MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

REFERAT

STUDENT,
VLĂSCEANU MARIUS

București
2020
1
 MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

DENUMIREA PROGRAMULUI DE STUDII: ȘTIINȚE PENALE

TEMA: AUDIEREA PERSOANELOR ȘI DECLARAȚIILE ACESTORA ÎN PROCESUL

PENAL

STUDENT,
VLĂSCEANU MARIUS

București
2020
2
 Cuprins

INTRODUCERE...............................................................................................................4

CAPITOLUL 1.................................................................................................................5
MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL....5
1.1 Noțiunea de mijloc de probă și procedeu probatoriu în procesul penal............................5
1.2 Importanța și cadrul legal al mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii................6

CAPITOLUL 2.................................................................................................................8
DECLARAȚIILE PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL................................................8
2.1 Declarațiile suspectului sau inculpatului............................................................................8
2.2 Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente.....9
2.3 Declarațiile martorilor........................................................................................................10

CAPITOLUL 3................................................................................................................13
AUDIEREA PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL.......................................................13
3.1 Dispoziții generale privind audierea persoanelor în procesul penal................................13
3.2 Audierea suspectului sau inculpatului..............................................................................14
3.3 Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente.............16
3.4 Audierea martorilor............................................................................................................17

CONCLUZII....................................................................................................................21

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................22

3
 Introducere

Procesul penal reprezintă ansamblul activităților reglementate de normele de procedură

penală, desfășurate de organele judiciare cu participarea părților, a subiecților procesuali
principali, a avocatului și a altor persoane, în vederea rezolvării raportului juridic de conflict
născut din încălcarea normei juridice penale de incriminare și aplicării sancțiunii
corespunzătoare acestei norme.1 Din această definiție se poate deduce că scopul unui proces
penal este rezolvarea raportului juridic de conflict, născut între făptuitor sau persoana care a
încălcat norma penală și societate (stat), care trebuie să restabilească ordinea juridică prin
tragerea la răspundere a făptuitorului. În activitatea de tragere la răspundere, statul, prin
intermediul organelor judiciare trebuie să asigure desfășurarea procesului penal în condițiile
stabilite de lege.
Pentru soluționarea unei cauze penale și realizarea scopului procesului penal, organele
judiciare trebuie să afle adevărul și să stabilească situația de fapt pe baza probelor, cum este
prevăzut și în art.5 alin. (1) C. pr. pen.: „Organele judiciare au obligația de a asigura pe bază de
probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului.
Pornind de la aceste considerente și de la faptul că în realitatea contemporană infractorii
au devenit mai eficienți și prudenți în săvârșirea faptelor antisociale odată cu digitalizarea și
dezvoltarea tehnologiei, mijloacele materiale de probă fiind tot mai greu de găsit în soluționarea
cauzelor, din punctul meu de vedere, declarațiile persoanelor au capătat o tot mai mare
importanță ca mijloace de probă în procesul penal, în ciuda aplicării principiului liberei aprecieri
a probelor.
În opinia mea, declarațiile persoanelor în procesul penal au o valoarea probantă
incontestabilă. Spre exemplu, mărturisirea inculpatului în sistemul inchizitorial era considerată
„regina probelor”, sau proba testimonială în procesul penal are caracterul de probă firească,
inevitabilă potrivit unor autori.2 Ținând cont de protecția oferită de legiutor martorilor prin Codul
de Procedură Penală și de natura, și dorința umană care urmărește realizarea dreptății, precum și
de cele expuse mai sus, consider că audierea și declarațiile persoanelor în procesul penal
constituie o temă care necesită să fie studiată în profunzime.

1
A.L. Lorincz, Drept procesual penal, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 7.
2
A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 1979, p. 10.
4
 CAPITOLUL I
MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL

1.1 Noțiunea de mijloc de probă și procedeu probatoriu în procesul penal

Pentru constatarea existenţei faptelor şi a împrejurărilor de fapt care formează obiectul
cauzei penale, cât şi a vinovăţiei făptuitorului, este necesar ca organele judiciare să desfăşoare o
activitate complexă de probaţiune3.
Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei sunt furnizate prin intermediul
probelor. Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal a dus la definirea
acestora ca fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei
unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei, definiție regăsită și în Codul de procedură penală, în
cuprinsul art. 97.
De asemenea, probele au mai fost definite ca fiind elemente de fapt cu relevanță
informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale sau ca imprejurări de fapt aflate în afara
procesului penal, dar, întrucât privesc obiectului procesului, prin administrarea lor în cadrul
acestuia, ele dobândesc caracter procesual.4
Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi
folosite numai dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege. Astfel, prin mijloc
de probă se întelege acea modalitate/cale legală prin care se stabilește existența probelor și
valorificarea acestora în procesul penal.
În strânsă legătură cu noțiunea de probă și mijloc de probă se află și procedeul
probatoriu, definit în doctrină cât și în Codul de procedură penală ca fiind modalitatea de
obținere a mijlocului de probă. Astfel în cadrul unui proces penal va trebui respectat, în condițiile
legii acest parcus pentru obținerea mijloacelor de probă necesare, fie pentru apărare, fie pentru
atac și anume:
a) descoperirea probelor relevante în aflarea adevărului într-o cauză;
b) valorificarea acestora prin intermediul unui procedeu probatoriu prevăzut de
lege și în condițiile acesteia;
c) obținerea mijloacelor de probă în condițiile legii;
Spre exemplu, vor constitui probe faptele sau împrejuările de care un martor are
cunoștiință cu privire la o infracțiune, urmând ca prin procedeul probatoriu al audierii martorului
să se obțină mijlocul de probă, și anume, declarația martorului. Pentru ca acest parcurs să-și

3
Al. Boroi, Drept Procesual Penal, Editura All Beck, București, 2002,p. 137.
4
A.L. Lorincz, Drept procesual penal, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 156.
5
îndeplineacă rolul în cadrul procesului penal, este important ca fiecare etapă să se desfășoare în
condițiile stabilite de Codul de procedură penală. În cazul în care, administrarea probelor potrivit
itinerariului descris mai sus, se face prin încălcarea dispozițiilor legale, sancțiunea care va fi
interveni, va fi excluderea probelor obțiunute în mod nelegal ca efect al interdicției de a
administra probe în acest mod, interdicție care rezultă din reglementarea principiului loialității
administrării probelor.

1.2 Importanța și cadrul legal al mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii

Art. 97 (1) Cod de procedură penală reglementează ca fiind probă: „orice element de
fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea
persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a
cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”. Practic, prin orice element de
fapt se poate înțelege o anumită împrejurare, realitate sau o întamplare care servește la realizarea
scopului procesului penal.
De asemenea tot în cuprinsul art. 97, la alin. (2), se prevede că: „Proba se obţine în
procesul penal prin următoarele mijloace:
a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”
Astfel, din conținutul art. 97 C. pr. pen. reiese că mijloacele de probă sunt acele
mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe sau calea legală prin care
este administrată proba în procesul penal.
Tot în cadrul art. 97, de data aceasta la alin. (3), se face referire și la procedeul
probatoriu, stabilindu-se: „Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului
de probă”. Astfel și acesta capată o definiție legală, fiind înlăturate orice fel de dubii cu privirea
la interpretarea sa în doctrină.
Importanța mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii rezultă în principal din
capacitatea acestora de a conduce la aflarea adevărului într-o cauză și a realizării scopului
procesului penal, și anume tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune.
De asemenea, legiuitorul ținând seama de importanța acestora, a decis să le definească în mod
expres prin Codul de procedură penală actual, cum am arătat mai sus, precum și, a renunțat la
6
enumerarea limitativă a mijloacelor de probă prevăzute în Codul anterior 5 la art. 64 alin. (1),
singura condiție rămasă fiind să nu fie interzise prin lege.
Totodată, pentru a marca importanța administrării probelor în procesul penal, în Codul
de procedură penală actual, vechile dispoziții privind loialitatea probelor au fost ridicate la rang
de principiu6 și a fost reglementat, de asemenea, principiul excluderii probelor nelegal
administrate7.

5
„Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declaratiile invinuitului
sau ale inculpatului, declaratiile părţii vatamate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaratiile
martorilor, inscrisurile, inregistrarile audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatarile
tehnico-stiintifice, constatarile medico-legale şi expertizele.”
6
Art. 101, Cod Procedură Penală.
7
Art. 102, Cod Procedură Penală.
7
 CAPITOLUL II
DECLARAȚIILE PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL

2.1 Declarațiile suspectului sau inculpatului

Declarațiile suspectului sau inculpatului constau în relatările acestor subiecți procesuali

cu privire la faptă și la acuzația ce li se aduce, și constituie unul dintre mijloacele de probă
indicate de lege prin intermediul cărora se poate constata existența sau inexistența unei
infracțiuni, se poate identifica persoana care a săvârșit-o ori pot fi stabilite alte împrejurări care
contribuie la aflarea adevărului. Acest mijloc de probă - în principiu - nu poate lipsi din
ansamblul cauzei, deoarece componenta sa procesuală înglobează dreptul la apărare al persoanei
acuzate de săvârșirea unei infracțiuni; atunci când o instanță urmează a studia în ansamblul său
chestiunea vinovăției sau nevinovăției, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să decidă
asupra acestor chestiuni fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care
susține că nu a comis acțiunea considerată drept o infracțiune. Instanța este obligată să ia
măsurile care se impun pentru ca inculpatul să fie prezent la ședința de judecată, pentru a i se
oferi astfel posibilitatea de a-și expune personal apărările. Condamnarea inculpatului, pronunțată
fără ca acesta să fi avut posibilitatea de a fi audiat personal, este contrară cerințelor unui proces
echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Din interpretarea art. 77 și art. 82 Cod procedură penală rezultă că:
- suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză,
rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
- inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală care
devine parte în procesul penal.
Astfel, având în vedere definițiile de mai sus, suspectul/inculpatul este persoana care
cunoaște cel mai în amănunt felul și împrejurările în care a fost comisă fapta, declarațiile lor
purtând o mare însemnătate pentru lămurirea cauzei penale, din acest motiv legiuitorul
prevăzându-le ca mijloace de probă în cuprinsul art. 97 Cod procedură penală.
Tot în cadrul Codului de procedură penală se stabilește obligația organelor judiciare de
a-l asculta pe suspect sau inculpat în anumite momente ale desfășurării procesului penal. Astfel
art. 307 C. pr. pen prevede că suspectul este ascultat dupa ce s-a dispus efectuarea urmăririi
penale față de el și după ce i s-a adus la cunoștiință această calitate, fapta pentru care este
suspectat și încadrarea juridică a acesteia. De asemenea, potrivit art. 309 C. pr. pen inculpatul
este ascultat după ce s-a pus în mișcarea acțiunea penală față de acesta.

8
 Înainte de prima lor audiere, suspectului sau inculpatului le sunt comunicate drepturile
și obligațiile ce le revin ca urmare a dobândirii acestor noi calități în proces. Astfel, deși se
instituie obligația în sarcina organelor judiciare de a-l asculta pe suspect/inculpat, acesta din
urmă nu are obligația de a da declarații, în acest sens stabilindu-se și în cuprinsul art. 83 lit. a) C.
pr. pen. unde se prevede dreptul inculpatului de a nu da nicio declarație pe parcursului procesului
penal.
În ceea ce privește forța probantă a mărturisirii suspectului/inculpatului, dacă în
sistemul inchizitorial aceasta era considerată „regina probelor”, în reglementarea contemporană
putem spune că a mai rămas în mică parte acest fapt, deoarece potrivit principiului liberei
aprecieri a probelor, declarațiile suspectului sau inculpatului trebuie valorificate în legătură cu
toate probele administrate în cauză. Totuși, și în actualul Cod de procedură penală, recunoașterea
învinurii are ca efect aplicarea unei proceduri de judecată simplificate8.
Având în vedere principiul liberei aprecieri a probelor și faptul că suspectul/inculpatul
pentru a-și asigura scăparea, poate face declarații contradictorii sau își poate retrage declarațiile,
organul judiciar poate reține ca probe declarațiile suspectului/inculpatului care se confirmă prin
celelalte probe sau poate aprecia asupra valorii retractării în funcție de probatoriul administrat.
În ceea ce privește declarațiile suspectului/inculpatului, acestea se consemnează în scris.
În declarație se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-
a formulat, și se menționează de fiecare data ora începerii și ora încheierii ascultării9.

2.2 Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile
civilmente
Din interpretarea art. 79, art. 84 și art. 86 C. pr. pen. rezultă următoarele definiții:
- persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau
morală prin fapta penală;
- partea civilă este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal;
- partea responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are
obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar,
prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces.
Astfel, având în vedere faptul că persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă
civilmente iau primele contact cu făptuitorul infracțiunii, ele pot oferi cele mai importante
informații cu privire la cauza penală, în multe cazuri fiind chiar prima sursă de probe pentru

8
Art. 374 alin. (4), Cod Procedură Penală.
9
Art. 110, Cod Procedură Penală.
9
organele judiciare. Important este, ca la momentul ascultării acestora de către organele judiciare
acestea să fi dobândit deja calitatea cerută de lege, respectiv persoană vătămată, parte civilă sau
parte responsabilă civilmente.
În ceea ce privește calitatea de persoană vătămată Codul de procedură penală 10 prevede
posibilitatea persoanei care a suferit o vătămare fizică/materială sau morală să refuze participarea
la procesul penal, înștiințând organul judiciar despre aceasta, urmând a o va audia în calitate de
martor, doar în cazul în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
Cu privire la stabilirea calității de parte civilă, la art. 20, alin. (1), C. pr.pen. se stabilește
că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești, organele judiciare
având obligația de a aduce persoanei vătămate la cunoștiință acest lucru.
Referitor la partea responsabilă civilmente această calitate poate fi dobândită în două
moduri, potrivit art. 21 C. pr. pen.:
- fie prin introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, la cererea părţii
îndreptăţite potrivit legii civile, până la începerea cercetării judecătorești11;
- fie prin intervenția ei în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la
prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.
În ceea ce privește forța probantă a declarațiilor persoanei vătămate, părții civile și
persoanei responsabile civilmente, declarațiile acestora au aceeași valoare probatorie ca și
celelalte mijloace de probă, fiind supuse principiului liberei aprecieri de către organele judiciare,
în urma tuturor probelor administrate în cauză.

2.3 Declarațiile martorilor

Declarațiilor martorilor reprezintă acele mijloace de probă care au o însemnătate
ridicată pentru rezolvarea unei cauzele penale și care pot oferi informații prețioase organelor
judiciare pentru aflarea adevărului. Din interpretarea art. 114 C. pr. pen. rezultă că martorul este
persoana care are cunoștiință despre fapte sau imprejurări de fapt care constituie probe în cauza
penală. Astfel martorii sunt acele persoane care au fost prezenți la săvârșirea unei fapte penale
sau care cunosc informații cu privire la o astfel de faptă, aceștia putând fi clasificați în:
- martori direcți (care au fost prezenți la fața locului în momentul săvârșirii faptei
penale);
- martori indirecți care au căpătat informații de la alte persoane cu privire la săvârșirea
unor fapte penale.

10
Art. 81, alin. (2), Cod Procedură Penală;
11
Decizia Curții Constituționale nr. 257/2017: Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a
constatat că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1), Cod procedură penală” din cuprinsul art. 21 alin. (1),
Cod procedură penală este neconstituţională.
10
 Deși orice persoană ar putea avea calitatea de martor atunci când are cunoștiințe cu
privire la săvârșirea unei fapte penale, putând fi chemată în procesul penal să dea declarații 12,
totuși, acele persoane care se află într-o stare ce pune la îndoială capacitatea lor de a fi martor
( spre exemplu: persoanele cu probleme psihice, persoanele cu dizabilități fizice care nu pot să
perceapă în mod normal anumite fenomene) pot fi ascultate doar atunci când organul judiciar
constată că acestea sunt capabile să relateze fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea în
mod conștient. În această situație, organul judiciar poate solicita efectuarea oricărei examinări
medicale.
În ceea ce privește ascultarea unui minor în calitate de martor, din interpretarea art. 124
C. pr. pen. rezultă că aceasta se face cu privere la minorul sub 14 ani în prezența unuia dintre
părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat
minorul spre creștere și educare. Dacă organul judiciar care efectuează ascultarea consideră
necesar, poate fi chemat un psiholog care să-l asiste pe minor pe perioada ascultării.
Cu privire la calitatea de martor, la art. 114 alin. (3) C. pr. pen. se prevede că această
calitate are întâietate față de calitatea de expert, avocat, mediator sau de reprezentant al uneia
dintre părți sau al unui subiect procesual principal cu privire la acele fapte și împrejurări pe care
persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Se pare că legiuitorul a considerat
mai importante informațiile pe care un martor le-ar putea furniza pentru aflarea adevărului într-o
cauză penală decât activitatea desfășurată de oricare dintre persoanele enumerate mai sus, ceea
ce este un lucru firesc și benefic în activitatea judiciară.
Deși, regula generală este că orice persoană poate fi audiată în calitate de martor, unele
persoane, chiar în condiții speciale (ex.: minorul), din interpretarea art. 115 și art. 116 C. pr. pen.
rezultă că unele persoane nu pot fi audiate ca martor:
o părțile și subiecții procesuali principali;
În ceea ce privește aceste persoane, își regăsește aplicabilitate adaugiul nemo testis
idoneus in re sua, potrivit căruia nimeni nu poate depune declarații ca martor în propria cauză;
o persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială în mod
rezonabil capacitatea de a fi martor;
Se face referire la acele persoane menționate mai sus care pot fi audiate doar atunci
când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte și
împrejurări conforme cu realitatea;
o persoanele care au obligația păstrării secretului sau confidențialității;

12
Art. 115, alin. (1):„Orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a
subiecților procesuali principali”.
11
 Sunt avute în vedere acele persoane care prin prisma profesiei sau activițății desfășurate
au datoria să nu divulge informațiile dobândite astfel ( Spre exemplu: avocatul, psihologul etc.).
Totodată, din dispozițiile art. 117 alin. (1) C. pr. pen. reiese că există o categorie de
persoane care pot fi ascultate ca martor doar dacă își dau acordul în această privință. Astfel au
dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi
surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
Astfel dacă persoanele menționate sunt de acord să ofere declarații organului judiciar,
vor căpăta calitatea de martor, dobândind drepturile și obligațiile acestuia. Prin această
reglementare, legiuitorul a dorit să ofere o protecție sporită relațiilor familiale, arătând cât de
importantă este familia în societate. Importanța protecției acestor relații și a sentimentelor de
afecțiune care se nasc între aceste persoane a fost constatată și de către judecătorii Curții
Constituționale care au declarat neconstituțional13 art. 117 alin. (1) pentru excluderea persoanelor
care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți din această categorie.
În ceea ce privește valoarea probatorie, declarațiile martorilor au, prin prisma
principiului liberei aprecieri a probelor, forță probantă egală cu alte mijloace de probă ce pot fi
administrate în procesul penal.

13
Dec. CCR nr. 562/2017 (Admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în art.
117 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în
calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională.)
12
 CAPITOLUL III
AUDIEREA PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL

3.1 Dispoziții generale privind audierea persoanelor în procesul penal

Potrivit art. 104 Cod procedură penală, în cursul procesului penal pot fi audiate
următoarele persoane: suspectul, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente,
martorii și experții. Tot în Codul de procedură penală, la art. 105 și 106 sunt prevăzute anumite
reguli comune în ceea ce privește audierea acestor persoane.
Astfel, este reglementată audierea prin interpret 14 ori de câte ori persoana audiată nu
înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba română. În ceea ce privește interpretul
acesta poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de către persoana ascultată. Totodată, este
prevăzută și o excepție, atunci când se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă
nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea putând avea loc în prezența oricărei persoane
care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin
interpret imediat ce aceasta este posibilă.
În cazul în care persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu
participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această
situație comunicarea se poate face și în scris. Și în acest caz, legiuitorul a avut în vedere anumite
situații excepționale, când audierea este urgentă și nu se găsește o persoană autorizată care poate
comunica prin limbajul special, reglementând ca audierea persoanelor menționate mai sus să se
facă cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare.
De asemenea, legiuitorul a avut în vedere și audierea unor persoane care acuză
oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a
participa la ascultare, reglementând în sarcina organului judiciar obligația de a dispune
întreruperea ascultării și a lua măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic15.
În ceea ce privește modul în care se realizează audierea persoanelor în cursul urmării
penale, din dispozițiile Codului de procedură penală rezultă că, în cursul urmăririi penale,
audierea suspectului/inculpatului, se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo.
Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația acestora, cu
indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. În ceea ce privește
audierea persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente sau martorilor, aceasta
se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire

14
Art. 105, Cod Procedură Penală.
15
Art. 106, Cod Procedură Penală.
13
penală consideră necesar sau atunci când una dintre aceste persoane a solicitat aceasta în mod
expres, iar înregistrarea este posibilă.

3.2 Audierea suspectului sau inculpatului

Audierea suspectului sau inculpatului reprezintă acel procedeu probatoriu care constă în
obținerea de informații de la suspect/inculpat consemnate în declarațiile scrise ce vor constitui
mijloace de probă, și care presupune respectarea unui set de reguli atât de ordin procesual și
procedural cât și de ordin tactic. În ceea ce privește regulile de ordin tactic, acestea sunt
circumscrise tacticii criminalistice ca materie distinctă, dar pot fi amintite unele dintre ele
precum studierea dosarului cauzei, a personalității suspectului sau inculpatului înainte de audiere
și altele.
În ceea ce privește regulile de ordin procesual, din prevederile Codului de procedură
penală rezultă ca audierea suspectului/inculpatului presupune mai multe etape:
1. Cunoașterea datelor cu privire la suspect sau inculpat
La art. 107, Cod procedură penală se stabilește că la începutul primei audierii, organul
judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă,
data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea
civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde
locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele
penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, precum și cu privire la orice alte
date pentru stabilirea situației sale personale. Dacă organul judiciar consideră necesar, aceste
întrebări pot fi reluate și cu ocazia unor audieri ulterioare.
2. Comunicarea drepturilor și obligațiilor suspectului sau inculpatului
Potrivit art. 108, Cod Procedură Penală organul judiciar comunică suspectului sau
inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia
este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a
acesteia. În continuare, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință următoarele drepturi:
 dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se
atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da
declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
 dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea
juridică a acesteia;
 dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;

14
  dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de
asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
 dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a
ridica excepții și de a pune concluzii;
 dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a
cauzei;
 dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
 dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
 alte drepturi prevăzute de lege.
În ceea ce privește alte drepturi prevăzute de lege, poate fi avut în vedere dreptul
inculpatului de a încheia pe parcursul urmării penale un acord de recunoaștere a vinovăției sau de
a beneficia de procedura recunoașterii învinuirii, în cursul judecății. În acest sens, organul
judiciar are obligația de a-i comunica inculpatului aceste posibilități în cursul urmăririi penale,
respectiv în cursul judecății.
După aducerea la cunoștiință a drepturilor, suspectului/inculpatului i se comunică și
obligațiile care îi revin:
 obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în
cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
 obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte
comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință.
3. Ascultarea propriu-zisă
În ceea ce privește ascultarea propriu-zisă a suspectului/inculpatului, în cuprinsul art.
109, Cod procedură penală sunt prevăzute regulile privind modul de ascultare al
suspectului/inculpatului. Astfel, după parcurgerea celor două etape arătate mai sus, suspectul sau
inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce știe referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a
fost comunicată, după care i se pot pune întrebări. Pe parcursul audierii acesta are dreptul să se
consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră
necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii. Totodată,
suspectul/inculpatul își poate exercita dreptul de a nu da nicio declarație. În acest caz, ascultarea
nu va mai continua, încheindu-se un proces-verbal.

15
 În ceeea ce privește declarațiile suspectului/inculpatului, acestea se consemnează în
scris. Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. În
cazul în care acesta are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în
finalul declarației, fiind urmate de semnătura sa. Dacă suspectul refuză să semneze declarația,
organul judiciar are obligația de a consemna acest lucru în declarația scrisă. Declarația scrisă este
semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului, inculpatului, de
judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de
avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile
civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-
un interpret.

3.3 Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente

Întocmirea declarațiilor persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile
civilmente și obținerea acestor mijloace de probă se realizează prin procedeul probatoriu al
audierii.
În ceea ce privește etapele audierii acestor persoane, acestea sunt identice cu cele
prezentate mai sus la audierea suspectului/inculpatului. Astfel, în primă fază organul judiciar
adresează întrebări pentru a stabili situația personală a acestora. Ulterior, li se comunică
drepturile și obligațiile. Astfel, persoanei vătămate i se comunică următoarele drepturi și
obligații:
o dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de
a i se desemna un avocat din oficiu;
o dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
o dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune
concluzii, în condițiile prevăzute de lege;
o dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă;
o obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
o obligația de a comunica orice schimbare de adresă;
De asemenea, organul judiciar îi aduce la cunoștiință persoanei vătămate, cu ocazia
primei audieri, faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat
la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie informată cu privire la punerea acestuia
în libertate în orice mod.

16
 În ceea ce privește partea civilă respectiv partea responsabilă civilmente acestora li se
comunică următoarele drepturi:
o dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de
a li se desemna un avocat din oficiu;
o dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
o dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune
concluzii în legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei, în condițiile prevăzute de lege.
Următoarea etapă, a ascultării propriu-zise și a consemnării declarațiilor se realizează
potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală pentru ascultarea suspectului/inculpatului,
prezentate mai sus.
În ceea ce privește audierea persoanei vătămate și a părții civile Codul de procedură
penală conține dispoziții prin care se urmărește protecția acestor persoane cu ocazia ascultării.
Astfel, potrivit art. 113, Cod procedură penală, organul de urmărire penală poate dispune față de
persoana vătămată ori față de partea civilă una sau mai multe dintre măsurile de protecție
prevăzute la art. 125-130, Cod procedură penală pentru protejarea vieții private sau a demnității
acesteia atunci când:
 există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile
sau activitatea profesională a persoanei vătămate sau a părții civile ori a unui membru de familie
al acesteia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare
sau a declarațiilor sale;
 persoana vătămată sau partea civilă a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii
infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
 persoana vătămată sau partea civilă este minoră.

3.4 Audierea martorilor

Martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare
de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Dată fiind importanţa care se
atribuie probei cu martori, în special în procesul penal unde proba cu martori constituie regula,
dar ţinând cont şi de vechimea acestui mijloc de probă, martorii sunt consideraţi „ochii şi
urechile justiţiei”.
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt
obligate să lămurească toate aspectele cauzei pe bază de probe. La cererea organului de urmărire
penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care are cunoştinţă de existenţa unor probe sau
deţine mijloace de probă, este obligată să le aducă la cunoştinţă.

17
 Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor este necesară întrunirea următoarelor
condiţii:
- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal;
- ascultarea acestei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaşte16.
De regulă, ascultarea martorilor are loc în patru etape:
1. verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale;
2. comunicarea drepturilor și obligațiilor martorilor;
3. depunerea jurământului sau asumarea depunerii declarației solemne;
4. ascultarea propriu-zisă.
În cadrul primei etape, martorul este solicitat sa răspundă la întrebările ce i se adresează
cu privire la datele de identitate: nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric
personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile,
profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care
doreşte să-i fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se
desfăşoară vreun proces penal, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situţiei sale
personale; în caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc
de probă17.
Martorului i se comunică obiectul cauzei, faptele sau împrejurările de fapt pentru
dovedirea cărora a fost propus ca martor şi apoi este întrebat dacă este membru de familie sau
fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul penal,
dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu aceste persoane, precum şi dacă a suferit
vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii. Martorului nu i se adresează întrebările privind
persoana sa atunci când faţă de acesta s-a dispus o măsură de protecţie a datelor de identitate.
În cea de-a doua etapă, martorului i se aduc la cunoştinţă următoarele drepturi şi
obligaţii:
a) dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie şi de a beneficia de restituirea
cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege;
b) dreptul de a fi protejat prin lege împotriva violențelor sau amenințărilor care s-ar
putea exercita asupra sa în vederea obținerii de declarații;

16
Ioan Griga , Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.283.
17
Mihai Udroiu. Fişe de procedură penală. Universul Juridic, Bucureşti 2014. p.164.
18
 c) dreptul de a nu se acuza;
d) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atragându-i-se atenţia
ca, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
e) obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței;
f) obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la
care este citat, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate dispune
împotriva sa sancţiunea prevăzută de art. 283 alin. (1), Cod procedură penală;
g) obligația de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia ca legea
pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă; martorului minor care nu a împlinit vârsta de 14
ani nu i se comunică această obligaţie, dar i se atrage atenţia să spună adevărul.18
Totodată, martorul are dreptul:
- să ştie în legătură cu ce cauză este citat;
- să înainteze cereri;
- de a refuza să facă declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru
cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa
sau a rudelor sale apropiate;
- să facă declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă, să ia
cunoştinţă de declaraţiile sale înregistrate, să ceară corectarea sau completarea declaraţiilor sale;
- să scrie personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii din cadrul urmăririi
penale;
Martorul este obligat:
- să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
- să nu părăsească sala de şedinţe fără permisiunea preşedintelui şedinţei;
- să se supună dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale
preşedintelui şedinţei de judecată;
- să facă declaraţii veridice, să comunice tot ce ştie în legătura cu cauza respectivă
şi să răspundă la întrebările puse, să confirme, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale
incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale.
Aceste obligaţii au caracter personal, neputând fi îndeplinite prin reprezentanţi.
Dacă martorul legal citat refuză să se prezinte la organele judiciare, acestea pot dispune aplicarea
unei amenzi judiciare sau pot dispune aducerea acestuia cu mandat (care poate fi executat
inclusiv prin constrângere).
În cea de a treia etapă, martorul depune jurământul religios sau dă o declaraţie
solemnă prin care se angajează să declare adevărul în faţa organelor judiciare. Textul
18
Art.125 alin.(5), Cod de procedură penală.
19
jurământului este următorul: "Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.
Așa să-mi ajute Dumnezeu!". În cazul în care martorul alege să facă o declarație solemnă, textul
acesteia este următorul: "Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce
știu."
În ultima etapă, ascultarea propriu-zisă începe prin adresarea unei întrebări generale, de
natură a da posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce ştiu în legătură cu faptele sau
împrejurările care constituie obiectul probaţiunii în cauza în care a fost citat. Audierea martorilor
poate fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilităţii sale.
După ce martorul a declarat tot ce ştie în legătură cu cauza penală, i se pot adresa
întrebări nemijlocit de către procuror, subiecţi procesuali principali, părţi, de instanţa de judecată
sau de judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie
constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre
cele declarate.
Martorului nu i se pot adresa întrebări privind opţiunile politice, religioase ori alte
circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea sunt strict necesare
pentru aflarea adevărului în cauză şi pentru verificarea credibilităţii martorului.
Dacă în timpul audierii martorului, acesta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă
sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare,
organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana
să fie consultată de un medic.
Declaraţiile martorului se consemnează în scris. În declaraţie se consemnează întrebările
adresate pe parcursul ascultării, menţionându-se cine le-a formulat şi se menţionează de fiecare
dată ora începerii şi ora încheierii ascultării. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise,
martorul o semnează. Aceasta este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la
audierea martorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele completului de
judecată, de grefier, de avocat.
Faptul că o persoană a fost anterior condamnată pentru comiterea infracţiunii de
mărturie mincinoasă nu constituie un impediment de a fi martor într-o altă cauză.
Martorul aflat în detenţie poate fi audiat la locul de deţinere prin videoconferinţă, în
cazuri excepţionale şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei
desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. 19

19
Mihai Udroiu. Fişe de procedură penală. Universul Juridic, Bucureşti 2014. p.168.
20
 CONCLUZII
Având în vedere cele precizate mai sus cu privire la audierea și declarațiile persoanelor
în procesul penal, se poate constata importanța acestor procedee probatorii pentru obținerea
mijloacelor de probă necesare aflării adevărului în fiecare cauză penală. Astfel, apreciez că
rezolvarea unei cauze penale este aproape imposibilă fără declarația cel puțin a unui martor sau a
suspectului/inculpatului, fie a persoanei vătămate și așa mai departe. Ceea ce doresc să
evidențiez este importanța acestor persoane în procesul penal și mai ales importanța modului în
care acestea sunt abordate de către organele judiciare pentru obținerea mijloacelor de probă. În
acest sens, consider că regulile tactice de ascultare au un rol deosebit pentru aflarea de informații
de la aceste persoane și mai ales pregătirea pe care o fac organele judiciare anterior ascultării
privitor la persoana ce va fi audiată.
În opinia mea, nu este posibil ca într-o cauză penală să existe persoane care să nu aibă
informații cu privire la săvârșirea unei fapte infracționale sau la împrejurările care țin de aceasta,
indiferent de calitatea acestora (martor/suspect/persoană vătămată). Consider că, neaflarea
adevărului în atare situații nu se datorează lipsei unor astfel de persoane ci incapacității organelor
competente de a descoperi aceste persoane și a extrage de la acestea informațiile necesare pentru
rezolvarea cauzei.
Prin urmare, apreciez că declarațiile suspectului/inculpatului, persoanei vătămate, părții
civile, părții responsabile civilmente sau martorului reprezintă cele mai importante mijloace de
probă în procesul penal atât timp cât mijlocul probatoriu al audierii este realizat de către organe
competente care și-au însușit mai înainte atât regulile de ordin procesual cât mai ales pe cele de
ordin tactic.

21
 BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii și alte lucrări de specialitate:

1. Boroi Al., Drept Procesual Penal, Editura All Beck, București, 2002.
2. Ciopraga A., Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iași,
1979.
3. Griga I., Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti ,
2016.
4. Lorincz A.L., Drept procesual penal, Vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2015.
5. Udroiu M. Fişe de procedură penală, Universul Juridic, Bucureşti, 2014.

II. Legislație:
 Codul de procedură penală, adoptat în 2010 (Legea nr. 135/2010), publicat în M. Of. nr. 486 din
15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
 Codul de procedură penală, adoptat în 1968, republicat în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu
modificările și completările ulterioare.

III.Practică judiciară:
 Decizia Curții Constituționale nr. 562/2017, publicată în M. Of. nr..... din .... .
 Decizia Curții Constituționale nr. 257/2017, publicată în M. Of nr. .... din .... .

22