Probleme controversate privitoare la contractul de

mandat
juridice.ro/essentials/1903/probleme-controversate-privitoare-la-contractul-de-mandat

Unul din cele mai importante și complexe

contracte, mandatul, deși beneficiază de o nouă
reglementare cuprinsă în NCC (noul Cod civil),
continuă să rămână învăluit într-un oarecare
halou de terra incognita, în dreptul nostru fiind
tratat de cele mai multe ori simplist. Dintre
problemele dificile și controversate privitoare la
acest contract ne-am propus în prezentul studiu
să le abordăm pe cele referitoare la: obiectul
prestației mandatarului (I); întinderea mandatului
(II); Depășirea limitelor mandatului (III); dreptul
mandatarului la remunerație (IV); mandatul fără reprezentare (reprezentarea indirectă) și
contractul de prête-nom (V).

I. OBIECTUL PRESTAȚIEI MANDATARULUI

1. Pentru a putea înțelege problematica obiectului prestației mandatarului o foarte succintă

prezentare a evoluției în timp a acestui contract se impune.

A. Scurte considerații asupra evoluției concepțiilor cu privire la contractul de mandat

2. În concepția dreptului roman, care nu cunoștea instituția reprezentării perfecte

(încheierea actului juridic de către mandatar în numele și pe seama mandatarului),
mandatul putea să aibă ca obiect al prestației mandatarului la fel de bine atât îndeplinirea
unor acte materiale, cum ar fi acelea de a curata, a călca sau a repara haine, cât și a unor
acte juridice, cum ar fi acelea de a cumpăra o proprietate pentru mandant sau de a se îngriji
de afacerile lui[1].

Ceea ce caracteriza contractul de mandat la Roma nu era însă, așa cum se întâmplă în
prezent, natura activității îndeplinite de mandatar pentru mandant, ci faptul că era
executată cu titlu gratuit, fiind considerat un serviciu făcut între prieteni. Pentru romani,
mandatul era un „contract nobil” care se ridica deasupra lucrurilor mercantile, în vreme ce
locatio operis faciendis (echivalentul antreprizei din zilele noastre) era o activitate
disprețuită deoarece era făcută în schimbul unui echivalent bănesc (merces), considerat a
fi un câștig sordid (questus sordidis)[2]. Ulterior, nu fără oarecare ipocrizie, s-a admis că
mandantul poate recompensa pe mandatar drept mărturie a recunoștinței pentru serviciul
făcut dezinteresat de acesta cu un onorariu (honor) acordat în afara contractului de
mandat, cu titlu de gratitudine, nu cu titlu de contraprestație[3].

3. După căderea Imperiului Roman, timp de mai multe secole, dreptul roman s-a eclipsat,
fiind redescoperit și resuscitat în Vechiul Drept francez de glosatori începând cu secolul al
XII-lea.
1/34
În această perioadă, diferenţa dintre „nobilul” mandat şi „sordida” locatio operis faciendis
(antrepriză) s-a menţinut[4]. Astfel, în concepţia lui Domat, care a inspirat direct pe autorii
Codului civil Napoleon, „dacă se convine un salariu oarecare, este vorba despre o specie
de locaţiune, în cadrul căreia cel care acţionează pentru un altul dă uzul industriei şi a
muncii sale pentru un preţ; însă recompensa care se dă fără convenţie, din considerente
de a onora şi recunoaşte bunele oficii, este de un alt gen şi nu schimbă natura mandatului”
(trad. n.)[5].

În schimb, spre deosebire de dreptul roman, mai întâi, conţinutul activităţilor specifice
susceptibile de a intra în s6ufera prestaţiilor mandatarului s-a lărgit incluzând profesiunile
liberale (recentrate asupra activităţilor intelectuale şi artistice), care în dreptul roman
fuseseră lăsate în afara sferei contractuale, dispreţuite (şi deci incluse în sfera locatio
conduction – locațiunii serviciului) rămânând în continuare doar activităţile manuale[6].

Ulterior, începând din secolul al XVI-lea s-a admis că atunci când mandatarul avea ca
misiune încheierea unor acte juridice, efectele acestora se vor produce în persoana
mandantului, punându-se astfel bazele principiului reprezentării perfecte[7].

4. Codul civil Napoleon din anul 1804 defineşte la art. 1984 – și astăzi în vigoare –
mandatul ca fiind „un act prin care o persoană dă unei alte persoane puterea de a face
ceva pentru mandant în numele acestuia”.

Reprezentarea devine astfel un element care ţine de esenţa mandatului, astfel încât
misiunea mandatarului se concentrează pe încheierea unor acte juridice pe seama
mandantului, în vreme ce, printr-un efect reflex, de resortul locaţiunii lucrărilor (antreprizei)
rămâne îndeplinirea unor acte materiale[8].

Potrivit dispozițiilor art. 1986 din Codul civil francez, „mandatul este gratuit, dacă nu există
convenție contrară”. Prin urmare, gratuitatea nu mai este de esența mandatului (așa cum
era în dreptul roman), ci devine o chestiune de natura lui, părțile putând deroga prin
convenție de la aceasta[9].

Trebuie însă menţionat şi subliniat faptul că în viziunea autorilor Codului civil francez, în
pofida dispoziţiilor art. 1986 din acest Cod, concepţia romană despre mandat nu s-a
schimbat, făcându-se în continuare diferenţa între honor şi merces, plata mandatarului fiind
considerată ca o indemnizaţie de recunoştinţă, o gratificare cu titlu de mulţumire (honor), iar
nu ca un preţ al serviciului făcut (merces), în continuare mandatul fiind socotit a fi
îndeobşte un contract încheiat „între prieteni”[10].

5. Odată cu dezvoltarea capitalismului şi a relaţiilor comerciale evoluează şi concepţiile

sociale, vechiul dispreţ faţă de ocupaţiile manuale lucrative fiind înlocuit cu postulatul
egalităţii între munca fizică şi cea intelectaulă.

Astfel, în anul 1837, avocatul bordelez Jean-Baptist Duvergier, continuând Tratatul lui
Touillier consacrat Codului civil francez, atacă frontal concepţia Codului privitoare la
mandat, scoţând în evidenţă, mai întâi, că este o ipocrizie ca mandatul să fie inclus în
continuare în sfera actelor cu titlu gratuit atunci când se plăteşte un onorariu (honor), în
timp ce locaţiunea lucrărilor este inclusă în sfera actelor de comerţ întrucât are stipulat un
preţ, mai apoi, pentru că această concepţie este inexactă prin faptul că include în sfera
2/34
mandatului actele legate de exercitarea profesiunilor liberale (medicina, avocatura,
notariatul, activitățile artistice etc.) pe motiv că ar fi inestimabile în bani. Afirmând deschis şi
demonstrând că munca intelectuală, pe de o parte, şi munca fizică, pe de altă parte, sunt
deopotrivă susceptibile de a fi evaluate în bani, Duvergier ajunge la concluzia că
„locaţiunea lucrărilor (antrepriza – n. n., D. C.) constă în obligaţia de a face un lucru contra
plăţii unui preţ. Lucrurile stau la fel în cazul mandatului salariat. Însă cel care închiriază
munca sa (antreprenorul – n. n., D. C.) acţionează în numele său; actele pe care le face
emană din voinţa sa şi din capacitatea sa personală. Din contra, mandatarul acţionează în
numele mandantului; capacitatea şi voinţa mandantului sunt cele care dau forţă şi efecte
actelor sale (…) Dacă ceva este făcut de o persoană pentru alta și există îndoială dacă
aceasta s-a făcut în executarea unei locaţiuni a lucrării (antrepriză – n. n. , D. C.) ori în
virtutea unui mandat, pentru a şti despre ce este vorba, nu trebuie decât să ne întrebăm
dacă cel care a acţionat a făcut-o în numele său, a uzat de capacitatea sa personală, ori a
acţionat în numele altuia şi uzând de puterea ce acesta i-a conferit-o”[11]. Mai departe,
același autor a adăugat că „ceea ce caracterizează mandatul și îl diferențiază de locațiune
(antrepriză – n. n., D. C.) este puterea dată celui care trebuie să îndeplinească actul (s.
n. – D. C.); capacitatea transmisă de primul celui de al doilea; dreptul dat mandatarului de a
acționa în numele mandantului, de a-l reprezenta, de a-l obliga față de terți și pe aceștia
față de el”[12]. În această optică, serviciile prestate de liber profesioniști (medici, avocați,
notari, arhitecți, artiști etc.) nu mai aparțin „de drept” mandatului, ci numai dacă și numai în
măsura în care acestea implică o delegare de putere de a acționa în numele și pe seama
altuia.

Noii chei de lectură a textelor Codului civil Napoleon concepută de Duvergier, cu totul
diferită de cea a autorilor acestui Cod, deşi primită imediat de o serie de doctrinari de
seamă (Aubry et Rau, Taulier, Laurent, Mourlon, Guillouard, Huc, Baudrry-Lacantinerie et
Wahl,), i-a trebuit o jumătate de secol pentru a fi acceptată în cele din urmă și de practica
judiciară[13], iar apoi de toată lumea.

6. În dreptul nostru civil anterior Codului civil de la 1864, Codul Calimah, inspirat de Codul
civil austriac din 1811 conţinea dispoziţii (art. 1539 şi 1551) care, spre deosebire de dreptul
francez, prevedeau că prestaţiile specifice muncilor intelectuale (cum erau cele ale
medicilor, arhitecţilor, artiştilor etc.) sunt de resortul contractului de antrepriză (locaţiune a
lucrărilor), iar nu de cel al mandatului.

Această concepţie s-a păstrat şi după adoptarea Codului civil de la 1864, fiind susţinută de
doctrină și jurisprudență[14].

Potrivit dispozițiilor art. 1532 C. civ. anterior, „mandatul este un contract în puterea căruia o
persoană se obligă , fără plată, de a face ceva pe seama altei persoane de la care a primit
însărcinarea”. Deși textul de lege mai sus citat era foarte eliptic în privința a ceea ce se
obliga mandatarul să facă pentru mandant („ceva”, fără a se preciza în ce ar putea consta
acesta), se putea deduce din dispozițiile art. 1536 al aceluiași Cod că era vorba de
încheierea de acte juridice licite, care puteau fi încheiate prin intermediul altuia – nu și de
acte juridice care nu puteau fi încheiate decât personal (testamentul, căsătoria -, prin
aceasta deosebindu-se de obiectul prestației antreprenorului care consta în îndeplinirea de
acte materiale sau intelectuale directe pentru beneficiar, fără a implica în mod necesar
interpunerea lui în raporturile juridice ale beneficiarului cu terții[15].
3/34
B. Obiectul prestației mandatarului sub regimul noului Cod civil

7. Urmând modelul altor sisteme de drept (în speță, art. 1703 C. civ. italian și art. 1230 alin.
1 C. civ. Québec), NCC definește mandatul ca fiind „contractul prin care o parte, numită
mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți,
numită mandant” (art. 2009). Așadar, în sensul dispozițiilor art. 1226 NCC, obiectul
obligației (prestației) mandatarului pare a fi întotdeauna încheierea unuia sau mai multor
acte juridice „pe seama”, adică în contul sau pe socoteala mandantului.

Poate fi vorba de orice act juridic, fie acesta unilateral (renunțarea la un drept; ratificarea
unui act; denunțarea unui contract; confirmarea unui act etc.) sau bi/multilateral (contract),
afară de cazul celor care nu pot fi încheiate decât personal (căsătoria; testamentul).

Este posibil ca executarea mandatului să fie însoțită și de anumite acte materiale sau
intelectuale, cum ar fi cazul celor de consiliere a clientului de către avocatul pe care l-a
angajat pentru a-l reprezenta într-un proces, reprezentarea în proces fiind o activitate
caracteristică unui contract de mandat, pe când consilierea este o activitate specifică unui
contract de antrepriză. Tot astfel, se poate întâmpla ca arhitectul care a convenit cu
beneficiarul proiectarea și ridicarea unei construcții, prestații specifice contractului de
antrepriză, să fie împuternicit de acesta din urmă să depună documentația necesară în
vederea obținerii autorizației de construire în numele și pe seama lui și să îl reprezinte în
fața autorităților competente, activități care sunt specifice contractului de mandat. În
situațiile de genul celor de mai sus, fiecare dintre activitățile specifice vor fi guvernate de
regulile specifice mandatului, respectiv antreprizei, calificarea fiind așadar distributivă
datorită diferențelor nete dintre cele două contracte, nefiind posibilă o calificare unitară în
temeiul principiului accesorium sequitur principale[16].

8. În jurisprudența și în doctrina franceze contemporane există o tendință care nu poate fi

neglijată în sensul acceptării ideii că obiectul prestației mandantului nu s-ar rezuma strict la
încheierea de acte juridice pe seama mandantului, cum s-a postulat în concepția clasică a
dreptului civil, afirmându-se că ar putea include și actele pregătitoare încheierii unui/unor
anume/anumite contract(e), cum ar fi cele specifice intermedierii sau negocierii, activități
specifice contractelor de agenție sau de intermediere (curtaj) de vreme ce, deși nu sunt
acte juridice propriu-zise[17], se desfășoară pe seama și/sau în numele comitentului sau
clientului, chiar dacă agentul sau intermediarul nu primesc și împuternicirea de a încheia pe
seama acestora contractele pe care le negociază sau le intermediază, acest lucru fiind însă
juridic posibil, dacă există o înțelegere în acest sens, caz în care este vorba despre un
mandat cu reprezentare[18]. Același lucru se întâmplă și în dreptul Québec, în practica
judiciară statuându-se bunăoară că intermediarul (curtierul) de asigurări este un mandatar
fie al asigurătorului, dacă discută prețul și condițiile poliței de asigurare cu asiguratul, fie al
acestuia din urmă dacă, prin mijlocirea intermediarului, a urmărit să găsească un asigurător
care să-și asume riscurile care îl interesau pe el prin încheierea unei polițe de
asigurare[19]. În alte spețe, de asemenea, s-a judecat că intermediarul (curtierul) de valori
mobiliare este un mandatar al clientului[20].

Pentru unii autori, mandatul ar fi „o varietate a contractului de reprezentare”, de unde

concluzia că operațiunile juridice care nu implică reprezentarea perfectă (adică faptul ca
mandatarul să acționeze în numele și pe seama mandantului), așa cum este cazul
4/34
contractelor de comision, de agenție sau de intermediere (curtaj) – în cazul cărora
mandatarul acționează pe seama (pe socoteala, în contul mandantului), dar nu și în
numele lui, ci în numele lor, fiind personal ținuți la executarea obligațiilor față de terțul cu
care încheie contracte pentru comitent – nu ar putea fi guvernate de regulile aplicabile
mandatului[21]. În dreptul francez, această concepție a fost combătută, arătându-se că, cel
puțin în lumina dispozițiilor art. 1154 alin. 2 C. civ. francez[22], introdus prin Ordonanța n°
2016-131 din 10 feb. 2016 privitoare la reforma dreptului contractelor, regimul general și
proba contractelor, text de lege care consacră reprezentarea imperfectă, care nu îl
angajează direct pe reprezentat față de terțul cu care a încheiat contractul – spre deosebire
de ceea ce se întâmplă în cazul reprezentării perfecte -, ci doar pe reprezentant, se poate
conchide că, de o manieră generală, există reprezentare nu numai atunci când
reprezentantul (mandatarul) acționează în numele și pe seama reprezentatului
(mandantului), încheind un act juridic în numele și pentru reprezentat (mandant), ci și
atunci când o persoană este învestită cu o putere de a exprima un interes distinct de al
său, deci de a acționa pe seama altuia, așa cum se întâmplă în cazul intermediarului
(curtierului) care participă la procedura de negociere a unui contract pentru altul, pe seama
acestuia, fără a avea și împuternicirea de a semna pentru reprezentat (mandant) contractul
negociat[23]. Firește însă că, în cazul în care intermediarul nu este împuternicit să participe
activ la procedura de negociere, ci doar să comunice oferta emitentului către destinatarul
acesteia sau acceptarea destinatarului ofertei către ofertant, fiind deci un simplu mesager
(nuntius), nu mai este vorba despre un mandat, ci despre o activitate specifică
antreprizei[24].

În dreptul nostru, lucrurile sunt tranșate din acest punct de vedere de NCC, mandatul fără
reprezentare (reprezentarea imperfectă) fiind reglementat(ă) în mod expres în Secțiunea a
3-a „Mandatul fără reprezentare” a Capitolului IX „Contractul de mandat”, din Titlul IX
„Diferite contracte speciale”, Cartea a V-a „Despre obligații”, care conține la art. 2039-2042
(§1) reglementări referitoare la „Partea generală”, iar apoi reglementări speciale privitoare
la contractul de comision (§2) (art. 2043 – 2053), la contractul de consignație (§3) (art.
2054 – 2063) și la contractul de expediție (§4) (art. 2064-2071). De asemenea, din
prevederile art. 2009 NCC, care definește contractul de mandat, rezultă că, pentru a ne afla
în prezența unui asemenea contract, se cere, și este suficient, ca mandatarul să acționeze
„pe seama” mandantului, adică în contul acestuia, el fiind cel care va suporta costurile și
riscurile operațiunii, fără a fi angajat direct în acest caz în raporturile juridice cu terțul, ceea
ce este marca reprezentării imperfecte [art. 1297 alin. (1) NCC], nu și în numele lui, adică
cu angajarea directă a acestuia în raporturile juridice cu terțul, ceea ce este marca
reprezentării perfecte (art. 1296 NCC), care, iată, nu se mai confundă cu mandatul.

În legătură cu contractul de agenție, care este reglementat într-un capitol distinct de cel
consacrat mandatului (Cap. IX din Cartea a V-a, Titlul IX, art. 2072 – 2095 NCC)[25], unii
comentatori ai NCC afirmă că nu ar fi un contract de mandat deoarece „are ca obiect un
număr nedeterminat de prestații”[26], de unde rezultă că, în rest și în definitiv, nu s-ar
deosebi cu nimic de mandat, numărul determinat sau nedeterminat de prestații nefiind însă,
evident, un argument de luat câtuși de puțin în seamă pentru a le trata ca fiind contracte de
naturi diferite, căci, ca să ne rezumăm la un singur dar indiscutabil argument, mandatul
general, prin natura sa, este unul cu executare succesivă în timp, gestionarea afacerilor
mandantului presupunând prin natura sa acte juridice multiple de conservare și de
5/34
administrare care se încheie de către mandatar de la nașterea mandatului până la
încetarea acestuia prin renunțarea mandatarului, revocarea mandatului de către mandant
ori moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului/mandatarului (art. 2030 NCC); or,
nimeni nu a susținut că o asemenea delegare de putere nu ar fi mandat pentru că se
realizează în timp prin acte succesive. De altfel, în dreptul nostru, chiar și sub regimul
reglementărilor anterioare NCC, contractul de agenție era considerat a fi o specie a
contractului de mandat (art. 26 din Legea nr. 509/2002 privitoare la contactul de
agenție)[27]. NCC nu s-a îndepărtat nici el de la această concepție, stipulând la art. 2095
alin. (1) că dispozițiile sale privitoare la contractual de agenție „se completează cu
prevederile referitoare la contractual de comision [care este un mandat fără reprezentare
(reprezentare imperfectă) – n. n., D. C.] în măsura în care acestea din urmă sunt
compatibile”[28], iar la alin. (2) al aceluiași text de lege că „dacă agentul are și puterea de
a-l reprezenta pe comitent la încheierea contractelor, dispozițiile prezentului capitol se
completează în mod corespunzător cu cele privind contractual de mandat cu reprezentare”.
Există și alte reglementări exprese din care rezultă că activitatea de negociere desfășurată
de un intermediar este una specifică mandatului. În acest sens sunt, bunăoară, dispozițiile
art. 2, pct. 14 din Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea
asigurărilor, mandatul de brokeraj este definit ca fiind „contractul dintre un asigurat sau un
potenţial asigurat, în calitatea de mandant, şi brokerul de asigurare şi/sau de reasigurare,
în calitate de mandatar, prin care se încredinţează mandatarului negocierea (s. n. – D. C.)
sau încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare, acordarea de asistenţă
înainte şi pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, după
caz”.

9. În concluzie, în prezent, în dreptul nostru, având în vedere și caracterul monist al

reglementării NCC, prin unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale[29], știut fiind că
mandatul comercial avea o sferă mai largă de cuprindere decât cel civil, obiectul prestației
mandatarului constă nu numai în încheierea de acte juridice pe seama mandatarului, ci și
în operațiunile prealabile specifice de negociere și de intermediere în vederea încheierii
unui anumit contract desfășurate în numele și pe seama mandantului (reprezentare
perfectă) sau în numele său (al mandatarului), dar pe seama mandantului (reprezentare
imperfectă), adică prin învestirea agentului sau intermediarului cu o putere de a exprima în
cadrul acestora un interes al altuia, distinct de al său, o voință care nu este a sa, ci a celui
care i-a delegat acea putere, și care, ca atare, îl leagă nu pe el însuși, ci, în ultimă instanță,
pe cel care i-a conferit acea putere.

10. Faptul că discuția de mai sus nu prezintă doar un simplu interes teoretic, ci unul cu
pronunțat caracter practic este demonstrat de situația creată într-o speță care credem că
merită toată atenția. În cazul din speța în discuție, Universitatea din Târgu-Jiu a lansat o
chemare la ofertă pentru achiziționarea unei construcții cu teren. Ca urmare a acestei
chemări la ofertă, o persoană fizică, A, a făcut o ofertă de vânzare, iar universitatea a
împuternicit o comisie de negociere să intre în legătură cu ofertantul pentru a stabili
valoarea imobilului pe baza unei expertize. Expertiza s-a realizat, iar negocierile s-au
finalizat prin încheierea unui proces-verbal. Ulterior însă, universitatea a achiziționat un alt
imobil de la un alt ofertant pe baza unui contrat de vânzare-cumpărare încheiat în formă
autentică. În această situație, A a acționat Universitatea în judecată solicitând ca pârâta să
fie obligată la perfectarea vânzării imobilului, pe considerentul că procesul-verbal de
6/34
negociere a avut valoarea unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare. Pârâta s-a
apărat invocând faptul că procesul-verbal de negociere semnat de reclamant și comisia de
negociere a fost respins de Senatul Universității, care a hotărât achiziționarea unui alt
imobil. Tribunalul Gorj a admis acțiunea reclamantului și a perfectat prin hotărârea sa
contractul de vânzare-cumpărare dintre părți. În apel însă soluția instanței de fond a fost
infirmată, acțiunea reclamantului fiind respinsă ca neîntemeiată[30]. În motivarea acestei
decizii, în esență, s-a reținut că, în speță, procesul-verbal de negociere semnat de intimat
și de comisia de negociere „este un act pregătitor, menit să verifice și concretizeze… toate
elementele ofertei de vânzare”, de „a negocia prețul”, aceasta nefiind în drept să ia „decizia
finală (respectiv nu poate accepta oferta) în locul organului de conducere colectivă care are
atribuții în acest sens”, adică Senatului Universității.

În principiu, așa cum litigiul a fost angajat de reclamant, soluția instanței de apel este
corectă. Ceea ce ar mai fi de adăugat din această perspectivă ar mai fi faptul că, întrucât,
într-adevăr, acceptarea ofertei este un act de dispoziție, iar un asemenea act, în lumina
dispozițiilor art. 1536 alin. (2) C. civ. anterior – aplicabil cazului din speță -, nu putea fi
încheiat prin mandatar decât dacă acesta ar fi fost împuternicit special (expres) în acest
sens, lucru care, în speță, nu s-a dovedit, rezultă că acordul comisiei de negociere la
semnarea „procesului-verbal” de stabilire a prețului nu putea angaja Universitatea din
perspectiva acestui act nici măcar ca promisiune de vânzare-cumpărare.

Ceea ce este însă mult mai interesant de analizat în speță și ar merita toată atenția ar fi
dacă nu cumva conduita Universității și a comisiei de negociere desemnate de aceasta față
de reclamantul din speță nu ar fi putut fi analizată și eventual sancționată juridic cu mai
multe șanse de reușită dintr-o altă perspectivă și pe alte temeiuri juridice decât cele fixate
prin acțiunea introductivă de instanță. Într-adevăr, dacă discuția s-ar fi situat pe terenul
principiului potrivit căruia negocierile contractuale trebuie purtate cu bună-credință, cu
respectarea obligațiilor de loialitate și securitate care impun coerență în comportament, a
căror nerespectare atrage sancționarea cu obligarea la daune-interese a părții față de
partea ale cărei așteptări legitime au fost nesocotite de cealaltă parte[31], în cazul din
speță, existau pentru reclamant șanse considerabile de a obține câștig de cauză, ruperea
negocierilor din partea Universității fiind intempestivă, făcută cu nerespectarea exigențelor
bunei-credințe întrucât s-a produs într-o fază avansată a discuțiilor (practic, după
încheierea lor și fixarea prețului) și fără un motiv serios care să le fi putut justifica[32]. Din
perspectiva ruperii negocierilor față de reclamant în cazul din speță, problema care se
putea pune era dacă Universitatea putea fi ținută sau nu să răspundă, de vreme ce
negocierile și procesul-verbal prin care s-a realizat o înțelegere asupra prețului nu au fost
purtate direct de organele abilitate să angajeze juridic Universitatea, ci de către așa-zisa
comisie de negociere. Mai exact, se putea pune problema dacă comisia de negociere
reprezenta sau nu din punct de vedere legal Universitatea în discuțiile cu reclamantul,
așadar dacă era sau nu mandatară a acesteia. În ceea ce ne privește, considerăm că, deși
comisia de negociere nu era o entitate juridică distinctă, neavând un statut legal (persoană
juridică, organ al Universității etc.), nu putea fi considerată ca atare (comisie) mandatar al
Universității, dar persoanele care o alcătuiau puteau fi considerate mandatari ai
Universității ca persoane fizice. Aceasta întrucât membrii comisiei de negociere nu au
purtat discuțiile cu ofertantul în nume propriu, neavând niciun interes de asemenea natură,
ci pe seama și în numele Universității, aceasta din urmă delegând puterea de a negocia
7/34
contractul de vânzare-cumpărare membrilor acelei comisii. Așa fiind, dacă, în final, s-ar
dovedi că mandantul (Universitatea) a nesocotit așteptările legitime ale ofertantului,
mandantul (Universitatea) ar fi trebuit să răspundă pentru încălcarea obligației de a
negocia cu bună-credință, căci, date fiind circumstanțele, ofertantul putea spera cu temei
că oferta sa va fi acceptată la prețul stabilit prin expertiza de evaluare a imobilului efectuată
în procedura de negociere finalizată cu procesul-verbal semnat de părți (ofertant și comisia
de negociere, în numele și pe seama Universității). Dacă în cazul unei situații ca aceea din
speță s-ar considera că negocierea contractului nu ar putea constitui obiectul prestației
mandatarului și că ar constitui obiectul unui contract de prestare de servicii (antrepriză),
care nu ar avea nimic de a face cu procedura de formare a contractului de vânzare-
cumpărare la care se referea negocierea (ceea ce, de altfel, este fals), atunci beneficiarul
(în speță, Universitatea) nu ar putea fi tras(ă) la răspundere pentru o conduită ca aceea din
speță, ceea ce este inacceptabil. Aceasta întrucât, din perspectiva comisiei de negociere,
acesteia nu i s-ar putea imputa nimic deoarece conduita sa pe parcursul discuțiilor a fost
ireproșabilă, ajungându-se în final la semnarea procesului-verbal de stabilire a prețului, iar
din perspectiva Universității, care, în această logică, ar fi beneficiarul serviciului prestat de
comisia de negociere, din punct de vedere al antreprizei, nu ar exista nicio răspundere față
ofertant, care ar fi terț față de un asemenea contract; or, aceasta ar fi o nedreptate pentru
ofertantul de bună-credință, o conduită vădit ilicită a principalului față de el rămânând
nesancționată.

În sfârșit, pentru a trage concluzii, ne putem întreba: cu ce ar fi mai caracteristică

mandatului activitatea avocatului de reprezentare în justiție a clientului său decât cea de
reprezentare a unei persoane în cadrul procedurilor de formare (negociere) a unui
contract? Or, dacă mandatul se caracterizează prin „aptitudinea transmisă contractual de a
exercita puteri care aparțin altuia” și prin faptul că „nu are sens decât în vederea exercitării
unei activități juridice care presupune o putere”[33], atunci putem conchide că delegarea de
către o persoană (principal) către o altă persoană (agent) a puterii de a negocia pe seama
sa un contract este una specifică mandatului, nicidecum antreprizei.

II. ÎNTINDEREA MANDATULUI

A. Sub regimul C. civ. anterior

11. C. civ. anterior definea mandatul ca fiind „un contract în puterea căruia o persoană
(mandatar – n. n., D. C.) se obligă, fără plată, de a face ceva (s. n. – D. C.) pe seama unei
alte persoane (mandant – n. n., D. C.) de la care a primit însărcinarea” (art. 1532).

Întrucât „locațiunea lucrărilor” (antrepriza) era și ea definită ca fiind „un contract prin care
una din părți (antreprenor – n. n., D. C.) se îndatorește drept un preț determinat, a face
ceva (s. n. – D. C.) pentru cealaltă parte (beneficiar – n. n., D. C.)”, s-a pus problema prin
ce anume se deosebea ceea ce se obliga mandatarul să facă pentru mandant de ceea ce
se obliga antreprenorul să facă pentru beneficiar. Din acest punct de vedere, în esență,
diferența consta în faptul că, în vreme ce ceea ce mandatarul se obliga să facă pentru
mandant era încheierea de acte juridice în numele și pe seama acestuia (cazul mandatului
cu reprezentare) sau numai pe seama acestuia dar nu și în numele său (cazul mandatului
fără reprezentare), antreprenorul se obliga să facă pentru beneficiar simple fapte materiale
sau intelectuale (o lucrare sau un serviciu) pentru beneficiar[34].
8/34
Gratuitatea despre care vorbea art. 1532 C. civ. anterior nu era o chestiune de esența
mandatului, ci numai una de natura sa, ceea ce însemna că, în principiu, în lipsa unei
derogări exprese sau implicite, mandatarul presta serviciile sale fără a fi remunerat, însă,
prin excepție, acestea puteau fi și remunerate, lucru care constituia regula în cazul
mandatarilor profesioniști (art. 374 C. com.). Art. 1534 C. civ. anterior preciza, de altfel, în
mod expres că „mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”.

12. În privința întinderii mandatului, se făcea diferența clasică între mandatul special și cel
general. Conform dispozițiilor art. 1535 C. civ. anterior, mandatul era special când era
„pentru o afacere, sau pentru oarecare anume afaceri” și general când era dat „pentru toate
afacerile mandantului”.

Relevante pentru problematica întinderii mandatului erau și dispozițiile art. 1536 C. civ.
anterior potrivit căruia „mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de
administrare. Când este vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte ce trec
peste administrarea ordinară, mandatul trebuie să fie special”.

13. În legătură cu sensul noțiunilor de „mandat general” și „mandat special” au existat de-a
lungul timpului unele controverse, care nu au fost lămurite pe deplin nici până la data
abrogării C. civ. anterior. Având în vedere dispozițiile art. 1537 teza I C. civ. anterior, potrivit
cărora „mandatarul nu poate face nimic în afara limitelor mandatului său”, este limpede că
miza stabilirii sensului exact a fiecăreia din cele două noțiuni nu era nici pe departe una
doar pur teoretică, de școală, ci cu consecințe practice deosebit de însemnate.

Faptul că este așa este demonstrat de problemele ridicate și soluția la care s-au oprit
instanțele într-o speță. Astfel, în cauza formând obiectul dosarului penal nr. 1015/2011
soluționat de ÎCCJ, s. pen., prin dec. nr. 101/2014 (nepublicată) s-a pus problema naturii
(întinderii) mandatul prin care, prin două acte succesive intitulate „procură specială”, i s-a
conferit de către fiecare din cei doi soți asociați în cadrul unei societăți cu răspundere
limitată surorii soției împuternicirea de a administra societatea „cum va crede de cuviință că
este profitabil pentru aceasta”, conferindu-i-se dreptul de a angaja personal la pensiune, să
încheie contracte de aprovizionare, de închiriere și de împrumut, să facă plăți, să încaseze
bani, să contracteze credite bancare, să aducă modificări actelor constitutive, precizându-
se și că „va putea încheia contracte de vânzare-cumpărare autentice, prin care să cumpere
și să vândă imobile pe teritoriul României, în condițiile cele mai avantajoase pentru
societate”[35]. Concluzia la care a ajuns Instanța Supremă a fost în sensul că cele două
mandate au fost limitate doar la „actele de conservare și administrare a societății în raport
cu dispozițiile art. 1536 C. civ. anterior, fără a putea considera că prin aceste mandate a
fost împuternicită inculpata (mandatara – n. n., D. C.) să facă și acte de dispoziție pentru
care este necesar un mandat special, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1535 teza I”. Prin
decizia mai sus menționată instanța de recurs a aprobat cele reținute de instanța de fond în
sensul că cele două procuri nu se referă la imobilele vândute de mandatară, „cum de altfel,
nu se referă la vreo operație juridică determinată, nu există nicio mențiune expresă ce
anume se poate vinde și cumpăra și în consecință procura are doar caracterul unei procuri
generale de administrare și nu este un document care să permită încheierea unor acte de
dispoziție (s. n., D. C.)”.

9/34
Considerațiile din speța de mai sus, în opinia noastră, sunt eronate, dar trebuie remarcat
faptul că ele nu sunt singulare, fiind susținute de o parte a doctrinei. Astfel, nu cu mult timp
în urmă, un autor, în urma unor raționamente asupra cărora vom reveni puțin mai jos, s-a
considerat în drept să susțină că „în urma unei observații mai exacte a specificului
reglementării art. 1536 alin. 2 din Codul civil român (anterior – n. n., D. C.), s-a impus teza
conform căreia, în România, mandatul general nu este suficient pentru actele de dispoziție,
ci este necesar un mandat special, adică pentru fiecare act în parte”, citând în sprijinul
afirmațiilor sale două decizii de acum un secol ale unor instanțe provinciale[36]. Mai exact,
în această optică, pentru ca mandatarul să poată dispune de bunuri ale mandantului, adică
să facă acte de dispoziție, nu ar fi suficient ca procura să precizeze natura actelor de
înstrăinare și obiectul la care se referă în general, așa cum au stat lucrurile în cazul din
speța mai sus prezentată de noi, în care mandatara a fost împuternicită „să cumpere și să
vândă imobile pe teritoriul României, în condițiile cele mai avantajoase pentru societate”,
fără ca acestea să fie individualizate, ci ar mai fi necesar să se precizeze atât natura cât și
obiectul fiecărui act de dispoziție în parte, adică ceva de genul „mandatarul este
împuternicit să vândă imobilul X” sau „imobilele X, Y și Z”, nefiind suficientă o indicație
generală de genul „orice bun al mandantului” sau „orice bun imobil al mandantului” etc.

14. În ceea ce ne privește, nu împărtășim punctul de vedere de mai sus[37].

Pentru a da un răspuns pertinent problemei puse în discuție, care este o chestiune de

„reglaj fin”, dar cu importante consecințe practice, trebuie însă în prealabil să facem câteva
precizări de principiu asupra noțiunilor de „mandat special” și „mandat general” în
considerarea dispozițiilor C. civ. anterior.

Pentru a putea face diferențierile necesare trebuie remarcat și reținut faptul că ceea ce
constituie obiectul oricărui contract de mandat este actul sau actele juridice pe care
mandatarul le poate încheia în numele și pe seama mandantului (mandatul cu
reprezentare) ori numai pe seama mandantului (mandatul fără reprezentare)[38]. Plecând
de aici, având în vedere dispozițiile art. 1535 C. civ. anterior, potrivit căruia mandatul
special este cel care este dat „pentru o afacere sau pentru oarecare anume afaceri (s. n.,
D. C.)”, se poate conchide că era vorba despre acel mandat care se referea la unul sau
mai multe acte juridice concrete, determinate atât în privința naturii lor, cât și a obiectului
acestora, cum ar fi, bunăoară: mandatul având ca obiect vânzarea unui/unor anume
imobil/e al/e mandantului, cu sau fără specificarea condițiilor (cu cine să se încheie, pe ce
preț, când sau unde anume etc.) în care să se facă; mandatul pentru o anume operațiune
juridică mai complexă privindu-l pe mandant, cum ar fi reprezentarea de către un avocat
într-un anume proces; ori mandatul pentru administrarea unui anumit bun al mandantului.
În esență, așadar, conotația noțiunii de „mandat special” era aceea de act singular, izolat,
care se diferenția de actele care se înscriau într-un cadru mai general, cum ar fi acelea de
gestiune a unuia sau mai multor bunuri ale mandantului, care prin natura lor erau multiple
(repetitive) și nespecificate în procură[39].

În ceea ce privește mandatul general, care, potrivit dispozițiilor art. 1535 C. civ. anterior, se
referea la „toate afacerile mandantului”, acesta putea fi ori unul „conceput în termeni
generali” (art. 1536 alin. 1 C. civ. anterior), adică fără determinarea expresă a actelor pe
care era împuternicit mandatarul să le încheie, caz în care vizat se considera că este
întregul patrimoniu al mandantului, mandatarul neavând însă dreptul de a încheia în acest
10/34
caz pentru mandant decât acte de conservare și de administrare[40], nu și de
dispoziție[41], ori unul expres[42], care dădea dreptul mandatarului să încheie orice act
juridic (de conservare, administrare și de dispoziție) asupra tuturor bunurilor
mandantului[43]. Prin noțiunea de „mandat general” însă nu trebuie să se înțeleagă doar
mandatul care are ca obiect întregul patrimoniu al mandantului și toate actele juridice care
se pot încheia cu privire la acesta (de conservare, de administrare și de dispoziție). Într-
adevăr, poate fi considerat ca mandat general orice mandat care, într-o formă sau alta, se
înscrie într-un anumit cadru mai larg decât acela al unui mandat special, se referă fie la o
anumită categorie de bunuri din patrimoniul mandantului, fie la o categorie anume de acte
juridice care pot fi încheiate de mandatar cu privire la întregul patrimoniu sau la o anumită
categorie de bunuri ale mandantului. Astfel, bunăoară, este cazul când mandatarul este
împuternicit: să vândă toate bunurile mandantului sau o anumită categorie din acestea; să
desfășoare un anumit gen de operațiuni juridice, cum ar fi reprezentarea de către un avocat
a mandantului în toate procesele pe care le are sau le va avea (mandat ad litem); să
încheie împrumuturi în numele și pentru mandant, fără a specifica sumele, de la cine să fie
făcute, în ce condiții etc.[44] ; împuternicește pe mandatar să administreze unul sau mai
multe bunuri ale mandantului[45] etc.

15. În definitiv, art. 1535 și 1536 C. civ. anterior nu erau altceva decât texte de instituire a
unor reguli speciale de interpretare aplicabile contractelor de mandat, adică de stabilire a
voinței interne a părților, care veneau în completarea regulilor de drept comun aplicabile în
materie de interpretare a contractelor[46]. Potrivit dispozițiilor art. 1537 teza I C. civ anterior,
„mandatarul nu poate face nimic în afara limitelor mandatului său”, de unde rezulta că
mandatul era de strictă interpretare[47], același text de lege ilustrând la teza a II-a principiul
prin precizarea faptului că „facultatea de a face tranzacție [nu] cuprinde pe aceea de a face
un compromis”[48]. Este de principiu că în materie de mandat este interzisă extinderea prin
analogie a puterii de reprezentare a mandatarului[49].

În considerarea celor de mai sus, sunt de neacceptat susținerile potrivit cărora, în dreptul
nostru, „mandatul general expres nu este suficient pentru actele de dispoziție, ci este
necesar un mandat special, adică pentru fiecare act în parte” și că mandatul prin care s-ar
conferi mandatarului puterea generică de a vinde orice bun mobil sau imobil al
mandantului, fără individualizarea acestora, ar fi unul „conceput în termeni generali”,
mandatarul nefiind așadar în drept să încheie într-un asemenea caz pentru mandant decât
acte de conservare și de administrare, nu și de dispoziție[50]. Într-adevăr, mai întâi, dacă
analiza se situează în sfera interpretării contractului, trebuie reamintit că aceasta
presupune o „operațiune (activitate intelectuală) prin care instanța de judecată, cu ocazia
soluționării unui litigiu izvorât din contract, caută să determine conținutul concret al
acestuia, sensul și întinderea exactă a obligațiilor cărora le-a dat naștere. I. c. este
necesară fie atunci când clauzele contractului sunt incomplete, neclare ori contradictorii, fie
atunci când voința declarată, deși clar și neechivoc exprimată în clauzele contractului, nu
corespunde voinței reale a părților (s. n., D. C.)”[51]. Or, în cazul examinat, în care procura
ar conferi mandatarului dreptul de a vinde orice bun mobil sau imobil al mandantului, nu se
pune nicio problemă de interpretare, clauzele contractului fiind cât se poate de clare și
precise, nesusceptibile de două sau mai multe interpretări. În al doilea rând, în condițiile în
care mandatul este conferit în mod expres pentru „vânzarea bunurilor mobile sau imobile
ale mandantului”, adică pentru acte de dispoziție neechivoce, logic și juridic, nu este
11/34
îngăduit în niciun fel să fie „retrogradat” mandatul la îndeplinirea de simple acte de
administrare, nefiind vorba despre un mandat „conceput în termeni generali”, adică
impreciși, ci cât se poate de preciși – „vânzarea bunurilor mobile sau imobile ale
mandantului”; a admite contrariul, practic, ar însemna să se răstălmăcească contractul și să
i se confere efecte pe care părțile nu le-au avut în vedere. În fine, în al treilea rând, obiectul
mandatului în cazul examinat întrunește toate condițiile legale, fiind determinat
(determinabil) în sensul dispozițiilor art. 948 C. civ. anterior, atât în privința prestației
mandatarului (vânzarea), cât și în privința obiectului derivat asupra căruia poartă (bunurile
mobile sau imobile ale mandantului). Dacă s-ar considera că, așa cum pare a se sugera în
opinia pe care o criticăm, obiectul mandatului ar fi nedeterminat în cazul examinat,
deoarece nu ar fi indicat individual fiecare din bunurile mandantului în privința cărora
mandatarul este împuternicit să încheie contracte de vânzare, atunci contractul de mandat
ar trebui să fie nul, lipsit de orice efecte, iar nu „recalificat”, fiind menținut în vigoare, iar
mandatarul considerat în drept să încheie în numele și pe seama mandantului alte acte (de
administrare) decât cele (de vânzare) avute în vedere în mod neechivoc de părți.

16. În finalul acestei secțiuni, câteva precizări se impun în legătură cu soluția la care s-a
oprit ÎCCJ, s. pen., dec. nr. 101/2014 (nepublicată) în legătură cu calificarea mandatului
prin care mandatara a fost împuternicită de către fiecare din cei doi soți asociați în cadrul
unei societăți cu răspundere limitată surorii soției împuternicirea de a administra societatea
„cum va crede de cuviință că este profitabil pentru aceasta”, conferindu-i-se dreptul de a
angaja personal la pensiune, să încheie contracte de aprovizionare, de închiriere și de
împrumut, să facă plăți, să încaseze bani, să contracteze credite bancare, să aducă
modificări actelor constitutive, precizându-se și că „va putea încheia contracte de vânzare-
cumpărare autentice, prin care să cumpere și să vândă imobile pe teritoriul României, în
condițiile cele mai avantajoase pentru societate” [52].

Mai întâi, se impune observația că mandatele în discuție erau nule absolut întrucât, fiind
vorba de mandate conferite în principal pentru administrarea societății la care soții
mandanți erau asociați, în conformitate cu dispozițiile art. 197 alin. (1) din Legea
societăților nr. 31/1990, nu puteau fi date decât fie prin actul constitutiv, fie prin hotărâre a
adunării generale a societății, cu îndeplinirea formelor de publicitate prin înscrierea în
registrul comerțului, nicidecum individual de fiecare din cei doi asociați și fără îndeplinirea
formelor de publicitate[53]. Prin urmare, toate actele încheiate de mandatară în temeiul
procurilor primite, inclusiv cele de vânzare încheiate în numele societății sunt nule absolut.

Apoi, dacă lăsăm deoparte nulitatea mandatelor și am presupune că, prin ipoteză, acestea
ar fi fost valabil conferite, se pune problema puterilor conferite mandatarei prin acestea.
Așa cum am văzut, prin decizia sa ÎCCJ a aprobat cele reținute de instanța de fond în
sensul că cele două procuri nu se referă la imobilele vândute de mandatară, „cum de altfel,
nu se referă la vreo operație juridică determinată, nu există nicio mențiune expresă ce
anume se poate vinde și cumpăra și în consecință procura are doar caracterul unei procuri
generale de administrare și nu este un document care să permită încheierea unor acte de
dispoziție (s. n., D. C.)”. Aceste afirmații sunt eronate în ceea ce privește prima parte,
anume că mandatele nu s-ar fi referit la o operațiune juridică determinată și că nu ar fi
existat nicio mențiune expresă ce anume se poate vinde și cumpăra, dar, aparent
paradoxal, sunt valabile în ceea ce privește faptul că ar fi vorba de procuri generale de
12/34
administrare, însă din nou eronate în ceea ce privește ultima lor parte, anume că nu ar fi
permis încheierea de acte de dispoziție, adică de vânzare în cazul din speță. Să ne
explicăm. În ceea ce privește prima parte a afirmațiilor, așa cum am văzut mai sus, un
mandat care conferă mandatarului puterea de a vinde toate bunurile mandantului, fără a
indica fiecare bun în parte, este valabil (supra nr. 5). Prin urmare, premisa de la care s-a
pornit raționamentul este eronată. Lăsând însă de o parte premisa, din conținutul procurilor
din speță rezultă însă că, într-adevăr, acestea, afară de dreptul a aduce modificări actelor
constitutive[54], erau de administrare generală a societății, conferind mandatarei dreptul de
a angaja personal la pensiune, să încheie contracte de aprovizionare, de închiriere și de
împrumut, să facă plăți, să încaseze bani, să contracteze credite bancare, precizându-se și
că „va putea încheia contracte de vânzare-cumpărare autentice, prin care să cumpere și să
vândă imobile pe teritoriul României, în condițiile cele mai avantajoase pentru societate”. În
esență, delegarea de puteri se referea la acte de gestiune curentă a societății, inclusiv
vânzarea-cumpărarea de imobile „în condițiile cele mai avantajoase pentru societate”,
adică în scop speculativ specific actelor de comerț, la ora actuală fiind admis faptul că
imobilele pot fi incluse în circuitul comercial, ca și bunurile mobile[55], astfel încât
cumpărarea și revânzarea unor asemenea bunuri reprezintă în raport cu patrimoniul
societății acte de administrare (de gestiune curentă), iar nu acte de dispoziție[56].

În fine, mandatele din speță au conferit mandatarei dreptul de a vinde și cumpăra pentru
societate orice imobil situat în România. Problema care s-ar fi putut însă pune ar fi fost
dacă mandatara a primit sau nu inclusiv împuternicirea de a vinde imobilele aflate în
capitalul social al societății, așa cum pare că s-a întâmplat în speță. Dacă avem în vedere
faptul că, potrivit dispozițiilor art. 1536 C. civ. anterior aplicabil în speță, mandatul este de
strictă interpretare, iar mandatul în discuție viza imobile de pe teritoriul României,
înseamnă că se referea la orice imobile în afara celor din capitalul social al societății, care
aveau un regim juridic special, constituind gajul creditorilor societății, neputând fi vândute
fără ca în prealabil să fie urmate procedurile de reducere a capitalului social[57], ceea ce în
cazul din speță nu s-a întâmplat.

B. Sub regimul noului Cod civil

17. Noul Cod civil reglementează „întinderea mandatului” la art. 2016. Potrivit acestui text
de lege, „(1) Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de
conservare și de administrare. (2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare,
tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori
pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție,
mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres. (3) Mandatul se întinde și asupra
tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres”.

Acest text de lege se aplică atât mandatului cu reprezentare (art. 2013 – 2038), cât și
mandatului fără reprezentare (art. 2039 – 2042 NCC)[58], cu toate că în dreptul nostru
textul în discuție este situat în secțiunea referitoare la „mandatul cu reprezentare”.

Sursa de inspirație a art. 2016 NCC este art. 1708 C. civ. italian, potrivit căruia „mandatul
include nu numai actele pentru care a fost conferit, ci și pe cele care sunt necesare pentru
îndeplinirea acestora. Mandatul general nu include actele care depășesc administrarea
ordinară[59], dacă nu sunt enumerate în mod expres”.
13/34
18. Din dispozițiile art. 2016 NCC, la prima vedere, pare a rezulta că în noua reglementare
mandatul general nu ar mai putea fi decât unul care conferă mandatarului dreptul de a
încheia doar acte de conservare și de administrare, nu și acte de dispoziție, pentru acestea
din urmă trebuind împuterniciri exprese. În realitate însă, alin. (1) al art. 2016 NCC se
referă la ceea ce C. civ. anterior (art. 1535 alin. 1) numea „mandatul conceput în termeni
generali”, adică impreciși (supra nr. 4), neputând fi interpretat în sensul că, în prezent, nu ar
mai putea fi încheiate mandate generale care să includă și acte de dispoziție, singura
condiție fiind ca în privința unor asemenea acte împuternicirea să fie expresă [art. 2016
alin. (2) NCC][60].

Mandatul general poate fi conferit pentru toate afacerile mandantului sau doar pentru o
parte determinată a acestora, așa cum este, bunăoară, cazul celui conferit unei bănci de
titularul unui cont bancar curent (2184 – 2190 NCC), care implică împuternicirea băncii de a
face și primi plăți pentru acesta (art. 2189 NCC)[61].

19. Art. 2016 alin. (2) NCC se referă la faptul că împuternicirea mandatarului de a încheia
acte de dispoziție cu privire la bunurile mandantului nu poate fi acordată decât în mod
expres. Textul enumeră exemplificativ o serie de asemenea acte juridice, cum sunt cele de
„înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii
sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție”, referindu-se apoi în final în mod
generic la „orice alte acte de dispoziție”.

Din dispozițiile legale mai sus citate rezultă că mandatarul nu poate încheia acte de
dispoziție pentru mandant decât dacă are o împuternicire expresă în acest sens.
Împuternicirea expresă este cea prin care se determină cel puțin natura actelor pe care le
poate încheia mandatarul pentru mandant (supra nr. 8), dar, în sensul art. 2016 alin. (2)
NCC, tot expres este și mandatul care se referă atât la natura cât și la bunul/bunurile la
care se referă împuternicirea, adică la ceea ce sub vechea reglementare se subsuma
noțiunii de mandat special (supra, nr. 4). Modul de determinare expresă a puterilor
mandatarului este indiferentă, cu condiția ca aceasta să fie suficient de precisă. Așa fiind,
este valabil, bunăoară, mandatul prin care mandatarul este împuternicit să administreze și
să vândă toate bunurile acestuia. Precizarea naturii actelor pe care le poate încheia
mandatarul pentru mandant este suficientă, menționarea punctuală a bunului/bunurilor la
care se referă nefiind o condiție de valabilitate a mandatului[62]. În exemplul dat, mandatul
expres de a vinde bunurile mandantului nu este unul cu executare uno ictu, dintr-o dată, ci
cu executare succesivă[63], care se poate întinde pe durata termenului stipulat în contract
sau pe durata prevăzută de lege (art. 2015 NCC).

20. În fine, conform art. 2016 alin. (3) NCC, „mandatul se întinde și asupra tuturor actelor
necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres”. Ideea care se
desprinde din acest text de lege este că, în executarea mandatului său, mandatarul este
îndreptățit să îndeplinească toate actele care, fără a fi prevăzute în mod expres în procură,
se deduce că sunt necesare pentru aducerea la îndeplinirea a misiunii sale. Este vorba de
acte care sunt accesorii actului/actelor pe care a fost împuternicit mandatarul să le
îndeplinească pentru mandant. Astfel, bunăoară, mandatarul împuternicit să recepționeze
un bun achiziționat de mandant poate refuza recepția invocând predarea neconformă, chiar
dacă acest drept nu i s-a conferit în mod expres prin procură. De asemenea, în dreptul
italian se consideră că mandatarul care este împuternicit să vândă un bun al mandantului
14/34
ar avea puterea de a încheia un antecontract cu privire la acel bun, astfel încât acest act l-
ar putea ține obligat pe mandant, într-un asemenea caz însă mandatarul neavând dreptul
să încaseze prețul vânzării și nici să predea bunul promitentului-cumpărător[64].

Dispozițiile art. 2016 alin. (3) NCC trebuie interpretate în corelație cu dispozițiile art. 2017
alin. (1) ale aceluiași cod, potrivit căruia „mandatarul nu poate să depășească limitele
stabilite prin contract” și cu cele ale art. 2018 alin. (1), potrivit căruia, „dacă mandatul este
cu titlu oneros, mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligența unui bun proprietar.
Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu
diligența pe care o manifestă în propriile afaceri”.

III. DEPĂȘIREA LIMITELOR MANDATULUI

21. Art. 2017 alin. (1) NCC stipulează că „mandatarul nu poate să depășească limitele
stabilite prin mandat”. Dacă mandatarul acționează în limitele mandatului primit, efectele
actelor încheiate de acesta vor fi diferite, după cum mandatul este cu sau fără
reprezentare. Astfel, când mandatul este cu reprezentare, actele fiind încheiate de
mandant în numele și pe seama mandantului, acestea vor fi considerate ale mandantului
însuși, care va fi legat direct față de terțul cu care a contractat mandatarul, ca și când le-ar
fi încheiat personal, mandatarul nefiind parte ale acestora, nu este nici creditor nici debitor
al obligațiilor aferente (art. 1296 NCC).

În cazul în care mandatul este fără reprezentare, actele fiind încheiate de mandatar pe
seama mandantului, dar nu și în numele acestuia, îl țin direct pe mandatar față de terț [art.
2039 alin. (1) NCC]. Art. 2040 alin. (1) NCC stipulează în mod expres că într-un asemenea
caz „terții nu au niciun raport juridic cu mandantul”.

A. Depășirea limitelor mandatului sub regimul C. civ. anterior

22. Potrivit dispozițiilor art. 1546 alin. (2) C. civ. anterior, mandantul „nu este îndatorat
pentru ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când ar fi
ratificat în mod expres sau tacit”. Așadar, în principiu, dacă mandatarul încheia acte cu terții
cu depășirea limitelor puterilor încredințate de mandant[65] (de exemplu, a fost împuternicit
printr-un mandat redactat în termeni generali să îndeplinească acte de conservare și de
administrare pe seama mandantului, dar el face acte de dispoziție) ori fără a avea
împuternicire (de exemplu, a fost împuternicit să vândă un anumit bun al mandantului, iar
el a vândut altul), mandantul nu devenea parte în actul juridic încheiat de mandatar cu
terțul, nedevenind nici creditor, nici debitor față de terț. Cu alte cuvinte, actul încheiat de
mandatar cu terțul în asemenea condiții era ineficace față de mandant[66], fiindu-i
inopozabil[67], în proporție cu depășirea limitelor mandatului[68]. Prin excepție, chiar dacă
mandatarul ar fi depășit limita puterilor încredințate, actul juridic încheiat de mandatar în
aceste condiții producea efecte față de mandant, dacă acesta ratifica expres sau tacit[69]
actul încheiat de mandatar în aceste condiții, efectele ratificării fiind retroactive, cu începere
de la data încheierii actului de către mandatar cu terțul, afară de cazul terților care ar fi
dobândit înaintea ratificării drepturi asupra bunurilor formând obiectul raporturilor juridice
născute între mandatar și terț[70]. De asemenea, tot prin excepție, mandantul era
considerat legat de actul încheiat de mandatar dacă erau întrunite condițiile așa-zisului
„mandat aparent”, adică ale aplicării principiului error communis facit ius adaptat la
15/34
contractul de mandat[71]. În esență, era vorba despre acele situații în care, deși
mandatarul nu avea puterea de a încheia un anumit act, terțul cu care încheia acel act se
afla într-o eroare legitimă, fiind încredințat cu just temei de aparența existenței
împuternicirii, astfel încât, în temeiul principiului erorii comune, mandantul era ținut la
executarea actului încheiat de mandatar ca și când acesta ar fi avut împuternicirea
necesară[72].

Afară de situațiile de excepție ale ratificării și ale mandatului aparent, pentru ceea ce
mandatarul făcea dincolo de limitele mandatului primit, acesta era direct răspunzător față
de terț pe temei delictual[73]. Aceasta întrucât actul încheiat cu terțul în numele și pe
seama mandantului, așa cum am văzut, nu producea efecte față de acesta, fiindu-i
inopozabil, iar în ceea ce îl privește pe mandatar, acesta nu se angaja personal față de
terț, rezulta că singura posibilitate rămasă la dispoziția terțului era doar angajarea
răspunderii delictuale a mandatarului față de el.

Față de mandant, în cazul depășirii limitelor mandatului, mandatarul era ținut să răspundă
contractual, astfel cum au stat, bunăoară, lucrurile în cazul unei spețe în care comisionarul
(mandatar fără reprezentare) a livrat unui terț marfa formând obiectul contractului de
comision încheiat cu comitentul la un preț mai mic decât cel convenit cu acesta, fiind astfel
obligat să îi plătească diferența de preț cu titlu de daune-interese[74].

Dacă mandatarul notifica terțului limitele puterilor sale și ulterior le depășea, „nu este ținut a
garanta aceea ce a făcut dincolo de limitele mandatului, afară numai dacă s-a obligat pe
sine însuși în numele său” (art. 1545 C. civ. anterior). În alte cuvinte, atunci când terțul, cu
bună știință, accepta încheierea actului în condițiile date își asuma riscurile contractului
astfel încheiat[75], afară de cazul în care mandatarul se obliga personal față de el, fie
printr-o obligație de porte fort, prin care se angaja să obțină consimțământul mandantului, fi
ca garant personal al executării obligațiilor decurgând din acel act de către cel pentru care
a încheiat actul fără a avea împuternicire sau cu depășirea limitelor acesteia.

B. Depășirea limitelor mandatului sub regimul NCC

28. În legătură cu depășirea limitelor mandatului, NCC conține o dispoziție de principiu la

art. 1309, situat în secțiunea special destinată reprezentării în general (nu numai celei
decurgând din contractul e mandat, dar referindu-se inclusiv la cea derivând dintr-un
asemenea contract) (Secțiunea a 7-a, Capitolul I „Contractul”, Titlul II „Izvoarele obligațiilor”,
anterior. Sursa de inspirație o constituie reglementarea din C. civ. italian cuprinsă la Cartea
a IV-a, Cap. VI, art. 1387 – 1400, dar și Proiectul de drept european al contractului (PDEC),
Capitolul III, art. 3:101 – 3:304. Potrivit art. 1309 alin. (1) NCC, „contractul încheiat de
persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu
depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat și terț”. În substanța sa,
acest text de lege nu diferă esențial de reglementarea anterioară cuprinsă la art. 1546 alin.
2 C. civ. anterior. Textul art. 1309 alin. (1) NCC este însă mai explicit, în sensul că, în cazul
examinat, contractul încheiat de mandatar „nu produce efecte între reprezentat și terț”,
ceea ce înseamnă că efectul specific mandatului cu reprezentare – adică să îl facă pe
mandant parte în contractul încheiat în numele și pe seama sa de mandatar cu terțul – este
înlăturat. Așadar, contractul încheiat de mandatar fără a avea împuternicire sau cu

16/34
depășirea limitelor acesteia, în măsura lipsei sau a depășirii limitelor mandatului, nu obligă
pe reprezentat (mandant) la nimic față de terț, dar nici nu îi conferă niciun fel de drept față
de acesta.

Așa cum am văzut mai sus (supra nr. 22), sub regimul C. civ. anterior, lipsa sau depășirea
limitelor mandatului se considera că era sancționată fie cu nulitatea absolută, fie cu
nulitatea relativă, fie cu inopozabilitatea. Cu referire la dispozițiile art. 1309 alin. (1) NCC, s-
a reiterat ideea că, în cazul examinat, actul juridic încheiat de mandatar ar fi „inopozabil”
mandantului[76]. Or, în cazul examinat în discuție nu este opozabilitatea/inopozabilitate
actului îndeplinit de mandatar, ci însuși faptul dacă mandantul este angajat sau nu prin
actul respectiv, adică dacă este sau nu parte în acesta. Altfel spus, dacă, așa cum
întemeiat s-a remarcat, „opozabilitatea poate fi, generic vorbind, înțeleasă ca respectul
datorat de către terți (s. n. – D. C.) unei situații juridice generate de contract” [77], iar
„inopozabilitatea se concretizează în autorizarea terților (s. n. – D. C.) de a ignora efectele
unui act civil”[78], precum și faptul că „inopozabilitatea este o sancțiune aplicabilă doar (s.
n. – D. C.) contractelor valid încheiate, impusă de cauze apărute posterior încheierii
actului”[79], fiind atrasă de neîndeplinirea formalităților de publicitate ad opozabilitatem[80],
atunci este limpede că, în cazul examinat, nu se poate vorbi despre o inopozabilitate. În
realitate, problema care se pune este una de probațiune, soluția depinzând de dovada
existenței/inexistenței împuternicirii, respectiv, a depășirii/nedepășirii limitelor acesteia,
adică, în ultimă instanță, a faptului dacă prin încheierea actului de către mandatar s-a legat
sau nu raportul juridic direct între mandant și terț, care este efectul specific al reprezentării
(art. 1296 NCC)[81], iar nu o problemă de opozabilitate, adică privitoare la faptul dacă un
act valabil încheiat între părți a fost adus sau nu la cunoștința terților prin îndeplinirea
formalităților de publicitate[82].

24. Din punct de vedere practic, atunci când se pune problema dacă, într-un caz sau altul,
mandatarul a contractat în numele și pe seama mandantului fără a avea împuternicire sau
cu depășirea limitelor acesteia[83], mandantul, care este primul interesat, va avea dreptul
să opteze între a ratifica actul încheiat de mandatar (a) sau a-l respinge (b). Mandatul
aparent este și el o situație care trebuie luată în considerare și care a fost legiferat (c).

a) Ratificarea actului de către mandant

25. În ceea ce privește ratificarea, a cărei posibilitate este prevăzută la art. 1311 alin. (1)
NCC, aceasta constă într-o manifestare de voință expresă sau tacită a mandantului din
care trebuie să rezulte în mod neechivoc acceptarea actului încheiat de mandatar fără
împuternicire sau cu depășirea limitelor puterilor încredințate. În cazul în care pentru
valabilitatea actului încheiat de mandatar în numele și pe seama mandantului legea impune
ad validitatem o anumită formă, ratificarea (acceptarea) mandantului trebuie să
îndeplinească și ea această cerință [art. 1311 alin. (1) NCC].

Ratificarea poate surveni oricând, atâta timp cât nu a expirat termenul „rezonabil” pe care
terțul contractant, interesat să clarifice lucrurile, i l-ar fixa mandantului printr-o notificare,
conform dispozițiilor art. 1311 alin. (2) NCC[84], sau nu a intervenit desființarea contractului
încheiat între mandatar și terț prin acordul acestora (mutuus dissensus), în conformitate cu
dispozițiile art. 1314 NCC.

17/34
Potrivit dispozițiilor art. 1313 NCC, „facultatea de a ratifica se transmite moștenitorilor”
mandantului în cazul în care acesta a decedat înainte de a-și fi exercitat acest drept.

Efectele ratificării sunt retroactive (art. 1312 NCC), ceea ce înseamnă că, de la data
încheierii actului dintre terț și mandatar se consideră că acesta a avut împuternicire să
încheie acel act, astfel încât, prin efectul reprezentării, mandantul și terțul sunt considerați
ca părți ale actului juridic încheiat de terț și mandatar, mandatarul fiind străin de acesta.
Prin excepție de la caracterul retroactiv al ratificării, drepturile câștigate de terți în intervalul
de timp de la data încheierii actului dintre mandatar și terț și până la data ratificării rămân
neatinse (art. 1312 NCC).

b) Respingerea actului de către mandant

26. Dacă mandantul nu ratifică actul încheiat de mandatar cu terțul, acesta „nu produce
efecte între mandant și terț”, ceea ce înseamnă că nu îl obligă la nimic pe mandant față de
terț, dar nici pe acesta față de mandant.

Respingerea actului de către mandant poate fi expresă, adică exprimată direct, fie în formă
scrisă, fie verbal, fără nicio condiționare de ordin formal și fără a fi nevoie de intervenția
instanței de judecată, fie tacită (implicită) rezultată din refuzul îndeplinirii obligațiilor care
decurg din actul încheiat de mandatar cu terțul fără împuternicire sau cu depășirea limitelor
acesteia.

Intervenția instanței de judecată nu apare ca necesară decât în cazul în care terțul,

considerând că actul încheiat de el cu mandatarul este încheiat în condiții legale, solicită
obligarea mandantului la executarea obligațiilor care decurg din actul încheiat de mandatar
în numele și pe seama sa[85]. Într-o astfel de ipoteză, mandantul se poate apăra invocând
lipsa împuternicirii sau depășirea limitelor acesteia de către mandatarul său, admiterea sau
respingerea acțiunii reclamantului depinzând de dovedirea/nedovedirea existenței
împuternicirii.

27. În cazul mandatului fără reprezentare, lipsa mandatului sau depășirea limitelor acestuia
nu urmează decât în anumite situații regulile mandatului cu reprezentare stabilite la art.
1309 NCC. Într-adevăr, în cazul examinat, mandatarul încheie contractul cu terțul în
numele său, el fiind astfel personal ținut față de terț de obligațiile asumate prin contractul
încheiat cu acesta [art. 2039 alin. (1) NCC], între mandant și terț neexistând niciun raport
juridic, așa cum rezultă din dispozițiile exprese ale art. 2040 alin. (1) NCC. Ca atare, dacă
terțul s-ar îndrepta împotriva mandantului, acțiunea sa va fi respinsă ca neîntemeiată pe
motivul lipsei raporturilor juridice dintre el și pârât, dar dacă mandatarul ar fi cel care ar dori
să transfere asupra mandantului obligațiile asumate de el față de terț pe seama lui, fără a
avea împuternicire sau cu depășirea limitelor acesteia, ar putea avea utilitate pentru
mandant dispozițiile art. 1309 NCC pentru a para acțiunea reclamantului, în condițiile pe
care le-am evocat mai sus (supra nr. 26 ).

c) Mandatul aparent

28. Luând în considerare teoria mandatului aparent, fasonată de doctrină și de

jurisprudență fără text de lege expres sub regimul C. civ. anterior (supra nr. 22), NCC
stipulează la art. 1309 alin. (2) că „dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a
18/34
determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea
de a-l reprezenta și că acționează în limitele puterilor conferite, reprezentatul nu se poate
prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”. Textul este inspirat de
dispozițiile art. 3:201 alin. (3) din PDEC.

Din textul de lege mai sus evocat rezultă că, în cazul în care terțul care contractează cu
mandatarul aflându-se în eroare cu privire la puterile pe care i le-a încredințat mandantul,
iar eroarea nu îi este lui imputabilă, ci mandantului prin modul în care s-a comportat,
acesta din urmă nu se poate prevala față de terț de dispozițiile art. 1309 alin. (1) NCC,
adică de ineficacitatea față de el a actului încheiat în aceste condiții. Acest text de lege, din
punctul de vedere al condițiilor privindu-l pe mandant, este oarecum defazat în raport cu
evoluțiile mai recente în materie. Într-adevăr, în legătură cu mandatul aparent, după ce mult
timp s-a considerat că fundamentul juridic al angajării mandantului față de terțul căzut în
eroare l-ar constitui o faptă delictuală a mandantului, care cu intenție sau din neglijență ar fi
prilejuit crearea aparenței de mandat, în dreptul francez, începând încă din anul 1962 s-a
admis că „mandantul poate fi angajat chiar și în lipsa unei culpe susceptibile să-i poată fi
reproșată, dacă credința terțului în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter
presupunând că circumstanțele l-au autorizat pe terț să nu verifice limitele exacte ale
acestor puteri”[86]. Astfel, pornindu-se de la faptul că securitatea tranzacțiilor și necesitatea
derulării lor cu rapiditate implică un plus de suplețe, cerințele erorii comune au fost
adaptate în sensul că se lua în vedere nu o eroare invincibilă potrivit concepției clasice, ci o
eroare legitimă, adică una susceptibilă să dea naștere în cugetul persoanei implicate la o
credință legitimă în existența împuternicirii mandatarului derivând din neimputabilitatea
faptului neluării tuturor precauțiunilor uzuale pe care ar fi trebuit să le ia un om de o
diligență și prudență normale în situația dată[87]. Această apreciere s-a considerat că se va
face de la caz la caz, exigențele fiind diferite în funcție de situația concretă și de natura
actului: pentru actele privind imobilele exigențele fiind mai mari decât pentru mobile, iar
pentru actele de înstrăinare mai mari decât cele pentru încheierea unei locațiuni[88]. Prin
decizia de principiu deschizătoare de drumuri la care am făcut mai sus referire, de
exemplu, Adunarea Plenară a Curții de Casație franceză a reținut că mandantul a fost
angajat de actul încheiat de mandatarul său cu depășirea limitelor puterilor încredințate
întrucât credința terțului în întinderea puterilor mandatarului a fost legitimă deoarece
circumstanțele l-au autorizat pe terț să nu verifice limitele exacte ale puterilor mandatarului,
acesta fiind președintele director general care a subscris o cauțiune în numele societății al
cărei conducător era[89]. Într-o altă speță, un agent imobiliar care gera bunurile a două
doamne, având în vedere un acord de principiu pe care acestea i l-au dat printr-o scrisoare,
a făcut un anunț de scoatere la vânzare a unui imobil aparținând acelor doamne, iar apoi a
semnat în calitate de mandatar o promisiune de vânzare cu un cuplu de cumpărători,
încasând un avans de 10% din preț. Ulterior, proprietarele au refuzat perfectarea
promisiunii cu cumpărătorii pe motiv că agentul imobiliar nu a avut un mandat scris pentru
a face promisiunea, așa cum impunea un text de lege special. Soții cumpărători au acționat
în judecată pe proprietarele imobilului solicitând perfectarea promisiunii, invocând în
motivarea acțiunii existența unui mandat aparent care le făcea opozabilă pârâtelor
promisiunea semnată în numele lor de agentul imobiliar. Curtea de Casație franceză a
admis acțiunea reclamanților reținând că nu este uzual ca persoane de categoria acestora
(soțul fiind cazangiu, iar soția fără profesie) să solicite unui agent imobiliar, care era
cunoscut și acționa ca atare (numărul cărții sale profesionale fiind menționat în
19/34
promisiunea de vânzare), să prezinte mandatul scris dat de vânzătoare din care să rezulte
împuternicirea sa de a vinde imobilul din litigiu, de unde s-a dedus credința legitimă a
cumpărătorilor în puterea agentului imobiliar de a face vânzarea în numele și pe seama
celor două vânzătoare[90]. În schimb, credința legitimă nu a putut fi reținută într-o speță în
care atât mandatarul, cât și terțul fiind reprezentați fiecare de câte un profesionist (în speță,
notari), aceștia din urmă aveau obligația de a verifica întinderea puterilor mandatarului[91]

Pe această linie de gândire, art. 1156 alin. (1) C. civ. francez, introdus prin Ordonanța n°
2016-131 din 10 februarie 2016, stipulează că actul încheiat de reprezentat fără
împuternicire sau cu depășirea limitelor acesteia, prin excepție de la regula inopozabilității
lui mandantului, produce efecte față de acesta „dacă terțul contractant a crezut în mod
legitim în realitatea puterilor reprezentantului, în special (s. n. – D. C.) în considerarea
comportamentului sau declarațiilor reprezentatului”. Prin sintagma „în special” s-a dorit să
se marcheze în mod expres faptul că teoria mandatului aparent nu se fondează pe ideea
de culpă a mandantului[92], conduita acestuia fiind doar una din situațiile care face
credibilă aparența de mandat [93], dar nu și singura.

Având în vedere cele de mai sus, problema care se pune în legătură cu dispozițiile art.
1309 alin. (2) NCC este dacă acesta urmează a fi interpretat în litera lui, care se înscrie pe
linia concepției clasice în materie de mandat aparent, conduita mandantului fiind elementul
decisiv în crearea aparenței[94], sau într-un sens mai larg, pe linia soluției ultimelor evoluții
în materie, care este mai adecvată realității și nevoilor practicii, căci, în realitate,
mandatarul este cel care creează cel puțin uneori aparența existenței mandatului, nu
mandantul[95].

29. În cazul mandatului aparent, mandantul va fi ținut de actul încheiat în numele și pe

seama sa de mandatarul aparent ca și când acesta ar fi avut împuternicire valabilă, deși
drepturile și obligațiile față de falsul mandant ale terțului căzut în eroare nu decurg din
contractul încheiat cu mandatarul aparent, ci din lege (principiul erorii creatoare de
drept)[96]. Așa cum s-a subliniat, „în cazul mandatului aparent unde reprezentatul nu a
avut, prin ipoteză, nicio manifestare de voință: faptul juridic (s. a.) al aparenței constată de
judecător este cel care impune calificarea (de mandat – n. n., D. C.)”[97]. Cu toate acestea,
actul încheiat între mandatarul aparent și terțul căzut în eroare este cel care stabilește
termenii raporturilor dintre mandant și terț: astfel, dacă, bunăoară, este vorba despre un
contract de locațiune încheiat de un mandatar aparent în numele și pe seama unui
proprietar care nu i-a dat împuternicire, termenul locațiunii, chiria, termenele de plată etc.
vor fi reglate de contractul încheiat între mandatar și terțul căzut în eroare[98].

30. Mandatul aparent poate fi invocat numai de către terțul căzut în eroare, nu și de către
mandant, având însă și posibilitatea ca, în cazul în care situația creată de aparență nu îi
este avantajoasă, să nu o invoce; odată invocată însă aparența, nu se mai poate renunța la
ea, iar obligațiile din actul aparent trebuie executate în întregime de către mandant și de
către terț[99]. Întrunirea condițiilor mandatului aparent trebuie să fie dovedită de către terțul
reclamant[100].

În ceea ce îl privește pe mandant, acesta are o acțiune directă împotriva mandatarului

aparent pentru recuperare daunelor eventual suferite[101], acțiune care este delictuală,
între cei doi nesubzistând într-o asemenea ipoteză niciun raport juridic contractual[102].
20/34
În fine, conform dispozițiilor art. 1310 NCC „cel care încheie un contract în calitate de
reprezentant, neavând împuternicire ori depășind limitele puterilor care i-au fost
încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului contractant care s-a încrezut, cu
bună-credință, în încheierea valabilă a contractului”.

IV. DREPTUL MANDATARULUI LA REMUNERAȚIE

31. Este de principiu că, în cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul are
dreptul la plata remunerației convenite de părți.

În acest sens, art. 1547 C. civ. anterior stipula că mandantul trebuie „să-i plătească
onorariul, dacă i s-a promis” mandatarului, iar art. 1548 preciza că atunci „când nu se poate
imputa mandatarului o culpă, mandantul nu poate să se scutească de… plată, chiar când
afacerea n-a reușit (s. n. -D. C.)”. Din dispozițiile art. 386 C. com. reieșea că dreptul la
remunerație al mandatarului se cuvenea acestuia „pentru executarea mandatului”, adică
pentru îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate.

La rândul său, art. 2027 NCC stipulează că „dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul
este obligat să plătească mandatarului remunerația, chiar și în cazul în care, fără culpa
mandatarului, mandatul nu poate fi executat (s. n. – D. C.) ”.

Așa cum se observă, există o diferență între vechea și noua reglementare, în sensul că în
vreme ce, conform dispozițiilor art. 1548 C. civ. anterior, mandantul datora onorariul „când
nu se poate imputa mandatarului o culpă…, chiar când afacerea n-a reușit (s. n. -D. C.)”,
pe când, în conformitate cu dispozițiile art. 2027 NCC, „mandantul este obligat să plătească
mandatarului remunerația, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu
poate fi executat (s. n. – D. C.)”.

Această diferență de reglementare nu este cu nimic justificată, prevederile art. 1548 C. civ.
anterior fiind perfect logice și pe deplin consonante cu principiile de drept aplicabile în
materie, pe când prevederile art. 2027 NCC sunt ilogice și inacceptabile juridic.

Pentru a demonstra afirmația de mai sus trebuie să pornim de la faptul că, în principiu,
obligațiile care decurg pentru mandatar din contractul de mandat sunt obligații de
mijloace[103], afară de cazul în care obligația mandatarului ar consta în încheierea unui act
anume, cum ar fi o vânzare sau o renunțare la un drept, care sunt obligații de rezultat[104].
Prin urmare, afară de cazul asumării unor obligații de rezultat, mandatarul nu garantează
că executarea din partea lui a obligațiilor asumate prin contract vor duce la obținerea
rezultatului urmărit de mandant. Astfel, bunăoară, avocatul care este angajat să redacteze
o acțiune și să îl reprezinte pe mandant în instanță nu este obligat decât să își
îndeplinească obligațiile profesionale specifice (să redacteze acțiunea, să răspundă la
întâmpinarea pârâtului, să administreze probatoriul, să se prezinte în instanță etc.), iar nu și
rezultatul pozitiv al procesului, afară de cazul în care părțile au stipulat în mod expres
contrariul. Art. 1548 C. civ. anterior tocmai în considerarea unor asemenea rațiuni
prevedea că, dacă nu i se putea imputa nicio culpă în executarea contractului, mandatarul
avea dreptul la plata remunerației, „chiar când afacerea nu a reușit”. În acest sens erau și
sunt și în prezent și alte coduri civile, cum este cazul C. civ. francez [art. 1999 alin. (2)], dar
și al altor sisteme de drept în care, chiar dacă nu există prevederi exprese, practica
judiciară și doctrina sunt în acest sens, așa cum este cazul dreptului italian[105] și al
21/34
dreptului Québec[106].

În ceea ce privește dispozițiile art. 2027 NCC, acesta ridică mari semne de întrebare[107].
Într-adevăr, în situația în care, bunăoară, un avocat încheie cu clientul său un contract de
asistență juridică care are ca obiect redactarea unei acțiuni în revendicare și reprezentarea
clientului pentru revendicarea unui autoturism de la un terț, iar înainte ca avocatul să
redacteze acțiunea, autoturismul piere fortuit sau este predat de bună voie proprietarului de
către detentorul precar, aplicând art. 2027 NCC ad literam, avocatul-mandatar ar avea
dreptul la plata onorariului, dacă acesta nu i-a fost achitat încă, sau la păstrarea acestuia,
dacă i-a fost deja achitat. Or, o asemenea soluție este inacceptabilă din punct de vedere
juridic căci vine în contradicție flagrantă cu reglementarea de principiu referitoare la riscul
contractului prevăzută la art. 1557 alin. (1) teza I NCC. Într-adevăr, conform acestui text de
lege, în caz de imposibilitate de executare „totală și definitivă” a unei obligații contractuale
importante, „contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din
momentul producerii evenimentului fortuit”, efectele acesteia fiind retroactive[108]. Așadar,
în exemplul dat, obligația mandatarului devenind imposibil de executat din motive
neimputabile acestuia, contractul de mandat (de asistență juridică) devine caduc[109], fiind
astfel lipsit de efecte chiar de la data încheierii sale, ca și când nu ar fi fost încheiat. Ca
atare, dacă avocatul a primit onorariul în avans trebuie să îl restituie, căci prestația sa
devenind imposibil de executat, prestația corelativă a mandantului, dacă a fost executată,
este supusă restituirii [art. 1635 alin. (1) și (2) NCC], iar dacă onorariul nu a fot încă achitat,
obligația de plată a acestuia incumbând mandantului se stinge prin efectul legii [art. 1557
alin. (1) teza I NCC].

O interpretare de genul celei potrivit căreia dispozițiile art. 2027 NCC ar fi dispoziții speciale
derogatorii de la dispozițiile art. 1557 alin. (1) teza I NCC care aparțin dreptului comun al
contractelor (specialia generalibus derogant) este în mod evident inacceptabilă, nicio
rațiune neîntrevăzându-se pentru a putea fi cât de cât justificată. Ar trebui mai degrabă și
mai onest să se recunoască că este vorba despre o eroare legislativă, iar aceasta să fie
remediată cât mai curând posibil pentru a nu da naștere la dificultăți în practică.

V. MANDATUL FĂRĂ REPREZENTARE (REPREZENTAREA INDIRECTĂ) ȘI

CONTRACTUL DE PRÊTE-NOM

A. Situația sub regimul reglementării anterioare NCC

32. Sub regimul anterior NCC, mandatul fără reprezentare (reprezentarea indirectă) nu era
reglementat de C. civ. de la 1864, dar se regăsea în schimb în dispozițiile art. 405 și urm.
C. com. care se refereau la contractul de comision. Potrivit dispozițiilor art. 405 C. com.,
„comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala
comitentului. Între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca între
mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite prin articolele următoare”, iar potrivit
dispozițiilor art. 406 C. com., „comisionarul este direct obligat către persoana cu care a
contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Comitentul nu are acţiune în contra
persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune în contra
comitentului”. Cu alte cuvinte, în cazul comisionului era vorba despre un mandat fără
reprezentare, mandatarul (comisionarul) trata afaceri comerciale „în socoteala comitentului”

22/34
(mandantului), dar în numele său, nu al comitentului (mandantului), raporturile juridice
legându-se direct între el și terț[110], nu între comitent (mandant) și terț, așa cum se
întâmpla în cazul mandatului cu reprezentare (art. 1546 alin. 1 C. civ. anterior).

35. În ceea ce privește contractul de prête-nom (împrumutător de nume), acesta nu era

reglementat de lege, dar era recunoscut de practica judiciară și de doctrină. În cazul
acestui contract era vorba despre o simulație prin interpunere de persoane[111],
mandatarul fiind împuternicit să încheie un act juridic cu un terț în nume propriu, lăsând să
se creadă că acționează pentru sine – bunăoară, cumpărând un bun de la un terț -, pe
când, în realitate, pe baza unei înțelegeri secrete, făcea acest lucru în contul mandantului
care rămânânea în umbră. Prin aceasta contractul de prête-nom se deosebea de
contractul de comision, în cazul căruia comisionarul acționa deschis pe seama comitentului
(nu însă și în numele lui), terții contractanți știind că acesta nu contractează pentru el, ci
pentru altul, chiar dacă nu știau în mod necesar cine anume este acest altul[112]. În plus,
fiindcă era vorba de afaceri comerciale, care se refereau la mărfuri, adică la bunuri mobile,
deși între comitent și terț nu se legau raporturi juridice obligaționale directe, sub aspectul
efectelor reale (referitoare la drepturile reale) ale contractelor încheiate de comisionar pe
seama comitentului cu terțul, chiar de la momentul acordului de voințe între ei, acestea se
produceau direct în patrimoniul comitentului, care devenea proprietar asupra lor, dacă
afacerea încheiată de comisionar era de cumpărare, sau, respectiv, transfera proprietatea
din patrimonial său în cel al terțului, dacă afacerea încheiată era de vânzare[113].

Interesul practic al încheierii unui contract de prête-nom putea fi unul legitim, cum era cazul
celui care achiziționa un bun prin intermediul unui prête-nom, față de care vânzătorul nu
avea pretențiile referitoare la preț pe care le-ar fi avut față de el, obținând astfel un avantaj,
dar putea fi și unul nelegitim, cum ar fi cazul mandantului care urmărea să își ascundă
averea achiziționând bunuri pe numele altuia. În cazul în care interesul urmărit era unul
legitim, operațiunea era recunoscută ca valabilă, nu însă și în caz contrar.

Între cel care apela la împrumutătorul de nume și acesta se legau raporturi juridice
specifice contractului de mandat, cel din urmă fiind considerat mandatar al celui dintâi[114],
dar numai în raporturile dintre ei, nu și în cele dintre prête-nom și terțul cu care acesta
contracta pe seama mandantului ascuns[115]. Fiind vorba despre o simulație, terțul
contractant, în funcție de interesele sale, putea invoca fie actul aparent, fie actul secret,
dacă afla de existența acestuia și putea să îl dovedească (cu orice mijloace de pobă, fiind
terț față de acesta); între părți singurul act care producea efecte, dacă era dovedit (cu un
contraînscris în condițiile art. 1175 C. civ. anterior), era cel secret[116].

B. Situația sub regimul NCC

34. NCC conține dispoziții generale referitoare la mandatul fără reprezentare la art. 2039-
2042 și dispoziții speciale ale acestei forme de mandat cu privire la contractul de comision
(art. 2043-2053), la contractul de consignație (art. 2054-2063) și contractul de expediție
(art. 2064-2071).

Potrivit dispozițiilor art. 2039 NCC prevede că „(1) Mandatul fără reprezentare este
contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu,
dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față de terți obligațiile care

23/34
rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat. (2) Dispozițiile
prezentei secțiuni se completează, în mod corespunzător, cu regulile aplicabile mandatului
cu reprezentare”. Din dispozițiile acestui text de lege rezultă că prototipul mandatului fără
reprezentare avut în vedere de NCC este contractul de comision, în tiparele căruia, așa
cum stăteau lucrurile și sub vechea reglementare, nu se încadra și contractul de prête-nom
(supra nr. 33). Cu toate acestea, unii autori par a nu fi sesizat acest lucru, punând semnul
egalității între mandatul fără reprezentare în înțelesul art. 2039 NCC (adică de contract de
comision) cu interpunerea de persoane sau contractul de prête-nom[117], ceea ce este
eronat. Într-adevăr, dacă interpunerea de persoane este „o specie de simulație constând în
a face, într-un act juridic ostensibil (societate, donație), să apară ca titular aparent al
dreptului (asociat, donatar) o persoană care se pretează jocului (numită persoană interpusă
sau om de paie), în timp ce în virtutea voinței reale a părților, în general consemnată într-un
contra-înscris, adevăratul titular (asociat, destinatar real al donației) este o altă persoană
ținută secretă”[118], atunci este limpede că mandatul fără reprezentare, în înțelesul de
contract de comision, nu este o interpunere de persoane (contract de prête-nom), căci nu
implică nicio simulație[119].

35. Dacă, așa cum am văzut, contractului de prête-nom nu îi sunt aplicabile dispozițiile
NCC referitoare la mandatul fără reprezentare, se pune întrebarea dacă acest contract mai
poate fi încheiat sau nu în mod valabil sub regimul noii reglementări. Răspunsul la această
întrebare nu poate fi decât pozitiv, utilitatea și legalitatea acestui contract fiind demonstrate
chiar și sub regimul C. civ. anterior, care nu l-a reglementat în mod expres. NCC conține
chiar un text expres care se referă la acest contract. Este vorba despre art. 1297 alin. (1)
NCC, conform căruia „contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci
când terțul contractant nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că
reprezentantul acționa în această calitate, îi obligă numai pe reprezentant și pe terț”. Am
putea recunoaște în această reglementare, cel puțin în parte, elementele caracteristice ale
contractului de prête-nom, fiind vorba despre o simulație prin interpunere de persoane,
reprezentantul acționând în acest caz în aparență în numele său personal, dar în realitate,
în secret, pe seama reprezentatului. Întrucât textul nu face niciun fel de diferență, rezultă că
el se aplică atât reprezentanților profesioniști, cât și celor neprofesioniști.

Art. 1297 alin. (1) NCC este o pastișă a dispozițiilor art. 2.2.4 alin. (1) din Principiile
UNIDROIT (2004) . Problema este însă că textul inspirator (art. 2.2.4 din Principiile
UNIDROIT) nu se pliază pe sistemul dreptului nostru, fiind inspirate de sistemul de
common law, care nu face distincție între reprezentarea directă și reprezentarea indirectă,
ci între reprezentarea „divulgată” (adusă la cunoștința terților) și reprezentarea
„nedivulgată” (neadusă la cunoștința terților)[120].

36. În doctrina noastră, cu referire la dispozițiile art. 1297 alin. (1) NCC, s-a susținut cu
fermitate și fără niciun fel de nuanțe că între reprezentat și terț nu se stabilesc raporturi
juridice directe, aceștia neputând acționa unul împotriva celuilalt decât fie „pe calea acțiunii
oblice, subrogându-se în drepturile reprezentantului”, fie prin obținerea acordului
reprezentantului de a le ceda acțiunile sale împotriva reprezentatului[121]. În realitate însă
lucrurile sunt ceva mai nuanțate, căci nu se poate neglija faptul că, spre deosebire de
Principiile UNIDROIT, care nu cunosc instituția simulației, în dreptul nostru intern instituția
este reglementată de NCC (art. 1289-1294), terțul având la dispoziție și acțiunea în
24/34
declararea simulației, care îi dă posibilitatea ca, în funcție de interesul său, să opteze fie
pentru actul aparent, fie pentru actul secret [art. 1290 alin. (2) NCC][122]. În acest din urmă
caz, odată înlăturată aparența, se consideră că reprezentantul a încheiat contractul secret
în numele și pe seama reprezentatului[123], cu toate consecințele care decurg de aici.
Astfel, bunăoară, să ne imaginăm o situație în care A se înțelege cu B ca acesta să
cumpere de la C un bun, pentru că acesta poate obține un preț mai mic de la vânzător, dar
că în realitate cumpărătorul este A. Dacă prețul nu este plătit la termenul stipulat în
contractul de vânzare încheiat între B și C, iar C află despre simulația prin interpunere de
persoane realizată prin înțelegerea secretă dintre A și B, el poate, dacă are interesul (în
cazul din speță, dacă B este solvabil), să se îndrepte împotriva lui B cu o acțiune pentru
plata prețului în temeiul actului aparent (contractul de vânzare încheiat între C și B). Dacă
însă, prin ipoteză, B este insolvabil, interesul lui C este să invoce și să dovedească
înțelegerea secretă dintre A și B. Odată făcută această probă el se poate îndrepta direct
împotriva lui A cu acțiunea în plata prețului, acesta fiind adevăratul cumpărător, în numele
și pentru care, în secret, se dovedește că a încheiat B contractul[124].

La afirmațiile noastre de mai sus s-ar putea obiecta că contractului de prête-nom, potrivit
dispozițiilor art. 1309 alin. (1) NCC, „îi obligă numai (n. n. – D. C.) pe reprezentant și pe
terț”. Această obiecție nu poate fi însă primită căci chiar textul mai sus evocat precizează la
finalul său că regula de mai sus se aplică „dacă prin lege nu se prevede altfel”; or, art. 1290
alin. (2) NCC la care am făcut trimitere mai sus, care se referă la efectele simulației față de
terți, stipulează în mod expres că terții se pot prevala „împotriva părților” actului simulat de
existența actului secret, „atunci când acesta le vatămă drepturile”, ceea ce, în cazul
examinat, înseamnă devoalarea reprezentării cu consecința recunoașterii existenței
raporturilor juridice directe dintre terț și reprezentat.

37. Art. 1297 alin. (2) NCC stipulează că „cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci
când contractează cu terțul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi,
pretinde că este titularul acesteia, terțul care descoperă ulterior identitatea adevăratului
titular poate să exercite împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva
reprezentantului”.

Art. 1297 alin. (2) NCC este o pastișă a dispozițiilor art. 2.2.4 alin. (2) din Principiile
UNIDROIT (2004). Acest text sună în felul următor: „totuși, dacă mandatarul, încheind un
contract cu terțul în numele unei întreprinderi, se prezintă drept proprietarul acesteia, terțul
care descoperă adevăratul proprietar poate de asemenea să își exercite față de acesta din
urmă drepturile pe care le deține față de mandatar”[125]. Exemplul practic dat în
comentariile oficiale la dispozițiile art. 2.2.4 alin. (2) din Principiile UNIDROIT pentru a-l
ilustra este următorul: „Producătorul A, după ce și-a cesionat activele unei societăți nou
înființate X, continuă să contracteze în nume propriu, fără a-i dezvălui furnizorului B faptul
că acționează doar în calitate de director executiv al lui X. În momentul descoperirii
existenței lui X, B are dreptul să acționeze și împotriva acelei societăți”[126]. Se observă cu
ușurință că traducerea în limba română a versiunii oficiale din limba franceză a Principiilor
UNIDROIT este inexactă. Astfel, pasajul care în limba română sună în felul următor: „totuși,
dacă mandatarul, încheind un contract cu terțul în numele (s. n. – D. C.) unei întreprinderi,
se prezintă drept proprietarul acesteia”, în limba franceză sună astfel: „toutefois, si le
représentant, en contractant avec le tiers pour le compte (s. n. – D. C.) d´une entreprise, se
25/34
présente comme en étant le propriétaire”. Or, „în numele” (versiunea în limba română) nu
este același lucru cu „pour le compte” (versiunea în limba franceză). din punct de vedere
juridic, diferența fiind esențială, căci atunci când un contract este încheiat „în numele” altuia
este vorba despre un mandat cu reprezentare, pe când atunci când contractul este încheiat
doar „în contul” altuia este vorba despre un mandat fără reprezentare [art. 2039 alin. (2)
NCC] sau de un contract de prête-nom. Or, ipoteza avută în vedere de art. 1297 alin. (2)
NCC este cea în care reprezentatul contractează cu terțul pe care îl face să creadă că el
este proprietarul întreprinderii, când, în realitate, la momentul respectiv el nu este decât
reprezentant indirect al acelei întreprinderi. Prin urmare, avem de a face cu o instituție
specifică sistemelor de drept de common law, neîncadrându-se nici în categoria mandatului
fără reprezentare (comision), nici a contractului de prête-nom.

Potrivit dispozițiilor art. 1297 alin. (2) NCC, terțul care, ulterior încheierii contractului află
care este realitatea, „poate (s. n. – D. C.) să exercite și (s. n. – D. C.) împotriva acestuia din
urmă [a adevăratului „titular (proprietar – s. n., D. C) al întreprinderii”] drepturile pe care le
are împotriva reprezentantului”[127]. Aceste prevederi legale, deși consună exact cu
textele oficiale în limba engleză și în limba franceză, sunt lipsite de logică. Că este așa este
demonstrat, mai întâi, de faptul că între ceea ce prevede art. 2.2.4 alin. (2) din principiile
UNIDROIT și exemplul practic – evocat de noi mai sus – care ilustrează aplicarea lui există
o contradicție flagrantă. Astfel, în vreme ce art. 2.2.4 alin. (2) din Principiile UNIDROIT
precizează că terțul se poate îndrepta și împotriva „titularului (proprietarului) întreprinderii”,
în exemplul practic dat se precizează că terțul se poate îndrepta „și împotriva acelei
societăți (s. n. – D. C.)”, adică a întreprinderii pentru care a contractat reprezentantul. Apoi,
în sistemele de common law, din care sunt inspirate dispozițiile art. 2.2.4 alin. (2) din
Principiile UNIDROIT, în cazul examinat, terțul se poate îndrepta împotriva principalului
[societatea în contul căreia a contractat agentul (reprezentantul)], nu a proprietarului/lor
acesteia[128] . În fine, Principiile dreptului european al contractelor (PDEC), care conțin
dispoziții similare celor aici analizate, precizează fără echivoc că, în cazul examinat, terțul
se poate îndrepta„ împotriva reprezentatului”, adică a întreprinderii în contul căreia a
contractat „intermediarul” (reprezentantul) (art. 3:303)[129]. În condițiile în care
reprezentantul despre care vorbește art. 1297 alin. (2) NCC încheie contractul cu terțul „pe
seama unei întreprinderi”, înseamnă că avem de a face cu un contract de mandat fără
reprezentare (comision), astfel încât ceea ce ar trebui să conteze ar trebui să fie pentru
cine a lucrat în realitate repezentantul, adică întreprinderea, nicidecum cine este
proprietarul acelei întreprinderi, care nu are nicio legătură cu reprezentantul care a lucrat
pentru întreprindere, nu pentru el.

În fine, o ultimă observație care se impune a fi făcută este faptul că, în considerarea
dispozițiilor art. 1297 alin. (2) NCC, direct inspirate din dispozițiile art. 2.2.4 alin. (2) din
Principiile UNIDROIT, elementul care dă naștere dreptul terțului de a se îndrepta împotriva
întreprinderii este descoperirea identității „adevăratului titular (proprietar – n. n , D. C.)”,
ceea ce nu ar trebui să fie relevant, fiind vorba despre un mandat fără reprezentare
(comision). Din acest punct de vedere, mult mai relevante sunt criteriile stabilite de art.
3:303 din PDEC pentru cazuri similare, și anume faptul că „intermediarul (reprezentantul –
n. n., D.C.) devine insolvabil sau comite o neexecutare esențială față de terț sau dacă, încă
înainte de data la care trebuie să execute, este manifest că va exista o neexecutare
esențială”.
26/34
[*] În acest sens, a se vedea : Ph. Didier, La représentation en droit privé, LGDJ, Paris, 2000, p. 30, nr. 43 și
urm.; Iustiniani Institutiones. Instituţiile lui Iustinian, traducere şi note de Vl. Hanga, M. D. Bob, Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, pp. 322-323.
[2] În acest sens, a se vedea : Ph. Didier, op. cit., pp. 32-33, nr. 48-50 ; F. Leduc, Deux contrats en quête
d’identité. Les avatars de la distinction entre le contrat de mandat et le contrat d’entreprise, în “Études offertes à
Geneviève Viney”, LGDJ, Paris, 2009, pp. 597-598.
[3] În acest sens, a se vedea : Ph. Didier, op. cit., pp. 33-34, nr. 51-53 ; F. Leduc, op. cit., p. 598.
[4] F. Leduc, op. cit., p. 599.
[5] J. Domat, Les lois civiles dans leur ordre naturele, 2-e édition, Paris, 1701, Livr I, Tit. XV, „Des procurations,
mandements et commissions”, Sect. I, § 9, p. 452.
[6] F. Leduc, op. cit., pp. 601-602.
[7] Ph. Didier, op. cit., p. 39, nr. 60 ; F. Leduc, op. cit., p. 602.
[8] F. Leduc, op. cit., p. 603.
[9] În acest sens, a se vedea Ph. Le Tourneau, v° Mandat, „Rép. civ. Dalloz”, juin 2011 (actualisation oct. 2016),
nr. 99.
[10] În acest sens, a se vedea F. Leduc, op. cit., p. 604-605.
[11] Citat reprodus în traducerea noastră după F. Leduc, op. cit., pp. 611-612.
[12] Ibidem.
[13] A se vedea practica judiciară citată de F. Leduc, op. cit., p. 614, nota 118.
[14] În acest sens, a se vedea D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, t. IX,
Atelierele grafice Socec & Co, București, 2010, pp. 251-254.
[15] În acest sens, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 555, nota de subsol 4, și 567; C. Hamangiu, I.
Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, ediție îngrijită de D. Rădescu, vol. II, Ed. All,
București, 1997, p. 617, nr. 1623, 1624; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ediția a III-a, Ed.
Universul Juridic, București, 2001, p. 311, nr. 1.
[16] În acest sens, a se vedea A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux civils et commerciaux, 5 édition,
Montchrestien, Paris, 2008, p. 425, nr. 904.
[17] Actul juridic civil este definit ca fiind o „operațiune juridică (negotium), care constă într-una sau mai multe
manifestări de voință, săvârșite în scopul de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge
raporturi juridice” (M. Mureșan, Dicționar de drept civil, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2009, p. 25).
[18] În acest sens, a se vedea: J. Ghestin, Ch. Jamin, M. Biliau, Traité de droit civil sous la diection de J. Ghestin.
Les effets du contrat, 3-e édition, LGDJ, Paris, 2002, p. 997 și urm., nr. 929 și urm,; M.-L. Izorche,À propos de
mandat sans representation, „Recueil Dalloz” 1999, p. 369 și urm., nr. 33; N. Mathey, v°Representation, „Rép. civ.
Dalloz”, avril 2007, p. 4, nr. 20; G. Duranton, v° Courtiers, „Rép. com. Dalloz”, avril 2007, p. 8, nr. 40 și 43; F.
Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Precis Dalloz, 10-e édition, Paris, 2015, p. 558,
nota 3; N. Dissaux, La nuture juridique du mandat d‘entremise, „Recueil Dalloz” 2009, p. 2724 și urm.; idem, v°
Courtage, „Rép. com. Dalloz”, juillet 2015, nr. 38 și urm.;idem, Mandat et réforme du droit des contrats, în L.
Andreu, M. Mignot (coord.), Les contrats spéciaux et la réforme du droit des obligations, Institut Universitaires
Varennes, 2017, pp. 350, 351; Cass. com., 9 déc. 2014, Note N. Leblond, LEDC nr. 2/2015, p. 2, nr. 019.
Pentru unii autori, contractul de intermediere (curtaj) nu ar fi un contract de mandat, ci unul de antrepriză, cu toate
că acceptă că „curtierul (intermediarul – n. n., D. C.) va fi supus în raporturile sale cu clientul unui regim juridic
care prezintă numeroase puncte de similitudine celor cărora sunt supuși mandatarul și comisionarul”, (J. Huet, G.
Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, Traité de droit civil sous la direction de J. Ghestin. Les principaux contrats
spéciaux, 3-e édition, LGDJ, Paris, 2012, p. 1018, nr. 31134).
Unii autori analizează contractele de agenție și de intermediere (curtaj) în detaliu în secțiunea referitoare la
„mandatele particulare” (F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 598, nr. 678 și urm.); pentru contractul de
agenție, a se vedea și Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Droit des contrats spéciaux, 8-e édition, LGDJ, Paris,
2016, pp. 322-324, nr. 558).
[19] În acest sens, a se vedea Cour de Québec, Tremblay c. Axa Assurances inc. (2001-07-04) AZ-50187912,
citată de J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, t. 2, 13-e édition, p. 3034, nr. 2130/21, precum
și spețele de sub. nr.2130/22, 2130/23 .
[20] În acest sens, a se vedea spețele citate de J.-L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., p. 3034, sub nr. 2130/25,
2130/26.
[21] În acest sens, a se vedea H. Kenfack, S. Ringler, Droit des contrats spéciaux, LGDJ, Paris, 2017, p. 198 și
urm., nr. 341 și urm.
[22] Potrivit acestui text de lege, „dacă reprezentantul declară că acționează pe seama altuia dar contractează în
27/34
nume propriu, el singur este angajat față de cocontractant”.
[23] În acest sens, a se vedea: M. Behar-Touchais, Floriléges autour des califications d´agent commercial ou de
mandataire d´intérêt commun et des indemnité s de fin de contrat, „Rev. des contr.” nr. 4/2006, p. 1175 și urm.; N.
Dissaux, Ch. Jamin, Réforme du droit des contrats, du ré gime général et de la preuve des obligations
(Ordonance n° 2016-131 du 10 février 2016). Commentair des articles 1100 à 1386-1 du Code civil, Dalloz, Paris,
2016, p. 54; N. Dissaux, Mandat et réforme du droit des contrats, cit. supra, pp. 350-352. Trebuie menționat faptul
că există sisteme de drept, cum este cazul dreptului elvețian, în care se prevede în mod expres că regulile
mandatului sunt aplicabile curtajului (intermedierii) [art. 412 alin. (2) COE]. Chiar și în dreptul nostru există
jurisprudențe din care rezultă că intermediarul, chiar dacă nu are împuternicire de a semna actul negociat, este un
mandatar; în acest sens, a se vedea Trib. Ilfov, s. I, 176/1915, în C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat,
vol. IV, Ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co, București, 1926, p. 32, nr. 6 (în speță, împuternicirea constat în
găsirea unei persoane care să dea bani cu împrumut, negocierea unui asemenea contract „până când părțile cad
de acord” și „punerea în legătură a părților”), precum și: C. Ap. București, s. a II-a, nr. 173/1914, idem, p. 32, nr. 4;
Cas.s. a III-a, dec. nr. 490/1913, idem, p. 32, nr. 3.
Nu fără temei un autor a putut afirma că „istoria și dreptul contemporan demonstrează lipsa fundamentului limitării
reprezentării doar la actele juridice”, lucru pe care, de altfel, l-a și argumentat apoi (Ph. Didier, op. cit., p. 104 și
urm., nr. 146 și urm.). În sensul că reprezentarea nu se limitează exclusiv la încheierea de acte juridice, fiind
posibilă și în cazul faptelor juridice – cum ar fi, bunăoară, cazul posesiei coprpore alieno -, a se vedea N. Mathey,
op. cit., p. 4, nr. 18- 20
[24] În acest sens, a se vedea Cass. 3-e civ., 8 iun. 2010, n° 09-66495,Obs. É. Savaux, „Rev. des contr.” nr.
1/2011, p. 25 și urm.
[25] Art. 2072 NCC prevede că „prin contractul de agenție comitentul îl împuternicește în mod statornic pe agent
fie să negocieze, fie atât să negocieze cât și să încheie contracte, în numele și pe seama comitentului, în
schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate”.
[26] În acest sens, a se vedea A.-T. Stănescu, Ș.-A. Stănescu,Comentariu sub. art. 2072, în Fl.-A. Baias, e.
Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București,
2012, pp. 2074-2075, nr. 11.
[27] În acest sens, a se vedea I. Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 467, nr. 5, și pp. 467,
468 nr. 5.4. În același sens, sub regimul NCC, a se vedea L. Stănciulescu, V. Nemeș, Dreptul contractelor civile și
comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 379.
[28] Criticile aduse acestui text de lege (Ș. Diaconescu,Considerații asupra naturii juridice a contractului de
agenție, SUBB Series Iurisprudentia, nr. 4/2014, p. 5, https://law.ubbcluj.ro/articol/623) sunt neavenite, căci nimic
nu se opune ca agentul să negocieze pe seama comitentului, dar nu și în numele acestuia, asumându-și direct
față de terțul cu care negociază obligațiile specifice acestei operațiuni, pe care, ulterior, le va transfera asupra
comitentului. Este de principiu că cine poate mai mult (în cazul examinat – să negocieze în numele și pe seama
comitentului), poate și mai puțin (în cazul examinat – să negocieze pe seama comitentului, dar în nume propriu). În
sensul că agentul poate să îndeplinească operațiuni și în nume propriu pe seama comitentului, a se vedea: F.
Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 601, nr. 68o; D.-A. Sitaru,Intermedierea în activitatea comercială, Ed.
Hamangiu, București, 2011, p. 4, nr. 5.
[29] Pe larg, asupra acestei chestiuni, a se vedea M. Nicolae, Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale,
Ed. Universul Juridic, București, 2015.
[30] În acest sens, a se vedea C A Craiova, s. civ., min. și fam., dec. nr. 138/2009, în D. Anghel, L. Harabagiu,
Contractul de vânzare. Practică judiciară și reglementarea din noul Cod civil, Ed. Hamangiu, 2011, pp. 38 și urm.
[31] În acest sens, a se vedea D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul,
Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 159, nr. 378, și p. 161, nr. 382, cu referințele acolo făcute.
[32] Cu privire la necesitatea îndeplinirii unor asemenea cerințe în cazul ruperii intempestive a negocierilor, a se
vedea idem, p. 160, nr. 379.
Se impune precizarea că, în principiu, nefinalizarea negocierilor purtate în vederea încheierii unui anumit contract
nu este în sine o faptă ilicită susceptibilă să atragă vreo răspunderea, ci numai în cazul în care ar putea fi imputată
uneia sau alteia din părți ca fiind ilicită în condițiile mai sus menționate.
[33] În acest sens, a se vedea A. Sériaux, Contrats civils, PUF, Paris, 2001, p. 333.
[34] În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,op. cit., p. 617, nr. 1624; Fr.
Deak, op. cit., p. 312.
[35] De soluționarea problemei naturii juridice (întinderii mandatelor) a depins soluționarea problemei de drept
penal care s-a pus în speță, respectiv, printre altele, dacă notarul instrumentator al contractelor de vânzare prin
care mandatara a transferat proprietatea unor imobile ale societății în patrimoniul mamei sale pe prețuri mult mai

28/34
mici decât valoarea lor reală, reprezintă sau nu abuz în serviciu în formă calificată, în funcție de faptul dacă
mandatele erau sau nu speciale, îngăduind sau nu mandatarei să înstrăineze acele bunuri.
[36] În acest sens, a se vedea M. Duțu, Considerații referitoare la mandatul special, Dreptul nr. 4/2006, p. 184.
În același sens, a se vedea și: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 619, nr.1630; Fr.
Deak, op. cit., p. 320; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2003, p. 216, nr. 216.
[37] Pentru critica soluției a se vedea și I. Turcu, M. Botină,Aspecte semnificative ale impactului noului Cod civil
asupra regimului juridic al mandatului de administrare a societății comerciale (studiu de caz), în vol. R. Bufan, R.
N. Catană, L. Bercea (coord.), „Dreptul comercial la confluența a două coduri”, Ed. Universul Juridic, București,
2013, p. 246 și urm.
[38] În acest sens, a se vedea D. Manguy, Contrats spéciaux, 9-e édition, Dalloz, Paris, 2014, p. 584, nr. 608.
[39] În acest sens, a se vedea A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux civils et commerciaux, 8-e édition,
Montchrestien, Paris, 2008, p. 433, nr. 917.
[40] Cu privire la sfera actelor de conservare, de administrare și de dispoziție, a se vedea M. Nicolae,Codex iuris
civilis. Tomul 1. Noul Cod civil. Ediție critică, Universul Juridic, București, 2012, pp. 48, 49, pct. 1 de sub art. 41.
În categoria actelor de administrare puteau intra și acte care erau de dispoziție în sine, dar care prin raportare la
patrimoniul mandantului erau de administrare, așa cum era cazul valorificării (înstrăinării contra cost) a recoltelor
sau a unor bunuri supuse stricăciunii (D. Alexandresco, op. cit, t. IX, p. 579), ori cazul mandatului conferind
mandatarului puterea de a achiziționa imobile cu fondurile anume puse la dispoziție de către mandant în scopul
valorificării acestora în condiții cât mai avantajoase (Cass, ch. de req., 5 janv. 1895, citată de J. Huet, G. Decocq,
C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 1044, nr. 31171, nota de subsol nr. 94).
[41] Existau însă diferențe între mandatul civil și mandatul comercial, în sensul că cel din urmă avea dreptul să
vândă și să cumpere mărfuri pentru mandant, acestea fiind operațiuni obișnuite în cazul afacerilor comerciale, de
punere în valoare a mărfurilor, adică de administrare (Ph. Le Tourneau, op. cit.,nr. 110) .
[42] Art. 1536 alin. 2 C. civ. anterior opunea mandatului „conceput în termeni generali” – la care se referea alin. 1
al aceluiași text de lege – mandatul „special”, care trebuia să fie dat pentru ca mandatarul să poată face acte de
dispoziție, spre deosebire de art. 1988 alin. 2 C. civ. Napoleon – corespunzător art. 1536 C. civ. anterior – care
folosea termenul de „expres” în aceeași situație. Așa cum cu drept cuvânt s-a remarcat însă, mandatul „special”
despre care vorbea art. 1535 C. civ. anterior – care diferenția acest mandat de cel „general”, prin referire la
obiectul distinct al celor două categorii de mandate – nu se confunda cu mandatul „special” despre care vorbea
art. 1536 alin. 2 C. civ. anterior, care diferenția mandatul „conceput în termeni generali”, adică impreciși – care
dădea mandatarului dreptul la încheierea doar a unor acte de conservare sau de administrare – de mandatul care
dădea acestuia dreptul de a încheia acte de dispoziție, care trebuia să fie expres, diferențierea dintre cele din
urmă două categorii de mandate făcându-se nu după obiectul lor, ci după modalitatea în care mandatarul
împuternicea pe mandatar: imprecisă și evazivă în cazul mandatului „conceput în termeni generali” și expresă,
adică precisă și exactă, cu indicarea actelor la care se referă în cazul mandatului expres, dând dreptul la
încheierea de acte de dispoziție (D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 573). Prin urmare, D. Alexandresco nu a făcut
nicio confuzie, așa cum au afirmat unii autori (M. Duțu, op. cit., p. 184), atunci când a susținut că un mandat
poate fi în același timp și general și special, în sensul dispozițiilor art. 1536 alin. 2 C. civ. anterior, nu al art. 1535
din același Cod (motiv pentru care cuvântul „special” a fost scris cu italice de distinsul autor, atrăgând atenția că
este astfel într-un anume sens, pe care îl explicase puțin mai înainte), adică indicând expres, exact și precis
actele juridice de dispoziție prin care mandatarul poate dispune de bunurile mandantului. De altfel, în practica
judiciară au și existat astfel de situații, cum a fost, bunăoară, cazul într-o speță soluționată de Casația franceză,
care a reținut că „constituie un mandat expres de a înstrăina procura dată de o persoană unei alte persoane prin
care aceasta din urmă, pe lângă mandatul general de a gera și administra toate bunurile, l-a împuternicit pe
mandatar în mod expres să vândă toate sau o parte din bunurile mobile și imobile aparținând mandantului cu
prețurile, sarcinile și condițiile pe care mandatarul le va considera potrivite” (Cass. 1-re civ., 6 juill. 2000, citată de
F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, 10-e édition, Dalloz, Paris, 2015, p. 557, nota
de subsol nr. 2). Acești din urmă autori precizează cât se poate de lămuritor că „mandatul general nu se opune…
mandatului special, ci mandatului expres; de aceea, pentru a permite acte de dispoziție, mandatul nu trebuie să
fie special pentru fiecare act juridic: este suficient ca el să abiliteze în mod expres (nu în mod tacit) pe mandatar
să îndeplinească cutare sau cutare act de dispoziție (s. n., D. C.)” (Idem, p. 557, nr.642). Un alt autor
menționează că mandatul expres este cel care precizează „natura (s. a.) actelor pe care mandatarul are puterea
de a le îndeplini”, fără vreo altă condiționare, în vreme ce mandatul special este cel care se referă „la bunurile
(s.a.) dând loc mandatului sau la ocazia (s. a.) pentru care mandatul a fost convenit” (Ph. Le Tourneau,op. cit. ,
nr. 105. În același sens, a se vedea și Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, Droit des contrats spéciaux, 8-e
édition, LGDJ, Paris, 2016, p. 341, nr. 572). În sensul că pentru ca un mandat să fie „special” în sensul
dispozițiilor art. 1535 C. civ. anterior era suficientă determinarea operațiunilor vizate prin simpla referire la natura
29/34
acestora, fără alte detalii, a se vedea C. Ap. București, s. a IX-a civ. și de prop. int., dec. nr. 223/A/2006, în L. C.
Stoica, Mandatul. Reprezentarea judiciară. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 26 și urm., nr. 7.
În fine, în considerarea argumentelor mai sus expuse, se admitea că „un mandat expres poate fi special sau
general” (Ph. Le Tourneau, op. cit., nr. 108. În același sens, a se vedea și: P. Puig,Contrats spéciaux, 6-e
édition, Dalloz, Paris, 2015, p. 644, nr. 919; J. Raynard, J.-B. Seube, Droit des contrats spéciaux, 9-e édition,
LexisNexis, Paris, 2017, p. 439, nr. 516).
[43] Ph. Le Tourneau, op. cit., nr. 107.
[44] În acest sens, a se vedea Cass. 1-re civ., 21 nov. 1995, citată de J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer,
op. cit., p. 1041, nr. 31170, nota de subsol nr. 80.
[45] În acest sens, a se vedea A. Bénabent, op. cit., p. 433, nr. 917.
[46] Idem, p. 437, nr. 924.
[47] În acest sens, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 574;
[48] În doctrină s-a remarcat că numai din eroare textul citat nu cuprinde particulanu, care se regăsește în textul
art. 1989 C. civ. francez din care este inspirat, nesubzistând nicio rațiune pentru care mandatul de a încheia o
tranzacție (contract încheiat în scopul de preveni sau de a pune capăt unui litigiu prin concesii reciproce), care
presupune un control strict al părților asupra condițiilor în care aceasta se realizează, să implice un compromis
(contrat prin care părțile supun arbitrajului soluționarea unui litigiu dintre ele), tranșarea litigiului ne mai depinzând
de voința părților, ci de terțul desemnat ca arbitru (D. Alexandresco, op. cit., t. IX, pp. 574-576).
Pentru o interpretare strict literală totuși a textului în discuție, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 321, nr. 8. Or, dacă
potrivit afirmațiilor aceluiași autor, în considerarea dispozițiilor art. 1537 C. civ. anterior teza I, „mandatul special
dat pentru vânzarea unor bunuri nu poate servi pentru vânzarea altora. Iar mandatul general circumscris anumitor
acte de administrare nu îndreptățește la săvârșirea altora”, nu se vede rațiunea pentru care mandatul de a
încheia o tranzacție, care este un mandat special, ar da dreptul mandatarului și la încheierea unui compromis,
care este un act cu totul diferit de acela de tranzacție.
[49] În acest sens, a se vedea J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p.1044, nr. 31171.
[50] În acest sens, a se vedea M. Duțu, op. cit., p. 184 și 188, nota de subsol nr. 16.
În același sens sunt și considerentele ÎCCJ, s. pen., dec. nr. 101/2014, supra nr. 13.
[51] M. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p.
276.
[52] Facem precizarea că înțelegem să discutăm numai despre aspectele de drept privat ale speței, nicidecum
despre cele care țin de sfera dreptului penal.
[53] În sensul că procesul de delegare a atribuțiilor administratorilor în cadrul societăților cu răspundere limitată
este „obligatoriu”, a se vedea S. Bodu, Legea societăților comerciale comentată și adnotată, Ed. Rosetti,
București, 2017, Comentariu sub art. 197, p. 981.
[54] În ceea ce ne privește, considerăm că această delegare de putere este nulă absolut, de vreme ce, în
conformitate cu dispozițiile art. 194 alin. (1) lit. d) din Legea societăților nr. 31/1990, modificarea actelor
constitutive ale societăților cu răspundere limitată era și este de resortul exclusiv al adunării generale a societății,
aceasta cu atât mai mult cu cât, în cazul din speță, obiectul modificărilor și, deci, al mandatului respectiv, a fost
unul nedeterminat, contravenind dispozițiilor art. 948 pct. 3 C. civ. anterior, fiind astfel nul și din acest punct de
vedere.
[55] În acest sens, a se vedea, I. Schiau, Drept comercial, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 418, nr. 1.3.
[56] În acest sens, a se vedea supra nota de subsol nr. 40.
[57] În acest sens, a se vedea B. Mercadal, Ph. Janin, Mémento pratique Francis Lefebvre. Droit des affaires.
Sociétés commerciales 2001, Editions Francis Lefebvre, Paris, 2000, p. 146, nr. 1701 și p. 147, nr. 1704.
[58] În acest sens, a se vedea A . Baldasari, M. Magri, F. Santi,Commentario al Codice civile a cura di Paolo
Cendon. Art. 1703 – 1765. Mandato – Commissione – Spedizione – Agenzia – Mediazione, Giuffrè Editore,
Milano, 2009, pp. 252, 253.
[59] În dreptul italian, prin „administrare ordinară” se înțelege dreptul de a încheia acte de conservare și de
administrare, iar prin „administrare extraordinară” se înțelege dreptul de a încheia acte de dispoziție (în acest
sens, a se vedea A . Baldasari, M. Magri, F. Santi, op. cit., pp. 269,270).
[60] Unii autori utilizează în continuare noțiunea de „mandat special” [în acest sens, a se vedea: Gh. Piperea,
Comentariu sub art. 2016, în Fl. A. Baias, E. chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord),Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 2026, nr. 4 și 5; I. Popa,Contractul de mandat, RRDP
nr. 5/2016, p.168], în condițiile în care art. 2016 alin. (2) NCC stipulează, corect în opinia noastră, că mandatul în
discuție trebuie să fie „expres”, ceea ce ar putea duce la confuzii dacă avem în vedere discuțiile din doctrină și
jurisprudență legate de conținutul celor două noțiuni sub regimul C. civ. anterior (supra nr. 4).

30/34
[61] În acest sens, a se vedea A. Baldasari, M. Magri, F. Santi,op. cit., pp. 256, 257.
[62] În acest sens, a se vedea: Cass. 1-re civ., 6 juill. 2000, n° 98-12.800,Obs. R. Bouloc, RTD com. 2001, p.
210; Commento, nr. 2 și Cass. civ., sez. II, 19 ap. 2012, n. 6138,aici.; A. Baldassari, M. Magri, F. Santi, op. cit.,
pp. 257-258.
[63] În sensul opiniei, pe care nu o împărtășim, conform căreia mandatul expres nu ar putea fi decât unul cu
executare uno ictu, a se vedea Gh. Piperea, op. cit., p. 2026, nr. 5.
[64] În acest sens, a se vedea, A. Baldassari, M. Magri, F. Santi,op. cit., p. 264.
[65] În doctrină s-a făcut distincție între „depășirea limitelor mandatului”, care se apreciază obiectiv, prin
compararea a ceea ce s-a realizat cu ceea ce s-a stipulat în procură, și „deturnarea puterii”, care se apreciază în
mod subiectiv, în funcție de faptul dacă mandatarul a acționat sau nu în interesul mandantului, deși formal a
rămas în limitele mandatului, cum ar fi, bunăoară, cazul în care fiind împuternicit să ipotecheze toate imobilele
mandantului, o face pentru garantarea unei datorii proprii, nu a mandantului (D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p.
605; J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, Traité de droit civil sous la direction de J. Ghestin. La formation du
contrat. Tome 1: Le contrat – Le consentement, 4-e édition, LGDJ, Paris, 2013, pp. 844, nr. 1074; Ph. Malaurie, L.
Aynès, P. -Y. Gautier, op. cit., p. 343, nr. 575).
[66] În acest sens, a se vedea CSJ, s. com., dec. nr. 6806/2001, în L. C. Stoica,op. cit., p. 25, nr. 6 (în cazul din
speță, mandatara a garantat cu o ipotecă asupra unui imobil al mandantului un împrumut acordat de o bancă unei
societăți comerciale, pe baza procurii date de mandant fără ca în acesta să fi fost menționată beneficiara
garanției).
[67] În acest sens, a se vedea CA București, s. a IX-a civ. și de pr. int., dec. nr. 223/A/2006, în L. C. Stoica,op.
cit., p. 26 și urm., nr. 7.
În sensul că sancțiunea ar fi fost nulitatea absolută, pe motiv că într-o asemenea ipoteză lipsea consimțământul
mandantului – element fundamental de validitate al contractului -, a se vedea: ÎCCJ, s. com., dec. nr. 1217/2009,
în L. C. Stoica, op. cit., p. 46 și urm., nr. 11; Judecăt. Sect. 1 București, sent. civ. nr. 7410/2007, în L. C. Stoica,
op. cit., p. 50 și urm., nr. 12; Trib. Brăila, dec. nr. 45/2009, în L. C. Stoica,op. cit., p. 124 și urm., nr. 27. În dreptul
francez practica judiciară și doctrina au urmat un timp această soluție, după care, pe considerentul că în joc erau
doar interese private, iar nu generale, soluția promovată a fost cea a nulității relative (pentru acest evoluții, a se
vedea J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet, op. cit., pp. 844, 845, nr. 1074), pentru ca, în final, practica judiciară
și doctrina să se oprească la soluția inopozabilității (în acest sens, a se vedea Cass. com., 11 mars 2014, n° 12-
22877, Obs. L. Sautonie-Laguionie, „Rev. des contr.” nr. 4/2014, p. 684 și urm.).
[68] În acest sens, a se vedea: A. Bénabent, op. cit., pp. 456, 457, nr. 955; Ph. Le Tourneau,op. cit., nr. 359.
[69] Într-o speță, ratificarea tacită a fost dedusă din faptul că, deși mandatarul a încheiat contractul de ipotecă pe
care a fost împuternicit să îl încheie cu o altă bancă decât cea menționată în procură, mandantul a solicitat băncii
creditoare în favoarea căreia s-a constituit ipoteca răscumpărarea imobilului (în acest sens, a se vedea, CA
București, s. a IV-a civ. , dec. nr. 1890/2003, în L. C. Stoica, op. cit., p. 38 și urm. , nr. 8).
În același sens, a se vedea și ÎCCJ, s. civ. și de pr. int., dec. nr. 2330/2005, în L. C. Stoica, op. cit., p. 41 și urm.,
nr. 9 (în cazul din speță, ulterior introducerii de către mandatarul general al unei persoane a unei acțiuni în
revendicare a unui imobil preluat de stat în mod abuziv, fără a avea împuternicire expresă în acest sens, printr-o
procură autentică ulterioară i s-au conferit mandatarului puteri depline de a introduce orice acțiuni sau căi de atac
împotriva hotărârilor pronunțate în procesele pentru revendicarea de la stat a imobilelor mandantului).
[70] În acest sens, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 608.
[71] În acest sens, a se vedea: J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M. Serinet,op. cit., p. 845 și urm., nr. 1075; D. Chirică,
O privire asupra noului Cod civil (III), Pandectele române nr. 5/2011, p. 132, nr. 11.
[72] În acest sens, a se vedea D. Chirică, O privire…, cit. supra, p. 135, nr. 21.
[73] În acest sens, a se vedea: A. Sériaux, op. cit., p. 348, nr. 139; J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer,
op. cit., P. 1097, nr. 31239.
[74] În acest sens, a se vedea CSJ, s. com., dec. nr. 858/1999, în A. M. Mateescu,Daunele-interese în materie
comercială. Practică judiciară, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 349.
[75] În acest sens, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu,op. cit., p. 621, nr. 1639.
[76] În acest sens, a se vedea: I. Popa, Contractul de mandat, RRDP nr. 5/2016, p. 162; L. Stănciulescu,Dreptul
contractelor civile. Doctrină și jurisprudență, ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, 2017, p. 414.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 1156 alin. (1) C. civ. francez, introdus prin Ordonanța n° 2016-131 din 10
februarie 2016, intrată în vigoare la 1 octombrie 2016, inopozabilitatea putând fi invocată doar de reprezentat; în
ceea ce îl privește pe terțul cu care a contractat reprezentantul, acesta poate solicita anularea contractului
încheiat cu el de reprezentant, dacă a ignorat faptul că reprezentantul a încheiat actul fără a avea putere de
reprezentare sau cu depășirea limitelor puterilor încredințate [art. 1156 alin. (2) C. civ. francez]; inopozabilitatea și
anularea pot fi invocate doar atâta timp cât reprezentatul nu a ratificat actul [art. 1156 alin. (3) C. civ. francez]; în
31/34
cazul deturnării de către mandatar a puterilor încredințate în detrimentul mandantului, acesta din urmă poate
solicita anularea actului îndeplinit de mandatar dacă terțul a cunoscut deturnarea sau nu putea să o ignore (art.
1157 C. civ. francez) (pentru detalii asupra acestor reglementări, a se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p.
313 și urm., nr. 386 și urm.). Pentru unii autori, textele de lege mai sus menționate, care instituie sancțiuni diferite
pentru aceleași situații (lipsa sau depășirea limitelor puterilor încredințate mandatarului de către mandant) sunt
considerate ca inadecvate, fiind din categoria celor care „suscită perplexitatea” (în acest sens, a se vedea N
Dissaux, Articles 1152 et suivants: la représentation, „Rev. des. contr.” nr. 3/2015, p. 750) sau în care
sancționarea este făcută de legiuitor „fără a se putea înțelege prea bine diferența de tratament (Ph. Malaurie, L.
Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 344, nr. 579).
[77] În acest sens, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p.
436.
[78] Ibidem.
[79] Ibidem.
[80] Ibidem.
[81] Conform acestui text de lege, „contractul încheiat de reprezentant,în limitele împuternicirii (s. n. – D. C.), în
numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat și cealaltă parte”.
[82] Chiar și în dreptul francez, care a consacrat expres inopozabilitatea față de mandant ca sancțiune a lipsei sau
depășirii puterilor încredințate (art. 1156 alin. (1) C. civ. francez), s-a recunoscut că, de fapt, în cazul examinat,
„inopozabilitatea nu este atât o sancțiune, cât o constatare a unei stări de fapt (s. n. – D. C.)” (G. Chantepie, M.
Latina, op. cit., p. 314, nr. 387).
[83] Cu privire la problemele și dificultățile de stabilire în practică a faptului dacă, într-un caz sau altul,
acțiunile/inacțiunile mandatarului se situează în afara sferei puterilor conferite de mandant, a se vedea: A.
Baldassari, M. Magri, F. Santi, op. cit., p. 358 și urm.; G. Di Rosa,Il mandato. Tomo secundo. Artt. 1710 – 1730,
Giuffrè Editore, S.p.A Milano, 2017, p. 23 și urm.
[84] În dreptul german acest termen este de două săptămâni [§ 177 alin. (2) BGB].
[85] Reciproca nu este valabilă, căci dacă mandantul este cel care solicită executarea obligațiilor de către terț a
obligațiilor care decurg pentru acesta din actul încheiat de el cu mandatarul, aceasta echivalează cu o ratificare
tacită a actului în discuție de către el.
[86] Cass. Ass. Plen., 13 déc. 1962, în H. Capitant, Fr. Terré, Y. Lequette,Les grands arrêts de la jurisprudence
civile, t. 2, 11-e édition, Dalloz, Paris, 2000, p. 559 și urm.
În acest sens, a se vedea și: L. Leveneur, Situation de fait et droit privé, préj. M. Gobert, LGDJ, Paris, 1992, p.
134 și urm., nr. 118 și următ.; M. Boudot, v° Apparence, „Rép. civ. Dalloz”, mai 2009, p. 12, nr. 79.
[87] A. Bénabent, Droit civil Les obligations, 10-e édition, Montchrestien, Paris, 2005, p. 343, nr. 503; F. Collart
Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 575, nr. 659.
[88] A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, cit. supra, p. 343, 503.
[89] Ass. Plen. 13 déc. 1962, loc. cit. supra, p. 559 și urm.
[90] Cass. 1-re ch. civ., 6 janv. 1994, Obs. J. Mestre, RTD civ. 1994, p. 593.
[91] Cass. civ. 1-re, 5 nov. 2009, n°08-18056, Obs. O. Deshayes, LEDC nr. 1/2010, p. 3; idem, 20 mars 2013, n°
12-11567, citată de Ph. Le Tourneau, op. cit., nr. 175.
[92] În acest sens, a se vedea: P. Puig, op. cit., p. 657, nr. 965; G. Chantepie, M. Latina,op. cit., p. 317, nr. 391.
[93] În acest sens, a se vedea F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 576, nr. 660.
[94] În acest sens este și dreptul italian (a se vedea A. Baldassari, M. Magri, F. Santi,op. cit., p.49, nr. 23).
[95] De exemplu, într-o speță s-a judecat că o comună este angajată contractual pe temeiul teoriei mandatului
aparent în situația în care primarul acesteia a încheiat un act fără ca acesta să fi fost aprobat de consiliul local
(Cass. civ. 1-re, 28 juin 2005, citată de F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 576, nr. 660, nota de subsol
nr. 8).
[96] A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, cit. supra, p. 346, nr. 507.
[97] J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 1. L‘acte juridique, 11-e édition, Armand Colin,
Paris, 2004, p. 328, nr. 428 in fine.
[98] A. Bénabent, Droit civil. Les obligations, cit. supra, p. 346, nr. 507.
[99] Idem, pp. 346, 347, nr. 508; Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier,op. cit., p. 366, nr. 583 in fine.
[100] F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 576, nr. 660.
[101] În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier, op. cit., p. 344, nr. 579.
[102] În acest sens, a se vedea: P. Puig, op. cit., p. 658, nr. 968; H. Dumitrescu,Comentariu sub art. 1310 NCC,
în Fl.- A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1375, nr. 2.
[103] În acest sens, a se vedea: J. Huet, G. Decocque, C. Grimadi, H. Lécuyer,op. cit., p. 1086, nr. 31228; J.

32/34
Raynard, J.-B. Seube, op. cit., pp. 449 – 450, nr. 528.
[104] În acest sens, a se vedea: D. Manguy, op. cit., p. 590, nr. 613; Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier,op. cit.,
p. 335, nr. 567.
[105] În acest sens, a se vedea A. Baldassari, M. Magri, F. Santi,op. cit., p. 292, precum și Cass. civ., Sez. III, 24
giugno 1993, n. 7008, citată de idem, p. 5.
[106] În acest sens, a se vedea practica judiciară citată de J.-L. Baudouin, Y. Renaud,op. cit., t. 2, p. 3073, nr.
2150/4 și 2150/5.
[107] Cu privire la acestea, a se vedea și G.-A. Ilie, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil, Ed.
Universul Juridic. București, 2012, pp. 219, 220, nr. 200.
[108] În acest sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 514.
[109] În sensul caducității contractului în caz de imposibilitate totală obiectivă de executare, a se vedea L. Pop, I. -
F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 324, nr.
231.
[110] Pentru detalii asupra acestor reglementări, a se vedea I. Schiau, op. cit., p. 452 și urm.
[111] În acest sens, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 555; Fr. Deak, op. cit., pp. 335-339, nr. 25-28;
Ph. Le Tourneau, op. cit., nr. 81.
Într-o altă optică, în cazul examinat, nu ar fi putut fi vorba despre o simulație prin interpunere de persoane decât
dacă la acordul simulatoriu ar fi fost parte și terțul cu care mandatarul prête-nom a încheiat contractul [în acest
sens, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1992, p. 77,
nr. 65; C. Ap. Alba Iulia, s. civ., dec. nr. 197/A/2004, cu Notă (critică) O. Haneș, Dreptul, nr. 7/2005, p. 220 și urm.].
Această din urmă optică s-a dovedit în final a fi eronată, în practica judiciară și în doctrină impunându-se decisiv
opinia contrară, potrivit căreia interpunerea de persoane (contractul de prête-nom) nu impunea ca actul ostensibil
(aparent) și actul secret să fi fost încheiat între aceleași persoane, deci ca terțul să fi fost parte a actului secret (în
acest sens, a se vedea: Cass. 1-re civ., 28 nov. 2000, Note T. Azzi, JCP – La Semaine Juridique. Éditions
Générale, nr. 51–52/2001, Jurisprudence. II 10 645, pp. 2347 – 2349; Fl.-A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și
jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 76, nr. 112; M. Fabre-Magnan,Droit des obligations. 1 – Contrats et
engagement unilatéral, 2-e édition, Thémis droit, PUF, Paris, 2010, pp. 388 – 389; Ph. Le Tourneau,op. cit., nr.
83). Simplul fapt al cunoașterii de către terț a existenței acordului simulatoriu dintre mandant și mandatarul
împrumutător de nume, fără a se angaja direct, nu îl priva pe acesta de statutul de terț îndreptățit a opta în ceea
ce îl privea fie pentru actul aparent, fie pentru actul secret (în acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y.
Gautier, op. cit., p. 302, nr. 534, nota de subsol nr. 6, care face trimitere la o jurisprudență în acest sens).
Pentru opinia potrivit căreia contractul de prête-nom ar fi tot un contract de comision, a se vedea F. Leduc,
Réfexions sur la convention de prête-nom (contribution à la représentation imparfaite), RTD civ. nr. 2/1999, p.
283 și urm. În realitate însă, așa cum s-a remarcat, în cazul comisionului, „spre deosebire de convenția de prête-
nom, nu există nicio simulație care să permită terțului să dispună de opțiunea de a se prevala de actul încheiat
între comisionar și comitent. Nu se poate așadar vorbi în acest caz de o reprezentare, fie ea și opțională
(depinzând de invocarea ei de către terț – n. n., D. C.). Comisionarul se limitează să transmită comitentului
beneficiul contractului pe care l-a încheiat cu terțul. Nicio legătură directă nu unește pe terț și pe comitent. Altfel
spus, comisionarul reprezintă interesele comitentului, dar nu și persoana acestuia” (J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M.
Serinet, op. cit., p. 826 – 827, nr. 1055).
[112] În acest sens, a se vedea: F. Leduc, op. cit., pp. 295-296, nr. 18; I.-I. Bălan, Efectele contractului de
comision față de terți. Clauza „star del credere”, Dreptul nr. 5/2003, p. 57, I.3; P. Chauvel, v°Commissionnaire,
„Rép. com. Dalloz”, oct. 2008, p. 4, nr. 22.
[113] În acest sens, a se vedea: F. Auckenthaler, Commettant, commissionaire à la vente: détemination du
véritable titulaire de la créance envers le tiers contractant, „Recueil Dalloz” 1998, p. 56, nr. 12; F. Leduc, op. cit., p.
300 și urm., nr. 23; I. Schiau, op. cit., p. 456; CSJ, s. com., dec. nr. 1597/1997, Dreptul nr. 2/1997, pp. 127-128.
[114] În acest sens, a se vedea J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 1015, p. 31131.
[115] În acest sens, a se vedea D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 609.
[116] În acest sens, a se vedea: D. Alexandresco, op. cit., t. IX, p. 555; J. Huet, G. Decocq, C. Grimaldi, H.
Lécuyer, op. cit., p. 1015, nr. 31131.
[117] În acest sens, a se vedea, de pildă L. Stănciulescu,Dreptul contractelor civile. Doctrină și jurisprudență, ed.
a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 422-423.
[118] Vocabulaire juridique, poublié sous la direction de G. Cornu, Association Henri Capitant, 8-e édition,
Quadrige/PUF, Paris, 2007, p. 509.
[119] În dreptul italian se face diferența între așa-zisa „interpunerea nefictivă”, care se referă la mandatul fără
reprezentare, în cazul căruia mandatarul încheie acte juridice care produc efecte juridice reale (nesimulate) între
el și terțul contractant, și „interpunerea fictivă”, care se referă la simulația prin interpunere de persoane, în cazul
33/34
căreia „interpusul apare (s. n. – D. C.) ca titular (al drepturilor dobândite prin contractul încheiat cu terțul – n. n., D.
C.), dar nu este (s. n.- D. C.) , iar interpunătoruleste (s. n. – D. C.) titular (al drepturilor menționate – n. n., D. C.),
dar nu apare (s. n. – D. C.) ca atare” (în acest sens, a se vedea A. Baldassari, M. Magri, F. Santi,op. cit., p.174 și
urm., nr. 3).
[120] În acest sens, a se vedea I. Rueda, Incidence des règles d´UNIDROIT sur le droit des contrats en Europe,
LGDJ, Paris, 2015, p. 88, nr. 153.
[121] În acest sens, a se vedea H. Dumitrescu, Comentariu sub. art. 1297, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1365, nr. 1.
[122] Cu privire la acest text de lege, a se vedea Fl.-A. Baias,Comentariu sub art. 1290, în Fl.-A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1359, nr. 12.
[123] În acest sens, a se vedea G. Chantepie, M. Latina, op. cit., p. 476, nr. 558.
[124] În sensul că terțul care a dovedit actul secret se poate îndrepta direct împotriva reprezentatului, a se vedea:
F. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 9-e édition, Précis Dalloz, Paris, 2005, p. 542, nr.
553; Fl.-A. Baias, Simulația…, cit. supra, p. 185, nr. 288; F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque,op.cir., p. 580, nr.
664; J. Huet, G. Decoq, C. Grimaldi, H. Lécuyer, op. cit., p. 1015, nr. 31131; Ph. Malaurie, L. Aynès, P.-Y. Gautier,
op. cit., p. 302, nr. 534. În același sens, cu precizarea că, în cazul examinat, se poate vorbi despre o „reprezentare
opțională”, depinzând de voința terțului care o poate invoca sau nu, a se vedea J. Ghestin, G. Loiseau, Y.-M.
Serinet, op. cit., p. 825, nr. 1054.
[125] Textul este reprodus din lucrarea Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale
2004, trad. de M. Ene, L. Oprea. Prefață de E. Vasiliu, Ed. Minerva, București, 2006, p. 83.
[126] Idem, p. 84.
[127] În acest sens, a se vedea H. Dumitrescu, op. cit., p. 1365, nr. 3.
[128] În acest sens, a se vedea J. Beatson, A. Burrows, J. Cartwright,Anson´s law of contrat, 30th edition, Oxford
University Press, 2016, p. 724 și urm.
[129] În acest sens, a se vedea R. Cabrillac, Droit européen comparé des contrats, LGDJ. Lextensoéditions, Paris,
2012, p. 79, nr. 103.

Prof. univ. dr. Dan Chirică

Facultatea de drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca

* Studiul de față reprezintă contribuția autorului la volumul omagial, care urmează să apară
în curând, dedicat profesorului Valeriu Stoica.

34/34