\Cernobîl, 31 de ani de la accidentul nuclear

La început a fost un test de securitate. Era 26 aprilie 1986, ora 01:23:04, când inginerii fostei centrale nucleare
sovietice au decis să profite de oprirea programată a unuia dintre reactoarele centralei de la Cernobîl pentru a face un
test de securitate. După câteva zeci de secunde, în reactorul numărul 4 se produc două explozii, urmate de incendii
puternice, din cauza creşterii bruşte a presiunii în reactor. La ora "01:24: explozii puternice. Tijele sistemului de
gestiune şi protecţie s-au oprit", scrie unul dintre inginerii centralei în jurnalul său, citat de AFP. Miezul reactorului 
sovietic de tip RBMK este distrus şi un nor puternic radioactiv se ridică spre cer. O parte acoperă zonele din jurul
centralei, dar rafalele de vânt duc elementele radioactive spre alte regiuni din Ucraina şi din fosta URSS, dar şi spre
Europa Occidentală.

Dar toate acestea şi multe altele s-au aflat cu aproape două zile mai târziu, când alerta a fost dată de Suedia, deasupra
căreia ajunsese norul radioactiv de la Cernobîl. Fostele autorităţi sovietice au încercat, până la inconştienţă, să
păstreze cât mai mult tăcerea despre tot ceea ce se întâmplase. Merseseră până într-acolo încât au pus în pericol
populaţia ţării. De pildă, orăşelul Pripiat, din apropierea centralei, locuit atunci de aproximativ 48.000 de persoane, a
fost evacuat abia după două zile de la producerea catastrofei. Agenţia oficială de presă TASS informa, numai în cinci
fraze, după ce Suedia dăduse alarma, că este vorba doar despre un "accident", ascunzând adevărata amploare a
catastrofei. Aceasta era cunoscută însă numai în mediile apropiate liderilor sovietici. Încăpăţânarea lor de a nu spune
adevărul nici după ce îl aflase toată lumea a fost împinsă până la cinism şi inconştienţă. Astfel, de 1 Mai, sărbătoarea
comunistă, fostul preşedinte sovietic Mihail Gorbaciov ordonă din "cochilia" lui să se ţină tradiţionala defilare, ca şi
cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar populaţia nu ar fi fost în pericol de contaminare cu substanţe radioactive. La 14 mai,
după aproape trei săptămâni de la catastrofă, iese şi el la rampă şi anunţă măsurile luate de autorităţi pentru pro-
tecţia populaţiei, între care şi decizia de a trimite majoritatea şcolarilor din Kiev  în tabere de vacanţă, iar mamelor
acestora "dezlegare" la concedii, pentru a avea grijă de ei.

Anchetele de mai târziu aveau să scoată la iveală, între altele, grave erori tehnice, de construcţie şi de manipulare a
reactoarelor nucleare de la Cernobîl.
După explozie, un angajat al centralei a murit pe loc, iar cadavrul lui nu a fost găsit niciodată. Un alt angajat a murit
după câteva ore de la producerea catastrofei la spital, iar 28 de persoane care s-au aflat în apropierea reactorului au
murit după câteva săptămâni, din cauza iradierii puternice. De asemenea, primii pompieri care au venit să stingă
incendiul au fost şi ei expuşi unor mari cantităţi de radiaţii. Nici acum nu se cunosc în totalitate adevăratele consecinţe
ale catastrofei şi există numeroase controverse cu privire la numărul real al victimelor acesteia. În ciuda tutror
apelurilor şi criticilor internaţionale, centrala a continuat să funcţioneze cu celelalte trei unităţi până în decembrie
2000. Reactorul avariat a fost răcit abia în luna mai 1986 şi închis într-un sarcofag provizoriu abia după şase luni. La
presiunile comunităţii internaţionale, abia la sfârşitul anului trecut au început lucrările de construcţie ale unui nou
sarcofag, mai sigur şi, după recenta conferinţă a donatorilor, au fost luate decizii cu privire la alocarea de fonduri
internaţionale pentru această lucrare. Până în 2015 se preconizează că reactorul care a explodat va avea un sarcofag
etanşat, din oţel.

Între timp, reactorul care a produs tragedia din 1986 a fost inspectat periodic.  Acolo există încă 200 de tone de
combustibil nuclear ce s-a transformat într-o magmă radioactivă, extrem de periculoasă. Câţiva specialişti care fac
acest control periodic îşi riscă viaţa permanent. Unul dintre ei, Igor Kabacenko, în vârstă de 42 de ani, povesteşte că îi
place foarte mult munca pe care o face, în ciuda tuturor riscurilor. Îi aminteşte de copilărie, când îi plăcea să exploreze
casele abandonate şi şantierele de construcţii. "Nu pot să mă imaginez muncind în altă parte. Sunt ataşat de această
instalaţie", adaugă el. Misiunea lui este să controleze nivelul de radioactivitate din reactor, înainte ca muncitorii să
intre acolo pentru a face diferite lucrări tehnice. În interior, totul este la fel ca după catastrofă. Reactorul «seamănă
mult cu imaginile televizate de la Fukushima», după cum îl descrie Kabacenko. El vorbeşte şi despre măsurile de
protecţie draconice pe care trebuie să le respecte toată echipa care verifică periodic sarcofagul. "Ne scoatem toate
hainele înainte de a ne pune uniforma: un costum şi o pereche de mănuşi din bumbac alb, apoi un combinezon de
unică folosinţă dintr-o ţesătură cu permeabilitate redusă", explică el, adăugând că obligatorii sunt şi masca de
protecţie respiratorie, încălţămintea de schimb şi două dozimetre – dintre care unul emite un semnal sonor dacă doza
autorizată de radiaţii este depăşită, iar pentru lucrările cele mai riscante, trebuie şorţuri şi mănuşi din plumb şi chiar
baloane de oxigen care asigură autonomia respiraţiei. Durata unei "misiuni" în sarcofag este de cel mult 20 de minute,
din cauza radiaţiilor, iar dacă acestea sunt în cantitate mai mare durează şi numai câteva minute. Kabacenko mai
spune că, "după doi ani şi jumătate de când lucrează acolo‚ teama de la început a fost înlocuită de interes" şi că,
deocamdată, radiaţiile nu i-au afectat sănătatea.
Pripiat
O lume atomică uită repede experienţele tragice prin care a trecut
Catastrofa nucleară de la Cernobîl nu a fost o noutate pentru omenire. Încă din anii ’50 au fost înregistrate mai multe
accidente de acest gen, a căror gravitate a fost clasificată după o scală internaţională cu şapte puncte, INES
(International Nuclear Events Scale), în care nivelul 7 reprezintă maximum de gravitate, iar 1, minimum.
Până în prezent, catastrofa de la Cernobîl, din 1986, rămâne de departe cea mai gravă, având gradul 7.

Un accident nuclear grav se produsese şi în septembrie 1957, la complexul nuclear sovietic Maiak (Kiştim), de lângă
Celiabinsk. A fost cotat la gradul 6 de gravitate. S-a produs mai întâi o fisură în sistemul de răcire, care a fost urmată
de o explozie chimică ce a eliberat în atmosferă aproximativ 80 de tone de materiale radioactive. Mii de oameni au
fost expuşi radiaţiilor nucleare.

În octombrie 1957, în Marea Britanie, la reactorul Windscale, din Cumbria, a izbucnit un incendiu în interiorul
reactorului răcit cu grafit. Gravitatea radioactivităţii rezultate a fost estimată la gradul 5. Reactorul nu a mai putut fi
salvat şi a fost îngropat sub beton şi, în final, celălalt reactor a fost închis, iar locul decontaminat. O parte din locul
unde s-a aflat centrala a fost mai târziu denumită Sellafield şi au fost construite acolo alte reactoare nucleare.

În martie 1979, în Statele Unite se producea cel mai grav accident nuclear, cel de la centrala Three Miles Island, din
Pennsylvania. O defecţiune la sistemul de răcire a provocat topirea parţială a miezului unui reactor şi a eliberat în
atmosferă substanţe radioactive. Accidentul a fost de gradul 5 pe scala INES.

În Rusia, în aprilie 1993, la Severesk, un rezervor de la o uzină de plutoniu şi uraniu a explodat, contaminând cu
radioactivitate o zonă de peste 120 de metri pătraţi. Accidentul a fost de gravitate 4 pe scala INES.

Între accidentele nucleare care au marcat Japonia figurează cel din septembrie 1999. Accidentul, de gradul 4, de la
uzina din Tokaimura,  a zdruncinat încrederea în industrie în Japonia. Muncitorii de la uzină au încălcat normele de
protecţie a muncii şi au amestecat mai multă cantitate de uraniu decât trebuia, provocând o reacţie nucleară. Doi
muncitori au murit din cauza rănilor şi 40 au fost trataţi pentru expunere la radiaţii puternice.

În august 2004, în Japonia s-a produs un nou accident nuclear, dar de nivel minim, de 1 pe scala INES, la centrala
Mihama, din provincia Fukui. Fisurarea unei conducte de apă a provocat un nor de abur fierbinte şi scurgeri de apă.
Din fericire, nu au existat scurgeri de radiaţii, însă doi muncitori au fost răniţi de aburi şi apa fierbinte.

Cea mai mare catastrofă nucleară din Japonia s-a produs însă anul acesta, în data de 11 martie, în urma cutremurului
apocaliptic, cu magnitudine de 9 grade, produs în Pacific, ce a fost urmat de tsunami care a făcut ravagii pe coasta de
nord-est şi a distrus, practic, centrala nucleară Dai-Ichi, de la complexul nuclear de la Fukushima. Deşi, iniţial,
accidentul nuclear fusese clasificat la nivelul 5 de gravitate, ulterior a revizuit la nivelul maxim, 7, şi de atunci este
comparat cu Cernobîlul, chiar dacă s-a spus că a fost mai puţin sever decât acesta ca nivel de radioactivitate şi de
periculozitate pentru oameni şi mediu.