LAZAR (BAJENICA) VIORICA

DREPT AN IV IFR- CRIMINALISTICA

CERCETAREA CRIMINALISTICA A SUICIDULUI

Termenul apare in 1737 (Desfontaines).Baldwin o defineste drept ,,o crima intentionala

asupra propriei persoane ”.Se strecoara o judecata de valoare sau si o apreciere
juridica(,,crima”).Mentaliatea actula , mai toleranta judeca actul sinuciderii mai putin juridic ,
mai putin religios (ca pe un pacat); cauta sa-l explce sociologic si sa-l eticheteze psihologic si
psihiatric1
In ceea ce priveste semnificatia si natura fenomenului suicidar sub unghi
psihosociologic,suicidului i se acorda semnificatii multiple ca aceea a curmarii
singuratatii(intalnita in cazul cuplului prin parasire,divort,deces),a razbunarii( ilustrata la unii
adolescenti cu tulburari de comportament sau la persoane cu structura psihica dizarmonica ),a
neacceptarii schimbarii radicale a statutului social (in urma unor sanctiuni,pierderi materiale
etc.),a suicidului ca ultima si unica solutie a unei situatii intolerabile sau a inlaturarii dependentei
În pofida cercetării teoretice a fenomenului de suicid în diferite ramuri ale științei,
cazurile de suicid ce au fost recent mediatizate (mai ales înregistrate în rândul copiilor și
adolescenților determinate de jocul online „balena albastră”) ne-au arătat că de fapt societatea,
specialiștii, instituțiile publice nu sunt pregătite să răspundă nevoilor copiilor și maturilor pentru
a preveni suicidul. Părinții și profesioniștii nu cunosc cum să aducă în discuție cu copii, în
special cu adolescenții, problema suicidului. Jurnaliștii, în goană după, senzații, admit încălcări
în mediatizarea cazurilor de suicid, ceea ce agravează și mai mult prevenirea și profilaxia acestei
probleme sociale. În general însă, s-a simțit foarte acut lipsa la nivel de stat a unui Program
național de prevenire a suicidului. Aceste momente au accentuat în mod deosebit gravitatea
actului suicidar ca fenomen și neputința societății de a-i face față. Scopul studiului. Ținând cont
de această situație, în cele ce urmează ne propunem o abordare teoretică a conceptului și
fenomenului de suicid ca problemă socială și formă de devianță în raport cu criminalitatea. O
atenție distinctă vom acorda legii penale care incriminează determinarea la sinucidere și rolul
acesteia în contextul general de prevenire a suicidului.
"Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic, suicidul reprezintă o autodistrucţie
specifică, o reacţie comportamentală de tip antisocial ce implică factorul individual, instinctiv,
dar şi cauzele psihopatologice specifice: delirul, halucinaţiile, ideile ipohondriace, stările
obsesive-fobice, melancolia" (Prof. univ. dr. Tudorel Butoi)
Potrivit cercetătorilor, demersul sinucidului de regulă, cuprinde trei etape.

1
1.SUICIDUL ȘI DETERMINAREA LA SUICID- COZMA Daniela, Legal Advisor at the Judicial
Inspection in Romania

1
 Suicidația – este faza de incubație, faza mentală de cercetare a motivației, în cursul căreia
subiectul își pune problema morții și a necesității de a muri. Ea este declanșată de una sau mai
multe cauze, fie de ordin patologic, fie sociologic (diferențiate de adaptarea socială, slăbirea sau
accentuarea coeziunii grupului social). Aceasta determină formarea unei atitudini motivaționale
corespunzătoare pregătirii actului suicidar, cauza reprezentând momentul conflictului.
Suicidacția – este faza de trecere de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirilor
concrete, prin căutarea formelor și a metodelor de conduită autodistructivă. Această fază este
influențată și inițiată de anumite circumstanțe care depind fie de individ, fie de social. În acest
sens, au valoare circumstanțele psihopatologice (etilism cronic, narcomanii, psihopatii, stări
reactive, malformații congenitale, infirmități, boli somatice grave etc.). În cursul acestei faze, are
loc o creștere de tensiune intrapsihică, care ajunsă la parozism „explodează” sub forma unei
reacții psihogene, moment în care individul adoptă decizia „înfăptuirii suicidului”2.
Traumatizația – este faza de punere în practică a modalităților autodistructive sau actul în
sine, urmat sau nu de reușită, adică moartea. Importante în această etapă a conduitei suicidare
sunt metodele folosite și efectul lor. Efectele pot fi psihopatologice și sociale sau nespecifice. În
ceea ce priveşte principalele modalităţi de autoagresiune, acestea sunt extrem de diverse
incluzând intoxicaţia, otrăvirea, ingestia de medicamente şi alte substanţe toxice, spânzurarea,
strangularea, aruncarea de la înălţime, aruncarea înaintea vehicolelor aflate în pentru evitarea
unor consecințe intolerabile sau pentru întreruperea unor consecințe devenite insuportabile. Din
aceeași perspectivă, sinuciderea (autovictimizarea sau propriovictimizarea se consideră că rezidă
în curmarea deliberată de un individ a propriei vieţi. Astfel, suicidul constituie una dintre
modalităţile comportamentului autonimicitor, alături de riscul nejustificat («jocul cu moartea»),
extenuarea premeditată a organismului, ascetismul, autolezarea, refuzul încăpăţânat de a se trata
şi multe altele. Mult timp a existat o confuzie între termenii folosiți în domeniul suicidologiei. În
dorința de a îmbunătăți comunicarea între specialiștii din acest domeniu, în 1996, O’Carroll a
unificat terminologia folosită până în acel moment și a generat câteva definiții care sunt valabile
și astăzi. Astfel, „suicidul” sau „suicidul complet” este definit ca moartea provocată de răni,
otrăvuri sau sufocare care a fost evidențiată implicit sau explicit ca fiind produsă de subiectul în
cauză. Prin „tentativa de suicid” se înțelege un comportament auto-distructiv care nu a condus la
moartea subiectului și pentru care există evidență explicită și implicită că subiectul respectiv a
intenționat într-o anumită măsură să se omoare. „Ideație suicidară” se definește ca autoraportarea
de gânduri suicidare și de angajare într-un comportament legat de dorința de suicid. În esența sa,
suicidul reprezintă un act agresiv specific uman, numai omul având conștiința morții .
Specialiștii susțin că conduitele instinctive de tip agresiv, cu caracter deviant, sunt de două tipuri:
de tip masochist sau de autoagresivitate și de tip sadic sau heteroagresiv. Dacă în cazul
agresivității, direcția acțiunii este îndreptată către natura și lumea înconjurătoare, în conduitele
autoagresive, distrugerea este îndreptată de către individ asupra propriei sale persoane. Privit din
mai multe perspective, suicidul reprezintă conduita deviantă autodistructivă majoră, atât prin
modul de realizare, prin efectul produs, cât şi prin planurile în care se proiectează. El apare ca un
act personal (prin aspectul său biologic şi psihologic), ca un act antisocial (deoarece presupune
suprimarea unei vieţi) şi ca un fenomen social (prin unele dintre cauzele şi implicaţiile sale).
2
Institutul Naţional de Criminologie - Abordare psihosocială a sinuciderii ca formă particulară a
violenţei - Analiză documentară, 2005
2
même (a se ucide pe sine însuşi), setuer soi-même (a se omorî pe sine însuşi), être homicide de
soi-même (a fi ucigaş al lui însuşi), se dé faire (a se omorî) etc. Primul care a vorbit despre
sinucidere a fost medicul şi filozoful Thomas Browne (în lucrarea sa Religio medici – 1642). Se
consideră că el a creat termenul de la cuvintele latineşti „sui” (de sine) şi „caedere” (a
ucide/omorî), prin urmare „omorâre/ucidere de sine” .După anul 1650, neologismul se
răspândeşte în limba engleză prin lucrările lexicografului Thomas Blount şi ale editorului lui
Epicur, Walter Charleston .În anul 1658, Edward Phillips îl include în Dicţionarul General,
invocând ca motiv al sinuciderii, latura animalică a omului. Între timp, problema sinuciderii a
ajuns să fie abordată din mai multe perspective, cum ar fi: juridică, umanistă, sociologică,
filosofică, psihologică, morală, religioasă. Toate acestea însă, nu au găsit explicații exhaustive,
care să cuprindă întregul fenomen, posibila cauză în acest sens fiind că problematica sinuciderii a
stat mereu sub semnul paradoxului, a neînțelegerii, a judecării pripite și etichetării .Pornind de la
repertoriul extrem de larg și divers al comportamentelor suicidare, în literatura de specialitate
sunt atestate diverse variante de definire a fenomenului .Bunăoară, conform Dicționarului
Sănătății: „suicidul este tulburarea instinctului de conservare, prin care o persoană se distruge
singură, alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare, înec, electrocutare)”, iar după Organizaţia
Mondială a Sănătăţii :„suicidul este actul prin care un individ caută să se autodistrugă, cu intenţia
mai mult sau mai puţin de a-şi pierde viaţa, fiind mai mult sau mai puţin conştient de motivele
sale...”. Dicționarele de psihologie lărgesc cadrul primei definiții și îi oferă detalii suplimentare,
specificând faptul că suicidul este o „formă specifică de conduită deviantă autodistructivă” și
explicând că prin sinucidere, nu se urmărește atât moartea, desființarea propriei persoane, cât mai
ales fuga de viață, de modul în care se prezintă aceasta în condițiile date.În opinia criminologilor
sinuciderea este reprezentată de acțiunea voluntară de suprimare a vieții 47 IUNIE 2017 mişcare,
electrocutarea, asfixierea prin înec cu apă, petrol, gaz aerian, oxid de cărbune, împuşcarea cu
arme de foc, tăierea cu arme albe, arsuri, autolovirea cu obiecte dure etc. Vorbind despre efectele
sinuciderii, precizăm că acestea se împart în două categorii, respectiv, asupra autorului (în cazul
tentativei) și asupra altor persoane. Autorul poate suferi toată gama de consecințe existentă în
cazul victimizării. În practică se constată că aproximativ 2/3 din sinucigași care au reușit actul,
au avut în trecut tentative de suicid . Consecințe majore se produc, în multe cazuri, asupra
membrilor familiei ucigașului sau față de alte persoane aflate în legătură cu acesta ori, în cazul
mediatizării, asupra societății în ansamblu. Efectul specific produs în ceea ce privește persoanele
din cercul apropiaților suicidarului constă în autoînvinovățirea acestora că nu au făcut tot ce le-a
stat în putere pentru a evita actul. În sânul societății se produce, uneori, un sentiment de
nedumerire cu privire la justificarea gestului. Aceste și alte momente au determinat
recunoașterea suicidului ca o problemă socială în societăţile moderne, el situându-se pe locul 3
sau 4 ca importanţă printre cauzele de deces
Termenul “sinucidere”, a fost menţionat pentru prima dată, într-o lucrare, Religio medici – 1642,
a medicului şi filosofului Thomas Browne. El a creat termenul de la cuvintele latineşti “sui” (de
sine) şi “caedere” (omorâre), prin urmare “omorâre de sine”. După 1650 neologismul se
răspândeşte în limba engleză prin lucrările lexicografului Thomas Blount şi ale editorului lui
Epicur, Walter Charleton. În 1658, Edward Phillips îl include în Dicţionarul General, invocând
ca motiv al sinuciderii, latura animalică a omului.

3
Conform Dicţionarului Sănătăţii: "Suicidul este tulburarea instinctului de conservare, prin care o
persoană se distruge singură, alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare, înec, electrocutare)",
iar după Organizaţia Mondială a Sănătăţii,"suicidul este actul prin care un individ caută să se
autodistrugă, cu intenţia mai mult sau mai puţin de a-şi pierde viaţa, fiind mai mult sau mai puţin
conştient de motivele sale..."
În 1980, E. S. Schneidman formulează o definiţie operaţional psihologică de mare claritate:
”suicidul este un act uman de încetare din viaţă cu intenţie proprie”.
De-a lungul istoriei, actele suicidale au şocat fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie prin
cauzele determinante, de cele mai multe ori absurde.
Încercările de a explica decizia de a recurge la acest gest - suprimarea propriei vieţi ca formă
extremă de autoagresiune - a preocupat specialiştii din diferite domenii, astfel că, în prezent,
constituie un domeniu de studiu interdisciplinar. Sociologia, antropologia, psihiatria, psihologia,
medicina legală abordează problematica sinuciderii din perspective diferite şi totodată
complementare.
În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două categorii de factori:
impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile stimulative din exterior. Când
forţa agresivă cumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine
autoagresiune. Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate şi
violentă faţă de propria persoană.
Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea.
Această reacţie comportamentală extremă, suicidul, are la bază dezechilibrul între forţa şi
semnificaţia stimulilor interni, respectiv externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.
Cercetările din domeniul psihologiei şi psihiatriei arată că cel care se sinucide o face din cauza
cuiva sau a ceva, cu care nu a reuşit să comunice şi acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul
existenţial. Când exprimarea acestui conflict se face în interior, are loc suprimarea eului,
respectiv sinuciderea3.
Publicând în 1897 studiul “Le suicide”, Émile Durkheim conturează o nouă viziune asupra morţii
voluntare, care era considerată până la el un act exclusiv personal, fundamentat pe o serie de
motivaţii individuale. Sociologul francez nu neagă rolul unor cauze psihopatologice care ar putea
explica rata sinuciderilor, dar demonstrează că tendinţa specifică spre sinucidere are cauze
sociale.
Demonstrarea specificului social al unui fenomen căruia i se atribuiau exclusiv cauze individuale
dovedeşte că “moartea voluntară e un tip de deces a cărui semnificaţie nu e de ordin demografic,
ci filosofic, religios, moral, cultural” 4. Adevărata cauză a sinuciderii este de natură socială,
întrucât semnificaţiile acestui act se înscriu în contexte definite de raporturi sociale, de norme,
valori, prescripţii morale sau religioase (Sorin M. Rădulescu – Sociologia devianţei, p. 40).
3
Conf. Dr. Tudorel Butoi, Dr. Valentin Iftenie, prof. dr. Alex. Biroi, Alex Butoi - "Sinuciderea -
un paradox" Ed. Ştiinţele Medicale, 2002
4
Georges Minois – Istoria sinuciderii
4
Cu toată diversitatea formelor de sinucidere există o caracteristică comună a acestora: ele sunt
săvârşite în cunoştinţă de cauză, victima fiind conştientă de gestul său (Émile Durkheim –
Despre sinucidere, p. 10). Caracterul raţional şi conştient al sinuciderii face din acest fenomen o
problemă socială. Sinucigaşul comite un act prin care se autoanulează ca element al societăţii,
prin care renunţă la orice implicare în viaţa comunitară (Albert Ogien – Sociologia devianţei, p.
26).
Sinuciderea, ca fenomen patologic, îşi are sursa nu numai în slaba integrare socială, ci şi în
negarea valorilor şi normelor morale.
Cercetând fenomenul suicidar, vom constata ca el se manifestă sub diferite variante: suicidul
ameninţare, suicidul tentativă, veleitatea suicidară, echivalentele suicidare şi suicidul reuşit. Unii
oameni îi ameninţă doar pe cei din jur că se vor sinucide, alţii încearcă să se sinucidă, iar alţii
chiar reuşesc.
În cazul suicidului ameninţare, scopul lor nu este moartea, ci individul, prin şantaj, urmăreşte
atingerea unor scopuri în viaţă. Suicidul ameninţare are un caracter teatral.
Suicidul tentativă se manifestă prin ambiguitatea intenţiei subiectului. Este propriu femeilor, în
timp ce suicidul reuşit este propriu bărbaţilor.
Veleitatea suicidară este o dorinţă trecătoare de autosuprimare, în care actul este proiectat
teoretic, însă nu este pus în practică.
Echivalentele suicidare caracterizează modurile de comportament care implică un risc, de care
însă subiectul este perfect conştient.
În urma cercetărilor a rezultat că aproximativ 2/3 din cei care s-au sinucis, anterior avuseseră cel
puţin o tentativă.
Conform prof. dr. V. T. Dragomirescu, suicidopatia, care este considerată o entitate aparte,
evoluează în trei faze: suicidaţie-suicidacţie-traumatizare. Suicidaţia, prima fază a actului
suicidar, este etapa mentală în care subiectului îi apare motivaţia şi îşi pune problema morţii.
Hotărârea a fost luată, aşa că, faza a doua, suicidacţia, presupune procurarea substanţei toxice,
fixarea laţului spânzurătorii, alegerea locului pentru sinucidere. Ultima fază, traumatizarea
reprezintă punerea în practică a sinuciderii.
Emile Durkheim5, clasifică actele suicidare în:
A. Sinuciderea egoistă - specifică indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios, politic.
Émile Durkheim exemplifică acest tip comparând ratele sinuciderilor la celibatari şi la căsătoriţi.
Explicaţia pe care o dă acesta, este legată de forţa puternică de coeziune a familiei, care asigură
individului un anumit grad de integrare. Pe de altă parte, constată Durkheim, influenţa benefică a
5
Durkheim, Émile – Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi, 1993
Durkheim, Émile – Regulile metodei sociologice, Polirom, Iaşi, 2002

5
familiei este mai scăzută în cazul femeilor comparativ cu bărbaţii. Societatea conjugală -
alcătuită din cupluri maritale, fără copii – agravează de fapt tendinţa femeii spre sinucidere.
Conform statisticilor vremii rata sinuciderii la femeile măritate, fără copii este cu 50 % mai mare
decât în cazul celibatarelor.
Concluzia este că familia şi căsătoria par să nu aibă acelaşi efect asupra bărbaţilor şi femeilor.
B. Sinuciderea altruistă
Acest tip este caracteristic indivizilor excesiv integraţi în grupul de apartenenţă, care pun mai
presus interesele colectivităţii faţă de propriile interese, ca în cazul militarilor de exemplu. Astfel
de sinucideri nu sunt prea răspândite în societăţile contemporane tocmai pentru că
“personalitatea individuală este mult mai eliberată de personalitatea colectivă” (Émile Durkheim
– Despre sinucidere , p. 180).
C. Sinuciderea anomică este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se repercutează
direct asupra numărului de morţi voluntare. Ca şi în cazul sinuciderii egoiste, gradul de integrare
este scăzut, numai că, în acest caz, influenţa societăţii lipseşte la nivelul pasiunilor individuale
“lăsându-le fără frâna necesară”( Émile Durkheim – Despre sinucidere, p. 204). .
D. Sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice şi rezultă dintr-un control excesiv, dintr-o
disciplină mult prea strictă, care suprimă individualul. Durkheim dă ca exemple sinuciderea
sclavilor, sinuciderea soţilor prea tineri, a soţiilor fără copii care recurg la acest gest pentru a
scăpa de un viitor prea restrictiv. Acest tip este considerat nesemnificativ pentru societatea
contemporană, dar poate avea însă o însemnătate istorică dacă ne referim la sinuciderile sclavilor
(Émile Durkheim – Despre sinucidere, p.225).
Factorii de risc în sinucidere
Factorii care expun o persoană la riscul de a se sinucide sunt deosebit de complecşi şi mai ales
strâns legaţi unii de alţii. În afara factorilor de esenţă demografică, precum vârstă, sex, trebuie
luaţi în calcul factorii psihiatrici, biologici şi de mediu, dar şi cei legaţi de viaţa personală.
1. Factorii psihiatrici.
Ceea ce se ştie, în general, despre riscul suicidar provine din cercetările în cadrul cărora au fost
intervievate rudele sau un prietenii. Este vorba despre ceea ce specialiştii numesc “autopsie
psihologică”. Această abordare permite demonstrarea faptului că un număr însemnat de adulţi
care se sinucid prezintă în lunile, respective anii, care precedă decesul lor semne sau simptome
de tulburări psihiatrice (Primary prevention of mental, neurological and psychosocial disorders.
Genève, Organisation Mondiale de la Santé, 1998)6. Acestea sunt:
- depresii majore;

6
Miftode, Vasile – Metodologia sociologică: metode şi tehnici de cercetare sociologică, Porto-
Franco, Galaţi, 1995

6
- alte tulburări de ordin afectiv, cum ar fi tulburarea bipolară (perioade de depresie care
alternează cu stări euforice, cu stări maniacale şi care pot dura zile sau zile);
- schizofrenie;
- anxietate şi tulburări de comportament;
- impulsivitate;
- sentimental de neputinţă.
Alcoolismul şi toxicomania sunt considerate şi ele ca având un rol important în sinucidere. Dar
trebuie spus că există legături strânse între consumul excesiv de alcool şi depresie, aşa că este
destul de dificil să se stabilească care dintre ele prezintă un predictor mai important pentru
sinucidere.
2. Factori biologici şi medicali:
O istorie familială cu antecedente de sinucidere este un marker puternic al riscului crescut de
sinucidere. Unii cercetători cred că o caracteristică genetică predispune unele persoane la un
comportament sinucigaş. Date din studii făcute pe gemeni şi pe copii adoptaţi confirmă
posibilitatea ca factorii biologici să joace un rol major în unele comportamente suicidare. Există
o concordanţă mult mai netă în ceea ce priveşte sinuciderea şi tentativele de sinucidere între
gemenii monozigoţi decât între cei dizigoţi (Schulsinger, F. şi alţii. A family study of suicide. În
Schou, M., Stromgren, E. “Origin, prevention and treatment of affective disorders”, Londra,
Academic Press, 1979 : 227-287)
3. Evenimente cu rol de factori precipitanţi
Unele evenimente din viaţa unui individ pot avea un efect precipitator în ceea ce priveşte
sinuciderea. Printre acestea, cele mai studiate sub raportul corelaţiei cu sinuciderea au fost:
pierderea unei persoane apropiate, conflicte interpersonale, ruperea unei relaţii sau o relaţie
tensionată, precum şi probleme cu autorităţile sau de ordin profesional.
4. Factori sociali şi de mediu
În general, cercetarea în domeniu a permis relevarea mai multor factori de mediu şi sociali
importanţi legaţi de sinucidere. Aceştia privesc modalitatea de sinucidere, locul de rezidenţă al
persoanei sinucigaşe, statutul ocupaţional, situaţia economică, statutul de imigrant, religia.
Sinuciderea în România
Şi acum 100 de ani rata sinuciderilor în rândul bucureştenilor era destul de ridicată, iar motivele
pentru care oamenii îşi luau viaţa semănau izbitor de mult cu cele din timpurile noastre

Concluzii
♦ Suicidul apare ca o reacţie comportamentală extremă, având la bază dezechilibrul dintre forţa
şi semnificaţia stimulilor interni şi externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.

7
♦ Cu toată diversitatea formelor de sinucidere există o caracteristică comună a acestora: ele sunt
săvârşite în cunoştinţă de cauză, victima fiind conştientă de gestul său.
♦ Caracterul raţional şi conştient al sinuciderii face din acest fenomen o problemă socială.
♦ Suicidul egoist este specific indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios, sau politic,
dovedind lipsa coeziunii în cadrul grupului de apartenenţă.
♦ Suicidul altruist este caracteristic indivizilor excesiv integraţi în grupul de apartenenţă, care
pun mai presus interesele colectivităţii faţă de propriile interese.
♦ Suicidul anomic este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se repercutează direct
asupra numărului de morţi voluntare.
♦ Suicidul fatalist rezultă dintr-un control excesiv, dintr-o disciplină mult prea strictă, care
suprimă individualul.
♦ Factorii ce pot influenta suicidul sunt multipli: psihiatrici, biologici, medicali, sociali, de
mediu.
♦ În România numărul deceselor prin sinucidere este în creştere. Cele mai frecvente modalităţi
de sinucidere au fost spânzurarea, intoxicaţia voluntară, precipitarea şi submersia.
♦ Cele mai multe cazuri de sinucidere au fost înregistrate în toate judeţele, cu preponderenţa
celor din centrul ţării.
♦ Cel mai mare număr de sinucideri a fost înregistrat la grupele de vârstă 21-30 de ani şi 31- 50
de ani.
♦ Marea majoritate a sinuciderilor s-a înregistrat în rândul bărbaţilor.
♦ Procentul sinuciderilor prin ingestie medicamentoase este majoritar. În pofida măsurilor de
limitare a accesului la medicamente prin obligativitatea existenţei unei reţete, numărul ingestiilor
polimedicamentoase este în creştere.
♦ Suicidul în lume înregistrează aproape un milion de oameni. Aproape 10 - 20 de milioane au
tentative suicidale anual. Adevăratul număr de sinucideri este probabil mult mai mare, deoarece
unele decese au fost considerate şi înregistrate ca accidente, fie de maşină, fie supradoze şi nu
sunt recunoscute ca fiind sinucideri. În lume sinuciderea este cea de-a opta cauză de deces la
bărbaţi şi a 16-a cauză de deces la femei. Este cea de-a treia cauză de deces pentru persoane 10 -
24 de ani.
Prevenirea suicidului7 este un termen utilizat pentru a desemna eforturile colective de a
reduce incidența actelor sinucigașe prin măsuri preventive. Reducerea accesului la anumite
metode, cum ar fi armele de foc sau substanțele toxice, contribuie la reducerea riscului. Alte
măsuri includ reducerea accesului la mangal și instalarea de bariere pe poduri și platformele de
metrou. Acordarea de tratament persoanelor dependente de droguri și alcool, persoanelor
7
Articol principal: en:Suicide prevention.

8
depresive și persoanelor cu antecedente de suicid poate fi, de asemenea, eficientă. Ca strategie
preventivă, s-a propus reducerea accesului la alcool (de exemplu, prin reducerea numărului de
baruri). În ciuda numărului mare de linii telefonice în caz de criză, nu există dovezi suficiente
pentru a se demonstra eficacitatea acestora. În cazul tinerilor adulți cu antecedente recente de
suicid, terapia cognitiv-comportamentală pare să aibă rezultate pozitive. Dezvoltarea economică,
prin capacitatea sa de a reduce sărăcia, poate contribui la descreșterea ratelor
sinuciderii. Eforturile de creștere a relațiilor sociale, în special în cazul bărbaților în vârstă, pot fi
eficiente.
BIBLOGRAFIE
1. Durkheim, Émile – Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi, 1993
2. Durkheim, Émile – Regulile metodei sociologice, Polirom, Iaşi, 2002
3. Dubar, Claude – Criza identităţilor, Ştiinţa, Bucureşti, 2003
4. Fulcher, James şi John Scott – Sociology, Oxford University Press, 1999
5. Miftode, Vasile – Metodologia sociologică: metode şi tehnici de cercetare sociologică, Porto-Franco,
Galaţi, 1995
6. Conf. Dr. Tudorel Butoi, Dr. Valentin Iftenie, prof. dr. Alex. Biroi, Alex Butoi - "Sinuciderea - un
paradox" Ed. Ştiinţele Medicale, 2002
7. Minois, Georges – Istoria sinuciderii: societatea occidentală în faţa morţii voluntare, Humanitas,
Bucureşti, 2002
8. Ogien, Albert – Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 2002
9. Institutul Naţional de Statistică (2007): Anuarul Statistic al Romaniei - 2006.
www.insse.ro/cms/rw/pages/index. ro.do.
10. Institutul Naţional de Criminologie - Abordare psihosocială a sinuciderii ca formă particulară a
violenţei - Analiză documentară, 2005