Oscilaţiile ecuaţiilor diferenţiale ordinare

Corecturi, biblio-update,

câteva adăugiri: 9 decembrie 2011

Octavian G. Mustafa
Pentru Andrei-Lucian şi Doriana
Prefaţă

Un subiect important ı̂n analiza ecuaţiilor diferenţiale ordinare este cel

al existenţei zerourilor soluţiilor acestora. Astfel, o ecuaţie diferenţială este
considerată oscilatorie dacă fiecare soluţie continuabilă a sa posedă un şir
nemărginit superior de zerouri. Prin oscilaţii liniare/neliniare ı̂nţelegem
oscilaţia unei anumite ecuaţii diferenţiale liniare/neliniare. De asemeni, o
ecuaţie diferenţială este neoscilatorie dacă admite cel puţin o soluţie con-
tinuabilă cu număr finit de zerouri (sau fără zerouri). Paginile ce urmează
conţin rezultate şi demonstraţii de bază ı̂n domeniul oscilaţiilor, urmate de
o serie de abordări recente ale subiectului.
Numărul impresionant de investigaţii dedicate ı̂n literatura de specialitate
oscilaţiilor liniare şi neliniare suprimă din start orice ı̂ncercare de prezentare
exhaustivă a acestei problematici. De aceea, am optat pentru discutarea
câtorva articole cu impact considerabil ı̂n dezvoltarea analizei oscilaţiilor şi
care ar putea fi punct de plecare ı̂ntr-o cercetare de substanţă ı̂n acest dome-
niu. Insist asupra faptului că trimiterile bibliografice de la sfârşitul fiecărui
capitol reflectă gustul autorului.
O parte din chestiunile detaliate aici au fost prezentate studenţilor ı̂nrolaţi
ı̂n programul de studii masterale al Universităţii din Craiova.
Sunt ı̂ndatorat prof. C. Avramescu (Craiova), prof. Yu.V. Rogovchenko
(Kalmar, Suedia) şi prof. A. Constantin (Dublin, Irlanda) pentru numeroase
informaţii ştiinţifice esenţiale.

Craiova, martie 2007 Octavian G. Mustafa

Cuprins

1 Teorema lui C. Sturm şi M. Picone 1

2 Teoremele lui W.B. Fite şi J.G. Mikusiński 9

2.1 Zerourile soluţiei unei ecuaţii diferenţiale liniare . . . . . . . . 9
2.2 Semnul derivatelor. Lemele lui I.T. Kiguradze . . . . . . . . . 15
2.3 Criteriul integral al lui W.B. Fite . . . . . . . . . . . . . . . . 21
2.4 Teorema de oscilaţie Fite–Mikusiński . . . . . . . . . . . . . . 23
2.5 Abordarea lui C.G. Philos. Lema lui V.A. Staikos. Teorema
lui Y.G. Sficas . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
2.6 Excurs de analiza ecuaţiilor diferenţiale liniare. Şirul extremelor
(W. Osgood). Teorema de tip Milloux a lui D. Willett. Teo-
rema de neoscilaţie a lui W.F. Trench. Integrarea oscilatorului
adiabatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

3 Teoremele lui P. Hartman 50

3.1 Ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul I. Existenţa soluţiilor
care tind la 0 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
3.2 Existenţa soluţiilor oscilatorii ale ecuaţiei (3.1) care tind la 0 . 59
3.3 Ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul al II–lea. Teorema de
tip Fite-Mikusiński a lui J.S.W. Wong. Inegalităţile lui J.L.
Massera şi J.J. Schäffer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
3.4 Condiţiile necesare ale lui P. Hartman pentru neoscilaţia ecuaţiilor
diferenţiale liniare. Criteriul de oscilaţie al lui C.R. Putnam.
Teorema de liniarizare de tip Utz a lui L.H. Erbe . . . . . . . 77
3.5 O teoremă de tip Kamenev a lui C.G. Philos . . . . . . . . . . 92
3.6 Medii ponderate generale. Criteriile de oscilaţie ale lui W.J.
Coles. Teoremele lui J.S.W. Wong . . . . . . . . . . . . . . . . 94

i
ii

3.7 Condiţia necesară şi suficientă a lui P. Hartman de existenţă

a dezvoltării asimptotice Poincaré–Perron . . . . . . . . . . . . 106
3.8 Teorema Hartman–Wintner de integrare asimptotică a ecuaţiei
(3.121). Metoda lui P. Hartman . . . . . . . . . . . . . . . . . 111

4 Oscilaţii neliniare prin medii integrale: miscellanea 119

5 Ecuaţii diferenţiale de tip Emden–Fowler: teoremele lui F.V.

Atkinson şi P. Waltman 138
5.1 Teorema de oscilaţie a lui F.V. Atkinson . . . . . . . . . . . . 138
5.2 Criteriul de neoscilaţie al lui P. Waltman. Teoremele lui J.S.W.
Wong şi C.V. Coffman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145
5.3 Teoria de integrare a lui J.K. Hale şi N. Onuchic . . . . . . . . 153
5.4 Teorii locale de integrare asimptotică a ecuaţiei (5.1) . . . . . 159
5.5 Criteriul de oscilaţie al lui P. Waltman. Observaţia lui J.S.W.
Wong . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175
5.6 Perturbaţia ecuaţiei (5.60). Teorema lui H. Teufel, Jr. Un
rezultat Staikos–Philos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178

6 Teorema lui E. Hille şi A. Wintner 191

Capitolul 1

Teorema lui C. Sturm şi M.

Picone

Rezumat În acest capitol este prezentată teorema de comparaţie a lui C. Sturm
şi M. Picone pe baza analizei variaţionale a lui W. Leighton.

Să considerăm ecuaţiile diferenţiale ordinare liniare

l[x](t) ≡ (p(t)x
)
+ q(t)x = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (1.1)

şi

L[X](t) ≡ (P (t)X
)
+ Q(t)X = 0, t ≥ t0 , (1.2)

unde coeficienţii funcţionali p, P : [t0 , +∞) → (0, +∞) sunt de clasă C 1 iar
coeficienţii funcţionali q, Q : [t0 , +∞) → R sunt continui.
Următorul rezultat este cunoscut ı̂n literatură drept teorema de comparaţie
a lui C. Sturm (1836) şi M. Picone (1910), cf. [3, p. 53], [14, p. 2], [15, 12].
Enunţuri şi completări ale sale pot fi citite ı̂n [3]–[5], [9], [13, 14].

Teorema 1 Fie numerele a < b din [t0 , +∞). Presupunem că p(t) ≥ P (t) şi
q(t) ≤ Q(t) pentru orice t ∈ [a, b]. Dacă x(t) este o soluţie a ecuaţiei (1.1) pentru
care a, b sunt zerouri consecutive, atunci, fiind dată soluţia X(t) a ecuaţiei (1.2),
are loc alternativa: sau există c ∈ R cu proprietatea că X(t
) = c · x(t
) pentru
orice t
∈ [a, b] sau există un zero al soluţiei X(t) ı̂n (a, b).

Denumirea de teoremă de comparaţie ı̂i aparţine lui M. Bôcher (1898), vezi [1,
p. 414]. În formularea originală, p = P ≡ 1 ı̂n [a, b], cf. [13, pp. 3–4]. Cazul
p = P este tratat ı̂n [1, 12]. Demonstraţia ”tipică” a teoremei de comparaţie

1
2 Teorie sturmiană

Sturm-Picone poate fi citită ı̂n [5, p. 68]. Pentru cazul p = P , q = Q (cunoscut

sub numele de teorema de separaţie a lui C. Sturm, cf. [14, p. 5]), vezi [2], [7,
p. 224]. Deşi ı̂n [15, pp. 158–160] se face referire la ecuaţia lui J. Riccati [7, pp.
532–533], M. Bôcher este cel care inaugurează analiza rezultatelor de tip Sturm cu
ajutorul său [13, p. 7], [4, p. 136]. O investigaţie bazată pe trecerea la coordonate
polare (aşa-numita abordare a lui H. Prüfer (1926), cf. [8, p. 417]) este realizată
de E. Kamke [8], [4, pp. 13–14].
În [12, p. 20] este dată identitatea



x(t)


[p(t)x (t)X(t) − P (t)x(t)X (t)]
X(t)
 2
2
2 X
(t)


= [Q(t) − q(t)] · [x(t)] + [p(t) − P (t)] · [x (t)] + P (t) x (t) − x(t) ,
X(t)

valabilă ı̂ntr-un interval I ı̂n care soluţia X(t) nu se anulează. O analiză sturmiană
bazată pe această identitate a lui M. Picone, cf. [13, p. 35], se găseşte ı̂n [7, p.
226].
Introducem funcţionalele pătratice ([10, p. 603], [14, pp. 2,4])
 b  b

2 2
j[u] = {p(t)[u (t)] − q(t)[u(t)] }dt, J[u] = {P (t)[u
(t)]2 − Q(t)[u(t)]2 }dt
a a

şi V [u] = j[u] − J[u], unde u(t) este o funcţie admisibilă, adică u ∈ C 2 ([a, b], R) şi
u(a) = u(b) = 0.

Teorema 2 (W. Leighton, C.A. Swanson, cf. [4, p. 11, Theorem 8]) Fie funcţia
admisibilă x(t). Admitem că x(t) nu se anulează ı̂n (a, b) şi x(t)l[x](t) ≥ 0 ı̂n [a, b].
De asemeni, considerăm funcţia X(t), unde X ∈ C 2 ([a, b], R), cu proprietatea că
pentru orice t
∈ {a, b}, dacă X(t
) = 0, atunci X
(t
) = 0. În plus, X(t)L[X](t) ≤
0 ı̂n [a, b]. În sfârşit, presupunem că

V [x] ≥ 0. (1.3)

Atunci, are loc alternativa: sau x(t) verifică ecuaţia (1.1), X(t) verifică ecuaţia
(1.2) şi există c ∈ R cu proprietatea că X(t

) = c · x(t

) pentru orice t

∈ [a, b]
sau funcţia X(t) se anulează cel puţin o dată ı̂n (a, b).

Demonstraţie. Presupunem că X(t) nu se anulează ı̂n (a, b).

Vom folosi două identităţi. Mai precis, fie funcţiile u ∈ C 1 ([a, b], R) şi v ∈
C 2 ([a, b], R). Dacă v(t) nu se anulează nicăieri ı̂n (a, b), un calcul direct ne permite
Teorie sturmiană 3

să stabilim relaţia

  2


u(t)


2 P (t)v (t) [u(t)]2
P (t) v(t) + [u(t)] − L[v](t)
v(t) v(t) v(t)
= P (t)[u
(t)]2 − Q(t)[u(t)]2 , a < t < b.

Prin integrare, pentru a < A < B < b, obţinem prima identitate:

 B  B   
2  B  u 2

2 2 u
(P u − Qu )dt = P v dt − vL[v] dt
A A v A v


t=B
2Pv 
+ u . (1.4)
v  t=A

Afirmaţie Avem J[u] ≥ 0 pentru orice funcţie admisibilă u.

Într-adevăr, ı̂ncepem cu observaţia că, via regula lui L’Hôpital,




2 P (t)X (t)
0, X(b) = 0, (avem u(b) = 0!)
lim [u(t)] = 2u(t)u
(t)P (t)X
(t)+[u(t)]2 [P (t)X
(t)]

tb X(t) limtb X
(t) , X(b) = 0
= 0,

respectiv


P (t)X
(t)
lim [u(t)]2 = 0.
ta X(t)
Apoi, făcând ca A  a şi B b, identitatea (1.4), unde v = X, ne conduce la
J[u] ≥ 0. Afirmaţia este probată.
Cea de-a doua identitate este formula lui Green. Mai precis, fiind dată funcţia
u ∈ C 2 ([a, b], R), putem scrie că
 b
t=b
ul[u]dt + j[u] = puu
t=a . (1.5)
a

Afirmaţie Avem j[x] ≤ 0.

În mod evident, identitatea (1.5) probează Afirmaţia.

Cele două Afirmaţii implică V [x] ≤ 0, de unde, via (1.3), obţinem că V [x] = 0,
respectiv j[x] = J[x] = 0. Mai departe, pe baza identităţilor (1.4), (1.5), rezultă
că
 
x(t)

x(t)l[x](t) = 0, X(t)L[X](t) = 0, =0 ı̂n (a, b).
X(t)
4 Teorie sturmiană

Concludem că x(t) verifică ecuaţia (1.1), X(t) verifică ecuaţia (1.2) şi, ı̂n plus,
există c = 0 astfel ı̂ncât x(t) = c · X(t) ı̂n [a, b].

Demonstraţia Teoremei 1. Este evident că V [x] ≥ 0 pentru orice soluţie

x(t) a ecuaţiei (1.1) având numerele a, b drept zerouri consecutive. O soluţie X(t) a
ecuaţiei (1.2) ı̂ndeplineşte automat condiţia de pe {a, b} deoarece zerourile soluţiei
unei ecuaţii diferenţiale ordinare liniare omogene sunt izolate, cf. [5, p. 67].

O generalizare a teoremei de separaţie a lui Sturm se găseşte ı̂n [11].

Teorema 3 (Leighton, 1952, cf. [11, Theorem 2.2]) Să presupunem că p = P şi
că ecuaţiile (1.1), (1.2) sunt oscilatorii. De asemeni, admitem că pentru orice
soluţie x(t) a ecuaţiei (1.1) şi orice soluţie X(t) a ecuaţiei (1.2) există limita
 t
 +∞ 
lim [q(s) − Q(s)]x(s)X(s)ds ∈ R adică, (q − Q)xXds .
t→+∞ t t0
0

Atunci, zerourile unei soluţii a ecuaţiei (1.1) se intercalează cu zerourile oricărei

soluţii a ecuaţiei (1.2) care nu este un ”multiplu” al acesteia.

Cu ajutorul Teoremei 2 putem stabili un rezultat extrem de flexibil de oscilaţie

liniară.

Teorema 4 (El-Sayed, 1993, cf. [6, Theorems 1,2])

(i) Presupunem că există şirurile (a±
n )n≥1 de numere din [t0 , +∞), crescătoare
±
şi divergente, şi şirurile (cn )n≥1 de numere din (0, +∞) astfel ı̂ncât
 n +√
a± π 
c±
Vn± = n c±
n [1 − P (t)] cos 2
[ c± ±
n (t − an )]
a±
n

+ [Q(t) − c± 2 ± ±
n ] sin [ cn (t − an )] dt ≥ 0, n ≥ 1.

Atunci, perturbarea ecuaţiei diferenţiale (1.2) dată de

(P (t)X
)
+ Q(t)X = G(t), t ≥ t0 ≥ 0, (1.6)

unde funcţia continuă G : [t0 , +∞) → R ı̂ndeplineşte condiţiile

  

 + + √
 ≥ 0, t ∈ an , an + +π

G(t)  cn 
, n ≥ 1,


 ≤ 0, t ∈ an , an + √ −
− − π
cn

este oscilatorie.
Teorie sturmiană 5

(ii) Presupunem că există şirul (an )n≥1 de numere din [t0 , +∞), crescător şi
divergent, şi şirul (cn )n≥1 de numere din (0, +∞) astfel ı̂ncât
 an + √π
cn  √
Vn = cn [1 − P (t)] cos2 [ cn (t − an )]
an
√ 
+ [Q(t) − cn ] sin2 [ cn (t − an )] dt ≥ 0, n ≥ 1.

Atunci, ecuaţia (1.2) este oscilatorie.

Demonstraţie. Partea (i). Să presupunem că, prin absurd, ecuaţia (1.6)
admite soluţia eventual pozitivă* X(t). Va exista numărul natural N ≥ 1 cu
proprietatea că
 
π
X(t)L[X](t) = X(t)G(t) ≤ 0, t ∈ a− −
n , an + − ,
cn
pentru orice n ≥ N .
n , a = an şi b = an + √ − .
Considerăm ecuaţia (1.1), unde p(t) ≡ 1, q(t) ≡ c− − − π
cn
Soluţia
x(t) a ecuaţiei (1.1) despre care se vorbeşte ı̂n Teorema 2 este x(t) =
sin[ c− −
n (t − an )], unde n ≥ N .
Cum V [x] = Vn− ≥ 0, are loc alternativa din enunţul teoremei. Dacă X(t)
este un ”multiplu” −

 de x(t), atunci X(an ) = 0. În caz contrar, X(t) se anulează ı̂n

n , an + √ − . Ambele situaţii contrazic eventual pozitivitatea lui X(t).
a− − π
cn
Cazul unei soluţii eventual negative se elimină ı̂n mod similar.
Partea (ii). Dacă, prin absurd, ecuaţia (1.2) admite soluţia X(t) cu un număr
finit de zerouri (sau fără zerouri), putem presupune, ı̂nlocuind funcţia X(t) cu
−X(t), că X(t) este eventual pozitivă. Atunci, X(t)L[X](t) = 0 şi reluăm argumen-
taţia.

Teorema 1 permite şi studiul oscilaţiilor neliniare.

Teorema 5 (J.S.W. Wong, 1968, cf. [16, Theorem 5]) Fie funcţia f : [t0 , +∞) ×
R → R continuă şi ecuaţia diferenţială neliniară

x

+ f (t, x) = 0, t ≥ t0 ≥ 0. (1.7)

De asemeni, fie funcţia q : [t0 , +∞) → R continuă şi ecuaţia diferenţială liniară

x

+ q(t)x = 0, t ≥ t0 . (1.8)

* În cele ce urmează, dacă scriem că proprietatea P(ω), valabilă ı̂n mod obişnuit pentru
orice ω ∈ [Ω, +∞), are loc eventual, atunci proprietatea P(ω) are loc pentru ω ∈ [Ω1 , +∞),
unde Ω1 ≥ Ω este suficient de mare.
6 Teorie sturmiană

(i) Dacă ecuaţia (1.8) este oscilatorie şi

f (t, x)
≥ q(t) pentru orice x = 0, t ≥ t0 , (1.9)
x
atunci ecuaţia (1.7) este oscilatorie.
(ii) Dacă ecuaţia (1.8) este neoscilatorie,
f (t, x)
≤ q(t) pentru orice x = 0, t ≥ t0 ,
x
şi problema Cauchy formată de ecuaţia (1.7) ı̂mpreună cu datele x(T ) = x
(T ) = 0,
unde T ≥ t0 este arbitrar, admite doar soluţia nulă, atunci ecuaţia (1.7) este
neoscilatorie.
Demonstraţie. Partea (i). Să presupunem că, prin absurd, ecuaţia (1.7)
admite soluţia pozitivă x(t) ı̂n [t0 , +∞). Atunci, ı̂n mod evident, această funcţie
este soluţie (neoscilatorie) a ecuaţiei diferenţiale liniare
X

+ Q(t)X = 0, t ≥ t0 , (1.10)
unde Q(t) = f (t,x(t))
x(t) ı̂n [t0 , +∞).
Condiţia (1.9) devine
Q(t) ≥ q(t) pentru orice t ∈ [t0 , +∞),
deci, conform Teoremei 1, ecuaţia (1.10) este oscilatorie, o contradicţie. Existenţa
unei prezumtive soluţii negative se elimină ı̂n mod asemănător.
Partea (ii). Fie y(t) o soluţie pozitivă a ecuaţiei (1.8). Condiţia privind prob-
lema Cauchy cu date nule ataşată ecuaţiei (1.7) implică faptul că zerourile unei
soluţii oscilatorii a ecuaţiei (1.7) sunt izolate. Presupunem că, prin absurd, există
o asemenea soluţie x(t) şi numerele t1,2 ≥ t0 cu proprietatea că
x(t1 ) = x(t2 ) = 0, x(t) > 0 ı̂n (t1 , t2 ).
Evident,
x
(t1 ) > 0, x
(t2 ) < 0. (1.11)
Atunci, ţinând cont că funcţia x(t) verifică ecuaţia (1.10) ı̂n (t1 , t2 ), putem
scrie că
d
[y(t)x
(t) − y
(t)x(t)] = y(t)x

(t) − y

(t)x(t) = [q(t) − Q(t)]x(t)y(t) ≥ 0,
dt
unde t ∈ (t1 , t2 ). Mai departe, prin integrare, obţinem
y(t2 )x
(t2 ) − y(t1 )x
(t1 ) ≥ 0. (1.12)
Se observă imediat că estimarea (1.12) se află ı̂n conflict cu (1.11).
Existenţa unei soluţii x(t) cu x(t1 ) = x(t2 ) = 0 şi x(t) < 0 ı̂n (t1 , t2 ) se elimină
ı̂n mod similar cerând ca funcţia y(t) să fie o soluţie negativă a ecuaţiei (1.8).

Surse bibliografice

[1] M. Bôcher, Application of a method of D’Alembert to the proof of Sturm’s

theorems of comparison, Trans. Amer. Math. Soc. 1 (1900), 414–420
[2] M. Bôcher, An elementary proof of a theorem of Sturm, Trans. Amer. Math.
Soc. 2 (1901), 150–151
[3] M. Bôcher, Leçons sur les méthodes de Sturm dans la theorie des équations
différentielles linéaires et leurs développements modernes, Gauthier-Villars,
Paris, 1917
[4] W.A. Coppel, Disconjugacy, Lect. Notes Math. 220, Springer-Verlag, Berlin,
1971
[5] M.S.P. Eastham, Theory of ordinary differential equations, Van Nostrand
Reinhold, London, 1970
[6] M.A. El-Sayed, An oscillation criterion for a forced second-order linear differ-
ential equation, Proc. Amer. Math. Soc. 118 (1993), 813–817
[7] E.L. Ince, Ordinary differential equations, Dover, New York, 1956
[8] E. Kamke, A new proof of Sturm’s comparison theorems, Amer. Math.
Monthly 46 (1939), 417–421
[9] P. Hartman, Ordinary differential equations, Wiley & Sons, New York, 1964
[10] W. Leighton, Comparison theorems for linear differential equations of second
order, Proc. Amer. Math. Soc. 13 (1962), 603–610
[11] W. Leighton, On self-adjoint differential equations of second order, J. London
Math. Soc. 27 (1952), 37–47
[12] M. Picone, Sui valori eccezionali di un parametro da cui dipende un’equazione
differenziale lineare ordinaria del secondo ordine, Ann. Scuola Norm. Sup. Pisa
11 (1910), 1–141

7
8 Teorie sturmiană

[13] W.T. Reid, Sturmian theory for ordinary differential equations, Springer-
Verlag, New York, 1980

[14] C.A. Swanson, Comparison and oscillation theory of linear differential equa-
tions, Academic Press, New York, 1968

[15] J.C.F. Sturm, Mémoire sur les équations différentielles linéaires du second
ordre, J. Math. Pures Appl. 1 (1836), 106–186

[16] J.S.W. Wong, On second order nonlinear oscillation, Funkc. Ekvac. 11 (1968),
207–234
Capitolul 2

Teoremele lui W.B. Fite şi J.G.

Mikusiński

Rezumat În acest capitol sunt prezentate criterii de pionerat privind oscilaţia
ecuaţiilor diferenţiale ordinare liniare ı̂n care estimările punctuale ale coeficienţilor
funcţionali sunt ı̂nlocuite cu ipoteze de tip integral.

2.1 Zerourile soluţiei unei ecuaţii diferenţiale

liniare
Să considerăm următoarea ecuaţie diferenţială ordinară liniară de ordinul n,
pentru n ≥ 2,
x(n) + q(t)x = 0, t ≥ t0 > 0, (2.1)

unde coeficientul q : [t0 , +∞) → R este o funcţie continuă.

Cu ajutorul formulei lui Taylor putem estima simplist poziţia zerourilor unei
soluţii x(t) a ecuaţiei (2.1) atunci când q are semn constant. Mai precis, fie a ≥ t0
astfel ca x(a) > 0. Introducem polinomul Pa prin formula


n−1
yk
Pa (y) = x(k) (a) , unde x(0) ≡ x, y 0 ≡ 1, y ∈ R.
k!
k=0

Propoziţia 1 Presupunem că q(t) ia numai valori pozitive. Dacă există b > a
cu proprietatea că b − a este cea mai mică soluţie pozitivă a ecuaţiei algebrice
Pa (z) = 0, atunci soluţia x(t) a ecuaţiei (2.1) are un zero ı̂n (a, b).

9
10 Criterii integrale de oscilaţie

Demonstraţie. Formula lui Taylor ne permite să scriem că

(t − a)n
x(t) = Pa (t − a) + x(n) (tτ ) , t ∈ (a, b], (2.2)
n!
unde tτ = a+τ (t−a) şi τ ∈ (0, 1). Dacă x(b) < 0, atunci, cum x(a)·x(b) < 0, lema
lui Cesarò ne asigură că x se anulează ı̂n (a, b). Dacă x(b) > 0, atunci, ı̂nlocuind
ı̂n (2.2) pe t cu b, obţinem

(b − a)n
x(b) = Pa (b − a) + x(n) (bτ )
n!
(b − a)n (b − a)n
= x(n) (bτ ) = −q(bτ )x(bτ ) ,
n! n!
de unde x(bτ ) < 0. Astfel, cum x(a) · x(bτ ), x(bτ ) · x(b) < 0, avem cel puţin două
zerouri ı̂n (a, b). Evident, dacă x(b) = 0, atunci bτ este zeroul căutat.

Trebuie spus că nu orice ecuaţie (2.1) cu coeficientul funcţional q pozitiv are
soluţii cu zerouri. Astfel, este cunoscută ecuaţia lui Euler (γ > 0)

x

+ γt−2 x = 0, t > 0, (2.3)

având soluţia generală

  
 c
 x(t) = c1 t√ + c2 t √ ,
1−c c2 − c + γ = 0 (adică, γ ∈ 0, 14 );
x(t) = c1 t + c2 t log t, γ = 1/4;
   
 x(t) = c √t cos
 1
√
γ − log t + c t sin γ − 1 log t , γ > 1/4,
1 4 2 4

unde c1,2 ∈ R, cf. [71, p. 4].

Propoziţia 2 Presupunem că q(t) ia numai valori negative. Dacă există b > a
astfel ı̂ncât x(b) = 0, atunci ecuaţia algebrică Pa (z) = 0 are o soluţie ı̂n (0, b − a).

Demonstraţie. Presupunând că b este cel mai mic zero al soluţiei x mai
mare decât a, ceea ce ne conduce la x(bτ ) = 0, şi observând că soluţia x are numai
valori pozitive ı̂n (a, b) – adică, x(bτ ) > 0 – deducem că Pa (b − a) < 0. Am folosit
reprezentarea lui x(t) pe baza formulei lui Taylor din demonstraţia anterioară.
Astfel, Pa (0) · Pa (b − a) < 0 şi concluzia rezultă pe baza lemei lui Cesarò.

Evident, dacă ecuaţia algebrică Pa (z) = 0 nu admite soluţii pozitive, atunci
soluţia x(t) a ecuaţiei (2.1) nu are zerouri ı̂n (a, +∞). O asemenea situaţie (ream-
intim că q(t) < 0 pentru orice t ≥ t0 ) se ı̂ntâlneşte atunci când x(a) > 0,
x(k) (a) ≥ 0. Condiţii de acest fel se folosesc, de exemplu, ı̂n teoria ecuaţiilor
diferenţiale ordinare de tip Emden–Fowler. Mai precis, o astfel de ecuaţie are pro-
prietatea S dacă pentru orice t1 din domeniul de definiţie [t0 , +∞) există numărul
Criterii integrale de oscilaţie 11

η(t1 ) > 0 astfel ı̂ncât toate soluţiile x ale ecuaţiei respective să verifice relaţiile
x(i) (t1 ) ≥ 0, unde 0 ≤ i ≤ n − 2, şi x(n−1) (t1 ) ≥ η(t1 ), cf. [28, p. 68].
Să analizăm acum o problemă mai complicată. Dacă soluţia x(t) a ecuaţiei
(2.1) are n zerouri ı̂n [a, b], atunci, conform teoremei lui Fermat, derivata x
(t) are
n − 1 zerouri ı̂n [a, b], . . . , derivata x(n−1) (t) are un zero ı̂n [a, b]. Este natural să
ı̂ntrebăm: cât de mic poate fi un interval ce conţine măcar câte un zero al funcţiilor
x, x
, . . . , x(n−1) , unde x(t) este soluţia unei ecuaţii diferenţiale ordinare liniare
omogene de ordinul n?
Rezultatul următor, dat ı̂ntr-un cadru general, oferă un răspuns ı̂ntrebării noas-
tre. Mai precis, să considerăm sistemul diferenţial (m ≥ 2)
 dx1
 dt = f1 (t, x1 , . . . , xm )
.................. (2.4)
 dxm
dt = f m (t, x 1 , . . . , x m ).
Funcţiile fi : [a, b] × Rm → R sunt lipschitziene,

n
|fi (t, y1 , . . . , yn ) − fi (t, x1 , . . . , xn )| ≤ Lk |yk − xk |, t ∈ [a, b], xi , yi ∈ R,
k=1

unde Lk > 0, pentru orice 1 ≤ i ≤ m.

Teorema 6 (W.B. Fite, [14, Theorem VII]) Să presupunem că (x1 (t), . . . , xm (t))
şi (y1 (t), . . . , ym (t)) sunt soluţii ale sistemului (2.4). Dacă există punctele (ti )i∈1,m
ı̂n (a, b) astfel ı̂ncât xi (ti ) = yi (ti ), unde 1 ≤ i ≤ m, atunci
1
b−a> 
m . (2.5)
Lk
k=1

Demonstraţie. Conform teoremei Leibniz-Newton, avem

 t 
 d(y − x ) 
|yi (t) − xi (t)| = |(yi − xi )(t) − (yi − xi )(ti )| =  (s)ds
i i
ti ds
 t 
 
≤  |fi (s, y1 (s), . . . , ym (s)) − fi (s, x1 (s), . . . , xm (s))|ds
t
 im 

≤ Lk Mk · (b − a), t ∈ [a, b],
k=1

unde Mk = sup |yk (τ ) − xk (τ )|, respectiv

τ ∈[a,b]
 

m
Mi ≤ Lk Mk · (b − a), 1 ≤ i ≤ m.
k=1
12 Criterii integrale de oscilaţie

Prin sumare, obţinem

  

m 
m 
m
Li Mi ≤ Lk Mk Li (b − a).
i=1 k=1 i=1


m
În concluzie, sau Lk Mk = 0, ceea ce ı̂nseamnă că soluţiile coincid pe ı̂ntreg
k=1
intervalul [a, b], sau are loc (2.5).

În cazul particular când fi (t, 0, . . . , 0) = 0 pentru orice t ∈ [a, b], unde i ∈ 1, m,
Teorema 6 stabileşte o margine inferioară a lungimii intervalului pe care toate
componentele unei soluţii (vectoriale) a sistemului (2.4) se pot anula măcar o
dată. Situaţia se ı̂ntâlneşte scriind ecuaţia diferenţială liniară omogenă de ordinul
n ca un sistem liniar (m = n). Aceste rezultate au fost inaugurate de W.B. Fite
ı̂n 1917, vezi [14, p. 350]. Pentru ecuaţia (2.1) când n = 2, Teorema 6 oferă o
estimare a intervalului compact de disconjugare, vezi [9, Chapter 1].
Asemenea chestiuni au condus la probleme privind focalitatea/disfocalitatea
ecuaţiilor diferenţiale ordinare. Astfel, ı̂n sensul lui J.S. Muldowney [46, p. 49],
ecuaţia diferenţială liniară

n
x(n) + qk (t)x(n−k) = 0 (2.6)
k=1

este disfocală la dreapta pe intervalul I dacă singura soluţie care satisface condiţiile
x(i−1) (ti ) = 0, i ∈ 1, n, unde t1 ≤ . . . ≤ tn se găsesc ı̂n I, este soluţia nulă. În [13,
Theorem 2.5] este dat următorul rezultat de disfocalitate.

Teorema 7 (Eloe, Henderson, 1988) Dacă funcţiile continue qk : [t0 , +∞) → R

verifică formulele
 +∞
tk−1 |qk (t)|dt = +∞,
t0

atunci există a > t0 astfel ı̂ncât ecuaţia (2.6) să fie disfocală la dreapta pe [a, +∞).

Rezultate interesante ı̂n problema duală, cea a focalităţii la dreapta pe inter-

valul I, pentru o clasă de ecuaţii diferenţiale neliniare pot fi citite ı̂n [1].
Un rezultat ilustrativ ı̂n cazul coeficientului funcţional q(t) fără semn predefinit
se găseşte ı̂n [41, Proposition 1, Theorem 2].

Teorema 8 (Markvorsen, 1988) Fie problema valorii iniţiale

(r(t)x
)
+ q(t)x = 0, t ≥ a,
(2.7)
x(a) = 1, x
(a) = 0,
Criterii integrale de oscilaţie 13

unde funcţia r : [a, +∞) → (0, +∞) este de clasă C 1 iar funcţia q : [a, +∞) → R
este continuă.
Dacă există k > 0 astfel ı̂ncât r(t)q(t) ≤ k2 şi
 t   
 k q(s)  π
 + ds < pentru orice t ∈ [a, b], (2.8)
 r(s) k  2
a

atunci soluţia x(t) a problemei (2.7) nu are nici un zero ı̂n (a, b].
În schimb, dacă ı̂nlocuim estimarea (2.8) cu
 b
q(s) π
ds ≥ ,
a k 2

atunci soluţia x(t) a problemei (2.7) are un zero ı̂n (a, b].

Demonstraţie. Există un mic interval (maximal) I ⊆ [a, b] pe care x(t) > 0.

Atunci, putem introducem mărimea de tip Prüfer


−r(t)x
(t)
y(t) = arctan , t ∈ I.
kx(t)

Evident, y(a) = 0.
Clasic, transformarea Prüfer (metoda coordonatelor polare) este dată prin

ρ(t) = [x(t)]2 + [r(t)x

 (t)]
2
x(t)
φ(t) = arctan r(t)x
(t) ,

vezi [19, p. 332].

Presupunem prin absurd că ar exista un zero al soluţiei x(t) ı̂n (a, b], ceea
ce ı̂nseamnă că i = sup I ∈ / I (I este maximal), respectiv i ≤ b. De asemeni,

x(i ) = 0. Deoarece problema Cauchy ataşată ecuaţiei diferenţiale are soluţie
unică, deducem că x
(i ) = 0. Dacă am avea x
(i ) > 0, atunci x ar lua valori
negative pe un mic interval situat la stânga lui i , adică ı̂n I, contradicţie. Aşadar,
x
(i ) < 0, deci lim y(t) = π2 .
ti

Afirmaţie Vom dovedi că y(t) < π

4 pentru orice t ∈ I.

Prin calcul direct obţinem relaţiile

k2 [x(t)]2 [r(t)]2 [x
(t)]2

cos2 y(t) = , sin2 y(t) = .
k2 [x(t)]2 + [r(t)]2 [x
(t)]2 k2 [x(t)]2 + [r(t)]2 [x
(t)]2
14 Criterii integrale de oscilaţie

În continuare,
q(t) k
y
(t) = cos2 y(t) + sin2 y(t)
k r(t)
   
1 q(t) k 1 q(t) k
= + + − cos 2y(t).
2 k r(t) 2 k r(t)

Remarcăm că a doua paranteză pătrată din formula lui y
este  nepozitivă pentru

1 q(t)
orice t ∈ I. Astfel, dacă avem cos 2y(t) ≥ 0, atunci y (t) ≤ 2 k + r(t) . k

Deoarece y(a) = 0 putem vorbi de existenţa (eventuală) a unui a < i astfel

ı̂ncât |y(t)| < π4 pentru t ∈ [a, a ) şi |y(a )| = π4 . Cu alte cuvinte, a este momentul
ı̂n care y(t) ar atinge pentru prima dată una din valorile ± π4 . În caz contrar,
demonstraţia se ı̂ncheie.
Estimarea
 t   

1 t k q(s) π
y(t) = y (s)ds ≤ + ds < , t ∈ [a, a ],
a 2 a r(s) k 4

conform (2.8), arată că y(t) este majorat strict de π4 atât timp cât el ia valori mai
mari sau egale cu − π4 (adică, cos 2y(t) ≥ 0). În particular, y(a ) = − π4 .
Aşadar, ı̂n [a , i ) rămân de investigat următoarele situaţii: (1) y(t) ≤ − π4
pentru orice t; (2) y(t) ≥ − π4 pentru orice t; (3) există [α, β) !astfel ı̂ncât |y(t)| < π4
pentru t ∈ [α, β) şi y(α) = − π4 (adică, y(t) reintră ı̂n − π4 , π4 ).
Atunci, noua estimare
 t   

π 1 t k q(s)
y(t) = y(α) + y (s)ds ≤ − + + ds
α 4 2 α r(s) k

      
π 1 α k q(s) 1 t k q(s)
= − − + ds + + ds
4 2 a r(s) k 2 a r(s) k
  
1 t k q(s) π
< + ds < , t ∈ [α, β),
2 a r(s) k 4
probează Afirmaţia.
Partea a doua a demonstraţiei se bazează pe observaţia că
 

q(t) k q(t) q(t)
y (t) = + − sin2 (t) ≥ , t ∈ I,
k r(t) k k
şi pe metoda reducerii la absurd.

O serie de cercetări mai avansate (teste tip C. de la Vallée Poussin pentru esti-
marea intervalului de disconjugare, analize ale existenţei unui sistem fundamental
de soluţii ı̂n sensul lui A.Yu. Levin) pot fi citite ı̂n [39, 69].
Criterii integrale de oscilaţie 15

2.2 Semnul derivatelor. Lemele lui I.T. Kig-

uradze
Vom presupune că, ı̂n cele ce urmează, coeficientul q al ecuaţiei (2.1) ia numai
valori pozitive. Dacă x este o soluţie cu semn constant nenul a acestei ecuaţii,
atunci, cum x(n) nu va admite zerouri ı̂n intervalul său de existenţă (vezi formula
ecuaţiei), şirul lui Rolle ne asigură că funcţia x
se poate anula de cel mult n − 1
ori. Astfel, soluţia cu semn constant nenul x este eventual monotonă.

"Lema
+∞
1 ([14, Theorem IV]) Fie x o soluţie netrivială a ecuaţiei (2.1). Dacă
t0 q(t)x(t)dt = +∞, atunci x oscilează. În plus, ea trece de la valori pozitive la
valori negative de o infinitate de ori ı̂n intervalul de existenţă.
Demonstraţie. Să presupunem că, prin absurd, x trece de la valori pozitive
la valori negative de (cel mult) un număr finit de ori. Atunci, x(t) ≥ 0 pentru orice
t ≥ t1 suficient de mare (putem avea zerouri). Evident, semnul lui q şi valoarea
integralei din enunţ ne arată că x(t) nu poate deveni eventual nepozitiv.
Integrând (2.1) pe [t1 , t], obţinem
 t
(n−1) (n−1)
x (t) = x (t1 ) − q(s)x(s)ds → −∞ când t → +∞,
t1

de unde, conform regulei lui L’Hôpital, avem

x(t)
lim x(n−1) (t) = (n − 1)! · lim = −∞.
t→+∞ t→+∞ tn−1

În particular, soluţia x devine eventual negativă, o contradicţie.

O consecinţă imediată a Lemei 1 se referă la cazul când, ı̂n afara semnului
impus, coeficientul q verifică şi condiţia
 +∞
q(t)dt = +∞. (2.9)

Astfel, nu poate exista o soluţie x a ecuaţiei (2.1) cu lim inf x(t) = x > 0. Cum
t→+∞
liniaritatea ecuaţiei ne permite să ı̂l ı̂nlocuim pe x cu −x, o concluzie asemănătoare
se trage şi pentru eventualele soluţii x cu proprietatea că lim sup x(t) = x < 0.
t→+∞
Aşadar, dacă există soluţii cu semn constant nenul ale ecuaţiei (2.1), ı̂n ipoteza
că (2.9) are loc, acestea vor tinde la 0 eventual monoton.
Cu o mică modificare a demonstraţiei de la Lema 1, putem deduce şi faptul
următor. Dacă x este o funcţie de clasă C n cu valori reale astfel ı̂ncât lim inf x(t) ≥
t→+∞
M > −∞, atunci lim sup x(n) (t) ≥ 0. O atare concluzie se obţine ı̂nlocuind tehnica
t→+∞
bazată pe regula lui L’Hôpital cu o integrare iterată.
16 Criterii integrale de oscilaţie

Lema 2 Fie x : [t0 , +∞) → R o funcţie de clasă C n având proprietatea că

lim inf x(t) ≥ M > −∞. Dacă x(n) nu este identic nulă pe niciun subinterval
t→+∞
al domeniului de existenţă şi ştim că

x(k) (t) ≤ 0 pentru orice t ≥ t0 ,

unde 2 ≤ k ≤ n este fixat, atunci vom avea

x(k−1) (t) > 0 pentru orice t ≥ t0 .

Demonstraţie. Să presupunem că ar exista t1 ≥ t0 cu proprietatea că

x(k−1) (t1 ) < 0. Ipoteza privind x
(k) ne arată că funcţia x(k−1) este monoton

necrescătoare, deci x (k−1) (t) ≤ x (k−1) (t1 ) < 0 pentru orice t ≥ t1 . De aici rezultă
că lim sup x(k−1) (t) ≤ x(k−1) (t1 ) şi, conform observaţiei de dinaintea Lemei 2,
t→+∞
lim x(t) = −∞, o contradicţie. Deci, x(k−1) (t) ≥ 0 pentru orice t ≥ t0 . Dacă
t→+∞
există t2 ≥ t0 astfel ı̂ncât x(k−1) (t2 ) = 0, atunci x(k−1) (t) ≤ 0 pentru orice t ≥ t2 ,
de unde x(k−1) ≡ 0 ı̂n [t2 , +∞). Aceasta ı̂nseamnă că x(n) devine identic nulă pe
[t2 , +∞), o contradicţie.

Un rezultat dual are loc.

Lema 3 Fie x : [t0 , +∞) → R o funcţie de clasă C n având proprietatea că

lim sup x(t) ≤ M < +∞. Dacă x(n) nu este identic nulă pe niciun subinterval
t→+∞
al domeniului de existenţă şi ştim că

x(k) (t) ≥ 0 pentru orice t ≥ t0 ,

unde 2 ≤ k ≤ n este fixat, atunci vom avea

x(k−1) (t) < 0 pentru orice t ≥ t0 .

Următoarele două leme permit aprofundarea discuţiei.

Lema 4 Fie x : [t0 , +∞) → [0, +∞) o funcţie de clasă C n . Dacă ştim că

x(k) (t) ≥ 0 pentru orice t ≥ t0 ,

unde 2 ≤ k ≤ n este fixat, atunci are loc următoarea alternativă:

sau (i)

x(k−1) (t) ≤ 0 şi x(k−2) (t) ≥ 0 pentru orice t ≥ t0 .

Criterii integrale de oscilaţie 17

În plus, lim x(k−1) (t) = 0 şi lim x(k−2) (t) ∈ [0, +∞).
t→+∞ t→+∞
sau (ii) există t1 ≥ t0 astfel ı̂ncât

x(k−1) (t), x(k−2) (t) > 0 pentru orice t ≥ t1 .

Aici, lim x(k−1) (t) ∈ (0, +∞], lim x(k−2) (t) = +∞.
t→+∞ t→+∞

Demonstraţie. Cum x(k−1) este monoton nedescrescătoare ı̂n [t0 , +∞) de-
ducem că lim x(k−1) (t) = lk−1 ∈ [0, +∞]. Apar două situaţii: (1) lk−1 = 0,
t→+∞
respectiv (2) lk−1 > 0.
În situaţia (1) avem x(k−1) (t) ≤ lk−1 = 0 pentru orice t ≥ t0 . Atunci,
x (k−2) este monoton necrescătoare ı̂n [t0 , +∞), deci x(k−2) (t) ≥ lk−2 ≥ 0, unde
lim x(k−2) (t) = lk−2 ∈ [0, +∞).
t→+∞
În situaţia (2) există T ≥ t0 astfel ı̂ncât 0 < x(k−1) (t) ≤ lk−1 ≤ +∞ pentru
orice t ≥ T . Atunci, x(k−2) este monoton crescătoare ı̂n [T, +∞), deci există
lim x(k−2) (t) = lk−2 ∈ [0, +∞]. În plus, conform regulii lui L’Hôpital,
t→+∞

x(k−2) (t)
lim = lk−1 > 0, (2.10)
t→+∞ t

deci există t1 ≥ T astfel ı̂ncât x(k−2) (t) > 0 pentru orice t ≥ t1 . În plus, lk−2 =
+∞.

Lema 5 Fie x : [t0 , +∞) → [0, +∞) o funcţie de clasă C n . Dacă ştim că

x(k) (t) ≤ 0 pentru orice t ≥ t0 ,

unde 2 ≤ k ≤ n este fixat, atunci are loc următoarea alternativă:

sau (i)

x(k−1) (t) ≥ 0 şi x(k−2) (t) ≤ 0 pentru orice t ≥ t0 .

În plus, lim x(k−1) (t) = lim x(k−2) (t) = 0.

t→+∞ t→+∞
sau (ii)

x(k−1) (t) ≥ 0 pentru orice t ≥ t0

şi există t1 ≥ t0 astfel ı̂ncât

x(k−2) (t) > 0 pentru orice t ≥ t1 .

Aici, lim x(k−1) (t) ∈ [0, +∞) şi lim x(k−2) (t) ∈ (0, +∞].
t→+∞ t→+∞
18 Criterii integrale de oscilaţie

Demonstraţie. Cum x(k−1) este monoton necrescătoare ı̂n [t0 , +∞), avem
x(k−1) (t)
≥ lim x(k−1) (s) = lk−1 ∈ [0, +∞). Astfel, funcţia x(k−2) este monoton
s→+∞
nedescrecătoare ı̂n [t0 , +∞). Există lk−2 = lim x(k−2) (t) ∈ [0, +∞]. Apar două
t→+∞
situaţii: (1) lk−2 = 0, respectiv (2) lk−2 > 0.
În situaţia (1) avem obligatoriu lk−1 = 0. Într-adevăr, dacă lk−1 > 0 atunci
are loc (2.10). Ceea ce ı̂nseamnă că x(k−2) devine eventual pozitivă, ı̂n contradicţie
cu x(k−2) (t) ≤ lk−2 = 0 ı̂n [t0 , +∞).

Estimări de acest fel au condus la următoarele rezultate fundamentale, cunos-
cute sub numele de lemele lui I.T. Kiguradze*.

Lema 6 ([29, p. 177]) Fie x : [t0 , +∞) → [0, +∞) o funcţie de clasă C n având
proprietatea că x(n) (t) ≤ 0 pentru orice t ≥ t0 . Atunci, există t1 ≥ t0 şi numărul
natural L, unde 0 ≤ L ≤ n − 1, având paritatea diferită de cea a lui n, astfel ı̂ncât

x(n) (t) ≤ 0, x(n−1) (t) ≥ 0, x(n−2) (t) ≤ 0, x(n−3) (t) ≥ 0, . . . , x(L+1) (t) ≤ 0 (2.11)

şi

x(t), x
(t), . . . , x(L) (t) ≥ 0 (2.12)

pentru orice t ≥ t1 . În plus, avem

(t − t1 )i (L)
x(L−i) (t) ≥ x (t), 0 ≤ i ≤ L, (2.13)
i!
ı̂n (t1 , +∞).

Demonstraţie. Existenţa lui L se datorează Lemelor 4, 5. Din (2.11) de-

ducem că numerele L + 1 şi n au aceeaşi paritate.
Pentru a stabili inegalitatea (2.13), aplicăm formula lui Taylor, şi anume


L−1
(t − t1 )k−(L−i) (t − t1 )L−(L−i)
(L−i)
x (t) = x(k) (t1 ) + x(L) (tτ )
[k − (L − i)]! i!
k=L−i
(t − t1 )L−(L−i)
≥ x(L) (tτ ) , t > t1 ,
i!
unde tτ = t1 + τ (t − t1 ) şi τ ∈ (0, 1). Am ţinut seama de (2.12). Inegalitatea (2.13)
rezultă din estimarea precedentă dacă remarcăm că funcţia x(L) este monoton
necrescătoare, vezi (2.11).

* Sunt ı̂ndatorat dlui. ing. Roland Şvarţ pentru o serie de lămuriri privind textul
original.
Criterii integrale de oscilaţie 19

Funcţia x din Lema 6 este adesea numită de grad L, vezi e.g. [15, p. 150]
ori [48, p. 2]. Facem observaţia că mărimea t1 din (2.11), (2.12) nu poate fi, ı̂n
general, ı̂nlocuită cu t0 . Acest fapt este ilustrat de funcţia x : [1, +∞) → [0, +∞)
cu formula x(t) = (t − 2)2 + t ln t. Avem x(t) > 0, x

(t) > 0 şi x


(t) < 0 ı̂n
[1, +∞). În schimb, x
(1) < 0 şi lim x
(t) = +∞.
t→+∞

Lema 7 ([30, p. 996]) Dacă x : [t0 , +∞) → [0, +∞) este o funcţie de grad L
atunci, păstrând notaţiile Lemei 6, are loc inegalitatea
(t − t1 )n−1
x(t) ≥ x(n−1) (2n−1−L t) pentru orice t ≥ t1 . (2.14)
(n − 1) · · · (n − L)

Demonstraţie. Conform Lemei 5, avem lk = 0 † pentru orice k ∈ L + 1, n − 1

şi lL ∈ [0, +∞).
Aplicând teorema Leibniz-Newton, deducem că
 +∞  +∞
−x(n−2) (t) = −ln−2 + x(n−1) (s)ds = x(n−1) (s)ds
t t
 2t
≥ x(n−1) (s)ds ≥ tx(n−1) (2t), t > t1 .
t

Am ţinut seama de semnul şi monotonia funcţiei x(n−1) , cf. (2.11). Analog, avem
 +∞  +∞
x(n−3) (t) ≥ − x(n−2) (s)ds ≥ sx(n−1) (2s)ds
t t
 2t
3
≥ sx(n−1) (2s)ds ≥ x(n−1) (4t) · t2
t 2
≥ t2 x(n−1) (4t), t > t1 .

Se ajunge la

x(L) (t) ≥ lL + tn−1−L x(n−1) (2n−1−L t) ≥ tn−1−L x(n−1) (2n−1−L t) (2.15)

pentru orice t > t1 .

O nouă integrare, pe baza (2.12), (2.15), ne conduce la
 t  t
x(L−1) (t) = x(L−1) (t1 ) + x(L) (s)ds ≥ sn−1−L x(n−1) (2n−1−L s)ds
t1 t1
 t
≥ (s − t1 )n−1−L x(n−1) (2n−1−L s)ds,
t1

† Asemenea estimări ale limitelor derivatelor se găsesc la Kneser [33, p. 435], cf. [14,
p. 347, nota de subsol (*)].
20 Criterii integrale de oscilaţie

respectiv la (vezi (2.11))

 t
(t − t1 )n−L (n−1) n−1−L
x(L−1) (t) ≥ x(n−1) (2n−1−L t) · (s − t1 )n−1−L ds = x (2 t).
t1 n−L

Repetând procedeul de L − 1 ori, obţinem inegalitatea (2.14).

Combinând concluziile Lemelor 2, 3, 6, obţinem rezultate intermediare.

Lema 8 (Grammatikopoulos, Sficas, Staikos, 1979, cf. [17, Lemma 1]) Fie x :
[t0 , +∞) → (0, +∞) o funcţie de clasă C n având proprietatea că x(n) este nepozi-
tivă şi nu devine identic nulă pe niciun subinterval al lui [t0 , +∞). Atunci, există
t1 ≥ t0 şi numărul natural L, unde 0 ≤ L ≤ n − 1, având paritatea diferită de cea
a lui n, astfel ı̂ncât

x(n−1) (t) > 0, x(n−2) (t) < 0, . . . , x(L) (t) > 0 (2.16)

şi

x
(t), . . . , x(L−1) (t) > 0 (când L ≥ 2) (2.17)

pentru orice t ≥ t1 .

Aplicaţii interesante ale lemelor lui Kiguradze ı̂n teoria oscilaţiilor pentru
ecuaţii diferenţiale ordinare şi funcţionale pot fi citite, de exemplu, ı̂n [38, 35, 48].
Investigarea existenţei şi/sau comportamentului unor soluţii ale diverselor fami-
lii de ecuaţii diferenţiale ordinare şi funcţionale ce sunt caracterizate de proprietăţi
ı̂n genul celor din (2.11), (2.12), deşi nu neapărat ı̂n legătură cu contribuţia lui Kig-
uradze, constituie un subiect important de cercetare. Vezi clasele MN ν de soluţii
din [20], Nl şi Pl din [35, 36] (acestea legate de lemele lui Kiguradze), S± k din [37],

A, B din [42] ori Iµ , IIµ din [4].

Asemenea consideraţii (Lemele 2–5) – legate de aşa-numitele proprietăţi A şi
B, respectiv soluţiile Kneser, cf. [31, pp. 1, 179–180, 212] – originează din lucrările
lui A. Kneser, vezi [33, 34], [72, p. 592].
Caracterizări interesante ale ecuaţiei (2.1) ı̂n cazul unui coeficient funcţional
q cu valori nepozitive se datorează lui A. Wintner [72, 74]. Mai precis, dacă
q : [0, +∞) → (−∞, 0] este continuă, atunci ecuaţia x

+ q(t)x = 0, pentru t ≥ 0,
posedă o soluţie care se scrie astfel
 +∞
x(t) = c + X(s) cos(ts)ds, t ≥ 0, (c ∈ R)
0

unde c =
lim x(t
)

şi X este o funcţie continuă ce ia numai valori pozitive (vezi
t →+∞
" +∞
[72, Appendix]). În plus, c = 0 dacă şi numai dacă 0 tq(t)dt = −∞.
Criterii integrale de oscilaţie 21

De asemeni, dacă q este de clasă C m şi (−1)j q (j) (t) ≤ 0 ı̂n [t0 , +∞) pentru orice
j ∈ 0, m, atunci ecuaţia posedă o soluţie x cu proprietatea că (−1)k x(k) (t) ≥ 0
pentru orice t ≥ t0 şi orice k ∈ 0, m + 1, cf. [74, (7m), p. 93], [19, p. 514]. Soluţia
admite reprezentarea integrală
 +∞
x(t) = e−(t−t0 )r dφ(r), t ≥ t0 ,
0

unde φ : [0, +∞) → [0, +∞) este o aplicaţie monotonă, nu neapărat mărginită,
vezi [74, p. 91].
Următorul rezultat, ı̂n spiritul discuţiei de până acum, ı̂i aparţine lui M. Švec
[62, pp. 8, 10–11].

Lema 9 Presupunem că n ≥ 3 este impar şi q(t) ia numai valori nenegative ı̂n
[t0 , +∞). Atunci, ecuaţia (2.1) admite o soluţie x astfel ı̂ncât

sau ”(−1)i x(i) (t) > 0 pentru orice t ≥ t0 , 0 ≤ i ≤ n − 1”

i (i)
sau ”(−1) x (t) < 0 pentru orice t ≥ t0 , 0 ≤ i ≤ n − 1”

şi

lim x(i) (t) = 0, 0 ≤ i ≤ n − 1, şi lim x(t) = x∞ ∈ R.

t→+∞ t→+∞
" +∞
În plus, x∞ = 0 dacă şi numai dacă t0 tn−1 q(t)dt = 0.

În demonstraţia sa, M. Švec [62, pp. 8–9] obţine estimări de tipul (2.11), (2.12)
(pentru L = 0) analizând ce se ı̂ntâmplă cu semnul derivatelor ı̂n trecutul de forma
[t0 , t0 + m] al unui şir de soluţii (xm )m≥1 ale ecuaţiei (2.1). Soluţia căutată va fi
chiar limita acestui şir special construit. Contribuţia lui M. Švec [62, II] cu privire
la comportamentul pe termen lung al soluţiilor cu alură predefinită ale unei clase
largi de ecuaţii diferenţiale neliniare este extrem de interesantă din punctul de
vedere al chestiunilor discutate ı̂n [47, Capitolul 3].
O clasificare importantă a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale ordinare liniare din
punctul de vedere al semnului derivatelor se găseşte ı̂n [12]. Alte rezultate şi o
discuţie privind asemenea clasificări pot fi citite ı̂n [7].

2.3 Criteriul integral al lui W.B. Fite

În 1918, W.B. Fite [14, Theorem V] stabileşte primul criteriu integral de oscilaţie
a unei ecuaţii diferenţiale ordinare liniare, cf. [77, p. 417].
22 Criterii integrale de oscilaţie

Teorema 9 (Fite) Dacă q(t) ia numai valori pozitive şi

 +∞
q(t)dt = +∞, (2.18)
t0

atunci orice soluţie x a ecuaţiei (2.1) va oscila (i.e. va avea o infinitate de zerouri
ı̂n [t0 , +∞)) când n este par, respectiv sau va oscila sau va tinde eventual monoton
către 0 când n este impar.
Demonstraţie. Faptul că soluţiile (eventuale) cu semn constant nenul tind
monoton la 0 rezultă din discuţia de la Lema 1. Să presupunem că x este o astfel de
soluţie a ecuaţiei (2.1). Mai precis, x(t) > 0 pentru orice t ≥ T ≥ t0 . Dacă n este
par, conform Lemelor 2, 3, x

(t) < 0 (avem x(n) (t) = −q(t)x(t) < 0), respectiv
x
(t) > 0 pentru orice t ≥ T . Astfel, funcţia x este crescătoare ı̂n [T, +∞). Cum
x(T ) > 0, vom obţine lim inf x(t) ≥ x(T ) > 0. Evident, am ajuns la o contradicţie,
t→+∞
deci toate soluţiile au câte o infinitate de zerouri ı̂n [t0 , +∞). În schimb, când n
este impar, aplicarea iterată a Lemelor 2, 3 ne conduce la x
(t) < 0 pentru orice
t ≥ T . Din această afirmaţie nu rezultă nici o contradicţie. Are loc, aşadar,
alternativa din enunţ.

Faptul că nu putem renunţa la această alternativă este ilustrat de exemplul
următor. Ecuaţia
x(3) + x = 0, t ≥ t0 = 1,
−t
 √= e care tinde monoton la 0 când t → +∞, respectiv soluţia
are soluţia x1 (t)
x2 (t) = et/2 sin 23 t nemărginită şi oscilatorie (cf. [43, p. 34]).
Semnul coeficientului q nu este necesar ı̂n chestiunea oscilaţiei pentru ecuaţia
(2.1), fapt stabilit de Wintner [73] ı̂n 1949: dacă ipoteza (2.9) este ı̂nlocuită cu
forma mai flexibilă privitoare la media sa, şi anume
 
1 T s
lim q(τ )dτ = +∞, (2.19)
T →+∞ T t0 t0

atunci ecuaţia (2.1) ı̂n cazul n = 2 este oscilatorie. Astfel sunt inaugurate criteriile
de medie integrală ı̂n teoria oscilaţiilor pentru ecuaţiile diferenţiale ordinare şi
funcţionale, cf. [54, p. 260]. Trebuie menţionat că, atunci când q(t) este nenegativ
ı̂n [t0 , +∞), pentru ca ecuaţia (2.1) să fie neoscilatorie este necesar ca integrala
din (2.9) să fie convergentă, vezi [74, p. 96].
Exemplul oferit de ecuaţia (2.3) ı̂n cazul γ > 14 arată că, pentru un coeficient
funcţional q(t) nenegativ, absenţa condiţiei (2.18) nu exclude oscilaţiile ecuaţiei
(2.1). În schimb, distanţa dintre două zerouri consecutive ale unei soluţii oscilatorii
tinde către infinit pe măsură ce zerourile cresc, cf. [16, p. 178]. Vezi şi [19, p.
511].
Criterii integrale de oscilaţie 23

Teorema 10 (Gagliardo, 1953, " +∞ cf. [16, Teorema II]) Dacă funcţia continuă q(t)
ia numai valori nenegative, t0 q(t)dt < +∞ şi (tm )m≥1 este şirul de zerouri ale
 1
soluţiei oscilatorii x a ecuaţiei (2.1) ı̂n cazul n = 2, atunci seria tm+1 −tm este
m≥1
convergentă.

2.4 Teorema de oscilaţie Fite–Mikusiński

În aceeaşi lucrare, Fite [14, Theorem VI] arată că concluziile Teoremei 9 privind
ecuaţia (2.1) rămân valabile dacă ı̂nlocuim condiţia integrală (2.9) cu o restricţie
permisivă dar de tip punctual, adică cu
c
q(t) ≥ pentru t ≥ t0 , (2.20)
tm
unde c > 0 şi 0 ≤ m < n. Optimalitatea acestei estimări a numărului m este
dovedită cu ajutorul unui exemplu ı̂n situaţia m = n = 4, cf. [14, p. 349].
Mai precis, fie 1 ≤ p ≤ n − 1 număr natural astfel ı̂ncât n − p să fie impar şi
fie q ∈ (p − 1, p). Coeficientul funcţional al ecuaţiei (2.1) dat de
1
q(t) = −q(q − 1) · · · (q − n + 1) ·
tn
1
= q(q − 1) · · · (q − p + 1)(p − q) · · · (n − 1 − q) · , t ≥ t0 ,
tn
verifică inegalitatea (2.20) ı̂n cazul m = n. Însă ecuaţia admite soluţia neoscilatorie
nemărginită x(t) = tq ı̂n [t0 , +∞).
Rezultatul lui Fite constituie o generalizare a teoremelor de oscilaţie privitoare
la cazul m = 0 (i.e. q(t) ≥ c > 0) obţinute de Sturm [64] ı̂n 1836 (n = 2), respectiv
Kneser [33] ı̂n 1893 (n ≥ 3).
În 1951, J.G. Mikusiński [43, Eq. (8)] ı̂nlocuieşte condiţia (2.20) cu o ipoteză
integrală.

Condiţia lui Mikusiński Fie M > 1 şi A : [t0 , +∞) → [0, +∞) o funcţie
continuă astfel ı̂ncât pentru orice t1 > t0 şi α ∈ [0, 1) există t2 > t1 şi K > 0 cu
proprietatea că
 t t
(τ − s)M −2+α A(τ )dτ ds ≥ K(t − t2 )α , t ≥ t2 . (2.21)
t1 s

Un caz particular este dat de restricţia

tM A(t) ≥ C > 0, t ≥ t0 .
24 Criterii integrale de oscilaţie

Într-adevăr, pentru t ≥ t1 putem scrie că

 4t  4t  t 4t 
M −2+α τ M −1 A(τ )
(τ − s) A(τ )dτ ds ≥ dτ ds
t1 s t1 2t 2 (τ − t1 )1−α
 4t
C dτ C ln 2 t − t1
≥ (t − t1 ) = M −1 · ,
2M −1 2t τ (τ − t1 )1−α 2 (4t − t1 )1−α

ceea ce ne conduce imediat la (2.21).

Teorema 11 (Fite, Mikusiński) Presupunem că funcţia q : [t0 , +∞) → [0, +∞)
verifică condiţia lui Mikusiński (2.21) pentru M = n − ε, unde ε ∈ (0, 1) este fixat.
Atunci, dacă n este impar orice soluţie a ecuaţiei (2.1) sau oscilează sau tinde
eventual monoton la 0. În schimb, dacă n este par, atunci toate soluţiile oscilează
ı̂n [t0 , +∞).

Demonstraţie. Îmbunătăţirea adusă de Mikusiński demonstraţiei originale a

lui Fite [14, pp. 347–349] constă ı̂ntr-o estimare bazată pe funcţia Γ a lui Euler ‡.
Astfel, find dat α ∈ (0, 1), dacă funcţia f : [t0 , +∞) → R este continuă avem
 t  t  s
sin πα 1 f (u)
f (s)ds = duds, t ≥ t0 . (2.22)
t0 π t0 (t − s)α t0 (s − u)1−α

Pe" baza (2.22), Mikusiński [43, p. 36] arată că (2.21) este o consecinţă a condiţiei
+∞ M −1
§ t A(t)dt = +∞.
Să presupunem că există o soluţie x a ecuaţiei (2.1) astfel ı̂ncât

x(t) ≥ k > 0, t ≥ T > t0 .

Atunci,
 t

(n−1)
(n−1)
x (t ) = x (t) − q(s)x(s)ds
t
 t

(n−1)
≤ x (t) − k q(s)ds, t
≥ t ≥ T.
t

‡ O prezentare uşor de urmărit a proprietăţilor funcţiei Γ se găseşte ı̂n tratatul de

calcul al lui Serret [59, Chapitre III].
§ În forma sa originală, contribuţia lui Mikusiński conţine erori. Astfel, ipoteza [43, Eq.
(6)] este verificată de contraexemplul prezentat anterior. Apoi, ı̂n ultimul rând al şirului
de relaţii [43, Eq. (9)] primul semn ”≥” trebuie ı̂nlocuit cu ”≤”, fapt ce compromite
" +∞ n−1−ε
estimarea. În schimb, ipoteza [43, Eq. (7)], şi anume t q(t)dt = +∞, rămâne
de pionierat, cf. [53, p. 177].
Criterii integrale de oscilaţie 25
" +∞ " +∞
Apar două situaţii: (1) q(s)ds = +∞, respectiv (2) q(s)ds < +∞. În
(1), la fel ca ı̂n demonstraţia Lemei 1, deducem că
lim x(n−1) (t
) = −∞, fapt ce
t →+∞
va implica eventual negativitatea funcţiei x şi ı̂ncheierea demonstraţiei principale.
Să considerăm că, de-acum ı̂nainte, ne aflăm ı̂n situaţia (2). Calculul anterior
ne conduce la
 +∞  +∞
k q(s)ds ≤ k q(s)ds +
lim x(n−1) (t
) ≤ x(n−1) (t), t ≥ T.
t t t →+∞

Din nou,
 t
 +∞
(n−2)
(n−2)
x (t ) ≥ x (t) + k q(τ )dτ ds, t
≥ t ≥ T.
t s

Apar două situaţii: (2.1)
lim x(n−2) (t
) > 0, respectiv (2.2)
lim x(n−2) (t
) =
t →+∞ t →+∞
0.
Lăsând-o pe prima deoparte pentru moment, să observăm că ı̂n (2.2) avem 
 +∞  +∞  +∞
k (s − t)q(s)ds = k q(τ )dτ ds ≤ −x(n−2) (t) < +∞, t ≥ T.
t t s
" +∞
În particular, sq(s)ds < +∞. O nouă integrare ne conduce la
 +∞
k
(s − t)2 q(s)ds +
lim x(n−3) (t
) ≤ x(n−3) (t), t ≥ T.
2 t t →+∞

Apar două situaţii: (2.2.1)
lim x(n−4) (t
) > 0, respectiv (2.2.2)
lim x(n−4) (t
)
t →+∞ t →+∞
= 0.
Discuţia ne arată că are loc următoarea alternativă:
! " +∞
(A) pentru orice 0 ≤ i ≤ n−2 2 avem x(n−2i−1) (t) ≥ (2i)!
k
(s − t)2i q(s)ds şi
" +∞
t
x(n−2i) (t) ≤ − (2i−1)!
k
t (s − t)2i−1 q(s)ds (când i ≥ 1) ı̂n [T, +∞);
!
(B) există 1 ≤ j ≤ n−2
2 astfel ı̂ncât lim x(n−2j) (t
) > 0 şi comportamentul
t
→+∞
derivatelor de ordin superior ı̂n [T, +∞) este dat de inegalităţile de la (A)
pentru 0 ≤ i ≤ j − 1.
(A). Dacă n este impar, atunci avem
 +∞
k
x

(t) ≥ (s − t)n−3 q(s)ds, t ≥ T,
(n − 3)! t
 Vezi [47, Lema 18, p. 111].
26 Criterii integrale de oscilaţie
!

pentru i = n−2
2 . Funcţia x fiind monoton nedescrescătoare, apar două situaţii:
(A.1)
lim x (t ) > 0, respectiv (A.2)
lim x
(t
) = 0. Prima va fi tratată ı̂n



t →+∞ t →+∞
(B). Cea de-a doua implică
 t
 +∞



k
x (t) ≤ x (t ) − (τ − s)n−3 q(τ )dτ ds, t
≥ t ≥ T,
(n − 3)! t s

respectiv
 +∞
k
x
(t) ≤ − (s − t)n−2 q(s)ds, t ≥ T.
(n − 2)! t

Astfel, prin integrare, obţinem

 t t
k

k ≤ x(t) ≤ x(t ) − (τ − s)M −2+α q(τ )dτ ds
(n − 2)! t
s


≤ x(t ) − K(t − t2 )α
pentru t ≥ t2 > t
≥ T , unde α = ε. Făcând t → +∞, ajungem la o contradicţie.
Dacă n este par, avem
 +∞

k
x (t) ≥ (s − t)n−2 q(s)ds, t ≥ T, (2.23)
(n − 2)! t
!
pentru i = n−22 . În mod analog,

x(t) ≥ x(t
) + K(t − t2 )α ≥ K(t − t2 )α

pentru t ≥ t2 > t
≥ T , unde α = ε. Această estimare ne conduce la
x(n) (t) = −q(t)x(t) ≤ −K(t − t2 )ε q(t), t ≥ t2 . (2.24)
Utilizăm un procedeu recursiv: ne ı̂ntoarcem la ı̂nceputul demonstraţiei prin-
cipale cu estimarea (2.24). Aceasta ne va conduce la o nouă estimare (rămânând
ı̂n situaţia (A)!), şi anume
x(n) (t) = −q(t)x(t) ≤ −K2 (t − t3 )2ε q(t), t ≥ t3 > t2 .
Cum există numărul natural P astfel ı̂ncât 1 − ε ≤ P ε < 1, integrând cea de-a
doua dintre inegalităţile de la (A), oprim recursiunea la
 t  +∞


Kp−1
x (t) ≤ x (tP +1 ) − (τ − s)n−3+P ε q(τ )dτ ds
(n − 3)! tP +1 s
 t  t
Kp−1
≤ x
(tP +1 ) − (τ − s)M −2+α q(τ )dτ ds
(n − 3)! tP +1 s
≤ x
(tP +1 ) − Kp (t − tP +2 )α , t ≥ tP +2 > tP +1 ,
Criterii integrale de oscilaţie 27

unde α = (P + 1)ε − 1. Din nou, obţinem lim x
(t) = −∞, o contradicţie.

t→+∞
(B). Există T
> T astfel ı̂ncât x(n−2j) (t) ≥ x(n−2j) (T
) > 0 ı̂n [T
, +∞).
Atunci,

x(t) ≥ k
(t − T
)2j ,

respectiv

x(n) (t) ≤ −k
(t − T
)2j q(t), (2.25)

(n−2j)

unde k
= x (2j)!(T ) , pentru orice t ≥ T
.
Estimarea (2.25) fiind de acelaşi tip cu (2.24), aplicăm metoda recursivă de-
scrisă anterior pentru a ajunge la lim x(n−2j+1) (t) = −∞, o contradicţie.

t→+∞
O variantă a Teoremei 11 pentru o clasă largă de ecuaţii diferenţiale neliniare,
incluzând complementara unei β−condiţii, vezi [47, p. 39], a fost stabilită de A.G.
Kartsatos [24, Section 4] ı̂n 1969.

2.5 Abordarea lui C.G. Philos. Lema lui V.A.

Staikos. Teorema lui Y.G. Sficas
În această secţiune vom arăta că concluziile Teoremei 11 rămân valabile dacă
există ε ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât
 +∞
tn−1−ε q(t)dt = +∞.

Am văzut deja că această ipoteză a fost introdusă ı̂n 1951 de J.G. Mikusiński ı̂n
cazul când n este par, cf. [43, Eq. (7)].
Lema următoare, conţinând estimări de tipul (2.13), (2.14), ı̂i este atribuită
lui V.A. Staikos [53, p. 178]. Pentru o variantă a sa, vezi [17, Lemma 2].

Lema 10 (Staikos, 1976) În condiţiile Lemei 8, fie θ ∈ (0, 1). Există t2 ≥ t1
θ2
astfel ı̂ncât
[θ(1 − θ)]n−1 n−1 (n−1)
x(θt) ≥ t x (t), t ≥ t2 . (2.26)
(n − 1)!
Dacă, ı̂n plus, lim x(t
) > 0, atunci există t3 > t2 astfel ı̂ncât
t
→+∞

θ
x(t) ≥ tn−1 x(n−1) (t), t ≥ t3 . (2.27)
(n − 1)!
28 Criterii integrale de oscilaţie

Demonstraţie. Pentru a stabili inegalitatea (2.26), aplicăm formula lui Tay-

lor, şi anume

n−1
(s − t)k−L (s − t)n−L
x(L) (s) = x(k) (t) + x(n) (tτ )
(k − L)! (n − L)!
k=L

n−1
(t − s)k−L (t − s)n−L
= [(−1)k−L x(k) (t)] − x(n) (tτ )
(k − L)! (n − L)!
k=L
(t − s)n−1−L (n−1)
≥ x (t), t ≥ s ≥ t1 , (2.28)
(n − 1 − L)!
unde tτ = s + τ (t − s) şi τ ∈ (0, 1). Am ţinut seama de semnul derivatelor din
(2.16) şi de faptul că numerele L şi n au parităţi diferite. Înlocuind pe s cu θt,
obţinem
(1 − θ)n−1−L n−1−L (n−1) t1
x(L) (θt) ≥ t x (t), t≥ . (2.29)
(n − 1 − L)! θ
Dacă L = 0 am ajuns deja la (2.26). Când L ≥ 1, ı̂n schimb, avem


L−1  t
x(k) (t1 ) (t − s)L−1 (L)
x(t) = (t − t1 ) +
k
x (s)ds
k=0
k! t1 (L − 1)!
 t
1
≥ (t − s)L−1 x(L) (s)ds, t ≥ t1 ,
(L − 1)! t1

conform (2.17). Folosind (2.28), obţinem


1 t
(t − s)n−2
x(t) ≥ · x(n−1) (t) ds,
(L − 1)! t1 (n − 1 − L)!
(t − t1 )n−1
≥ x(n−1) (t), t ≥ t1 . (2.30)
(n − 1)!

Pentru t ≥ t1
θ avem t − t1 ≥ (1 − θ)t, astfel că (2.30) implică

(1 − θ)n−1 n−1 (n−1) t1

x(t) ≥ t x (t), t≥ .
(n − 1)! θ

Înlocuind pe t cu θt şi ţinând seama de monotonia funcţiei x(n−1) ajungem la

(2.26) pentru t ≥ t2 ≥ θt12 .
 1
−1 
De asemeni, luând t ≥ t3 > max t2 , t1 1 − θ n−1 ı̂n (2.30) vom obţine
(2.27).
Criterii integrale de oscilaţie 29
1
Rămâne să stabilim (2.27) ı̂n cazul L = 0. Astfel, ı̂nlocuind pe θ cu 1 − θ 2(n−1)
ı̂n (2.29), avem
   √
1 θ
x 1 − θ 2(n−1) t ≥ tn−1 x(n−1) (t), t ≥ t
3 > t1 . (2.31)
(n − 1)!

Cum
lim x(t
) ∈ (0, +∞), există t3 > t
3 astfel ı̂ncât
t →+∞

x(t) √
 1
  ≥ θ, t ≥ t3 . (2.32)
x 1 − θ 2(n−1) t

Concluzia rezultă combinând (2.31), (2.32).

Începem discuţia cu cazul soluţiilor mărginite.

Teorema 12 Dacă coeficientul q(t) ia numai valori nenegative şi

 +∞
tn−1 q(t)dt = +∞, (2.33)
t0

atunci orice soluţie mărginită x a ecuaţiei (2.1) va oscila când n este par, respectiv
sau va oscila sau va tinde ı̂mpreună cu primele n − 1 derivate ale ei eventual
monoton către 0 când n este impar.

Demonstraţie. Să presupunem că x(t) ≥ k > 0 ı̂n [T, +∞), unde T ≥ t0 .
Dacă n este par, atunci, conform Lemelor 2, 3, ajungem la (2.23). Prin integrare
obţinem
 +∞
k
(s − t)n−1 q(s)ds ≤ sup x(t
) < +∞,
(n − 1)! t t
≥T

o contradicţie.
Dacă n este impar, ı̂n schimb, atunci se ajunge la
 +∞

k
−x (t) ≥ (s − t)n−2 q(s)ds,
(n − 2)! t

respectiv
 +∞
k
(s − t)n−1 q(s)ds ≤ x(t) < +∞,
(n − 1)! t

din nou o contradicţie.

30 Criterii integrale de oscilaţie

Limita primelor n − 1 derivate ale soluţiei x este 0 conform celor discutate la

Lemele 4, 5.

Un rezultat similar a fost obţinut de V.A. Staikos şi Y.G. Sficas [63] ı̂n 1975
pentru cazul ecuaţiilor diferenţiale funcţionale liniare. Rezultate generale ı̂n cazul
ecuaţiilor diferenţiale funcţionale neliniare cu neliniarităţi de tip monoton au fost
stabilite de C.G. Philos [52] ı̂n 1978 şi M.K. Grammatikopoulos, Y.G. Sficas şi V.A.
Staikos [17] ı̂n 1979. Menţionăm, de asemeni, rezultatele fundamentale obţinute
de L. Ličko şi M. Švec [40] ı̂n 1963, A.G. Kartsatos [24, 25] ı̂n 1969, 1971 şi H.
Onose [49] ı̂n 1970.
Să considerăm ecuaţia diferenţială funcţională (cu ı̂ntârziere) liniară

x(n) (t) + q(t)x(p(t)) = 0, t ≥ t0 > 0, (2.34)

unde coeficientul funcţional q : [t0 , +∞) → [0, +∞) este continuu şi neidentic
nul pe vreun subinterval al lui [t0 , +∞) iar argumentul funcţional (retardul) p :
[t0 , +∞) → (0, +∞) este o funcţie de clasă C 1 , neidentic nulă pe vreun subinterval
al lui [t0 , +∞), care ı̂ndeplineşte condiţiile

p(t) ≤ t, p
(t) > 0 pentru orice t ≥ t0 , lim p(t
) = +∞.

t
→+∞

Evident, dacă p(t) = t ı̂n [t0 , +∞) atunci ecuaţia (2.34) coincide cu (2.1). Rezul-
tatul lui Staikos şi Sficas [63] stabileşte că concluziile Teoremei 12 sunt valabile
pentru ecuaţia (2.34). În cazul dual, i.e. integrala (2.33) este convergentă, există
un interes major pentru natura soluţiilor neoscilatorii. Astfel, dacă p(t) = t − τ (t),
unde funcţia τ : [t0 , +∞) → [0, τ∞ ], τ∞ < +∞, este de clasă C 1 , τ
(t) ∈ [0, 1)
pentru orice t ≥ t0 , atunci ecuaţia diferenţială cu ı̂ntârziere (2.34) admite o soluţie
 n−1
x(t) cu alura asimptotică x(t) = ct n−1 +o t , c = 0, când t → +∞, cf. [11,
Theorem 3]. Un rezultat similar ı̂n cazul neliniar se găseşte ı̂n [38, Theorem 2.1].
Următoarele două teoreme, stabilite de C.G. Philos ı̂n 1984, adaugă analizei
de la Teorema 12 informaţii privind soluţiile nemărginite.

Teorema 13 ([53, Theorem 1]) Presupunem că există θ ∈ (0, 1) pentru care
ecuaţia diferenţială



y
θ
+ q(t)y = 0, t ≥ t0 , (2.35)
[p(t)]n−2 p
(t) (n − 2)!
să fie oscilatorie. Atunci, dacă n este par, orice (eventuală) soluţie neoscilatorie
x a ecuaţiei (2.34) verifică restricţiile

 lim x(t) ∈ [−∞, 0) ∪ (0, +∞]
t→+∞
eventual monoton.
 lim x(i) (t) = 0, i ∈ 1, n − 1
t→+∞
Criterii integrale de oscilaţie 31

Dacă n este impar, atunci orice (eventuală) soluţie nemărginită a ecuaţiei (2.34)
este oscilatorie.

Demonstraţie. Fie x o soluţie pozitivă a ecuaţiei (2.34) definită ı̂n [T, +∞),
unde p(T ) ≥ t0 . Presupunem că, ı̂n plus, x este nemărginită când n este impar.
Conform Lemei 8, există L ∈ 0, n − 1 astfel ı̂nât x să fie o funcţie de grad L.
Cum L şi n au parităţi diferite, dacă n este par atunci L ≥ 1. În schimb, dacă
n este impar atunci nu putem avea x
(t) < 0 pentru t ≥ t1 (cum s-ar ı̂ntâmpla
dacă L = 0) căci x este nemărginită. Aşadar, şi ı̂n acest caz L ≥ 1, adică x
este
eventual pozitivă. Mai mult, dată fiind paritatea lui n, avem L ≥ 2.
În concluzie, dacă n este impar sau n este par şi L ≥ 2, Lema 4 (ii) arată că
lim x
(t) > 0 (am luat k = 2). În schimb, dacă n este par şi L = 1, Lema 5 (ii)
t→+∞
arată că lim x
(t) ∈ [0, +∞), respectiv lim x(t) ∈ (0, +∞].
t→+∞ t→+∞
Cu ajutorul Lemei 10 se poate dovedi că ipoteza lim x
(t) > 0 conduce la o
t→+∞
contradicţie. Într-adevăr, relaţia (2.27), unde x este ı̂nlocuit cu x
şi n cu n − 1,
arată că
θ
x
(t) ≥ tn−2 x(n−1) (t), t ≥ T
> T suficient de mare.
(n − 2)!

Punând p(t) ı̂n loc de t şi ţinând seama de monotonia funcţiei x(n−1) , ajungem la
θ
x
(p(t)) ≥ [p(t)]n−2 x(n−1) (t), t ≥ T
.
(n − 2)!
Introducem mărimea, cf. [53, p. 181],

x(n−1) (t)
w(t) = , t ≥ T
.
x(p(t))
Atunci,
x(n) (t) x(n−1) (t)

w
(t) = − x (p(t))p
(t)
x(p(t)) [x(p(t))]2
 2
θ x (n−1) (t)
≤ −q(t) − [p(t)]n−2 p
(t)
(n − 2)! x(p(t))

−1
[w(t)]2 θ n−2

= −q(t) − , rθ (t) = [p(t)] p (t) . (2.36)
rθ (t) (n − 2)!
Inegalitatea Riccati (2.36) implică faptul că ecuaţia diferenţială (rθ (t)y
)
+
q(t)y = 0, unde t ≥ T
, este neoscilatorie, vezi [9, pp. 6–7]. Dat fiind că ecuaţia
(2.35) oscilează, am ajuns la o contradicţie.

32 Criterii integrale de oscilaţie

Dacă impunem o margine superioară subunitară parametrului θ din Teorema

13 rezultatul poate fi ı̂mbunătăţit.

Teorema 14 ([53, Theorem 2]) Presupunem că ecuaţia (2.35) oscilează pentru

(n − 1)n−1 (n − 2)n−2
θ = θmax = .
(2n − 3)2n−3

Atunci, dacă n este par, ecuaţia (2.34) oscilează.

Demonstraţie. La fel ca ı̂n demonstraţia anterioară, x
(t) ia valori pozitive

pe un anumit interval [T
, +∞) (avem L ≥ 1) şi, conform (2.26), putem scrie că

[θ(1 − θ)]n−2 n−2 (n−1)

x
(θt) ≥ t x (t), t ≥ T
.
(n − 2)!

Punând p(t) ı̂n loc de t şi ţinând seama de monotonia funcţiei x(n−1) , ajungem
la

[θ(1 − θ)]n−2
x
(θp(t)) ≥ [p(t)]n−2 x(n−1) (t), t ≥ T
.
(n − 2)!

Mărimea, cf. [53, p. 182],

x(n−1) (t)
w(t) =
x(θp(t))

verifică inegalitatea Riccati

x(p(t)) [w(t)]2
w
(t) ≤ −q(t) −
x(θp(t)) Rθ (t)

−1
[w(t)]2 θ n−1(1 − θ)n−2 n−2

≤ −q(t) − , Rθ (t) = [p(t)] p (t) ,
Rθ (t) (n − 2)!

pentru orice t ≥ T
.
(n−1)n−1 (n−2)n−2
Cantitatea θ n−1 (1 − θ)n−2 are ca maxim ı̂n [0, 1] numărul (2n−3)2n−3
,
atins pentru θ = n−1
2n−3 . Observăm că R n−1 = rθmax , unde rθ este dat de (2.36).

2n−3
Pe baza Teoremelor 12, 13, 14 poate fi dat următorul rezultat de oscilaţie
pentru ecuaţia diferenţială funcţională (2.34).
Criterii integrale de oscilaţie 33

Teorema 15 (Sficas, 1973, Philos, 1984, cf. [60, 53] ¶) Presupunem că există
ε ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât
 +∞
[p(t)]n−1−ε q(t)dt = +∞. (2.37)
t0

Atunci, orice soluţie a ecuaţiei (2.34) va oscila când n este par, respectiv sau va
oscila sau va tinde ı̂mpreună cu primele n − 1 derivate ale ei eventual monoton
către 0 când n este impar.

Demonstraţie. Ecuaţia (2.35) se scrie ca

(r(t)y
)
+ Q(t)y = 0, t ≥ t0 , (2.38)

unde
 −1 θ
r(t) = [p(t)]n−2 p
(t) , Q(t) = q(t).
(n − 2)!
Conform unei teoreme din 1955 a lui R.A. Moore [45, Theorem 2], ecuaţia
(2.38) oscilează dacă există β ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât
 +∞  +∞
 t β
dt ds
= +∞ şi 1+ Q(s)ds = +∞. (2.39)
t0 r(t) t0 t0 r(s)

În cazul de faţă, cea de-a doua dintre condiţiile (2.39) devine
 +∞
[p(t)](n−1)β q(s)ds = +∞. (2.40)
t0

Dată fiind formula lui r(t), este obligatoriu ca lim p(t) = +∞ pentru ca prima
t→+∞
dintre condiţiile (2.39) să aibă loc.
Alegem β astfel ı̂ncât β > 1 − n−1 ε
. Atunci, (n − 1)β > n − 1 − ε şi (2.37)
implică (2.40).

Un rezultat intermediar se deduce din Teoremele 12, 13.

Teorema 16 ([53, Theorem 1, (I)]) Presupunem că n este par, restricţia (2.33)
este valabilă şi există θ ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât ecuaţia (2.35) să oscileze. Atunci,
orice (eventuală) soluţie neoscilatorie x a ecuaţiei (2.34) verifică restricţiile

 lim x(t) = ±∞
t→+∞
eventual monoton.
 lim x(i) (t) = 0, i ∈ 1, n − 1
t→+∞

¶ Pentru o altă abordare, vezi [31, Corollary 1.9, p. 29].

34 Criterii integrale de oscilaţie

2.6 Excurs de analiza ecuaţiilor diferenţiale

liniare. Şirul extremelor (W. Osgood).
Teorema de tip Milloux a lui D. Willett.
Teorema de neoscilaţie a lui W.F. Trench.
Integrarea oscilatorului adiabatic
Următorul rezultat priveşte extremele locale ale unei soluţii oscilatorii.

Teorema 17 Să presupunem că q : [t0 , +∞) → (0, +∞) este de clasă C 1 şi q
(t) ≤
0 ı̂n [t0 , +∞). Dacă x este o soluţie oscilatorie a ecuaţiei diferenţiale ordinare
liniare

x

+ q(t)x = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (2.41)

iar (tn )n≥1 reprezintă şirul zerourilor sale ı̂n [t0 , +∞), fie (mn )n≥1 , unde mn =
x(tn ), tn ∈ (tn , tn+1 ), şirul valorilor extreme (locale) ale acesteia.
Atunci, şirul (|mn |)n≥1 este monoton nedescrescător.
(t)

Demonstraţie. Înmulţind ecuaţia (2.41) cu xq(t) ı̂n ambii membri şi integrând
n
rezultatul pe [t , t n+1 ], obţinem
 tn+1  
d (x
(t))2 dt [x(tn+1 )]2 [x(tn )]2
+ − = 0,
tn dt 2 q(t) 2 2
respectiv
 tn+1
[x
(tn+1 )]2 [x
(tn )]2 [x
(t)]2 q
(t) m2n+1 m2n
− + · dt + − = 0.
2q(tn+1 ) 2q(tn ) tn 2 [q(t)]2 2 2
Ţinând seama de teorema lui Fermat şi de semnul lui q
(t), concludem că
 tn+1
q
(t)
m2n+1 − m2n = − [x
(t)]2 dt ≥ 0 (2.42)
tn [q(t)]2
pentru orice n ≥ 1.

Condiţia ca q
(t) ≤ 0 ı̂n [t0 , +∞) nu poate fi eliminată, cf. [68, Theorem 4] –
unde este dat un exemplu de coeficient q pozitiv pentru care ecuaţia (2.41) admite
o soluţie oscilatorie care tinde la 0 când argumentul său tinde la +∞. În particular,
şirul (mn )n≥1 descreşte, vezi [68, p. 356].
O variantă a Teoremei 17 ı̂n cazul ecuaţiilor diferenţiale neliniare se găseşte ı̂n
[23, Lemma 2], fiind un ingredient esenţial ı̂n demonstrarea următorului rezultat.
Criterii integrale de oscilaţie 35

Teorema 18 (Heidel, 1969, cf. [23, Theorem]) Să presupunem că funcţia q :
[t0 , +∞) → (0, +∞) este de clasă C 1 şi q
(t) ≤ 0 ı̂n [t0 , +∞).
Atunci, dacă
 +∞
tq(t)dt < +∞, (2.43)

ecuaţia Emden-Fowler subliniară (γ ∈ (0, 1))

x

+ q(t)xγ = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (2.44)
nu admite soluţii oscilatorii.
Aceasta este varianta subliniară a unei teoreme din 1955 a lui F.V. Atkinson
[2, Theorem 2]. În plus, ı̂n [2, Theorem 1] se stabileşte că restricţia (2.43) implică
existenţa unei soluţii x(t) a ecuaţiei (2.44) (γ > 1) având alura asimptotică x(t) =
1+ o(1) când t → +∞, cf. [2, Eq. (2.6)]. Referindu-se la analiza oscilaţiilor pentru
soluţiile ecuaţiilor de tip Emden-Fowler, Atkinson introduce termenul de oscilaţii
neliniare de ordinul al II-lea, cf. [77, p. 417].
Revenind la ecuaţia (2.41), se cuvin menţionate rezultate duale. Mai precis,
să presupunem că coeficientul funcţional continuu q admite reprezentarea q(t) =
b(t) + ψ(t) ı̂n [t0 , +∞), unde
 +∞
1

|dψ(t

)|
b ∈ C , b (t) ≥ 0,
lim b(t ) = +∞, ψ ∈ C ∩ BVloc , < +∞.
t →+∞ t0 b(t

)
Acestor cerinţe li se adaugă condiţia de creştere regulată tip Sansone, cf. [50, p. 87],
[19, p. 514], a funcţiei ln b(t). Aceasta ı̂nseamnă că nu există niciun şir de subinter-

n
vale disjuncte (Tn , T n )n≥1 ale lui [t0 , +∞) cu proprietatea că lim sup T1n (T i −
n→+∞ i=1
Ti ) ∈ (0, +∞) pe complementara reuniunii cărora ln b(t) să aibă creştere finită. În
1958, Z. Opial [50, Théorème 5] stabileşte că pentru toate soluţiile x(t) ale ecuaţiei
(2.41) avem lim x(t) = 0. Această caracteristică a ecuaţiei (2.41) se mai numeşte
t→+∞
şi proprietatea Armellini-Tonelli-Sansone. Pentru rezultate asemănătoare privind
ecuaţia (2.44), vezi [31, Chapter V].
2

 

19 Să presupunem că q : [t0 , +∞) → (0, +∞) este de clasă C şi q (t) ≥
Teorema
1
0, q(t) ≥ 0 ı̂n [t0 , +∞). Fiind dată funcţia continuă f : [t0 , +∞) → (0, +∞)
astfel ı̂ncât f ∈ L1 ((t0 , +∞), R), se consideră perturbarea liniară a ecuaţiei (2.41)
cu formula
x

+ q(t)x = f (t), t ≥ t0 ≥ 0. (2.45)
Ecuaţia x + q(T )x = 0, t ≥ T , este oscilatorie. Atunci, cum q(t) ≥ q(T ) ı̂n [T, +∞),
teorema de separaţie a lui Sturm [19, p. 335] ne asigură că ecuaţia neperturbată (f (t) ≡ 0)
este oscilatorie la rândul ei.
36 Criterii integrale de oscilaţie

Dacă x e o soluţie neoscilatorie a ecuaţiei (2.45), atunci x ∈ L1 ((t0 , +∞), R).

Demonstraţie. Fie x o soluţie neoscilatorie a ecuaţiei
" +∞ (2.45) cu x(t) > 0 ı̂n
[T, +∞), unde T ≥ t0 . Presupunem că, prin absurd, T x(s)ds = +∞.
Împărţind ecuaţia (2.45) ı̂n ambii membri cu q(t) şi integrând rezultatul pe
[T, t], ajungem la
 t    t  t
x
(t)
1
x
(T ) f (s)
− x (s) ds + x(s)ds = + ds,
q(t) T q(s) T q(T ) T q(s)

respectiv la
 t    t
x
(t) x(t)q
(t) 1


+ + x(s) ds + x(s)ds (2.46)
q(t) [q(t)]2 T q(s) T
 +∞
x
(T ) x(T )q
(T ) 1
≤ + + f (s)ds < +∞, t ≥ T.
q(T ) [q(T )]2 q(T ) T
x
(t)
Suma din (2.46) fiind mărginită superior, obţinem că lim = lim x
(t) =
t→+∞ q(t) t→+∞
−∞, ceea ce, pe baza regulii lui L’Hôpital, implică eventual negativitatea soluţiei
x(t), o contradicţie.

Un exemplu este dat de ecuaţia x

+ tx = t12 + 12 t5
, t ≥ t0 = 1, care admite
1
soluţia neoscilatorie x(t) = t3 . Ecuaţia neperturbată are soluţiile exprimabile ca
serii de puteri, cum ar fi x(t) = 1 − 3!1 t3 + 1·4 6 1·4·7 9
6! t − 9! t + · · ·.
O variantă a Teoremei 19 pentru clasa ecuaţiilor diferenţiale funcţionale liniare
perturbate de ordinul al II–lea se găseşte ı̂n [11, Theorem 4].
Un rezultat stabilit de D. Willett [70] ı̂n 1966 probează necesitatea unor condiţii
suplimentare (ı̂n afara monotoniei coeficientului funcţional q(t)) pentru a avea loc
proprietatea Armellini-Tonelli-Sansone. Asemenea investigaţii par să origineze de
la contribuţia lui H. Milloux [44]. Pentru probleme conexe, vezi [22, 5, 8, 3].
Teorema 20 ([70, Theorem]) Fiind dată funcţia Q : [t0 , +∞) → (0, +∞) con-
tinuă şi monoton nedescrescătoare, există o funcţie q : [t0 , +∞) → (0, +∞), de
clasă C 1 , cu proprietatea că q
(s) ≥ Q(s) pentru orice s ≥ t0 astfel ı̂ncât ecuaţia
(2.41) să admită o soluţie x(t) pentru care lim sup |x(t)| > 0.
t→+∞

Demonstraţie. Fixăm c > 3. Definim funcţia q1 : [t0 , +∞) → (0, +∞) cu

ajutorul formulei
 t
2
q1 (t) = (cπ) + Q(s)ds, t ≥ t0 .
t0

 În particular, avem lim inf |x(t)| = 0. Aceasta este o concluzie standard ı̂n analiza
t→+∞
perturbaţiilor ecuaţiilor diferenţiale oscilatorii, vezi [55, Theorem 4], [32, Theorem 4].
Criterii integrale de oscilaţie 37

Fie problema valorii iniţiale

y + q1 (t)y = 0, t ≥ t0 ,
(2.47)
y(t0 ) = x0 > 0, y
(t0 ) = 0.

Atunci,
 derivatade ordinul ı̂ntâi a soluţiei y1 (t) are un zero, notat t1 , ı̂n inter-
valul t0 + 1c , t0 + 3c . Într-adevăr, cum q1 (t) ≥ (cπ)2 , teorema de separaţie a lui
Sturm [19, p. 335] ne asigură!că soluţia y1 (t) !admite măcar câte un zero ı̂n fiecare
din intervalele t0 + 1c , t0 + 2c , t0 + 2c , t0! + 3c . Deci există τ1 şi τ2 – zerouri con-
secutive ale funcţiei y1 ı̂n t0 + 1c , t0 + 3c . Teorema lui Fermat implică existenţa
punctului de extrem t1 ∈ (τ1 , τ2 ) căutat.
Definim o nouă problemă a valorii iniţiale, şi anume




y + q2 (t)y = 0, t ≥ t1 ,

(2.48)
y(t1 ) = y1 (t1 ), y (t1 ) = 0 (= y1
(t1 )!),

unde funcţia q2 ı̂ndeplineşte

 o suită  de condiţii tehnice. Mai precis, fixând α >
1 1
q1 (t1 ) + Q(t1 + 1) şi s1 ∈ t1 , t1 + c cu 1 > 2 (s1 − t1 )2 α, definim funcţia continuă
q2 : [t1 , +∞) → (0, +∞) cu ajutorul formulei
 "  " s1   


t
Q(s)ds + α − Q(s)ds sin2 π
· t−t1
 t1  t1  2 s1 −t1
q2 (t) = 2
+q1 (t1 ) cos 2 · s1 −t1 ,
π t−t1
t ∈ [t1 , s1 ];

 "t

α + s1 Q(s)ds, t ≥ t1 .

Este evident că q2 (t1 ) = q1 (t1 ) şi q2 (s1 ) = α." De asemeni,"cum funcţia Q(t)
s s
este monoton nedescrescătoare, putem scrie că t11 Q(s)ds ≤ t11 Q(t1 + 1)ds <
Q(t1 + 1). Această estimare ne conduce la


 s1 

π t − t1
q2 (t) = Q(t) + sin π α− Q(s)ds − q1 (t1 ) ≥ Q(t)
2(s1 − t1 ) s 1 − t1 t1

pentru orice t ∈ [t1 , s1 ].

 mod analog, notând cu y2 (t) soluţia problemei (2.48), deducem că există
În
t2 ∈ t1 + 1c , t1 + 3c astfel ı̂ncât y2
(t2 ) = 0.

Afirmaţie Cuplând problemele (2.47), (2.48), să definim funcţiile q : [t0 , t2 ] →

(0, +∞) şi y : [t0 , t2 ] → R cu formulele



q1 (t), t ∈ [t0 , t1 ], y1 (t), t ∈ [t0 , t1 ],
q(t) = y(t) =
q2 (t), t ∈ [t1 , t2 ], y2 (t), t ∈ [t1 , t2 ].

Atunci, y este o soluţie a ecuaţiei x

+ q(t)x = 0 ı̂n intervalul [t0 , t2 ].

38 Criterii integrale de oscilaţie

Afirmaţie (W. Osgood, cf. [65, Exercise 11, p. 76], [51, 6, 66]) Valorile extreme
absolute ale soluţiei y descresc nestrict .

Prima Afirmaţie se probează cu argumente standard, vezi [26, Theorem 3.6].

Pentru cea de-a doua, ţinând seama de faptul că q
(t) ≥ Q(t) ≥ 0 ı̂n [t0 , t2 ], se
reface calculul care a dus la relaţia (2.42) ı̂n demonstraţia Teoremei 17.
Facem observaţia că t1 este punct de extrem local al soluţiei y (avem y(t1 ) = 0
– altfel y1 (t) ≡ 0, ceea ce este o contradicţie!). Atunci, ultima Afirmaţie implică

|y2 (t1 )| ≥ |y2 (t)|, t ∈ [t1 , t2 ]. (2.49)

Formula lui Taylor ne permite să scriem că

1
y2 (s1 ) = y2 (t1 ) + (s1 − t1 )2 y2

(c) pentru un anumit c ∈ (t1 , s1 ),
2
de unde, conform (2.49),
 
1 2 1 2
|y2 (s1 )| ≥ |y2 (t1 )| − (s1 − t1 ) q2 (c)|y2 (c)| ≥ 1 − (s1 − t1 ) q2 (c)
2 2
 
1
× |y2 (t1 )| ≥ 1 − (s1 − t1 )2 q2 (s1 ) |y2 (t1 )|. (2.50)
2

Deoarece y2

+ q2 (t)y2 = 0 ı̂n [t1 , t2 ], ı̂nmulţind ı̂n ambii membri cu y2
(t) şi
integrând rezultatul pe intervalul [s1 , t2 ], obţinem
 t2

2 2 2
−[y2 (s1 )] + q2 (t2 )[y2 (t2 )] − q2 (s1 )[y2 (s1 )] − q2
(s)[y2 (s)]2 ds = 0,
s1

respectiv (reamintim că q2 (s1 ) = α)

q2 (s1 ) q2 (s1 )
[y2 (t2 )]2 ≥ [y2 (s1 )]2 = " t2 [y2 (s1 )]2
q2 (t2 ) α + s1 Q(s)ds
α
≥ [y2 (s1 )]2 . (2.51)
α + Q(t1 + 1)
Combinând estimările (2.50), (2.51), ajungem la
 2
2 α 1
[y2 (t2 )] ≥ 1 − (s1 − t1 ) α [y2 (t1 )]2 .
2
(2.52)
α + Q(t1 + 1) 2

 Într-un caz particular, detalii privind fracţii şi arii legate de aceste mărimi pot fi
citite ı̂n [75, pp. 391–393].
Criterii integrale de oscilaţie 39

Forma particulară a coeficientului mărimii [y2 (t1 )]2 ı̂n (2.52) ne permite să
adăugăm o caracteristică specială √ estimării. Mai precis, putem mări eventual
numărul α astfel ca α+Q(t1 +1) > 23 . Apoi, putem micşora eventual numărul
α
!2 √  
s1 pentru ca 1 − 12 (s1 − t1 )2 α > 23 . În concluzie, va exista ε1 ∈ 0, 14 cu
proprietatea că [y2 (t2 )]2 ≥ (1 − ε1 )[y2 (t1 )]2 .
În mod inductiv este stabilită existenţa unui şir de numere (tn )n≥1 şi a două
 (qn )n≥1 , (yn )n≥1 caracterizate de relaţiile care urmează:
şiruri 1de funcţii tn+1 ∈
tn + c , tn + 3c , qn (tn ) = qn+1 (tn ), yn (tn ) = yn+1 (tn ), yn
(tn ) = yn+1

(tn ) = 0 şi
2 2
 1
n+1 (tn+1 )] ≥ (1 − εn )[yn+1 (tn )] pentru orice n ≥ 1. În plus, εn ∈ 0, 4 şi seria
[y
εn este convergentă.
n≥1
Putem ı̂n acest moment defini coeficientul funcţional q : [t0 , +∞) → (0, +∞)
cerând ca q = qn ı̂n [tn−1 , tn ], respectiv soluţia x : [t0 , +∞) → R impunând ca
x = yn ı̂n [tn−1 , tn ] pentru orice n ≥ 1.
Am observat deja, analizând soluţia y ı̂n [t0 , t2 ], că şirul (|x(tn )|)n≥1 de ex-
treme locale este monoton necrescător. Concluzia teoremei decurge din Afirmaţia
următoare.
Afirmaţie Limita şirului (|x(tn )|)n≥1 este pozitivă.
Putem scrie că
[x(tn+1 )]2 = [yn+1 (tn+1 )]2 ≥ (1 − εn )[yn+1 (tn )]2 ≥ · · ·
 
%n
≥  (1 − εj ) · [y2 (t1 )]2 > 0, n ≥ 1.
j=1

Deoarece
 −1 
%
n 
n
 n

 
1 1
ln  (1 − εj )  = ln ≤ −1
1 − εj 1 − εj
j=1 j=1 j=1

n
εj 4 
n
= ≤ εj , n ≥ 1,
1 − εj 3
j=1 j=1

deducem că
 
∞
4
lim [x(tn+1 )]2 ≥ exp − εj  [y2 (t1 )]2 > 0.
n→+∞ 3
j=1

Afirmaţia este probată.

Un rezultat de integrare asimptotică, extrem de flexibil, a fost demonstrat de
W.F. Trench ı̂n 1963.
40 Criterii integrale de oscilaţie

Teorema 21 ([67, Theorem] ♣) Fiind date funcţiile continue f, g : [t0 , +∞) → R,

considerăm ecuaţia diferenţială ordinară liniară

z

+ f (t)z = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (2.53)

şi perturbarea sa liniară

u

+ [f (t) + g(t)]u = 0, t ≥ t0 . (2.54)

Presupunem că z1,2 sunt soluţii liniar independente ale ecuaţiei (2.53) iar
funcţia g(t) verifică restricţia
 +∞
y(t)|g(t)|dt < +∞, (2.55)

 
unde y(t
) = max [z1 (t
)]2 , [z2 (t
)]2 , t
≥ t0 .
Atunci, fiind date constantele a, b ∈ R, există o soluţie u(t) a ecuaţiei (2.54)
care admite reprezentarea

u(t) = α(t)z1 (t) + β(t)z2 (t), t ≥ t0 ,

unde α(t), β(t) sunt funcţii continue cu proprietatea că lim α(t) = a, respectiv
t→+∞
lim β(t) = b.
t→+∞

Demonstraţie. Începem cu observaţia că, pe baza teoremei lui Liouville [19,

p. 46], wronskianul z1
(t)z2 (t) − z1 (t)z2
(t) are valoarea constantă W ı̂n [t0 , +∞).
Apoi, ecuaţia (2.54) este o perturbaţie a ecuaţiei (2.53) cu ”termenul liber”
−g(t)u. Urmând prezentarea din [47, pp. 98–99], căutăm o soluţie de forma
u(t) = c1 (t)z1 (t) + c2 (t)z2 (t), unde funcţiile c1,2 sunt de clasă C 2 .
Sistemul diferenţial descris ı̂n [47, Eq. (3.23)] devine ı̂n acest caz

2 (t)
c
1 = − g(t)z [z1 (t)c1 + z2 (t)c2 ]

g(t)z 1
W
(t) t ≥ t0 . (2.56)
c2 = W [z1 (t)c1 + z2 (t)c2 ],

Matricea sistemului diferenţial (2.56) are urma nulă, aşadar, aplicând ı̂ncă o dată
teorema lui Liouville, putem afirma că orice matrice fundamentală a acestuia are
determinantul constant ı̂n [t0 , +∞), vezi [67, p. 14].

♣ În cazul particular când soluţiile z1,2 ale ecuaţiei (2.53) sunt mărginite, o variantă a
rezultatului a fost stabilită de A. Wintner [76, (iv 0), p. 267] ı̂n 1947, vezi şi [19, p. 370].
Criterii integrale de oscilaţie 41

Integrând prima ecuaţie din sistemul (2.56), obţinem

 t
1
|c1 (t)| ≤ |c1 (t0 )| + |g(s)||z2 (s)|[|z1 (s)||c1 (s)| + |z2 (s)||c2 (s)|]ds
|W | t0
 t
1
≤ |c1 (t0 )| + y(s)|g(s)|[|c1 (s)| + |c2 (s)|]ds. (2.57)
|W | t0

Cea de-a doua ecuaţie din sistemul (2.56) ne conduce la o inegalitate similară
care, adunată termen cu termen estimării (2.57), implică
 t
2
|c1 (t)| + |c2 (t)| ≤ |c1 (t0 )| + |c2 (t0 )| + y(s)|g(s)|[|c1 (s)| + |c2 (s)|]ds
|W | t0

pentru orice t ≥ t0 .
Pe baza inegalităţii Gronwall-Bellman [19, p. 24], ţinând seama de (5.19),
putem scrie că

 +∞ 
2
|c1 (t)| + |c2 (t)| ≤ M = [|c1 (t0 )| + |c2 (t0 )|] exp y(s)|g(s)|ds < +∞.
|W | t0

Astfel,
 t  +∞
|g(s)z2 (s)[z1 (s)c1 (s) + z2 (s)c2 (s)]|ds ≤ M y(s)|g(s)|ds < +∞, t ≥ t0 ,
t0 t0
" +∞
deci integrala t0 g(s)z2 (s)[z1 (s)c1 (s) + z2 (s)c2 (s)]ds este convergentă şi
 +∞
1
lim c1 (t) = l1 = c1 (t0 ) + g(s)z2 (s)[z1 (s)c1 (s) + z2 (s)c2 (s)]ds ∈ R.
t→+∞ W t0

În mod analog, limt→+∞ c2 (t) = l2 ∈ R.

Am stabilit ı̂n acest moment că toate soluţiile sistemului diferenţial (2.56) au
limită finită când argumentul lor tinde la +∞.
Notăm cu (a1 (t), b1 (t)), (a2 (t), b2 (t)) acele soluţii ale sistemului (2.56) având
datele iniţiale

a1 (t0 ) = 1, b1 (t0 ) = 0, respectiv a2 (t0 ) = 0, b2 (t0 ) = 1.

Introducem şi limitele acestor soluţii, adică lim ai (t) = a∞ ∞

i şi lim bi (t) = bi ,
t→+∞ t→+∞
unde i = 1, 2. Deoarece matricea fundamentală a sistemului (2.56) formată cu
soluţiile (a1 , b1 ), (a2 , b2 ) are determinantul constant (valoarea acestuia, calculată
ı̂n t0 , este 1) deducem că a∞ ∞ ∞ ∞
1 b2 − a2 b1 = 1.
42 Criterii integrale de oscilaţie

Funcţiile (α, β) căutate alcătuiesc o soluţie a sistemului diferenţial (2.56). Ele

sunt definite drept o combinaţie liniară a soluţiilor (a1 , b1 ), (a2 , b2 ). Mai precis,
avem




α(t) ∞ ∞ a1 (t) ∞ ∞ a2 (t)
= (b2 a − a2 b) + (ba1 − ab1 )
β(t) b1 (t) b2 (t)

pentru orice t ≥ t0 .

Următorul rezultat este un caz particular al Teoremei 21. În literatură, el este
cunoscut drept teorema lui A. Wintner de integrare a oscilatorului adiabatic, vezi
[75, 76, 57, 18, 56]. Analize conexe ı̂n cazul sistemelor liniare se găsesc ı̂n [58, 61].

Teorema 22 (Kelman, 1962, cf. [27, Theorem]) Fie "numărul ρ > −1 fixat şi
+∞

funcţia f : [t0 , +∞) → [ρ, +∞) de clasă C 1 pentru care |f (t)|dt < +∞.
Atunci, ecuaţia diferenţială liniară

x

+ [1 + f (t)]x = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (2.58)

admite soluţiile x1,2 (t) cu dezvoltările asimptotice date de

x1 (t) = [1 + o(1)] sin[F (t) + o(1)], x
1 (t) = [1 + o(1)]F
(t) cos[F (t) + o(1)]

şi

x2 (t) = [1 + o(1)] cos[F (t) + o(1)], x
2 (t) = −[1 + o(1)]F
(t) sin[F (t) + o(1)],
"t
unde F (t) = t0 1 + f (s)ds ♦, când t → +∞.

Demonstraţie. Introducem funcţiile r : [t0 , +∞) → (0, +∞) şi θ : [t0 , +∞) →
R de clasă C 1 cerând ca funcţia x(t) dată de formulele de tip Prüfer

x(t) = r(t) sin[F (t) + θ(t)], x
(t) = r(t)F
(t) cos[F (t) + θ(t)], (2.59)

unde t ≥ t0 , să fie soluţie a ecuaţiei (2.58).

Derivăm prima dintre relaţiile (2.59). Astfel, avem

x
(t) = r(t)F
(t) cos[F (t) + θ(t)] + {r(t)θ
(t) cos[F (t) + θ(t)]
+ r
(t) sin[F (t) + θ(t)]}.
" +∞
♦ Estimarea |f (t ) − f (t)| ≤ |f  (s)|ds, unde t, t ≥ t0 , arată că lim f (t) ∈
min{t,t
} t→+∞
√
[ρ,
+∞) via criteriul Bolzano-Cauchy (f ∈ BV ). În particular, 1 + ρ(t − t 0 ) ≤ F (t) ≤
1 + f ∞ (t − t0 ) ı̂n [t0 , +∞). Ecuaţia (2.58) trebuie, aşadar, ı̂nţeleasă ca x + [ε +
o(1)]x = 0, unde ε = 1 + lim f (t) > 0.
t→+∞
Criterii integrale de oscilaţie 43

Derivând a doua relaţie (2.59), obţinem (observăm că [F
(t)]2 = 1 + f (t)!)

x

(t) = −[1 + f (t)]x(t) + {[r
(t)F
(t) + r(t)F

(t)] cos[F (t) + θ(t)]
− r(t)F
(t)θ
(t) sin[F (t) + θ(t)]}.
r
(t)
În concluzie, mărimile r(t) şi θ
(t) verifică sistemul algebric de tip cramerian


(t) (t)


cos[F (t) + θ(t)] rr(t) − sin[F (t) + θ(t)]θ
(t) = − FF
(t) cos[F (t) + θ(t)],


(t)
sin[F (t) + θ(t)] rr(t) + cos[F (t) + θ(t)]θ
(t) = 0,

de unde
r
(t) F

(t) 2
r(t) = − F
(t) cos [F (t) + θ(t)],


(t) t ≥ t0 . (2.60)
θ
(t) = 12 · FF
(t) sin[2(F (t) + θ(t))],

Deoarece f ∈ BV deducem că

 +∞ 

 
 F (t)  1 +∞
|f
(t)|
 
 F
(t)  dt = 2 1 + f (t)
dt
t0 t0
 +∞
1
≤ |f
(t)|dt < +∞. (2.61)
2(1 + ρ) t0

" +∞Forma specială a celei de-a doua ecuaţii din (2.60) ne conduce, via (2.61), la
|θ
(t)|dt < +∞. Deci, lim θ(t) ∈ R. Plecând de la această observaţie, vom
t→+∞
considera că funcţiile r(t), θ(t) sunt acele soluţii ale sistemului diferenţial neliniar
(2.60) care verifică sistemul integral
  
 r(t) = exp " +∞ F

(s) cos2 [F (s) + θ(s)]ds
t

F (s)
" (2.62)
 θ(t) = − 1 +∞ F


(s) sin[2(F (s) + θ(s))]ds
2 t F (s)

ı̂n [t0 , +∞).

Existenţa riguroasă a soluţiei (r, θ) poate fi stabilită fie prin aplicarea tehni-
cilor de punct fix descrise ı̂n [47] sistemului (2.62) fie prin utilizarea metodei
aproximaţiilor succesive (Picard) la integrarea sistemului (2.60) ca ı̂n [10]. Obţinem
lim r(t) = 1, respectiv lim θ(t) = 0, ceea ce ne conduce la soluţia x1 .

t→+∞ t→+∞
Surse bibliografice

[1] D.R. Anderson, J.M. Davis, Multiple solutions and eigenvalues for third-order
right focal boundary value problems, J. Math. Anal. Appl. 267 (2002), 135–
157

[2] F.V. Atkinson, On second order nonlinear oscillation, Pacific J. Math. 5

(1955), 643–647

[3] R. Avis, R. Naulin, Asymptotic instability of nonlinear differential equations,

Electr. J. Differential Equations 16 (1997), 1–7

[4] S.J. Bilchev, M.K. Grammatikopoulos, I.P. Stavroulakis, Oscillation criteria

in higher order neutral equations, J. Math. Anal. Appl. 183 (1994), 1–24

[5] J.M. Bownds, Stability implications on the asymptotic behavior of second

order differential equations, Proc. Amer. Math. Soc. 39 (1973), 169–172

[6] Z. Butlewski, Sur les intégrales d’une équation différentielle du second ordre,
Mathematica (Cluj) 12 (1936), 36–48

[7] M. Cecchi, M. Marini, Gab. Villari, Integral criteria for a classification of

solutions of linear differential equations, J. Differential Equations 99 (1992),
381–397

[8] K.L. Chiou, Stability implications on the asymptotic behavior of nonlinear

systems, Internat. J. Math. & Math. Sci. 5 (1982), 105–112

[9] W.A. Coppel, Disconjugacy, Lect. Notes Math. 220, Springer-Verlag, Berlin,
1971

[10] É. Cotton, Sur les solutions asymptotiques des équations différentielles, Ann.
Éc. Norm. Sup. 28 (1911), 473–521

[11] R.S. Dahiya, B. Singh, Certain results on nonoscillation and asymptotic na-
ture of delay equations, Hiroshima Math. J. 5 (1975), 7–15

44
Criterii integrale de oscilaţie 45

[12] U. Elias, A classification of the solutions of a differential equation according

to their asymptotic behavior, Proc. Roy. Soc. Edinburgh Ser. A 83 (1979),
25–38

[13] P.W. Eloe, J. Henderson, Integral conditions for right disfocality of a linear
differential equation, J. Math. Anal. Appl. 131 (1988), 441–450

[14] W.B. Fite, Concerning the zeros of the solutions of certain differential equa-
tions, Trans. Amer. Math. Soc. 19 (1918), 341–352

[15] K.E. Foster, R.C. Grimmer, Nonoscillatory solutions of higher order delay
equations, J. Math. Anal. Appl. 77 (1980), 150–164

[16] E. Gagliardo, Sul comportamento asintotico degli integrali dell’equazione dif-

ferenziale y

+ A(x)y = 0 con A(x) ≥ 0, Boll. U.M.I. 8 (1953), 177–185

[17] M.K. Grammatikopoulos, Y.G. Sficas, V.A. Staikos, Oscillatory properties of

strongly superlinear differential equations with deviating arguments, J. Math.
Anal. Appl. 67 (1979), 171–187

[18] W.A. Harris Jr., D.A. Lutz, Asymptotic integration of adiabatic oscillators,
J. Math. Anal. Appl. 51 (1975), 76–93

[19] P. Hartman, Ordinary differential equations, Wiley & Sons, New York, 1964

[20] P. Hartman, Positive and monotone solutions of linear ordinary differential

equations, J. Differential Equations, 18 (1975), 431–452

[21] P. Hartman, On disconjugacy criteria, Proc. Amer. Math. Soc. 24 (1970),

374–381

[22] P. Hartman, A. Wintner, Oscillatory and non-oscillatory linear differential

equations, Amer. J. Math. 71 (1949), 627–649

[23] J.W. Heidel, A nonoscillation theorem for a nonlinear second order differential
equation, Proc. Amer. Math. Soc. 22 (1969), 485–488

[24] A.G. Kartsatos, Contributions to the research of the oscillation and the
asymptotic behaviour of solutions of ordinary differential equations, Bull. Soc.
Math. Grèce 10 (1969), 42–50

[25] A.G. Kartsatos, On the maintenance of oscillations of n–th order equations

under the effect of small forcing term, J. Differential Equations 10 (1971),
355–363
46 Criterii integrale de oscilaţie

[26] A.G. Kartsatos, Advanced ordinary differential equations, Mariner Publ.,

Tampa, Florida, 1980

[27] R.B. Kelman, Short proof of a theorem of Wintner on asymptotic integrations

of the adiabatic oscillator, Proc. Amer. Math. Soc. 13 (1962), 663–664

[28] I.T. Kiguradze, G.G. Kvinikadze, On strongly increasing solutions of nonlin-

ear ordinary differential equations, Ann. Mat. Pura Appl. 130 (1982), 67–87
dn u
[29] I.T. Kiguradze, On the oscillation of solutions of the equation dtn +
a(t)|u|m sign u = 0, Mat. Sbornik 65 (1964), 172–187 (ı̂n rusă)

[30] I.T. Kiguradze, The problem of oscillation of solutions of nonlinear differential

equations, Differentsial. Uravneniya 1 (1965), 995–1006 (ı̂n rusă)

[31] I.T. Kiguradze, T.A. Chanturia, Asymptotic properties of solutions of nonau-

tonomous ordinary differential equations, Kluwer, Dordrecht, 1993

[32] M. Kirane, Yu.V. Rogovchenko, Oscillation results for a second order damped
differential equation with nonmonotonous nonlinearity, J. Math. Anal. Appl.
250 (2000), 118–138

[33] A. Kneser, Untersuchungen über die reellen nullstellen der integrale linearer
differentialgleichungen, Math. Ann. 42 (1893), 409–435

[34] A. Kneser, Untersuchung und asymptotische darstellung der integrale gewisser

differentialgleichungen bei grossen reellen werthen des arguments I, J. Reine
Angew. Math. 116 (1896), 178–212

[35] T. Kusano, M. Naito, Unbounded nonoscillatory solutions of nonlinear ordi-

nary differential equations of arbitrary order, Hiroshima Math. J. 18 (1988),
361–372

[36] T. Kusano, M. Naito, Positive solutions of a class of nonlinear ordinary dif-

ferential equations, Nonlinear Anal. TMA 12 (1988), 935–942

[37] T. Kusano, M. Naito, C.A. Swanson, On the asymptotic behavior of solutions

of nonlinear ordinary differential equations, Czechoslovak Math. J. 38 (1988),
498–519

[38] G. Ladas, Oscillation and asymptotic behavior of solutions of differential equa-

tions with retarded argument, J. Differential Equations 10 (1971), 281–290

[39] A.Yu. Levin, Nonoscillation of solutions of the equation x(n) + p1 (t)x(n−1) +

. . . + pn (t)x = 0, Uspekhi Mat. Nauk. 24 (1969), 43–96
Criterii integrale de oscilaţie 47

[40] L. Ličko, M. Švec, Le caractère oscillatoire des solutions de l’équation y (n) +

f (t)y α = 0, n > 1, Czechoslovak Math. J. 13 (1963), 481–491
[41] S. Markvorsen, A note on disfocality, J. Math. Anal. Appl. 131 (1988), 106–
112
[42] M. Marini, P. Zezza, On the asymptotic behavior of the solutions of a class of
second-order linear differential equations, J. Differential Equations, 28 (1978),
1–17
[43] J.G. Mikusiński, On Fite’s oscillation theorems, Colloq. Math. 2 (1951), 34–39
[44] H. Milloux, Sur l’équation différentielle x

+ xA(t) = 0, Prace Mat. Fiz. 41
(1934), 39–54
[45] R.A. Moore, The behavior of solutions of a linear differential equation of
second order, Pacific J. Math. 5 (1955), 125–145
[46] J.S. Muldowney, A necessary and sufficient condition for disfocality, Proc.
Amer. Math. Soc. 74 (1979), 49–55
[47] O.G. Mustafa, Integrarea asimptotică a ecuaţiilor diferenţiale ordinare ı̂n
cazul neautonom, Ed. Sitech, Craiova, 2006. Varianta on-line se găseşte la
adresa: http://inf.ucv.ro/~octavian/integration.pdf
[48] M. Naito, Nonoscillatory solutions of linear differential equations with devi-
ating arguments, Ann. Mat. Pura Appl. 136 (1984), 1–13
[49] H. Onose, Oscillatory property of ordinary differential equations of arbitrary
order, J. Differential Equations 7 (1970), 454–458
[50] Z. Opial, Sur l’équation différentielle u

+ a(t)u = 0, Ann. Polon. Math. 5
(1958), 77–93
[51] W.F. Osgood, On a theorem of oscillation, Bull. Amer. Math. Soc. 25 (1919),
216–221
[52] C.G. Philos, Oscillatory and asymptotic behavior of the bounded solutions of
differential equations with deviating arguments, Hiroshima Math. J. 8 (1978),
31–48
[53] C.G. Philos, Some comparison criteria in oscillation theory, J. Austral. Math.
Soc. Ser. A 36 (1984), 176–186

[54] C.G. Philos, I.K. Purnaras, On the oscillation of secon order nonlinear differ-
ential equations, Arch. Math. (Basel) 59 (1992), 260–271
48 Criterii integrale de oscilaţie

[55] C.G. Philos, Oscillation of sublinear differential equations of second order,

Nonlinear Anal. TMA 7 (1983), 1071–1080
[56] M. Pinto, Asymptotic integration of second-order linear differential equations,
J. Math. Anal. Appl. 111 (1985), 388–406
[57] M. Ráb, Asymptotische eigenschaften der lösungen der differentialgleichung
y

+ A(x)y = 0, Czechoslovac Math. J. 8 (1958), 513–518
[58] M. Ráb, Über lineare perturbationen eines system von linearen differential-
gleichungen, Czechoslovac Math. J. 8 (1958), 222–229
[59] J.A. Serret, Cours de calcul différentiel et intégral, ed. VI, vol. II: Calcul
intégral, Gauthier-Villars, Paris, 1911
[60] Y.G. Sficas, On oscillation and asymptotic behavior of a certain class of dif-
ferential equations with retarded argument, Utilitas Math. 3 (1973), 239–249
[61] R. Spigler, M. Vianello, Liouville-Green asymptotic approximation for a class
of matrix differential equations and semi-discretized partial differential equa-
tions, J. Math. Anal. Appl. 325 (2007), 69–89
[62] M. Švec, Monotone solutions of some differential equations, Colloq. Math. 18
(1967), 7–21
[63] V.A. Staikos, Y.G. Sficas, Oscillatory and asymptotic characterization of the
solutions of differential equations with deviating arguments, J. London Math.
Soc. 10 (1975), 39–47
[64] J.C.F. Sturm, Mémoire sur les équations différentielles linéaires du second
ordre, J. Math. Pures Appl. 1 (1836), 106–186
[65] C.A. Swanson, Comparison and oscillation theory of linear differential equa-
tions, Academic Press, New York, 1968
[66] C.T. Taam, An extension of Osgood’s oscillation theorem to a nonlinear dif-
ferential equation, Proc. Amer. Math. Soc. 5 (1954), 705–715
[67] W.F. Trench, On the asymptotic behavior of solutions of second order linear
differential equations, Proc. Amer. Math. Soc. 14 (1963), 12–14
[68] W.R. Utz, Properties of solutions of u

+ g(t)u2n−1 = 0 II, Monatsh. Math.
69 (1965), 353–361

[69] D. Willett, Disconjugacy tests for singular linear differential equations, SIAM
J. Math. Anal. 2 (1971), 536–545
Criterii integrale de oscilaţie 49

[70] D. Willett, On an example in second order linear ordinary differential equa-

tions, Proc. Amer. Math. Soc. 17 (1966), 1263–1266

[71] A. Wiman, Über die reellen lösungen der linearen differentialgleichungen

zweiter ordnung, Ark. Mat. Astr. Fys. 12 (1917), 1–22

[72] A. Wintner, A priori Laplace transformations of linear differential equations,

Amer. J. Math. 71 (1949), 587–594

[73] A. Wintner, A criterion of oscillatory stability, Quart. Appl. Math. 7 (1949),

115–117

[74] A. Wintner, On the Laplace-Fourier transcendents occuring in mathematical

physics, Amer. J. Math. 69 (1947), 87–97

[75] A. Wintner, The adiabatic linear oscillator, Amer. J. Math. 68 (1946), 385–
397

[76] A. Wintner, Asymptotic integrations of the adiabatic oscillator, Amer. J.

Math. 69 (1947), 251–272

[77] J.S.W. Wong, On an oscillation theorem of Waltman, Canad. Appl. Math.

Quart. 11 (2003), 415–432
Capitolul 3

Teoremele lui P. Hartman

Rezumat În acest capitol sunt prezentate două rezultate clasice, datorate
lui P. Hartman, privind comportamentul pe termen lung al soluţiilor ecuaţiilor
diferenţiale ordinare liniare de ordinul al II–lea: teorema de integrare asimptotică
din 1948, respectiv rezultatul de neoscilabilitate ”−∞ < lim inf < lim sup ≤ +∞”
din 1952. Demonstraţiile se bazează pe analiza soluţiilor ecuaţiei diferenţiale a
lui Riccati care se ataşează ecuaţiilor diferenţiale de ordinul al II–lea ı̂n cazul
neoscilatoriu.

3.1 Ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul I.

Existenţa soluţiilor care tind la 0
Să considerăm următoarea ecuaţie diferenţială ordinară neliniară de ordinul I
x
= f (x) + g(t), t ≥ t0 ≥ 0, (3.1)
unde funcţiile f : R → R şi g : [t0 , +∞) → R sunt continue.
În 1948, P. Hartman [16, (I)] stabileşte un rezultat privind soluţiile care tind
la 0 ale ecuaţiei (3.1).
Teorema 23 (Hartman) Să presupunem că f ı̂ndeplineşte condiţiile
xf (x) < 0 pentru orice x = 0 şi lim f (x) = ∓∞.
x→±∞

Atunci, o condiţie necesară şi suficientă ca toate soluţiile x ale ecuaţiei (3.1)
să existe ı̂n [t0 , +∞) şi lim x(t) = 0 este dată de
t→+∞

 
1  u+v 
 = 0.
lim sup g(t)dt (3.2)
u→+∞ v≥0 1 + v  u 

50
Analiză riccatiană I 51

Demonstraţie. Necesitatea. Integrând ecuaţia (3.1), obţinem

 u+v   u+v
 
 
g(t)dt ≤ |x(u + v) − x(u)| + |f (x(t))|dt, u ≥ t0 , v ≥ 0.

u u

Cum lim x(t) = 0, criteriul Bolzano-Cauchy ne asigură că pentru orice ε > 0
t→+∞
există uε > t0 astfel ı̂ncât (observăm că f (0) = 0)
|x(t
) − x(t)| ≤ ε, |f (x(t))| ≤ ε pentru orice t
≥ t ≥ uε .
Printr-o nouă integrare ajungem la
 u+v
|f (x(t))|dt ≤ εv < ε(1 + v), u ≥ uε , v ≥ 0.
u

De asemeni, ı̂nlocuind pe t, t
cu u, u + v, deducem că

 
1  u+v  |x(u + v) − x(u)|
 g(t)dt ≤ + ε < 2ε
1+v u 1+v
pentru orice v ≥ 0 şi u ≥ uε . De aici rezultă (3.2).
Suficienţa. Fie x(t) o soluţie oarecare a ecuaţiei (3.1). Teorema de explozie
ı̂n timp finit a lui A. Wintner [47, pp. 174–175] ne spune că, dacă soluţia nu este
prelungibilă la infinit, atunci
lim |x(t)| = +∞, t∞ < +∞,
tt∞

unde [t0 , t∞ ) este intervalul maximal de existenţă.

Să presupunem că lim x(t) = +∞. De aici rezultă că lim f (x(t)) = −∞ şi,
tt∞ tt∞
cum funcţia g este mărginită ı̂n [t0 , t∞ ] fiind continuă, ajungem la lim x
(t) = −∞.
tt∞
Astfel, soluţia x(t) este eventual monoton descrescătoare, adică o contradicţie.
Cazul lim x(t) = −∞ se exclude ı̂n mod analog. Existenţa globală ı̂n viitor a
tt∞
soluţiilor ecuaţiei (3.1) este probată.

Afirmaţie Vom dovedi că are loc dubla inegalitate

lim inf x(t) ≤ 0 ≤ lim sup x(t). (3.3)
t→+∞ t→+∞

Proprietăţile lui f (x) ne permit să introducem funcţia continuă* f  : (0, +∞) →
(0, +∞) cu formula
f  (r) = inf |f (x)|, r > 0.
|x|>r

* Vezi [31, Lema 8, p. 44]

52 Analiză riccatiană I

Într-adevăr, este clar că |f (x)| > 1 când |x| este suficient de mare. Pozitivitatea
lui f  rezultă din faptul că funcţia f (x) nu are decât un singur zero, şi anume 0.
Să presupunem acum că, prin absurd, lim inf x(t) ∈ (0, +∞]. Vor exista ε0 > 0
t→+∞
şi t1 > t0 astfel ı̂ncât x(t) ≥ ε0 pentru orice t ≥ t1 .
Fixăm ε ∈ (0, f  (ε0 )). Atunci există tε ≥ t1 cu proprietatea că
 
1  u+v 
 g(t)dt < ε, u ≥ tε , v ≥ 0. (3.4)
1+v u

Ţinând seama de semnul lui f putem scrie că f (x(t)) ≤ −f  (ε0 ) ı̂n [tε , +∞),
de unde

x
(t) ≤ −f  (ε0 ) + g(t), t ≥ tε ,

respectiv, prin integrare şi conform (3.4),

x(u + v) − x(u) ≤ −f  (ε0 )v + ε(1 + v), v ≥ 0,

pentru orice u ≥ tε . Făcându-l pe v să tindă la +∞ ajungem la lim x(t) = −∞,

t→+∞
ceea ce reprezintă o contradicţie.
În mod analog se exclude cazul lim sup x(t) ∈ [−∞, 0), fapt care probează
t→+∞
Afirmaţia.

Afirmaţie Vom dovedi ı̂n continuare că are loc dubla inegalitate

lim sup x(t) ≤ 0 ≤ lim inf x(t). (3.5)

t→+∞ t→+∞

Astfel, dat fiind că lim inf x(t) ≤ lim sup x(t), relaţiile (3.3), (3.5) ne vor con-
t→+∞ t→+∞
duce la lim x(t) = 0.
t→+∞
Să presupunem că, prin absurd, lim sup x(t) ∈ (0, +∞]. Atunci există ε1 > 0
t→+∞
şi un şir crescător şi nemărginit superior (tn )n≥2 , situat ı̂n [t0 , +∞), astfel ı̂ncât
x(tn ) ≥ ε1 pentru orice n ≥ 2. Deoarece lim inf x(t) ≤ 0, vezi (3.3), ı̂n [t0 , +∞)
t→+∞
va exista şi un şir crescător şi nemărginit superior (tn )n≥2 cu proprietatea că
x(tn ) ≤ ε41 pentru orice n ≥ 2. Trecând eventual la subşiruri, vom considera că
tn ∈ (tn , tn+1 ).
Soluţia x fiind continuă (deci cu proprietatea lui Darboux), există ı̂ncă două
şiruri, (un )n≥2 respectiv (vn )n≥2 , astfel ı̂ncât
ε1 ε1
x(un ) = , x(un + vn ) = , un ∈ (tn , tn+1 ), vn ≥ 0
3 2
Analiză riccatiană I 53

şi
ε1
x(t) ≥ pentru orice t ∈ [un , un + vn ].
3
 
Aceasta implicăf (x(t))≤ −f  ε31ı̂n [un , un + vn ].
Fixăm ε ∈ 0, min ε61 , f  ε31 . Va exista tε > t0 pentru care să aibă loc
(3.4). Integrând ecuaţia (3.1), obţinem
 un +vn
ε1
= x(un + vn ) − x(un ) < f (x(t))dt + ε(1 + vn )
6 un
ε 
1
≤ −f  vn + ε(1 + vn ),
3
 
adică ε61 + f  ε31 vn < ε(1 + vn ) – o contradicţie!
În mod analog, condiţia lim inf x(t) ∈ [−∞, 0) ne va conduce, ı̂mpreună cu
t→+∞
(3.3), la alte două şiruri (tn )n≥2 , (tn )n≥2 şi ı̂n cele din urmă la o nouă contradicţie.
Excluzând această ultimă situaţie, Afirmaţia este probată.

Un rezultat dual are loc.

Teorema 24 ([16, (II)]) Să presupunem că f ı̂ndeplineşte condiţiile

xf (x) > 0 pentru orice x = 0 şi lim f (x) = ±∞

x→±∞

iar g verifică (3.2).

Atunci, există o soluţie x a ecuaţiei (3.1) definită ı̂n [t0 , +∞) cu proprietatea
că lim x(t) = 0.
t→+∞

Demonstraţie. Pentru n ≥ 1 introducem următoarea problemă a valorii

finale



x = f (x) + g(t), t ≤ t0 + n,
(3.6)
x(t0 + n) = 0.

Teorema de existenţă a lui G. Peano [37] ne asigură că problema (3.6) admite (cel
puţin) o soluţie xn definită ı̂ntr-o vecinătate a punctului t0 + n.

Afirmaţie Vom dovedi că soluţia xn este definită ı̂n [t0 , t0 + n].

Presupunem că, prin absurd, xn nu poate fi prelungită la stânga până ı̂n t0 ,

adică, via teorema de explozie ı̂n timp finit [47], putem scrie că

lim |xn (t)| = +∞ pentru un anumit tn ∈ [t0 , t0 + n).

ttn
54 Analiză riccatiană I

Repetând raţionamentul de la demonstraţia Teoremei 23 (practic, lim xn (t) = +∞

ttn
implică lim x
n (t) = +∞, ceea ce ı̂nseamnă că funcţia xn , plecând de la +∞, ar
ttn
trebui să ”crească” eventual până la 0!), decidem cu uşurinţă că soluţia xn poate
fi prelungită la stânga pe tot domeniul de existenţă al funcţiei g. Afirmaţia a fost
probată.

Afirmaţie Vom dovedi ı̂n continuare că, fiind dat şirul crescător şi nemărginit
superior (tn )n≥1 astfel ı̂ncât tn ∈ (t0 , t0 + n), are loc relaţia

lim xn (tn ) = 0. (3.7)

n→+∞

Prespunem că, prin absurd, există ε0 > 0 şi un şir (tn )n≥1 , cu tn ∈ (t0 , t0 + n),
astfel ı̂ncât sau (A) xn (tn ) ≥ ε0 pentru orice n ≥ 1 sau (B) xn (tn ) ≤ −ε0 pentru
orice n ≥ 1.
În situaţia (A) există şirul (vn )n≥1 cu proprietatea că (vn > 0)
ε0 ε0
xn (tn + vn ) = şi xn (t) > ı̂n [tn , tn + vn ).
2 2

Cum xn (t0 + n)  = 0 vom avea tn + vn < t0 + n pentru orice n ≥ 1. În particular,

f (xn (t)) ≥ f  ε20 pentru orice t ∈ [tn , tn + vn ], unde f  reprezintă funcţia definită
la pagina 51.    
Fixând ε ∈ 0, min ε20 , f  ε20 , există tε ≥ t0 pentru care are loc (3.4).
Pentru n ≥ nε ≥ 1 suficient de mare ca tn > tε putem scrie că
 tn +vn
xn (tn + vn ) − xn (tn ) > f (xn (t))dt − ε(1 + vn )
tn
ε 
0
≥ f vn − ε(1 + vn ),
2
respectiv
ε  ε0 ε  ε0
0 0
ε(1 + vn ) > f  vn + xn (tn ) − ≥ f vn + ,
2 2 2 2
ceea ce reprezintă o contradicţie.
Situaţia (B) se exclude ı̂n mod analog, Afirmaţia fiind astfel probată.
Să remarcăm că ipoteza (3.2) implică existenţa unui număr M > 0 având
proprietatea că
 u+v 
 
 g(t)dt ≤ M (1 + v) pentru orice u ≥ t0 , v ≥ 0.

u
Analiză riccatiană I 55

Afirmaţie Are loc inegalitatea


Mn  Mn
M ≥ sup min ,f , unde Mn = sup |xn (t)|.
n≥1 2 2 t∈[t0 ,t0 +n]

Afirmaţia poate fi probată adaptând demonstraţia Afirmaţiei precedente. Am

obţinut ı̂n acest moment o estimare apriorică fundamentală pentru şirul de soluţii
(xn )n≥1 , mai precis

|xn (t)| ≤ C = 2 max{M, M∞ }, t ∈ [t0 , t0 + n], n ≥ 1,

unde M∞ = sup{r > 0 : f  (r) ≤ M }. Existenţa lui M∞ este asigurată de faptul

că funcţia monoton nedescrescătoare f  are proprietatea că
lim f  (r
) = +∞.
r →+∞
Funcţiile (xn )n≥1 fiind soluţii ale ecuaţiei (3.1), deducem că pentru orice N ≥ 1
şirul derivatelor acestora, (x
n )n≥N , va fi uniform mărginit ı̂n [t0 , t0 + N ]. Efectiv,

|x
n (t)| ≤ C
= sup |f (r)| + sup |g(t
)|, t ∈ [t0 , t0 + N ], n ≥ N.

|r|≤C t
∈[t0 ,t0 +N ]

Astfel, şirul (xn )n≥N ı̂ndeplineşte condiţiile teoremei Ascoli-Arzelà [31, p. 77], deci
va avea un subşir, notat tot cu (xn )n≥N , ce este uniform convergent ı̂n [t0 , t0 + N ].
Aplicând, de exemplu, [18, Theorem 2.4], rezultă că limita subşirului, notată x,
verifică ecuaţia (3.1) ı̂n [t0 , t0 + N ].
Consideraţiile anterioare, pe baza unui proces diagonal standard [18, p. 4],
ne permit să afirmăm că şirul (xn )n≥1 posedă un subşir, cu aceeaşi notaţie, care
converge local uniform ı̂n [t0 , +∞) la soluţia x.

Afirmaţie Vom dovedi, ı̂n final, faptul că lim x(t) = 0.

t→+∞

Într-adevăr, ı̂n caz contrar ar exista ε1 > 0 şi un şir crescător şi nemărginit
superior (tn )n≥1 , situat ı̂n [t0 , +∞), astfel ca |x(tn )| ≥ ε1 pentru orice n ≥ 1.
Convergenţa local uniformă a şirului (xn )n≥1 la x ne conduce la existenţa unui şir
crescător şi nemărginit superior (tn )n≥1 din [t0 , +∞) cu proprietatea că |xn (tn )| ≥
ε1
2 . Însă o atare concluzie vine ı̂n contradicţie cu (3.7). Ultima Afirmaţie este
probată.

Ecuaţia diferenţială

x
= x3 , t ≥ t0 = 1,

ı̂ndeplineşte condiţiile Teoremei 24. În acest caz, problema valorii finale (3.6) are
soluţia unică xn ≡ 0. În plus, ecuaţia admite soluţia x(t) = √ 1 pentru orice
2(2−t)
56 Analiză riccatiană I

t ∈ [1, 2). Un alt exemplu, oferit de ecuaţia liniară x
= x pentru t ≥ t0 = 0, ne

permite să scriem că, ı̂n afara soluţiei globale descrisă ı̂n Teorema 24, ecuaţia (3.1)
poate avea soluţii cu explozie ı̂n timp finit, respectiv soluţii nemărginite.
Se cuvine făcută următoarea observaţie: funcţia f având un unic zero, putem
modifica ipotezele Teoremelor 23, 24 astfel ı̂ncât acest zero să fie numărul α =
0, cf. [16, p. 571]. În consecinţă, ı̂n Teorema 23 vom avea condiţia de semn
(x − α)f (x) < 0 pentru orice x = α iar concluziile celor două teoreme vor privi
soluţiile x(t) ale ecuaţiei (3.1) pentru care
lim x(t
) = α.
t →+∞
Întărind ipotezele Teoremei 24, vom regăsi concluziile Teoremei 23.

Teorema 25 (Hartman, 1952, cf. [17, Lemma 1]) Fiind dată funcţia continuă
f : R → R cu f (0) = 0, să presupunem că există funcţia monoton nedescrescătoare
F : [0, +∞) → [0, +∞) cu proprietatea că
 +∞
dx
|f (x)| ≥ F (|x|) > 0 pentru orice x = 0 şi < +∞.
F (x)

Atunci, restricţia (3.2) este o condiţie necesară şi suficientă pentru ca orice soluţie
x, definită ı̂n vecinătatea lui +∞, să satisfacă lim x(t) = 0.
t→+∞

Demonstraţie. Partea de necesitate se stabileşte la fel ca ı̂n demonstraţia

Teoremei 23.
Suficienţa. Începem cu observaţia că lim F (r) = +∞. În caz contrar, inte-
r→+∞
grala din enunţ este divergentă.
Fie x(t) o soluţie a ecuaţiei (3.1) definită ı̂n [T, +∞), unde T ≥ t0 .

Afirmaţie Vom dovedi că are loc dubla inegalitate

lim inf x(t) ≤ 0 ≤ lim sup x(t). (3.8)

t→+∞ t→+∞

Să presupunem, fără a restrânge generalitatea, că x(t) ≤ −ε0 < 0 pentru orice
t ≥ T . Atunci, |f (x(t))| ≥ F (ε0 ) ı̂n [T, +∞). Cum funcţia f ◦x are proprietatea lui
Darboux, estimarea precedentă ne arată că ea are semn constant nenul ı̂n [T, +∞).
Ţinând seama de acest lucru, prin integrarea ecuaţiei (3.1), se ajunge la
 u+v   u+v 
   
|x(u + v) − x(u)| ≥   
f (x(t))dt −  g(t)dt
u
 u+v  uu+v 
 
= |f (x(t))|dt −  g(t)dt . (3.9)
u u
Analiză riccatiană I 57

Pentru ε ∈ (0, F (ε0 )) fixat există tε ≥ T astfel ı̂ncât să aibă loc inegalitatea
(3.4). Atunci, conform (3.9), putem scrie că

|x(u + v) − x(u)| ≥ F (ε0 )v − ε(1 + v) = [F (ε0 ) − ε]v − ε, u ≥ tε , v ≥ 0.

Făcând ca v să tindă la +∞, obţinem lim x(t) = −∞ (am ţinut seama de faptul
t→+∞
că x ia numai valori negative!).
Înlocuim ı̂n inegalitatea (3.9) mărimile u, u + v cu tε şi t. Astfel, ajungem la
  t
F (ε0 ) − ε t ε
|x(t)| ≥ |f (x(s))|ds + |f (x(s))|ds
F (ε0 ) tε F (ε0 ) tε
− ε(1 + t − tε ) − |x(tε )|

F (ε0 ) − ε t
≥ F (|x(s)|)ds − ε − |x(tε )|
F (ε0 ) tε

Cum lim F (r) = +∞ şi lim |x(t)| = +∞, există Tε > tε pentru care
r→+∞ t→+∞

F (ε0 ) − ε Tε
F (|x(s)|)ds > ε + |x(tε )|.
2F (ε0 ) tε

De aici rezultă că

 t
|x(t)| ≥ λ F (|x(s)|)ds, t ≥ Tε , (3.10)
tε

(ε0 )−ε
unde λ = F2F (ε0 ) .
Notăm cu y(t) integrala din (3.10). Atunci, y(Tε ) > 0. Monotonia funcţiei F
implică

y
(t) = F (|x(t)|) ≥ F (λy(t)),

respectiv
 +∞  λy(t)
dz dz
≥ ≥ λ(t − Tε ), t ≥ Tε . (3.11)
λy(Tε ) F (z) λy(Tε ) F (z)

Făcând ca t să tindă la +∞ ı̂n (3.11), ajungem la o contradicţie. În mod

analog, putem stabili prima parte a dublei inegalităţi (3.8).

Afirmaţie Are loc dubla inegalitate

lim sup x(t) ≤ 0 ≤ lim inf x(t). (3.12)

t→+∞ t→+∞
58 Analiză riccatiană I

Această Afirmaţie este probată pe baza argumentelor de la demonstraţia ine-

galităţii (3.5).

Putem renunţa la funcţia F din enunţul Teoremei 25 dacă impunem, ı̂n schimb,
o condiţie de creştere asupra funcţiei f .

Teorema 26 (Hartman, 1948, cf. [16, (II*)]) Să presupunem că f verifică ipotezele
Teoremei 24 iar g satisface condiţia (3.2). În plus, cerem ca
 +∞ 
dz dz
+ < +∞
f (z) −∞ |f (z)|

şi

|f (x + y)|
0 < c1 ≤ ≤ c2 < +∞ (3.13)
|f (x)|

pentru orice x, y ∈ R cu |x| ≥ 2, |y| ≤ 1.

Atunci, orice soluţie x a ecuaţiei (3.1), definită ı̂n vecinătatea lui +∞, are
proprietatea că lim x(t) = 0.
t→+∞

Demonstraţie. Fie x(t) o soluţie a ecuaţiei (3.1) definită ı̂n [T, +∞), unde
T ≥ t0 .

Afirmaţie Vom dovedi că are loc dubla inegalitate (3.3).

Să presupunem, fără a restrânge generalitatea, că x(t) ≥ ε0 > 0 pentru orice
t ≥ T . În particular, f (x(t)) ≥ f  (ε0 ) ı̂n [T, +∞).
Conform Teoremei 24, există o soluţie x1 (t) a ecuaţiei (3.1) cu
lim x1 (t
) = 0.
t →+∞
Cum f (0) = 0, putem presupune că
 ε  1
0
|x1 (t)| < min 1, şi |f (x1 (t))| < min{c1 f  (2), f  (ε0 )}
2 2
pentru orice t ≥ T .
Astfel, avem

ε0 f  (ε0 )
x(t) − x1 (t) ≥ şi x
(t) − x
1 (t) = f (x(t)) − f (x1 (t)) ≥ . (3.14)
2 2
Cea de-a doua inegalitate (3.14) ne arată că funcţia x−x1 este monoton crescătoare
ı̂n [T, +∞). În plus, prin integrare, aceeaşi inegalitate ne conduce la
lim [x(t
) −
t →+∞
x1 (t
)] = +∞, adică
lim x(t
) = +∞.
t →+∞
Analiză riccatiană I 59

Fie acum T1 ≥ T pentru care x(t) ≥ 3 ı̂n [T1 , +∞). Cum x(t) − x1 (t) ≥ 2,
ı̂nlocuind pe x, y din (3.13) cu x(t) − x1 (t), respectiv x1 (t), obţinem
f (x(t)) − f (x1 (t)) f (x1 (t)) f (x1 (t)) c1
≥ c1 − ≥ c1 − ≥ , t ≥ T1 .
f (x(t) − x1 (t)) f (x(t) − x1 (t)) f  (2) 2
Prima schimbare de variabilă ne conduce la (vezi identitatea din (3.14)!)
 +∞  x(t)−x1 (t)  t
dz dz f (x(t)) − f (x1 (t)) c1
≥ = dt ≥ (t − T1 ).
ε0 f (z) x(T1 )−x1 (T1 ) f (z) T1 f (x(t) − x 1 (t)) 2
2

Impunând ca t să tindă la +∞ ajungem la o contradicţie. Cea de-a doua parte

a inegalităţii (3.3) se stabileşte analog.

Afirmaţie Are loc dubla inegalitate (3.12).

Această Afirmaţie se probează reluând demonstraţia inegalităţii (3.5).

Variante ale Teoremelor 23, 24, 26 ı̂n cazul sistemelor diferenţiale ordinare de
ordinul I au fost stabilite de V.A. Staikos [44, Section 2] ı̂n 1966.

3.2 Existenţa soluţiilor oscilatorii ale ecuaţiei

(3.1) care tind la 0
Teorema 23 stabileşte că toate soluţiile x(t) ale ecuaţiei (3.1) tind la 0 când
t → +∞. În anumite situaţii, unele dintre soluţii sunt oscilatorii. Vom stabili
acest lucru printr-o clasă de exemple.
Să considerăm funcţia continuă a : [t0 , +∞) → [A1 , A2 ], unde A2 ≥ A1 > 0.
Fixând λ > 1, introducem inecuaţia integrală
 +∞
α(t) < a(τ )[α(τ )]λ dτ, t ≥ t0 . (3.15)
t

Aici, αλ = |α|ε α, unde λ = 1 + ε.

Două rezultate auxiliare sunt necesare ı̂n discuţie.

Lema 11 ([1, p. 149]) Fie c1 , c2 , K1 , K2 , m ∈ R astfel ı̂ncât c1 < c2 şi m ≥ 2.

Fiind dat Q = (1+m)c
2+m
1 +c2
, introducem funcţiile fm , gm : [c1 , c2 ] → R cu formulele

1
fm (t) = fm (c1 , c2 ; K1 , K2 )(t) = [exp(gm (t)) − 1] (3.16)
(c2 − c1 )m
şi gm (t) = K1 (c2 − t)m (t − c1 ) − K2 (c2 − t)(t − c1 )m pentru orice t ∈ [c1 , c2 ].
60 Analiză riccatiană I

Atunci, fm are proprietăţile următoare:

(i) fm (c1 ) = fm (c2 ) = 0, (fm )
+ (c1 ) = K1 şi (fm )
− (c2 ) = K2 ;
(ii) pentru orice t ∈ [c1 , c2 ],

1  1+m
 !
|fm (t)| ≤ exp γ(|K1 | + |K2 |) · (c2 − c1 ) − 1 ,
(c2 − c1 )m
 1+m
m
unde γ = 1+m ;
(iii) dacă K1 · K2 < 0, atunci sgn fm (t) = sgn K1 pentru orice t ∈ (c1 , c2 );
(iv) dacă K1 > 0, K2 < 0, atunci fm
(t) ≥ η · K pentru orice t ∈ [c , Q], unde
1 1
 m−1
1 2
η = 2+m 1+m .

Cel de-al doilea rezultat ne ajută să modelăm soluţiile oscilatorii ale inecuaţiei
(3.15).
 
1
Lema 12 Fie s ∈ 1+ε , 1ε şi C > 0. Atunci, există numărul natural N =
N (ε, s, C) ≥ 1 cu proprietatea că
∞

 
1 1+ε C
s
> s, n ≥ N.
k n
k=n+2

Demonstraţie. Fixând numărul natural k ≥ 1, avem

 k+1
1+ε
ds 1
≤
k xs(1+ε) ks

şi

∞
  +∞
1 1+ε ds 1
≥ = · (n + 2)1−s(1+ε) .
k s
n+2 x s(1+ε) s(1 + ε) − 1
k=n+2

Inegalitatea

1 (n + 2)s(1+ε)−1
>
[s(1 + ε) − 1]C ns

este valabilă pentru

 orice
 n suficient de mare deoarece membrul său drept are alura
asimptotică O nsε−1 = o(1) când n → +∞.

Are loc următorul rezultat.
Analiză riccatiană I 61
 
1 1
Teorema 27 ([32, Theorem 1]) Fixăm s ∈ 1+ε , ε . Atunci, inecuaţia inte-
grală (3.15) admite o soluţie α(t) de clasă C 1 , definită pentru orice t ≥ T0 =
T0 (A1 , A2 , ε, s, m) > 1, şi având rata de descreştere dată de inegalitatea

3
|α(t)| < , t ≥ T0 . (3.17)
(t − 1)s

Demonstraţie. Fie m ≥ 2 şi I ∈ (0, 1), cel de-al doilea număr având de
verificat o restricţie care va fi specificată ulterior.
Introducem, pentru a defini o funcţie fm ca ı̂n Lema 11, mărimile
m+2 1
an = n + 1, bn = an + , Qn = an + ,
m+2+I m+2+I
unde n ≥ t0 este un număr natural, respectiv
1 1
K1,n = , K2,n = − K1,n .
(n + 1)s 2
2 −c1
Observând că putem scrie Q = c1 + c2+m , vom ajunge la formula lui Qn dacă
luăm c1 = an şi c2 = bn .
Fie funcţia


fm (an , bn ; K1,n , K2,n )(t), t ∈ [an , bn ],
α(t) = n ≥ N.
fm (bn , an+1 ; K2,n , K1,n+1 )(t), t ∈ [bn , an+1 ],

Numerele N şi T0 = aN vor fi presupuse suficient de mari pentru a putea folosi

concluzia Lemei 12.
Prima estimare. Cum α(t) ≥ 0 ı̂n [an , bn ], vezi Lema 11 (iii), deducem că
 Qn  Qn
1+ε
a(τ )[α(τ )] dτ ≥ a(τ )[α(τ )]1+ε dτ
an +Qn
an 2
  

Qn
an + Qn 1+ε
≥ A1 (K1,n η) · s − ds
an +Qn 2
2


1+ε 1 Qn − an 2+ε
= A1 (K1,n η) · .
2+ε 2

Am utilizat Lema 11 (iv). Mai departe, introducem mărimea pozitivă P =

P (A1 , m, ε) dată de

2+ε
A1 1
P = · η 1+ε · .
2+ε 2(m + 3)
62 Analiză riccatiană I

Cum I ∈ (0, 1), ţinând seama de formula lui Qn − an , avem

 Qn
1+ε
a(τ )[α(τ )]1+ε dτ ≥ P · K1,n .
an

A doua estimare. Inegalitatea elementară |ex − 1| ≤ 2|x| are loc pentru |x| ≤
ln 2. Pentru a o utiliza, vom cere ca (reamintesc Lema 11 (ii))


γ(K1,n + |K2,n |) · (bn − an )1+m < K1,n + |K2,n | < ln 2,
γ(|K2,n | + K1,n+1 ) · (an+1 − bn )1+m < |K2,n | + K1,n+1 < ln 2.

Acest inegalităţi au loc când n ≥ N este suficient de mare. Acum, deoarece avem

3 3
K1,n + |K2,n | = K1,n , |K2,n | + K1,n+1 ≤ K1,n ,
2 2
vom conclude că


|α(t)| ≤ 3γK1,n · (bn − an ), t ∈ [an , bn ],
|α(t)| ≤ 3γK1,n · (an+1 − bn ), t ∈ [bn , an+1 ],

ceea ce implică (γ ∈ (0, 1))

|α(t)| ≤ 3K1,n · (an+1 − an ) = 3K1,n

pentru orice t ∈ [an , an+1 ].

A treia estimare. În [bn , an+1 ] avem α(t) ≤ 0. Astfel, ı̂n baza calculului
anterior, deducem că
 an+1
a(τ )|α(τ )|1+ε dτ ≤ A2 [3K1,n · (an+1 − bn )]1+ε · (an+1 − bn ),
bn

respectiv, dat fiind că an+1 − bn = I

m+2+I ≤ I
m+2 ,

 an+1
1+ε
1+ε 3I I
a(τ )|α(τ )| dτ ≤ A2 · K1,n ·
bn m+2 m+2
1+ε
= R · I 2+ε · K1,n ,

unde R = R(A2 , m, ε) > 0.

O margine superioară pentru I. Vrem ca
 an+1
a(τ )|α(τ )|ε α(τ )dτ > 0 pentru orice n ≥ N.
an
Analiză riccatiană I 63

Acest lucru ar avea loc dacă, ţinând seama de semnul funcţiei α(t), am cere ca
 Qn  an+1
1 1+ε
· a(τ )[α(τ )] dτ > a(τ )|α(τ )|1+ε dτ, n ≥ N. (3.18)
2 an +Qn bn
2

Legând estimarea (3.18) de calculele precedente, cerem ca

1 1+ε 1+ε
· P · K1,n > R · I 2+ε · K1,n ,
2
ceea ce ne conduce la


2+ε P
I < min 1, .
2R
A patra estimare. Dorim să stabilim ı̂n acest moment că există numărul natural
N ≥ 1, suficient de mare, astfel ı̂ncât
 an+1  +∞
1+ε
|α(t)| + a(τ )|α(τ )| dτ < a(τ )|α(τ )|ε α(τ )dτ, t ∈ [an , an+1 ],
t an+1

pentru orice n ≥ N . Aceasta este o formă mai tare a inecuaţiei (3.15), fapt care
rezultă din
 an+1  an+1
α(t) − a(τ )|α(τ )| α(τ )dτ ≤ |α(t)| +
ε
a(τ )|α(τ )|1+ε dτ
t t
 +∞
< a(τ )|α(τ )|ε α(τ )dτ
an+1

când t ∈ [an , an+1 ].

Ţinând seama de (3.18), cerem ca
 ∞  Qk
an+1
1+ε 1 
|α(t)| + a(τ )|α(τ )| dτ < · a(τ )[α(τ )]1+ε dτ.
t 2 ak
k=n+2

Conform estimărilor de până acum, această ultimă inegalitate poate fi dedusă din
∞
1+ε P  1+ε
3K1,n + A2 (3K1,n ) < · K1,k .
2
k=n+2

Se ajunge la
 1+ε ∞ 
 1+ε
1 1 C 1
C1 · + C2 · < < . (3.19)
(n + 1)s (n + 1)s (n + 1)s (k + 1)s
k=n+2
64 Analiză riccatiană I

Aici, C1 = P6 , C2 = 2AP ·3
2 1+ε , C = C + C = C(A , A , ε, m).
1 2 1 2
Existenţa lui N astfel ı̂ncât să aibă loc (3.19) pentru orice n ≥ N este asigurată
de Lema 12.
Descreşterea lui α(t). Avem
3
|α(t)| ≤ 3K1,n ≤ pentru orice t ∈ [an , an+1 ].
(t − 1)s

Demonstraţia este ı̂ncheiată.

Mărimea
 +∞
G(t) = α(t) − a(τ )[α(τ )]λ dτ, t ≥ T0 ,
t

are alura asimptotică G(t) = O(t−(sλ−1) ) = o(1) când t → +∞.

Funcţia α(t) verifică ecuaţia diferenţială

x
= −a(t)xλ + g(t), t ≥ t0 , unde g = G
.

Pentru a(t) ≡ A > 0 regăsim ecuaţia (3.1). Condiţia (3.2) rezultă din estimarea
următoare
 
1  u+v

 G (t)dt ≤ |G(u + v) − G(u)| (3.20)
1+v u

pe baza criteriului Bolzano-Cauchy de existenţă a limitei funcţiei G.

3.3 Ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul

al II–lea. Teorema de tip Fite-Mikusiński
a lui J.S.W. Wong. Inegalităţile lui J.L.
Massera şi J.J. Schäffer
Teorema 26 ne oferă prilejul unei digresiuni. Astfel, există un interes major
pentru analiza ecuaţiilor diferenţiale ordinare ı̂n care fie soluţiile fie neliniarităţile
(ori coeficienţii funcţionali ı̂n cazul liniar) verifică condiţii de creştere/monotonie.
În [5, p. 638], R.P. Boas Jr. scrie că funcţia ϕ : (0, +∞) → (0, +∞) cu
proprietatea că ϕ(cx)
ϕ(x) ≤ M pentru orice x > 0 şi c ∈ [a, A], unde numerele a ∈
(0, 1) şi A > 1 sunt fixate, ı̂i aparţine clasei K. Aceasta conţine funcţiile cu
creştere regulară ı̂n sens larg ale lui J. Karamata [24], [15, pp. 9–11]. Asemenea
dezvoltări sunt legate de teoriile tauberiene [14, 15] dar, ı̂ncepând cu rezultatul lui
Analiză riccatiană I 65

V.A. Avakumović din 1947 privind ecuaţia diferenţială Thomas-Fermi, conduc la

concluzii spectaculoase ı̂n cadrul analizei ecuaţiilor diferenţiale ordinare, cf. [29]†.
O serie de rezultate privind ecuaţiile diferenţiale ordinare liniare cu coeficienţi
funcţionali reprezentabili prin transformări de tip integral (având drept caz par-
ticular situaţia coeficienţilor monotoni) pot fi citite ı̂n [19] şi referinţele sale.
Fiind dată ecuaţia diferenţială

x

+ f (t, x) = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (3.21)

J.S.W. Wong [50, p. 208] numeşte neliniaritatea f (t, x) tare inferior semi-continuă
la stânga ı̂n x0 dacă f este continuă ı̂ntr-o vecinătate a punctului (t, x0 ) şi, ı̂n plus,
pentru orice ε ∈ (0, 1) există δ > 0 şi xδ ∈ [x0 − δ, x0 ] astfel ı̂ncât (1 − ε)f (t, xδ ) ≤
f (t, x) pentru orice x ∈ [x0 − δ, x0 ]. Tare superior semi-continuitatea la dreapta
ı̂n x0 a funcţiei f se defineşte ı̂n mod analog. Mai precis, f (t, x) ≤ (1 + ε)f (t, xδ )
pentru orice x ∈ [x0 , x0 + δ], unde xδ ∈ [x0 , x0 + δ].

Teorema 28 (Wong, 1968, cf. [50, Theorem 1]) Să presupunem că f : [t0 , +∞) ×
R → R este continuă, are semnul dat de

xf (t, x) > 0 pentru orice x = 0 şi t ≥ t0 (3.22)

şi, ı̂n plus, verifică una dintre condiţiile următoare:

(i) există λ ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât
 +∞

λ f (t, x)
t inf dt = +∞ pentru orice δ > 0; (3.23)
|x|≥δ x

(ii) pentru orice δ > 0 are loc relaţia

 +∞
inf |f (t, x)|dt = +∞; (3.24)
|x|≥δ

(iii) funcţia f (t, x) este tare inferior semi-continuă la stânga ı̂n x pentru orice
x > 0, tare superior semi-continuă la dreapta ı̂n x pentru orice x < 0, verifică
condiţia
 +∞
|f (t, x)|dt = +∞ pentru orice x = 0 (3.25)

† În [29, Definition 0.6, p. 5] este dată o variantă a clasei K sub titulatura de clasa
funcţiilor regular mărginite la +∞. Mai precis, există m ∈ (0, 1) şi c0 , M > 1 astfel ı̂ncât
m ≤ ϕ(cx)
ϕ(x) ≤ M pentru orice x ≥ x0 > 0 şi c ∈ [1, c0 ].
66 Analiză riccatiană I

şi posedă funcţia auxiliară continuă F : [0, +∞) → [0, +∞) dată de condiţiile
 +∞
|f (t, x)| ≥ F (|x|) pentru orice t ≥ t0 , F (x)dx = +∞. (3.26)
0

Atunci, ecuaţia (3.21) este oscilatorie.

Demonstraţie. Cazul (i). Presupunem că, prin absurd, ecuaţia (3.21) admite
soluţia pozitivă x definită ı̂n [T, +∞), unde T > t0 . Atunci, din relaţiile (3.21),
(3.22) rezultă că x

(t) < 0 pentru orice t ≥ T . Astfel, funcţia x
este monoton
descrescătoare, ia valori pozitive ı̂n [T, +∞) şi
lim x
(t
) = L ∈ [0, +∞) (vezi
t →+∞
Lemele 2, 5 din capitolul anterior). În particular, x(t) ≥ x(T ) > 0 pentru orice
t ≥ T.
Introducem mărimea
x
(t)
v(t) = , (v(t) > 0)
x(t)
de unde
f (t, x(t))
v
(t) + [v(t)]2 + =0 (3.27)
x(t)
pentru orice t ≥ T .
Înmulţind ecuaţia (3.27) ı̂n ambii membri cu tλ şi integrând rezultatul pe [T, t],
obţinem
 t  t
t v(t) − λ
λ λ−1
s v(s)ds + sλ [v(s)]2 ds
T T
 t
f (s, x(s))
+ sλ ds = T λ v(T ) (3.28)
T x(s)
şi
 t  t
λ f (s, x(s))
s ds ≤ T v(T ) + λ
λ
sλ−1 v(s)ds. (3.29)
T x(s) T

Facem următoarea estimare

t
  t
  t
f (t, y) f (t, y) f (s, x(s))
s λ
inf dt ≤ λ
s inf dt ≤ sλ ds.
T |y|≥x(T ) y T y≥x(T ) y T x(s)
" +∞
Este evident că, dacă T tλ−1 v(t)dt < +∞, relaţia (3.29) se află ı̂n contradicţie
cu (3.23) (aici, δ = x(T )).
Analiză riccatiană I 67
" +∞
Când T tλ−1 v(t)dt = +∞ inegalitatea Cauchy-Schwarz ne conduce la
 t 2  +∞  t
ds
s λ−1
v(s)ds ≤ sλ [v(s)]2 ds
·
T T s2−λ T
 t
1
= sλ [v(s)]2 ds, t ≥ T. (3.30)
(1 − λ)T 1−λ T
Există T1 > T pentru care
 t
λ
sλ−1 v(s)ds ≥ , t ≥ T1 .
T (1 − λ)T 1−λ
Atunci, (3.30) implică
 t  t
λ s v(s)ds ≤
λ−1
sλ [v(s)]2 ds, t ≥ T1 .
T T

Revenind la (3.28), putem scrie că

 t
f (s, x(s))
sλ ds ≤ T λ v(T )
T x(s)
pentru orice t ≥ T1 , relaţia aflată ı̂n contradicţie cu (3.23). Existenţa soluţiilor
eventual negative se exclude ı̂n mod analog.
Cazul (ii). Presupunem că, prin absurd, ecuaţia (3.21) admite soluţia pozitivă
x definită ı̂n [T, +∞), unde T ≥ t0 . Atunci, la fel ca ı̂n cazul anterior, x
(t) este
pozitivă şi mărginită iar x(t) ≥ x(T ) > 0 pentru orice t ≥ T .
Prin integrarea ecuaţiei (3.21) se ajunge la (f (t, y) > 0 când y > 0!)
 t  t
inf |f (t, y)|dt ≤ inf f (t, y)dt
T |y|≥x(T ) T y≥x(T )
 t
≤ x
(t) + f (s, x(s))ds = x
(T ),
T

relaţie aflată ı̂n contradicţie cu (3.24). Existenţa soluţiilor eventual negative se

exclude ı̂n mod analog.
Cazul (iii). Presupunem că, prin absurd, ecuaţia (3.21) admite soluţia pozitivă
x definită ı̂n [T, +∞), unde T ≥ t0 . La fel ca până acum,

0 < x
(t) ≤ x
(T ), t ≥ T, şi lim x(t
) = L ∈ (0, +∞].

t
→+∞

Dacă L < +∞, atunci există T1 > T astfel ı̂ncât x(t) ∈ [L − δ, L] pentru orice
t ≥ T1 , unde δ este luat din definiţia tare inferior semi-continuităţii la stânga ı̂n
x0 = L a neliniarităţii f (t, x) pentru ε = 12 .
68 Analiză riccatiană I

Integrând ecuaţia (3.21) pe [T1 , t], putem scrie că

  t

1 t

x (t) + f (s, xδ )ds ≤ x (t) + f (s, x(s))ds = x
(T1 ),
2 T1 T1

relaţie aflată ı̂n contradicţie cu (3.25).

Dacă L = +∞, atunci, ı̂nmulţinând ecuaţia (3.21) ı̂n ambii membri cu x
(t) şi
integrând rezultatul pe [T, t], vom obţine
 t
[x
(t)]2 [x
(T )]2
+ f (s, x(s))x
(s)ds = , t ≥ T. (3.31)
2 T 2
Dat fiind semnul neliniarităţii, cf. (3.22), putem scrie că
 t  t  x(t)



f (s, x(s))x (s)ds ≥ F (x(s))x (s)ds = F (y)dy. (3.32)
T T x(T )

Combinând (3.31), (3.32), avem

 x(t)
[x
(T )]2
F (y)dy ≤ , t ≥ T,
x(T ) 2
relaţie aflată ı̂n contradicţie cu (3.26). Existenţa soluţiilor eventual negative se
exclude ı̂n mod analog.

Afirmaţie ([11, p. 26]) Condiţia lui Hartman (3.2) poate fi reformulată ca

 u2 
 
lim sup  g(t)dt = 0. (3.33)
u→+∞ 
u≤u1 ≤u2 ≤u1 +1 u1

Într-adevăr, au loc estimările

  [v]−1 
   u+v 

 u+v  u+k+1   
 g(t)dt ≤ (sgn [v])  g(t)dt +  g(t)dt
   
u k=0 u+k u+[v]

 u1 +1 
  u+v 
  
 
≤ (sgn [v]) [v] sup  g(t)dt +  g(t)dt
u≤u1 u1  u+[v] 

  u2 
 
≤ ([v] + 1) sup  g(t)dt ,

u≤u1 ≤u2 ≤u1 +1 u1

ceea ce probează Afirmaţia. În particular, condiţia (3.33) este verificată de orice
funcţie continuă g(t) pentru care
 t
+1


lim |g(t)|dt = 0. (3.34)
t →+∞ t

Analiză riccatiană I 69

O serie de estimări ale derivatelor unei funcţii netede x (soluţie a unei ecuaţii
diferenţiale ordinare liniare perturbate, cu forţajul f ) pe baza cantităţilor integrale
" t+δ " t+δ
t |x(s)|ds şi t |f (s)|ds, unde δ > 0, pot fi citite ı̂n [20, pp. 399–400] ori [18,
pp. 373–374].

Teorema 29 (Massera, Schäffer, 1958, cf. [30, Lemma 3.1, p. 524]) Fixăm T ≥
t0 . Fiind dată funcţia continuă g : [t0 , +∞) → R, introducem mărimile (t ≥ T )
 t  +∞
−λt
I(λ, T, g)(t) = e e |g(s)|ds
λs
şi J(λ, T, g)(t) = eλt
e−λs |g(s)|ds,
T t

unde λ > 0.
Atunci, pentru orice t ≥ T au loc inegalităţile următoare
 s+1
eλ
max{I(λ, T, g)(t), J(λ, T, g)(t)} ≤ λ sup |g(τ )|dτ, (3.35)
e − 1 s≥T s

respectiv
 t+1
|g(s)|ds ≤ eλ max{I(λ, T, g)(t + 1), J(λ, T, g)(t)}. (3.36)
t

Demonstraţie. Putem scrie că

 t  t−[t−T ]
−λt −λt
e e |g(s)|ds ≤ e
λs
eλs |g(s)|ds
T T
[t−T ]−1
  t−j
−λt
+(sgn [t − T ]) e eλs |g(s)|ds
j=0 t−j−1
 
 [t−T ]−1
   t+1
−λt λ(t−[t−T ])
≤e e + (sgn [t − T ]) e λ(t−j)
sup |g(s)|ds
  t≥T t
j=0
+∞
  t+1  t+1
−λt eλ
≤e eλ(t−j)
sup |g(s)|ds = λ sup |g(s)|ds
t≥T t e − 1 t≥T t
j=0

şi
 +∞ +∞
  t+j+1
−λs −λ(t+j)
e λt
e |g(s)|ds ≤ e λt
e |g(s)|ds
t j=0 t+j
 t+1
eλ
≤ sup |g(s)|ds,
eλ − 1 t≥T t
70 Analiză riccatiană I

ceea ce conclude (3.35).

Apoi,
 t+1  t+1
|g(s)|ds ≤ eλ(t+1) e−λs |g(s)|ds ≤ eλ J(λ, T, g)(t).
t t

Prima parte a inegalităţii se stabileşte ı̂n mod analog.

Utilizând tehnica de la demonstraţia Teoremei 29, putem stabili un rezultat
mai cuprinzător.

Afirmaţie Să presupunem că funcţia h : [0, +∞) → (0, +∞) este continuă,
monoton nedescrescătoare şi super-multiplicativă,
 1 i.e. h(t + s) ≥ h(t)h(s) pentru
orice t, s ≥ t0 ≥ 0. În plus, seria h(n) este convergentă. Atunci,
n≥0

  +∞   s+1
1 t  1
h(s)|g(s)|ds ≤ sup |g(τ )|dτ.
h(t) t0 h(n) s≥t0 s
n=0
" 
T +t
Un exemplu este dat de funcţia h(t) = exp T H(s)ds , unde H(s) ≥ m > 0
şi T ≥ 0, funcţia H fiind continuă şi monoton nedescrescătoare, cf. [12, Remark
2].

Lema 13 Fie λ > 0, T ≥ t0 date. Cu notaţiile Teoremei 29, relaţia (3.34) are
loc dacă şi numai dacă lim I(λ, T, g)(t) = lim J(λ, T, g)(t) = 0.
t→+∞ t→+∞

"Demonstraţie. Necesitatea. Pentru ε > 0 există tε ≥ t0 având proprietatea

λ
că t |g(s)|ds ≤ e2e−1
t+1
λ ε pentru orice t ≥ tε . Conform (3.35) pentru T = Tε ,
putem scrie că
 t
ε
e−λt eλs |g(s)|ds ≤ . (3.37)
tε 2
Există Tε ≥ tε suficient de mare astfel ı̂ncât
 tε
−λt ε
e eλs |g(s)|ds ≤ , t ≥ Tε . (3.38)
T 2
Combinând (3.37), (3.38), ajungem la I(λ, T, t) ≤ ε ı̂n [Tε , +∞).
Suficienţa. Concluzia rezultă din (3.36).

Teorema 30 ([16, (III)], [41, Lemma 3] ‡) Fie v : [t0 , +∞) → R o funcţie con-
tinuă. Atunci, v ı̂ndeplineşte condiţia (3.34) dacă aparţine (cel puţin) uneia din
clasele următoare:
‡ În [16, (III)] se stabileşte că funcţiile descrise la (B) verifică condiţia (3.2).
Analiză riccatiană I 71

(A) funcţii care tind la 0 când t → +∞ §;

(B) funcţii din Lp ((t0 , +∞), R) pentru un anumit p ≥ 1.

În plus, dacă v ∈ Lp ((t0 , +∞), R), avem I(λ, t0 , v), J(λ, t0 , v) ∈ Lp ((t0 , +∞), R)
pentru orice λ > 0.

Un rezultat mai cuprinzător decât Teorema 30 poate fi stabilit. El este descris

ı̂n Lema 14 şi Teorema 31. Cf. [4, p. 1306], să considerăm funcţiile F, G :
[t0 , +∞) → (0, +∞) de clasă C 1 cu proprietatea că

F
(t) G
(t)
lim = µF < 0, lim = νG > 0.
t→+∞ F (t) t→+∞ G(t)

Afirmaţie ([1, Lemma 14]) Fie λ ∈ (0, 1) şi η ∈ [1, λ−1 ) date. Atunci, funcţiile
F , G verifică relaţiile

F (t) [G(λt)]η
lim = lim = 0. (3.39)
t→+∞ [F (λt)]η t→+∞ G(t)

[G(λt)]η
Într-adevăr, introducând mărimea H(t) = G(t) , obţinem
 

G
(λt) G
(t)
H (t) = H(t) λη − , t ≥ t0 .
G(λt) G(t)

Cum termenul din paranteza pătrată tinde la (λη − 1)νG < 0 când t → +∞,
deducem că H
(t) devine eventual negativă, astfel că există
lim H(t
) = lH ∈
t →+∞
[0, +∞).
Presupunând că lH > 0, regula lui L’Hôpital ne conduce la



G (λt) G(t)
lH = λη lim H(t) ·
= ληlH < lH ,
t→+∞ G(λt) G (t)

o contradicţie. Afirmaţia este probată.

Lema 14 ([1, Proposition 15]) Fie v : [t0 , +∞) → R o funcţie continuă din
Lp ((t0 , +∞), R), unde p ≥ 1. Atunci,

§ Estimarea (3.20) arată că derivatele de ordinul ı̂ntâi ale unor funcţii de clasă C 1 aflate
ı̂n (A) sau, mai general, ale unor C 1 −funcţii V (t) cu limită finită când t → +∞ verifică

" t

(3.2), vezi [1, Proposition 15]. În schimb, dacă lim

inf e−λt t0 eλs |V  (s)|ds > 0, funcţia
t →+∞
v(t), unde v = V  , va satisface condiţia (3.2) dar nu şi condiţia (3.34). Vezi Teorema 32.
72 Analiză riccatiană I

1
"t
(i) lim t0 G(s)|v(s)|ds = 0;
t→+∞ G(t)

1
" +∞
(ii) lim F (s)|v(s)|ds = 0.
t→+∞ F (t) t

1 1
Demonstraţie. Fie p, q > 1 cu p + q = 1. Putem scrie că
 t  λt  t
G(s) G(s) G(s)
|v(s)|ds = |v(s)|ds + |v(s)|ds
t0 G(t) t0 G(t) λt G(t)

 λt   1/q
 +∞ 1/p
 t   1/q
G(s) q G(s) q
≤ vLp ds + |v(s)| ds
p
ds
t0 G(t) λt λt G(t)

Aplicând regula lui L’Hôpital şi ţinând seama de (3.39), avem

 λt  
G(s) q
lim ds = 0,
t→+∞ t
0
G(t)
respectiv
 t q  t q
G(s) G(s) νG
lim ds = lim ds = < +∞.
t→+∞ λt G(t) t→+∞ t
0
G(t) q
Restul situaţiilor se discută analog.

Următorul rezultat generalizează situaţia descrisă ı̂n [4, Lemma 2].

Teorema 31 Presupunem că funcţiile continue K1 , K2 : [t0 , +∞) → (0, +∞)

ı̂ndeplinesc condiţiile următoare
 +∞  t
K2 (t) [K1 (s)] ds ≤ c[K1 (t)] , K1 (t) [K2 (s)]p ds ≤ c[K2 (t)]p−1 (3.40)
p p−1
t t0

respectiv

 +∞ 
 t p−1
 t 
p q p
[K1 (s)] ds [K2 (s)] ds + [K2 (s)] ds
t t0 t0

 +∞ p−1
× [K1 (s)]q ds ≤ M < +∞ (3.41)
t

pentru orice t ≥ t0 , unde c > 0, p, q > 1 şi 1p + 1q = 1.

Atunci, fiind dată funcţia f ∈ C ∩ Lp , au loc estimările
/  +∞ /
/ /
/ /
/ 2
K (·) K 1 (s)f (s)ds / ≤ C(p, M )f Lp (3.42)
/ (·) / p
L
Analiză riccatiană I 73

şi
/  (·) /
/ /
/ /
/K1 (·) K2 (s)f (s)ds/ ≤ C(p, M )f Lp , (3.43)
/ t0 /
Lp

unde C(p, M ) = [(pc)p + pM ]1/p .

Demonstraţie. Vom stabili inegalitatea (3.43). Astfel, au loc relaţiile

 t2   t p
 +∞   t1 p
K1 (t) K2 (s)|f (s)|ds dt ≤ p
[K1 (t)] dt K2 (t)|f (t)|dt
t1 t0 t1 t0
 t2
 +∞   t p−1
+p K2 (t) [K1 (s)]p ds |f (t)| K2 (s)|f (s)|ds dt,
t1 t t0

respectiv, via (3.40), (3.41) şi inegalitatea lui Hölder (aici, q(p − 1) = p),

 +∞ 
 t1 p−1
≤ p
[K1 (t)] dt [K2 (t)] dt q
f pLp + pcf Lp
t1 t0

 t2   t p 1/q
× K1 (t) K2 (s)|f (s)|ds dt .
t1 t0

Am ajuns la

 t2   t p 1/q
u ≤
q
M f pLp + pcf Lp u, u= K1 (t) K2 (s)|f (s)|ds dt .
t1 t0

(pc)p p uq
Inegalitatea lui Young implică pcf Lp u ≤ p f Lp + q , astfel că 


q (pc)p
u ≤
q
M f pLp + f pLp = [C(p, M )f Lp ]p .
q−1 p

Inegalitatea (3.42) se stabileşte analog.

Un exemplu este oferit de K1 (t) ≡ e−λt , K2 (t) ≡ eλt , unde λ > 0.
De asemeni, printr-o clasă de exemple, putem completa concluziile Teoremei
30. Câteva rezultate auxiliare, elementare, sunt colectate ı̂n Propoziţia ce urmează.

Propoziţia 3 (i) Fiind date numerele m, λ > 0, există λ1,2 > 0 astfel ı̂ncât
1−emx
λ1 ≤ 1−e −mλx ≤ λ2 pentru orice x > 0.

 Estimarea nu este optimală. De exemplu, inegalitatea u2 ≤ c1 + c2 u implică |u| ≤

√
c1 + c2 .
74 Analiză riccatiană I

3−ε/2
eωx −1
(ii) Pentru orice ω > 0 şi ε ∈ [0, 1) avem lim x2
= 0.
x0

(iii) Fiind date numerele α, β, unde 0 < α < β, are loc dubla inegalitate 0 ≤
eαx − 1 ≤ βx pentru orice x ∈ [0, α−1 ln(α−1 β)].

(iv) Pentru orice α ∈ R şi x ≥ 0 avem |eαx − 1| ≤ e|α|x − 1.

Teorema 32 ([1, Theorem 11]) Există o funcţie w : [t0 , +∞) → R de clasă

C 1 , neidentic nulă pe vreun subinterval al domeniului de definiţie, integrabilă ı̂n
[t0 , +∞), astfel ı̂ncât:

(a) w oscilează ı̂n [t0 , +∞). Mai precis, există şirul crescător şi nemărginit
superior (tn )n≥1 , cu lim (tn+1 − tn ) = 0, pentru care w(tn ) = 0.
n→+∞

(b) lim w(t) = 0, lim sup w
(t) = +∞ şi lim inf w
(t) = −∞.
t→+∞ t→+∞ t→+∞
 "t 
(c) lim sup e−mt t0 ems |w
(s)|ds = +∞ pentru orice m > 0.
t→+∞

Demonstraţie. Fixăm numerele λ > 5 şi ε ∈ (0, 1). Considerăm şirul (un )n≥1
2
de numere pozitive, cu
lim un
= 0, pentru care un > λ(n+2) şi un+1 < un ≤
n →+∞
  2−ε/2
2un+1 , n ≥ 1. De asemeni, presupunem că seria un diverge iar seria un
n≥1 n≥1
converge. Un exemplu de asemenea şir este dat de (1/n)n≥1 .
Introducem şirurile (Tn )n≥0 , (tn )n≥1 , (pn )n≥1 şi (Kn )n≥1 cu ajutorul relaţiilor

Tn+1 = Tn + λun+1 , T0 = t0 , n ≥ 0,
tn = Tn − un , pn = Tn + 2un , n ≥ 1,

−ε/2
respectiv Kn = un+1 pentru orice n ≥ 1. Se observă că lim Tn
= +∞ şi
n
→+∞

un+1 + 2un ≤ 5un+1 < λun+1 şi (λ − 5)un+1 ≤ tn+1 − pn < (λ − 3)un+1 ,

unde n ≥ 1.
Pentru t ∈ [tn , tn+1 ] şi n ≥ 1, definim mărimea w(t) prin (vezi (3.16))


f2 (tn , pn ; Kn , −Kn )(t), t ∈ [tn , pn ];
w(t) =
f2 (pn , tn+1 ; −Kn , Kn+1 )(t), t ∈ [pn , tn+1 ].

Completăm formula anterioară cu valorile funcţiei w pe intervalul [t0 , t1 ] astfel

ı̂ncât să se asigure netezimea (C 1 !). De exemplu, w = f2 (t0 , t1 ; 0, K1 ).
Analiză riccatiană I 75

Conform Lemei 11 (iii), (iv), putem scrie că


 
1 16 3
0 ≤ w(t) ≤ exp K (p
n n − t n ) − 1 , t ∈ [tn , pn ],
(pn − tn )2 27

respectiv


1 8 3
1 − exp (Kn + Kn+1 )(tn+1 − pn ) ≤ w(t) ≤ 0
(tn+1 − pn )2 27

când t ∈ [pn , tn+1 ].

În plus, deducem că

3−ε/2 5 3−ε/2
Kn (pn − tn )3 ≤ 216un+1 , (Kn + Kn+1 )(tn+1 − pn )3 ≤ (λ − 3)3 un+1 ,
2
de unde
    3−ε/2  
|w(t)| ≤ 9−1 + (λ − 5)−2 exp 130 + (λ − 3)3 un+1 − 1 u−2
n+1 .

Din Propoziţia 3 (ii) rezultă că lim |w(t)| = 0.

t→+∞
Cum w(tn ) = 0, w
(tn ) = Kn şi w
(pn ) = −Kn , concluziile (a), (b) vor rezulta
din faptul că
lim Kn
= +∞ ¶.
n →+∞
Există numărul natural N ≥ 1 cu proprietatea că

3−ε/2 ln 2
0 < un+1 < c = , n ≥ N,
64 + (λ − 3)3

ceea ce conduce la
27 ln 2 27 ln 2
(pn − tn )3 ≤ şi (tn+1 − pn )3 ≤ , n ≥ N. (3.44)
8Kn 4(Kn + Kn+1 )

Apoi,
 tn+1
|w(s)|ds = In + Jn ,
tn

unde
 pn 
 
1 16 3
In = |w(s)|ds ≤ exp Kn (pn − tn ) − 1
tn p n − tn 27

¶ De altminteri, pentru a avea concluzia (c) este necesar ca funcţia w (t) să fie
nemărginită.
76 Analiză riccatiană I

şi
 tn+1 
 
1 8 3
Jn = |w(s)|ds ≤ exp (Kn + Kn+1 )(tn+1 − pn ) − 1 .
pn tn+1 − pn 27

Utilizând Propoziţia 3 (iii), unde 2α = β = 32Kn /27, şi (3.44), obţinem

 pn
32 2−ε/2
|w(s)|ds ≤ Kn (pn − tn )2 ≤ 44un+1 . (3.45)
tn 27

În mod similar, luând 2α = β = 32Kn /27, ajungem la

 tn+1
16 2−ε/2
|w(s)|ds ≤ (Kn + Kn+1 )(tn+1 − pn )2 ≤ 2(λ − 3)2 un+1 . (3.46)
pn 27

Estimările (3.45), (3.46) implică

 tn+1
ln 2 2−ε/2
|w(s)|ds ≤ u , n ≥ N,
tn c n+1

de unde
 +∞
+∞
ln 2  2−ε/2
|w(s)|ds ≤ un+1 < +∞,
tN c
n=N

adică w ∈ L1 ((t0 , +∞), R).

Pentru a stabili concluzia (c), fixăm m > 0 şi introducem mărimea
 Tn
−mTn
Vn = e ems |w
(s)|ds, n ≥ 1.
t0

Putem scrie că

1
w(t) = [exp(Kj (pj − tj )(pj − t)(t − tj )) − 1], t ∈ [tj , Tj ],
(pj − tj )2

de unde
Kj !
w
(t) = (pj + tj − 2t) 1 + (pj − tj )2 w(t)
p j − tj
Kj Kj
≥ (pj + tj − 2Tj ) = .
p j − tj 3
Analiză riccatiană I 77

Astfel, avem
2n 
 2n 
−mT2n
Tj

Kn −mT2n  Tj
d ms
V2n ≥ e ems
|w (s)|ds ≥ e (e ) ds
3m ds
j=n tj j=n tj
2n
Kn −mT2n   mTj 
= e e − emtj .
3m
j=n

Conform Propoziţiei 3 (i) există un număr λ1 = λ1 (m) > 0 astfel ca

emTj − emtj 1 − e−m(Tj −tj ) 1 − e−muj

= = ≥ λ1 , j ≥ 1,
emTj − emTj−1 1 − e−m(Tj −Tj−1 ) 1 − e−mλuj
fapt care ne conduce la
2n
λ1 −mT2n   mTj 
V2n ≥ Kn e e − emTj−1
3m
j=n
λ1
= Kn [1 − exp(−m(T2n − Tn−1 ))], n ≥ 1.
3m
Mărimea din paranteza pătrată are un minorant pozitiv, care se obţine pe baza
estimării
2n

T2n − Tn−1 = λ uj ≥ λ(n + 1)u2n > 1, n ≥ 1,
j=n

deci concluzionăm că lim sup Vn
= +∞.

n
=+∞

3.4 Condiţiile necesare ale lui P. Hartman

pentru neoscilaţia ecuaţiilor diferenţiale
liniare. Criteriul de oscilaţie al lui C.R.
Putnam. Teorema de liniarizare de tip
Utz a lui L.H. Erbe
Să consideră ecuaţia diferenţială liniară

x

+ q(t)x = 0, t ≥ t0 ≥ 1, (3.47)

unde coeficientul funcţional q : [t0 , +∞) → R este continuu.

78 Analiză riccatiană I

În 1952, P. Hartman [17] stabileşte condiţii necesare pentru ca ecuaţia (3.47)
să nu admită soluţii oscilatorii. Prezentarea lor se bazează pe următoarele două
rezultate tehnice.

Teorema 33 ([17, (B)]) Presupunem că ecuaţia (3.47) este neoscilatorie. Atunci,
condiţia lui Hartman (3.2), unde g = q, este necesară şi suficientă pentru ca toate
soluţiile ecuaţiei (3.47) să aibă comportamentul asimptotic dat de

x
(t)
lim = 0. (3.48)
t→+∞ x(t)

De asemeni, o soluţie a ecuaţiei (3.47) verifică (3.48) dacă şi numai dacă toate
soluţiile verifică această relaţie.

Demonstraţie. Introducem mărimea (numită şi derivată logaritmică, vezi

[17, p. 392])

x
(t)
y(t) = , t ≥ t0 . (3.49)
x(t)

Atunci, funcţia y(t) verifică ecuaţia (3.1) pentru f (y) ≡ −y 2 şi g = −q. Con-
cluzia rezultă din Teorema 25.

Teorema 34 ([17, (A)]) Presupunem că ecuaţia (3.47) este neoscilatorie.

Condiţia
 T  s
1
lim q(τ )dτ ds = Mq ∈ R (3.50)
T →+∞ T t0 t0

este necesară şi suficientă pentru ca toate soluţiile ecuaţiei (3.47) să aibă compor-
tamentul asimptotic dat de
 +∞ 

x (t) 2
dt < +∞. (3.51)
t0 x(t)

De asemeni, o soluţie a ecuaţiei (3.47) verifică (3.51) dacă şi numai dacă
toate soluţiile verifică această relaţie. În plus, există un control al convergenţei din
(3.50) dat de
 T   s 2
1
lim Mq − q(τ )dτ ds = 0. (3.52)
T →+∞ T t0 t0
Analiză riccatiană I 79

Demonstraţie. La fel ca ı̂n demonstraţia anterioară, derivata logaritmică y(t)

din (3.49) verifică ecuaţia (3.1).
Astfel, prin integrare, putem scrie că
 t  t
2
y(t) + [y(s)] ds = y(t0 ) − q(s)ds, t ≥ t0 . (3.53)
t0 t0

Necesitatea. Cum y ∈ L2 ((t0 , +∞), R), relaţia (3.53) devine

 +∞  t  +∞
2
y(t) − [y(s)] ds = C − q(s)ds, C = y(t0 ) − [y(t
)]2 dt
. (3.54)
t t0 t0

Regula lui L’Hôpital ne conduce la

   +∞
1 t +∞
lim [y(τ )]2 dτ ds = lim [y(τ )]2 dτ = 0. (3.55)
t→+∞ t t s t→+∞ t
0

De asemeni, conform [31, Eq. (2.43)], avem

 
1 t 2 1 t
lim s[y(s)] ds = lim [y(s)]2 ds = 0. (3.56)
t→+∞ t t t→+∞ t t
0 0

Inegalitatea Cauchy-Schwarz şi (3.56) implică faptul că

  t 2 
1 1 t
y(s)ds ≤ [y(s)]2 ds = O(t−1 ) = o(1) când t → +∞. (3.57)
t t0 t t0

Atunci, prin medierea relaţiei (3.54) pe baza estimărilor (3.55), (3.57), putem
scrie că
  s
1 t
lim Q(s)ds = 0, Q(s) = C − q(τ )dτ, (3.58)
t→+∞ t t t0
0

ceea ce implică (3.50) pentru Mq = C.

Pentru a stabili formula de control (3.52), se ridică la pătrat egalitatea (3.54)
şi se refac calculele. Se observă că (3.52) implică (3.50) via inegalitatea Cauchy-
Schwarz.
" +∞Suficienţa.
2
Presupunem că există soluţia x(t) a ecuaţiei (3.47) astfel ı̂ncât
[y(t)] dt = +∞.
Atunci, conform relaţiei (3.53), avem
  
1 t t − t0 1 t s S(t)
− y(s)ds = −y(t0 ) + q(τ )dτ ds +
t t0 t t t0 t0 t
S(t)
= mărginit + , t ≥ t0 , (3.59)
t
80 Analiză riccatiană I

unde
 t s
S(s) = [y(τ )]2 dτ ds.
t0 t0
" +∞
Regula lui L’Hôpital arată că lim S(t)
= [y(τ )]2 dτ = +∞, deci, pentru
t→+∞ t t0
t1 > t0 suficient de mare, putem scrie că
 
1 t 1 t 1 S(t)
|y(s)|ds ≥ − y(s)ds ≥ · , t ≥ t1 .
t t0 t t0 2 t
Mai departe, aplicând inegalitatea Cauchy-Schwarz, avem
 t  t 2
1 1
S
(t) = [y(s)]2 ds ≥ |y(s)|ds ≥ [S(t)]2 ,
t0 t t0 4t
ceea ce, prin integrare, ne conduce la


1 1 t
≥ ln ı̂n [t1 , +∞),
S(t1 ) 4 t1
o contradicţie.

Teorema 35 (Hartman, 1952, cf. [17, (II)]) Pentru ca ecuaţia (3.47) să fie
neoscilatorie este necesar fie ca
 
1 T s
lim inf q(τ )dτ ds = −∞, (3.60)
T →+∞ T t0 t0

fie ca
 T  s
1
lim q(τ )dτ ds ∈ R. (3.61)
T →+∞ T t0 t0

Demonstraţie. Presupunem că nu are loc condiţia (3.60). Atunci, (3.59) se

rescrie ca

1 t S(t) 1 S(t)
− y(s)ds = (o cantitate ≥ c > −∞) + ≥ ·
t t0 t 2 t
ı̂n [t1 , +∞). Calculul care urmează după relaţia (3.59) ı̂n demonstraţia Teoremei
34 arată că, ı̂n mod necesar, avem
 +∞
[y(t)]2 dt < +∞.

Acest fapt, via (3.50), ne conduce la (3.61).

Într-o serie de cazuri particulare, condiţiile Teoremei 35 pot fi simplificate.
Analiză riccatiană I 81

Teorema 36 ([17, (III)]) Fie ε, C > 0. Să presupunem că

 u+v
q(t)dt ≥ −C, u ≥ t0 , v ∈ [0, ε]. (3.62)
u

Atunci, pentru ca ecuaţia (3.47) să fie neoscilatorie este necesar fie ca
 +∞
q(t)dt = −∞, (3.63)
t0

fie ca (3.61) să aibă loc.

Demonstraţie. Dacă (3.63) nu are loc, atunci există D > 0 şi un şir de
numere (tn )n≥1 din [t0 , +∞), crescător şi divergent, astfel ı̂ncât tn+1 − tn > ε şi
 tn
q(s)ds ≥ −D, n ≥ 1.
t0

Acest fapt implică

 t
q(s)ds ≥ −(C + D), t ∈ In = [tn , tn + ε].
t0

Relaţia (3.53) ne conduce la

 t
|y(t)| ≥ −y(t) ≥ [y(s)]2 ds − |y(t0 )| − (C + D), t ∈ In ,
t0

pentru orice n ≥ 1.
Astfel, dacă y ∈ L2 ((t0 , +∞), R), Teorema 34 ne conduce la (3.61). În caz
contrar, deducem că

 t 2
2 1 2
[y(t)] ≥ [y(s)] ds , t ∈ In , (3.64)
2 t0

pentru orice n ≥ N = N (y(t0 ), C, D) ≥ 1 suficient de mare.

Conform (3.64), putem scrie că
 +∞
n   t
1 Y (t) Y
(t)
= 2
dt ≥ 2
dt, unde Y (t) = [y(s)]2 ds,
Y (tN ) tN [Y (t)] Ip [Y (t)] t0
p=N

1
n
ε
≥ (tp + ε − tp ) = (n − N + 1) , n ≥ N,
2 2
p=N

o contradicţie.

82 Analiză riccatiană I

Teorema 37 ([17, (I)]) Să presupunem că are loc (3.2) cu g = q. Atunci, pentru
ca ecuaţia (3.47) să fie neoscilatorie este necesar fie ca (3.63) să aibă loc, fie ca
 +∞
q(t)dt ∈ R. (3.65)
t0

Demonstraţie. Deoarece condiţia lui Hartman (3.2) implică (3.62), deci ne

găsim ı̂n ipotezele Teoremei 36, rămâne de arătat doar faptul că (3.61) implică
(3.65).
Într-adevăr, când are loc (3.61), Teorema 34 ne conduce la (3.54). Conform
Teoremei 33, lim y(t) = 0, deci
t→+∞
 t
lim q(s)ds = C,
t→+∞ t0

ceea ce ı̂ncheie demonstraţia.

Printr-o serie de exemple, P. Hartman [17, (II) bis] stabileşte că, fiind dat
a ∈ R ∪ {±∞}, există ecuaţii (3.47) neoscilatorii care verifică simultan (3.60) şi
 
1 T s
lim sup q(τ )dτ ds = a. (3.66)
T →+∞ T t0 t0

În concluzie, Teorema 35 stabileşte că ecuaţia diferenţială (3.47) al cărei coefi-
cient funcţional q(t) ı̂ndeplineşte aşa-numita condiţie ”−∞ < lim inf < lim sup ≤
+∞”, adică
   
1 T s 1 T s
−∞ < lim inf q(τ )dτ ds < lim sup q(τ )dτ ds ≤ +∞, (3.67)
T →+∞ T t0 t0 T →+∞ T t0 t0

este oscilatorie. De exemplu, coeficientul funcţional q(t) = t sin t, unde t ≥ t0 ≥ 1,

ı̂ndeplineşte condiţia (3.67), cf. [51, p. 421]. Mai precis,
 
1 T s
q(τ )dτ ds = t0 cos t0 − sin t0 − sin T + o(1) când T → +∞.
T t0 t0
Analiza acestui tip de coeficienţi funcţionali pare să origineze de la contribuţia
din 1946 a lui M. Yelchin [53] privind oscilaţia ecuaţiei (3.47) cu q(t) ≡ sin t, cf.
[26, p. 711], [51, p. 418]. Remarcăm faptul că acest coeficient funcţional nu
verifică condiţia (3.67) (cele două limite au valoarea comună cos t0 ) ı̂nsă satisface
următoarea slăbire a condiţiei lui Fite (2.18), numită condiţia Zlámal-Olech-Opial-
Ważewski de oscilaţie. Mai precis, q(t) este (măcar) mărginită inferior sau superior
şi
 t  t
−∞ ≤ lim inf q(s)ds < lim sup q(s)ds ≤ +∞, (3.68)
t→+∞ t0 t→+∞ t0
Analiză riccatiană I 83

cf. [54, 35] şi [46, pp. 606, 612].

Am precizat deja că ipoteza (3.66) pentru a = +∞ nu poate asigura de una
singură oscilaţia ecuaţiei (3.47). În schimb, condiţia (3.67) oferă un set complet
de ipoteze pentru oscilaţie, complementar condiţiei de oscilaţie (2.19) stabilită de
A. Wintner [48] ı̂n 1949. Rezultatul următor conţine o altă completare a condiţiei
(3.66).

Teorema 38 (C.R. Putnam, 1955, cf. [43, (**), p. 951]) Să presupunem că are
loc (3.66) pentru a = +∞. În plus, există C > 0 astfel ı̂ncât
 t
q(s)ds > − exp(Ct), t ≥ t0 . (3.69)
t0

Atunci, ecuaţia (3.47) este oscilatorie.

Demonstraţie. Folosim tehnica din [48]. Astfel, ı̂ncepem prin a introduce

aşa-numita transformare Bohl [6].

Afirmaţie (P. Bohl, 1906, cf. [46, p. 602], [11, p. 19]) Fie funcţia r : [t0 , +∞) →
(0, +∞) de clasă C 1 şi funcţia q : [t0 , +∞) → R continuă. Presupunem că y1 (t)
şi y2 (t) sunt soluţii liniar independente ale ecuaţiei diferenţiale ordinare liniare

(r(t)y
)
+ q(t)y = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (3.70)

astfel ı̂ncât

r(t)[y1 (t)y2
(t) − y2 (t)y1
(t)] = 1, t ≥ t0 . (3.71)

Atunci, funcţia Y : [t0 , +∞) → (0, +∞) cu formula Y (t) = [y1 (t)]2 + [y2 (t)]2
verifică ecuaţia diferenţială neliniară

1
(r(t)Y
)
+ q(t)Y = , t ≥ t0 . (3.72)
r(t)Y 3

În plus, orice soluţie y(t) a ecuaţiei (3.70) admite reprezentarea

 t 
ds
y(t) = AY (t) sin +α , A, α ∈ R, (3.73)
t0 r(s)[Y (s)]2

ı̂n [t0 , +∞).

84 Analiză riccatiană I

Într-adevăr, putem scrie că

1
Y
(t) = [y1 (t)y1
(t) + y2 (t)y2
(t)],
Y (t)
respectiv

y1 (t) y2 (t)
[r(t)Y
(t)]
= [r(t)y1
(t)]
+ [r(t)y2
(t)]

Y (t) Y (t)

   
y1 (t)
y2 (t)
q(t)
+r(t) y1
(t) + y2
(t) =− {[y1 (t)]2 + [y2 (t)]2 }
Y (t) Y (t) Y (t)
r(t)
+ {{[y1
(t)]2 + [y2
(t)]2 }[Y (t)]2 − [y1 (t)y1
(t) + y2 (t)y2
(t)]2 }
[Y (t)]3
r(t)
= −q(t)Y (t) + [y
(t)y2 (t) − y1 (t)y2
(t)]2 ,
[Y (t)]3 1

ceea ce ne conduce la (3.72). Partea a doua a Afirmaţiei se probează analog.

Afirmaţie Ecuaţia (3.47) este oscilatorie dacă şi numai dacă

 +∞
dt
= +∞, (3.74)
t0 [Y (t)]2

unde y1 (t), y2 (t) sunt două soluţii ale ecuaţiei (3.70) pentru r(t) ≡ 1 care satisfac
(3.71). În plus, cf. [48, Eq. (7)], [43, p. 951], există C1,2 > 0 cu proprietatea că

 t 
2
[Y (t)] ≤ C1 exp C2 t − 2 (t − s)q(s)ds , t ≥ t0 . (3.75)
t0

Prima parte a Afirmaţiei rezultă din reprezentarea Bohl (3.73). Vezi şi analiza
din [21, p. 483]. Pentru partea a doua, introducem derivatele logaritmice zi (t) =
yi
(t)
yi (t) . Integrarea ecuaţiei lui Riccati ataşată ecuaţiei (3.47) ne conduce la
 t  t  t
zi (t) = zi (t0 ) − [zi (s)]2 ds − q(s)ds ≤ |zi (t0 )| − q(s)ds, t ≥ t0 .
t0 t0 t0

Apoi,
  t 
d  
[yi (t)]2 = 2[yi (t)]2 zi (t) ≤ [yi (t)]2 2(|zi (t0 )| − 2 q(s)ds
dt t0
  t 
2
≤ [yi (t)] 2(|z1 (t0 )| + |z2 (t0 )|) − 2 q(s)ds , i = 1, 2,
t0
Analiză riccatiană I 85

de unde, sumând după i şi apoi integrând, ajungem la (3.75) cu C1 = [Y (t0 )]2 şi
C2 = 2(|z1 (t0 )| + |z2 (t0 )|). Afirmaţia este probată.
Fie c > 0 şi T ≥ t0 . Introducem funcţia Q : [t0 , +∞) → R cu ajutorul formulei

1 t
Q(t) = (t − s)q(s)ds, t ≥ t0 ,
t t0

şi mulţimea (deschisă) E(c, T ) = {t ∈ (T, +∞) : Q(t) > c}.

Atunci, pentru orice c > C2 , estimarea (3.75) ne conduce la (vezi [43, (*)])
 +∞  +∞
dt 1
≥ exp([2Q(t) − C2 ]t)dt
t0 [Y (t)]2 C1 T
1
≥ exp(cT ) · meas (E(c, T )). (3.76)
C1
Conform (3.66) cu a = +∞, există şirul de numere (tn )n≥1 din [t0 , +∞),
crescător şi divergent, astfel ı̂ncât Q(tn ) ≥ n + 1 pentru orice n ≥ 1. De asemeni,
introducem şirul (tn )n≥1 pe baza formulei

tn − tn = exp(−Ctn ),


unde C satisface ipoteza (3.69). Cum lim tn
= +∞, avem şi lim tn = +∞,
n
→+∞ n
→+∞


respectiv lim (tn − tn
) = 0.
n
→+∞
Fie t ∈ [tn , tn ]. Integrând inegalitatea (3.69), obţinem
 t
tQ(t) − tn Q(tn ) > − exp(Cs)ds > −(tn − tn ) exp(Ctn ) = −1,
tn

de unde


tn 1
Q(t) > n Q(tn ) − 1 ≥ (n + 1) 1 − n −1
t t exp(Ctn )
n
> > C2 pentru orice n ≥ N suficient de mare. (3.77)
2
 
Cum (3.77) implică faptul că [tn , tn ] ⊂ E n2 , tn − 1 , ajungem la
n   n  n 
exp (tn − 1) · meas E , tn − 1 ≥ exp (tn − 1) · (tn − tn )
2  2   2 
n n
= exp (tn − 1) − Ct > exp
n
− C (tn − 1) − 2C , n ≥ N.
2 2
În sfârşit, luând c = n
2, respectiv T = tn − 1 ı̂n (3.76), stabilim că are loc
estimarea (3.74).

86 Analiză riccatiană I

Transformarea Bohl (3.73) poate fi ilustrată folosind mişcarea unei particule

ı̂ntr-un câmp gravitaţional central cu legea de atracţie de tip ”puterea ı̂ntâi”, cf.
[42, p. 10]. Vezi şi prezentarea din [33, p. 136]. Mai precis, să considerăm că
un punct material P se mişcă ı̂n planul (x, y) sub acţiunea forţei f (Y ) ≡ µY .
Atunci, ecuaţia (3.70) (pentru r(t) ≡ 1, q(t) ≡ µ) reprezintă expresia matematică
a legii lui I. Newton, verificată de coordonatele x(t), y(t) ale particulei P , ı̂n timp
ce (3.72) este ecuaţia lui J. Binet [42, Eq. (6.4)]. Cea de-a doua lege a lui J.
2
Kepler [42, p. 3], adică [Y (t)] θ̇(t) ≡ constant, unde Y (t) = [x(t)]2 + [y(t)]2 ,
"t
devine (3.71) şi arată că mărimea t0 [Y ds (s)]2
din (3.73) este de fapt θ(t) − θ(t0 ),
adică unghiul făcut de vectorul de poziţie al particulei ı̂n mişcare cu o dreaptă
fixă din plan. Transformarea Bohl reprezintă trecerea de la coordonatele carteziene
(x, y) ale particulei P la coordonatele polare (Y, θ), şi anume x(t) = Y (t) cos θ(t),
y(t) = Y (t) sin θ(t). Mişcarea ı̂n cauză are loc pe o elipsă centrată ı̂n sursa atracţiei
gravitaţionale, cf. [42, Exercise 6.2].
Există o vastă literatură dedicată slăbirii condiţiilor (2.19), (3.67), (3.68) şi
transpunerii acestui tip de rezultate ı̂n cazul neliniar, cf. prezentărilor din [46, 26,
38, 51].
În particular, fie ecuaţia diferenţială ordinară neliniară
x

+ q(t)f (x) = 0, t ≥ t0 ≥ 1, (3.78)
unde neliniaritatea f : R → R, de clasă C 1 , ı̂ndeplineşte condiţiile
xf (x) > 0 pentru orice x = 0 şi f
(x) ≥ k > 0. (3.79)
Teorema 39 (M.K. Kwong, J.S.W. Wong, 1983, cf. [26, Corollary 1]) Să pre-
supunem că au loc (3.66), unde a = +∞, şi (3.69). Atunci, ecuaţia (3.78) este
oscilatorie.
Un alt rezultat arată că condiţia lui Putnam (3.69) poate fi slăbită ı̂n cazul
neliniar.
Teorema 40 (H. Onose, 1975, cf. [36, Theorem 3]) Să presupunem că are loc
(3.66), unde a = +∞, şi, ı̂n afară de (3.79), neliniaritatea f (x) este supusă
restricţiei
 −ε  +∞
dx dx
−∞ < , < +∞ (3.80)
−∞ f (x) ε f (x)
pentru un anumit ε > 0.
Atunci, dacă ı̂i impunem coeficientului funcţional q(t) să verifice condiţia
 t
lim inf q(s)ds ≥ −λ, λ ∈ (0, +∞),
t→+∞ t0

ecuaţia (3.78) devine oscilatorie.

Analiză riccatiană I 87

Următorul rezultat liniarizează ecuaţia diferenţială (3.78) cu ajutorul ecuaţiei

x

+ λq(t)x = 0, t ≥ t0 , λ ∈ R, (3.81)

pentru a-i stabili caracterul oscilatoriu. Asemenea investigaţii originează de la

contribuţia lui W.R. Utz [45], cf. [26, p. 706]. Vezi si
¸ articolul [2].

Teorema 41 (L.H. Erbe, 1970, cf. [13, Theorem 4]) Fie neliniaritatea f (x) care
verifică, ı̂n locul condiţiei (3.79), restricţia

f (x)
f
(x) ≥ >0 pentru orice x = 0. (3.82)
x
Mai departe, să presupunem că

(i) pentru orice T ≥ t0 există T1 ≥ T cu proprietatea că

 t
q(s)ds > 0 pentru orice t > T1 ; (3.83)
T1

(ii) pentru orice T ≥ t0 există T2 ≥ T cu proprietatea că

 t
q(s)ds > 0 pentru orice t > T2 . (3.84)
T

Atunci, dacă ecuaţia (3.81) este oscilatorie pentru orice λ > 0, ecuaţia (3.78)
devine oscilatorie.

Un exemplu [13, p. 814] este dat de coeficientul funcţional q(t) oscilatoriu cu

formula
ρ µ 2π
q(t) = 2
+ sin νt, t ≥ t0 = ,
t t ν

unde ρ, µ, ν > 0 şi ρ > 2 µν . Într-adevăr, putem scrie că

 t     
1 1 µ 1 cos νt µ t cos νs
q(s)ds = ρ 2π − + − − ds
2π
n ν n t ν 2π ν n t ν 2π n s2
ν ν
     t
1 1 µ 1 1 µ ds
≥ ρ 2π − + 2π − t − 2
ν n t ν ν n ν 2π
n s
ν
   
1 1 2π νT
= ρ 2π − > 0, t > T1 = n, n = + 1.
ν n
t ν 2π
88 Analiză riccatiană I
 
Mai mult, luând ε ∈ 2 µν , ρ , avem


 
t
1 1 µ | cos νT | | cos νt| µ t | cos νs|
q(s)ds ≥ ρ − − + − ds
T T t ν T t ν T s2




1 1 µ 1 1 µ 1 1
≥ ρ − − + − −
T t ν T t ν T t
 
µ 1 ρ  
µ 1
≥ ρ−2 − ≥ ε−2 >0
ν T t ν T
" +∞
pentru orice t ≥ T2 = 1−T ε . De asemeni, observăm că t0 q(s)ds < +∞, deci nu
ρ
putem aplica criteriul de oscilaţie al lui P. Waltman (Teorema 73).

Demonstraţia Teoremei 41. Fie x(t) o (prezumtivă) soluţie pozitivă a

ecuaţiei (3.78).

Afirmaţie Avem x
(t) > 0 pentru orice t ≥ t0 suficient de mare.

Într-adevăr, ı̂n caz contrar, apar două situaţii: (a) există t1 ≥ t0 astfel ı̂ncât
x
(t) < 0 ı̂n [t1 , +∞); (b) funcţia x
este oscilatorie.
În cazul (a), ţinând seama de (3.83), putem scrie că (T1 ≥ T ≥ t1 )
 t



x (t) − x (T1 ) = − q(s)f (x(s))ds
T1
 t  t
 s 



= −f (x(t)) q(s)ds + f (x(s))x (s) q(τ )dτ ds ≤ 0,
T1 T1 T1

respectiv

x
(t) ≤ x
(T1 ) < 0 pentru orice t ≥ T1 ,

fapt care ne conduce la
lim x(t
) = −∞, o contradicţie.

t →+∞
În cazul (b), introducem şirul (tn )n≥2 , crescător şi divergent, de zerouri din
[t0 , +∞) ale funcţiei x
şi mărimea v(t) cu formula

x
(t)
v(t) = − , t ≥ t0 .
f (x(t))

Atunci,
 2
x
(t)
v
(t) = q(t) + ≥ q(t),
f (x(t))
Analiză riccatiană I 89

de unde, prin integrare, obţinem

 tn+k  tn+k


0= v (s)ds ≥ q(s)ds (3.85)
tn tn

pentru orice numere naturale n ≥ 2 şi k ≥ 1. Cum lim tn+k = +∞, relaţia
k→+∞
(3.85) contrazice (luând T = tn ) ipoteza (3.84).
În mod similar, stabilim că orice (prezumtivă) soluţie eventual negativă are
derivata de ordinul ı̂ntâi eventual negativă.

Afirmaţie Revenind la soluţia neoscilatorie (pozitivă) x(t), are loc relaţia

f (x(t))
lim = 0. (3.86)
t→+∞ x(t)

Mai ı̂ntâi, pe baza (3.82), să observăm că

   
d f (x) 1
f (x)
= f (x) − ≥ 0, x > 0.
dx x x x

Astfel, deoarece lim x(t) ∈ (0, +∞] (vezi monotonia funcţiei x(t)!), obţinem că
t→+∞
lim f (x(t)) ∈ [0, +∞]. Presupunând că această limită nu este 0, există λ > 0 şi
t→+∞ x(t)
T ≥ t0 pentru care

f (x(t))
x
(t) > 0, ≥ λ, t ≥ T.
x(t)

Fie y(t) soluţia ecuaţiei (3.81) cu proprietatea că y(T ) = 0 şi y
(T ) = 1.

Notăm cu T1 primul zero din (T, +∞) al funcţiei y
(t). Existenţa sa este asigurată
de oscilaţia soluţiei y(t). În particular, y(t) este crescătoare şi pozitivă ı̂n (T, T1 ].
Putem scrie că
 T1  
f (x(t))
− λ · [y
(t)]2 dt ≥ 0,
T x(t)

de unde, integrând prin părţi, ajungem la

 T1    T1
 
f (x(t))
2 d
f (x(t))
− λ · [y (t)] dt = − y(t) y (t) − λ dt
T x(t) T dt x(t)
 T1    T1  
2 f (x(t))
d f (x) 
=λ q(t)[y(t)] − λ dt − y(t)y (t)
T x(t) T dx x x=x(t)
90 Analiză riccatiană I
 T1  

2 f (x(t))
×x (t)dt ≤ λ q(t)[y(t)] − λ dt
T x(t)
 T1
y(t)
=λ [y(t)q(t)f (x(t)) − λq(t)y(t)x(t)]dt
T x(t)
 T1  T1
y(t)



y(t)

=λ [−y(t)x (t) + y (t)x(t)]dt = λ [y (t)x(t) − y(t)x
(t)]
dt
T x(t) T x(t)
 T1 

x
(T1 ) 2 y (t)x(t) − y(t)x
(t) 2 x
(T1 )
= −λ [y(T1 )] − λ dt ≤ −λ [y(T1 )]2
x(T1 ) T x(t) x(T1 )
< 0,

o contradiţie. Afirmaţia este probată.

În sfârşit, cum
   
d f (x(t)) x
(t)
f (x(t))
= f (x(t)) − ≥ 0, t ≥ T,
dt x(t) x(t) x(t)

deducem că f (x(t))

x(t) ≥ f (x(T
x(T )
))
> 0 ı̂n [T, +∞). Această concluzie este aflată ı̂n
conflict cu (3.86).

O analiză a ipotezelor (3.83), (3.84) este realizată ı̂n [27].

Lema 15 ([27, "Theorem 5]) Ipotezele (3.83),

" +∞ (3.84) sunt echivalente
" +∞ cu următoarea
+∞
alternativă: fie t0 q(t)dt = +∞, fie t0 q(s)ds ∈ R şi t q(s)ds > 0 pentru
orice t ≥ t0 .

Demonstraţie. Introducem mărimea

 t
Q(t) = q(s)ds, t ≥ T ≥ t0 .
T

Necesitatea. Presupunem că, prin absurd, lim inf Q(t) = −∞, ceea ce implică
t→+∞
existenţa unui şir de numere (tn )n≥1 din [T, +∞), crescător şi divergent, cu pro-
prietatea că Q(tn ) ≤ −n pentru orice n ≥ 1.
Notăm cu N0 ≥ 1 cel mai mic număr natural pentru care tn > T1 când n ≥ N0
(vezi ipoteza (i) a Teoremei 41).
Putem scrie că
 tn
0< q(s)ds = Q(tn ) − Q(T1 ) ≤ −n − Q(T1 ) → −∞ când n → +∞,
T1

o contradicţie.
Analiză riccatiană I 91

Dacă lim inf Q(t) = +∞, obţinem prima parte a alternativei. De aceea, să
t→+∞
presupunem că, prin absurd, −∞ < α = lim inf Q(t) < β = lim sup Q(t) ≤ +∞.
t→+∞ t→+∞
Ne vom referi numai la cazul β < +∞. Există şirurile de numere (tn )n≥1 ,
(tn )n≥1 din [T, +∞), crescătoare şi divergente, astfel ı̂ncât lim Q(tn ) = α,
n→+∞
lim Q(tn ) = β şi
n→+∞

Q(tn ) ∈ [α − ε, α + ε],Q(tn ) ∈ [β − ε, β + ε]
 
pentru orice n ≥ N1 ≥ 1 suficient de mare, unde ε ∈ 0, β−α 4 este fixat.
Ţinând seama de ipoteza (ii) a Teoremei 41, putem scrie că
 tn
β−α
0< q(s)ds = Q(tn ) − Q(tm ) ≤ α − β + 2ε < − <0
tm 2
când tm = T , tn > T2 şi m, n ≥ N1 , o contradicţie.
Aşadar, există lim Q(t) = L ∈ (−∞, +∞]. Mai mult, deducem că
t→+∞
 t
 2T2  t   2T2
q(s)ds = + q(s)ds > q(s)ds > 0
T T 2T2 T

pentru orice t ≥ T2∗ , unde T2∗ este acel ”T2 ” dat de ipoteza (ii) pentru T = 2T2 .
" 2T
În concluzie, L ≥ T 2 q(s)ds > 0.
" t
" +∞
Suficienţa. Fie T ≥ t0 . Cum
lim T q(s)ds = T q(s)ds > 0, există T2 ≥ T
t →+∞
"t "
1 +∞
astfel ı̂ncât T q(s)ds ≥ 2 T q(s)ds > 0 pentru orice t ≥ T2 . Am stabilit partea
(ii).
" t există T ≥ t0 cu proprietatea că pentru
La (i), să presupunem că, prin absurd,
orice T1 ≥ T există t > T1 astfel ı̂ncât T1 q(s)ds ≤ 0.
" t1
Atunci, fixând T1 = T , există t1 > T pentru care T q(s)ds ≤ 0.
"t " +∞
Mulţimea S = {t > T : T q(s)ds ≤ 0} este nevidă. Cum T q(s)ds > 0,
" T
există T  = sup S < +∞. Evident, T q(s)ds ≤ 0. Acum, luând  T1 = T  , există
" t2 " t2 " T " t2
t2 > T  cu T  q(s)ds ≤ 0, de unde T q(s)ds = T + T  q(s)ds ≤ 0, adică
t2 ∈ S. Am ajuns la o contradicţie.

Un exemplu interesant de funcţie f supusă restricţiei (3.82) este dat de f (x) =
x ln(1 + |x|) pentru orice x ∈ R. În particular,
 +∞  −1
dx dx
=− = +∞.
1 f (x) −∞ (x)
f
Concluziile Lemei 15 sunt completate de contribuţia lui G.J. Butler [7] din
1975.
92 Analiză riccatiană I

Teorema 42 (cf. [7, 27]) Să presupunem că neliniaritatea f (x) a ecuaţiei (3.78)
verifică ipoteza (3.79) şi
 +∞  −1
dx dx
< +∞, > −∞.
1 f (x) −∞ f (x)
" +∞
(i) Dacă t q(s)ds ≥ 0 pentru orice t ≥ t0 , atunci
 +∞
 +∞   +∞
2
Q(t) + [Q(u)] du dt = +∞, unde Q(t) = q(s)ds,
t0 t t

este o condiţie necesară şi sufientă pentru oscilaţia ecuaţiei (3.78).

(ii) Indiferent de semnul funcţiei Q(t), relaţia
 +∞
 +∞ 
2
|Q(t)| + [Q(u)] du dt = +∞
t0 t

este o condiţie necesară pentru oscilaţia ecuaţiei (3.78).

3.5 O teoremă de tip Kamenev a lui C.G.

Philos
În 1978, I.V. Kamenev [23] ı̂nlocuieşte condiţia (3.66) cu restricţia
 t
1
lim sup n (t − s)n q(s)ds = +∞, n ∈ N \ {0, 1}. (3.87)
t→+∞ t t0

Calculul din [51, pp. 418–419] arată că numărul natural n poate fi ı̂nlocuit cu orice
număr real α > 1.
Pentru ecuaţia (3.70), condiţia lui Kamenev (3.87) devine
 t
1
lim sup n
[R(t) − R(s)]n q(s)ds = +∞, n ≥ 2,
t→+∞ [R(t)] t0

" t ds
unde R(t) = t0 r(s) ı̂n [t0 , +∞), cf. [40, Theorem 1]. O condiţie similară funcţionează
pentru ecuaţiile diferenţiale retardate, vezi [40, Theorem 4].
Vom stabili oscilaţia ecuaţiei diferenţiale liniare (3.47) atunci când coeficientul
funcţional q(t) ı̂ndeplineşte o variantă ponderată a condiţiei (3.87).
Analiză riccatiană I 93

Teorema 43 (C.G. Philos, 1983, cf. [39, Theorem]) Fie α > 1 fixat. Presupunem
că există funcţia ρ : [t0 , +∞) → (0, +∞) de clasă C 1 astfel ı̂ncât

1 T
(T − t)α−2
lim sup α [αρ(t) − (T − t)ρ
(t)]2 dt < +∞.
T →+∞ T t0 ρ(t)

Atunci, dacă coeficientul funcţional q(t) ı̂ndeplineşte condiţia

 T
1
lim sup α (T − t)α ρ(t)q(t)dt = +∞,
T →+∞ T t0

ecuaţia (3.47) este oscilatorie.

Demonstraţie. Fie x(t) o (eventuală) soluţie pozitivă a ecuaţiei (3.47).

(t)
Derivata sa logaritmică, w(t) = xx(t) , verifică ecuaţia lui Riccati

q(t) = −w
(t) − [w(t)]2 , t ≥ t0 . (3.88)

Înmulţind relaţia (3.88) ı̂n ambii membri cu (T − t)α ρ(t) şi integrând prin părţi
rezultatul, obţinem
 T  T  T


(T − t) ρ(t)q(t)dt = −
α
(T − t) ρ(t)w (t)dt −
α
(T − t)α ρ(t)[w(t)]2 dt
t0 t0 t0
 T  T
= (T − t0 )α ρ(t0 )w(t0 ) + (T − t)α w(t)ρ
(t)dt − α (T − t)α−1 w(t)ρ(t)dt
t0 t0
 T
− (T − t)α ρ(t)[w(t)]2 dt.
t0

Formăm pătratul unui binom pentru a construi un majorant al cantităţii

 T
1
(T − t)α ρ(t)q(t)dt
T α t0

care să nu conţină funcţia w(t). Mai precis,

 T  T


(T − t) w(t)ρ (t)dt − α
α
(T − t)α−1 w(t)ρ(t)dt
t0 t0
 T
− (T − t)α ρ(t)[w(t)]2 dt
t0
 T  T
=− (T − t)α−1 w(t)[αρ(t) − (T − t)ρ
(t)]dt − (T − t)α ρ(t)[w(t)]2 dt
t0 t0
94 Analiză riccatiană I

  
T α−2 αρ(t) − (T − t)ρ
(t)  α

=− 2 (T − t) 2 · (T − t) 2 ρ(t)w(t) dt
t0 2 ρ(t)
 T
− (T − t)α ρ(t)[w(t)]2 dt
t0
  2
αρ(t) − (T − t)ρ
(t) α
T α−2
=− (T − t) 2 + (T − t) 2 ρ(t)w(t) dt
t0 2 ρ(t)
 T

2
α−2 αρ(t) − (T − t)ρ (t)
+ (T − t) 2 dt, T ≥ t0 .
t0 2 ρ(t)

Am ajuns la
 T
(T − t)α ρ(t)q(t)dt ≤ (T − t0 )α ρ(t0 )|w(t0 )|
t0
  2
T α−2 αρ(t) − (T − t)ρ
(t)
+ (T − t) 2 dt,
t0 2 ρ(t)

de unde
 T
1
(T − t)α ρ(t)q(t)dt ≤ ρ(t0 )|w(t0 )|
T α t0
 T
1 (T − t)α−2
+ [αρ(t) − (T − t)ρ
(t)]2 dt,
4T α t0 ρ(t)

fapt care ne conduce la o contradicţie.

Rezultate de oscilaţie ı̂n ipoteza (3.87) pentru clase de ecuaţii diferenţiale
neliniare au fost date de J.S.W. Wong [52] ı̂n 1993, respectiv M. Naito [34] ı̂n
1994.

3.6 Medii ponderate generale. Criteriile de

oscilaţie ale lui W.J. Coles. Teoremele
lui J.S.W. Wong
Plecăm de la un exemplu [9, p. 758]. Astfel, dacă ecuaţia diferenţială liniară
(3.47) are coeficientul funcţional q(t) = t2 sin t pentru orice t ≥ t0 = 1, atunci
 
1 T s
lim inf q(τ )dτ ds = lim inf [−T sin T + O(1)] = −∞.
T →+∞ T t0 t0 T →+∞
Analiză riccatiană I 95

Nu putem, aşadar, folosi Teorema 35 pentru a decide oscilaţia/neoscilaţia ecuaţiei

(3.47). În schimb, există numărul natural N ≥ 1 pentru care
 s
s2 0  3π

q(τ )dτ > , s ∈ U = 2nπ + , (2n + 1)π ,
t0 2 4
n≥N

ceea ce implică o generalizare a condiţiei de oscilaţie (2.19), şi anume


 s 
1
lim q(τ )dτ dL1 (s) = +∞, (3.89)
T →+∞ meas (S(T )) S(T ) t0

unde S(T ) = U ∩ [t0 , T ].

În 1968, W.J. Coles [9, Corollary 1] stabileşte oscilaţia ecuaţiei (3.47) pe baza
condiţiei (3.89). Pentru a prezenta rezultatele sale, introducem funcţia–pondere
continuă f : [t0 , +∞) → [0, 1] cu proprietatea că
0  π π
f (t) = 1, t ∈ U, şi f (t) = 0, t ∈ V = 2nπ + , 2nπ + .
4 2
n≥N

Construcţia funcţiei f se bazează pe lema lui Urâson [25, p. 115].

Mai departe, fie a ∈ U şi η ∈ [0, 1). Luând t ≥ a, putem scrie că
" η
 t s  t "t
t0 f (τ )dτ f (s) f (s)ds
f (s) " s 2
ds ≥ " 1−η ds ≥ " a 1−η
a t0 [f (τ )] dτ a s
f (τ )dτ
t
f (τ )dτ
t0 t0
 t
F (t) − c
= , F (t) = f (s)ds, c = F (a).
[F (t)]1−η t0

Cum
lim F (t
) = +∞, coeficientul funcţional q(t) verifică următoarea condiţie
t →+∞
a lui W.J. Coles, cf. [9, Eq. (6)], şi anume
"T "s
t0 f (s) t0 q(τ )dτ ds
lim "T = +∞, (3.90)
T →+∞ f (s)ds
t0

unde funcţia continuă f : [t0 , +∞) → [0, +∞) satisface restricţia

" η
 +∞ t
f (τ )dτ
t0
f (t) " t dt = +∞. (3.91)
2
t0 [f (τ )] dτ

Remarcăm faptul că exemplul anterior poate fi tratat şi cu ajutorul Teoremei
38. Pentru relaţia dintre criteriul lui Putnam şi diversele teoreme de tip Coles-
Willett, vezi [46, pp. 610–611].
96 Analiză riccatiană I

Teorema 44 ([9, Theorem 1]) Să presupunem că au loc relaţiile (3.90), (3.91).
Atunci, ecuaţia (3.47) este oscilatorie.
" +∞
Demonstraţie. Observăm că ipoteza (3.91) implică t0 f (s)ds = +∞. Deci
există a ≥ t0 pentru care
 T
f (s)ds > 0, T ≥ a.
t0

Introducând derivata logaritmică y(t) a (prezumtivei) soluţii pozitive x(t),

ecuaţia lui Riccati ne conduce, via integrare, la
 T  T  s  T  s
[y(s) − y(t0 )]f (s)ds + f (s) [y(τ )]2 dτ ds + f (s) q(τ )dτ ds = 0,
t0 t0 t0 t0 t0

respectiv la (vezi ipoteza (3.90))

 T  T  s
y(s)f (s)ds + f (s) [y(τ )]2 dτ ds (3.92)
t0 t0 t0
 "T "s  
f (s) q(τ )dτ ds T
t0 t0
= y(t0 ) − "T · f (s)ds → −∞ când T → +∞.
t0 f (s)ds t0

Fixăm t1 ≥ a astfel ı̂ncât suma din (3.92) să fie negativă pentru orice T ≥ t1 .
Acest fapt implică

 T  s 2   T 2
2 2
[R(T )] = f (s) [y(τ )] dτ ds ≤ − y(s)f (s)ds
t0 t0 t0
 T  T
2
≤ [y(s)] ds · [f (s)]2 ds, T ∈ [t1 , +∞). (3.93)
t0 t0

Mai departe, pentru t2 ≥ t1 fixat şi T ≥ t2 , avem

 T  t2 η
f (T ) 2
"T f (s)ds · [y(s)] ds
2
t0 [f (s)] ds t2 t0

 T  s η
f (T ) 2 f (T )
≤ "T f (s) [y(τ )] dτ ds ≤ "T [R(T )]η
t0 [f (s)]2 ds t2 t0 2
t0 [f (s)] ds
R
(T )
= "T "T [R(T )]η ,
2 2
t0 [f (s)] ds · t0 [y(s)] ds
Analiză riccatiană I 97

respectiv, pe baza estimării (3.93),

 T  t2 η
f (T ) 2 R
(T )
"T f (s)ds · [y(s)] ds ≤ 2−η . (3.94)
[f (s)] 2 ds t t [R(T )]
t0 2 0

Integrând inegalitatea (3.94), deducem că

" η
 T s
f (τ )dτ
 t2 −η  1−η
t2 2 1 1
f (s) " s ds ≤ [y(s)] ds · < +∞,
t2
2
t0 [f (τ )] dτ t0 1 − η R(t2 )

unde T ≥ t2 , respectiv
" η  " η
 s  s
t0 f (τ )dτ 2 t2 f (τ )dτ
T T
f (s) " s 2
ds ≤ f (s) " s 2
ds
nt2 t0 [f (τ )] dτ nt2 t0 [f (τ )] dτ
" η
 T s
f (τ )dτ
t2
≤ 2η f (s) " s 2
ds
t2 t0 [f (τ )] dτ
"t " nt
pentru n ≥ 1 suficient de mare ca t02 f (τ )dτ < t2 2 f (τ )dτ . Concluzia se află ı̂n
conflict cu (3.91).

Teorema 45 ([9, Theorem 2]) Să presupunem că limita din (3.50) sau nu există
sau nu este finită. De asemeni, să considerăm că, ı̂n locul condiţiei lui W.J. Coles
(3.90), avem
"T "s
t0 f (s) t0 q(τ )dτ ds
lim inf "T > −∞,
T →+∞ f (s)ds
t0

unde funcţia f verifică restricţia (3.91).

Atunci, ecuaţia (3.47) devine oscilatorie.

Demonstraţie. Reluând calculul din demonstraţia Teoremei 44, ajungem la

(vezi (3.92)!)
 T  T  s  T
2
y(s)f (s)ds + f (s) [y(τ )] dτ ds ≤ K · f (s)ds, T ≥ a,
t0 t0 t0 t0

pentru un anumit K ∈ (0, +∞). " +∞

Deoarece nu are loc condiţia (3.50), Teorema 34 implică t0 [y(s)]2 ds = +∞.
Astfel, conform regulii lui L’Hôpital, avem
"T "s 2  +∞
t0 f (s) t0 [y(τ )] dτ ds
lim "T = [y(τ )]2 dτ = +∞,
T →+∞
t0 f (s)ds t0
98 Analiză riccatiană I

de unde
 T   s
1 T
y(s)f (s)ds + f (s) [y(τ )]2 dτ ds
t0 2 t0 t0
 "T "s  
2 T
1 t0 f (s) t0 [y(τ )] dτ ds
≤ K− · "T · f (s)ds → −∞
2
t0 f (s)ds t0

când T → +∞.

Generalizări ale Teoremelor 44, 45 se găsesc ı̂n [10, 28].
În 1977, P. Hartman [22] extinde aceste rezultate introducând nuclee generale
ı̂n media coeficientului funcţional q(t), cf. [51, p. 421]. Mai precis, considerăm că
funcţia continuă K : D = {(t, s) : t ∈ [t0 , +∞), s ∈ [t0 , t]} → [0, +∞) ı̂ndeplineşte
(selectiv) următoarele condiţii:
(a) pentru orice funcţie continuă f : [t0 , +∞) → R cu
lim f (t
) = 0,
t →+∞
 t
lim K(t, s)f (s)ds = 0; (3.95)
t→+∞ t
0

(b) pentru orice funcţie continuă f : [t0 , +∞) → R cu
lim f (t
) = +∞,
t →+∞
 t
lim K(t, s)f (s)ds = +∞; (3.96)
t→+∞ t
0
2
(c) pentru orice funcţie continuă f : [t0 , +∞) → R cu f ∈ L σ ((t0 , +∞), R),
 t
lim K(t, s)f (s)ds = 0, (3.97)
t→+∞ t
0

unde σ ∈ [1, 2] este fixat;

(d) există funcţiile continue k, m : [t0 , +∞) → [0, +∞) şi κ, K0 : D → (0, +∞)
astfel ı̂ncât

 t 
2 [K(t, u)]2−α
κ(t, s) ≥ [k(t)] m(t) du [K(t, s)]α K0 (t, s) (3.98)
t0 K0 (t, u)
pentru un anumit α ∈ [0, 2] şi
  t 
∂
κ(t, s) = k(t) K(t, u)du ,
∂t s

unde t ≥ s ≥ t0 . În plus,

 +∞


lim sup k(t ) m(s)ds > 0. (3.99)
t
→+∞ t

O variantă a Teoremei 34 este dată de rezultatul care urmează.

Analiză riccatiană I 99

Teorema 46 ([22, Theorem]) Presupunem că ecuaţia (3.47) este neoscilatorie.

(i) Dacă nucleul K(t, s) ı̂ndeplineşte condiţiile (a), (c) şi are loc (3.51), atunci
există Mq ∈ R astfel ı̂ncât, pentru orice η ∈ [1, σ], să avem
 t   s η
 
lim K(t, s) Mq − q(τ )dτ  ds = 0. (3.100)
t→+∞ t t0
0

În particular,
 t  s
lim inf K(t, s) q(τ )dτ ds > −∞. (3.101)
t→+∞ t0 t0

(ii) Dacă nucleul K(t, s) ı̂ndeplineşte condiţiile (a), (b), (d) şi are loc (3.101),
atunci toate soluţiile ecuaţiei (3.47) satisfac (3.51).

Demonstraţie. Partea (i). Observăm că, fiind date numerele reale v, w, are
loc inegalitatea

|v + w|σ ≤ (2 max{|v|, |w|})σ ≤ 2σ (|v|σ + |w|σ )

Atunci, pe baza (3.54), deducem că

  t σ

 σ 
  +∞
C − q(s)ds  ≤ 2σ |y(t)|σ + [y(s)]2 ds = 2σ [f1 (t) + f2 (t)]
 
t0 t

ı̂n [t0 , +∞).

2
Mai departe, ţinând cont de faptul că f1 ∈ L σ ((t0 , +∞), R) şi f2 (t
) = o(1)
când t
→ +∞, avem
 t   s σ
 

K(t, s) C − q(τ )dτ  ds = o(1) când t → +∞. (3.102)
t0 t0

Fie acum η ∈ [1, σ). Inegalitatea lui Hölder ne conduce la (p = ση , q = σ

σ−η )
   s η
t  

K(t, s) C − q(τ )dτ  ds
t0 t0
 t   s σ  η
  σ σ−η
= 
K(t, s) C − q(τ )dτ  [K(t, s)] σ ds
t0 t0

   σ  η  t  σ−η
t  s  σ σ
≤ 
K(t, s) C − 
q(τ )dτ  ds K(t, s)ds , (3.103)
t0 t0 t0

unde t ≥ t0 .
100 Analiză riccatiană I
"t
Afirmaţie Mărimea t0 K(t, s)ds este mărginită ı̂n [t0 , +∞).

Într-adevăr, să presupunem că, prin absurd, există şirul de numere (tn )n≥1 ı̂n
[t0 , +∞), crescător şi divergent, cu proprietatea că
 tn
K(tn , s)ds = n
t0

pentru orice n ≥ N suficient de mare. Funţia f : [t0 , +∞) → (0, +∞) cu formulele
f (t) ≡ N1 ı̂n [t0 , tN ] şi

1 1 tn − t
f (t) = + · , t ∈ [tn , tn+1 ], n ≥ N,
n n(n + 1) tn+1 − tn

este continuă şi
lim f (t
) = 0. Însă,

t →+∞

 tn  tn
1
K(tn , s)f (s)ds ≥ K(tn , s)ds = 1
t0 n t0

pentru orice n ≥ N , ceea ce contrazice (3.95). Afirmaţia este probată.

În concluzie, (3.100), unde C = Mq , rezultă din (3.103). La rândul său, pe
baza Afirmaţiei precedente, concluzia (3.101) provine din (3.100) pentru η = 1.
Partea (ii). Presupunem că soluţia x(t) a ecuaţiei (3.47) nu satisface condiţia
(3.51). Egalitatea (3.53) ne conduce la
 t  t  t  s
K(t, s)y(s)ds + S(t) = y(t0 ) K(t, s)ds − K(t, s) q(τ )dτ ds,
t0 t0 t0 t0

unde
 t  s
S(t) = K(t, s) [y(τ )]2 dτ ds → +∞ când t → +∞. (3.104)
t0 t0
"t
Am ţinut cont de ipoteza (b), luând f (t) = t0 [y(s)]2 ds ı̂n [t0 , +∞).
Aşadar,
 t  t
K(t, s)|y(s)|ds ≥ − K(t, s)y(s)ds = (o cantitate ≥ c > −∞) + S(t)
t0 t0
1
≥ S(t) > 0 (3.105)
2
pentru orice t ≥ t1 suficient de mare.
Analiză riccatiană I 101

Două relaţii auxiliare sunt necesare ı̂n acest moment. Prima rezultă din ine-
galitatea Cauchy-Schwarz, şi anume
 t 2  t  t
[K(t, s)]2−α
K(t, s)|y(s)|ds ≤ ds · [K(t, s)]α K0 (t, s)[y(s)]2 ds
t0 t0 K0 (t, s) t0
 t
 t 
2 [K(t, u)]2−α
= [y(s)] du [K(t, s)]α K0 (t, s)ds (3.106)
t0 t0 K0 (t, u)
ı̂n [t0 , +∞). Cea de-a doua, obţinută printr-o integrare prin părţi, este
 t  t
S(t) = [y(s)]2 K(t, u)duds, t ≥ t0 .
t0 s

Astfel, pe baza (3.98), (3.106), (3.105), deducem că

 t   t   t

2 ∂
[k(t)S(t)] = [y(s)] k(t) K(t, u)du ds = κ(t, s)[y(s)]2 ds
t0 ∂t s t0
 t 2
2 m(t)
≥ [k(t)] m(t) · K(t, s)|y(s)|ds ≥ [k(t)S(t)]2 , t ≥ t1 .
t0 4

În sfârşit, prin integrare, ajungem la

 t

4
≥ k(t) m(s)ds, t
≥ t ≥ t1 ,
S(t) t

respectiv la
 +∞
4
≥ k(t) m(s)ds
S(t) t

ı̂n [t1 , +∞), o relaţie aflată ı̂n conflict cu (3.99), (3.104).

Pe baza Teoremei 46 refacem concluziile Teoremei 35.

Teorema 47 Să presupunem că nucleul K(t, s) ı̂ndeplineşte condiţiile (a)–(d).

Atunci, pentru ca ecuaţia (3.47) să fie neoscilatorie este necesar fie ca
 t  s
lim inf K(t, s) q(τ )dτ ds = −∞
t→+∞ t0 t0

fie ca
 t   s 
lim K(t, s) Mq − q(τ )dτ ds = 0
t→+∞ t t0
0

pentru un anumit Mq ∈ R.
102 Analiză riccatiană I

Rezultate de oscilaţie cu medii generale pentru ecuaţia (3.78) au fost obţinute

ı̂n 2003 de J.S.W. Wong [51]. Astfel, să presupunem că neliniaritatea f : R → R,
de clasă C 1 , ı̂ndeplineşte următoarea variantă a condiţiei de semn (3.79)

xf (x) > 0 şi f
(x) > 0 pentru orice x = 0. (3.107)

În plus, are loc (3.80) şi există numărul c(f ) > 1 astfel ı̂ncât
 +∞

dy
f (x) ≥ c(f ) când x > 0 (3.108)
x f (y)

şi
 x

dy
f (x) ≤ −c(f ) când x < 0. (3.109)
−∞ f (y)

Fie h : D = {(t, s) : t ∈ [t0 , +∞), s ∈ [t0 , t]} → [0, +∞) o funcţie continuă, de
clasă C 2 ı̂n raport cu cea de-a doua variabilă, astfel ı̂ncât
∂2h
(a) h(t, t) = 0, ∂h
∂s (t, s) ≤ 0 şi ∂s2
(t, s) ≥ 0 pentru orice t ≥ s ≥ t0 ;

h(t,t0 )
(b) există η > 0 şi C ≥ 1 pentru care h(t,(1+η)t0 ) ≤ C ı̂n [t0 , +∞);

(c) 1
· ∂h
 = o(1) când t
→ +∞;
h(t
,t0 ) ∂s (t , s) s=t0

(d) există c1 ∈ (0, c(f )) pentru care

 2
∂h ∂2h
(t, s) ≤ c1 2 (t, s)h(t, s), t ≥ s ≥ t0 .
∂s ∂s

Teorema 48 ([51, Theorem 3]) Dacă

 t
1
lim sup h(t, s)q(s)ds = +∞, (3.110)
t→+∞ h(t, t0 ) t0

atunci ecuaţia (3.78) este oscilatorie.

(t)

Demonstraţie. Introducem mărimea u(t) = − f x(x(t)) , unde x(t) este prezum-
tiva soluţie pozitivă a ecuaţiei (3.78). Atunci,

u
(t) = q(t) + f
(x(t))[u(t)]2 , t ≥ t0 ,

Analiză riccatiană I 103

de unde, ţinând seama de (a), putem scrie că

 t  t
∂h
−h(t, t0 )u(t0 ) − (t, s)u(s)ds = h(t, s)q(s)ds (3.111)
t0 ∂s t0
 t
+ h(t, s)f
(x(s))[u(s)]2 ds.
t0

Inegalitatea Cauchy-Schwarz, pe baza (d), implică

 1 2
 t 2   t ∂2h 
∂h √ (t, s)
∂s2

(t, s)u(s)ds ≤ c · h(t, s)f (x(s))|u(s)|ds
t0 ∂s  1 t0 f
(x(s)) 
 t ∂ 2 h (t, s)  t
∂s2
≤ c1 ds · h(t, s)f
(x(s))[u(s)]2 ds.
t0 f
(x(s)) t0

Putem scrie, via (3.108), că

 t ∂2h  t 2  
(t, s) +∞
∂s2 1 ∂ h dy

(x(s))
ds ≤ (t, s) ds
t0 f c(f ) t0 ∂s2 x(s) f (y)
   +∞   +∞
1 ∂h  dy ∂h  dy
= (t, s) − (t, s)
c(f ) ∂s s=t x(t) f (y) ∂s s=t0 x(t0 ) f (y)
 t 
∂h
− (t, s)u(s)ds
t0 ∂s
   +∞  t 
1 ∂h  dy ∂h
≤ − (t, s) − (t, s)u(s)ds
c(f ) ∂s s=t0 x(t0 ) f (y) t0 ∂s

pentru orice t ≥ t0 .
Mai departe, pentru t ≥ (1 + η)t0 , deducem că
h(t, t0 ) h(t, t0 )
"t ≤ " (1+η)t
t0 h(t, s)f
(x(s))[u(s)]2 ds t0
0
h(t, s)f
(x(s))[u(s)]2 ds
h(t, t0 )
≤ " (1+η)t0
h(t, (1 + η)t0 ) t0 f
(x(s))[u(s)]2 ds
C
≤ " (1+η)t0 ≤ C1 < +∞.
f
(x(s))[u(s)]2 ds
t0

Folosind notaţia
"t ∂h
t0 ∂s (t, s)u(s)ds
K(t) = − " t , t ≥ (1 + η)t0 ,
t0 h(t, s)f
(x(s))[u(s)]2 ds
104 Analiză riccatiană I

ajungem la
   
c1 +∞
dy 1 ∂h 
[K(t)]2
≤ − (t, s)
c(f ) x(t0 ) f (y) h(t, t0 ) ∂s s=t0
2
h(t, t0 )
× "t + K(t)

2
t0 h(t, s)f (x(s))[u(s)] ds
c1
= K(t) + o(1),
c(f )
respectiv la
c1
|K(t)| ≤ + o(1) când t → +∞.
c(f )
 
Astfel, fiind dat ε ∈ 0, 1 − c(f
c1
) , există tε ≥ (1 + η)t0 pentru care


c1
|K(t)| ∈ 0, +ε , t ≥ tε .
c(f )
Revenind la (3.111), deducem că
h(t, t0 )|u(t0 )| ≥ −h(t, t0 )u(t0 )

 t  t
c1
≥ 1− −ε h(t, s)f
(x(s))[u(s)]2 ds + h(t, s)q(s)ds,
c(f ) t0 t0

respectiv
 t
1
|u(t0 )| ≥ h(t, s)q(s)ds, t ≥ t1 ,
h(t, t0 ) t0

o relaţie aflată ı̂n conflict cu (3.110).

Teorema 49 ([51, Theorem 4]) Să admitem că neliniaritatea f : R → R, de clasă

C 1 , a ecuaţiei diferenţiale (3.78) satisface condiţia de semn (3.107) ı̂mpreună cu
restricţiile
 x
dy
< +∞ când x > 0
0+ f (y)

şi
 0−
dy
> −∞ când x < 0.
x f (y)
Atunci, dacă coeficientul funcţional q : [t0 , +∞) → R verifică ipoteza (3.110)
iar funcţia h : D → [0, +∞) este supusă constrângerilor (a) şi (e), unde
Analiză riccatiană I 105

(e) 1
· ∂h
 = O(1) când t
→ +∞,
h(t
,t0 ) ∂s (t , s) s=t0

ecuaţia (3.78) devine oscilatorie.

Demonstraţie. Presupunând că x(t) este o soluţie pozitivă a ecuaţiei (3.78),

(t)
introducem mărimea v(t) = f x(x(t)) pentru orice t ≥ t0 . Atunci, avem

v
(t) + f
(x(t))[v(t)]2 + q(t) = 0,

de unde, ţinând seama de (3.107), rezultă că

 t  t


h(t, s)v (s)ds + h(t, s)q(s)ds ≤ 0 (3.112)
t0 t0

ı̂n [t0 , +∞).

Integrând prin părţi, ajungem la
 t t 

∂h
h(t, s)v (s)ds = −h(t, t0 )v(t0 ) − (t, s)v(s)ds
t0 t0 ∂s
 t  
x(s)
∂h d dy
= −h(t, t0 )v(t0 ) − (t, s) ds = −h(t, t0 )v(t0 )
t0 ∂s ds 0+ f (y)
  x(t)   x(t0 )
∂h  dy ∂h  dy
− (t, s) + (t, s)
∂s s=t 0+ f (y) ∂s s=t0 0+ f (y)
 t 2  x(s)
∂ h dy
+ 2
(t, s) ds,
t0 ∂s 0+ f (y)

respectiv la
   
1 t
1 ∂h  x(t0 )
dy
h(t, s)v
(s)ds ≥ −|v(t0 )| + (t, s)
h(t, t0 ) t0 h(t, t0 ) ∂s s=t0 0+ f (y)
= O(1) când t → +∞.

Însă relaţiile (3.110), (3.112) implică

 t
1
lim inf h(t, s)v
(s)ds = −∞,
t→+∞ h(t, t0 ) t0

o contradicţie.

106 Analiză riccatiană I

3.7 Condiţia necesară şi suficientă a lui P.

Hartman de existenţă a dezvoltării asimp-
totice Poincaré–Perron
Să revenim la ecuaţia liniară (3.47). Are loc următorul rezultat.
Teorema 50 (Hartman, 1948, cf. [16, (IV)]) Ecuaţia (3.47), unde q(t) = −[1 +
g(t)] pentru orice t ≥ t0 şi funcţia g : R → R este continuă, admite o soluţie x(t)
care satisface dezvoltarea asimptotică Poincaré–Perron


x
(t) x
(t)
lim =1 sau lim = −1 (3.113)
t→+∞ x(t) t→+∞ x(t)

dacă şi numai dacă are loc (3.2).

Demonstraţie. Începem discuţia făcând observaţia că orice soluţie x(t) a
ecuaţiei (3.47) pentru care dezvoltarea Poincaré–Perron ia forma
x
(t)
lim =1 (3.114)
t→+∞ x(t)

are proprietatea că

1 3
|x(t1 )|e 2 (t−t1 ) ≤ |x(t)| ≤ |x(t1 )|e 2 (t−t1 ) ,
t ≥ t1 ,
" +∞
unde t1 ≥ t0 este suficient de mare. În particular, integrala t1 du
[x(u)]2
este con-
vergentă.
Funcţia
 +∞
du
y(t) = x(t) , t ≥ t1 ,
t [x(u)]2
desemnează o soluţie a ecuaţiei diferenţiale (3.47) care admite, via regula lui
L’Hôpital, dezvoltarea Poincaré–Perron
y
(t)
lim = −1. (3.115)
t→+∞ y(t)

De asemeni, fiind dată soluţia y(t) cu dezvoltarea (3.115), funcţia

 t
du
x(t) = y(t) 2
, t ≥ t1 ,
t1 [y(u)]

este o soluţie a ecuaţiei (3.47) care satisface (3.114). Aşadar, dezvoltările (3.114),
(3.115) au loc simultan, cf. [16, (V)]. În plus,
1
lim x(t)y(t) = . (3.116)
t→+∞ 2
Analiză riccatiană I 107

Afirmaţie Dacă există soluţiile x1,2 (t) ale ecuaţiei (3.47) astfel ı̂ncât x1 (t) să
satisfacă relaţia (3.114) iar x2 (t) să satisfacă relaţia (3.115), atunci toate soluţiile
x(t) ale ecuaţiei (3.47) satisfac alternativa (3.113).

Într-adevăr, soluţiile x1,2 (t) fiind liniar independente (vezi (3.116)), soluţia x(t)
este o combinaţie liniară a lor, deci putem scrie că
 x
(t) c x
(t) x
1 (t)






1 + 2 2
x1 (t) c1 x1 (t) x1 (t)
+o(1)
x (t) c1 x1 (t) + c2 x2 (t) c2 x2 (t) = 1+o(1) , c1 = 0,
= = 1+ c x (t)
x(t) c1 x1 (t) + c2 x2 (t)   x
2 (t) ,
1 1

x2 (t) c1 = 0,

unde c1,2 ∈ R, pentru t → +∞, ceea ce ne conduce la (3.113). Afirmaţia este

probată.
Necesitatea. Revenind la soluţia x(t) cu comportamentul asimptotic descris de

(t)
(3.114), introducem derivata logaritmică z(t) = xx(t) , unde t ≥ t0 , presupunând că
x(t) > 0 ı̂n [t0 , +∞). Mai mult chiar, admitem că

1 3
≤ z(t) ≤ , t ≥ t0 .
2 2
Funcţia f1 : R → R având formula


1 − z 2 , z ≥ 0,
f1 (z) = (3.117)
1 − z, z < 0,

este continuă şi ı̂ndeplineşte condiţiile

(z − 1)f1 (z) < 0 pentru orice z = 1, lim f1 (z) = ∓∞. (3.118)

z→±∞

Reamintind comentariul de la pagina 56, concludem că funcţia f1 (z) satisface

condiţiile Teoremei 23. Astfel, cum ecuaţia diferenţială

z
= f1 (z) + g(t), t ≥ t0 , (3.119)

admite soluţia z(t) cu comportamentul asimptotic dat de
lim z(t
) = 1, funcţia

t →+∞
g(t) va trebui să ı̂ndeplinească condiţia (3.2).
Suficienţa. Ecuaţia diferenţială (3.119), unde f1 (z) are formula (3.117), verifică
ipotezele Teoremei 23, mai precis (3.118) şi (3.2). Atunci, toate soluţiile z(t) ale
sale există ı̂n [t0 , +∞) şi se supun restricţiei

lim z(t) = 1. (3.120)

t→+∞
108 Analiză riccatiană I

Fixând o asemenea soluţie z(t), va exista numărul t1 ≥ t0 suficient de mare ca

z(t) > 0 ı̂n [t1 , +∞). Acest fapt decurge din (3.120). Deci, pentru t ≥ t1 , ecuaţia
(3.119) devine o ecuaţie Riccati iar funcţia

 t 
x(t) = exp z(s)ds , t ≥ t1 ,
t1

este o soluţie a ecuaţiei (3.47) caracterizată de dezvoltarea (3.114).

Plecând de la o tehnică din [3, pp. 16–17], se poate stabili următoarea variantă
a Teoremei 50.

Teorema 51 ([1, Theorem 7]) Fie g : R → R o funcţie continuă şi ecuaţia

diferenţială ordinară liniară

x

− [1 + g(t)]x = 0, t ≥ t0 ≥ 0. (3.121)

Atunci, ecuaţia (3.121) admite soluţia x(t) cu dezvoltarea Poincaré–Perron (3.114)

dacă şi numai dacă
 t
−ct
lim e ecs g(s)ds = 0 (3.122)
t→+∞ t0

pentru orice c > 0.

Demonstraţie. Necesitatea. Fie x(t) o soluţie a ecuaţiei (3.121) cu dez-

voltarea (3.114). Vom considera că x(t) > 0 ı̂n [T, +∞) pentru un anumit T ≥ t0 .
Funcţia dată de formula
x
(t)
w(t) = − 1, t ≥ T,
x(t)
verifică identitatea
x

(t)
1 + g(t) = = 1 + {w
(t) + 2w(t) + [w(t)]2 },
x(t)

de unde g(t) = w
(t) + 2w(t) + [w(t)]2 ı̂n [T, +∞).

Fixăm c > 0. Pe baza regulii lui L’Hôpital putem scrie că
 t
1
lim e−ct ecs [w(s)]i ds = lim [w(t)]i = 0, i = 1, 2. (3.123)
t→+∞ T c t→+∞

Mai departe, integrând prin părţi, avem

 t  t
−ct cs
c(T −t) −ct
e e w (s)ds = w(t) − w(T )e − ce ecs w(s)ds, t ≥ T,
T T
Analiză riccatiană I 109

de unde obţinem că

 t
−ct
lim e ecs w
(s)ds = 0. (3.124)
t→+∞ T

În mod evident, (3.123), (3.124) implică (3.122).

Suficienţa. Condiţia (3.122) poate fi reformulată.

Afirmaţie Mai precis, pentru orice numere c, ε > 0 există L0 = L0 (c, ε) ≥ t0 cu

proprietatea că
 t 

−ct 

e  e g(s)ds < ε
cs
(3.125)
W

pentru orice t ≥ W ≥ L0 .

Într-adevăr, să presupunem că are loc (3.122). Atunci, pentru c, ε > 0 fixate
există T = T (c, ε) ≥ t0 astfel ı̂ncât
 t 
  ε
e−ct  ecs g(s)ds < , t ≥ T.
t0 2
Apoi, luând t ≥ W ≥ T , avem
 t   W   t 

−ct 
    
e  e g(s)ds ≤ e 
cs −ct
e g(s)ds + e  e g(s)ds
cs −ct cs
W t t
0 W  0 t 
−cW 
   
≤ e  e g(s)ds + e  e g(s)ds < ε.
cs −ct cs
t0 t0

Reciproc, dacă are loc (3.125), atunci, fixând c, ε > 0, putem scrie că
 t 

−ct 
 ε
e  e g(s)ds <
cs
(3.126)
W 2
 
pentru orice t ≥ W ≥ L0 = L0 c, 2ε .
În plus, există T = T (c, ε) ≥ L0 pentru care
  L0 

−ct 
 ε
e  e g(s)ds < ,
cs
t ≥ T. (3.127)
t0 2
Făcând W = L0 ı̂n (3.126) şi ţinând cont de (3.127), deducem că
 t   L0   t 
     
e  e g(s)ds ≤ e 
−ct  cs −ct
e g(s)ds + e 
cs −ct
e g(s)ds < ε
cs
t0 t0 L0

ı̂n [T, +∞). Afirmaţia este probată.  

Fixăm ε ∈ (0, 1) şi introducem mărimea L1 = L0 2, 2ε .
110 Analiză riccatiană I

Afirmaţie Problema la limită



2 t ≥ L1 ,
 w + 2w + w = g(t),
w(L1 ) = 0, |w(t)| < ε pentru orice t ≥ L1 , (3.128)

 lim w(t) = 0
t→+∞

admite cel puţin o soluţie.

Să presupunem că, prin absurd, există L∗ < +∞ cu proprietatea că

|w(t)| < ε ı̂n [L1 , L∗ ), |w(L∗ )| = ε. (3.129)

Privind ecuaţia Riccati

w
+ 2w = g(t) − [w(t)]2 , t ≥ T, (3.130)

ca perturbarea ecuaţiei diferenţiale liniare omogene w
+ 2w = 0, deducem că

 t   t

−2t 

|w(t)| ≤ e  2s 
e g(s)ds + e −2t
e2s [w(s)]2 ds
L1 L1
 t
ε
< + ε2 e2(s−t) ds < ε, (3.131)
2 L1

unde t ∈ [L1 , L∗ ].
Dacă facem t = L∗ ı̂n (3.131) vom intra ı̂n conflict cu (3.129). Aşadar, ecuaţia
diferenţială din problema (3.128) admite o soluţie w(t) definită ı̂n [L1 , +∞), cu
w(L1 ) = 0, astfel ı̂ncât |w(t)| < ε ı̂n ı̂ntreg domeniul de definiţie.
Pentru a stabili descreşterea la 0 a acestei soluţii odată cu creşterea argumen-
tului său ne bazăm pe un procedeu iterativ. Astfel, fie


ε2
L2 = L1 + L0 2, .
4

Integrând ecuaţia (3.130) pe [L2 , t], obţinem

 t 
 
|w(t)| ≤ |w(L2 )|e−2(t−L2 ) + e−2t  e2s {g(s) − [w(s)]2 }ds
L
 t2   t
−2t 
 
≤ |w(L2 )|e −2(t−L2 )
+e  e g(s)ds + e−2t
2s
e2s [w(s)]2 ds
L2 L2

ε2 t
3 2
≤ εe−2(t−L2 ) + + ε2 e2(s−t) ds < εe−2(t−L2 ) + ·ε .
4 L2 4
Analiză riccatiană I 111

Definim mărimile
1
4
L3 = 2 ln
+
 L2 4 
ε
L4 = L3 + L0 2, ε4 .

Se observă imediat că |w(t)| < ε2 ı̂n [L3 , +∞).

În continuare, integrând ecuaţia (3.130) pe [L4 , t], obţinem

ε4 t
|w(t)| ≤ |w(L4 )|e−2(t−L4 ) + + ε4 e2(s−t) ds
4 L4
2 −2(t−L4 ) 3
< ε e + ε4 .
4
Fiind dat n ≥ 2, definim mărimile
 
L2n+1 = 12 ln ε24n + L2n
 2n+1 
L2n+2 = L2n+1 + L0 2, ε 4 .

n
În mod inductiv, concludem că |w(t)| < ε2 ı̂n [L2n+1 , +∞). Afirmaţia este
probată.
Funcţia

 t 
x(t) = exp t + w(s)ds , t ≥ L1 ,
L1

este soluţia căutată.

3.8 Teorema Hartman–Wintner de integrare

asimptotică a ecuaţiei (3.121). Metoda
lui P. Hartman
Se consideră ecuaţia diferenţială liniară

x

− [1 + f (t)]x = 0, t ≥ t0 ≥ 1, (3.132)

unde funcţia f : [t0 , +∞) → R este continuă şi ı̂ndeplineşte condiţia

 +∞
|f (t)|p dt < +∞ pentru un anumit p ∈ [1, 2].
t0
112 Analiză riccatiană I

Teorema 52 ([16, (VII)]) Ecuaţia (3.132) admite soluţiile x1,2 (t) cu dezvoltările
asimptotice

 
1 t
x1 (t) ∼ exp t + f (s)ds , x
1 (t) ∼ x1 (t) (3.133)
2 t0
şi

 t 
1
x2 (t) ∼ exp −t − f (s)ds , x
2 (t) ∼ −x2 (t) (3.134)
2 t0

când t → +∞.

Demonstraţie. Concluzia va fi stabilită prin probarea a trei Afirmaţii.

Afirmaţie Să presupunem că funcţia f ı̂ndeplineşte condiţia (3.2). Atunci, toate
soluţiile x(t) ale ecuaţiei (3.132) au proprietatea că

 
1 t
lim x(t) exp −t − f (s)ds = lx ∈ R. (3.135)
t→+∞ 2 t0

Într-adevăr, dacă x(t) este o soluţie a ecuaţiei (3.132), atunci, conform Teore-
mei 50, are loc alternativa (3.113). În particular, există T ≥ t0 astfel ı̂ncât funcţia
x(t) să nu se anuleze ı̂n [T, +∞).
Introducând funcţia w : [T, +∞) → R continuă cu ajutorul formulei

 t 
x(t) = x(T ) exp [1 + w(s)]ds , t ≥ T, (3.136)
T

putem scrie că

x
(t)
w(t) = − 1, lim w(t
) ∈ {0, −2}, (3.137)
x(t) t
→+∞

respectiv

w
+ 2w + w2 = f (t) (3.138)

ı̂n [T, +∞).

De asemeni, conform (3.136), avem

 
1 t
Lx (t) = x(t) exp −t − f (s)ds
2 t0

 t   
1
= c · exp w(s) − f (s) ds , (3.139)
T 2
Analiză riccatiană I 113
 "T 
1
unde c = x(T ) exp −T − 2 t0 f (s)ds , pentru orice t ≥ T .
Integrantul din relaţia (3.139) poate fi exprimat cu ajutorul ecuaţiei (3.138),
astfel că


 t 
1 2
Lx (t) = C · exp − w(t) + [w(s)] ds , (3.140)
2 T
 
)
unde C = c exp w(T 2 , ı̂n [T, +∞).
Ţinând seama de limita din (3.137) ı̂n (3.140), ajungem la (3.135). Afirmaţia
este probată.

(t)
Să presupunem că lim w(t) = 0 (adică, lim xx(t) = 1!). Există T1 ≥ T
t→+∞ t→+∞
astfel ı̂ncât

|w(t)| ≤ |2w(t) + [w(t)]2 | ≤ 3|w(t)|, t ≥ T1 . (3.141)

În particular, conform (3.138), avem

δw (t) = sgn (w(t)) = sgn (2w(t) + [w(t)]2 ) = sgn (f (t) − w
(t))

pentru orice t ≥ T1 . De asemeni, aplicând formula schimbării de varibile [8, p.

117, Theorem 2], obţinem
  w(t)
p−1
1
δw (s)|g(w(s))| w (s)dL (s) = sgn (s)|g(s)|p−1 ds
[T1 ,t] w(T1 )
 0
→ sgn (s)|g(s)|p−1 ds ∈ R, (3.142)
w(T1 )

unde g(w) = 2w + w2 , w ∈ R, când t → +∞.

Afirmaţie Are loc relaţia

 +∞
|2w(t) + [w(t)]2 |p dt < +∞. (3.143)
T1

Într-adevăr, pe baza (3.142), putem scrie că

 t  t
|g(w(s))|p ds = |g(w(s))|p−1 δw (s)[f (s) − w
(s)]ds
T1 T1
 t
≤ |g(w(s))|p−1 |f (s)|ds + O(1), t ≥ T1 .
T1
114 Analiză riccatiană I

Aplicând inegalitatea lui Hölder, avem

 t  t  p−1
p
 t  1p
|g(w(s))|p−1 |f (s)|ds ≤ |g(w(s))|p ds |f (s)|p ds
T1 T1 T1
 t  p−1
p
≤ f Lp |g(w(s))|p ds ,
T1

de unde
 t  t  p−1
p
|g(w(s))| ds ≤ c1 ·
p
|g(w(s))| dsp
+ c2 , c1,2 ∈ (0, +∞).
T1 T1

Această ultimă estimare ne conduce la (3.143). Afirmaţia este probată.

Afirmaţie Funcţia w(t) se găseşte ı̂n L2 ((T1 , +∞), R).

Într-adevăr, deoarece p ∈ [1, 2], via (3.141), deducem că

  2−p
+∞
2 2

{2w(t) + [w(t)] } dt ≤ 3 sup |w(t )|
T1 t
≥T1
 +∞
× |2w(t) + [w(t)]2 |p dt < +∞,
T1

respectiv
 +∞  +∞
[w(t)]2 dt ≤ {2w(t) + [w(t)]2 }2 dt,
T1 T1

ceea ce probează Afirmaţia.

1
Formula (3.140) ne conduce la lx = 0. Atunci, funcţia x1 (t) = lx x(t) ı̂ndeplineş-
te condiţiile (3.133) iar funcţia
 +∞
du
x2 (t) = 2x1 (t) 2
, t ≥ T1 ,
t [x 1 (u)]

ı̂ndeplineşte condiţiile (3.134).

O variantă a acestui rezultat ı̂n cazul p = 2 a fost stabilită de A. Wintner [49].
Printr-o familie de exemple se dovedeşte că Teorema 52 nu este valabilă pentru
p > 2, cf. [16, (IX)]. Teorema, ı̂ntr-o formă generală, rămâne valabilă pentru
ecuaţiile diferenţiale funcţionale [41].
Surse bibliografice

[1] R.P. Agarwal, O.G. Mustafa, Yu.V. Rogovchenko, Existence and asymptotic
behavior of solutions of a boundary value problem on an infinite interval,
Math. Comput. Modelling 41 (2005), 135–157

[2] R.P. Agarwal, S.R. Grace, D. O’Regan, Linearization of second order sublin-
ear oscillation theorems, Commun. Appl. Anal. 8 (2004), 219–235

[3] G. Ascoli, Sul comportamento asintotico degli integrali dell’equazione y

=

(1 + f (t))y in un caso notevole, Riv. Mat. Univ. Parma 4 (1953), 11–29

[4] C. Avramescu, O.G. Mustafa, S.P. Rogovchenko, Yu.V. Rogovchenko, Condi-

tional stability for a class of second-order differential equations, Appl. Math.
Lett. 18 (2005), 1304–1311

[5] R.P. Boas Jr., Asymptotic relations for derivatives, Duke Math. J. 3 (1937),
637–646

[6] P. Bohl, Über eine differentialgleichung der störungstheorie, Z. Reine Angew.

Math. 131 (1906), 268–231

[7] G.J. Butler, On the oscillatory behavior of a second order nonlinear differen-
tial equation, Ann. Mat. Pura Appl. 105 (1975), 73–92

[8] L.C. Evans, R.F. Gariepy, Measure theory and fine properties of functions,
CRC Press, Boca Raton, 1992

[9] W.J. Coles, An oscillation criterion for second–order linear differential equa-
tions, Proc. Amer. Math. Soc. 19 (1968), 755–759

[10] W.J. Coles, D. Willett, Summability criteria for oscillation of second order
linear differential equations, Ann. Mat. Pura Appl. 79 (1968), 391–398

[11] W.A. Coppel, Disconjugacy, Lect. Notes Math. 220, Springer-Verlag, Berlin,
1971

115
116 Analiză riccatiană I

[12] M. Ehrnström, O.G. Mustafa, On positive solutions of a class of nonlinear

elliptic equations, Nonlinear Anal. TMA 67 (2007), 1147–1154

[13] L.H. Erbe, Oscillation theorems for second order nonlinear differential equa-
tions, Proc. Amer. Math. Soc. 24 (1970), 811–814

[14] W. Feller, An introduction to probability theory and its applications, vol. I,

J. Wiley & Sons, New York, 1968

[15] J.L. Geluk, L. Haan, Regular variation, extensions and tauberian teorems,
CWI Tract 40, Amsterdam, 1987

[16] P. Hartman, Unrestricted solution fields of almost–separable differential equa-

tions, Trans. Amer. Math. Soc. 63 (1948), 560–580

[17] P. Hartman, On non-oscillatory linear differential equations of second order,

Amer. J. Math. 74 (1952), 389–400

[18] P. Hartman, Ordinary differential equations, Wiley & Sons, New York, 1964

[19] P. Hartman, On differential equations, Volterra equations and the function

Jµ2 + Yµ2 , Amer. J. Math. 95 (1973), 553–593

[20] P. Hartman, On dichotomies for solutions of n−th order linear differential

equations, Math. Ann. 147 (1962), 378–421

[21] P. Hartman, A. Wintner, On the assignment of asymptotic values for the

solutions of linear differential equations of second order, Amer. J. Math. 77
(1955), 475–483

[22] P. Hartman, On nonoscillatory linear differential equations of second order,

Proc. Amer. Math. Soc. 64 (1977), 251–259

[23] I.V. Kamenev, An integral criterion for oscillation of linear differential equa-
tions of second order, Mat. Zametki 23 (1978), 249–251

[24] J. Karamata, Sur un mode de croissance régulière des fonctions, Mathematica

(Cluj) 4 (1930), 38–53, 194–195

[25] J.L. Kelley, General topology, D. Van Nostrand Comp., New York, 1970

[26] M.K. Kwong, J.S.W. Wong, Linearization of second-order nonlinear oscilla-

tion theorems, Trans. Amer. Math. Soc. 279 (1983), 705–722

[27] M.K. Kwong, J.S.W. Wong, An application of integral inequality to second

order nonlinear oscillation, J. Differential Equations 46 (1982), 63–77
Analiză riccatiană I 117

[28] J.W. Macki, J.S.W. Wong, Oscillation theorems for linear second order ordi-
nary differential equations, Proc. Amer. Math. Soc. 20 (1969), 67–72
[29] V. Marić, Regular variation and differential equations, Lect. Notes Math.
1726, Springer-Verlag, Berlin, 2000
[30] J.L. Massera, J.J. Schäffer, Linear differential equations and functional anal-
ysis I, Ann. Math. 67 (1958), 517–573
[31] O.G. Mustafa, Integrarea asimptotică a ecuaţiilor diferenţiale ordinare ı̂n
cazul neautonom, Ed. Sitech, Craiova, 2006
[32] O.G. Mustafa, On oscillatory solutions of certain first order ordinary differ-
ential equations, Appl. Math. Comput. 190 (2007), 1290–1295
[33] O.G. Mustafa, Elemente de mecanica punctului material şi a solidului rigid,
Ed. Didact. Pedagogică, Bucureşti, 2006. Varianta on-line se găseşte la adresa:
http://inf.ucv.ro/~octavian/mechanics.pdf
[34] M. Naito, Integral averaging techniques for the oscillation and nonoscillation
of solutions of second order ordinary differential equations, Hiroshima Math.
J. 24 (1994), 657–670
[35] C. Olech, Z. Opial, T. Ważewski, Sur le problème d’oscillation des intégrales
de l’équation y

+ q(t)y = 0, Bull. Acad. Polon. Sci. 5 (1957), 621–626
[36] H. Onose, Oscillation criteria for second order nonlinear differential equations,
Proc. Amer. Math. Soc. 51 (1975), 67–73
[37] G. Peano, Démonstration de l’intégrabilité des équations différentielles ordi-
naires, Math. Ann. 37 (1890), 182–228
[38] C.G. Philos, I.K. Purnaras, On the oscillation of second order nonlinear dif-
ferential equations, Arch. Math. (Basel) 59 (1992), 260–271
[39] C.G. Philos, Oscillation of second order linear ordinary differential equations
with alternating coefficients, Bull. Austral. Math. Soc. 27 (1983), 307–313
[40] C.G. Philos, On a Kamenev’s integral criterion for oscillation of linear differ-
ential equations of second order, Utilitas Math. 24 (1983), 277–289
[41] M. Pituk, The Hartman-Wintner theorem for functional differential equations,
J. Differential Equations 155 (1999), 1–16

[42] H. Pollard, Mathematical introduction to celestial mechanics, Prentice-Hall,

Inc., New Jersey, 1966
118 Analiză riccatiană I

[43] C.R. Putnam, Note on some oscillation criteria, Proc. Amer. Math. Soc. 6
(1955), 950–952

[44] V.A. Staikos, Remarks on a paper of Ph. Hartman concerning the asymptotic
behavior of the solutions of almost-separable differential equations, Bull. Soc.
Math. Grèce 7 (1966), 135–143

[45] W.R. Utz, Properties of solutions of u

+ g(t)u2n−1 = 0, Monatsh. Math. 66

(1962), 55–60

[46] D. Willett, Classification of second order linear differential equations with

respect to oscillation, Adv. Math. 3 (1969), 594–623

[47] A. Wintner, The infinities in the non-local existence problem of ordinary

differential equations, Amer. J. Math. 68 (1946), 173–178

[48] A. Wintner, A criterion of oscillatory stability, Quart. Appl. Math. 7(1949),

115–117

[49] A. Wintner, Asymptotic integrations of the adiabatic oscillator in its hyper-

bolic range, Duke Math. J. 15 (1948), 55–67

[50] J.S.W. Wong, On second order nonlinear oscillation, Funkc. Ekvac. 11 (1968),
207–234

[51] J.S.W. Wong, On an oscillation theorem of Waltman, Canad. Appl. Math.

Quart. 11 (2003), 415–432

[52] J.S.W. Wong, An oscillation criterion for second order nonlinear differential
equations with iterated integral averages, Diff. Integral Equations 6 (1993),
83–91

[53] M. Yelchin, Sur les conditions pour qu’une solution d’un système linéaire du
second ordre possède deux zéros, Dokl. Akad. Nauk SSSR 51 (1946), 573–576

[54] M. Zlámal, Oscillation criteria, Časopis Pěst. Mat. Fyz. 75 (1950), 213–217
Capitolul 4

Oscilaţii neliniare prin medii

integrale: miscellanea

Rezumat În acest capitol sunt prezentate câteva rezultate privind oscilaţia
ecuaţiilor diferenţiale ordinare neliniare. Demonstraţiile se bazează pe medierea
unor inegalităţi de tip Riccati.

Să considerăm ecuaţia diferenţială ordinară neliniară

x

+ q(t)f (x) = 0, t ≥ t0 > 0, (4.1)

unde neliniaritatea f : R → R, de clasă C 1 , ı̂ndeplineşte condiţia de semn

xf (x) > 0, f
(x) > 0 pentru orice x = 0

ı̂mpreună cu restricţiile
  0−
dy dy
< +∞, > −∞ (4.2)
0+ f (y) f (y)

şi

  x    0− 

dy
dy
min inf f (x) , − sup f (x) > 0. (4.3)
x>0 0+ f (y) x<0 x f (y)

În terminologia din [18, p. 419], o ecuaţie (4.1) cu neliniaritatea f (x) descrisă
de (4.2), (4.3) este strict subliniară.

119
120 Oscilaţii neliniare

Teorema 53 (C.G. Philos, I.K. Purnaras, 1992, cf. [12, Theorem 1]) Să pre-
supunem că coeficientul funcţional continuu q : [t0 , +∞) → R verifică condiţia
Butler-Erbe-Mingarelli [4]
 T  t 2
1
lim sup q(s)ds dt = +∞ (4.4)
T →+∞ T t0 t0

ı̂mpreună cu
 T
1
lim sup m (T − t)m q(t)dt > −∞ (4.5)
T →+∞ T t0

pentru un anumit număr natural m ≥ 1.

Atunci, ecuaţia (4.1) este oscilatorie.

Demonstraţie. Introducem mărimea w(t) cu formula

 x(t)
dy
w(t) = , t ≥ t0 ,
0+ f (y)

unde x(t) este o soluţie pozitivă a ecuaţiei (4.1). Astfel,

w

(t) = −q(t) − f
(x(t))[w
(t)]2 (4.6)

ı̂n [t0 , +∞).

" +∞ w(T )
Afirmaţie Dacă f
(x(t))[w
(t)]2 dt < +∞, atunci lim = 0.
t0 T →+∞ T

Într-adevăr, fie ε > 0 fixat. Condiţia (4.3) implică existenţa numărului d(f ) >
0 pentru care f
(x(t))w(t) ≥ d(f ) ı̂n [t0 , +∞). De asemeni, considerăm t1 ≥ t0
suficient de mare ca
 +∞
ε
f
(x(t))[w
(t)]2 dt < · d(f ).
t1 4
Aplicând inegalitatea Cauchy-Schwarz, putem scrie că
 t 2  t  t
2
ds
|w(t) − w(t1 )| ≤ |w (s)|ds ≤ f
(x(s))[w
(s)]2 ds · ,
t1 t1 t1 f
(x(s))
respectiv
1  t
εd(f ) ds
w(t) ≤ w(t1 ) + , t ≥ t0 . (4.7)
4 t1 f
(x(s))
Oscilaţii neliniare 121

Dacă integrala din (4.7) este mărginită, probarea Afirmaţiei se ı̂ncheie. În caz
contrar, există t2 ≥ t1 cu proprietatea că
1  t
ds
w(t) ≤ εd(f )

pentru orice t ≥ t2 ,
t1 f (x(s))

de unde, ţinând seama de definiţia numărului d(f ), obţinem

1 
t
w(t) ≤ ε w(s)ds. (4.8)
t1

La fel ca anterior, dacă

" t integrala din (4.8) este mărginită, discuţia se ı̂ncheie.
Să considerăm deci că t1 w(s)ds > 0 pentru orice t ≥ t2 ≥ t1 . Inegalitatea (4.8)
implică
1  √
t
d ε
w(s)ds ≤ , t ≥ t2 .
dt t1 2

Prin integrare, ajungem la

1
t √
w(s)ds ≤ εt, t ≥ t3 , (4.9)
t1

pentru t3 ≥ t2 suficient de mare.

)
Estimările (4.8), (4.9) ne conduc la lim sup w(T
T ≤ ε, fapt care, dat fiind că
T →+∞
numărul ε este arbitrar, probează Afirmaţia.
Demonstraţia
" +∞
se bazează pe analiza următoarelor două cazuri.

2
Cazul t0 f (x(t))[w (t)] dt < +∞. Integrând relaţia (4.6), deducem că
 t 2
 t 2




2
q(s)ds = w (t0 ) − w (t) − f (x(s))[w (s)] ds
t0 t0

 t 2

2

2
≤ 3c + 3[w (t)] + 3 f (x(s))[w (s)] ds
t0
≤ C + 3[w
(t)]2 , t ≥ t0 ,
 " +∞ 
unde c = [w
(t0 )]2 şi C = 3 [w
(t0 )]2 + t0 f
(x(s))[w
(s)]2 ds .
Mai departe,
  t 2 
1 T 3 T f
(x(t))w(t) · [w
(t)]2
q(s)ds dt ≤ C + dt
T t0 t0 T t0 f
(x(t))w(t)
122 Oscilaţii neliniare
 T  
3
w(s)
≤C+ f (x(t)) sup · t [w
(t)]2 dt
T d(f ) t0 s≥t0 s
 T
3 w(s)
≤C+ sup · f
(x(t))[w
(t)]2 dt, t ≥ t0 . (4.10)
d(f ) s≥t0 s t0

Cantitatea
" +∞ din (4.10) fiind mărginită, ne găsim ı̂n conflict cu (4.4).
Cazul t0 f
(x(t))[w
(t)]2 dt = +∞. Plecând de la (4.6), prin integrare, de-
ducem că
 T  T
(T − t) q(t)dt = −
m
(T − t)m f
(x(t))[w
(t)]2 dt + (T − t0 )m w
(t0 )
t0 t0
 T
−m (T − t)m−1 w
(t)dt, T ≥ t0 . (4.11)
t0

Mai departe, avem estimările


 T  w(T ) − w(t0 ) pentru m = 1,
m−1
−(T − t0 )m−1
(T − t) w (t)dt = "T
w(t0 )

t0 +(m − 1) t0 (T − t)m−2 w(t)dt pentru m ≥ 2
≥ −[1 + (T − t0 )m−1 ]w(t0 ), T ≥ t0 . (4.12)
Aplicând regula lui L’Hôpital de m ori, obţinem că
 T  +∞
1 m

2
lim (T − t) f (x(t))[w (t)] dt = f
(x(t))[w
(t)]2 dt
T →+∞ T m t0 t0
= +∞. (4.13)
Introducând (4.12), (4.13) ı̂n (4.11), concludem că
 T  T
1 1
(T − t) q(t)dt = − m
m
(T − t)m f
(x(t))[w
(t)]2 dt + O(1)
T m t0 T t0
→ −∞ când T → +∞,
o relaţie aflată ı̂n conflict cu (4.5).

Ecuaţia (4.1) are ca model ecuaţia Emden-Fowler subliniară (γ ∈ (0, 1))
x

+ q(t)xγ = 0, t ≥ t0 > 0. (4.14)
γ
Aici, d(f ) = 1−γ .
Ipoteze fundamentale de oscilaţie pentru (4.14) au fost stabilite de Š. Belohorec
[3] ı̂n 1961, şi anume
 +∞
tβ q(t)dt = +∞ pentru un anumit β ∈ [0, γ], (4.15)
Oscilaţii neliniare 123

respectiv de I.V. Kamenev [6] ı̂n 1971, şi anume

 
1 T t
lim sup q(s)dsdt = +∞. (4.16)
T →+∞ T t0 t0

Reamintim că (4.16) nu implică oscilaţia ecuaţiei diferenţiale liniare omogene de

coeficient funcţional q(t)!
În 1982, T. Kura [8] unifică condiţiile (4.15), (4.16).

Teorema 54 ([8, Theorems 1, 2]) Să presupunem că are loc una dintre ipotezele
de mai jos:
(i) există β ∈ [0, γ] astfel ı̂ncât
 T  t
1
lim sup sβ q(s)dsdt = +∞; (4.17)
T →+∞ T t0 t0

(ii) există β ∈ [0, γ) şi funcţia continuă f : [t0 , +∞) → R pentru care
   +∞
1 T s β [f+ (t)]2
lim sup τ q(τ )dτ ds ≥ f (t), dt = +∞, (4.18)
T →+∞ T t t t0 t

unde f+ (t) = max{f (t), 0} pentru orice t ≥ t0 .

Atunci, ecuaţia (4.14) este oscilatorie.

Variante ale rezultatelor lui Kura pentru clasa de ecuaţii (4.1) se găsesc ı̂n
[14, 15]. Vezi Teorema 56.
Următorul rezultat, bazat pe o ipoteză de tip (4.18), generalizează contribuţii
ale lui H. Onose [11] din 1983 şi C.G. Philos [13] din 1990 privind ecuaţia (4.1).
d(f )
Teorema 55 ([1, Theorem 2]) Fixăm β ∈ (0, If ], unde If = 1+d(f ) . Fie funcţia
ϕ : [t0 , +∞) → (0, +∞), de clasă C 2 , astfel ı̂ncât

ϕ
(t) > 0, ϕ

(t) ≤ 0 pentru orice t suficient de mare

şi
   
ϕ
(t) ϕ

(t)
lim t = w1 > 0 şi lim t = w2 ,
t→+∞ ϕ(t) t→+∞ ϕ
(t)
unde

w1 − w2 = 1. (4.19)
124 Oscilaţii neliniare

Presupunem că
 T  s
1
lim [ϕ(τ )]β q(τ )dτ ds există ı̂n R (4.20)
T →+∞ T t0 t0

şi definim
 T  s
1
Qβ (t) = lim [ϕ(τ )]β q(τ )dτ ds, t ≥ t0 .
T →+∞ T t t

Mai mult, facem supoziţia că*

 ∞
[Qβ (t) + r(t)]2
dt = +∞ (4.21)
t0 t

pentru orice funcţie continuă r : [t0 , +∞) → R cu proprietatea că lim r(t) = 0.
t→+∞
Atunci, ecuaţia (4.1) este oscilatorie.

Demonstraţie. Începem cu un comentariu privind numerele w1,2 .

Afirmaţie Dacă există limitele desemnate prin numerele w1,2 , atunci are loc
(4.19).

Într-adevăr, putem scrie că

 2   2
ϕ
(t) ϕ

(t) ϕ
(t)
w12 − w2 w1 = lim t − t
t
t→+∞ ϕ(t) ϕ (t) ϕ(t)
 2 

2 d ϕ (t)
2 ϕ
(t) ϕ

(t) dt ϕ(t)
= lim t − = lim  
d 1
.
t→+∞ ϕ(t) ϕ(t) t→+∞
dt t

Apoi, pe baza regulii lui L’Hôpital, avem

 
ϕ
(t)
w12 − w2 w1 = lim t = w1 .
t→+∞ ϕ(t)

În sfârşit, cum w1 > 0, ajungem la (4.19). Afirmaţia este probată.

Un exemplu imediat este oferit de ϕ(t) = t(ln t)−1 pentru t ≥ t0 > e2 . Aici,
w1 = 1, w2 = 0.
* O serie de ipoteze de acest fel sunt discutate ı̂n [7, pp. 711–712].
Oscilaţii neliniare 125

Introducem variabilele
1
w(t) = [ϕ(t)]β F (x(t)) şi W (t) = 1 + , t ≥ t0 ,
F (x(t))f
(x(t))
unde
 x  0−
dy dy
F (x) = când x > 0 şi F (x) = − când x < 0.
0+ f (y) x f (y)

Prin calcul direct stabilim că




ϕ (t) x
(t)
w (t) = β w(t) + [ϕ(t)]β
ϕ(t) f (x(t))
şi
x

(t)
w

(t) = [ϕ(t)]β (4.22)
f (x(t))

2 2
ϕ

(t) ϕ (t)
+ β − [1 − βW (t)] w(t)
ϕ(t) ϕ(t)
 2
1
ϕ
(t)
− w (t) − βW (t) w(t) F (x(t))f
(x(t))
w(t) ϕ(t)
pentru orice t ≥ t0 .
În continuare, ı̂nlocuim mărimea x

(t) cu −q(t)f (x(t)) şi integrăm expresia lui



w (t) de două ori pe [t, T ]. Vom obţine că

  
w(T ) w(t) t
1 T s
− + + 1− w (t) = [ϕ(τ )]β q(τ )dτ ds
T T T T t t
 
1 T 1 T
+ H1 (s)ds + H2 (s)ds, (4.23)
T t T t
unde
  2 2
s
ϕ
(τ ) ϕ

(τ )
H1 (s) = β [1 − βW (τ )] − w(τ )dτ
t ϕ(τ ) ϕ(τ )

şi
  2
s
1
ϕ
(τ )
H2 (s) = w (τ ) − βW (τ ) w(τ ) F (x(τ ))f
(x(τ ))dτ
t w(τ ) ϕ(τ )
pentru orice s ≥ t ≥ t0 .
126 Oscilaţii neliniare

Cum integranţii funcţiilor H1,2 (s) sunt funcţii cu valori nenegative, există
lim H1,2 (s) = l1,2 ∈ [0, +∞]. De aici, via regula lui L’Hôpital, deducem că
s→+∞
 T
1
lim Hi (s)ds = li , i = 1, 2.
T →+∞ T t

Dacă măcar una dintre aceste limite ar fi +∞, atunci, conform (4.23), am
obţine că
  T s 
w(t) 1 
+∞ >

+ |w (t)| + lim  [ϕ(τ )] q(τ )dτ ds ≥ l1 + l2 = +∞,
β
t T →+∞ T t0 t0

o contradicţie.
Această observaţie implică (A) convergenţa integralelor
 ∞ 
2 2
l1 ϕ (t) ϕ

(t)
= [1 − βW (t)] − w(t)dt (4.24)
β t0 ϕ(t) ϕ(t)

şi
 ∞  2
1
ϕ
(t)
l2 = w (t) − βW (t) w(t) F (x(t))f
(x(t))dt, (4.25)
t0 w(t) ϕ(t)
w(T )
respectiv (B) existenţa cantităţii lim T finite (ceea ce ı̂nseamnă, practic, că
T →+∞
w(t)
t ≤ k pentru orice t ≥ t0 şi un anumit k > 0) şi (C) existenţa următoarei
reprezentări integrale
w(T )
w
(t) = lim + Qβ (t) + g(t), (4.26)
T →+∞ T

unde
   2
∞
ϕ
(s) 2 ϕ

(s)
g(t) = β [1 − βW (s)] − w(s)ds
t ϕ(s) ϕ(s)
 ∞  2
1
ϕ
(s)
+ w (s) − βW (s) w(s) F (x(s))f
(x(s))ds
t w(s) ϕ(s)
pentru orice t ≥ t0 .
Mai departe, introducem funcţia


w(T ) ϕ (t) ϕ

(t)
r(t) = lim + g(t) − w(t) −
, t ≥ t0 .
T →+∞ T ϕ(t) ϕ (t)
Este evident că lim r(t) = 0.
t→+∞
Oscilaţii neliniare 127

Afirmaţie Integrala
 ∞   
ϕ

(s)ϕ(s) 2 ϕ
(s) 2
1 − βW (s) − w(s)ds
t0 [ϕ
(s)]2 ϕ(s)
este convergentă.

Într-adevăr, notând-o cu I(t0 ), putem scrie că

 ∞ 
2 2
ϕ (s) ϕ

(s)
I(t0 ) ≤ 2 [1 − βW (s)] [1 − βW (s)] − w(s)ds
t0 ϕ(s) ϕ(s)
 ∞ 

2
ϕ (s)
+ w(s)ds.
t0 ϕ
(s)
Deoarece
β
0≤1− ≤ 1 − βW (t) ≤ 1
If
şi
 
 2 


ϕ

(t) −ϕ

(t)  ϕ (t) 1  −ϕ

(t)
= · −t ·   ≤ c ·
ϕ
(t) ϕ(t)  ϕ
(t)
(t)
t ϕϕ(t)  ϕ(t)

pentru orice t ≥ t0 , unde numărul c > −w 2

w1 este suficient de mare, convergenţa in-
tegralei (4.24) ne permite să stabilim că mărimea I(t0 ) este finită, ceea ce probează
Afirmaţia.
Luând T0 ≥ t0 suficient de mare, are loc dubla inegalitatea
3w1 ϕ
(s) w1
≥ ≥ , s ≥ T0 .
2s ϕ(s) 2s
Putem scrie că
 t  2
1
ϕ
(s)
w (s) − βW (s) w(s) F (x(s))f
(x(s))ds
T0 w(s) ϕ(s)
 t
 2
2If ϕ (s)
ϕ
(s)
≥ w (s) − βW (s) w(s) ds
3kw1 (1 − If ) T0 ϕ(s) ϕ(s)
 t

2If ϕ (s)
= {[Qβ (s) + r(s)]
3kw1 (1 − If ) T0 ϕ(s)

 2
ϕ
(s) ϕ

(s)
+ [1 − βW (s)] −
w(s) ds
ϕ(s) ϕ (s)
128 Oscilaţii neliniare
 t

2If ϕ (s) 4If
≥ [Qβ (s) + r(s)]2 ds +
3kw1 (1 − If ) T0 ϕ(s) 3kw1 (1 − If )
 t 
2 2
ϕ (s) ϕ

(s)
× [Qβ (s) + r(s)] [1 − βW (s)] − w(s)ds
T0 ϕ(s) ϕ(s)
 t
If [Qβ (s) + r(s)]2 4If
≥ ds +
3k(1 − If ) T0 s 3kw1 (1 − If )
 t 
2 2
ϕ (s) ϕ

(s)
× [Qβ (s) + r(s)] [1 − βW (s)] − w(s)ds,
T0 ϕ(s) ϕ(s)

pentru orice t ≥ T0 .
Aplicând inegalitatea Cauchy-Schwarz, avem
 t 
2 2
ϕ (s) ϕ

(s)
|Qβ (s) + r(s)| [1 − βW (s)] − w(s)ds
T0 ϕ(s) ϕ(s)
 t
ϕ
(s)
= |Qβ (s) + r(s)| w(s)
T ϕ(s)
 0 
ϕ

(s)ϕ(s) ϕ
(s)
× 1 − βW (s) − w(s)ds
[ϕ
(s)]2 ϕ(s)
 
2 21/2
t
2 ϕ (s)

≤ [Qβ (s) + r(s)] w(s)ds I(T0 )
T0 ϕ(s)

 t 1/2
3 [Qβ (s) + r(s)]2 w(s)
≤ w1 I(T0 ) · · ds
2 T0 s s

 t 1/2
3 [Qβ (s) + r(s)]2
≤ w1 k · I(T0 ) ds
2 T0 s

 t 
3 [Qβ (s) + r(s)]2
≤ w1 k · I(T0 ) · 1 + ds .
4 T0 s

În concluzie, am ajuns la

 t  2
1
ϕ
(s)
w (s) − βW (s) w(s) F (x(s))f
(x(s))ds
T0 w(s) ϕ(s)
 t
[Qβ (s) + r(s)]2
≥Q· ds − P, t ≥ T0 , (4.27)
T0 s
unde
3
If If I(T0 )
Q= [1 − 3 k · I(T0 )] şi P = .
3k(1 − If ) 1 − If k
Oscilaţii neliniare 129

Mărimea I(T0 ) fiind finită, este clar că ı̂l putem mări pe T0 suficient de mult
pentru ca Q > 0. Apoi, făcând t → +∞ ı̂n (4.27), contrazicem (4.25).

Teorema 56 ([14, Theorem 1]) Să presupunem că are loc (4.17) pentru un anumit
β ∈ (0, If ]. Atunci, ecuaţia (4.1), unde neliniaritatea f (x) verifică (4.2), (4.3),
este oscilatorie.

Demonstraţie. Folosim notaţiile Teoremei 55. Astfel, luând ϕ(t) = t ı̂n

[t0 , +∞), ajungem la (4.23), de unde
 T  s

1 w(t) t
τ q(τ )dτ ds ≤
β
+ 1− w
(t), T ≥ t ≥ t0 ,
T t t T T

respectiv
 T  s
1
lim sup τ β q(τ )dτ ds ≤ w
(t0 ) < +∞,
T →+∞ T t0 t0

o contradicţie.

Facem observaţia că, prin medierea relaţiei (4.26), obţinem
 
w(t) − w(t0 ) w(T ) t − t0 1 t
1 t
= lim · + Qβ (s)ds + g(s)ds.
t T →+∞ T t t t0 t t0

Dat fiind că lim g(t) = 0, via regula lui L’Hôpital, ajungem la
t→+∞

 t
w(t) w(T ) 1
lim = lim + lim Qβ (s)ds,
t→+∞ t T →+∞ T t→+∞ t t0

de unde
 t
1
lim Qβ (s)ds = 0. (4.28)
t→+∞ t t0

O estimare a lui M. Naito [10] explică apariţia relaţiei (4.28).

Lema 16 ([10, Lemma 2.1]) Fie a : [t0 , +∞) → R o funcţie continuă astfel ı̂ncât
"T "s
lim T1 t0 t0 a(τ )dτ ds ∈ R şi
T →+∞

 T  s
1
A(t) = lim a(τ )dτ ds pentru orice t ≥ t0 .
T →+∞ T t t
130 Oscilaţii neliniare

Atunci, funcţia A : [t0 , +∞) → R este de clasă C 1 , A
(t) = −a(t) ı̂n [t0 , +∞) şi,
ı̂n plus,
 t
1
lim A(s)ds = 0. (4.29)
t→+∞ t t0

Reciproc, dacă există funcţia B : [t0 , +∞) → R, de clasă C 1 , cu B
(t) = −a(t)

ı̂n [t0 , +∞) şi
 t
1
lim B(s)ds = 0,
t→+∞ t t0

1
"T "s
atunci lim a(τ )dτ ds ∈ R şi
T →+∞ T t0 t0

 T  s
1
B(t) = lim a(τ )dτ ds pentru orice t ≥ t0 . (4.30)
T →+∞ T t t

Demonstraţie. Fie T ≥ t ≥ t0 . Putem scrie că

 T  s   s  t 
1 1 T
a(τ )dτ ds = a(τ )dτ − a(τ )dτ ds
T
t t T t t0 t0

 T  t   s
 t
1 T − t0 t − t0
= − a(τ )dτ ds − − a(τ )dτ
T t0 t0 t0 T T t0
    t  s 
1 T s 1 t
= a(τ )dτ ds + a(τ )dτ − a(τ )dτ ds
T t0 t0 T t0 t0 t0
  
T − t0 t 1 T s
− a(τ )dτ = a(τ )dτ ds
T t0 T t0 t0
  
1 t t T − t0 t
+ a(τ )dτ ds − a(τ )dτ,
T t0 s T t0

de unde, când T → +∞, obţinem

 t
A(t) = A(t0 ) − a(s)ds, t ≥ t0 . (4.31)
t0

Estimarea (4.29) rezultă din (4.31) prin mediere.

Reciproc, plecând de la B
(t) = −a(t), avem
 s
B(s) = B(t) − a(τ )dτ, s ≥ t ≥ t0 ,
t
Oscilaţii neliniare 131

respectiv
 T  T  s
1 1
0 = lim B(s)ds = B(t) − lim a(τ )dτ ds,
T →+∞ T t T →+∞ T t t

adică (4.30).

Să considerăm o ecuaţie diferenţială mai generală decât (4.1), şi anume

(r(t)x
)
+ p(t)α(x)x
+ q(t)f (x) = 0, t ≥ t0 ≥ 0. (4.32)

O serie de restricţii tehnice vor fi impuse asupra elementelor funcţionale din

(4.32). Astfel, coeficientul funcţional r : [t0 , +∞) → (0, +∞) este de clasă C 1 ,
coeficientul funcţional q : [t0 , +∞) → [0, +∞) este continuu iar funcţia continuă
α : R → [0, +∞) verifică inegalităţile

1 α(x) 1
0 < α(x) ≤ < +∞, ≥ >0 pentru orice x = 0.
C β(x) C1

Aici, funcţia auxiliară continuă β : R → [0, +∞), de clasă C 1 ı̂n R − {0}, are
proprietatea că

β
(x)F (x)
≤ 1 − ε, x = 0,
β(x)α(x)
"x
pentru un anumit ε ∈ (0, 1], unde F (x) = 0 α(u)du.
Introducem cantităţile

d= inf β(x), D= sup β(x), Vβ = D − d

x∈R−{0} x∈R−{0}

şi
 
1 β(x)
β(x) C − C1 C1
E= sup ≤ < +∞.
x∈R−{0} 1− β
(x)F (x) 4εC 2
β(x)α(x)

Un exemplu [9, p. 617] este dat de

x2 c1 |x − a| + c2 x2
α(x) = 2
· , β(x) = , x ∈ R,
x +1 |x − a| + 1 x2 + 1

unde a = 0 şi c1,2 > 0 cu 2c32 < c1 ≤ c2 . Avem C = c12 , C1 = c11 şi ε = 1 − 2c 2
3c1 .
În plus, introducem funcţia continuă H : D = {(t, s) : t ∈ [t0 , +∞), s ∈
[t0 , t]} → [0, +∞), de clasă C 2 ı̂n raport cu a doua variabilă, caracterizată de
132 Oscilaţii neliniare

(a) H(t, t) = 0 pentru orice t ≥ t0 şi H(t, s) > 0 pentru orice t > s ≥ t0 ;
(b) pentru orice t > t0 , ∂H
∂s (t, s) ≤ 0;
(c) există funcţia continuă h : D → [0, +∞) astfel ı̂ncât
∂H
− (t, s) = h(t, s) H(t, s), (t, s) ∈ D.
∂s
Teorema 57 ([9, Theorem 6]) Să presupunem că funcţia continuă f : R → R
satisface condiţiile
β(x)f (x)
xf (x) > 0, ≥ K > 0, x = 0.
F (x)
Să presupunem, de asemeni, că există λ ∈ (0, 1) şi funcţia ρ : [t0 , +∞) → (0, +∞),
de clasă C 1 , pentru care
 t

1 C1 ρ(s)r(s) 2
lim sup H(t, s)Θ(s) − [Q(t, s)] ds = +∞, (4.33)
t→+∞ H(t, t0 ) t0 4λε
unde


 

 Θ(s) = ρ(s) Kq(s) − E + Vβ2 [p(s)]2
C1 (1−λ)ε 4r(s) ,
 


 Q(t, s) = h(t, s) + Dp(s) − ρ (s)
C1 r(s) ρ(s) H(t, s).

Atunci, ecuaţia (4.32) este oscilatorie.

Demonstraţie. Introducem mărimea

r(t)β(x(t))x
(t)
v(t) = ρ(t) , t ≥ t0 ,
F (x(t))
unde x(t) este o (prezumtivă) soluţie pozitivă a ecuaţiei (4.32).
Prin calcul direct, obţinem
ρ
(t) β
(x)F (x) [v(t)]2 α(x)β(x)
v
(t) = v(t) + 2
· − ρ(t) p(t)x

ρ(t) [β(x)] ρ(t)r(t) F (x)

2
β(x)f (x) x
− ρ(t) q(t) − ρ(t)α(x)β(x)r(t) ,
F (x) F (x)
de unde
ρ
(t)
v
(t) ≤ −Kq(t)ρ(t) + v(t)
ρ(t)

  
α(x) 1 1 β
(x)F (x)
− · p(t)β(x)v(t) + 1− [v(t)]2 ,
β(x) r(t) ρ(t) α(x)β(x)
Oscilaţii neliniare 133

respectiv
ρ
(t)
v
(t) ≤ −Kq(t)ρ(t) + v(t)
ρ(t)
1
α(x) 1 p(t) α(x)β(x)ρ(t)
− · β(x)
β(x) r(t) 2 α(x)β(x) − β
(x)F (x)
1   22
1 β
(x)F (x)
+ 1− · v(t)
ρ(t) α(x)β(x)
[α(x)β(x)]2 [p(t)]2
+ · ρ(t).
α(x)β(x) − β
(x)F (x) 4r(t)
Astfel, avem
ρ
(t)
v
(t) ≤ −Kq(t)ρ(t) + v(t)
ρ(t)
1
1 p(t) α(x)β(x)ρ(t)
− β(x)
C1 r(t) 2 α(x)β(x) − β
(x)F (x)
1   22
1 β
(x)F (x)
+ 1− · v(t)
ρ(t) α(x)β(x)
α(x)[β(x)]2 [p(t)]2
+ · ρ(t)
C[α(x)β(x) − β
(x)F (x)] 4r(t)
şi
ρ
(t)
v
(t) ≤ −Kq(t)ρ(t) + v(t)
ρ(t)
 
[p(t)]2 α(x)[β(x)]2 1 β(x)
+ ρ(t) −
4r(t) α(x)β(x) − β
(x)F (x) C C1
D D − β(x)
− p(t)v(t) + p(t)v(t)
C1 r(t) C1 r(t)
 
1 β
(x)F (x)
− 1− [v(t)]2 ,
C1 r(t)ρ(t) α(x)β(x)
de unde

  

[p(t)]2 Dp(t) ρ
(t) ε[v(t)]2
v (t) ≤ −ρ(t) Kq(t) − E − − v(t) −
4r(t) C1 r(t) ρ(t) C1 r(t)ρ(t)
D − β(x)
+ p(t)v(t),
C1 r(t)
134 Oscilaţii neliniare

respectiv

v
(t) ≤ −Θ1 (t) − Ψ1 (t) − Ψ2 (t), t ≥ t0 , (4.34)

cu
  
[p(t)]2

 Θ (t) = ρ(t) Kq(t) − E ,
 1 2
 4r(t)



ρ (t)
Ψ1 (t) = Cλε[v(t)] + Dp(t)
− ρ(t) v(t),

 1 r(t)ρ(t) C1 r(t)
 2
Ψ2 (t) = (1−λ)ε[v(t)] D−β(x)
C1 r(t)ρ(t) − C1 r(t) p(t)v(t).
2
În (4.34), termenul Cε[v(t)]
1 r(t)ρ(t)
a fost ”rupt” cu ajutorul lui λ şi ı̂mpărţit mărimilor
Ψ1,2 (t) pentru a putea fi formate pătrate de binoame ulterior.
Prin integrare, ţinând cont de proprietăţile funcţiei H(t, s), obţinem
 t  t
H(t, s)Θ1 (s)ds ≤ v(t0 )H(t, t0 ) − [v(s)h(t, s) H(t, s) + H(t, s)Ψ1 (s)]ds
t0 t0
 t
− H(t, s)Ψ2 (s)ds. (4.35)
t0

Putem scrie că

 t
[v(s)h(t, s) H(t, s) + H(t, s)Ψ1 (s)]ds
t0
 t 1 3 2
λεH(t, s) Q(t, s) C1 r(s)ρ(s)
= v(s) + ds
t0 C1 r(s)ρ(s) 2 λε
 t
C1 r(s)ρ(s)
− [Q(t, s)]2 ds, (4.36)
t0 4λε
respectiv
 t
H(t, s)Ψ2 (s)ds
t0
  1 1 2
t
(1 − λ)ε D − β(x) ρ(s)
= H(t, s) v(s) − p(s) ds
t0 C1 r(s)ρ(s) 2 C1 (1 − λ)εr(s)
 t
[D − β(x)]2 [p(s)]2
− H(t, s)ρ(s) · ds. (4.37)
t0 C1 (1 − λ)ε 4r(s)
Introducând estimările (4.36), (4.37) ı̂n (4.35), deducem că
 t  t
C1
H(t, s)Θ1 (s)ds ≤ v(t0 )H(t, t0 ) + r(s)ρ(s)[Q(t, s)]2 ds
t0 4λε t0
Oscilaţii neliniare 135
 t
1 [p(s)]2
+ H(t, s)ρ(s)[D − β(x)]2 · ds ≤ v(t0 )H(t, t0 )
4C1 (1 − λ)ε t0 r(s)
 t  t
C1 Vβ2 [p(s)]2
+ r(s)ρ(s)[Q(t, s)]2 ds + H(t, s)ρ(s) ds,
4λε t0 4C1 (1 − λ)ε t0 r(s)

respectiv
 t 2 2
Vβ2 ρ(s)[p(s)]2 C1 r(s)ρ(s) 2
H(t, s) Θ1 (s) − − [Q(t, s)] ds
t0 4C1 (1 − λ)εr(s) 4λε
≤ H(t, t0 )|v(t0 )|, t > t0 ,

o estimare aflată ı̂n conflict cu (4.33).

Un exemplu [9, Example 10] pentru Teorema 57 este dat de ecuaţia diferenţială
ordinară quasiliniară



cos3 t + 49
3x2
(cos3 t + 49)(10 − 3 cos2 t)
x + sin t x + x = 0,
3 cos2 t + 4 3x2 + 4 (3 cos2 t + 4)2

cu soluţia particulară x(t) = cos t ı̂n [0, +∞).

Pentru semnificaţia acestui tip de ipoteze, vezi [16]. O serie de rezultate gen-
erale pot fi citite ı̂n [2, 5, 17].
Surse bibliografice

[1] R.P. Agarwal, C. Avramescu, O.G. Mustafa, On the oscillation of a second

order strictly sublinear differential equation, Canad. Math. Bull. 53 (2010),
193–203

[2] B. Ayanlar, A. Tiryaki, Oscillation theorems for nonlinear second order dif-
ferential equations with damping, Acta Math. Hungar. 89 (2000), 1–13

[3] Š. Belohorec, Oscillatory solutions of certain nonlinear differential equations

of second order, Mat.-Fyz. Časopis Sloven. Akad. Vied. 11 (1961), 250–255
(ı̂n cehă)

[4] G.J. Butler, L.H. Erbe, A.B. Mingarelli, Riccati techniques and variational
principles in oscillation theory for linear systems, Trans. Amer. Math. Soc.
303 (1987), 263–282

[5] D. Çakmak, Integral averaging technique for the interval oscillation criteria
of certain second-order nonlinear differential equations, J. Math. Anal. Appl.
300 (2004), 408–425

[6] I.V. Kamenev, Some specifically nonlinear oscillation theorems, Mat. Zametki
10 (1971), 129–134 (ı̂n rusă)

[7] M.K. Kwong, J.S.W. Wong, Linearization of second-order nonlinear oscilla-

tion theorems, Trans. Amer. Math. Soc. 279 (1983), 705–722

[8] T. Kura, Oscillation theorems for a second order sublinear ordinary differen-
tial equation, Proc. Amer. Math. Soc. 84 (1982), 535–538

[9] O.G. Mustafa, S.P. Rogovchenko, Yu.V. Rogovchenko, On oscillation of non-

linear second-order differential equations with damping term, J. Math. Anal.
Appl. 298 (2004), 604–620

136
Oscilaţii neliniare 137

[10] M. Naito, Integral averages and the asymptotic behavior of solutions of second
order ordinary differential equations, J. Math. Anal. Appl. 164 (1992), 370–
380

[11] H. Onose, On Butler’s conjecture for oscillation of an ordinary differential

equation, Quart. J. Math. Oxford 34 (1983), 235–239

[12] C.G. Philos, I.K. Purnaras, On the oscillation of second order nonlinear dif-
ferential equations, Arch. Math. (Basel) 59 (1992), 260–271

[13] C.G. Philos, On oscillation of second order sublinear ordinary differential

equations with alternating coefficients, Math. Nachr. 146 (1990), 105–116

[14] C.G. Philos, Oscillation of sublinear differential equations of second order,

Nonlinear Anal. TMA 7 (1983), 1071–1080

[15] C.G. Philos, Integral averaging techniques for the oscillation of second order
sublinear ordinary differential equations, J. Austral. Math. Soc. 40 (1986),
111–130

[16] S.P. Rogovchenko, Yu.V. Rogovchenko, Oscillation of second order differential

equations with damping, Dynam. Cont. Discr. Impuls. Syst. 10 (2003), 447–
461

[17] A. Tiryaki, A. Zafer, Oscillation criteria for second order nonlinear differential
equations with damping, Turk. J. Math. 24 (2000), 185–196

[18] J.S.W. Wong, On an oscillation theorem of Waltman, Canad. Appl. Math.

Quart. 11 (2003), 415–432
Capitolul 5

Ecuaţii diferenţiale de tip

Emden–Fowler: teoremele lui
F.V. Atkinson şi P. Waltman

Rezumat În acest capitol sunt prezentate rezultate clasice de analiză a ecuaţii-
lor diferenţiale ordinare neliniare de ordinul al II–lea cu neliniarităţi de tip putere
datorate lui F.V. Atkinson (1955) şi P. Waltman (1964, 1965). De asemeni, se
discută teoria de integrare asimptotică a ecuaţiilor diferenţiale de ordin arbitrar
elaborată de J.K. Hale şi N. Onuchic ı̂n 1963.

5.1 Teorema de oscilaţie a lui F.V. Atkinson

Fie ecuaţia diferenţială ordinară neliniară ı̂n cazul superliniar (λ > 1)

x

+ q(t)xλ = 0, t ≥ t0 ≥ 1, (5.1)

unde coeficientul funcţional q : [t0 , +∞) → (0, +∞) este presupus continuu, iar
xλ = |x|ε x pentru λ = 1 + ε. Ecuaţia (5.1) şi variantele sale cu argumente
funcţionale modificate sunt adesea numite ecuaţii Emden-Fowler, ecuaţii Lane-
Emden sau ecuaţii Thomas-Fermi, după o serie de cazuri particulare fundamentale
ale lor, cf. [21]. Detalii privind analiza unor asemenea ecuaţii diferenţiale pot fi
citite ı̂n monografiile [4, 31, 1].
Pentru a studia intervalul de existenţă a soluţiilor ecuaţiei (5.1) avem nevoie
de lema următoare.

138
Ecuaţii Emden-Fowler 139

Lema 17 Fie numerele t0 , T ≥ 1 şi x , x0 ≥ 0. Fiind date funcţia continuă f :

[t0 , T ] → R şi funcţia continuu diferenţiabilă, descrescătoare x : [t0 , T ) → (x , x0 ]
astfel ı̂ncât x(t0 ) = x0 , lim x(t) = x şi lim x
(t) = −∞, are loc relaţia
tT tT

 T−
f (t)x
(t)dt ∈ R.
t0

Demonstraţie. Inversa aplicaţiei x, şi anume t : [t0 , T ) → (x , x0 ] are derivata

laterală nulă ı̂n x ,

dt 1
lim = lim = 0.
xx dx tT dxdt

Astfel, ea poate fi prelungită sub forma t : [x , x0 ] → [t0 , T ] ı̂n x ca funcţie de

clasă C 1 , unde t(x ) = T şi t
(x ) = 0.
Au loc relaţiile
 T  T −ε


f (s)x (s)ds = lim f (s)x
(s)ds
t0 ε0 t0
 T −ε
= lim (f ◦ x−1 )(x(s))x
(s)ds
ε0 t0
 x(T −ε)  x0
= lim (f ◦ x−1 )(ξ)dξ = − g(ξ)dξ ∈ R,
ε0 x0 x

unde g = f ◦ x−1 = f ◦ t este o funcţie continuă ı̂n [x , x0 ].

√
Un exemplu imediat este oferit de x(t) = 2 − t, unde t ∈ [1, 2).

Lema 18 Soluţiile ecuaţiei (5.1) există ı̂n viitor (până la +∞).

Demonstraţie. Începem discuţia presupunând că soluţia x, definită pe inter-

valul maximal [t1 , T ), unde t0 ≤ t1 < T ≤ +∞, are semn variabil. Cum aplicaţia
x → xλ este de clasă C 1 , problema Cauchy ataşată ecuaţiei Emden-Fowler are
soluţie unică. De aici rezultă că zerourile soluţiei x sunt izolate, respectiv mulţimea
lor este cel mult numărabilă. Fie t1 , t2 zerouri consecutive ale soluţiei x. Cum
x
(t1 ) = 0, considerăm că x
(t1 ) < 0, de unde x
(t2 ) > 0. În intervalul (t1 , t2 )
funcţia x ia valori negative, deci x

(t) > 0, adică funcţia x
este crescătoare.
Ţinând seama de semnul său, deducem că max |x
(t)| = max{−x
(t1 ), x
(t2 )}.
t∈[t1 ,t2 ]
Aşadar, cum zerourile soluţiei sunt ı̂n număr finit ı̂n orice interval mărginit I ⊆
140 Ecuaţii Emden-Fowler

[t1 , T ), concludem că

sup max{|x(t)|, |x
(t)|}
t∈I





≤ max max |x (tn )|, |x(inf I)| + meas(I) · max |x (tn )|
tn ∈I tn ∈I
< +∞,
unde (tn )n≥1 desemnează zerourile soluţiei x. Teorema de explozie ı̂n timp finit,
datorată lui A. Wintner [47, pp. 174–175], ne conduce la T = +∞ ı̂n cazul solu-
ţiilor cu semn variabil (oscilatorii).
Rămân două cazuri “ı̂n oglindă” — aici, T < +∞ —: fie soluţia x este pozitivă
şi lim x
(t) = −∞, fie x este negativă şi lim x
(t) = +∞. Îl analizăm pe primul.
tT tT
Astfel, fără a restrânge generalitatea, considerăm că x
(t) < 0 ı̂n [t0 , T ). Funcţia
x este descrescătoare, deci lim


x(t
) = x ≥ 0.
t T
Înmulţim ecuaţia (5.1) cu x
(t). Astfel,
 t
[x
(t)]2 x2
= 1+ f (s)x
(s)ds, x1 = x
(t0 ),
2 2 t0

de unde, conform Lemei 17 pentru f (t) = −q(t)[x(t)]λ , ajungem la

 x0
[x
(t)]2 x2
lim = 1− (f ◦ x−1 )(ξ)dξ ∈ R.
tT 2 2 x

Funcţia x
este, aşadar, mărginită ı̂n [t0 , T ). Inegalitatea |x(t)| ≤ |x(t0 )| +

x
∞ · (T − t0 ) < +∞ ne conduce la o contradicţie cu supoziţia că T < +∞.

Lema 19 Soluţiile ecuaţiei (5.1) există ı̂n trecut (până la t0 ).
Demonstraţie. La fel ca ı̂n cazul existenţei ı̂n viitor a soluţiilor, soluţiile
oscilatorii se prelungesc la stânga până ı̂n t0 . Cele două cazuri “problematice” —
aici, t0 < T < t1 < +∞ —: x, x
pozitive ı̂n (T, t1 ], lim

x
(t
) = +∞, respectiv
t T
x, x
negative ı̂n (T, t1 ], lim


x
(t
) = −∞ ne conduc la o contradicţie via unei
t T
adaptări a Lemei 17.

În cazul unui coeficient funcţional q(t) negativ, ecuaţia Emden-Fowler (5.1)
poate avea şi soluţii cu explozie ı̂n timp finit, vezi [35, p. 24].
Teorema 58 (Atkinson, 1955, cf. [2, Theorem 1]) O condiţie necesară şi sufi-
cientă pentru ca ecuaţia (5.1) să fie oscilatorie este dată de
 +∞
tq(t)dt = +∞. (5.2)
Ecuaţii Emden-Fowler 141

Demonstraţie. Necesitatea. Limităm discuţia la cazul unei soluţii pozitive

x(t) a ecuaţiei (5.1) ı̂n [t0 , +∞). Cum xλ = |x|λ−1 x, dacă x este soluţie, atunci şi
−x este soluţie! Astfel, cum x

(t) < 0 pentru orice t ≥ t0 , Lema 2 ne asigură că
x
(t) ≥
lim x
(t
) ≥ 0.
t →+∞
Integrând ecuaţia (5.1), obţinem
 t





x (t ) − x (t) + q(s)[x(s)]λ ds = 0, t
≥ t ≥ t0 ,
t

respectiv
 +∞






lim x (t ) − x (t) + q(s)[x(s)]λ ds = 0
t →+∞ t

şi
 +∞


x (t) ≥ q(s)[x(s)]λ ds (5.3)
t

pentru orice t ≥ t0 .
O integrare termen cu termen a inegalităţii (5.3) ne conduce la
 +∞  +∞
x(t) − x(t0 ) ≥ t q(s)[x(s)] ds − t0λ
q(s)[x(s)]λ ds
t t0
 t  +∞
+ sq(s)[x(s)]λ ds = (t − t0 ) q(s)[x(s)]λ ds
t0 t
 t
+ (s − t0 )q(s)[x(s)]λ ds,
t0

de unde

x(t)
"t ≥ 1, t ≥ t1 = t0 + 1,
t0 (s − t0 )q(s)[x(s)]λ ds

şi
2λ
x(t) (t − t0 )q(t)[x(t)]λ
(t − t0 )q(t) "t = " λ
t0 (s − t0 )q(s)[x(s)]λ ds t
t0 (s − t0 )q(s)[x(s)] ds
λ

≥ (t − t0 )q(t).
142 Ecuaţii Emden-Fowler

Prin integrare şi aplicând prima metodă de schimbare de variabilă, obţinem

 t1 1−λ
1
+∞ > (s − t0 )q(s)[x(s)] ds
λ
λ−1 t0
 1−λ  t2 1−λ 2
t1
1
≥ (s − t0 )qxλ ds − (s − t0 )qxλ ds
λ−1 t0 t0
 t2
≥ (s − t0 )q(s)ds pentru orice t2 ≥ t1 ,
t1
" +∞
fapt din care decurge convergenţa integralei sq(s)ds.
Suficienţa. Mărindu-l eventual pe t0 , presupunem că ([2, p. 646])
 +∞
η=λ tq(t)dt < 1. (5.4)
t0

Afirmaţie Dacă are loc (5.4), atunci problema la limită

x

+ q(t)xλ = 0, t ≥ t0 ,
lim x(t) = 1, lim x
(t) = 0 (5.5)
t→+∞ t→+∞

admite cel puţin o soluţie.

Utilizăm metoda aproximaţiilor succesive. Astfel, introducem şirul de funcţii

(xn )n≥1 cu ajutorul formulelor x1 (t) ≡ 0 şi
 +∞
xn+1 (t) = 1 − (s − t)q(s)[xm (s)]λ ds, n ≥ 1,
t

pentru orice t ≥ t0 .
Se stabileşte uşor, printr-un procedeu inductiv care ţine seama de semnul co-
eficientului funcţional q(t), că xn (t) ∈ [0, 1] ı̂n [t0 , +∞) pentru orice n ≥ 1.
Apoi, aplicând teorema valorii intermediare, putem scrie că
 
 
[xn+1 (t)]λ − [xn (t)]λ  ≤ λ[ξ(t)]λ−1 |xn+1 (t) − xn (t)|, (5.6)

unde ξ(t) ∈ [min{xn+1 (t), xn (t)}, max{xn+1 (t), xn (t)}], respectiv

 +∞
|xn+2 (t) − xn+1 (t)| ≤ λ (s − t)q(s)|xn+1 (s) − xn (s)|ds
t
≤ ηxn+1 − xn ∞ .
Ecuaţii Emden-Fowler 143

an+1
Deoarece şirul (an )n≥1 , unde an = xn+1 − xn ∞ , ı̂ndeplineşte condiţia an ≤
η < 1, criteriul raportului ne asigură că seria an este convergentă.
n≥1
Mai departe, cum |xn+1 (t) − xn (t)| ≤ an pentru orice t ≥ t0 , M –testul lui
Weierstrass
 implică absolut şi uniform convergenţa seriei telescopice de funcţii
(xn+1 − xn ) ı̂n [t0 , +∞).
n≥1
În final, deducem că şirul de funcţii (xn )n≥1 converge uniform ı̂n [t0 , +∞) la
soluţia x(t) a problemei la limită (5.5). Afirmaţia este probată.

Observăm că ecuaţia lui Euler (2.3) ı̂ndeplineşte condiţia (5.2) indiferent de val-
oarea numărului γ. Este esenţial, aşadar, faptul că, via Teorema 58, cazul neliniar
al ecuaţiilor diferenţiale ordinare de ordinul al II–lea cu coeficient funcţional pozitiv
posedă o condiţie necesară şi suficientă de oscilaţie, fenomen care nu are corespon-
dent ı̂n cazul liniar, cf. [2, p. 643]. Vezi şi comentariul din [9, p. 128].
Un alt rezultat datorat lui F.V. Atkinson are drept variantă subliniară Teorema
18.

Teorema 59 ([2, Theorem 2]) Fie λ = 2n − 1, unde numărul n ≥ 2 este natural.

Să presupunem că funcţia q : [t0 , +∞) → (0, +∞) este de clasă C 1 şi q
(t) ≤ 0 ı̂n
[t0 , +∞).
Atunci, dacă
 +∞
t2n−1 q(t)dt < +∞, (5.7)

ecuaţia (5.1) nu admite soluţii oscilatorii.

Demonstraţie. Am văzut deja că soluţiile ecuaţiei (5.1) sunt definite ı̂n
[t0 , +∞). Putem scrie că
d 1

[V (t, x(t), x
(t))] = q (t)[x(t)]2n ≤ 0, t ≥ t0 ,
dt 2n
2
1
unde V (t, x, y) = 2n q(t)x2n + y2 , x, y ∈ R, pentru orice soluţie a ecuaţiei (5.1).
Această estimare ne conduce la*
3


1
|x (t)| ≤ x ∞ ≤ [x
(t0 )]2 + q(t0 )[x(t0 )]2n , t ≥ t0 .
n
Presupunem că, prin absurd, ecuaţia (5.1) admite soluţia oscilatorie x(t) având
zerourile (tm )m≥1 . Ţinând cont de faptul că, odată cu x, ecuaţia (5.1) admite şi
* Există o vastă literatură privind analiza soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale ordinare şi
funcţionale prin ataşarea uneia sau mai multor cantităţi funcţionale V , vezi e.g. mono-
grafiile [32, 43, 6] ori lucrările [24, 11].
144 Ecuaţii Emden-Fowler

soluţia −x, vom considera că x
(t1 ) > 0. Atunci, evident, x
(t2 ) < 0, x
(t3 ) > 0,
etc.
Notăm cu (tm )m≥1 , unde tm ∈ (tm , tm+1 ), punctul ı̂n care soluţia x(t) ı̂şi atinge
extremul ı̂n [tm , tm+1 ]. Astfel, x
(tm ) = 0 pentru orice m ≥ 1.
Putem scrie că
 t2m−1
x
(t2m−1 ) − x
(t2m−1 ) + q(t)[x(t)]2n−1 dt = 0,
t2m−1

de unde
 t2m−1
x
(t2m−1 ) = q(t)[x(t)]2n−1 dt, m ≥ 1. (5.8)
t2m−1

Mai departe, cum x

(t) < 0 ı̂n (t2m−1 , t2m ), adică x
descreşte, deducem că
x
(s)
< x
(t2m−1 ) ı̂n (t2m−1 , t2m−1 ). Teorema valorii intermediare ne conduce la

x(t) = x(t) − x(t2m−1 ) = x
(s)(t − t2m−1 ) ≤ x
(t2m−1 )(t − t2m−1 ) (5.9)

ı̂n [t2m−1 , t2m−1 ].

Introducând (5.9) ı̂n (5.8) obţinem
 t2m−1


2n−1
x (t2m−1 ) ≤ [x (t2m−1 )] q(t)(t − t2m−1 )2n−1 dt,
t2m−1

respectiv
 t2m  +∞
1 ≤ [x
(t2m−1 )]2n−2 t2n−1 q(t)dt ≤ x
2n−2
∞ t2n−1 q(t)dt = o(1)
t2m−1 t2m−1

când m → +∞, o contradicţie.

Pentru varianta liniară a Teoremei 59, vezi [42, Lemma 1.2].
Condiţia (5.7) permite stabilirea alurii asimptotice a unora dintre soluţiile
ecuaţiei (5.1).

Teorema 60 (R.A. Moore, Z. Nehari, 1959, cf. [33, Theorem III]) Ecuaţia (5.1),
unde coeficientul funcţional q(t) este continuu şi pozitiv, admite soluţii x(t) cu
proprietatea că
x(t)
lim = α ∈ (0, +∞) (5.10)
t→+∞ t

dacă şi numai dacă are loc condiţia (5.7).

O investigaţie privind soluţiile ecuaţiei (5.1) care satisfac (5.10) este realizată
ı̂n următoarele trei secţiuni. În particular, vezi Teorema 72.
Ecuaţii Emden-Fowler 145

5.2 Criteriul de neoscilaţie al lui P. Waltman.

Teoremele lui J.S.W. Wong şi C.V. Coff-
man
În 1964, P. Waltman [49] extinde Teorema 60, renunţând la semnul coeficien-
tului q(t).

Teorema 61 (Waltman, cf. [49, Theorem 1]) Dacă funcţia q : [t0 , +∞) → R este
continuă şi verifică restricţia
 +∞
t2n−1 |q(t)|dt < +∞,
t0

atunci ecuaţia (5.1) admite soluţia x(t) care satisface (5.10).

Demonstraţie. Folosim tehnica de la demonstraţia Teoremei 21. Astfel, vom

privi ecuaţia (5.1) ca o perturbaţie neliniară a ecuaţiei (2.53), adică a ecuaţiei
z

= 0, t ≥ t0 . (5.11)
Un sistem fundamental de soluţii pentru (5.11) este dat de funcţiile z1 (t) ≡ 1 şi
z2 (t) ≡ t. Aşadar, căutăm o soluţie a ecuaţiei (5.1) de forma x(t) = c1 (t) + c2 (t)t,
unde funcţiile c1,2 sunt de clasă C 2 .
Sistemul diferenţial (2.56) devine ı̂n această situaţie (W = −1)



c1 (t) = q(t)t[c1 (t) + tc2 (t)]2n−1
t ≥ t0 .
c
2 (t) = −q(t)[c1 (t) + tc2 (t)]2n−1 ,
x(t) c1 (t)
Introducând mărimea w(t) = t = c2 (t) + t , cf. [49, p. 919], putem scrie
că
 t
|w(t) − c| ≤ 2 s2n−1 |q(s)||w(s)|2n−1 ds, c = w(t0 ), (5.12)
t0

pentru orice t ≥ t0 .

Afirmaţie Dacă are loc restricţia (n ≥ 2)

 +∞
 
4(n − 1) t2n−1 |q(t)|dt < min 2(n − 1)|c|, |c|2−2n − 1 ,
t0

atunci există şi sunt finite limitele

c1 (t
) x(t
)
lim , lim c2 (t
), lim = 0. (5.13)
t →+∞ t




t →+∞ t →+∞ t



146 Ecuaţii Emden-Fowler

Într-adevăr, cum (5.12) implică

 t
|w(t)| ≤ |c| + 2 s2n−1 |q(s)||w(s)|2n−1 ds, (5.14)
t0

putem considera problema valorii iniţiale

z = 2t2n−1 |q(t)| · z 2n−1 , t ≥ t0 ,
z(t0 ) = |c|,

a cărei soluţie o notăm cu z(t). Apoi, aplicând estimării (5.14) fie inegalitatea

lui I. Bihari [35, p. 17] fie teorema generală de comparaţie (Z. Opial, 1957, B.
Viswanatham, 1963) [25, Corollary 4.4, p. 29], vezi discuţia din [35, p. 38],
deducem că |w(t)| ≤ z(t) ı̂n [t0 , +∞). Mai mult chiar,
 +∞
2−2n
1 < C0 = |c| − 4(n − 1) s2n−1 |q(s)|ds
t0
 t
≤ |c|2−2n − 4(n − 1) s2n−1 |q(s)|ds = z(t)2−2n ≤ |c|2−2n ,
t0

respectiv |c| ≤ z(t) ≤ 1 pentru orice t ≥ t0 .

Astfel, din (5.12) rezultă că
 +∞
|w(t)| ≥ C1 = |c| − 2 s2n−1 |q(s)|ds > 0,
t0

deci cea de-a treia limită (5.13), ı̂n ipoteza că ar exista, verifică estimarea

lim w(t
) ∈ R \ (−C1 , C1 ).

t
→+∞

Funcţia c2 (t) satisface relaţia

 t  2n−1
2n−1 c1 (s)
c2 (t) = c2 (t0 ) − s q(s) + c2 (s) ds, t ≥ t0 ,
t0 s
de unde, dat fiind că
 t   2n−1   +∞
 2n−1 c1 (s) 
s q(s) + c2 (s)  ds ≤ s2n−1 |q(s)|ds < +∞,
t0  s  t0

deducem existenţa celei de-a doua limite (5.13).

La rândul său, relaţia

c1 (t) c1 (t0 ) 1 t
= + sQ(s)ds, (5.15)
t t t t0
Ecuaţii Emden-Fowler 147
 2n−1
c1 (s)
unde Q(s) ≡ s2n−1 q(s) s + c2 (s) şi Q ∈ L1 ((t0 , +∞), R), implică, via [35,
Eq. (2.43)], faptul că
c1 (t
)
lim = 0.
t →+∞ t

Afirmaţia este probată.

A doua demonstraţie a Teoremei 61. Folosim teoria de integrare asimp-

totică elaborată de T. Kusano şi W.F. Trench [35, pp. 101–107]. Mai precis, cum
ecuaţia (5.11) este disconjugată, vom lua ı̂n [35, Teorema 31] valorile p = n = 2,
v0p (t) ≡ 2t şi v1p (t) ≡ 1. Atunci, ipotezele Kusano–Trench devin
 t  +∞
s|q(s)|[(θ0 + c)s]2n−1 ds + t |q(s)|[(θ0 + c)2s]2n−1 ds ≤ 2ct, (5.16)
t0 t

respectiv
 +∞
|q(s)|[(θ0 + c)2s]2n−1 ds ≤ c (5.17)
t
pentru orice t ≥ t0 .
Făcând t = t0 ı̂n (5.17), obţinem
 +∞
c
s2n−1 |q(s)|ds ≤ . (5.18)
t0 [2(θ0 + c)]2n−1
Este evident că (5.18) implică (5.17). Mai departe, observăm că
 t  +∞
2n−1
s|q(s)|[(θ0 + c)s] ds + t |q(s)|[(θ0 + c)2s]2n−1 ds
t0 t
  t  +∞ 
2n−1 2n−1 2n−1
≤ t s |q(s)|ds + 2 t s |q(s)|ds (θ0 + c)2n−1
t0 t0
 +∞
≤ 2t[2(θ0 + c)]2n−1 s2n−1 |q(s)|ds ≤ 2ct, t ≥ t0 ,
t0

adică (5.18) implică (5.16).

În concluzie, conform [35, Teorema 31], dacă are loc (5.18), atunci, pentru
orice număr real θ, cu |θ| ≤ θ0 , ecuaţia (5.1) admite soluţia xθ (t) având alura
asimptotică
xθ (t) = θt + o(t), x
θ (t) = θ + o(1) când t → +∞.
Demonstraţia s-a ı̂ncheiat.

În mod asemănător se construieşte un rezultat de tip Trench pentru perturbaţiile
neliniare ale ecuaţiei (2.53).
148 Ecuaţii Emden-Fowler

Teorema 62 (Waltman, cf. [49, Theorems 3,4]) Fiind date funcţiile continue
f, g : [t0 , +∞) → R, presupunem că z1,2 sunt soluţii liniar independente ale
ecuaţiei (2.53) iar funcţia g(t) verifică restricţia
 +∞
y(t)|g(t)|dt < +∞ (5.19)
 
pentru y(t
) = max [z1 (t
)]2n , [z2 (t
)]2n , t
≥ t0 .
De asemeni, considerăm perturbarea neliniară a ecuaţiei (2.53) dată de ecuaţia
u

+ f (t)u + g(t)u2n−1 = 0, t ≥ t0 . (5.20)
(i) Atunci, există o soluţie u(t) a ecuaţiei (5.20) care admite reprezentarea
u(t) = α(t)z1 (t) + β(t)z2 (t), t ≥ t0 ,
unde α(t), β(t) sunt funcţii continue pentru care
lim α(t
) = c1 şi
lim β(t
) =
t →+∞ t →+∞
c2 , cu c1,2 ∈ R şi c21 + c22 > 0.
(ii) În cazul particular dat de f (t) ≡ 0, ecuaţia (5.20) admite o soluţie x(t) cu
alura asimptotică
x(t) = at + b + o(1) când t → +∞, unde a, b ∈ R.

Demonstraţie. Păstrând notaţiile de la demonstraţia Teoremei 61, observăm

că, ı̂n cazul (ii), avem
lim c1 (t
) ∈ R.
t →+∞
Într-adevăr, (5.19) devine
 +∞
t2n |q(t)|dt < +∞,
t0
" +∞
deci estimarea (5.15) ne conduce la

lim c1 (t
) = b = c1 (t0 ) + t0 sQ(s)ds,
t →+∞
respectiv
 +∞
|c1 (t) − b| ≤ |Q(s)|ds = o(1) când t → +∞.
t

Apoi, introducând mărimea a =
lim c2 (t
), deducem că

t →+∞
 +∞  +∞
t|c2 (t) − a| ≤ t |Q(s)|ds ≤ s|Q(s)|ds = o(1) când t → +∞.
t t

Concluzia rezultă din reprezentarea x(t) = c1 (t) + c2 (t)t = b + at + [c1 (t) − b] +

t[c2 (t) − a] = at + b + o(1) când t tinde la +∞.

Un rezultat stabilit de J.S.W. Wong [53] ı̂n 1968 sintetizează argumentele-cheie
din demonstraţia Teoremei 59.
Ecuaţii Emden-Fowler 149

Teorema 63 ([53, Theorem 2]) Să presupunem că funcţia continuă f : [t0 , +∞)×
R → R verifică următoarele ipoteze:
(A) este monoton nedescrescătoare ı̂n raport cu cea de-a doua variabilă, ı̂ndepli-
neşte condiţia de semn (3.22) şi orice problemă a valorii iniţiale cu data nulă
ataşată ecuaţiei (3.21) admite soluţie unică (funcţia identic nulă) †;
(B) este de clasă C 1 ı̂n raport cu prima variabilă şi, ı̂n plus, x · ∂f
∂t (t, x) ≤ 0
pentru orice t ≥ t0 şi x ∈ R; " +∞
(C) pentru orice β > 0 avem t0 f (t, βt)dt < +∞;
(D) există β0 > 0 şi funcţia continuă χ : [t0 , +∞) → [0, +∞), integrabilă pe
[t0 , +∞), astfel ı̂ncât

f (t, βt) ≤ β · χ(t), t ≥ t0 , pentru orice β ∈ (0, β0 ).

Atunci, ecuaţia (3.21) nu admite soluţii oscilatorii.

Demonstraţie. Fie x(t) o (eventuală) soluţie oscilatorie a ecuaţiei (3.21).

Cantitatea funcţională
 x
y2
W (t, x, y) = + f (t, u)du, t ≥ t0 , x, y ∈ R,
2 0

este nenegativă şi, ı̂n plus,

 x(t)
d



∂f
[W (t, x(t), x (t))] = x (t)[x (t) + f (t, x(t))] + (t, x(s))ds
dt 0 ∂t
 x(t)
∂f
= (t, x(s))ds ≤ 0,
0 ∂t

de unde rezultă că |x
(t)| ≤ β = 2W (t0 , x(t0 ), x
(t0 )) ı̂n [t0 , +∞).
Introducem şirurile (tm )m≥1 , (tm )m≥1 ca ı̂n Teorema 59. Atunci, repetând
raţionamentul, avem
 t2m−1  t2m−1


0 < x (t2m−1 ) = f (s, x(s))ds ≤ f (s, x
(t2m−1 )(s − t2m−1 ))ds,
t2m−1 t2m−1

† De exemplu, vezi [9, p. 128], [10, Appendix], f (t, x) = F (t, x2 )x, unde funcţia
continuă F : [t0 , +∞)×[0, +∞) → [0, +∞) este monoton necrescătoare ı̂n a doua variabilă.
Atunci, dacă x(t), cu t ∈ [t0 , T ], este o soluţie a problemei valorii iniţiale formată de
"t
ecuaţia (3.21) ı̂mpreună cu datele x(t0 ) = x (t0 ) = 0, deducem că |x(t)| ≤ t0 a(s)|x(s)|ds,
unde a(s) = (T − s)F (s, 0), ı̂n [t0 , T ]. Inegalitatea lui Gronwall implică |x(t)| ≡ 0, adică
problema valorii iniţiale admite soluţie unică. Această proprietate rămâne valabilă şi dacă
funcţia F este monoton nedescrescătoare ı̂n cea de-a doua variabilă, vezi [10, p. 423].
150 Ecuaţii Emden-Fowler

respectiv
 t2m−1


x (t2m−1 ) ≤ f (s, x
(t2m−1 )s)ds (5.21)
t2m−1
 t2m−1  +∞
≤ f (s, βs)ds ≤ f (s, βs)ds,
t2m−1 t2m−1

relaţie care ne conduce la lim x
(t2m−1 ) = 0.

m→+∞
" +∞
Există numărul natural M ≥ 1 suficient de mare astfel ı̂ncât t2M −1 χ(t)dt < 1
şi x
(t2m−1 ) < β0 pentru orice m ≥ M . Atunci, pe baza estimării (5.21), putem
scrie că
 t2M −1  +∞
f (s, x
(t2M −1 )s) f (s, x
(t2M −1 )s)
1 ≤ ds ≤ ds
t2M −1 x
(t2M −1 ) t2M −1 x
(t2M −1 )
 +∞
≤ χ(s)ds,
t2M −1

o contradicţie.

Adaptând tehnica din [34, p. 409], se poate stabili o variantă a Teoremei 59.

Teorema 64 (C.V. Coffman, J.S.W. Wong, 1972, cf. [9, Theorem 3]) Să pre-
supunem că funcţia continuă F : [t0 , +∞) × [0, +∞) → (0, +∞) este monoton
necrescătoare ı̂n fiecare din cele două variabile. Atunci, dacă
 +∞
tF (t, β)dt < +∞ pentru orice β > 0,

ecuaţia diferenţială quasiliniară ‡

x

+ F (t, x2 )x = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (5.22)

nu admite soluţii oscilatorii.

Demonstraţie. La fel ca ı̂n demonstraţia Teoremei 63, pentru o prezumtivă

soluţie oscilatorie x(t) considerăm şirurile (tm )m≥1 , (tm )m≥1 cu

x
(t2m−1 ) > 0, x
(t2m ) < 0, x
(t2m−1 ) = 0,

‡ Această neliniaritate poate fi privită ca o regularizare a neliniarităţii ecuaţiei (5.1)
ı̂n cazul subliniar. Mai precis, fiind date numerele λ ∈ (0, 1) şi ε > 0, putem lua F (t, y) =
q(t)y γ pentru orice y ≥ ε, respectiv F (t, y) = εγ q(t) când y ∈ [0, ε), unde γ = λ−1 2 . În
plus, vom impune ca q ∈ C 1 şi q  (t) ≤ 0 ı̂n [t0 , +∞).
Ecuaţii Emden-Fowler 151

respectiv

x(t2m−1 ) = max x(s) > 0, x(t2m ) = min x(s) < 0.

s∈[t2m−1 ,t2m ] s∈[t2m ,t2m+1 ]

Observăm că funcţiile x : [t2m−1 , t2m ] → [0, x(t2m−1 )] şi x : [t2m , t2m ] →
[x(t2m ), 0] sunt descrescătoare şi bijective. Aceasta ı̂nseamnă că aplicaţiile t →
[x(t)] definite pe [t2m−1 , t2m ] şi [t2m , t2m ] sunt bijective.
2

Notăm cu η1 : [0, (x(t2m−1 ))2 ] → [t2m−1 , t2m ] şi η2 : [0, (x(t2m ))2 ] → [t2m , t2m ]
inversele acestora. Funcţia η1 este continuă ı̂n [0, (x(t2m−1 ))2 ] şi de clasă C 1 ı̂n
[0, (x(t2m−1 ))2 ) (derivata laterală devine −∞). Funcţia η2 are proprietăţi similare.
Înmulţind ecuaţia (5.22) ı̂n ambii membri cu x
(t) şi integrând rezultatul,
obţinem
 t2m

2
[x (t2m )] = −2 x(s)x
(s)F (s, [x(s)]2 )ds
t2m−1
 t2m  [x(t2m−1 )]2

2 2
= −2 x(s)x (s)F (η1 ([x(s)] ), [x(s)] )ds = F (η1 (y), y)dy,
t2m−1 0

respectiv
 t2m  [x(t2m )]2

2
2
[x (t2m )] = 2 x(s)x (s)F (s, [x(s)] )ds = F (η2 (y), y)dy.
t2m 0

Afirmaţie Şirul (|x(tm )|)m≥1 este monoton nedescrescător.

Într-adevăr, dacă am avea |x(t2m )| < |x(t2m−1 )|, atunci η1 (y) ≤ t2m ≤ η2 (y)
pentru orice y ∈ [0, (x(t2m ))2 ], de unde, dat fiind că funcţia F este monoton
necrescătoare ı̂n prima variabilă, va rezulta că
 [x(t2m−1 )]2  [x(t2m )]2
[x
(t2m )]2 = F (η1 (y), y)dy > F (η1 (y), y)dy
0 0
 [x(t2m )]2
≥ F (η2 (y), y)dy = [x
(t2m )]2 ,
0

o contradicţie. Aşadar, |x(t2m−1 )| ≤ |x(t2m )|. Inegalitatea |x(t2m )| ≤ |x(t2m+1 )|

se stabileşte analog, ceea ce probează Afirmaţia.

Afirmaţie ([9, Theorem 1]) Pentru orice C > 0 ecuaţia (5.22) admite o soluţie
z(t) crescătoare cu lim z(t) = C.
t→+∞
152 Ecuaţii Emden-Fowler

Fixăm numerele C > c > 0 şi T > t0 astfel ı̂ncât

 +∞
C tF (t, c2 )dt < C − c
T

şi introducem şirul de funcţii (xn )n≥1 cu x1 (t) ≡ C şi relaţia de recurenţă
 +∞
xn+1 (t) = C − (s − t)F (s, [xn (s)]2 )xn (s)ds, t ≥ T.
t

În mod inductiv se stabileşte că c ≤ xn (t) ≤ C ı̂n [T, +∞) pentru orice n ≥ 1.
Mai departe, cum
 +∞


0 < α(t) ≤ xn+1 (t) = F (s, [xn (s)]2 )xn (s)ds ≤ β(t) ≤ C − c,
t
unde
 +∞  +∞
2
α(t) = c F (s, C )ds, β(t) = C F (s, c2 )ds, t ≥ T,
t t

deducem că şirul (xn )n≥1 ı̂ndeplineşte ipotezele criteriului Avramescu de compacti-
tate relativă ı̂n X2 (T ; 1), cf. [35, pp. 78–79] §.
Aşadar, există funcţia z : [T, +∞) → [c, C] de clasă C 1 , cu α(t) ≤ z
(t) ≤ β(t),
astfel ı̂ncât z ∈ closX2 (T ;1) ((xn )n≥1 ) şi
 +∞
z(t) = C − (s − t)F (s, [z(s)]2 )z(s)ds, t ≥ T,
t
fapt care probează Afirmaţia.
Revenind la soluţia oscilatorie x(t) a ecuaţiei (5.22), există C > 0 cu propri-
etatea că
2C < lim |x(tm )| ≤ +∞.
m→+∞

Aceasta implică existenţa şirurilor (sm )m≥1 , (Sm )m≥1 cu

x(sm ) = z(sm ), x
(sm ) ≥ z
(sm ), sm ∈ (t2m−1 , t2m−1 ),
respectiv
x(Sm ) = z(Sm ), x
(Sm ) < z
(Sm ), Sm ∈ (t2m−1 , t2m ), (avem x
(Sm ) < 0!)
3C
unde m ≥ M satisface restricţia x(t2m−1 ) ≥ 2 şi t2M −1 ≥ T . În plus,
x(t) ≥ z(t), t ∈ [sm , SM ].
§ Am folosit ı̂n mod esenţial monotonia coeficientului funcţional F (t, x2 ) din ecuaţia
(5.22). Pentru o abordare ı̂n cazul ı̂n care monotonia neliniarităţii unei ecuaţii diferenţiale
este ı̂nlocuită cu o restricţie de tip local Lipschitz, vezi Teorema 69.
Ecuaţii Emden-Fowler 153

Afirmaţie Numerele sm , Sm sunt date de formulele

sm = inf{t ∈ (t2m−1 , t2m−1 ) : x(τ ) > z(τ ) pentru orice τ ∈ [t, t2m−1 ]}

şi

Sm = sup{t ∈ (t2m−1 , t2m ) : x(τ ) > z(τ ) pentru orice τ ∈ [t2m−1 , t]}.

Într-adevăr, presupunând că am avea x
(sm ) < z
(sm ), va exista o mică vecină-
tate situată la dreapta lui sm pe care z(t) > x(t), fapt ce contrazice definiţia lui
sm . Afirmaţia este probată.
Introducând wronskianul

w(x, z)(t) = x(t)z
(t) − x
(t)z(t),

observăm că
d
[w(x, z)(t)] = x(t)z(t){F (t, [x(t)]2 ) − F (t, [z(t)]2 )} ≤ 0, t ∈ [sm , Sm ],
dt
de unde, prin integrare, ajungem la

0 ≥ x(Sm )[z
(Sm ) − x
(Sm )] − x(sm )[z
(sm ) − x
(sm )]

≥ x(Sm )[z
(Sm ) − x
(Sm )] > 0,

o contradicţie.

O serie de generalizări ale rezultatelor precedente pot fi citite ı̂n lucrarea din
1969 a lui Š. Belohorec [5].

5.3 Teoria de integrare a lui J.K. Hale şi N.

Onuchic
Această secţiune este dedicată unei metode generale de integrare asimptotică.
Să considerăm problema la limită dată de ecuaţia diferenţială ordinară neliniară
(k + r ≥ 1)

u(k+r+1) = P (t, u, u
, · · · , u(k+r) ), t ≥ t0 ≥ 1, (5.23)

unde funcţia P : [t0 , +∞) × Rk+r+1 → R este continuă, ı̂mpreună cu datele



 u(i) (t0 ) = ak−i , i ∈ 0, k − 1, (când k ≥ 1)

lim u(k) (t) = c, (5.24)


t→+∞
(k+j)
 lim [t u j (t)] = 0, j ∈ 1, r (când r ≥ 1)
t→+∞
154 Ecuaţii Emden-Fowler

pentru ak−i , c ∈ R fixate.

Conform [23, p. 62], vom stabili un rezultat de existenţă pentru problema
(5.23), (5.24) transformând-o ı̂ntr-un sistem integrodiferenţial (r +1)–dimensional.
Dacă u(t) este o soluţie a ecuaţiei (5.23), atunci putem scrie că

u(p) (t) = Qp (t, u(k) ), t ≥ t0 ,

unde


k−p 
(t − t0 )k−p−j t
(t − s)k−p−1
Qp (t, x) = aj + x(s)ds, x ∈ C([t0 , +∞), R),
(k − p − j)! t0 (k − p − 1)!
j=1

pentru orice p ∈ 0, k − 1. În cazul k = 0, luăm Qp (t, x) ≡ x.

Astfel, pentru x = u(k) , ecuaţia (5.23) se rescrie ca ecuaţia integrodiferenţială

x(r+1) = P (t, Q0 (t, x), Q1 (t, x), . . . , Qk−1 (t, x), x, x
, . . . , x(r) ). (5.25)

Mai departe, introducând funcţia y = col (y1 , · · · , yr+1 ) prin formulele

y1 = x, y2 = x
, . . . , yr+1 = x(r) ,

ecuaţia (5.25) devine (vezi [35, p. 98])

y
= Ay + P [t, x, y], t ≥ t0 ,

unde
 
0 0 ···
1 0  
  0
 0 1 ···
0 0  .. 
 .. ..
.. . . ..  
A= . .. . . şi P [t, x, y] =  .  .
   0 
 0 0 0 ··· 1 
P
0 0 0 ··· 0

Schimbarea de variabilă sugerată ı̂n [35, Eq. (3.22)], şi anume y = eAt z, unde
z = col (z1 , . . . , zr+1 ), ne conduce la

  tl−i
r+1

 yi (t) = (l−i)! zl (t),
l=i (5.26)

 
r+1
tl−i
 zi (t) = (−1)l−i (l−i)! yl (t),
l=i

unde 1 ≤ i ≤ r + 1. Am ţinut cont de faptul că (eAt )−1 = e−At pentru t ≥ t0 .

Ecuaţii Emden-Fowler 155

Introducem funcţia R(t, z) cu ajutorul formulei

     r+1  

r+1
tq−1  tl−d
R(t, z) = P t, Qp t, zq  , zl .
q=1
(q − 1)! (l − d)!
l=d d∈1,r+1
p∈0,k−1

În acest moment, condiţia eAt z
= P [t, x, y], cf. [35, Eq. (3.23)], s-a transfor-
mat ı̂n sistemul integro-diferenţial

dzi tr+1−i
= (−1)r+1−i R(t, z), 1 ≤ i ≤ r + 1. (5.27)
dt (r + 1 − i)!

Pentru a stabili existenţa unei soluţii a problemei (5.23), (5.24) impunem o

suită de condiţii tehnice atât asupra datelor ak−i , c cât şi asupra neliniarităţii P .
În acest scop fixăm numerele M > 0, s0 ∈ (0, 1) şi sd ∈ [s0 , 1) astfel ı̂ncât

r+1
sd = 1. Fie, de asemeni, funcţia continuă K : [t0 , +∞) → [0, +∞) cu propri-
d=1
etatea că
 +∞
K(s)ds ≤ s0 M. (5.28)
t0

Notăm cu ZM acea submulţime a spaţiului [X2 (t0 ; 1)]r+1 (dotat cu norma,

respectiv topologia produs), vezi [35, p. 76], care conţine toate funcţiile vectoriale
z(t) cu proprietatea că
" +∞
|z1 (t) − c| ≤ ss10 t K(τ )dτ
"
si +∞ K(τ )
|zi (t)| ≤ s0 t τ i−1
dτ, i ∈ 2, r + 1,

ı̂n [t0 , +∞).

Condiţia tehnică fundamentală a metodei Hale-Onuchic este dată de inegali-
tatea

tr |R(t, z)| ≤ K(t), z ∈ ZM , (5.29)

pentru orice t ≥ t0 .

Teorema 65 (Hale, Onuchic, 1963, cf. [23, Theorem 1]) Să presupunem că au
loc restricţiile (5.28), (5.29). Atunci, sistemul (5.27) admite cel puţin o soluţie ı̂n
ZM .
156 Ecuaţii Emden-Fowler

Demonstraţie. Fie operatorul T : ZM → [X2 (t0 ; 1)]r+1 cu formula T (z) = w,

unde w = col (w1 , . . . , wr+1 ) şi
" +∞ r
w1 (t) = c − t (−1)r sr! R(s, z)ds
" +∞ sr+1−i
wi (t) = − t (−1)r+1−i (r+1−i)! R(s, z)ds, i ∈ 2, r + 1.

Mulţimea ZM este mărginită, ı̂nchisă şi convexă. Adaptând tehnica din [35,
Capitolul 3], deducem că operatorul T este uniform continuu iar mulţimea T (ZM )
este relativ compactă.
Este uşor de observat că
 +∞ 
s1 +∞
|w1 (t) − c| ≤ K(τ )dτ ≤ K(τ )dτ,
t s0 t

respectiv
 +∞  +∞
K(τ ) si K(τ )
|wi (t)| ≤ i−1
dτ ≤ dτ,
t τ s0 t τ i−1

ceea ce implică T (ZM ) ⊆ ZM . Concluzia rezultă din teorema de punct fix Schauder-

Tikhonov.

Propoziţia 4 Fie z ∈ ZM soluţia sistemului (5.27) stabilită la Teorema 65.

Atunci, funcţiile (yi )i∈1,r+1 date de prima dintre formulele (5.26) satisfac es-
timările
ψ(t)
|y1 (t) − c| ≤ ψ(t) şi |yi+1 (t)| ≤ , (5.30)
ti
1
" +∞
unde ψ(t) = s0 t K(τ )dτ , ı̂n [t0 , +∞). În plus,

(j)
y1 = yj+1 , 0 ≤ j ≤ r.

Demonstraţie. Putem scrie că


r+1
tl−1 
r+1
sl
|y1 (t) − c| ≤ |z1 (t) − c| + |zl (t)| ≤ ψ(t) ≤ ψ(t),
(l − 1)! (l − 1)!
l=2 l=1

respectiv

ψ(t)  tl−1 ψ(t)  sl

r+1 r+1
ψ(t)
|yi (t)| ≤ |zl (t)| ≤ ≤ i−1 , 2 ≤ i ≤ r + 1.
ti−1 (l − 1)! ti−1 (l − 1)! t
l=i l=i
Ecuaţii Emden-Fowler 157

Apoi, pentru j ∈ 1, r fixat, verificăm faptul că


r
tq−j  tl−j
r+1
yj
(t) = zq+1 (t) + z
(t)
(q − j)! (l − j)! l
q=j l=j


r+1
(−1)r+1+l
r+1−j
= yj+1 (t) + t R(t, z) = yj+1 (t)
(l − j)!(r + 1 − l)!
l=j

deoarece


r+1
(−1)r+1+l 1 

r+1−j
d

= (−1)d = 0,
(l − j)!(r + 1 − l)! (r + 1 − j)! r+1−i
l=j d=0

conform binomului lui Newton.

Concluziile Propoziţiei 4 ne permit să afirmăm că problema (5.23), (5.24) ad-
mite o soluţie x(t). Mai mult, relaţiile (5.30) descriu rata de tindere a derivatelor
acestei soluţii către c, respectiv 0 când t → +∞.
Condiţia (5.29) este, ı̂n cazul general, extrem de complicată. Însă pot fi date
restricţii mult mai simple care să conducă la (5.29).

Teorema 66 ([23, Theorem 2]) Să considerăm ecuaţia diferenţială quasiliniară


k+r+1
(k+r+1)
u + fj (t, u, u
, . . . , u(k+r) )u(k+r+1−j) = 0, t ≥ 1, (5.31)
j=1

unde coeficienţii funcţionali fj : [1, +∞) × Rk+r+1 → R continui verifică inegali-

tatea

|fj (t, u, u
, . . . , u(k+r) )| ≤ hj (t)Lj (|u|, |u
|, . . . , |u(k+r) |)

ı̂n ı̂ntreg domeniul de definiţie. Să presupunem, ı̂n plus, că funcţiile de comparaţie
Lj sunt continue, monoton nedescrescătoare ı̂n fiecare argument şi satisfac restricţia
 +∞
tj−1 hj (t)Lj (βtk , βtk−1 , . . . , βt−r )dt < +∞

pentru orice β > 0.

Atunci, fiind date numerele c, (aj )j∈1,k , există t0 ≥ 1 şi o soluţie u(t) a ecuaţiei
(5.31) definită ı̂n [t0 , +∞) care satisface condiţiile la limită (5.24).
158 Ecuaţii Emden-Fowler


k
Demonstraţie. Fixăm M > 0 şi introducem β = |c| + M + |ai |. Fără a
j=1
preciza momentan o limită inferioară pentru t0 , deducem că (z ∈ ZM )
  
     t
 r+1
t q−1  k−p (t − s)k−p−1
Qp t, z (t)  ≤ |a |t k−p−1
+
 (q − 1)!
q  j
 q=1  j=1 t0 (k − p − 1)!
    

r+1
s q−1 
k−p r+1
sq 
× |zq (s)| ds ≤ |aj |tk−p−1 + |c| + M 
(q − 1)1 (q − 1)!
q=1 j=1 q=1
 t
(t − s)k−p−1
× ds ≤ βtk−p , (5.32)
t0 (k − p − 1)!

respectiv
 r+1 
 tl−d  
r+1
t1−d l−1
 
 zl (t) ≤ |z1 (t)| + sgn (l − 1) [t |zl (t)|]
 (l − d)!  (l − d)!
l=d l=d
1−d 1−d
≤ (|c| + M )t ≤ βt (5.33)

pentru orice t ≥ t0 şi 0 ≤ p ≤ k − 1, 1 ≤ d ≤ r + 1.

Apoi,

tr |R(t, z)|

r+1   
 
≤ tr fj t, (Qp (t, x))p∈0,k−1 , (x(i) )i∈0,r  |x(r+1−j) (t)| (5.34)
j=1


r+k+1   
 
+ tr fj t, (Qp (t, x))p∈0,k−1 , (x(i) )i∈0,r  |Qk+r+1−j (t, x)|, (5.35)
j=r+2

unde, conform Propoziţiei 4, avem


r+1
tl−i−1
x(i) (t) = yi+1 (t) = zl (t).
(l − i − 1)!
l=i+1

Estimările (5.32), cu p = k + r + 1 − j, şi (5.33), cu d = r + 2 − j, ne

permit să majorăm oricare dintre termenii sumei (5.34), respectiv ai sumei (5.35)
cu cantitatea (vezi [23, p. 68])

βtj−1 hj (t)Lj (βtk , βtk−1 , . . . , βt−r ), t ≥ t0 .

Ecuaţii Emden-Fowler 159

Definim funcţia K : [t0 , +∞) → [0, +∞) drept suma


k+r+1
K(t) = β tj−1 hj (t)Lj (βtk , βtk−1 , . . . , βt−r ),
j=1

unde t0 ≥ 1 verifică restricţia (5.28).

Semnificaţia condiţiei (5.29) este că, ı̂ntr-o serie de cazuri neacoperite de Teo-
rema 66, neliniaritatea ecuaţiei diferenţiale (5.23) nu trebuie să fie neapărat ”mică”
ci doar să devină astfel de-a lungul anumitor soluţii ale sale, cf. [23, p. 61]. Vezi
exemplul din [35, p. 50].
Rezultate generale de existenţă pe intervale nemărginite privind probleme la
limită asociate unor ecuaţii diferenţiale neliniare se găsesc ı̂n [26, 27]. Menţionăm,
ı̂n aceeaşi privinţă, monografiile [13, 6] şi lucrările [47, 8].
Investigaţii ı̂n acest spirit, legate de chestiunea disconjugării, pentru ecuaţii
diferenţiale quasiliniare pot fi citite ı̂n [44, 45, 17]. Existenţa famiilor de soluţii
speciale (sisteme Cebâşev sau Descartes) este stabilită cu ajutorul teoremelor de
punct fix ale aplicaţiilor multivoce (teorema Fan-Glicksberg, [44, p. 82]). În in-
tegrarea asimptotică a ecuaţiilor (sistemelor) diferenţiale quasiliniare acest tip de
abordare ı̂i este atribuit lui A.G. Kartsatos, cf. [45, p. 911].
Detalii privind existenţa soluţiilor unor probleme la limită generale pe intervale
mărginite pot fi citite ı̂n articolul [3].

5.4 Teorii locale de integrare asimptotică a

ecuaţiei (5.1)
Să considerăm ecuaţia Emden-Fowler (5.1) presupunând că coeficientul funcţio-
nal q : [t0 , +∞) → [0, +∞) admite (eventual) zerouri izolate.
Vom analiza ı̂n continuare alura asimptotică a anumitor soluţii ale sale (neoscila-
torii) folosind rezultate de tip Hale-Onuchic. Prin teorii locale ı̂nţelegem, ı̂n spiritul
condiţiei (5.29), acele rezultate ı̂n ipotezele cărora comportamentul neliniarităţii
unei ecuaţii diferenţiale este descris pe o familie de funcţii date (cu care com-
parăm fie soluţia căutată fie alte mărimi funcţionale legate de aceasta) şi nu pe
ı̂ntreg domeniul de definiţie.
Rezultatele se bazează pe observaţia făcută de S.G. Dubé şi A.B. Mingarelli [15,
Eq. (2.1)], conform căreia putem asocia ipotezelor de tip (5.29) o condiţie Lipschitz
(locală) privind neliniaritatea ecuaţiei diferenţiale. În acest fel se simplifică analiza
funcţională necesară investigaţiei ı̂n cazul general.
160 Ecuaţii Emden-Fowler

Teorema 67 (Dubé, Mingarelli, 2004, cf. [15, Theorem 2.1]) Fie f : [t0 , +∞) ×
R → [0, +∞) o funcţie continuă având proprietatea că
 +∞
(t − t0 )f (t, u(t))dt ≤ M (5.36)
t0

pentru orice u ∈ XM , unde M > 0 este fixat şi

XM = {u ∈ C([t0 , +∞), R) : 0 ≤ u(t) ≤ M pentru orice t ≥ t0 }.

Presupunem că există funcţia k : [t0 , +∞) → [0, +∞) continuă astfel ı̂ncât
 +∞
η= (t − t0 )k(t)dt < 1 (5.37)
t0

şi

|f (t, u2 (t)) − f (t, u1 (t))| ≤ k(t)|u2 (t) − u1 (t)|, t ≥ t0 , u1,2 ∈ XM . (5.38)

Atunci, ecuaţia diferenţială

x

+ f (t, x) = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (5.39)

admite o soluţie x(t) definită ı̂n [t0 , +∞) cu alura asimptotică dată de

lim x(t) = M. (5.40)

t→+∞

Demonstraţie. Introducem operatorul integral T : XM → C([t0 , +∞), R) cu

ajutorul formulei
 +∞
T (u)(t) = M − (s − t)f (s, u(s))ds, u ∈ XM ,
t

pentru orice t ≥ t0 . Este uşor de remarcat că, printr-o dublă derivare ı̂n raport cu
argumentul t, orice (eventual) punct fix al operatorului T verifică ecuaţia (5.39)
ı̂n [t0 , +∞).
În mod evident, T (XM ) ⊆ XM , conform condiţiei Hale-Onuchic (5.36).
Perechilor (u1 , u2 ) de elemente din XM le asociem ı̂n mod natural ”distanţa”
d dată de

d(u1 , u2 ) = sup{|u1 (t) − u2 (t)|}. (5.41)

t≥t0

Se stabileşte ı̂n mod standard, vezi [27, Chapter I], că spaţiul metric SM = (XM , d)
este complet.
Ecuaţii Emden-Fowler 161

Următoarele estimări
 +∞
|T (u2 )(t) − T (u1 )(t)| ≤ (s − t)|f (s, u2 (s)) − f (s, u1 (s))|ds
t
 +∞
≤ (s − t0 )k(s)|u2 (s) − u1 (s)|ds
t
 +∞
≤ (s − t0 )k(s)ds · d(u2 , u1 ), (5.42)
t

unde u1,2 ∈ XM şi t ≥ t0 , implică d(T (u2 ), T (u1 )) ≤ ηd(u1 , u2 ), adică operatorul
T este o contracţie ı̂n SM .
Principiul contracţiei (S. Banach) [27, pp. 19–20] ne asigură că ecuaţia (5.39)
admite soluţia căutată.

În esenţa sa, ”filozofia” Hale-Onuchic de integrare asimptotică a ecuaţiilor
diferenţiale neliniare se reduce la transformarea problemei la limită date ı̂n prob-
lema existenţei unui punct fix al unui operator integral T , fapt comun abordărilor
din acest domeniu, şi la identificarea unei mulţimi invariante (ZM , XM , etc) ı̂n
care să se poată folosi, cu efort minim, o teoremă de punct fix. De aceea, ı̂ntr-
o abordare de tip Hale-Onuchic, verificarea condiţiilor unei atari teoreme este
lejeră, greutatea constând ı̂n precizarea operatorului integral (asociat unei prob-
leme integro-diferenţiale intermediare), respectiv ı̂n detectarea mulţimii invariante.
Unii autori, poate prea radicali ı̂n această privinţă, exclud verificarea ipotezelor
teoremelor de punct fix din cadrul investigaţiei, e.g. [16, p. v].
Ţinând seama de estimarea dată de (5.6) şi luând M = 1, k(t) ≡ λq(t) şi
f (t, u) ≡ q(t)uλ , Teorema 67 stabileşte existenţa unei soluţii a problemei la limită
(5.5). Rezultatul este ı̂mbunătăţit de teorema care urmează.

Teorema 68 Să presupunem că are loc condiţia (5.4). Atunci, există p > 1 astfel
ı̂ncât, pentru orice c ∈ (0, 1] , ecuaţia (5.1) să admită cel puţin o soluţie x(t)
definită ı̂n [t0 , +∞) cu proprietatea că
c
≤ x(t) ≤ c, t ≥ t0 . (5.43)
p
Alura asimptotică a acestei soluţii este dată de formulele x(t) = c + o(1),
respectiv x
(t) = o(t−1 ) când t → +∞.

 Impunem această restricţie asupra lui c doar pentru a putea folosi ipoteza (5.4). În
" +∞
caz contrar, fie numărul C astfel ı̂ncât C > λ(C − |c|) > 0 şi C λ t0 t|q(t)|dt ≤ C − |c|.
Reluând discuţia de la demonstraţia Teoremei 64, putem scrie că operatorul T : C →
X2 (t0 ; 1) dat de formula (5.45), unde C = {u ∈ X2 (t0 ; 1) : |u(t)| ≤ C pentru orice t ≥ t0 },
este o contracţie de coeficient λ C−|c|
C . Punctul său fix ı̂n C este soluţia căutată.
162 Ecuaţii Emden-Fowler

Demonstraţie. Introducem spaţiul metric complet S = (X, d), unde


c
X = u ∈ C([t0 , +∞), R) : ≤ u(t) ≤ c pentru orice t ≥ t0
p

iar distanţa d este dată de (5.41). Aici, numărul p > 1 este fixat astfel ı̂ncât să
avem (η ∈ (0, 1)!)
 +∞
1 p−1
tq(t)dt < ≤ < 1. (5.44)
t0 λ p

Neliniaritatea f (t, u) ≡ q(t)uλ ı̂ndeplineşte condiţia (5.38) pentru k(t) ≡ λq(t).

La rândul său, operatorul T : X → C([t0 , +∞), R) cu formula
 +∞
T (u)(t) = c − (s − t)q(s)[u(s)]λ ds, u ∈ X, t ≥ t0 , (5.45)
t

satisface estimarea (5.42), adică este o contracţie de coeficient η.

Putem scrie că
 +∞
λ
c
c ≥ c− (s − t)q(s) ds
t p
 +∞
≥ T (u)(t) = c − (s − t)q(s)[u(s)]λ ds
t
 +∞   +∞ 
≥ c − cλ (s − t)q(s)ds ≥ c 1 − sq(s)ds
t t0
c
≥ , u ∈ X, t ≥ t0 ,
p
adică T (X) ⊆ X.
Conform principiului contracţiei, operatorul T are un punct fix ı̂n X, notat
x(t). Evident, x(t) = c + o(1) când t → +∞. În plus,
 +∞  +∞  +∞


0 ≤ x (t) = q(s)[x(s)] ds ≤ c
λ λ
q(s)ds ≤ q(s)ds = o(t−1 )
t t t

când t → +∞. Vezi [35, p. 120].

Concluzia Teoremei 68 poate fi obţinută şi printr-o altă abordare locală. Pentru
ı̂nceput, stabilim un rezultat care slăbeşte restricţiile din [36, Theorem 1].

Teorema 69 Fie M ∈ R fixat şi α, β : [t0 , +∞) → R două funcţii continue,

absolut integrabile ı̂n [t0 , +∞), cu α(t) ≤ β(t) pentru orice t ≥ t0 şi astfel ı̂ncât


lim α(t
) =
lim β(t
) = 0.
t →+∞ t →+∞
Ecuaţii Emden-Fowler 163

Fiind date mulţimile

 +∞
CM = u ∈ C([t0 , +∞), R) : M − β(s)ds ≤ u(t)
t
 +∞ 
≤M− α(s)ds pentru orice t ≥ t0
t

şi

D = {v ∈ C([t0 , +∞), R) : α(t) ≤ v(t) ≤ β(t) pentru orice t ≥ t0 },

presupunem că are loc dubla inegalitate

 +∞
α(t) ≤ f (s, u(s), v(s))ds ≤ β(t), t ≥ t0 , (5.46)
t

pentru orice u ∈ CM şi v ∈ D, unde funcţia f : [t0 , +∞) × R2 → R este continuă.

În plus,

|f (t, u2 (t), v2 (t)) − f (t, u1 (t), v1 (t))| ≤ k1 (t)|u2 (t) − u1 (t)| + k2 (t)|v2 (t) − v1 (t)|

pentru orice u1,2 ∈ CM , v1,2 ∈ D şi t ≥ t0 . Aici, aplicaţiile k1,2 : [t0 , +∞) →
[0, +∞) sunt continue şi există ζ > 0 pentru care
 +∞  +∞
χ=ζ k1 (t)dt + (t − t0 )k1 (t)dt
t0 t0
 +∞  +∞
1
+ k2 (t)dt + (t − t0 )k2 (t)dt < 1.
t0 ζ t0

Atunci, problema la limită





t ≥ t0 ≥ 0,
 x + f (t, x, x ) = 0,
lim x(t) = M (5.47)


t→+∞
α(t) ≤ x
(t) ≤ β(t), t ≥ t0 ,

admite soluţie unică.

Demonstraţie. Definim distanţa d ı̂ntre două elemente v1 şi v2 ale mulţimii

D prin formula

d(v1 , v2 ) = v1 − v2 L1 ((t0 ,+∞),R) + ζ sup{|v1 (t) − v2 (t)|}.

t≥t0

Teorema de convergenţă dominată (Lebesgue), vezi [19, pp. 20–21], ne asigură că
spaţiul metric S = (D, d) este complet.
164 Ecuaţii Emden-Fowler

Definim operatorul T : D → C([t0 , +∞), R) cu formula

 +∞
 +∞ 
T (v)(t) = f s, M − v(τ )dτ, v(s) ds, v ∈ D, t ≥ t0 .
t s
" +∞
Restricţia (5.46) arată că T (D) ⊆ D deoarece M − (·) v(s)ds ∈ CM pentru orice
v ∈ D.

Afirmaţie Operatorul T : D → D este o contracţie de coeficient χ.

Într-adevăr, putem scrie că

 +∞  +∞
ζ|T (v2 )(t) − T (v1 )(t)| ≤ ζ k1 (s) |v2 (τ ) − v1 (τ )|dτ ds
t s
 +∞
+ k2 (s)[ζ|v2 (s) − v1 (s)|]ds
 t  +∞  +∞ 
≤ ζ k1 (s)ds + k2 (s)ds d(v1 , v2 )
t0 t0

şi
 +∞  +∞
|T (v2 )(s) − T (v1 )(s)|ds ≤ (s − t)k1 (s)
t t
 +∞ 
1 +∞
× |v2 (τ ) − v1 (τ )|dτ ds + (s − t)k2 (s)[ζ|v2 (s) − v1 (s)|]ds
s ζ t
 +∞  
1 +∞
≤ (s − t0 )k1 (s)ds + (s − t0 )k2 (s)ds d(v1 , v2 ).
t0 ζ t0
Astfel,
 +∞
|T (v2 )(s) − T (v1 )(s)|ds + ζ|T (v2 )(t) − T (v1 )(t)| ≤ χd(v1 , v2 )
t

pentru orice v1,2 ∈ D şi t ≥ t0 , fapt care probează Afirmaţia.

" +∞ cu v0 (t) punctul fix al operatorului T ı̂n D. Atunci, funcţia x(t) ≡
Notăm
M− t v0 (s)ds este soluţia căutată.

Corolarul 1 Fie g : [t0 , +∞) → [0, +∞) o funcţie continuă, integrabilă ı̂n [t0 , +∞)
şi astfel ı̂ncât lim g(t) = 0. Să presupunem că, ı̂n enunţul Teoremei 67, ipoteza
t→+∞
(5.36) este ı̂nlocuită de restricţiile
 +∞  +∞
f (s, u(s))ds ≤ g(t), u ∈ XM , t ≥ t0 , şi g(t
)dt
≤ M.
t t0
Ecuaţii Emden-Fowler 165

Atunci, dacă funcţia f (t, x) ı̂ndeplineşte condiţiile (5.37), (5.38), va exista o

soluţie x(t) a ecuaţiei (5.39) cu alura asimptotică (5.40) astfel ı̂ncât

0 ≤ x
(t) ≤ g(t), t ≥ t0 .

Demonstraţie. Luăm α = 0, β = g, k1 = k, k2 = 0 şi ζ ∈ (0, 1) cu

proprietatea că

 +∞ −1
ζ < (1 − η) k(t)dt . (5.48)
t0

" +∞
Cum χ = ζ t0 k(t)dt + η < 1, concluzia rezultă din Teorema 69.

A doua demonstraţie a Teoremei 68. Vom utiliza Teorema 69. Astfel,

fixăm numerele p > 1, ζ ∈ (0, 1) pentru care să aibă loc (5.44), (5.48).
Definim funcţiile

λ  +∞  +∞
c
α(t) = q(s)ds, β(t) = c λ
q(s)ds, t ≥ t0 .
p t t

De asemeni, introducem k1 = k, k2 = 0.
Putem scrie că
 +∞  +∞  +∞

1
β(t)dt = c λ
(t − t0 )q(t)dt ≤ c tq(t)dt < c 1 − . (5.49)
t0 t0 t0 p

Conform [36, p. 183], ţinând seama de (5.49), dubla inegalitate (5.46) rezultă
din estimările următoare

λ
+∞  +∞
 +∞ λ
c
α(t) = q(s) ds ≤ q(s) c − β(τ )dτ ds
t p t s
 +∞  +∞
≤ q(s)[u(s)]λ ds = f (s, u(s))ds, u ∈ Cc , (aici, M = c ∈ (0, 1]!)
t t
 +∞
 +∞ λ  +∞
≤ q(s) c − α(τ )dτ ds ≤ cλ q(s)ds = β(t)
t s t

pentru orice t ≥ t0 .
Aşadar,"prin aplicarea Teoremei 69 stabilim existenţa unei soluţii cu formula
+∞
x(t) ≡ c − t v0 (s)ds a problemei la limită (5.47), unde v0 este punctul fix al
operatorului T ı̂n D.
166 Ecuaţii Emden-Fowler

Estimarea (5.43) se deduce din (5.49). Într-adevăr,

  +∞   +∞  +∞
c
≤c 1− (t − t0 )q(t)dt ≤ c − c λ
q(s)dsdt

p t0 t0 t

 +∞  +∞



≤c− β(t )dt ≤ c − v0 (t
)dt
= x(t) ≤ c, t ≥ t0 .
t t

Demonstraţia s-a ı̂ncheiat.

Un alt rezultat local priveşte soluţiile pseudo-liniare ale ecuaţiei (5.1), cf. [35,
p. 41].

Teorema 70 ([37, Theorem 2.1]) Fie t0 ≥ 1, A, x0 ∈ R, ν ∈ [0, 1) şi funcţiile

continue α, β : [t0 , +∞) → R astfel ı̂ncât α(t
) ≤ β(t
) pentru orice t
≥ t0 şi
α(t), β(t) = o(t−ν ) când t → +∞.
Considerăm mulţimea EA,x0 ca fiind
EA,x0 = {u ∈ C 1 ([t0 , +∞), R) : u(t0 ) = x0 , α(t) ≤ u
(t) − A
≤ β(t) pentru orice t ≥ t0 }
şi presupunem că
 +∞
α(t) ≤ f (s, u(s))ds ≤ β(t), u ∈ EA,x0 , t ≥ t0 ,
t

unde funcţia continuă f : [t0 , +∞) × R → R este neliniaritatea ecuaţiei (5.39). În
plus,
k(t)
|f (t, u2 (t)) − f (t, u1 (t))| ≤ |u2 (t) − u1 (t)|
t
pentru orice u1,2 ∈ EA,x0 şi t ≥ t0 . Aici, aplicaţia k : [t0 , +∞) → [0, +∞) este
continuă şi
 +∞
1
= k(t)dt < 1. (5.50)
1 − ν t0
Atunci, problema la limită



 x + f (t, x) = 0, t ≥ t0 ,
x(t0 ) = x0 ,

x(t) = At + o(t1−ν ) când t → +∞
admite o singură soluţie x(t) cu proprietatea că
α(t) ≤ x
(t) − A ≤ β(t), t ≥ t0 .
" +∞
În particular, dacă α(t)dt = +∞, avem lim [x(t) − At] = +∞.
t→+∞
Ecuaţii Emden-Fowler 167

Demonstraţie. Definim distanţa dintre două elemente u1 şi u2 ale mulţimii

EA,x0 cu formula
d(u1 , u2 ) = sup{tν |u
1 (t) − u
2 (t)|}.
t≥t0

Se observă uşor că spaţiul metric S = (EA,x0 , d) este complet.

Fie operatorul T : EA,x0 → C 1 ([t0 , +∞), R) dat de formula
 t  +∞
T (u)(t) = x0 + A(t − t0 ) + f (τ, u(τ ))dτ ds, u ∈ EA,x0 , t ≥ t0 .
t0 s

În mod evident, T (EA,x0 ) ⊆ EA,x0 .

Din estimările următoare, şi anume
 +∞


k(s)
|[T (u2 )] (t) − [T (u1 )] (t)| ≤ |u2 (s) − u1 (s)|ds
t s
 +∞ 
k(s) s

≤ |u2 (τ ) − u
1 (τ )|dτ ds
t s t0
 +∞ 
k(s) s dτ
≤ ν
ds · d(u1 , u2 )
t s t0 τ

 +∞ 
1
≤ t−ν k(s)ds d(u1 , u2 ),
1 − ν t0
putem conclude că operatorul T este o contracţie de coeficient  (reamintim
restricţia (5.50)!). Punctul său fix ı̂n EA,x0 , notat x, este soluţia căutată.
Relaţiile
 t
x(t) = T (x)(t) ≥ x0 + A(t − t0 ) + α(s)ds, t ≥ t0 ,
t0
ne permit să stabilim ultima cerinţă a teoremei.

Corolarul 2 Fie t0 , λ ≥ 1, ν ∈ [0, 1) şi A > 0. Să presupunem că funcţia continuă
q : [t0 , +∞) → [0, +∞) ı̂ndeplineşte condiţiile
 +∞
cν
λcν (A + cν )λ−1
< 1 − ν şi tλ q(t)dt < , (5.51)
t0 (A + cν )λ
" +∞
unde cν = t0 tλ+ν q(t)dt.
Atunci, ecuaţia (5.1) admite soluţia x(t) cu alura asimptotică x(t) = At +
ω(t) = At + o(t1−ν ) când t → +∞, unde
 t  +∞  t  +∞
Aλ τ λ q(τ )dτ ds ≤ ω(t) ≤ (A + cν )λ τ λ q(τ )dτ ds
t0 s t0 s
pentru orice t ≥ t0 .
168 Ecuaţii Emden-Fowler

O simplificare a condiţiilor (5.51)

 se
 găseşte ı̂n ([37, Corollary 2.4]). Pentru o
altă variantă, să considerăm că 2 − λ1 ν < 1.

Afirmaţie Condiţiile
 +∞
1
λ tλ+(2− λ )ν q(t)dt < 1 − ν şi (A + 1)λ < tν0
t0

implică (5.51).

Într-adevăr, cum λ, t0 ≥ 1, avem

 +∞  +∞
ν λ−1 1
cν ≤ λt0 λ
t λ+ν
q(t)dt ≤ λ tλ+(2− λ )ν q(t)dt < 1 − ν < 1,
t0 t0

respectiv
 +∞
ν λ−1
λcν (A + cν ) λ−1
< λcν (A + 1) λ−1
≤ λt0 λ tλ+ν q(t)dt < 1 − ν.
t0

Pentru cea de-a doua dintre restricţiile (5.51), să observăm că
 +∞  +∞
tλ q(t)dt ≤ t−ν
0 tλ+ν q(t)dt = t−ν 0 cν < cν (A + 1)
−λ
t0 t0
< cν (A + cν )−λ .

Afirmaţia este probată.

Demonstraţia Corolarului 2. Fie x0 = At0 . Introducem aplicaţiile

 +∞  +∞
α(t) = Aλ sλ q(s)ds, β(t) = (A + cν )λ sλ q(s)ds,
t t

unde t ≥ t0 . Cea de-a doua relaţie (5.51) implică β(t) ≤ cν ı̂n [t0 , +∞). De
asemeni, este evident" că avem α(t), β(t) = o(t−ν ) când t → +∞. Aceasta deoarece
+∞ λ+ν
β(t) ≤ (A + cν )λ t−ν t s q(s)ds.
Pentru u ∈ EA,x0 putem scrie că
 +∞
 s λ  +∞
α(t) ≤ q(s) As + α(τ )dτ ds ≤ q(s)[u(s)]λ ds
t t0 t
 +∞
 s λ


= [T (u)] (t) − A ≤ q(s) As + β(τ )dτ ds
t t0
 +∞
≤ q(s)[(A + cν )s]λ ds = β(t), t ≥ t0 .
t
Ecuaţii Emden-Fowler 169

Mai departe, conform teoremei valorii intermediare, avem



 u (t) λ
u (t) λ 
 2 1 
|f (t, u2 (t)) − f (t, u1 (t))| = tλ q(t)  − 
 t t 

 t λ−1
1 |u2 (t) − u1 (t)|
≤ λt q(t)
λ
At + β(s)ds
t t0 t
λ(A + cν )λ−1 tλ q(t)
≤ |u2 (t) − u1 (t)|, u1,2 ∈ EA,x0 ,
t
ı̂n [t0 , +∞).
Prima relaţie (5.51) implică (5.50) pentru k(t) ≡ λ(A + cν )λ−1 tλ q(t), dacă
ţinem cont că t0 ≥ 1.

Teorema 71 ([38, Theorem 2.3]) Fie t0 ≥ 1, a, b ≥ 0, c ∈ (0, 1] şi funcţiile

continue şi mărginite α, β : [t0 , +∞) → [0, +∞) astfel ı̂ncât α(t
) ≤ β(t
) pentru
orice t
≥ t0 .
Introducem mulţimea Fa,b,c prin
 +∞
α(s)
Fa,b,c = {u ∈ C([t0 , +∞), R) : at + b + t ds ≤ u(t)
t s1+c
 +∞
β(s)
≤ at + b + t ds pentru orice t ≥ t0 }
t s1+c
şi presupunem că
 t
1
α(t) ≤ f (s, u(s))ds ≤ β(t), u ∈ Fa,b,c , t ≥ t0 ,
t1−c t0

unde funcţia f : [t0 , +∞) × R → [0, +∞) este continuă. În plus,
k(t)
|f (t, u2 (t)) − f (t, u1 (t))| ≤ |u2 (t) − u1 (t)|
t
pentru orice u1,2 ∈ Fa,b,c şi t ≥ t0 . Aici, aplicaţia k : [t0 , +∞) → [0, +∞) este
continuă şi

1 +∞
ς= k(t)dt < 1. (5.52)
c t0
Atunci, problema la limită



 x + f (t, x) = 0, t ≥ t0 ,
x(t) ≥ b, t ≥ t0 (5.53)

x(t) = at + O(t1−c ) când t → +∞
170 Ecuaţii Emden-Fowler

admite o singură soluţie x(t) cu proprietatea că

 
c x(t) − b

α(t) ≤ t − x (t) ≤ β(t), t ≥ t0 . (5.54)
t

Demonstraţie. Introducem mulţimea G prin

G = {v ∈ C([t0 , +∞), R} : −t−c β(t) ≤ v(t) ≤ −t−c α(t) pentru orice t ≥ t0 }.

Distanţa dintre două elemente v1 şi v2 ale mulţimii D are formula

d(v1 , v2 ) = sup{tc |v1 (t) − v2 (t)|}

t≥t0

iar spaţiul metric S = (G, d) este complet.

Definim operatorul T : G → C([t0 , +∞), R) pe baza consideraţiilor din [39,
Theorem 8]. Mai precis,

 +∞ 
1 t v(τ )
T (v)(t) = − sf s, as + b − s dτ ds, v ∈ G, t ≥ t0 .
t t0 s τ
" +∞ v(s)
Este uşor de observat că T (G) ⊆ G, căci aplicaţia t → at + b − t t s ds se
găseşte ı̂n Fa,b,c pentru orice v ∈ G.
Estimările date de
 t  +∞
1 |v2 (τ ) − v1 (τ )|
t |T (v2 )(t) − T (v1 )(t)| ≤ 1−c
c
sk(s) dτ ds
t t0 s τ
 t 
1 1 t
≤ 1−c s1−c k(s)ds · d(v1 , v2 ) ≤ k(s)ds · d(v1 , v2 )
ct t0 c t0
arată că operatorul T este o contracţie de coeficient ς ı̂n S.
Notând cu v0 punctul său fix, unde v0 ∈ G, soluţia căutată are formula x(t) ≡
" +∞ v0 (s)
at + b − t t s ds.

Facem observaţia că, ı̂n ipotezele Teoremei 71, dacă impunem ca lim t1−c α(t)
t→+∞
= lim t1−c β(t) = d ∈ [0, +∞), toate elementele mulţimii Fa,b,c , deci, ı̂n partic-
t→+∞
ular, soluţia problemei (5.53), (5.54), au alura asimptotică
" +∞ u(t) = At + B + o(1)
când t → +∞, unde A = a şi B = b + d. În plus, t0 sf (s, u(s))ds = d pentru
orice u ∈ Fa,b,c .

Corolarul 3 Fie t0 , λ ≥ 1, a, b ≥ 0, c ∈ (0, 1] şi ε ∈ (0, 1). Să presupunem că

funcţia continuă q : [t0 , +∞) → [0, +∞) ı̂ndeplineşte condiţiile
b Ic
λ(a + ε)λ−1 Ic < c şi + (a + ε)λ c < ε,
t0 ct0
Ecuaţii Emden-Fowler 171
" +∞
unde Ic = t0 tλ+c q(t)dt.
Atunci, ecuaţia (5.1) admite soluţia x : [t0 , +∞) → [b, +∞) cu alura asimp-
totică x(t) = at + O(t1−c ) când t → +∞ pentru care
 
1 t
x(t) − b 1 t
a ·
λ
s λ+1
q(s)ds ≤ − x
(t) ≤ (a + ε)λ · c sλ+c q(s)ds, t ≥ t0 .
t t0 t t t0

În particular, x(t)−b

t − x
(t) = O(t−c ) când t → +∞.

Demonstraţie. Introducem aplicaţiile

 t  t
aλ
α(t) = sλ+1 q(s)ds, β(t) = (a + ε)λ sλ+c q(s)ds, t ≥ t0 .
t1−c t0 t0

Evident, β(t) ≤ (a + ε)λ Ic ı̂n [t0 , +∞).

Putem scrie că
 t   +∞ λ
1 v(τ )
α(t) ≤ sq(s) as + b − s dτ ds
t1−c t0 s τ
 t
 +∞ λ
1 β∞
≤ sq(s) as + b + s dτ ds
t1−c t0 s τ 1+c
 t 
 λ
1 b (a + ε)λ Ic
≤ sq(s) a + + s ds
t1−c t0 t0 ctc0
 t
1
≤ sλ+1 q(s)(a + ε)λ ds ≤ β(t), v ∈ D, t ≥ t0 ,
t1−c t0

respectiv

  +∞ λ−1
1 β(s)
|f (t, u2 (t)) − f (t, u1 (t))| ≤ λt q(t) λ
at + b + t ds
t t s1+c
|u2 (t) − u1 (t)| |u2 (t) − u1 (t)| k(t)
× ≤ λtλ q(t)(a + ε)λ−1 = |u2 (t) − u1 (t)|
t t t
pentru orice u1,2 ∈ Fa,b,c şi t ≥ t0 .

Pentru o variantă a Corolarului 3, vezi [37, Theorem 1.7]. O serie de explicaţii
privind acest tip de rezultate sunt date ı̂n [35, Capitolul 2]. Soluţia x(t) a ecuaţiei
(5.1) descrisă ı̂n Corolarul 3 verifică, ı̂n mod evident, inegalitatea

x(t)
x
(t) < , t > t0 . (5.55)
t
172 Ecuaţii Emden-Fowler

În schimb, o asemenea estimare nu rezultă automat pentru soluţia x(t) dată la
Corolarul 2. Mai precis, avem
 
x(t) 1 t +∞
=A+ q(τ )[x(τ )]λ dτ ds
t t t0 s
 +∞
 t  
1 t0 +∞
=A+ q(τ )[x(τ )]λ dτ + sq(s)[x(s)]λ ds − q(τ )[x(τ )]λ dτ
t t t0 t t0
= x
(t) + o(1) când t → +∞,

conform [35, Eq. (2.43)].

O teoremă generală, de tip Hale–Onuchic, privind existenţa soluţiilor unei
ecuaţii diferenţiale neliniare care satisfac inegalitatea (5.55) poate fi citită ı̂n [35,
p. 59]. Rezultatul următor constituie o adaptare a acesteia pentru ecuaţia (5.1).

Teorema 72 Fie t0 , λ ≥ 1 şi c ≥ 0, d > 0 astfel ı̂ncât

λ   +∞
λ−1 (c + d)
max λ(c + d) , · tλ q(t)dt < 1,
d t0

unde funcţia q : [t0 , +∞) → [0, +∞) este continuă şi are (eventual) zerouri izolate.
Atunci, ecuaţia (5.1) admite soluţia x(t) definită ı̂n [t0 , +∞) cu proprietatea că

x(t)
c − d ≤ x
(t) < ≤ c + d, t > t0 .
t

În plus, soluţia are alura asimptotică x(t) = ct + o(t) când t → +∞.

Demonstraţie. Fie S = (D, d) spaţiul metric complet dat de formulele

D = {u ∈ C([t0 , +∞), R) : ct ≤ u(t) ≤ (c + d)t pentru orice t ≥ t0 }

şi


|u1 (t) − u2 (t)|
d(u1 , u2 ) = sup , u1,2 ∈ D.
t≥t0 t

Pentru operatorul T : D → C([t0 , +∞), R) cu formula

 +∞  s 
1
T (u)(t) = t c + λ
τ q(τ )[u(τ )] dτ ds , u ∈ D, t ≥ t0 ,
t s2 t0
Ecuaţii Emden-Fowler 173

au loc estimările
 +∞   
T (u)(t) 1 s λ+1 u(τ ) λ
c ≤ =c+ τ q(τ ) dτ ds
t t s2 t0 τ
 +∞ 
1 s λ+1
≤ c + (c + d)λ
τ q(τ )dτ ds
t s2 t0
  t  +∞ 
λ 1
≤ c + (c + d) τ λ+1
q(τ )dτ + λ
τ q(τ )dτ
t t0 t
 +∞
≤ c + (c + d)λ
τ λ q(τ )dτ < c + d
t0

şi

|T (u2 )(t) − T (u1 )(t)|

t 

 +∞ 
1 s λ+1  u (τ ) λ
u (τ ) λ 
 2 1 
≤ τ q(τ )  −  dτ ds
t s 2
t0  τ τ 
 +∞  s  
1 λ−1 |u2 (τ ) − u1 (τ )|
≤ τ λ+1
q(τ ) λ(c + d) dτ ds
t s2 t0 τ
  t  +∞ 
1
≤ λ(c + d)λ−1 τ λ+1 q(τ )dτ + τ λ q(τ )dτ d(u1 , u2 )
t t0 t
 +∞
≤ λ(c + d)λ−1 τ λ q(τ )dτ · d(u1 , u2 ) = ϑ · d(u1 , u2 ).
t0

Acestea arată că T (D) ⊆ D, respectiv T : S → S este o contracţie de coeficient ϑ.

Notând cu x, unde x ∈ D, punctul fix al operatorului T , putem scrie că
 t
x(t) 1 x(t)
x
(t) = [T (x)]
(t) = − τ q(τ )[x(τ )]λ dτ <
t t t0 t

şi
 t  t
1
x
(t) ≥ c − τ q(τ )[x(τ )]λ dτ ≥ c − (c + d)λ τ λ q(τ )dτ
t t0 t0

pentru orice t > t0 .

Pentru a da o aplicaţie Teoremei 72, să considerăm ecuaţia eliptică semiliniară

∆u + f (x, u) + g(|x|)x · ∇u = 0, |x| > A > 0, ı̂n Rn , n ≥ 3. (5.56)

174 Ecuaţii Emden-Fowler

Folosind notaţia GA = {x ∈ Rn : |x| > A}, presupunem, ı̂n acord cu [41, 12,
18], că funcţia f : GA ×R → R este local Hölder continuă iar g : [A, +∞) → [0, +∞)
este de clasă C 1 . De asemeni, avem

0 ≤ f (x, u) ≤ a(|x|)u, x ∈ GA , u ∈ [0, ε],

pentru un anumit ε > 0. Aici, funcţia a : [A, +∞) → [0, +∞) este continuă şi
 +∞
ta(t)dt < +∞.

Conform detaliilor din [38, Section 3], [14, Theorem 1] sau [35, p. 46], dacă
u2 (x) este o soluţie radial simetrică pozitivă a ecuaţiei eliptice liniare

∆u + a(|x|)u = 0, |x| > A, (5.57)

astfel ı̂ncât x·∇u2 (x) ≤ 0 ı̂n GA iar u1 (x) este o soluţie radial simetrică nenegativă
a ecuaţiei eliptice liniare

∆u + g(|x|)x · ∇u = 0, |x| > A, (5.58)

satisfăcând inegalitatea u1 (x) ≤ u2 (x) ı̂n GA , ecuaţia (5.56) va admite o soluţie,

nu neapărat radial simetrică, pentru care

u1 (x) ≤ u(x) ≤ u2 (x), |x| > A.

h1,2 (s)
Introducând mărimile u1,2 (x) = s , unde

 1
s n−2
|x| = = β(s),
n−2

existenţa soluţiei u2 a ecuaţiei (5.57) presupune existenţa soluţiei h2 (s) a ecuaţiei

β(s)β
(s)
h

+ a(β(s))h = 0, s ≥ s0 ≥ 1, (aici, β(s0 ) > A)
(n − 2)s

astfel ı̂ncât, ı̂n [s0 , +∞),

h(s)
ρC ≤ h
(s) < ≤C pentru C ∈ (0, ε), ρ ∈ (0, 1) date. (5.59)
s
Cum
 +∞    +∞
β(s)β
(s) 1
s a(β(s)) ds = τ a(τ )dτ < +∞,
s0 (n − 2)s n − 2 β(s0 )
Ecuaţii Emden-Fowler 175

ne găsim ı̂n ipotezele Teoremei 72. Aşadar, există supersoluţia u2 (x) a ecuaţiei
(5.56).
La rândul său, problema existenţei subsoluţiei u1 (x) care verifică ecuaţia (5.58)
se reduce la aceea a existenţei soluţiei nenegative h1 (s) a ecuaţiei





h
h + k(s) h − = 0, s ≥ s0 ,
s
unde k(s) ≡ β(s)β
(s)g(β(s)) este o funcţie continuă nenegativă. Fixând h0 ∈
(0, s0 ρC) – vezi (5.59), putem scrie că

 s 
 τ 
h0 H(τ )
h1 (s) = s + 2
dτ , H(τ ) = − exp − k(ξ)dξ
s0 s0 τ s0

pentru orice s ≥ τ ≥ s0 . Astfel,

h0 − 1 h1 (s) h0
≤ ≤ , s ≥ s0 .
s0 s s0
În concluzie, am stabilit că ecuaţia (5.56) admite o soluţie u mărginită cu
proprietatea că
h0 − 1
≤ u(x) ≤ C, x ∈ Gβ(s0 ) .
s0
Pentru alte detalii, vezi [38].

5.5 Criteriul de oscilaţie al lui P. Waltman.

Observaţia lui J.S.W. Wong
În 1965, P. Waltman [50, Theorem] stabileşte oscilaţia ecuaţiei (5.1) fără
a impune restricţii de semn asupra coeficientului funcţional q(t). Metoda sa
funcţionează aproape fără modificări pe o clasă mult mai largă de ecuaţii diferenţiale
neliniare, cf. [51, p. 724].
Fie ecuaţia diferenţială

x

+ a(t)f (x)g(x
) = 0, t ≥ t0 ≥ 0, (5.60)

unde funcţia f : R → R este de clasă C 1 , monoton nedescrescătoare şi satisfăcând

condiţia de semn

xf (x) > 0 pentru orice x = 0, (5.61)

iar funcţia g : R → (0, +∞) este continuă.

176 Ecuaţii Emden-Fowler

Teorema 73 (Waltman, 1965, Wong, 1966, cf. [50, 51]) Dacă funcţia continuă
a : [t0 , +∞) → R are proprietatea că
 +∞
a(t)dt = +∞, (5.62)
t0

atunci ecuaţia (5.60) este oscilatorie.

Demonstraţie. Să presupunem că, prin absurd, soluţia x(t) a ecuaţiei (5.60)
este pozitivă ı̂n [t0 , +∞).
Putem scrie că
 t  t  t 

x (s)
x

(s) 1 d du
− a(s)ds =

ds = · ds
t0 t0 f (x(s))g(x (s)) t0 f (x(s)) ds 0 g(u)
 t
G(x
(t)) G(x
(t0 )) f
(x(s))x
(s)
= − + G(x
(s)) ds, t ≥ t0 , (5.63)
f (x(t)) f (x(t0 )) t0 [f (x(s))]2

unde
 α
du
G(α) = , α ∈ R.
0 g(u)

Cum αG(α) ≥ 0 şi f
(β) ≥ 0 pentru orice α, β ∈ R, integrala din (5.63) este
nenegativă ı̂n [t0 , +∞). Astfel, pe baza (5.62), inegalitatea

G(x
(t)) t
≤− a(s)ds + constant
f (x(t)) t0

ne conduce la

G(x
(t))
lim = −∞, (5.64)
t→+∞ f (x(t))

deci, ı̂n particular, la faptul că funcţia x
este eventual negativă. Vom lua x
(t) < 0
ı̂n [T0 , +∞), unde T0 ≥ t0 .

Afirmaţie ([50, p. 440], [51, p. 725]) Au loc relaţiile

lim x(t) = 0, lim sup x
(t) = 0. (5.65)

t→+∞ t→+∞
Ecuaţii Emden-Fowler 177

Cum soluţia x(t) este pozitivă, eventual negativitatea derivatei sale implică
lim x(t) = l ∈ [0, +∞). Dacă, prin absurd, l > 0, atunci lim x
(t) = −∞,
t→+∞ t→+∞
conform (5.64) ¶.
Să admitem că există M > 0 şi t1 ≥ T0 astfel ı̂ncât
x
(t) ≤ −M, t ≥ t1 . (5.66)
Observăm că estimarea (5.66) include şi negaţia celei de-a doua relaţii (5.65).
În mod evident, integrând (5.66),
x(t) ≤ x(t1 ) − M (t − t1 ), t ≥ t1 ,
de unde
lim x(t
) = −∞, o contradicţie. Afirmaţia este probată.
t →+∞
A doua relaţie (5.65) implică existenţa numărului natural N ≥ 1 şi a numărului
real TN > T0 pentru care x
(TN ) = − N1 . În mod inductiv, introducem şirul
(Ti )i≥N , nemărginit superior, caracterizat prin
1 1
x
(Ti ) = − şi x
(t) < − pentru t ∈ [Ti , Ti+1 ).
i i+1
Rescriind ecuaţia (5.60) sub forma
x


= −a(t)f (x(t)), t ≥ T1 ,
g(x
(t))
deducem că
 Ti  Ti 


d
G(x (Ti )) − G(x (t)) = f (x(s)) ·
a(τ )dτ ds
t ds s
 Ti  Ti  Ti 



= −f (x(t)) a(τ )dτ − f (x(s))x (s) a(τ )dτ ds
t t s

ı̂n [Ti−1 , Ti ], unde i ≥ 2.

Am ajuns la următoarea ecuaţie integrală liniară
 Ti
y(t) = ψi (t) + χ(s)y(s)ds, t ∈ [Ti−1 , Ti ], (5.67)
t

unde
 Ti
y(t) = f (x(t)) a(τ )dτ, ψi (t) = G(x
(t)) − G(x
(Ti )) (5.68)
t
"0
¶ În ipoteza că du
−∞ g(u)
< +∞, avem lim f (x(t)) = 0. Aplicaţia f are, dată fiind
t→+∞
condiţia de semn (5.61), un singur zero, mai precis f (0) = 0. De aici rezultă prima dintre
relaţiile (5.65).
178 Ecuaţii Emden-Fowler

şi
f
(x(t))x
(t)
χ(t) = − .
f (x(t))
Funcţia G este crescătoare, deci ψi (t) < 0 ı̂n [Ti−1 , Ti ) pentru orice i ≥ 2. De
asemeni, χ(t) ≥ 0 ı̂n [T1 , +∞).
Soluţia ecuaţiei (5.67) are formula
 Ti
 s 
yi (t) = ψi (t) + ψi (s)χ(s) exp χ(τ )dτ ds, t ∈ [Ti−1 , Ti ],
t t

şi, ı̂n plus, yi (t) < 0 ı̂n [Ti−1 , Ti ). Acest fapt arată că, dacă ţinem seama de formula
lui yi (t) din (5.68), avem estimarea
 Ti
yi (Ti−1 )
= a(s)ds < 0, i ≥ 2. (5.69)
f (x(Ti−1 )) Ti−1

Din (5.69) rezultă că

 +∞ +∞ 
 Ti
a(s)ds = a(s)ds ≤ 0,
T1 i=2 Ti−1

adică o contradicţie.

5.6 Perturbaţia ecuaţiei (5.60). Teorema lui

H. Teufel, Jr. Un rezultat Staikos–Philos
Să considerăm perturbaţia ecuaţiei (5.60) dată de ecuaţia diferenţială neliniară

x

+ F (t, x, x
) = f (t), t ≥ t0 ≥ 0, (5.70)

unde forţajul f : [t0 , +∞) → R este continuu iar neliniaritatea continuă F :

[t0 , +∞) × R2 → R ı̂ndeplineşte condiţia

0 < A(t)xN (x) ≤ xF (t, x, y) pentru orice t ≥ t0 , x = 0, y ∈ R. (5.71)

Aici, funcţia A : [t0 , +∞) → (0, +∞) este continuă şi funcţia N : R → R este
continuă şi monoton nedescrescătoare.
O condiţie tehnică leagă ı̂ntre ele funcţiile A şi f . Mai precis, există numerele
δ, ∆ > 0 şi şirul (In )n≥1 de subintervale disjuncte ale lui [t0 , +∞), unde In =
[tn − ∆, tn + ∆] şi tn+1 − tn > ∆, pentru care

f (t) < −δ când t ∈ I2n−1 , (5.72)

Ecuaţii Emden-Fowler 179

respectiv

f (t) > δ când t ∈ I2n (5.73)

şi
  
t
f (s)ds = o A(s)ds pentru t → +∞, (5.74)
t0 I(t)

6
unde I(t) = [t0 , t] ∩ Im .
m≥1
Lungimea intervalelor In fiind 2∆, un caz particular de dublet " (A, f )  este
 t 
format de A(t) ≡ 1 ı̂mpreună cu orice funcţie continuă f cu sup  t0 f (s)ds <
t≥t0
+∞ care verifică (5.72), (5.73), vezi [48, Theorem 1].

Teorema 74 (Teufel Jr., 1972, cf. [48, Theorem 2]) Dacă perechea (A, f ) satisface
condiţiile (5.72)–(5.74) şi


A(t)dt = +∞,
In
n≥1

atunci ecuaţia (5.70) este oscilatorie.

Demonstraţie. Presupunem că, prin absurd, există soluţia x a ecuaţiei (5.70)

cu x(t) > 0 ı̂n [t0 , +∞). Apar două situaţii:

(A) există ε0 > 0 astfel

! ı̂ncât x(t) > ε0 pentru orice t ∈ J2n−1 , unde Jn =
tn − ∆ ,
2 n t + ∆
2 , şi n ≥ 1;

(B) pentru orice ε > 0 există numărul natural nε ≥ 1 şi numărul t ∈ J2nε −1
astfel ı̂ncât 0 < x(t ) ≤ ε.

(A). Pe baza (5.71), ecuaţia (5.70) implică

x

(t) + N (ε0 )A(t) ≤ x

(t) + A(t)N (x(t)) ≤ f (t), t ≥ t0 ,

" +∞
Observăm că această condiţie implică t0 A(t)dt = +∞. Conform Teoremei 73,
cazul particular al ecuaţiei (5.70) dat de (5.60) este o ecuaţie oscilatorie. Aşadar, teorema
lui H. Teufel Jr. descrie o situaţie ı̂n care o ecuaţie oscilatorie rămâne, ı̂n urma unui forţaj
oscilatoriu, oscilatorie. Vezi şi discuţia de la Teorema 19.
180 Ecuaţii Emden-Fowler

respectiv
 t  t



x (t) − x (t0 ) ≤ f (s)ds − N (ε0 ) A(s)ds
t0 t0
 t 
≤ f (s)ds − N (ε0 ) A(s)ds
t I(t)
0
= A(s)ds · [−N (ε0 ) + o(1)] când t → +∞.
I(t)

În particular, lim x
(t) = −∞, de unde, via regula lui L’Hôpital, rezultă că
t→+∞
soluţia x(t) este eventual
 1 negativă,
 o contradicţie.
2
(B). Fixăm ε ∈ 0, 8 δ∆ . Are loc inegalitatea

x

(t) < −δ, t ∈ I2nε −1 .

De asemeni, să presupunem că x
(t ) ≤ 0. Prin integrare pe [t , t], unde
t ≤ t2nε −1 + ∆, obţinem că

x
(t) ≤ x
(t) − x
(t ) ≤ −δ(t − t ),

respectiv
1
x(t) ≤ x(t ) − δ(t − t )2 . (5.75)
2
Pentru t = t2nε −1 + ∆, relaţia (5.75) implică

1 1
x(t2nε −1 + ∆) ≤ ε − δ(t2nε −1 + ∆ − t )2 ≤ ε − δ∆2 < 0,
2 8
o contradicţie.
Dacă x
(t ) > 0, ı̂n mod analog, deducem că

 
0< x (t ) ≤ x
(t) − δ(t − t),

respectiv
1 
δ(t − t)2 ≤ x(t ) − x(t) < x(t ) (5.76)
2
pentru orice t ∈ [t2nε −1 − ∆, t ]. Făcând t = t2nε −1 − ∆ ı̂n (5.76), ajungem la

1 2 1
δ∆ ≤ δ(t − t2nε −1 + ∆) < x(t ) ≤ ε,
8 2
Ecuaţii Emden-Fowler 181

o contradicţie.

În rezultatul următor, oscilaţia suficient de puternică a unei perturbaţii produce
soluţii oscilatorii chiar dacă ecuaţia neperturbată nu este
" +∞oscilatorie.
Fie funcţia continuă h : [t0 , +∞) → R astfel ı̂ncât t|h(t)|dt < +∞. Intro-
ducem funcţia H : [t0 , +∞) → R cu formula
 +∞
H(t) = (s − t)h(s)ds, t ≥ t0 ,
t

şi mărimea H = sup{|H(t)|} pentru γ > t0 fixat.

t≥γ
Considerăm ecuaţia diferenţială neliniară

x

+ f (t, x) = h(t), t ≥ t0 ≥ 0, (5.77)

unde f : [t0 , +∞)×R → R este continuă şi presupunem că există numărul R > H
astfel ı̂ncât
 +∞
 +∞ 
ϕ(t)dt < +∞, ϕ(t) = sup |f (τ, v)|dτ , t ≥ t0 .
t0 |v|≤R t

De asemeni, introducem funcţia Φ : [t0 , +∞) → [0, +∞) cu formula

 +∞
Φ(t) = ϕ(s)ds, t ≥ t0 .
t

Teorema 75 ([40, Theorem 3.1]) Fie ε ∈ (0, R − H). Dacă avem

H(t) H(t)
lim inf < −1 şi lim sup > 1, (5.78)
t→+∞ Φ(t) t→+∞ Φ(t)

atunci există T (ε) > γ, o soluţie x(t) a ecuaţiei (5.77) definită ı̂n [T (ε), +∞), un
număr natural N (ε) ≥ 1 şi două şiruri crescătoare divergente (sn )n≥1 şi (tn )n≥1
pentru care

x(sn ) < 0 şi x(tn ) > 0, n ≥ N (ε). (5.79)

În plus, lim x(t) = 0 şi

t→+∞

|x(t) − H(t)| < ε, t ≥ T (ε).

Demonstraţie. Fie T (ε) > γ cu proprietatea că Φ(t) < ε ı̂n [T (ε), +∞).
182 Ecuaţii Emden-Fowler

Luăm mulţimea C = {u ∈ X2 (T (ε); 1) : u − H < ε} şi definim operatorul

T : C → X2 (T (ε); 1) cu ajutorul formulei
 +∞
T (u)(t) = H(t) − (s − t)f (s, u(s))ds, u ∈ C, t ≥ T (ε).
t

Se observă uşor că

 +∞
 +∞ 
|T (u)(t) − H(t)| ≤ sup |f (τ, v)|dτ ds
t |v|≤H+ε s
 +∞
≤ ϕ(s)ds = Φ(t) < ε, (5.80)
t

de unde T (C) ⊆ C.
Urmând paşii din [35, pp. 52–55], stabilim, via teorema Schauder-Tikhonov,
existenţa unui punct fix x ∈ C al operatorului T .
Mai departe, ipoteza (5.78) implică existenţa şirurilor crescătoare divergente
(sn )n≥1 , (tn )n ≥ 1 astfel ı̂ncât

H(sn ) + Φ(sn ) < 0 şi H(tn ) − Φ(tn ) > 0, n ≥ 1. (5.81)

În plus, avem numărul natural N (ε) ≥ 1 pentru care sn , tn ≥ T (ε) când n ≥ N (ε).
Combinând (5.80), adică

|x(t) − H(t)| = |T (x)(t) − H(t)| ≤ Φ(t),

cu (5.81), ajungem la (5.79).

În cazul liniar, putem ı̂nlocui ipotezele (5.78) cu condiţii foarte simple.

Corolarul 4 ([40, Corollary 3.3]) Fie funcţiile a, b : [t0 , +∞) → R continue cu

proprietatea că
 +∞  +∞
2
t |a(t)|dt < +∞, t|b(t)|dt < +∞.
t0 t0

Dacă
" +∞ " +∞
(s − t)b(s)ds (s − t)b(s)ds
lim inf " +∞
t
= −∞ şi lim sup " +∞
t
= +∞,
t→+∞
t (s − t)|a(s)|ds t→+∞
t (s − t)|a(s)|ds

atunci ecuaţia diferenţială liniară

x

+ a(t)x = b(t), t ≥ t0 ≥ 1, (5.82)

Ecuaţii Emden-Fowler 183

admite soluţia oscilatorie x(t) cu lim x(t
) = 0.

t
→+∞
În plus , pentru orice c1,2 ∈ R, ecuaţia (5.82) admite soluţia y(t) cu alura
asimptotică dată de y(t
) = c1 t
+ c2 + o(1) când t
→ +∞.

Demonstraţie. Existenţa soluţiei asimptotic liniare y(t), vezi [35, p. 41], este
stabilită conform analizei din [4, p. 114]. Vezi şi abordarea din [35, p. 29].

Rezultate generale privind influenţa perturbaţiilor ı̂n chestiunea oscilaţiilor se
găsesc ı̂n [28, 29, 46, 30, 20].

Teorema 76 (Staikos, Philos, 1978, cf. [46, Theorem 1]) Considerăm funcţiile
a, b : [t0 , +∞) → R continue cu proprietatea că
 +∞  +∞
t|a(t)|dt < +∞ şi t|b(t)|dt < +∞.
t0 t0

Dacă x(t) este o soluţie oscilatorie mărginită  a ecuaţiei diferenţiale neliniare

x

+ a(t)F (x) = b(t), t ≥ t0 ≥ 0, (5.83)

unde funcţia F : R → R este continuă, atunci

lim x(t) = lim x
(t) = 0.

t→+∞ t→+∞

Demonstraţie. Soluţia x(t) fiind oscilatorie, derivata sa x
este oscilatorie.

Notând cu (tn )n≥1 un şir de zerouri ale funcţiei x
, putem scrie că (t < tn )
 tn  tn




−x (t) + a(s)F (x(s))ds = x (tn ) − x (t) + a(s)F (x(s))ds
t t
 tn
= b(s)ds,
t

respectiv
 tn  tn


|x (t)| ≤ |a(s)|ds · F ◦ x∞ + |b(s)|ds
t t
 +∞  +∞
≤ F ◦ x∞ |a(s)|ds + |b(s)|ds (5.84)
t t
= o(1) când t → +∞.
" +∞
 De fapt, Teorema 75 cere doar t|a(t)|dt < +∞!
 Teorema 75 dă condiţii pentru existenţa unei asemenea soluţii.
184 Ecuaţii Emden-Fowler

Mai departe, fie (vn )n≥1 un şir de zerouri ale soluţiei x. Pe baza (5.84) deducem
că (t < vn )
 vn
|x(t)| = |x(vn ) − x(t)| ≤ |x
(s)|ds
t
 +∞  +∞
≤ F ◦ x∞ (s − t)|a(s)|ds + (s − t)|b(s)|ds,
t t

ceea ce ı̂ncheie demonstraţia.

Există şi o altă demonstraţie a rezultatului Staikos–Philos. Ea decurge din
Lema următoare.

Lema 20 În ipotezele Teoremei 76, orice soluţie mărginită a ecuaţiei (5.83) sat-
isface relaţiile

lim x
(t) = 0 şi lim x(t) ∈ R.

t→+∞ t→+∞

Demonstraţie. Adaptăm tehnica din [22]. Astfel, pentru t
≥ t ≥ t0 , avem

 t





|x (t ) − x (t)| ≤ |x

(s)|ds
t
 +∞  +∞
≤ F ◦ x∞ |a(s)|ds + |b(s)|ds.
t t

Criteriul Bolzano-Cauchy ne asigură că lim x
(t) = c ∈ R. Via regula lui

t→+∞
L’Hôpital, obţinem c = 0 (soluţia x(t) este mărginită!).
Integrând ecuaţia (5.83), putem scrie că
 +∞  +∞


x (t) = a(s)F (x(s))ds − b(s)ds,
t t

ceea ce implică (5.84).

O nouă integrare ne conduce la
 +∞  +∞


|x(t ) − x(t)| ≤ F ◦ x∞ s|a(s)|ds + s|b(s)|ds.
t t

Concluzia rezultă prin aplicarea criteriului Bolzano-Cauchy.

Teorema 77 [46, Theorem 3] Presupunem că sunt valabile ipotezele Teoremei 76.
Dacă există K > 0 astfel ı̂ncât

|F (x)| ≤ K|x|, x ∈ R,

atunci orice soluţie nemărginită este neoscilatorie.

Ecuaţii Emden-Fowler 185

Demonstraţie. Presupunem că, prin absurd, soluţia nemărginită x(t) este

oscilatorie. Atunci, există şirurile (tn )n≥1 , (vn )n≥1 crescătoare şi divergente pentru
care

x(vn ) = x
(tn ) = 0, tn ∈ (vn , vn+1 ),

respectiv

|x(tn )| = max {|x(s)|}, lim |x(tm )| = +∞.

s∈[vn ,vn+1 ] m→+∞

Reluând calculul anterior, putem scrie că

 tn  tn
|x
(t)| ≤ K max |x(s)| |a(τ )|dτ + |b(τ )|dτ,
s∈[vn ,tn ] t t

respectiv
 t  tn  t  tn
|x(t)| ≤ K max |x(s)| |a(τ )|dτ dξ + |b(τ )|dτ dξ
s∈[vn ,tn ] vn ξ vn ξ
 +∞  +∞
≤ K max |x(s)| (τ − vn )|a(τ )|dτ + (τ − vn )|b(τ )|dτ
s∈[vn ,tn ] vn vn
 +∞  +∞
≤ K max |x(s)| τ |a(τ )|dτ + τ |b(τ )|dτ
s∈[vn ,vn+1 ] vn vn

pentru orice t ∈ [vn , tn ].

Fixăm numărul natural N ≥ 1 astfel ca
 +∞  +∞
1 1
τ |a(τ )|dτ < , τ |b(τ )|dτ < , n ≥ N.
vn 2K vn 2

Atunci, |x(tn )| = max |x(s)| = max |x(s)| < 1 pentru orice n ≥ N , o

s∈[vn ,tn ] s∈[vn ,vn+1 ]
contradicţie.

Surse bibliografice

[1] R.P. Agarwal, S.R. Grace, D. O’Regan, Oscillation theory for second order
linear, half-linear, superlinear and sublinear differential equations, Kluwer,
Dordrecht, 2002

[2] F.V. Atkinson, On second order nonlinear oscillation, Pacific J. Math. 5

(1955), 643–647

[3] C. Avramescu, Sur l’existence des solutions pour un problème aux limites
général, Ann. Mat. Pura Appl. 82 (1969), 69–82

[4] R. Bellman, Stability theory of differential equations, McGraw–Hill, New

York, 1953

[5] Š. Belohorec, Monotone and oscillatory solutions of a class of nonlinear dif-
ferential equations, Mat. Časopis 19 (1969), 169–187

[6] F. Brauer, Some stability and perturbation problems for differential and in-
tegral equations, I.M.P.A., Monogr. Mat. 25, Rio de Janeiro, 1976

[7] T.A. Burton, Stability and periodic solutions of ordinary and functional dif-
ferential equations, Academic Press, New York, 1985

[8] M. Cecchi, M. Marini, P.L. Zezza, Boundary value problems for nonlinear
differential equations on non-compact intervals, pp. 85–96 ı̂n ”Nonlinear dif-
ferential equations. Invariance, stability, and bifurcation”, ed. P. Mottoni, L.
Salvadori, Academic Press, New York, 1981

[9] C.V. Coffman, J.S.W. Wong, Oscillation and nonoscillation theorems for sec-
ond order ordinary differential equations, Funkc. Ekvac. 15 (1972), 119–130

[10] C.V. Coffman, J.S.W. Wong, Oscillation and nonoscillation of solutions of

generalized Emden–Fowler equations, Trans. Amer. Math. Soc. 167 (1972),
399–434

186
Ecuaţii Emden-Fowler 187

[11] A. Constantin, Global existence of solutions for perturbed differential equa-

tions, Ann. Mat. Pura Appl. 168 (1995), 237–299

[12] A. Constantin, Positive solutions of quasilinear elliptic equations, J. Math.

Anal. Appl. 213 (1997), 334–339

[13] W.A. Coppel, Stability and asymptotic behavior of differential equations,

D.C. Heath & Comp., Boston, 1965

[14] S. Djebali, T. Moussaoui, O.G. Mustafa, Positive evanescent solutions of non-

linear elliptic equations, J. Math. Anal. Appl. 333 (2007), 863–870

[15] S.G. Dubé, A.B. Mingarelli, Note on a non-oscillation theorem of F.V. Atkin-
son, Electr. J. Differential Equations, 22 (2004), 1–6

[16] M.S.P. Eastham, The asymptotic solution of linear differential systems. Ap-
plications of the Levinson Theorem, Clarendon Press, Oxford, 1989

[17] A.L. Edelson, J.D. Schuur, Asymptotic and strong asymptotic equivalence to
polynomials for solutions of nonlinear differential equations, pp. 157–160 ı̂n
”Equadiff 82”, Lect. Notes. Math. 1017, Springer-Verlag, Berlin, 1983

[18] M. Ehrnström, Positive solutions for second-order nonlinear differential equa-

tions, Nonlinear Anal. TMA 64 (2006), 1608–1620

[19] L.C. Evans, R.F. Gariepy, Measure theory and fine properties of functions,
CRC Press, Boca Raton, 1992

[20] J.R. Graef, M.K. Grammatikopoulos, Y. Kitamura, T. Kusano, H. Onose,

P.W. Spikes, Nonoscillation theorems for functional differential equations of
arbitrary order, Internat. J. Math. & Math. Sci. 7 (1984), 249–256

[21] J.R. Graef, M.K. Grammatikopoulos, P.W. Spikes, On the decay of oscilla-
tory solutions of a forced higher order functional differential equation, Math.
Nachr. 117 (1984), 141–153

[22] M.K. Grammatikopoulos, M.R. Kulenović, On the nonexistence of L2 –

solutions of n–th order differential equations, Proc. Edinburgh Math. Soc.
24 (1981), 131–136

[23] J.K. Hale, N. Onuchic, On the asymptotic behavior of solutions of a class of

differential equations, Contributions Diff. Eqns. 2 (1963), 61–75

[24] T. Hara, T. Yoneyama, J. Sugie, Continuation results for differential equations

by two Liapunov functions, Ann. Mat. Pura Appl. 133 (1983), 79–92
188 Ecuaţii Emden-Fowler

[25] P. Hartman, Ordinary differential equations, Wiley & Sons, New York, 1964

[26] A.G. Kartsatos, The Leray–Schauder theorem and the existence of solutions
to boundary value problems on infinite intervals, Indiana Univ. Math. J. 23
(1974), 1021–1029

[27] A.G. Kartsatos, Advanced ordinary differential equations, Mariner Publ.,

Tampa, Florida, 1980

[28] A.G. Kartsatos, On the maintenance of oscillations of nth order equations

under the effect of a small forcing term, J. Differential Equations 10 (1971),
355–363

[29] A.G. Kartsatos, Recent results on oscillations of solutions of forced and per-
turbed nonlinear differential equations of even order, pp. 17–72 ı̂n ”Stability
of dynamical systems. Theory and applications”, Proc. Reg. Conf. Mississippi
State Univ. 1975, Marcel Dekker, New York, 1977

[30] A.G. Kartsatos, The oscillation of a forced equation implies the oscillation of
the unforced oscillation–small forcing, J. Math. Anal. Appl. 76 (1980), 98–106

[31] I.T. Kiguradze, T.A. Chanturia, Asymptotic properties of solutions of nonau-

tonomous ordinary differential equations, Kluwer, Dordrecht, 1993

[32] J. LaSalle, S. Lefschetz, Stability by Liapunov’s direct method, Academic

Press, New York, 1961

[33] R.A. Moore, Z. Nehari, Nonoscillation theorems for a class of nonlinear dif-
ferential equations, Trans. Amer. Math. Soc. 93 (1959), 30–52

[34] R.M. Moroney, Note on a theorem of Nehari, Proc. Amer. Math. Soc. 13
(1962), 407–410

[35] O.G. Mustafa, Integrarea asimptotică a ecuaţiilor diferenţiale ordinare ı̂n

cazul neautonom, Ed. Sitech, Craiova, 2006

[36] O.G. Mustafa, Positive solutions of nonlinear differential equations with pre-
scribed decay of the first derivative, Nonlinear Anal. TMA 60 (2005), 179–185

[37] O.G. Mustafa, Yu.V. Rogovchenko, A note on asymptotic integration of sec-

ond order nonlinear differential equations, Bol. Soc. Mat. Mexicana 12 (2006),
207–213
Ecuaţii Emden-Fowler 189

[38] O.G. Mustafa, Yu.V. Rogovchenko, Positive solutions of second-order differ-

ential equations with prescribed behavior of the first derivative, pp. 835–842
ı̂n Proc. Conf. Differential&Difference Eqns. Appl. (Melbourne, Florida, Au-
gust 1–5, 2005), ed. R.P. Agarwal, K. Perera, Hindawi Publ. Corp., New York,
2007

[39] O.G. Mustafa, On the existence of solutions with prescribed asymptotic be-
haviour for perturbed nonlinear differential equations of second order, Glas-
gow Math. J. 47 (2005), 177–185

[40] O.G. Mustafa, Yu.V. Rogovchenko, Oscillation of second-order perturbed dif-

ferential equations, Math. Nachr. 278 (2005), 460–469

[41] E.S. Noussair, C.A. Swanson, Positive solutions of quasilinear elliptic equa-
tions in exterior domains, J. Math. Anal. Appl. 75 (1980), 121–133

[42] R.L. Potter, On self-adjoint differential equations of second order, Pacific J.

Math. 3 (1953), 467–491

[43] G. Sansone, R. Conti, Non–linear differential equations, Pergamon Press, Ox-

ford, 1964

[44] J.D. Schuur, A class of nonlinear ordinary differential equations which inherit
linear-like asymptotic behavior, Nonlinear Anal. TMA 3 (1979), 81–86

[45] J.D. Schuur, Qualitative behavior of ordinary differential equations of the

quasilinear and related types, pp. 911–915 ı̂n ”Nonlinear phenomena in math-
ematical sciences”, ed. V. Lakshmikantham, Academic Press, New York, 1982

[46] V.A. Staikos, C.G. Philos, Non-oscillatory phenomena and damped oscilla-
tions, Nonlinear Anal. TMA 2 (1978), 197–210

[47] P. Talpalaru, Quelques problèmes concernant l’équivalence asymptotique des

systèmes différentiels, Boll. U.M.I. 4 (1971), 164–186

[48] H. Teufel Jr., Forced second order nonlinear oscillation, J. Math. Anal. Appl.
40 (1972), 148–152

[49] P. Waltman, On the asymptotic behavior of solutions of a nonlinear equation,

Proc. Amer. Math. Soc. 15 (1964), 918–923

[50] P. Waltman, An oscillation criterion for a nonlinear second order equation, J.

Math. Anal. Appl. 10 (1965), 439–441
190 Ecuaţii Emden-Fowler

[51] J.S.W. Wong, On two theorems of Waltman, SIAM J. Appl. Math. 14 (1966),
724–728

[52] J.S.W. Wong, On an oscillation theorem of Waltman, Canad. Appl. Math.

Quart. 11 (2003), 415–432

[53] J.S.W. Wong, On second order nonlinear oscillation, Funkc. Ekvac. 11 (1968),
207–234
Capitolul 6

Teorema lui E. Hille şi A.

Wintner

Rezumat În acest capitol este prezentată teorema de comparaţie pentru ecuaţii
neoscilatorii a lui E. Hille (1948) şi A. Wintner (1957).

Fie ecuaţiile diferenţiale ordinare liniare

x

+ q(t)x = 0, t ≥ t0 ≥ 1, (6.1)

şi

X

+ Q(t)X = 0, t ≥ t0 , (6.2)

unde coeficienţii funcţionali q, Q : [t0 , +∞) → R sunt continui.

Teorema 78 ([7, 11]) Să presupunem că ecuaţia (6.2) este neoscilatorie şi
 +∞  +∞
Q(s)ds ≥ q(s)ds ≥ 0 pentru orice t ≥ t0 .
t t

Atunci, ecuaţia (6.1) este neoscilatorie.

Demonstraţie. Ne vom limita la cazul coeficienţilor funcţionali q, Q nenega-

tivi, cf. [7, Theorem 7]. Cazul general este tratat ı̂n [11], [10, pp. 60–62].
Ecuaţia (6.2) fiind neoscilatorie, ecuaţia integrală
 +∞  +∞
2
U (t) = [U (s)] ds + Q(s)ds, t ≥ T,
t t

191
192 Analiză riccatiană II

admite o soluţie nenegativă U  (t), vezi [7, Theorem 4], [3, p. 27, Lemma 6] sau
Teorema 35, unde T ≥ t0 este suficient de mare. Aici, U  (t) este derivata logarit-
mică a uneia dintre soluţiile ecuaţiei (6.2) cu semn constant nenul ı̂n [T, +∞).
Într-adevăr, dacă ecuaţia (6.2) este neoscilatorie, are loc relaţia (3.61), de unde,
via (3.51), ajungem la U  ∈ L2 ((T, +∞), R). Cum Q(t) ≥ 0, deducem că Q ∈
L1 ((T, +∞), R). Astfel, ecuaţia integrală este o reformulare a relaţiei (3.54).
Introducem şirul (un )n≥0 de funcţii din C([T, +∞), R) date cu ajutorul relaţiei
de recurenţă
 +∞  +∞
2
un (t) = [un−1 (s)] ds + q(s)ds, t ≥ T,
t t

unde u0 = U .
Astfel, putem scrie că
 +∞  +∞  +∞
2

q (t) = q(s)ds ≤ u1 (t) = 
[U (s)] ds + q(s)ds
t t t
 +∞  +∞
2
≤ 
[U (s)] ds + Q(s)ds
t t
= U  (t) = u0 (t)

ı̂n [T, +∞). În mod inductiv, stabilim că

U  (t) ≥ u1 (t) ≥ · · · ≥ un (t) ≥ un+1 (t) ≥ · · · ≥ q  (t), t ≥ T, n ≥ 1.

Teorema Beppo-Levi [6, p. 20, Theorem 2] implică faptul că limita punctuală
a şirului (un )n≥0 , notată u(t), se găseşte ı̂n L2 ((T, +∞), R) şi verifică ecuaţia
 +∞  +∞
u(t) = [u(s)]2 ds + q(s)ds, t ≥ T. (6.3)
t t

În concluzie, u(t) este o funcţie de clasă C 1 iar mărimea

 t 
x(t) = exp u(s)ds , t ∈ [T, +∞), (6.4)
T

desemnează o soluţie neoscilatorie a ecuaţiei (6.1).

Generalizări ale Teoremei 78 se găsesc ı̂n [12, 2].

Teorema 79 (G.J. Butler, 1979, cf. [2, Theorem 2.1]) Fie ecuaţiile diferenţiale
neliniare

(p(t)x
)
+ q(t)f (x) = 0, t ≥ t0 , (6.5)

Analiză riccatiană II 193

şi

(P (t)X
)
+ Q(t)f (X) = 0, t ≥ t0 , (6.6)

unde coeficienţii funcţionali p, P : [t0 , +∞) → (0, +∞) sunt de clasă C 1 , coeficienţii
funcţionali q, Q : [t0 , +∞) → R sunt continui şi
 +∞   +∞
 
 q(s)ds ≤ Q(s)ds, t ≥ t0 .

t t

De asemeni, admitem că neliniaritatea f : R → R, de clasă C 1 , verifică ipotezele

Teoremei 42.
Atunci, dacă ecuaţia (6.6) este neoscilatorie, ecuaţia (6.5) este neoscilatorie.

Un caz particular al Teoremei 78 trebuie remarcat.

Teorema 80 ([7, Corollary 1]) Presupunem că funcţia continuă q : [t0 , +∞) →
[0, +∞) ı̂ndeplineşte condiţia
 +∞
1
t q(s)ds ≤ , t ≥ t0 . (6.7)
t 4

Atunci, ecuaţia (6.1) este neoscilatorie.

Demonstraţie. Introducem funcţia Q(t) = 4t12 pentru orice t ≥ t0 . Atunci,

√
ecuaţia (6.2) admite soluţia neoscilatorie X(t) = t.

Exemplul (2.3) arată că valoarea γ = 14 a constantei din (6.7) nu poate fi
mărită.
Observăm că, ı̂n ipotezele Teoremei 80, soluţia u(t) a ecuaţiei integrale (6.3)
satisface inegalităţile

x
(t) X
(t) 1
q  (t) ≤ u(t) = ≤ U  (t) = = , t ≥ t0 , (6.8)
x(t) X(t) 2t

unde x(t) este dat de (6.4). Aşadar, dacă are loc (6.7), atunci ecuaţia (6.1) admite
o soluţie pozitivă x(t) cu proprietatea că

x(t)
x
(t) ≤ c · , t ≥ t0 , (6.9)
t
unde c = 12 . Această inegalitate ne conduce la (5.55). Pentru a aplica asemenea
rezultate ı̂n analiza ecuaţiei (5.56), formulăm următoarea variantă a inegalităţii
funcţionale (6.9).
194 Analiză riccatiană II

Teorema 81 ([1, Section 1]) Fie c : [t0 , +∞) → [0, 1] o funcţie continuă cu pro-
prietatea că sup c(t
) = C < 12 şi
t
≥t0

  +∞ 
+∞
c2 (τ )  
t dτ + t  q(τ )dτ  ≤ c(t), t ≥ t0 .
τ2  
t t

Atunci, ecuaţia (6.1) are o soluţie x(t) pozitivă astfel ı̂ncât

x(t)
x
(t) ≤ c(t) · , t ≥ t0 .
t

Demonstraţie. Fie mulţimea

Z = {z ∈ C([t0 , +∞), R) : |z(t)| ≤ c(t) pentru orice t ≥ t0 } .

Introducând distanţa

d(z1 , z2 ) = sup |z1 (t) − z2 (t)|, z1,2 ∈ Z,

t≥t0

obţinem spaţiul metric complet Z = (Z, d).

Definim operatorul T : Z → Z pe baza formulei
 +∞  +∞
z 2 (τ )
T (z)(t) = t dτ + t q(τ )dτ, t ≥ t0 ,
t τ2 t

pentru orice z ∈ Z.
Operatorul T : Z → Z este o contracţie de coeficient 2C. Într-adevăr, putem
scrie că
 +∞
2c(τ )
|(T z1 )(t) − (T z2 )(t)| ≤ t |z1 (τ ) − z2 (τ )|dτ
t τ2
≤ 2C · d(z1 , z2 ),

unde z1,2 ∈ Z. În consecinţă,

" T are punctul
 fix z0 ı̂n Z.
t z0 (τ )
Funcţia x(t) = x0 exp t0 τ dτ , unde x0 > 0 este fixat, constituie soluţia
căutată.

Discuţia cazului C = 12 poate fi făcută fie prin utilizarea unor argumente de
monotonie, ca ı̂n demonstraţia Teoremei 78, fie prin apelarea la teoria punctului
fix – ı̂n spiritul investigaţiei din [2]. Vezi şi rezultatul de mai jos.
Analiză riccatiană II 195
 !  !
Teorema 82 ([8, Theorem 2.1]) Fie x0 > 0, γ ∈ 0, 14 şi c ∈ 0, 12 cu γ = c − c2 .
Atunci, există o soluţie a problemei la limită


x

+ q(t)x = 0, t ≥ t0
x(t0 ) = x0 , x(t) = o(t) când t → +∞

care verifică relaţia (6.9) dacă

 +∞
t q(s)ds ≤ γ, t ≥ t0 , (6.10)
t

iar funcţia q ia numai valori nenegative ı̂n [t0 , +∞).

Demonstraţie. Fie A(t0 ) spaţiul liniar real al funcţiilor v : [t0 , +∞) → R

continue cu proprietatea că

lim v(t) = lv ∈ R.
t→+∞

Dotat cu norma sup  · , A(t0 ) este un spaţiu Banach.

Introducem mulţimea
 c 
X = b ∈ A(t0 ) : 0 ≤ b(t) ≤ pentru orice t ≥ t0 .
t
Evident, lb = 0 când b ∈ X. Mulţimea este mărginită, b ≤ c (reamintim că
t0 ≥ 1), convexă şi ı̂nchisă.
Definim operatorul T : X → A(t0 ) via [7, Eq. (3.7), p. 243], adică
 +∞  +∞
2
(T b)(t) = b (s)ds + q(s)ds, t ≥ t0 ,
t t

pentru orice b ∈ X. Fireşte, lT b = 0 când b ∈ X.

Estimarea
 +∞  +∞
2 ds 1 c
(T b)(t) ≤ c 2
+ q(s)ds ≤ · (c2 + γ) = ,
t s t t t

arată că T X ⊆ X. Deci operatorul T este bine definit.

Continuitatea operatorului T : X → X rezultă din calculul următor. Fie ε > 0.
Există Tε > t0 astfel ı̂ncât
 +∞
c2 ε
+ q(s)ds < .
Tε Tε 4
196 Analiză riccatiană II

Fie b1,2 ∈ X cu b2 − b1  ≤ η(ε) = ε(4cTε )−1 . Avem

 Tε  +∞
ds
|(T b2 )(t) − (T b1 )(t)| ≤ 2c |b2 (s) − b1 (s)|ds + 2c2
t0 Tε s2
≤ ε
pentru orice t ≥ t0 .
Mai departe, vom stabili că mulţimea T X este relativ compactă ı̂n A(t0 ). Pen-
tru aceasta verificăm ipotezele criteriului Avramescu [9, p. 12]. Fiind o submulţime
a lui X, T X este mărginită. Pentru a proba echicontinuitatea, fixăm numerele
t2 ≥ t1 ≥ t0 . Putem scrie că (avem (T b)
(t) ≤ 0)
 t2  +∞
2 c2 ε
0 ≤ (T b)(t1 ) − (T b)(t2 ) = [b (s) + q(s)]ds ≤ + q(s)ds <
t1 t1 t1 4

dacă t1 ≥ Tε . În schimb, dacă t1 ≤ t2 ≤ Tε , atunci

 
0 ≤ (T b)(t1 ) − (T b)(t2 ) ≤ c2 + sup q(s) (t2 − t1 ).
s∈[t0 ,Tε ]

Ultimul caz este dat de t1 ≤ Tε ≤ t2 . Aici, combinând estimările precedente,

obţinem
(T b)(t1 ) − (T b)(t2 ) = [(T b)(t1 ) − (T b)(Tε )] + [(T b)(Tε ) − (T b)(t2 )]
 
ε
≤ c2 + sup q(s) (Tε − t1 ) + .
s∈[t0 ,Tε ] 4

Echiconvergenţa rezultă din

 +∞
c2
0 ≤ (T b)(t) ≤ + q(s)ds, t ≥ t0 .
t t

Toate ipotezele teoremei Schauder-Tikhonov sunt ı̂ndeplinite. Notând " cu b0 ∈

t
X punctul fix al operatorului T , soluţia căutată este x(t) = x0 exp t0 b0 (s)ds ,
unde t ≥ t0 . Inegalitatea (6.9) implică x(t) = O(tc ) = o(t) când t → +∞.

Modelul soluţiei din Teorema 82 este dat de tc . Se pune problema existenţei
unor soluţii mărginite x(t) care să satisfacă inegalitatea (6.9), vezi discuţia din [9,
p. 47].

Propoziţia 5 Fiind date c ∈ (0, 1) şi funcţia continuă r : [t0 , +∞) → [0, +∞)
care este integrabilă ı̂n [t0 , +∞), presupunem că
 +∞  +∞
1 r(s)
dsdt < +∞. (6.11)
t0
c
t t s1−c
Analiză riccatiană II 197

De asemeni, fie funcţia b : [t0 , +∞) → [0, +∞) continuă astfel ı̂ncât b(t) ≤ c
t ı̂n
[t0 , +∞). Dacă
 +∞
b(t) ≤ b2 (s)ds + r(t), t ≥ t0 ,
t

atunci b ∈ L1 ((t0 , +∞), R).

Demonstraţie. Putem scrie că

 +∞
b(s)
b(t) ≤ c ds + r(t).
t s

Notând integrala cu z(t) şi derivând-o, ajungem la

r(t)
(z(t) · tc )
≥ − , t ≥ t0 .
t1−c
Printr-o integrare ı̂n [t, +∞) (avem t · z(t) ≤ c !), obţinem
 +∞
1 r(s)
z(t) ≤ c ds.
t t s1−c

Concluzia este evidentă.

Înlocuim ipoteza (6.10) cu
 +∞
sq(s)ds < +∞. (6.12)
t0

Se observă imediat că, mărindu-l

" +∞ eventual pe t0 , (6.12) implică (6.10).
Astfel, pentru r(t) = t q(s)ds, avem
 +∞  +∞
 +∞  +∞ 
1 r(s) 1 1
dsdt = τ q(τ )dτ − t1−c
0
c
τ q(τ )dτ
t0 tc t s1−c c 1−c t0 t0
 +∞ 
− (τ − t0 )q(τ )dτ < +∞.
t0

Conform Propoziţiei 5, soluţia Teoremei 82 este mărginită. Mai precis,

 +∞ 
lim x(t) = x0 exp b0 (s)ds < +∞.
t→+∞ t0

Următorul rezultat constituie o variantă a Teoremei 81 ı̂n cazul c(t) = (ln t)−1 .
198 Analiză riccatiană II

Teorema 83 ([4, Lemma 2]) Fie c, ε > 0. Presupunem că funcţia q : [t0 , +∞) →
[0, +∞) continuă nu devine identic nulă pe niciun subinterval al lui [t0 , +∞). De
asemeni, admitem că există λ ∈ (0, 1] şi T0 ≥ max{e2 , t0 } astfel ı̂ncât
 +∞
t ln t q(s)ds ≤ λ (6.13)
t

pentru orice t ≥ T0 . Fixăm ε1 ∈ (0, 1 − λ) dacă λ < 1 şi ε1 ∈ (0, 1) ı̂n cazul limită
λ = 1.
Atunci, ecuaţia

x

+ q(t)x = 0, t ≥ t0 , (6.14)

admite o soluţie x(t) care ı̂ndeplineşte condiţiile de mai jos:

(i) pentru orice t ≥ T1 , unde T1 ≥ T0 este suficient de mare, au loc relaţiile

x(t)
x(t) ≥ c, <ε
t
şi
 +∞

λ + ε1 x(t) 1 x(t)

x (t) ≤ · < · , x (t) ≥ c q(s)ds;
ln t t 2 t t

(ii) pentru λ ∈ (0, 1),

 
x(t) = o (ln t) , x
(t) = o t−1 când t → +∞; (6.15)

pentru λ = 1,
 
x(t) = O (ln t) , x
(t) = O t−1 când t → +∞. (6.16)
 
Demonstraţie. Cazul λ ∈ (0, 1). Luăm c1 ∈ 0, ελ1 c , T1 ≥ T0 astfel ı̂ncât

c1 + c c ln t
ln T1 > , + c1 <ε (6.17)
c1 t t
pentru orice t ≥ T1 .
Fie mulţimea C = {y ∈ C([T1 , +∞), R) : 0 ≤ ty(t) ≤ c1 pentru orice t ≥ T1 }.
Pe C introducem metrica

d(y1, y2 ) = sup (s |y1 (s) − y2 (s)|) , y1,2 ∈ C.

s≥T1

Astfel, (C, d) este un spaţiu metric complet.

Analiză riccatiană II 199

Introducem operatorul T : C → C cu formula

 +∞
 +∞ 
T (y)(t) = y(s) q(σ)dσ ds
t s

 +∞ 
 t 
+ q(s)ds c+ y(s)ds , (6.18)
t T1

unde y ∈ C and t ≥ T1 .
Estimările
 +∞
 +∞ 
λ
y(s) q(σ)dσ ds ≤ d(y, 0)
t s t ln t
şi

 +∞ 
 t 

λ ln T1
q(s)ds y(s)ds ≤ 1− d(y, 0)
t T1 t ln t

implică


λ(c1 + c) ln T1 1 λc1 c1
T (y)(t) ≤ + λc1 1 − ≤ ≤ .
ln t ln t t t t
Deci T este bine definit.
Deoarece d(y1, y2 ) = d(|y1 − y2 | , 0) pentru y1,2 ∈ C, deducem că


λ 1 − ln T1
|T (y1 )(t) − T (y2 )(t)| ≤ 1+ d(y1, y2 )
t ln t
λ
≤ d(y1, y2 ).
t
Astfel,

d(T (y1 ), T (y2 )) ≤ λ · d(y1, y2 ).

Conform principiului contracţiei,

"t T are un punct fix ı̂n C, notat X0 .
Soluţia x0 (t) = c + T1 X0 (s)ds, unde t ≥ T1 , a ecuaţiei (6.14) satisface ine-
galităţile

c ≤ x0 (t) < c + c1 ln t < εt

şi
 +∞
x
0 (t) = X0 (t) = T (X0 )(t) ≥ c q(s)ds > 0.
t
200 Analiză riccatiană II

Dată fiind alegerea numerelor c1 , ε1 şi ţinând seama de (6.13), avem şi estimările

 +∞ 

λc1
0 < x0 (t) ≤ + q(s)ds x0 (t)
t ln t t
cε1 λx0 (t) x0 (t)ε1 λx0 (t)
≤ + ≤ +
t ln t t ln t t ln t t ln t
λ + ε1 x0 (t) 1 x0 (t)
≤ · < · , t ≥ T1 . (6.19)
ln t t ln t t
Din (6.19) rezultă că
λ + ε1
x
0 (t) ≤ · x0 (t),
t ln t
de unde

x0 (t) = O((ln t)λ+ε1 ) = o(ln t) când t → +∞.

Mai departe, introducem funcţiile α, β, unde

X0 (t) = T (X0 )(t)

 t 
= α(t) + β(t) c + X0 (s)ds , (6.20)
T1

cu formulele
 +∞
 +∞   +∞
α(t) = X0 (s) q(τ )dτ ds, β(t) = q(s)ds, t ≥ T1 .
t s t

Din (6.20) rezultă că

  t  t
 s  
X0 (t) = α(t) + β(t) exp β(s)ds · c + α(s) exp − β(τ )dτ ds
T1 T1 T1

 t    t 
≤ α(t) + β(t) exp β(s)ds · c + α(s)ds
T1 T1

λ  

λc1 λ ln t ln t
≤ + · c + λc1 ln
t ln t t ln t ln T1 ln T1
 
1 λc1
= + O((ln t)λ−1 ) = o(t−1 ) când t → +∞.
t ln t

Cazul λ = 1. Luăm c1 ∈ (0, ε1 c), T1 ≥ T0 astfel ı̂ncât să aibă loc (6.17) şi
C, T : C → C la fel ca anterior. O ordine parţială ı̂n C este dată de ordinea
punctuală obişnuită ” ≤ ”, adică scriem y1 ≤ y2 dacă şi numai dacă y1 (t) ≤ y2 (t)
Analiză riccatiană II 201

pentru orice t ≥ T1 , unde y1,2 ∈ C. Cum q(t) este nenegativă, aplicaţia T este
izotonă, adică T y1 ≤ T y2 când y1 ≤ y2 , şi verifică inegalitatea 0 ≤ T (0). Conform
teoremei de punct fix Knaster-Tarski [5, p. 14], T are un punct fix ı̂n C, notat X0 .
Reluăm paşii din primul caz.

Fixăm α > 0. Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale liniare
 


1 α−1
x +α 2 − x = 0, t ≥ max{e1+α , t0 }, (6.21)
t ln t t2 (ln t)2

se dezvoltă asimptotic sub forma

t
x(t) = c1 (ln t)α + c2 [1 + o(1)] (6.22)
(ln t)α
t
= c2 · + o(t(ln t)−α ) când t → +∞,
(ln t)α

unde c1,2 ∈ R. Aici,

 +∞
lim t ln t q(s)ds = α.
t→+∞ t

Deşi unica soluţie mărginită a ecuaţiei (6.21) este cea identic nulă, dacă α ∈
(0, 1] există soluţii nemărginite care ı̂ndeplinesc concluzia (ii) a Teoremei 83 (luăm
c2 = 0 ı̂n (6.22)). Cum pentru α > 1 ecuaţia (6.21) nu are soluţii care să satisfacă
(6.15) ori (6.16), putem considera că ipoteza (6.13) este optimală pentru obţinerea
acestui tip de comportament asimptotic la soluţiile ecuaţiei (6.14).
Surse bibliografice

[1] R.P. Agarwal, O.G. Mustafa, A Riccatian approach to the decay of solutions
of certain semi-linear PDE’s, Appl. Math. Lett. 20 (2007), 1206–1210
[2] G.J. Butler, Hille–Wintner type comparison theorems for second–order ordi-
nary differential equations, Proc. Amer. Math. Soc. 76 (1979), 51–59
[3] W.A. Coppel, Disconjugacy, Lect. Notes Math. 220, Springer-Verlag, Berlin,
1971
[4] S. Djebali, T. Moussaoui, O.G. Mustafa, Positive evanescent solutions of non-
linear elliptic equations, J. Math. Anal. Appl. 333 (2007), 863–870
[5] J. Dugundji, A. Granas, Fixed point theory, Vol. I, Polish Sci. Publ.,
Warszawa, 1982
[6] L.C. Evans, R.F. Gariepy, Measure theory and fine properties of functions,
CRC Press, Boca Raton, 1992
[7] E. Hille, Non-oscillation theorems, Trans. Amer. Math. Soc. 64 (1948), 234–
252
[8] O.G. Mustafa, Hille’s non-oscillation theorem and the decay of solutions to a
class of semi-linear PDE’s, Arch. Math. (Basel) 89 (2007), 452–458
[9] O.G. Mustafa, Integrarea asimptotică a ecuaţiilor diferenţiale ordinare ı̂n
cazul neautonom, Ed. Sitech, Craiova, 2006
[10] C.A. Swanson, Comparison and oscillation theory of linear differential equa-
tions, Academic Press, New York, 1968
[11] A. Wintner, On the comparison theorem of Kneser–Hille, Math. Scand. 5
(1957), 255–260
[12] C.T. Taam, Non-oscillatory differential equations, Duke Math. J. 19 (1952),
493–497

202