită care asociază diferite informatii cu domeniile DNS.
Noutatea pe care o aducea DNS la vremea propunerii sale ca standard nu era atât conceptul de bază de
date distribuită - în sensul în care informațiile din baza de date sunt păstrate pe stații diferite - ci mai
degrabă faptul că și administrarea bazei de date urma să se facă distribuit.
Principalul rol al serviciului de nume este de a asocia nume stațiilor din Internet, care altfel ar fi fost
identificate de adrese IP. Aceasta înseamnă că serviciul DNS va trebui să ofere utilizatorilor cel puțin
două operații: rezolvare directă (resolve lookup) - aflarea adresei IP atunci când știm numele stației și
rezolvare inversă (reverse lookup) - aflarea numelui unei stații atunci când știm adresa IP. Ierarhia DNS
începe cu câteva domenii speciale, denumite TLD (top level domains).

3.4.2.1. Tipuri de servere DNS

S-a putut observa că fiecare domeniu DNS are o entitate administrativă. Această entitate
administrativă este un server DNS sau, conform terminologiei DNS, un server de nume. Principalul rol
al serverului de nume asociat unui domeniu este de a răspunde la cereri despre stațiile și serverele aflate
în gestiunea sau autoritatea sa.
Server DNS Caching-only
90
 Problema cu cererile recursive este că, în cantitate mare, pot îngreuna simțitor un server DNS. De
aceea, este considerată o practică bună ca un server DNS să accepte cereri doar din partea rețelelor locale
aflate în domeniul pentru care acest server este autoritar. Dacă administratorul ar permite cereri recursive
din tot Internetul, severul său ar putea fi foarte ușor atacat. În concluzie, chiar dacă o rețea nu are un
domeniu DNS (pentru că sunt folosite adrese private de exemplu), un server DNS este totuși necesar,
deoarece clienții DNS nu trimit decât cereri recursive, care trebuie rezolvate undeva. În plus, un server
DNS este util și pentru cache-ul pe care îl menține. Din această cauză există și servere de nume caching-
only. Ele sunt servere de nume, care rezolva cereri recursive, dar care nu sunt servere autoritare pentru
niciun domeniu.
Servere DNS rădăcină
Acestea sunt cunoscute de serverele de nume în mod implicit și sunt de obicei interogate în mod
nerecursiv de către un server local, atunci când acesta nu este autoritar pentru domeniul cerut și nici nu
posedă informația în cache. Dacă serverul rădăcină nu știe să traducă cererea, va trimite serverului local
un răspuns negativ, alături de un hint care îi va sugera un alt server DNS care ar putea ști să translateze
numele interogat.
Servere DNS forwarder
Dacă un server de nume trebuie să răspundă la o cerere recursivă de la un client, acesta va încerca mai
întâi să vadă dacă numele interogat face parte din domeniul pentru care el este autoritar. Dacă acesta nu e
autoritar peste domeniul cerut, va încerca să caute intrarea respectivă în cache. În cazul în care nu o
găsește în cache, serverul va trebui să facă cereri nerecursive către alte servere, pentru a putea realiza
rezolvarea. În mod normal, serverul va interoga un server rădăcină. Aici intervine noțiunea de server
forwarder. Un administrator poate configura pe serverul său DNS, adresa IP a unui server special care va
avea un rol de forwarder pentru acesta. Mai exact, în situația de mai sus, în loc ca serverul local să
apeleze la un server rădăcină, va apela mai întâi la serverul forwarder pe care îl are configurat.
Forwarder-ul va consta de obicei dintr-un server chaching-only care va fi cu atât mai bun, cu cât e folosit
mai des și de mai multe servere. Dacă forwarder-ul nu va reuși să dea un răspuns pozitiv la cererea
nerecursivă a serverului local, se va apela la un server rădăcină cunoscut.
Servere Master/Slave
Din motive de redundanță și de distribuire a încărcării, pot exista mai multe servere autoritare
pentru același domeniu. Cu toate acestea, doar unul dintre ele va fi server master, celelalte vor fi servere
slave. În continuare, periodic, serverele slave vor interoga seria bazei de date de la serverul master. Dacă
seria de la serverul master este mai mare decât seria curentă a serverului slave, acesta va transfera din nou
baza de date de la serverul master. Pentru a reduce latența propagării schimbărilor la serverele slave,
protocolul DNS prevede, de asemenea, mecanisme de notificare a serverelor slave. Atunci când este
necesar, în general la pornirea sau repornirea serverului master, acesta poate notifica serverele slave
trimițându-le seria bazei de date.

3.4.2.2. Structura bazei de date DNS.

S-a văzut că baza de date DNS este de fapt un arbore multicăi în care nodurile sunt reprezentate de
domenii, iar frunzele de stații. În realitate, însă, lucrurile sunt ceva mai complexe. Baza de date DNS este
structurată ca un arbore multicăi; totuși ea nu reține domenii, stații și servere, ci înregistrări DNS de
forma (cheie, informație). Cheia este reprezentată de un nume complet și este distribuită în nodurile
arborelui. O cheie poate avea asociate mai multe informații, în general de tipuri diferite, dar nu
obligatoriu. Baza de date DNS este astfel structurată încât cu ajutorul cheii să se localizeze informațiile
asociate. Înregistrările sunt de mai multe tipuri, grupate după funcționalitate: înregistrare pentru
operațiile de căutare, înregistrare pentru operațiile de căutare inversă (reverse lookup), înregistrare pentru
serverele de nume, etc. Fiecare dintre tipurile de înregistrări sunt cunoscute în terminologia DNS după
mnemonici, cele mai folosite fiind înregistrările: A, CNAME, MX, NS, PTR, SOA.
Înregistrări DNS
În continuare se prezintă descrierea câtorva tipuri de înregistrări din baza de date DNS și
rezultatele întoarse la interogarea bazei de date pentru fiecare dintre acestea. Pentru interogare s-a folosit
utilitarul host prezent în sistemele UNIX sau Nslookup din windows:

91
  A identifică înregistrări de tip adresă, fiind folosite pentru rezolvarea directă a numelui. Aceste
înregistrări asociază chei de tip nume de stație de genul www.kde.org cu o adresă IPv4. Pentru a asocia
chei de tip nume de domeniu unor adrese IPv6 se folosesc înregistrări de tip AAAA.
 PTR identifică înregistrări de tip pointer și sunt folosite pentru rezolvarea inversă. Acestea
asociază chei de tip adresa IP de genul 1.37.85.141.in-addr.arpa cu un nume de domeniu complet.
 MX identifică înregistrări de tip server de mail și sunt folosite pentru a indica numele
serverelor de mail responsabile pentru mailu-rile destinate domeniului specificat în cheie. Adresa
serverelor de mail se specifică cu ajutorul unor înregistrări de tip adresă.
 SOA identifică înregistrări de tip start of authority ce specifică diverși parametri pentru
domeniul indicat în cheie: seria bazei de date, intervalul de timp la care serverul slave verifică seria,
adresa de mail a administratorului de domeniu, etc.
 TXT identifică o înregistrare de tip descriere. Aceasta asociază numele de stație indicat de
cheie cu un text de descriere ASCII.
 CNAME identifică o înregistrare de tip alias. Un alias este un nume de domeniu alternativ
pentru numele specificat în cheie. Aliasul va fi asociat cu aceeași adresă cu care este asociată și cheia. De
exemplu, considerând aliasul mail.cs.x.ro la numele prof.cs.x.ro, și presupuând că adresa prof.cs.x.ro este
141.85.37.3, atunci adresa mail.cs.x.ro va fi 141.85.37.3.
Ca o observație cheile folosite în DNS (numele domeniilor, stațiilor, etc.) sunt limitate la caractere
alfanumerice (a-z, A-Z, 0-9) și caracterul '-'. Numele de domeniu complete nu pot depăși 255 de
caractere, iar numele de domeniu relative nu pot depăși 63 de caractere.

3.4.2.3. Instalarea și Configurarea unui server DNS pe Windows Server 2003

Buna funcționare a unui sistem de rezolvare a numelor reprezintă o componentă cheie în orice
sistem de operare orientat spre rețea. Însăși funcționarea unei rețele se bazează pe posibilitatea ca
entitățile ce o formează să se poată localiza între ele. În consecință, modul de rezolvare a numelor trebuie
să fie flexibil și robust. De asemenea, este de preferat ca acesta să adere standardelor, din punct de vedere
al interoperabilității și al scalabilității. Pentru Windows Server 2003, DNS (Domain Name System)
reprezintă principala modalitate de rezolvare a numelor și, totodată, reprezintă o componentă de bază a
oricărei infrastructuri de tip Active Directory. O alternativă la DNS folosită de unii administratori este
WINS (Windows Internet Name Service), un serviciu de rezolvare a numelor bazat pe NetBIOS care
realizează asocieri între adresele IP ale stațiilor dintr-o rețea și numele lor NetBIOS, stocându-le într-o
bază de date dinamică si distribuită.
NetBIOS (Network Basic Input/Output System) reprezintă un protocol ce rulează peste TCP/IP1
și permite calculatoarelor dintr-o rețea să comunice pe baza pe baza unuia sau a mai multor nume de tip
NetBIOS. NetBIOS oferă servicii din categoria nivelului sesiune al stivei OSI.
Atât WINS cât și DNS reprezintă modalități de rezolvare a numelor, disponibile pe sistemele
Windows. WINS realizează rezolvarea numelor în spațiul de nume NetBIOS, în timp ce DNS le rezolvă
în spațiul de nume al domeniilor DNS. În general, WINS este folosit atât de către clienții ce folosesc
versiuni mai vechi de Windows, cât și de aplicațiile bazate pe NetBIOS. Windows 2000, XP, 2003 Server
folosesc și nume DNS, pe lângă cele oferite de NetBIOS.
Instalare și configurare
Instalarea serviciului DNS pentru Windows Server 2008 se realizează prin adăugarea unui rol al
serverului. Folosind Server Manager se accesează interfața Add Server Roles și se selectează DNS Server
din listă. Se continuă instalarea, ținând cont de recomandarea de a avea configurată adresă statică pe
interfața pe care se dorește ca serverul DNS să răspundă cererilor. Server Manager va atenționa în cazul
în care nu detectează nicio interfață configurată static. DNS se ocupă, în principal, cu zonele de rezolvare
directă (forward lookup zones), care realizează conversia din nume în adrese IP. De asemenea, el se ocupă
și de conversia inversă, din adrese IP în nume (reverse lookup).
Configurarea inițială și crearea unei zone
După instalare, interfața de administrare a serverului DNS pote fi accesată de la Start > Administrative
Tools > DNS. Configurarea inițială se poate realiza de la meniul Action > Configure a DNS Server. În
etapele ce urmează se vor exemplifica o serie de acțiuni și configurări pentru a pune în evidență
principalele facilități ale serverului:

92
 1. Pentru început, se alege tipul de zonă ce va fi creată. Se poate alege dintre: forward lookup zone,
forward and reverse lookup zones sau root hints. Se va crea o zonă de rezolvare directă
(forward lookup).

2. În continuare, se specifică dacă serverul local este responsabil pentru zonă sau deține doar o copie
read-only a zonei configurate pe un alt server. Se merge pe prima opțiune.

3. Se introduce un nume pentru zona creată. Acesta este FQDN-ul său (Fully Qualified Domain
Name).

4. Fișierul de configurație al zonei poate fi unul nou sau există opțiunea de a încărca o configurație
dintr-un fișier deja existent, creat pe un alt server. Fișierele de configurație sunt de tip text, în
format ASCII și sunt localizate în %systemroot%\system32\dns. Se va crea un fișier nou:

93
 5. Următoarea pagină specifică dacă zona va accepta sau nu actualizări dinamice. Dacă actualizările
dinamice sunt active, clienții DNS vor putea să își înregistreze și să își actualizeze propriile întrări
(RR – Resource Records). În acest caz este important de verificat identitatea surselor de la care
sosesc aceste actualizări pentru a evita inserarea de informații corupte în fișierele de configurație.
Pentru acest exemplu se va alege Allow both secure and nonsecure updates:

6. La pasul următor se alege comportamentul pentru cererile pe care serverul nu le poate rezolva
direct. Există opțiunea de a forward-a cererile spre alte servere sau de a încerca să rezolve astfel
de cereri începând de la root servers, fără a le forward-a mai departe. Se alege opțiunea cea din
urmă:

Proprietăți ale serverului DNS

Pentru a accesa proprietățile avansate ale serverului DNS se alege opțiunea Properties din meniul
contextual al serverului (obținut la clic dreapta pe numele serverului, din interfața de administrare). În
fereastra de proprietăți a serverului sunt disponibile opțiunile grupate în următoarele cateogorii:
- Interfaces: Cuprinde interfețele de rețea pe care serverul DNS va asculta cereri. Pot fi selectate
automat toate interfețele active sau se pot selecta doar anumite interfețe, după adresele IP
(recomandabil, statice), IPv4 sau IPv6.

94
 - Forwarders: Reprezintă aceeași listă de servere ce putea fi completată și la configurarea
inițială: serverele din această listă vor fi contactate pentru cererile pe care serverul DNS nu le
poate rezolva singur.
- Advanced: Opțiunile avansate includ activarea sau dezactivarea cererilor recursive (și totodată a
utilizării serverelor de forwarding), posibilitatea de compatibilitate cu serverele BIND (spre
exemplu pentru cazul în care se folosește un astfel de server ca server secundar),
comportamentul la erorile din fișierele de configurare a zonelor, round-robin în funcție de
priorități1, setul de caractere al numelor acceptate în cereri, șamd.

- Root hints: Lista de servere ce sunt contactate pentru zonele ce nu sunt configurate local în
serverul DNS, în cazul în care nu există servere de forwarding sau acestea nu răspund.
- Debug logging: Pentru a supraveghea funcționarea serverului, pot fi înregistrate într-un fișier
informații despre pachetele care circulă prin serverul DNS. Se poate selecta direcția (intrare,
ieșire), protocolul folosit (TCP, UDP) și ce tipuri de pachete vor fi notate. De asemenea, se
poate aplica un filtru pentru a selecta pachetele în funcție de adresa IP de la care sosesc sau spre
care sunt destinate.
- Event logging: Serverul DNS poate menționa în jurnale diferitele evenimente ce apar în
decursul rulării sale, ca erori și avertismente. Aici se poate configura care dintre acestea vor
apărea în jurnale.
- Monitoring: Aici pot fi efectuate o serie de teste asupra funcționării serverului, folosind cereri
recursive sau nerecursive. Se pot efectua teste imediate sau la intervale regulate, iar rezultatele
lor sunt evaluate.

3.4.3. Instalarea si configurarea unui Controler Primar de Domeniu in Windows Server 2003
Controlerul primar de domeniu permite administrarea centralizata a unei rețele de calculatoare bazata mai
ales pe sistemul de operare Windows. Pentru a realiza un controler primar de domeniu in sistemul de
operare Windows 2003 Server avem nevoie mai întâi sa avem instalat un server de DNS.

3.4.3.1. Instalarea si configurarea unui Controler Primar de Domeniu

1- Se instalează softul necesar Controlerului primar de domeniu accesând Start – Programs –
Administrative Tools – Manage Your Server;
Se apasa pe Add or remove a role si se activeaza Domain Controller (Active Directory)

95
2 – Se alege opțiunea Domain Controller for a New Domani si se apasa next.

3 – In pasul urmator se alege opțiunea Domain in A New Forest si se da next.

4 – In pasul urmator se specifica numele intreg al domeniul pe care se va ridica Controlerul Primar de
Domeniu dupa care se apasa next.

5 – In pasii urmatori se stabilesc caile pentru directorii in care vor fi localizate fișierele bazei de date
Active Directory precum si fișierele jurnal.

96
6 – In cazul in care totul a decurs bine o sa primim un mesaj in care suntem anuntati ca domeniul a fost
verificat si totul este ok.

In cazul in care primim mesaj de eroare se verifica serverul de DNS daca este configurat correct pentru
numele nostru de domeniu si daca acesta raspunde correct la interogari.

7- In pasul urmator se stabileste o parola de administrator pentru restaurarea bazei de date Active
Directory si se da next si finish.
Dupa acest pas se va restarta serverul urmand ca la urmatoarea pornire acesta sa devina Controler Primar
de Domeniu pentru domeniul respective.

3.4.3.2. Administrarea Controler-ului Primar de Domeniu in Windows Server 2003

După instalarea si configurarea PDC-ului in grupul Administrative Tools apar câteva instrumente
specific administrării acestui server.
Aceste instrumente sunt:
- Active Directory Domains and Trusts
- Active Directory Sites and Services
- Active Directory Users and Computers
- Domain Controller Security Policy
- Domain Security Policy

97
Pentru administrarea utilizatorilor si a grupurilor din domeniu se utilizeaza utilitarul Active Directory
Users and Computers.

Cu ajutorul utilitarului Domain Controller Security Policy se administreaza politica de securitate a

domeniului.

3.4.3.3. Conturile utilizatorilor în mod implicit

Ca regulă, imediat după instalarea sistemului de operare (Linux, Windows) pe computerul dvs. se
creează automat două conturi - contul administrativ (Administrator) și cont pentru oaspeti Oaspete
(Guest). În mod implicit, contul Guest este dezactivat. În ciuda faptului că oaspetele are aceleași privilegii
ca utilizator normal, și nu poate modifica setările de sistem sau sa instaleze aplicații noi, de a activa
contul nu este recomandat. În caz contrar, urmărirea și identificarea utilizatorilor in rețea semnificativ se
va complica.
Contul Administrator - exact opusul contului Oaspete. Acest cont vă oferă acces la toate resursele
calculatorului și permite sa faci cu el tot ce vrei. Contul Administrator, precum și Oaspete, este creat în
mod implicit. Dacă este necesar, aveți posibilitatea să redenumiți care complică sarcina celui care
încearcă să intre in sisteme neautorizat : pentru că daca nu cunoaști numele contului, parola de descifrat
este mult mai greu. Contul Administrator este un membru al grupului de utilizatori de administratori.

3.4.3.4. Grupe de utilizatori a SO Windows

Automat în SO Windows se creează următoarele grupuri de utilizatori: administratorii, operatorii
de rezervă, utilizatori cu experienta, utilizatorii obișnuiți, oaspeții și replicatori.
Grupa administratorilor (Administrators). Membrii acestui grup au control deplin asupra
computerului. Acesta este singurul grup caruia ii este alocat automat gestionarea drepturilor asupra
întregului computer.
Operatorii de rezerva (Backup Operators). Membri ai unui grup de operatori de rezervă pot
rezerva și restaura fișierele de pe computer, indiferent de permisiunile care protejează aceste fișiere. Ele
pot fi, de asemenea, înregistrate în sistem si pot opri calculatoarele, dar ele nu pot schimba politica de
securitate.
Utilizatorii cu experiență (Power Users). Participanții la acest grup pot crea conturi de utilizator,
pot modifica și șterge acele înregistrări pe care le- au creat. Pot crea grupuri locale a utilizatorilor, și să le
editeze (doar pe care le-au creat). Ei pot edita, de asemenea, utilizatorii din următoarele grupuri de
utilizatori standarde: Utilizatori cu experiență, Utilizatorii obișnuiți, Oaspeți. Ei nu pot edita utilizatorii
98
grupelor Administratori si Operatorii de rezerva, nu pot modifica parametrii propriilor fișiere, rezervarea
sau restaurare directoriului, instalarea sau ștergerea dispozitivului, gestionarea securității și a jurnalelor de
control.
Utilizatorii obișnuiți (Users). Membrii acestui grup de utilizatori pot efectua mai mult sarcinile
comune, cum ar fi aplicațiile care rulează, folosirea resurselor locale și de rețea, pornirea si oprirea
computerului. Utilizatorii obișnuiți pot crea și modifica grupurile locale de utilizatori. Utilizatorii
obișnuiți nu au dreptul de a crea resurse comune și de a face orice schimbare de sistem.
Oaspeții (Guests). Membrii acestui grup pentru înregistrarea tuturor utilizatorilor (inclusiv si a
celor stersi), care nu au un cont special creat. Oaspeților li se oferit drepturile limitate. Oaspetele poate
dezactiva, de asemenea, sistemul.
Replicator (Replicator). Funcția membrului acestui grup este să susțină funcția de replicare a
directoarelor.

3.5. Permisiuni pentru sistemul de fișiere NTFS

În sistemul de fișiere NTFS sunt mai multe posibilități decât in FAT-disc. Așa cum se arată în NTFS –
discuri adăuga fila Securitate (Security) în fereastra de proprietăți a fișierului sau a dosarului .

Elementele de gestionare a securității în fila Security sunt similare elementelor din fereastra de dialog
Permissions (Permisiuni) în FAT-sistem. Sistemul de fișiere NTFS oferă următoarele rezoluții:
1. Full Control. Permite sau interzice pentru utilizator sau grup citirea, scrierea, ștergerea, crearea
sau modificarea fișierelor. Această opțiune permite utilizatorului de rețea să efectueze orice
acțiune cu fișierul.
2. Modify. Permite sau interzice ștergerea fișierelor sau a dosarelor, schimbarea permisiunilor și
primirea dreptului de proprietate asupra fișierului sau dosarului.
3. Read&Execute. Permite sau interzice citirea și pornirea fișierelor. Utilizatorii nu pot face
modificări in conținut.
4. List Folder Contents. Permite sau interzice vizualizarea conținutului dosarului.
5. Read. Permite sau interzice vizualizarea continutului dosarului și deschiderea fișierului
6. Write. Permite sau interzice inscrierea pe disc sau in dosar. Utilizatorii nu au dreptul de a
deschide dosarul și să citească conținutul lui.
7. Special permissions. Acum, faceți clic pe Advanced(Adaugator), puteți modifica setările
specifice (de exemplu, proprietarul).

3.5.1. Moștenirea obiectelor în sistemul de fișiere NTFS

În sistemul de fișiere NTFS, toate obiectele (fișiere sau dosare) sunt determinate folosind structura
relației <<părinte copil>>. Obiectul părintelui - obiect de nivel superior. Copilul în ierarhia este situat mai
jos decât părintele, de exemplu, dosarul C:\ este părinte dosarului C:\data și C:\backups. Toți subdirectorii
care sunt creați în C:\date sau C:\backups sunt fiicele acestor dosare și nepoți, pentru C:\. Obiectele pentru
copii pot moșteni permisiunile de la obiectele mamă. Toate obiectele Windows Server 2003 în mod
implicit se formează cu o rezoluție de moștenire. Acest lucru înseamnă că obiectele copilului vor moșteni
automat permisiunea părinților, astfel încât permisiunile de la obiectul părinte controlează accesul la
copil.
Dacă permisiunile sunt umbrite, ele sunt moștenite de la mamă și e de dorit să debifati moștenirea
(Allow inheritable permissions from parent to propagate to this folder). Când scoatem bifa computerul
99
întreabă ce să facă cu drepturile curente: sa le copie sau sa le ștearga. Alegerea răspunsului depinde de
urmatoarele operatii: dacă doriți să modificați drepturile existente - este mai bine pentru de copiat, dacă
veți crea altele noi - ștergeți.

3.5.2. Cotele de disc

Cotele de disc (disk quotas) permit controlarea cantitatii de disc ocupate de către utilizatori. Cotele
sunt stabilite separat pentru fiecare volum (disc). Aveți posibilitatea să le folositi numai pe volume NTFS.
De obicei, cotele sunt date pe volume importante, cum ar fi conținutul resurselor corporative importante
comune. Cotele au două opțiuni principale:
1. Limita de cote de disc (Disk quota limit) - valoarea maximă de disc, care poatt fi utilizat
pentru înregistrarea informației de utilizator, și pentru a înregistra informații despre utilizator;
2. Pragul de preîntâmpinare pentru cotă de disc (Disk quota warning level) - volumul
discului, ocupat de către utilizator, la care utilizatorului ii este transmis o preîntâmpinare cu privire la
epuizarea termenului cotei.
Cotele de disc limitează cantitatea de disc-numai pentru utilizatori. Administrator poate utiliza
discul chiar dacă cota este depășită. Configurarea cotelor poate fi facuta numai de administratorii de
domeniu și administratorii locali.
De obicei, suma maximă de spațiu pe disc este specificat în mega baiți sau giga baiți. Pragul de
avertizare este indicat in procente de la volumul cotei, de exemplu, 90-95%.
Controlul cotelor mărește sarcina pe computer, care depinde de numărul de cote setate a
volumului plin și utilizat, precum și de numărul de utilizatori care sunt date de cote.

100
 4. Sistemul de operare Linux

4.1. Generalități despre sistemului de operare Linux

Linux este o familie de sisteme de operare de tip Unix care folosesc Nucleul Linux. Linux poate fi
instalat pe o varietate largă de hardware, începând cu telefoane mobile, tablete, console video, continuând
cu calculatoare personale până la supercomputere. Linux este cunoscut în principal pentru utilizarea sa ca
server, în 2009 i se estima o cotă de piață între 20-40%. Cota de piață de desktop este estimată între 1-2%
și 4.8%. În ultimii ani, Linux a început să devină tot mai popular atât datorită unor distribuții precum
Ubuntu, openSUSE, Fedora, precum și datorită apariției netbook-urilor și a noii generații de telefoane
inteligente care rulează o versiune embedded de Linux. Uneori mai este întâlnit sub numele de
GNU/Linux și este cel mai cunoscut exemplu de colaborare și dezvoltare Software liber sub licență GPL.
Termenul Linux se referă și la nucleul Linux, însă în mod uzual este folosit pentru a descrie
întregul sistem de operare pentru calculatoare, compus din nucleul Linux, biblioteci software și diverse
unelte. O "distribuție Linux" adaugă acestor componente de bază o mare cantitate de programe,
organizate în „pachete”. Folosirea termenului „Linux” pentru întreg sistemul, deși foarte răspândită, este
contestată de către Richard Stallman și Free Software Foundation (autorii Proiectului GNU, ale cărui
produse sunt incluse în cea mai mare parte din distribuțiile Linux). Aceștia propun utilizarea termenului
GNU/Linux ("GNU și Linux") sau GNU+Linux ("GNU plus Linux").
Nucleul Linux a fost dezvoltat inițial pentru microprocesorul Intel 386, dar în prezent rulează pe o
mare gamă de microprocesoare și arhitecturi de calculatoare. Este folosit pe calculatoare de tip personal,
pe supercomputere, dar și pe sisteme încapsulate (embedded), cum ar fi unele telefoane mobile sau
recordere video.
Inițial dezvoltat și utilizat de către programatori voluntari, Linux a câștigat suportul industriei IT și
al marilor companii ca IBM, Hewlett-Packard, Dell, Sun Microsystems, Google, Novell sau Nokia, și a
depășit ca folosire versiunile proprietare de Unix. Analiștii atribuie succesul sistemului faptului că este
independent de furnizor, implementarea are un cost scăzut, iar securitatea și fiabilitatea sistemului sunt
considerate de către specialiști drept foarte bune.
Dezvoltarea sistemului a fost începută de către inginerul finlandez Linus Torvalds, care inițial
dorea să obțină un sistem similar cu Minix, dar fără limitările acestuia. Linux a fost dezvoltat sub Licența
Publică Generală GNU GPL, astfel încât nu numai Linux însuși, dar și codul său sursă sunt disponibile
tuturor celor interesați.

4.1.1. Nucleul Linux

Nucleul (kernel-ul) Linux este un nucleu monolitic. Cu toate acestea, spre deosebire de multe alte
nuclee monolitice, driverele se pot încărca în memoria de lucru la utilizare, și se pot șterge de acolo
ulterior, eliberând resursele utilizate, fără a necesita resetarea sistemului sau recompilarea nucleului.
Facilitățile oferite de nucleu includ, printre altele, multitasking real și complet,
 suport pentru memorie virtuală,
 distribuția executabilelor la scriere,
 management avansat al memoriei,
 suport avansat pentru TCP/IP (inclusiv rutare și filtrare),
 până la un miliard de procese simultane,
 sistem de sunet modularizat (OSS sau ALSA).
Nucleul este scris integral în C și poate fi compilat folosind compilatorul GCC.
Sistemele Linux includ nucleul, bibliotecile de sistem, bibliotecile de dezvoltare și un număr (de
obicei destul de ridicat) de programe utilitare și aplicații, servere grafice (X), sisteme de ferestre si
managere de desktop-uri (KDE, Gnome, Blackbox, Fluxbox, Xfce etc.), browsere web (Firefox, Lynx,
Konqueror), aplicații și suite de aplicații „de birou” (OpenOffice.org), software de prelucrare grafică
(Gimp), software de configurare, servere de web etc. Instalarea programelor noi se poate face fie prin
compilare directă, fie prin intermediul pachetelor, care verifică existența și disponibilitatea altor programe
necesare pe sistem înainte de a instala noul program. Managerele de pachete moderne asigură descărcarea
pachetelor lipsă necesare (dacă este cazul) și instalarea lor automată „dintr-un clic”. Sistemele moderne
Linux au atât capacități multimedia avansate, (grafică 3D accelerată hardware, sunet surround, suport
101
pentru tehnologie bluetooth etc.), cât și suport pentru hardware mai vechi, fiind adaptabile și scalabile în
funcție de necesități.
4.1.2. Distribuții Linux
Sistemele de operare bazate pe Linux sunt disponibile în general sub formă de "distribuții"
(denumite mai rar și "arome"). Unele dintre acestea sunt orientate spre utilizatorul particular, altele către
servere sau către utilizatorii cu calculatoare mai vechi. Câteva din cele mai folosite distribuții de Linux
sunt:
 Ubuntu, un proiect orientat spre utilizatorul obișnuit bazat pe Debian GNU/Linux, care a
câștigat o mare popularitate prin faptul că este ușor de utilizat și configurat, fiind în același timp puternic
și stabil. Distribuții înrudite: Kubuntu (folosește KDE), Xubuntu (folosește Xfce), Edubuntu (orientat spre
aplicații pentru educație). În prezent, Ubuntu este cea mai populară distribuție Linux.
 SuSE Linux - o distribuție orientată atât spre servere cât și spre stații de lucru și desktopuri,
care pune accentul pe ușurința în utilizare și configurare. Produsă de compania germană SuSE, parte a
grupului Novell.
 Fedora (distribuție Linux) - născută din proiectul Red Hat Linux, dar conținând exclusiv
software liber și disponibil gratuit de pe Internet.
 Debian GNU/Linux, una din distribuțiile cele mai cuprinzătoare din Internet, conținând un
număr uriaș de pachete. Creatorii proiectului au dezvoltat managerul de pachete APT și al pachetele DEB.
 PCLinuxOS - o distribuție derivată din Mandriva Linux, destinată mediului desktop și care
se remarcă prin usurința instalării, fiind adecvată pentru utilizatorii începători.
 Mandriva Linux (denumită anterior Mandrake Linux) - o distribuție ușor de utilizat,
orientată spre utilizatorii desktop, creată de compania franceză Mandriva.
 Slackware Linux, este una din cele mai vechi distribuții, având ca moto "Ține (lucrurile)
simple". Distribuției îi lipsesc unelte de configurare ușoară, dar beneficiază de viteză mare de rulare,
posibilitate a de a fi instalată pe hardware mai vechi și o organizare simplă a sistemului.
 Gentoo Linux, o distribuție orientată spre performanțe maxime și destinată utilizatorilor
avansați. Distribuția se remarcă prin timpul foarte lung necesar instalării, care necesită de regulă
compilarea și optimizarea pachetelor pe sistemul pe care se face instalarea (spre deosebire de majoritatea
distribuțiilor, care instalează software precompilat). Acest lucru are ca rezultat ulterior un spor de
performanță, dar și o configurare mai dificilă. Gentoo beneficiază de un manager de pachete și de sistem
foarte avansat denumit portage.
 Knoppix, o distribuție „live” care rulează direct de pe CD sau DVD, fără a instala nimic pe
discul dur, ce poate fi utilizată, printre altele, în călătorii, demonstrații sau pentru diagnosticări de sistem,
reparări, recuperări de date etc.
 RedHat Linux - una din cele mai cunoscute distribuții, în prezent o distribuție comercială
orientată exclusiv spre piața serverelor și spre mediul de afaceri. Este distribuția care a dat naștere
proiectului Fedora Core.
 Slax, o distribuție "live" bazată pe Slackware, care poate rula de pe suport optic (CD sau
DVD) sau de pe o memorie Flash de 256 MB.
 NimbleX, o distribuție "live" versatilă, produsă în România și bazată pe Slackware, care
rulează direct de pe CD, mediu USB sau chiar și din rețea. Distribuția, deși nu ocupă mult spațiu, are o
interfață grafică puternică și atractivă și include un număr mare de programe pentru navigarea pe Internet,
editarea de documente, redare de conținut multimedia etc.
 TFM/GNU Linux - distribuție de Linux Server și Workstation 100% românească, stabilă,
ușor de instalat și care nu necesită cunoștințe avansate de Linux. Produsă de compania TFM Group.
 Rogentos este o distribuție Românească bazată pe Sabayon Linux, stabilă, ușor de instalat
și care este adresată atât utilizatorilor obițnuiți cât și celor avansați.
Cele mai multe din distribuțiile de mai sus pot fi descărcate legal și gratuit de pe siturile
respective. Anumite distribuții vând manuale, sau seturi complete CD/DVD + manuale + suport tehnic +
documentație aferentă, iar unele, ca de exemplu Ubuntu, trimit prin poștă CD-uri celor interesați, în mod
gratuit.
Deși există numeroase distribuții, există utilizatori care preferă să își construiască un sistem Linux
de la zero, folosind Linux From Scratch.

102
 Cea mai nouă versiune a nucleului sistemului de operare Linux poate fi descărcată de pe situl
oficial http://kernel.org.

4.2. Instalarea sistemului de operare Linux Oracle

Oracle Linux este un sistem de operare destul de complex, este total gratuit, si reprezintă o
alternativa foarte puternica pentru sistemul de operare Windows. Aveți la dispoziție si puteți instala mii
de aplicații, teme, pachete de iconițe, etc, toate acestea fiind gratuite. Găsiți alternative pentru toate
programele existente in Windows. Instalarea acestora este foarte simpla.
Pentru instalare se descarc fișierul ISO de pe internet se înscrie pe un DVD si se boot-ează de pe
el.

In primul pas se poate realiza instalarea sistemului sau upgrad-area unui sistem deja instalat. Pentru
instalare noua in mod graphic se apasa enter.

In pasul urmator se poate testa mediul optic pe care se gaseste kitul de instalare. Se alege skip.
In pasul urmator sistemul aloca un driver generic de placa video si driver pentru mouse, dupa care
starteaza programul de instalat in mod graphic.

In pasii urmatori se stabilesc atat limba in care va avea loc instalarea sistemului de operare cat si tipul de
tastatura utilizat.

103
In pasul urmator se trece la partitionarea hardiskului pentru instalarea sistemului de operare.

Presupunem ca instalam un nou server Linux pe un nou HDD, fara alte fișiere de sistem sau alt sistem de
operare instalate anterior. O strategie buna de partitionare este aceea de a crea partiții separate pentru
fiecare fișier de sistem. Acest lucru mareste securitatea si previne negarile accidentale a serviciului sau
exploatarea programelor SUID.
Crearea de partiții multiple ofera o serie de avantaje:
o protectie impotriva atacurilor negarilor serviciului.
o Protectie impotriva programelor SUID.
o Butare rapida.
o Backup usor si upgrade
o Control eficient asupra sistemului de fișiere montate
o Limiteaza abilitatea fiecarui fișier a sistemului sa creasca
o Imbunatateste perfomanta unor programe cu setari speciale.
Atentie: daca exista un alt sistem de operare instalat pe computerul pe care doriti instalarea sistemului
Linux, este recomandata executarea unui backup a sistemului existent inainte de a initia partitionarea
HDD.

104
4.2.1. Strategii de partiționare
Pentru stabilitate, performanta si din motive de securitate trebuie create ceva de genul partițiilor
listate mai jos pe computerul dv. Pentru aceasta configurare a partiției sa folosit ca exemplu un HDD
SCSI de 9.1 GB cu 256 MB RAM. Va trebui sa potriviți mărimea partiției in funcție de propriile nevoi si
in funcție de mărimea HDD.

4.2.1.1. Minimul de partiții recomandate ce trebuie create pentru sistemul dv:

Acesta este numarul minim de partiții recomandate a se crea, oricare ar fi setarile pe care urmeaza sa le
faceti pentru un Server Web, Server de Mail, Router, etc.

- /boot 100 MB toate imaginile kernelului sunt tinute aici

- <Swap> 512 MB Partiția de schimb. Memoria virtuala a sistemului de operare Linux.
- /usr 512 MB Trebuie sa fie mare pentru ca multe programe binare Linux sunt instalate aici.
- /home 5700MB Proportional cu numarul de utilizatori pe care intentionati sa ii gazduiti.
(i.e. 100 MB pentru fiecare utilizator * cu numarul utilizatorilor 57 = 5700 MB)
- /var 256 MB contine fișiere care se schimba cand sistemul ruleaza normal (i.e. Log files).
- /tmp 329 MB partiția cu fișiere temporare (care trebuie sa se afle pe propria partiție).

4.2.1.2.Partiții aditionale sau optionale care pot fi creata pentru sistem:

In funcție de ce servicii sau programe trebuie sa asigure sistemul, exista cateva partiții care pot fi
adaugate la minimul de partiții recomandate. Pot fi create atatea partiții cate se doresc.

- /chroot 256 MB daca vrei sa instalezi programele intr-un mediu chroot jail (i.e. DNS, Apache).
- /var/lib 1000MB partitionat pentru a tine SQL sau server Proxy de baze de date (i.e. MySQL,
Squid).

Asa cum se observa, aici sunt 2 partiții mai deosebite fata de celelalte:
Partiția /chroot poate fi folosita pentru server DNS, Apache Web Server si alte programe care au fost
instalate si configurate in mediul special chroot jail. Comanda chroot() este o chemare a sistemului Unix
folosita adesea pentru a oferi un nivel suplimentare de securitate atunci cand sunt rulate programe
nesigure din acest punct de vedere. Kernelul in variantele de Unix care suporta chroot(). Kernelul in
variante Unix care suporta comanda chroot scrie in directorul root fiecare proces pe care sistemul il are.
In general, acesta este “/”, dar chroot() il spoate schimba. Cand comanda chroot() apeleaza cu succes,
procesul apelat stie sa schimbe directorul root cu directorul care ii este oferit ca argument de comanda
chroot().
Partiția /var/lib poate fi folosita pentru a tine fișierele cu baze de date SQL sau Squid Proxy
intr-un server Linux. Aceasta partiție poate fi folosita la limitarea atacurilor de tip interzicerea serviciilor
si pentru a imbunatati performanta programului prin modelarea sistemului de fișiere /var/lib.
Daca aveti un HDD SCSI, numele va fi /dev/sda iar daca aveti un HDD IDE, aceste va fi /dev/hda.
Pentru performanta si stabilitate, este recomandat SCSI.
105
 Cand este vorba de partitionarea pentru Linux, este folosita o combinatie de litere si numere ca o
schema flexibila
Astfel ca:
Primele doua litere – primele doua litere din numele partitiei indica tipul de harddisk. In mod
normal, veti vedea ori hd (pentru HDD IDE), ori sd (pentru HDD SCSIS).
Urmatoarea litera – indica numarul unitatii de disk existent in sistem. De exemplu: /dev/hda
(primul hard disk IDE) si /dev/hdb (al doilea hard disk IDE), etc.
Tineti minte aceste informatii pentru ca va fi mult mai usor de inteles atunci cand setati partițiile
cerute de Linux.
Pentru construirea partițiilor de mai sus se apasa lista derulanta si se alege opțiunea Create Custom
Layout.

Din ecranul urmator se pasa pe butonul New si se construiesc partițiile dorite.

In pasul urmator se stabileste partiția in care va fi instalat programul Grub. Grub este un “boot loader”
adica un program care stabileste care dintre partiții este activa pentru a citi fișierele de pornire ale
sistemului de operare de pe aceasta partiție.

106
In pasul urmator se fac setarile legate de retea. Se apasa pe butonul edit daca nu avem DHCP in retea si
avem nevoie sa trecem setarile protocolului TCP/IP manual.

In pasul urmator se stabileste fusul orar si pozitia pe glob a sistemului respectiv.

In pasul urmator se seteaza o parola a contului “root”. Contul root este sinonim contului administrator de
pe sistemul de operare windows. Aceste conturi nu au restrictii privind securitatea.

In pasul urmator se stabilesc pachetele software care vor fi instalate in sistem apasand opțiunea
“Customize now”.

Daca instalam sistemul pentru a fi folosit ca statie de lucru pentru utilizatori atunci vom bifa majoritatea
optiunilor grafice. Daca sistemul se instaleaza pentru a fi folosit ca server sau router , pentru o dimensiune
mai mica a sistemul o sa debifam majoritatea optiunilor grafice.

107
Dupa acest pas, sistemul va formata partițiile si va instala pachetele software selectate de catre noi dupa
care se va repornii sistemul.

4.3. Bazele sistemului de operare Linux Oracle

In principiu, consola (denumita si shell) reprezintă un interpretor de comenzi. Asta inseamna ca

userul introduce comenzi de la tastatura si shell-ul le prelucreaza si tipareste rezultatul. O interfata de
acest fel se numeste CLI (Command Line Interface). Alte interfete cunoscute sunt GUI (Graphical User
Interface - de exemplu KDE si toate aplicatiile grafice) si TUI (Text User Interface).

Pentru a ne autentifica in sistemul de operare Linux in consola avem nevoie de un user si o parola.

Dupa autentificare prompterul va arata ca in figura urmatoare. Acesta reprezintă busola utilizatorului in
consola linux si este format din urmatoarele elemente:

User-ul cu care sunte logat@nume masina(sau ip) pe care suntem logati si nume director current. In
momentul autentificarii userul este pozitionat in directorul de domiciliu. Acest lucru este simbolizat prin
semnul ~ afisat in prompter.

Pentru a vizualiza directorul in care ne aflam la un moment dat se utilizareaza comanda:

Pwd

In acest caz din cauza ca ne-am autentificat cu utilizatorul root directorul de domiciliu este /root.
O comanda linux poate avea unul sau mai multi parametri. Parametrii pot schimba total forma de iesire a
mesajului. In cazul in care dorim sa aflam informatii detaliate despre o anumita comanda se poate tasta
comanda:
- Man “comanda” - in acest fel se apeleaza manualul comenzii respective.
- “comanda” –help – afiseaza toti parametrii disponibili pentru comanda respective.

108
4.3.1. Comenzi pentru lucrul cu directorii

Pentru a vizualiza continutul unui director se utilizeaza comanda ls (list structure) urmată de diferiți
parametri utili, -l pentru informații privind drepturile, -h pentru afișarea dimensiunii în Kb, Mb, Gb, -a
pentru afișarea tuturor directoarelor si fișierelor cu . in fata numelui, adică și a celor ascunse. Astfel
comanda va arata in felul urmator:

ls -lha

Linux este un sistem multi-tasking și multi-user, de aceea există reguli stricte privind proprietatea asupra
fișierelor și directoarelor și drepturile de acces la acestea.

Drepturile acestea sunt de trei feluri:

r= read (citire)= 4
w= write (scriere)= 2
x= execute (execuție)= 1

Si se alocă pe trei nivele, trei categorii de utilizatori, proprietarul, grupul din care
face parte acesta și restul lumii, al utilizatorilor. Drepturile se scriu uneori cu cifre,
numărul respectiv reprezintă suma drepturilor.

rwx= 4+2+1= 7
rw= 4+2= 6
rx= 4+1= 5

Primul character din coloana indica daca aveam de a face cu un director(d), fișier(-), link(l) etc.
Urmatoarele 3 coloane formate din cate 3 caractere fiecare indica drepturile pe care le au detinatorii
(owner), grupul detinator (group) si ceilalti (others) asupra directorului sau fișierului respectiv.
Permisiunile sunt de trei feluri (rwx) pentru trei categorii de utilizatori (proprietar, grup, restul) și sunt
afișate în această ordine, cele 3 tipuri de permisiuni pentru cele 3 tipuri de utilizatori: rwxrwxrwx pentru
drepturi depline, totale, 777.

pppgggttt (p= proprietar, g= grup, t= toți)

rwxrwxrwx (777, rwx pentru fiecare categorie)

Dacă unul din aceste drepturi nu ne este permis se trece în locul aceluia (r sau w sau x) -, deci rwxrw-rw-
109
 înseamnă 766, permisiuni totale proprietar, grupul și restul userilor nu au drept de execuție. Cifrele sunt
importante pentru CLI veți vedea.
Fiecare utilizator din sistem are atribuit un director personal (/home/user) asupra căruia are permisiuni
depline, este proprietarul acelui director și-al conținutului acestuia, sub-directoare și fișiere. Poate crea
fișiere (sau directoare), edita și modifica fișiere, șterge fișiere poate modifica aceste drepturi. Nu la fel e
și-n alte locații, /, /usr, /boot, locații unde nu are drepturi totale! Pentru a crea/ modifica/ șterge directoare
și/ sau fișiere din afara /home/user utilizatorul trebuie să capete drepturi de root.
Pentru a capata drepturi de root de pe un user ordinar se utilizeaza comanda su - . Daca dorim sa parasim
userul root si sa trecem pe un user ordinar se utilizeaza comanda su numeuser
Putem modifica aceste drepturi folosind comanda chmod, putem modifica proprietarul cu chown. Putem
modifica permisiunile/ proprietarul unor fișiere/ directoare din afara /home/user logați ca root, ca
utilizator normal o putem face doar în /home/user!
chmod -R 777 Desktop
va modifica permisiunile asupra directorului Desktop și conținutului (opțiunea -R) în 777 (rwxrwxrwx)
chown root.test arch.png
va modifica userul detonator si grupul asupra fișierului arch.png în root si test.

4.3.2. Comenzi pentru Administrare procese si servicii

afiseaza procesele active (Shift+M – sorteaza dupa memoria utilizata, Shift+P dupa
top
CPU)
kill PID termina un proces selectat (PID-ul este afisat in top)
kill -9 PID termina fortat un proces
killall serviciu termina toate procesele unui serviciu (ex: killall httpd sau killall /etc/php/php-fpm)
pkill serviciu la fel ca si killall, termina procese dupa numele acestora (se poate folosi oricare)
service nume
porneste/opreste un serviciu (Debian/Ubuntu)
start/stop
service nume restart restarteaza un serviciu (Debian/Ubuntu)
ps aux afiseaza toate procesele care ruleaza si locatia acestora + detalii (user, pid, etc)
ps aux | grep proces afiseaza doar un anumit proces (ex: ps aux | grep apache )
lsof | grep user afiseaza toate procesele rulate de un anumit utilizator
lsof -n | grep IP afiseaza ce procese fac conexiuni spre IP-ul destinatie (de ex: script ce floodeaza)
lsof -p PID afiseaza fișierele folosite de procesul respectiv
Ctrl+C termina sarcina curenta
Nota: pentru start/stop/restart serviciu se poate utiliza si: /etc/init.d/serviciu optiune

4.3.3. Comenzi pentru Administrare fișiere si navigare

cat fișier afiseaza continutul unui fișier (ex: cat /etc/passwd )

cp sursa/dest copiaza fișiere sau directoare (ex: cp /home/user/fișier /home/user2/fișier
copiaza recursiv fișiere (ex: cp -r /home/u1/* /home/u2/ – copiaza toate fișierele din
cp -r sursa/dest
u1 in u2 )
cp fișier1 fișier2 copiaza fișier1 in fișier2 (ex: cp fișier.txt fișier2.txt )
mv fișier muta/redenumeste fișiere (se foloseste la fel ca si cp. ex: mv fișier.txt fișier2.txt )
rm fișier sterge fișiere sau directoare (ex: rm /var/log/auth.log )
rm -rf fișier sterge fortat fișiere/directoare (ex: rm -rf /var/log/* – sterge tot din directorul log)
sterge fortat (din directorul curent) toate fișierele/directoarele care contin cuvantul
rm -rf *test*
‘test’
rmdir director sterge directoare goale
ls afiseaza continutul unui director (ex: ls /var/log )
ls -l afiseaza continutul directorului curent cu permisiunile acestuia
ln -s sursa/dest creaza link-uri simbolice (ex: ln -s /home/user/fișier1 /home/fișier1
110
chmod optiune schimba permisiunile unui fișier / director (ex: chmod 755 /home/user/public_html )
chown optiune schimba proprietarul unor fișiere/directoare (ex: chown user fișier.txt )
cd locatie navigheaza spre un director dat (ex: cd /var/log/apache/ )
cd .. navigheaza un director inapoi (ex: cd ../../../ – navigheaza 3 directoare inapoi )
> fișier sterge continutul unui fișier (ex: > /var/log/auth.log )
wc -l fișier afiseaza numarul de linii dintr-un fișier
tail -x fișier afiseaza ultimele “x” randuri din fișier (ex: tail -10 /var/log/auth.log )
tail -f fișier afiseaza continut pe masura ce sunt adaugate linii in fișier
mkdir nume creaza un director (ex: mkdir documente )
pwd afiseaza directorul curent (in care ne aflam)
touch creaza un fișier gol (ex: touch index.html )
tar -zcvf arhiveaza un director intreg (ex: tar -zcvf nume.tar.gz /home/user/director )
dezarhiveaza o arhiva (ex: tar -zxvf arhiva.tar.gz -C /root – dezarhiveaza in
tar -zxvf
directorul /root)
find / -name
cauta fișiere (ex: find /home -name “text” – cauta in /home fișierele numite “text”)
“nume”
locate nume localizeaza fișiere (ex: locate mysql )

4.3.4. Monitorizare, informații despre sistem si resurse

afiseaza memoria ram libera (nota: memoria libera este cea afisata pe randul: -/+
free -m
buffers/cache: )
vmstat afiseaza activitatea sistemului, hardware si informatii despre sistem
df -h afiseaza spațiul utilizat pe disk intr-un format ‘uman’ (poate fi citit usor)
du -hs afiseaza spațiul total utilizat de directorul curent
du -hs * afiseaza spațiul utilizat de fiecare fișier din directorul curent
w afiseaza utilizatorii logati si procesele acestora (ex: w user )
uptime afiseaza uptime-ul serverului (de cand este pornit)
uname -a afiseaza informatii despre sistem, informatii despre kernel
cat
afiseaza informatii despre procesor
/proc/cpuinfo
cat
afiseaza toate fișierele de sisteme montate
/proc/mounts

4.3.5. Comenzi pentru Rețea si DNS

foloseste protocolul ICMP pentru a comunica cu un host (verifica daca acesta raspunde la
ping
cereri ICMP)
mtr monitorizeaza pachetele trimise catre un host (ex: mtr linuxtm.ro )
afiseaza informatii despre toate hop-urile prin care trec pachetele pana la un host (ex:
traceroute
traceroute linuxtm.ro )
dig interogheaza nameserverele unui host (ex: dig linuxtm.ro )
whois afiseaza informatii despre un host (ex: whois linuxtm.ro )
netstat -ant afiseaza toate conexiunile (active si inactive) cu hostname-urile rezolvate (afiseaza IP-urile)
netstat -ap afiseaza toate conexiunile (active si inactive) si procesele aferente
ifconfig afiseaza configuratia interfetei de retea (afiseaza si IP-urile alocate)
tcpdump
afiseaza tot traficul si rezolva hostname-urile (afiseaza IP-urile)
-nn

4.3.6. Administrare pachete

111
Instalare pachete de pe internet
yum install cauta si instaleaza pachete software
yum update cauta si face update pachetelor software
yum upgrade instaleaza update-urile disponibile

Instalare pachete din arhive RPM

SRPM face usoara adaugarea si stergerea pachetelor de programe din sistem. Mentine o baza de
date cu privire la modul potrivit de a adauga, upgrade si sterge pachetele. Acest lucru usureaza adaugarea
si stergerea pachetelor cu o singura comanda.

rpm -i penguin-3.4.5-26.i386.rpm Instaleaza pachetul numit penguin-3.4.5-26.i386.rpm

Parametrul -U este folosit pentru a face upgrade pachetelor existente. De exemplu, daca utilitarul
Penguin, versiunea 3-4.5-25 este deja instalat, urmatoarea comanda va face upgrade versiunii mai vechi a
pachetului. De fapt, daca nu ati mai instalat niciodata acest pachet, parametrul –U functioneaza precum –
i. Pachetul este pur si simplu instalat pentru prima data.

rpm -Uvh penguin-3.26.i386.rpm Face upgrade la softul penguin de la versiunea existent la penguin-
3.26.i386.rpm.
Parametrul –q este folosit pentru a interoga un pachet. Comanda rpm –q packagename va returna
versiunea instalata a unui pachet anume. De pentru a gasi numarul versiunii pentru lynx text browser
folositi comanda:
# rpm -q lynx --- rezultat = lynx-2.8.5-6
Daca vreti sa stiti care pachet instalat poseda un fișier, folositi parametrul –f. Aici dorim sa identificam
pachetul care contine /etc/passwd:
# rpm -qf /etc/passwd ----rezultat =setup-2.5.16-1

4.3.7. Structura de directoare in sistemul de operare Linux

Structura de directoare in UNIX/Linux este putin diferita fata de cea folosita in Windows, motiv
pentru care este importanta cunoasterea ei in administrarea sistemelor. Chiar daca pentru persoanele
experimentate structura de directoare nu pare un subiect interesant, multi incepatori se plafoneaza de
multimea de directoare si cai care trebuie memorate pentru diverse configurari sau comenzi.
Înainte de a prezenta structura trebuie retinute doua aspecte:
1. In UNIX/Linux mediile de stocare (HDD-uri secundare, unitati optice etc) sunt montate intr-un
director, nu au o structura separata cum e cazul literelor asociate fiecarui drive in Windows.
2. Orice director sau punct de montare poate fi exprimat ca si cale absoluta pornind de la /, directorul
de root.
Asadar, totul incepe de la directorul de root. Mai jos prezint structura de directoare folosita in general pe
sistemele UNIX/Linux, cu mentiunea ca aceasta poate contine mici diferente in funcție de distributie:
/ - directorul de root
+--bin - comenzile uzuale destinate utilizatorilor
+--boot - fișiere utilizate la pornirea sistemului
+--cdrom - punct de montare pentru unitatea optica
+--dev - fișiere device (HDD-uri, placa video, unitati optice etc)
+--etc - fișiere de configurare specifice sistemului
\
+--init.d - scripturi de initializare pentru diverse servicii
+--skel - scheletul pentru directoarele utilizatorilor noi
+--sysconfig - fișiere pentru configurarea conexiunii la retea
+--X11 - fișiere pentru configurarea mediului grafic
+--home - directorul in care sunt create directoarele utilizatorilor
+--lib - librarii folosite de sistemul de operare
\
+--modules - modulele kernelului
112
+--mnt - pastreaza punctele de montare provizorii
+--proc - director virtual care contine detalii legate de procese
+--root - directorul utilizatorului root
+--sbin - comenzi uzuale destinate administratorului
+--tmp - director pentru crearea fișierelor temporare
+--usr - comenzi, librarii si configurari pentru aplicatii aditionale
\
+--bin - comenzi aditionale destinate utilizatorilor
+--include - headerele folosite de limbajul C
+--lib - librarii pentru aplicatiile aditionale instalate in sistem
+--local - director folosit de aplicatiile aditionale pentru configurari
+--sbin - comenzi aditionale destinate administratorului
+--share - fișiere de configurare si imagini folosite in comun
+--src - fișiere sursa pentru aplicatiile sistemului, inclusiv kernel
+--X11R6 - fișiere necesare rularii mediului grafic
+--var - pastreaza fișiere care se modifica constant
\
+--games - fișiere care pastreaza detaliile jocurilor - statistici, scoruri...
+--lib - librarii care nu destabilizeaza aplicatiile daca sunt modificate
+--local - fișiere ale aplicatiilor instalate in /usr/local, modificate des
+--lock - fișiere de blocare a accesului folosite de diverse aplicatii
+--log - logurile de rulare ale sistemului sau ale aplicatiilor
+--mail - stocheaza mesajele e-mail trimise sau primite
+--run - informatii despre functionarea sistemului sau a serviciilor
+--spool - pastreaza coada de asteptare a diverselor aplicatii
+--tmp - director pentru stocarea fișierelor temporare

4.4. Instalare servicii pe sistemul de operare Linux Oracle

4.4.1. Instalare și configurare DHCP server.

1. Se deschide terminalul ca utilizator “root” si se executa urmatoarea comanda pentru a instala

serverul de DHCP:

#yum install dhcp –y

sau daca dorim sa instalam din pachet RPM

#rpm –Uvh dhcpd-xxxx.xxx.xx.rpm

2. Dupa ce s-a instalat serviciul de DHCP, trebuie configurat. In funcție de tipul de distributie
folosit , fișierele de configurare pot fi localizate fie in directorul /etc/dhcpd.conf fie in
/etc/dhcp/dhcpd.conf sau in alta locatie.
113
In cazul distributiei folosita de noi linux oracle fișierul se gaseste in directorul /etc

#vi /etc/dhcp.conf

si se adauga urmatoarele instructiuni exemplu in fișier si se salveaza modificarile in fișier.

# DHCP Server Configuration file.

# see /usr/share/doc/dhcp*/dhcpd.conf.sample
# see 'man 5 dhcpd.conf'
#

default-lease-time 600;
max-lease-time 7200;

subnet 192.168.3.0 netmask 255.255.255.0 {

range 192.168.3.10 192.168.3.30;
option domain-name-servers 213.154.124.1, 193.231.252.1;
option routers 192.168.3.1;
}

Host calculator1 {
hardware ethernet 00:1D:92:68:E3:1D;
fixed-address 192.168.3.10;
}

host calculator2 {
hardware ethernet 00:1E:37:34:A4:C0;
fixed-address 192.168.3.11;
}

In configuratia de mai sus, in dreptul optiunii “subnet” s-a adaugat reteaua, in cazul de fata,
192.168.3.0.
Intervalul de IP-uri se configureaza in dreptul optiunii “range”.
Urmatoarea optiune este denumirea server-ului de DNS.
Opțiunea “routers” este gateway-ul.
Opțiunea “broadcast-address” reprezintă adresa IP de broadcast.
Opțiunea “default-lease-time” reprezintă intervalul normal, in secunde a timpului permis alocarii
IP-ului prin DHCP.
Opțiunea “max-lease-time” reprezintă intervalul maxim in secunde, a timpului permis alocarii IP-
ului prin DHCP.
Cu ajutorul containerelor Host putem aloca o adrese specifica in funcție de adresa mac a placii de
retea

3. Se restarteaza serviciul pentru a tine cont de noile modificari.

#/etc/init.d/dhcpd restart

114
 4. Verificam daca serviciul este pornit utilizand urmatoarele doua comenzi
# netstat –atnwp
# ps -xau | grep dhcp

4.4.2. Instalare si configurare DNS server.

1. Se deschide terminalul ca utilizator “root” si se executa urmatoarea comanda pentru a instala

serverul de DNS:

#yum install bind –y

sau daca dorim sa instalam din surse se merge pe link-ul https://www.isc.org/downloads/ si se descarcă
ultima versiune de sursa.

Avantajul instalarii programului bind din surse il reprezintă maleabilitatea la instalare, administratorul
activand doar functiile necesare.

Dupa ce sau descarcat sursele se dezarhiveaza:

# tar –zxpf bind-9.10.2.tar.gz

115
Dupa dezarhivare se obtine un director , se intra in directorul respectiv:
#cd numedirector
Dupa care se trece la pasii de instalare a unui program din surse.
Primul pas consta in configurarea surselor cu optiunile dorite.
Exemplu de configurare:

./configure --prefix=/usr --sysconfdir=/etc --localstatedir=/var --disable-ipv6 --disable-threads

--disable-linux-caps

Dupa configurare se compileaza sursele :

#make
Dupa compilare se instaleaza binarele optinute:
#make install

Se construieste fișierul named.conf in directorul /etc cu un continut asemanator cu acest continut

exemplu.

acl "outside" {
any;
};

options {
directory "/var/named";
listen-on { 127.0.0.1; 192.168.1.1; 86.127.208.5;};
max-cache-ttl 1600;
transfer-format many-answers;
version "Go away!";
allow-query {
any;
};

allow-query-cache {
any;
};

allow-transfer {
trusted;
};

allow-update {
trusted;
};

//forward first;
forwarders {
8.8.8.8;
4.4.4.4;
};

116
};

view "internal" {
match-clients { trusted; };
allow-query-cache { any; };
allow-recursion { trusted; };
recursion yes;

zone "." IN {
type hint;
file "named.ca";
};

zone "localhost" IN {
type master;
file "localhost";
};
zone "0.0.127.in-addr.arpa" IN {
type master;
file "named.local";
};

zone "ain.ro" IN {
type master;
file "ns.ain.ro.named";
};

};

view "external" {
match-clients { any; };
match-destinations { any; };
recursion no;
allow-query { any; };

zone "." IN {
type hint;
file "named.ca";
};

zone "localhost" IN {
type master;
file "localhost";
};

zone "0.0.127.in-addr.arpa" IN {
type master;
file "named.local";
};

zone "ain.ro" IN {
type master;
file "ns.ain.ro.named";
};

};

In directorul /var/named se construiesc fișierele de zona necesare:

-localhost
-named.ca
-named.local
-ns.ain.ro.named

117
Continut fișier ns.ain.ro.named:
$ORIGIN ain.ro.
$TTL 86400
@ IN SOA ns.ain.ro. admin (
2015011101 ; serial, todays date + todays serial #
10800 ; refresh, seconds
3600 ; retry, seconds
604800 ; expire, seconds
86400 ) ; minimum, seconds
NS ns.ain.ro.
IN MX 10 ASPMX.L.GOOGLE.COM.
IN MX 20 ALT1.ASPMX.L.GOOGLE.COM.
IN MX 25 ALT2.ASPMX.L.GOOGLE.COM.
IN MX 30 ASPMX2.GOOGLEMAIL.COM.
IN MX 35 ASPMX3.GOOGLEMAIL.COM.
IN MX 40 ASPMX4.GOOGLEMAIL.COM.
IN MX 45 ASPMX5.GOOGLEMAIL.COM.

ain.ro. IN A 86.127.208.5
ns IN A 86.127.208.5
www IN A 86.127.208.5
mail IN CNAME ghs.google.com.
pop IN CNAME pop.gmail.com.
smtp IN CNAME smtp.gmail.com.
sl IN CNAME ghs.google.com.
apps IN CNAME ghs.google.com.
ftp IN A 86.127.208.5

Dupa care se restarteaza serviciul bind cu comanda /etc/init.d/bind restart si se verifica funtionarea
serverului cu ajutorul comenzii dig:
#dig www.ain.ro @localhost

118
 BIBLIOGRAFIE

1. *** – Help – Microsoft – FoxPro 2.6.

2. *** – Help – Microsoft – MS-DOS
3. *** – Help – Symantec – Norton Commander
4. *** – Help – Microsoft – Windows 95
5. *** – Help – Microsoft – Windows XP
6. *** – Help – Microsoft – Windows 7
7. *** – Help – Microsoft – Word 97
8. *** – Help – Microsoft – Excel 97
9. *** – Help – Microsoft Office 2010
10. *** – Microsoft – Encarta Encyclopedia Deluxe 2003
11. *** – Microsoft – Getting results with Microsoft Office 97
12. Bunzel, Tom – Easy Microsoft® Office 2010
13. Hassell, Jonathan - Learning Windows Server 2003
14. Microsoft – Step by Step – Windows 7
15. Marinescu, Dan; Trandafirescu, Mihai – PC Manualul începătorului
16. McFredies, Paul – Microsoft Windows 7 Unleashed
17. Person, Ron – Utilizare EXCEL pentru Windows 95
18. Russel, Charlie; Crawford Sharon; Gerend Jason – Microsoft Windows Server 2003

Administrator's Companion
19. Shoup, Kate – Teach Yourself Visually™ Microsoft® Office 2010
20. Țâmbulea, Leon – Microsoft FoxPro pentru programatori
21. Johnson, Steve – Microsoft Windows XP, traducere Florin Moraru și Cristian Mocanu
22. www.amd.com
23. www.avg.com
24. www.bitdefender.com/world
25. www.isc.org/downloads/
26. www.intel.com
27. www.lexar.com
28. www.microsoft.com (cu toate site-urile corespunzătoare sistemelor de operare sau aplicațiilor)
29. www.oracle.com
30. www.pcmech.com/show/processors/35/ - a CPU history
31. www.toshiba.com
32. www.unibuc.ro/eBooks/informatica/Birotica/index.htm – Birotică și tehnici multimedia
33. www.unibuc.ro/eBooks/informatica/info/CUPRINS.htm
34. www.wikipedia.org – The Free Encyclopedia

119