DREPTUL FAMILIEI

- SUPORT CURS -
Anul IV
Semestrul I

2007
 CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE......................................................................................... 3

Noţiunea de familie...................................................................................................... 3
Funcţiile familiei............................................................................................................ 3
Definiţia dreptului familiei...................................................................................... 4
Obiectul de reglementare.......................................................................................... 4
Metoda de reglementare............................................................................................ 5
Calitatea părţilor............................................................................................................. 5
Caracterul normelor juridice................................................................................... 5
Natura sancţiunilor....................................................................................................... 5
Principiile generale ale dreptului familiei ....................................................... 5
Interferenţa dreptului familiei cu alte ramuri de drept ............................. 7
Izvoarele dreptului familiei...................................................................................... 8

II. CĂSĂTORIA........................................................................................................................... 10

Noţiunea de „căsătorie”............................................................................................. 10
Caractere juridice.......................................................................................................... 10
Natura juridică a căsătoriei...................................................................................... 12
Căsătoria şi concubinajul.......................................................................................... 13
2
 Condiţii de validitate ale actului juridic al căsătoriei ............................... 14
Condiţiile de fond............................................................................................... 15
Impedimente la căsătorie................................................................................ 19
Condiţiile de formă ale căsătoriei.............................................................. 22
Proba căsătoriei.............................................................................................................. 25
Nulitatea actului juridic al căsătoriei ................................................................. 25
Efectele căsătoriei......................................................................................................... 28
A. Raporturile patrimoniale dintre soţi.......................................................... 28
Bunurile soţilor.................................................................................................... 30
Datoriile soţilor.................................................................................................... 44
B. Raporturile personale dintre soţi................................................................. 47
9. Desfacerea căsătoriei.................................................................................................... 48
Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi ......................... 48
Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor ............................................. 49
Procedura divorţului.......................................................................................... 49
Efectele desfacerii căsătoriei........................................................................ 53

III. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ.................................................................................... 58

Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin certificatul de naştere ................. 58

Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaşterea voluntară
a mamei............................................................................................................................... 59
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească ............. 61

IV. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE .... 63

Prezumţia timpului legal al concepţiei.............................................................. 63

Prezumţiile legale de paternitate........................................................................... 64
Conflictele de paternitate.......................................................................................... 64
Tăgada paternităţii........................................................................................................ 65

V. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA

CĂSĂTORIEI.......................................................................................................................... 69

Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin recunoaştere ................. 69

Stabilirea paternităţii copilului din afara casătoriei prin acţiune
în justiţie............................................................................................................................. 71

VI. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE................................................. 76

Caractere juridice.......................................................................................................... 76
3
 Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere .................... 79
Ordinea în care se datorează întreţinerea ......................................................... 79
Condiţii generale ale obigaţiei de întreţinere................................................. 80
Modalităţi de excutare a obligaţiei legale de întreţinere ......................... 82
Stingerea obligaţiei de întreţinere........................................................................ 82
Obligaţia legală de întreţinere între soţi........................................................... 84
Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi .............................................. 85
Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii................................................. 86
10. Aspecte procesuale privind obligaţia legală de întreţinere ................... 88

BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................... 90

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

NOŢIUNEA DE FAMILIE
În vechiul drept roman, familia desemna un grup larg de persoane libere şi
sclave, care locuiau în acelaşi domus şi care se aflau sub puterea aceluiaşi pater
familias.
Din această familie făceau parte: soţia căsătorită cum manu, fiii cu soţiile lor,
fiicele şi nepoatele până la căsătoria cum manu. Ulterior, familia patriarhalaă s-a
extins, incluzând şi persoanele adoptate şi copiii legitimaţi (adoptaţi sau adrogaţi).
Dreptul familiei recunoaşte familia agnatică din dreptul roman, bazată pe rudenia
de sânge. Familia agantică e cea de mai sus (rudenii prin bărbaţi – poter).
Conceptul de „familie” poate fi analizat pe mai multe coordonate:
biologic – familia se raportează dintre bărbat şi femeie şi procreare
sociologic – familia reprezintă o formă de relaţii sociale dintre persoanele
unite între ele prin căsătorii, filiaţii sau rudenie;
juridic – familia desmnează grupul de persoane între care există relaţii sociale
reglementate de norme juridice.
În cadrul dreptului familiei nu există o definiţie a familiei. Potrivit art. 1, alin.
3, C. fam., „familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi”.

4
 Prin urmare, în sens larg, prin „familie” înţelegem totalitatea persoanelor care
descind dintr-un center comun, în linie dreaptă sau colaterală, precum şi soţii
acestora.
În sens restrâns familia cuprinde pe soţi şi copiii lor minori. Aceasta este
accepţiunea luată în considerare de dreptul familiei.

2. FUNCŢIILE FAMILIEI
Familia îndeplineşte următoarele funcţii
funcţia de perpetuare a speciei umane – familia are o bază biologică,
deosebirea şi atracţia între sexe, care stă la temelia uniunii dintre un bărbat
şi o femeie; copiii în familie având un factor de echilibru;
funcţia economică – este expresia comunităţii de bunuri a soţilor, a obligaţiei
de întreţinere între soţi, părinţi–copii. Această funcţie derivă din raporturile
patrimoniale care fac obiectul divorţului.
funcţia educativă – familia joacă un rol important în formarea unei persoane,
în dezvoltarea ei morală şi fizică, integrarea în societate, învăţătură şi
pregătire profesională. O serie de factori influenţează o persoană:
relaţiile dintre membrii familiei;
trăinicia şi profunzimea sentimentelor dintre părinţi;
comportamentul membrilor familiei faţă de persoane din afara familiei.
Familia reprezintă punctul de plecare pentru copil, etapa cea mai importantă în
formarea personalităţii.
funcţia de solidaritate familială – izvorăşte din relaţiile de familie, relaţii de
afecţiune. Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune între
membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin material şi
moral.(art.2).

3. DEFINIŢIA DREPTULUI FAMILIEI

Totalitatea relaţiilor personale şi patrimoniale născute din căsătorie, filiaţie,
adopţie sau alte reglementări asimilate de lege relaţiilor de familie, reglementate
de norme juridice alcătuiesc dreptul familiei.
Dreptul familiei reglementeză raporturile existente între membrii unei familii,
precum şi cele dintre aceştia şi alte persoane.

4. OBIECTUL DE REGLEMENTARE al dreptului familiei este alcătuit

din:
raporturi de căsătorie: norme juridice care preved încheierea căsătoriei, norme
juridice care reglementează raporturile personale şi matrimoniale dintre
soţi, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei.
raporturi rezultate din rudenie

5
 raporturi bazate pe rudenia de sânge (raporturi de filiaţie) între mai multe
persoane – rudenie în linie dreaptă şi rudenie în linie colaterală – norme
juridice care reglementează filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de tată,
situaţia legală a copilului din căsătorie şi din afara căsătoriei.
raporturi bazate pe rudenia civilă – raporturi de adopţie – norme juridice care
reglementează încuviinţarea adopţiei, raporturile personale şi patrimoniale
izvorâte din adopţie, nulitatea şi desfacerea adopţiei.
raporturi privitoare la ocrotirea părintească – norme juridice care
reglementează drepturile şi obligaţiile ce le revin părinţilor pentru
realizarea şi apărarea intereselor copiilor lor minori, norme juidice relative
la creşterea şi educarea copiilor, sancţiunile care intervin.
raporturile asimilate de lege raporturilor de familie: norme juridice care
reglementează tutela, curatela minorilor; normele juridice care prevăd
plasamentul familial (Legea 272/04), raporturile născute dintre foştii soţi.
Nu intră sub incidenţa dreptului familiei raporturile născute din concubinaj,
logodnă, succesiune.
Alături de obiectul de reglementare (relaţiile interumane cu caracter complex),
metoda de reglementare face din dreptul familiei o ramură de drept distinctă în
cadrul sistemului de drept.

5. METODA DE REGLEMENTARE se caracterizează fie prin

egalitatea părţilor în raport de dreptul familiei – egalitatea dintre soţi, fie prin
subordonarea părţilor – raporturile dintre părinţi şi copii.
Totodată, dreptul familiei se caracterizează şi prin metoda reglementării unui
statut legal (instituţia căsătoriei).

6. CALITATEA PĂRŢILOR
În raporturile de dreptul familiei, părţile au o calitate specială: soţ, soţie,
părinte – copil, adoptat – adoptator, rudă, afin.

7. CARACTERUL NORMELOR JURIDICE

Predominante în dreptul familiei sunt normele imperative:
prohibitive. Este oprit să se căsătorească alienatul sau debilul mintal, precum şi
cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul
faptelor sale – art. 9, Codul familiei.
onerative – Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun
declarat – art. 28, codul familiei.

8. NATURA SANCŢIUNILOR

6
 Sancţiunile în dreptul familiei sunt specifice (de exemplu decăderea din
drepturile părinteşti).

9. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI

La baza relaţiilor de familie şi a dreptului familiei ca ramură de drept, stau
următoarele principii:

a) Principiul ocrotirii familiei, a căsătoriei, a mamei şi a copilului

Potrivit art. 1, Codul familiei, statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină
prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei (alin. 1), iar
potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, statul apără interesele mamei şi a copilului şi
manifestă o deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii
Aceste dispoziţii sunt preluate din Declaraţia universală a drepturilor omului,
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la 10 decembrie 1948 (art. 16, alin. 3), în
accepţiunea căruia familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii
şi are drept la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Ocrotirea căsătoriei, apărarea intereselor mamei şi copilului se realizează prin
norme juridice care reglementează încheierea, desfacerea sau desfiinţarea
căsătoriei, stabileşte filiaţia faţă de mamă, tată, obligaţia de întreţinere, exercitarea
îndrumării şi controlului de către autoritatea tutelară, încuviinţarea adopţiei, etc.

b) Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi

Conform art. 1, alin. 3, Codul familiei, familia are la bază căsătoria liber
consimţită între soţi
Acest principiu constituţional este preluat din Declaraţia Universală a
drepturilor omului şi Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi
Pactul intenaţional privind drepturi economice, sociale şi culturale.
Raţiunea instituirii acestui principiu rezidă din faptul că la baza căsătoriei se
află sinceritatea şi teimeinicia sentimentelor de afecţiune dintre soţi.

c) Principiul monogamiei este reglementat în art. 5, Codul familiei – „Este

oprit a se căsători bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”
precum şi de dispoziţii din alte acte normtive:
art. 227, alin. 1 din Legea 307/2004 – încheierea unei căsătorii de către o
persoană căsătorită constituie infracţiunea de bigamie
alin. 2 – persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie
căsătorită săvârşeşte infracţiunea de bigamie.

d) Principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor

Potrivit art. 25 şi art. 26, Codul familiei, bărbatul şi femeia au drepturi egale în
căsătorie; soţii hotărăsc de comun acord în tot ce ptiveşte căsătoria.
7
 Acest principiu are la bază egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate
sectoarele vieţii sociale şi este preluat din reglementările internaţionale.
Principiul vizează raporturile dintre soţi, dintre aceştia, în calitate de părinţi şi
copii lor minori.
Toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi în
comun. Membrii unei familii au obligaţia de a-şi asigura sprijin moral şi material
(art. 98, Codul familiei).
Obligaţiile de întreţinere există între soţi, părinţi – copii, dar şi între bunici şi
nepoţi, străbunici si strănepoţi, fraţi – surori sau între persoanele anume prevăzute
de lege – obligaţia de întreţinere a soţului faţă de copilul minor al celuilalt soţ, cât
timp este minor, iar părinţii săi fireşte au murit, sunt dispăruţi sau în nevoie.

e) Principiul exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în interesul

copiilor
Art. 1, alin. 5, Codul familiei statuează: „Drepturile părinteşti se exercită
numai în interesul copiilor”.
Această dispoziţie se aplică atât copiilor din căsătorie, cât şi din afara
căsătoriei, precum şi copiilor adoptaţi. Exercitarea îndatoririlor părinteşti se face
sub îndrumarea şi controlul autorităţii tutelare.

10. INTERFERENŢA DREPTULUI FAMILIEI CU ALTE

RAMURI DE DREPT
Raporturile interumane care se află în strânsă legătură cu familia, constituie
obiect de reglementare pentru numeroase ramuri de drept. De aceea, dreptul
familiei se află în strânsă legătură cu alte ramuri de drept.

a) Dreptul civil
Normele de dreptul familiei se completează cu normele de drept civil. Dreptul
civil are rol de drept comun în materie. Codul familiei s-a desprins din Codul
familiei. Dispoziţiile privind capacitatea, consimţământul soţilor la încheierea
căsătoriei, viciile de consimţământ, dispoziţii privind nulitatea, domiciliul, starea
civilă, completează normele de dreptul familiei. Totodată, succesiunia se dezbate
după rudenie, reglementată de dreptul familiei.

b) Drept procesual civil

Normele de drept procesual civil asigură realizarea normelor de dreptul
familiei pe calea constrângerii judiciare, atunci când participanţii la raporturile de
dreptul familiei nu le îndeplinesc de bună voie.
Procedura divorţului constituie una dintre procedurile speciale reglementate în
Codul de procedură civilă: competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti investită
cu soluţionarea divorţului este cea de la ultimul domiciliu comun al soţilor;
8
 - încredinţarea minorilor se poate realiza pe calea ordonanţei preşidenţiale,
cu respectarea dispoziţiilor din Codul de procedură civilă;
- hotărârile judecătoreşti privind pensia de întreţinere şi încredinţarea
minorilor nu au autoritate de lucru judecat;
- potrivit art. 189, Cod procedură civilă, nu pot fi ascultaţi ca martori rudele
şi afinii pâna la gradul trei inclusiv, şi nici soţul, chiar despărţit.

c) Dreptul muncii
Codul muncii conţine dispoziţii menite a proteja interesele părinţilor, ale
copiilor, precum concediul de maternitate/paternitate pentru îngrijirea copiilor
nou-născuţi sau bolnavi, alocaţiile de stat, alocaţiile suplimentare pentru familiile
cu mai mulţi copii.

d) Dreptul constituţional – principiile dreptului familiei sunt, în general,

principii constituţionalităţii
e) Dreptul administrativ – o serie de organe ale publice au atribuţii privitoare
la raportul de dreptul familiei – primarul acordă dispensă de vârstă pentru
încheierea căsătoriei, la Oficiul Român pentru Adopţii desfăşoară activitate
funcţionari publici.

f) Drept penal
Sunt consacrate în Codul penal o serie de dispoziţii prin care se urmăreşte
ocrotirea relaţiilor de familie:
- art. 305 incriminează abandonul de familie;
- art. 303 – bigamia;
- art. 306 – rele tratamente aplicabile minorilor;
- art.307 – nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului;
- art. 198 – act sexual cu un minor.
Titlul V este intitulat „Minoritatea” şi reglementează răspunderea penală a
minorilor, sunt instituite măsuri educative, etc.

g) Drept procesual penal

- soţul sau orice altă rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului sunt scutiţi
a depune mărturie;
- femeia însărcinată sau care are în îngrijire un copil mai mic de 1 an poate
solicita amânarea sau întârzierea pedepsei cu închisoarea;
- tribunale pentru minori sunt instanţe judecătoreşti care soluţionează cauze
cu minori.

h) Drept internaţional privat

9
 Atunci când raporturile de familie cuprind unul sau mai multe elemente de
extaneitate, se aplică dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept
internaţional privat. Normele conflictuale soluţionează conflictele de legi care pot
să apară în materia căsătoriei, a divorţului, obligaţiei de întreţinere, etc.

11. IZVOARELE DREPTULUI FAMILIEI

Codul familiei care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954 prin Legea
nr. 4/1954, constituie principalul izvor al dreptului familiei.
Reglementările Codului familiei sunt completate de prevederile
constituţionale, ale Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale Codului de
proedură penală, Codului muncii, ale Codului penal şi ale altor acte normative de
natură administrativă şi financiară.
Alte acte normative ce cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie sunt:
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei;
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
La aceste dispoziţii se adaugă o serie de acte internaţionale:
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiilor
încheiată la Haga, la data de 29 mai 1993 şi ratificată de România prin
Legea nr. 84/1994;
- Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de către Adunarea
Generală O.N.U. la data de 20 mai 1989 şi ratificată de România prin
Legea nr.18/1990;
- Convenţia de la Haga cu privire la regimurile matrimoniale, încheiată la
data de 1 septembrie 1992, semnată de Austria, Portugalia, Franţa,
Luxemburg.

10
 II. CĂSĂTORIA

1. NOŢIUNEA DE „CĂSĂTORIE”
În accepţiunea Codului familiei, prin căsătorie se întelege:
- într-un prim sens, actul juridic prin care viitori soţi îşi manifestă voinţa, de
a se căsători, în condiţiile şi în termenele impuse de lege (art. 3–18, Codul
familiei). Acesta este înţelesul noţiunii în contextul art. 1, alin. 3 din Codul
familiei: „familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi”;
- în al II-lea sens, termenul de „căsătorie” desemnează situaţia juridică
dobândită prin încheierea actului juridic şi care subzistă pe toată durata
căsătoriei – art. 28, alin. 1 din Codul familiei: „Soţii sunt obligaţi să poarte
în timpul căsătoriei numele comun declarat”.
- în al III-lea sens, prin căsătorie, se înţelege instituţia juridică, alcătuită din
ansamblul normelor juridice care reglementează actul juridic de căsătorie şi
statutul juridic al soţilor; desemnează şi ceremonia care are loc atunci când
se încheie actul juridic de căsătorie; art. 217 – celebrarea căsătoriei –
procedura încheierii căsătoriei de către ofiţerul stării civile.
Definiţia căsătoriei
Codul familiei nu defineşte căsătoria.
Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată
în scopul întemeierii unei familii şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
11
 2. CARACTERE JURIDICE
Căsătoria se distinge prin următoarele caractere juridice:
a) Căsătoria este o alianţă între două persoane de sex opus, o uniune dintre
un bărbat şi o femeie
Căsătoria, ca uniune, intră sub incidenţa normelor juridice. Prin cosimţământul
exprimat la încheierea căsătoriei, viitorii soţi situează uniunea dintre ei sub
incidenţa normelor juridice imperative.
Căsătoria nu se poate încheia decât între un bărbat şi o femeie, în sensul
persoanelor de sex opus. În situaţia în care o persoană îşi schimbă sexul printr-o
intervenţie chirurgicală (transsexual), se poate căsători în mod valabil, numai
după ce schimbarea de sex a fost înregistrată la serviciul de stare civilă. (art. 44,
litera i din Legea 119/1996 – schimbarea sexului se face prin menţiune pe actul de
stare civilă, iar certificatul de naştere se eliberează în baza hotărârii judecătoreşti
definitivă şi irevocabilă).
b) Căsătoria este liber consimţită
Art.1, alin. 3 din Codul familiei prevede că familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimţită între soţi. Consimţământul viitorilor soţi trebuie să fie liber
exprimat şi nu viciat. Aceste reglementări sunt cuprinse şi în acte internaţionale:
Declaraţia Universală a drepturilor omului, Convenţia O.N.U. cu privire la
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea
căsătorie încheiată la New York la data de 10 decembrie 1992 şi ratificată de
România prin Legea 116/1992, Convenţia europeană a drepturilor omului
ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994.
c) Căsătoria este monogamă
Se bazează pe fundamentul căsătoriei şi anume existenţa unor sentimente de
afecţiune reciprocă între soţi, care implică monogamia. Codul familiei
reglementează monogamia ca şi principiul fundamental în art. 5, iar alte dispoziţii
legale incriminează bigamia (art. 303, Cod Penal).
d) Căsătoria este în principiu o uniune pe viaţă (caracterul perpetuu)
Căsătoria încetează prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii
unuia dintre soţi şi se poate desface prin divorţ. Ca o consecinţă a acestui caracter
legiuitorul a prevăzut şi situaţiile în care se acoperă cazurile de nulitate absolută.
Acest caracter nu este stipulat expres, dar decurge din rigurozitatea cu care a
reglementat încheierea, desfacerea sau desfiinţarea nulităţii, numai pe cale
judiciară, în baza unor proceduri derogatorii de la dreptul comun.
e) Căsătoria se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat şi
femeie – este un principiu constituţional.
f) Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii
Cauza actului juridic al căsătoriei constă în întemeiere unei familii. Căsătoria
încheiată din alte considerente, de către unul dintre soţi (sau ambii) poate fi
12
desfiinţată. Este vorba despre căsătoria fictivă care poate fi probată prin orice
mijloc de probă. Nulitatea absolută a unei căsătorii încheiate în scopul de a obţine
anumite avantaje poate fi acoperită dacă între soţi se stabilesc relaţii conjugale
reale.
g) Caracterul laic/civil al căsătoriei
În România, încheierea şi înregistrarea căsătoriei este de competenţa
autorităţilor de stat – art. 3, Codul familiei recunoaşte numai căsătoriile încheiate
în faţa ofiţerului de stare civilă şi nu poate fi dovedită decât prin certificatul de
căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă (art. 18,
Codul familiei).
Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice.
Există legislaţii în care viitorii soţi pot opta între căsătoria religioasă şi cea
civilă (Italia, Spania, S.U.A., Finlanda, Danemarca, Brazilia, India) sau legislaţii
în care se recunosc efectele juridice numai căsătoriilor religioase (ţări musulmane,
Grecia).
h) Căsătoria este un act juridic solemn
Simplul acord de voinţă al viitorilor soţi nu este suficient pentru încheierea
căsătoriei; pentru a fi valabil, el trebuie exprimat cu respectarea solemnităţilor
impuse de lege:
- în faţa ofiţerului de stare civilă, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială
îşi are domiciliul sau reşedinţa oricare dintre viitorii soţi;
- consimţămâmtul trebuie exprimat personal şi public, în faţa a doi martori.
i) Căsătoria este un act juridic bilateral
Consimţământul, ca o condiţie de fond, este de esnţa căsătoriei în sensul că
numai prin acord de voinţă se poate încheia actul juridic de căsătorie, în sens de
negotium iuris.
j) Din punct de vedere al rolului voinţei părţilor în determinarea conţinutului
actului juridic, căsătoria este un act juridic de condiţie. Viitorii soţi, prin
consimţământul exprimat la încheierea căsătoriei, acceptă aplicarea unui regim
judiciar de la care nu pot deroga şi nici nu îl pot modifica.

3. NATURA JURIDICĂ A CĂSĂTORIEI

Natura juridică a dat naştere la discuţii în literatura de specialitate. Astfel au
fost exprimate opinii diferite care pot fi grupate pe mai multe teze:
1) Căsătoria este o instituţie civilă diferită de instituţia contractului.
Argumentele invocate în susţinerea acestei teorii au fost:
- părţile nu pot stabili clauzele uniunii dintre ei;
- există un regim juridic diferit din punct de vedere al capacităţii părţilor,
consimţământului şi viciilor de consimţământ, obiectului şi cauzei
- regim juridic diferit în materia nulităţilor;

13
 - principiile fundamentale care stau la baza încheierii actelor juridice civile:
principiul consensualismului (mutuus consensus, mutuus dissensus) şi
principiul forţei obligatorii nu se regăsesc şi în materia căsătoriei (căsătoria
se desface sau desfiinţează numai pe cale judiciară);
- efectele căsătoriei sunt diferite de efectele actului juridic civil
2) Căsătoria este un contract
Argumente:
- raportul juridic dintre soţi ia naştere în baza acordului de voinţă liber
exprimat;
- în baza acestui acord de voinţă se nasc drepturi şi obligaţii între soţi.
Acest contract de căsătorie este diferiot de convenţia matrimonială, care are un
caracter accesoriu şi facultativ şi reglementează raporturile patrimoniale.
Analizând aceste argumente, putem desprinde o serie de asemănări şi deosebiri
între căsătorie şi contract.
Asemănări:
1. căsătoria şi contractul sunt acte juridice bilaterale;
2. participanţii la raporturile judiciare născute din căsătorie sau contract se
află într-o poziţie de egalitate juridică.
Deosebiri:
1. principiul libertăţii de voinţă a părţilor care conferă posibilitatea de a
determina efectele actului juridic încheiat este lipsit de eficenţă în materia
căsătoriei. Căsătoria este un act juridic condiţie, în timp ce majoritatea
contractelor sunt acte juridice subiective. Se apropie de contractul de
adeziune.
2. contractul încheiat prin voinţa părţilor (mutuus consensus) poate înceta tot
prin acord de voinţă (mutuus dissensus), căsătoria poate fi desfăcută prin
acordul soţilor, dar numai în condiţiile legii (art. 38, alin. 2, Codul familiei,
art. 298–302, Proiect cod civil) şi numai pe clae judiciară (art. 1020–1021,
Cod civil).
3. în cazul contractului, fiecare parte are un scop diferit de cel
cocontractantului său, în timp ce prin încheierea căsătoriei viitori soţi
urmăresc acelaşă scop, al întemeierii unei familii.
4. nulitatea în materia căsătoriei au particularităţi faţă de nulitatea actelor
juridice, în general.
5. contractul poate fi susceptibil de modalităţi: termen , condiţie, sarcină, pe
când căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre ele
6. contractul poate fi încheiat prin reprezentare , în timp ce căsătoria este un
act juridic personal
7. în ceea ce priveşte efectele, părţile contractante pot stabili, de comun acord,
întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, în timp ce soţii prin acordul

14
 lor exprimat la încheierea căsătoriei se supun unui regim legal şi imperativ
cu anumite drepturi şi obligaţii.

4. CĂSĂTORIA ŞI CONCUBINAJUL
Concubinajul este o uniune de fapt cu caracter de stabilizare şi nu intră sub
incidenţa reglementărilor legale.
Starea de concubinaj se caracterizează prin următoarele:
a) uniune de viaţă în comun;
b) aparenţa exterioară a unui menaj;
c) libertatea juridică de a se căsători.
În ceea ce priveşte concubinajul, este exclusă aplicarea prin analogie a
dispoziţiilor din codul familiei privitoare la relaţiile dintre soţi.
Efectele concubinajului
Starea de concubinaj dă naştere la o serie de efecte.
1) Regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul concubinajului
Regimul juridic al comunităţii de bunuri, aplicat soţilor, nu se extinde şi asupra
bunurilor concubinilor. Nu se aplică prezumţia legală de bunuri comune bunurilor
dobândite de concubini în perioada cocncubinajului. Concubinii pot dobândi
bunuri aspra cărora să aibă fiecare un drept de propietate pe cote-părţi, în raport
cu contribuţia fiecăruia la dobândirea lor. Contribuţia concubinilor este o
chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor judecătoreşti, pe baza
probatorului administrat.
2) Regimul juridic al construcţiilor ridicate de concubini diferă după aceştia au
ridicat o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, când incidente sunt
dispoziţiile art. 494, Cod civil – fără consimţământul proprietarului terenului,
construcţia devine proprietatea concubinului proprietar al terenului, constructorul
concubin având dreptul la o creanţă egală cu valoarea contribuţiei sale.
Dacă starea de fapt se transformă într-o acţiune juridică, bunurile concubinilor
vor avea regimuri juridice diferite:
- bunuri dobândite separat – bunuri proprii fiecăruia dintre soţi;
- bunuri dobîndite împreună – bunuri asupra cărora au o cotă-parte potrivit
regulilor care guvernează proprietatea pe cote-părţi;
- bunuri dobândite după încheierea căsătoriei – sunt supuse regimului
proprietăţii devălmaşe;
- Actele juridice menite a determina pe una dintre prţile contractante să
înceapă sau să menţină o relaţie de concubinaj sunt lovite de nulitate
absolută pentru cauză imorală şi ilicită. Donaţia între concubini, cu cauză
imorală, devine valabilă cu încheierea căsătoriei.
- Răspunderea civilă delictuală – concubina are de suferit un prejudiciu în
urma decesului susţinătorului, dacă relaţia de concubinaj are caracter de
stabilitate.
15
 - În privinţa copiilor rezultaţi din relaţii de concubinaj, nu operează
prezumţia legală de paternitate. Convieţuirea în fapt a mamei cu pretinsul
tată sau prestarea unei întreţineri produce efecte asupra cursului prescripţiei
extinctive: dreptul la actiune în stabilirea paternităţii copilului începe să
curgă de la încetarea convenţiei sau prestării întreţinerii.
- Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt şi din relaţia de concubinaj a mamei cu alt
bărbat ia naştere un copil, acesta are ca tată pe soţul mamei, iar paternitatea
biologică poate deveni legală numai în urma tăgăduirii paternităţii de către
soţul mamei sau recunoaşterii sau admiterii acţiunii în stabilirea paternităţii
faţă de tatăl biologic.

CONDIŢII DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC

AL CĂSĂTORIEI
Ca orice act juridic, căsătoria valabilă presupune îndeplinirea unor condiţii de
fond şi de formă prevăzute de lege, dar şi lipsa impedimentelor legale.

CONDIŢIILE DE FOND reprezintă acele împrejurări care trebuie să existe

la încheierea căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă.
Impedimentele reprezintă acele împrejurări care nu trebuie să existe la
încheierea căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă.
Condiţiile de formă reprezintă totalitatea formalităţilor cerute de lege pentru
încheierea căsătoriei în mod valabil.

Clasificarea condiţiilor de fond

1) După caracterul lor:
- condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a se încheia căsătoria: difernţa de
sex, vârsta legală, sănătatea fizică a viitorilor soţi;
- condiţii să asigure o căsătorie liber consimţită: consimţământul;
- condiţii privind aptitudinea morală de a încheia căsătoria: căsătoria între
rude (rudenia), tutela, adopţia.
2) După consacrarea lor legislativă:
- condiţii exprese: consimţământul soţilor, vârsta matrimonială;
- condiţii virtuale, care rezultă implicit :diferenţa de sex.
3) în funcţie de sancţiunile care intervin în caz de nerespectare:
- dirimante – condiţii a căror neîndeplinire atrage nulitatea relativă;
- prohibitive – nu afectează valabilitatea căsătoriei.
Dispoziţiile codului familiei prevăd în mod expres, ca şi condiţie de fond:
- consimţământul la căsătorie;
- vârsta matrimonială;
- comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării de sănătate.

16
 La acestea se mai adaugă diferenţa de sex, care rezultă implicit din dispoziţiile
Codului familie.

A) Consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi (art. 16, art. 17, Codul

familiei
Consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane, făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice, în primul sens. Acordul d voinţă exprimat în
vederea naşterii unui rapot juridic - în al doilea sens.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele cerinţe:
1. să existe – existenţa consimţământului la căsătorie se concretizează în
răspunsul afirmativ al viitorilor soţi la întrebările ofiţerului de satre civilă,
adresate fiecăruia dintre ei, în sensul că vor să se căsătorească (art. 31, alin.
1 din Legea 119/1996). Atunci când unul dintre soţi este cetăţean străin, sau
dacă unul sau ambii soţi nu cunosc limba română sau sunt surdo-muţi,
consimţământul va fi dat prin interpret şi consemnat într-un proces verbal.
Lipsa consimţământului la căsătorie.
Poate fi materială sau psihică şi poate privi pe unul sau pe ambii soţi.
Situaţii:
- alienaţii sau debilii mintali nu se pot căsători pentru că nu pot să-şi
exprime consimţământul, nici chiar în perioadele de luciditate
pasageră;
- persoana lipsită vremelmic de facultăţile mintale, datorită unor
cauze precum afecţiuni psihice, cu excepţia alienaţiei sau
debilităţii mentale, somnambulism, influenţa alcoolului etc.; pe
timpul cât nu are discernământul faptelor sale, viitorul soţ nu
poate exprima un consimţământ valabil;
- răspunsul negativ sau refuzul de a răspunde a unuia sau ambilor
soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă doreşte să se
căsătorească, iar căsătoria a fost declarată încheiată;
- eroarea-obstacol, adică faptul că unul dintre soţi sau ambii cred că
încheie un alt act juridic, altul decât actul juridic al căsătoriei;
- căsătoria fictivă, încheiată în alt scop de cât acela de a întemeia o
familie, iar între cei care au încheiat căsătoria nu au intevenit
raporturi conjugale reale.
2. Consimţământul să fie actual
Consimţământul la căsătorie trebuie să fie dat chiar în momentul încheierii
căsătoriei. Promisiunile de căsătorie, logodnă nu da naştere la obligaţia de a
încheia în viitor căsătoria. Se poate antrena răspunderea civilă delictuală în
condiţiile cauzării unui prejudiciu moral sau material.

17
 Caracterul actual reiese din cerinţa prezenţei personal şi simultan a viitorilor
soţi la încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă.
3. Consimţământul trebuie să fie nealterat de vreun viciu de consimţământ
La fel ca în dreptul civil, viciile care pot afecta voinţa soţilor la încheierea
căsătoriei sunt: eroarea, dolul şi violenţa.
Eroarea reprezintă falsa manifestare a realităţii în momentul încheierii actului
juridic. Ea constituie viciu de consimţământ numai dacă priveşte identitatea fizică
a celuilalt soţ (se căsătoreşte cu sora sau fratele geamăn). Nu constituie viciu de
consimţământ eroarea asupra unor calităţi psihice sau fizice, asupra caracterului,
pregătirii profesionale, stării civile (divorţat sau necăsătorit) chiar dacă au fost
determinante la încheierea actului de căsătorie.
Datorită formalităţilor cerute de lege pentru încheierea căsătoriei, precum şi a
realităţilor sociale (căsătoria presupune o „perioadă de probă”), eroarea-viciu de
consimţământ nu este întâlnită în practică.
Dolul (eroare provocată, viclenie) constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.
Dolul are un element subiectiv, care constă în intenţia de a induce în eroare şi
un element obiectiv, materializat în utilizarea de manopere dolosive pentru a
induce în eroare. Dacă în materie contractuală, dolul constituie viciu de
consimţământ dacă provine de la celălalt contractant, reprezentant al contractului
sau complice, în materia căsătoriei dolul trebuie să provină de la celălalt soţ.
Dolul trebuie să fie determinant. Caracterul determinant este o chestiune de
fapt, care se apreciază de către instanţă, de la caz, la caz, în funcţie de experienţa
de viaţă, pregătire profesională, vârstă; ascunderea vârstei sau a pregătirii
profesionale nu constituie dol. Numai dolul principial este viciu de consimţământ.
Dolul poate îmbrăca forma comisivă dar şi omisivă (dol prin reticenţă), de
exemplu ascunderea stării de graviditate la încheierea căsătoriei, a neputinţei de a
procrea sau a bolii de care suferă.
Violenţa constă în constângerea morală sau fizică a viitorului soţ, menită a-i
insufla acestuia o temere decisivă pentru încheierea căsătoriei. Constângerea
fizică – imposibilă. Constrângerea morală – simpla temere reverenţioasă nu
constituie viciu de consimţământ.

B) Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială)

Potrivit prevederilor art. 4, alin. 1, Codul familiei, vârsta matrimonială este de
18 ani pentru bărbat şi 16 ani împliniţi pentru femeie (în Proiectul de cod civil nu
se mai face distincţie între bărbat şi femeie, căsătoria încheindu-se valabil dacă
viitori soţi au împlinit vârsta de 18 ani).
Minorul care a împlinit 17 ani se poate căsători numai dacă are încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui. Dacă unul din părinţi e decedat sau se află în
imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, e suficientă încuviinţarea celuilalt părinte.
18
În lipsa acestuia este nevoie de consimţământul persoanei sau al autorităţii care a
fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători pentru motive
temeinice, în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor şi a
preşedintelui consiliului judeţean în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
(dispensa de vârstă).
Prin urmare, singura condiţie cerută de lege referitor la vârsta viitorilor soţi
este cea a vârstei minime. Legea nu impune o vârstă maximă pentru încheierea
căsătoriei chiar dacă, din punct de vedere biologic şi moral, nu se urmăreşte
întemeierea unei familii.
Raţiunile care au impus această cerinţă legală sunt multiple:
- din punct de vedere biologic şi eugenic, viitorii soţi trebuie să aibă
aptitudinea fizică de a se căsători, adică să fi atins cel puţin vârsta
pubertăţii. Pubertatea e o chestiune de fapt, astfel încât legea impune o
vârstă superioară celei reale.
- din punct de vedere psihic şi moral, viitorii soţi trebuie să aibă maturitatea
necesară înţelegerii importanţei căsătoriei. De asemenea, ei trebuie să aibă
capacitatea de a-şi asuma îndatoririle pe care căsătoria le implică.
- din punct de vedere juridic, căsătoria este un act juridic care presupune
existenţa discernământului ca o consecinţă a consimţământului liber şi
conştie nt al viitorilor soţi.

Dispensa de vârstă
În mod excepţional, femeia minoră se poate căsători, în baza unei încuviinţări
prealabile a preşedintelui consiliului judeţean din raza teritorială a domiciliului
solicitantei sau al primarului general al municipiului Bucureşti.
Condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ, sunt următoarele:
minora a împlinit 15 ani;
există motive temeinice pentru încheierea căsătoriei (graviditatea, naşterea
unui copil);
aviz medical favorabil care să ateste că minora este suficient de matură fizic şi
intelectual.
Dispensă poate acorda şi comandantul navei sau aeronavei, dacă se încheie
căsătoria între autori români, pe o navă română în afara graniţelor României.

C) Comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării de sănătate

Această cerinţă este în strânsă legătură cu asigurarea caracterului liber al
consimţământului la căsătorie. Viitorii soţi sunt obligaţi să-şi comunice reciproc
starea de sănătate. În acest fel viitorii soţi sunt preveniţi asupra pericolului la care
sunt expuşi ei sau descendenţii lor în cazul în care unul dintre ei suferă de o
maladie. În principiu legea nu opreşte căsătoria persoanelor care suferă de
19
anumite boli. În mod excepţional, art. 8 din Decretul 41/953 privind prevenire
bolilor venerice opreşte căsătoria persoanelor afectate de o boală venerică
transmisibilă (testul Hiv este facultativ, nu există reglementare prin care să fie
interzisă căsătoria persoanelor bolnave de SIDA).
Ascunderea de către unul dintre viitori soţi a stării de boală faţă de celălalt soţ,
poate constitui motiv de anulare a căsătoriei pentru vicierea consimţământului
prin dol, atunci când:
- existenţa bolii a fost cunoscută de soţ anterior încheierii căsătoriei. Boala
dobândită în timpul căsătoriei constituie motiv de divorţ;
- boala să fie ascunsă în mod deliberat , cu rea-credinţă
- boala să aibă o anumită gravitate, adică poate pune în pericol, viaţa,
sănătatea ambilor soţi şi elaţiile de familie.
Cerinţa instituită de art. 10, Codul familiei este asigurată prin obligativitatea
depunerii la ofiţerul de stare civilă a certificatelor medicale privind starea de
sănătate a viitorilor soţi şi prin inserarea în declaraţia de căsătorie a menţiunii că
şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor.
Certificatul medical se eliberează în urma unui examen mediacal prenupţial, în
baza căruia medicul atestă dacă o persoană se poate căsători sau nu. Examenul
medical este obligatoriu pentru că în lipsa certificatului medical, ofiţerul de stare
civilă nu realizează publicitatea declaraţiei de căsătorie (art. 22, lit. g din Legea
nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică).

D) Diferenţa de sex – această condiţie reiese din interpretarea textelor din

Codul familiei în care se vorbeşte despre bărbatul şi femeia care se pot căsători.

IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE – diferite împrejurări de fapt sau de

drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei.

Clasificarea impedimentelor
În funcţie de persoanele între care intervin, acestea se clasifică în:
- absolute, interzic încheierea căsătoriei unei persoane cu orice altă persoană
(alienaţia, debilitatea, căsătoria nedesfăcută);
- relative, interzic încheierea căsătoriei între anumite persoane (rudenia,
adopţia,tutela, lipsa autorizaţiei).
În funţie de sancţiunile care intervin în cazul încălcării impedimentului:
- dirimante – atrag nulitatea absolută a căsătoriei (căsătoria nedesfăcută,
rudenia, adopţia, alienaţia);
- prohibitive, nu atrag nulitatea absolută, ci numai sancţiuni pentru ofiţerul
de stare civilă care nu a observat impedimentul şi a încheiat căsătoria
(tutela, lipsa autorizaţiilor prevăzute de lege în anumite cazuri).

20
 Constituie piedici legale la încheierea căsătoriei următoarele împrejurări:
starea de persoană căsătorită (art. 5), rudenia firească (art. 6), adopţia (art. 7),
tutela (art. 8) alienaţia sau debilitatea mintală precum şi lipsa discernământului
(art. 9).
În funcţie de consacrarea legislativă:
- impedimente prevăzute de codul familiei;
- impedimente prevăzute în legi speciale: Legea nr. 195/2000 prevde
constituirea şi organizarea clerului militar; Legea nr. 80/1995 modificată
prin O.U.G. nr. 90/2001 privind statutul cadrelor militare.

1) Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi (art. 5, Codul
familiei)
Acest impediment decurge din principiul monogamiei care guvernează familia
şi căsătoria. Se pot căsători în mod valabil numai persoanele necăsătorite, fie că
nu au încheiat niciodată o căsătorie, fie că au pierdut calitatea de soţ prin moartea
sau declararea juridică a morţii unuia dintre soţi ori căsătoria a fost desfiinţată
prin nulitate sau desfăcută prin divorţ.
Distingem mai multe situaţii:
a) dacă soţul supravieţuitor încheie o căsătorie între data morţii prezumate şi
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, căsătoria nu e valabilă;
b) dacă cel declarat mort reapare, hotărârea juridică declarativă de moarte va
fi anulată şi, în consecinţă, efectele încetării căsătoriei vor fi înlăturate după
cum urmează;
c) situaţia în care soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă în momentul
încheierii căsătoriei subsecvente, adică avea cunoştinţă că cel declarat mort
se afla în viaţă, căsătoria subsecventă va fi desfiinţată pentru bigamie, iar
prima căsătorie va fi menţinută;
d) în situaţia în care soţul supravieţuitor a fost de bună credinţă, iar soţul său
din căsătoria subsecventă a fost de rea-credinţă în momentul încheierii
acesteia, căsătoria va fi desfiinţată pentru fraudă la lege;
e) căsătoria subsecventă este valabilă numai dacă soţul supravieţuitor cât şi
soţul din căsătoria subsecventă sunt de bună-credinţă (art. 22, Codul
familiei), prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii;
Rectificarea ulterioară a datei morţii stabilită prin hotărâre judecătorească nu
afectează valabilitatea căsătoriei subsecvente.
f) în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţii se pot recăsători în mod
valabil după data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. În cazul
divorţului prin acordul soţilor, divorţul este irevocabil pe data pronunţării
hotărârii;

21
 g) în cazul desfiinţării căsătoriei pentru motive de nulitate absolută sau
realtivă, soţii se pot recăsători în mod valabil după data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat nulitatea;
h) cetăţeanul străin căsătorit nu se poate căsători în mod valabil pe teritoriul
României chiar dacă legea sa naţională permite poligamia, întrucât ar
contraveni ordinii publice.

2) Rudenia
Art. 6, Codul familiei interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă şi între
cele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv. Rudenia constituie
impediment dacă provine din căsătorie sau din afara căsătoriei.
În ceea ce priveşte rudenia din afara căsătoriei, aceasta constituie impedement
la căsătorie chiar şi atunci când nu este confirmată juridic, cu condiţia probării
existenţei relaţiei de rudenie în grad interzis. Ofiţerul de stare civilă, poate refuza
oficierea căsătoriei (art. 30 din Legea nr.119/1996 şi art. 15, Codul familiei) dacă
are indicii cu privire la existenţa unui impediment la căsătorie. Partea interesată
are posibilitatea să atace acest refuz în justiţie (art. 10, Legea 119/96).
Pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean sau, după caz,
primarul municipiului Bucureşti, poate încuviinţa căsătoria între rudele în linie
colaterală de gradul 4.
3) Adopţia (art. 7, Codul familiei)
Codul familiei opreşte căsătoria între:
- adoptator sau ascendenţii săi, pe de o parte şi adoptat sau descendenţii săi,
pe de altă parte;
- copiii adoptatorului, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de
altă parte;
- persoanele adoptate de acelaşi părinte adoptativ.
Pentru motive temeinice poate fi încuviinţată acordarea dispensei de vârstă
căsătoriei între copiii adoptatorului, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii
acestuia, pe de altă parte, precum şi căsătoria între persoanele adoptate de acelaşi
părinte adoptiv.

4) Tutela (art. 8, Codul familiei)

Tutela şi persoana minoră aflată sub tutela sa nu se pot căsători în mod valabil.
După încetarea funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă.
În cazul în care persoana aflată sub tutelă este alienat sau debil mintal, şi nu
minor, şi între tutore şi cel aflat sub tutelă se încheie căsătorie, căsătoria este nulă
absolut datorită alenaţiei sau debilităţii.

5) Starea de alienaţie sau debilitate mentală, precum şi lipsa discernământului

(art. 9, Codul familiei)
22
 Starea de alienaţie mintală se instalează în timpul vieţii unei persoane şi
exprimă înstrăinarea acesteia de propriul pshic şi de interrelaţiile sociale.
Alienatul mintal îşi creează propria lume, ieşind dim sfera realului şi nu are
capacitatea de a nega sau de a evalua actele sale.
Debilitatea mintală este nativă. Ea situează persoana la limita dintre
normalitate şi boala psihică, afectează funcţiile de cunoaştere şi exprimă o
dezvoltare dizarmonică a peronalităţii.
Alienaţia sau debilitatea mintală anulează discernământul. De aceea, alienatul
sau debilul mintal, indiferent dacă se află sau nu sub interdicţie judecătorească,
nu poate încheia căsătoria în mod valabil, nici chiar în momentele de luciditate
pasageră.
Nu au discernământ nici persoanele lipsite vremelnic de facultăţile mintale,
datorită unor cauze precum boala psihică (alta decât alienaţia sau debilitatea),
beţia. Căsătoria poate fi încheiată în mod valabil în perioadele de luciditate, în
care se prezumă existenţa discernământului, prin urmare, persoana poate să-şi
exprime consimţământul.

6) Lipsa unor autorizaţii prevăzute de lege

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, aşa cum a fost modificată
şi completată de O.U.G. nr. 90/2001, condiţionează încheierea valabilă a
căsătoriei de către un cadru militar (ofiţer, subofiţer, maistru militar) cu un apatrid
sau o persoană care nu are cetăţenie română de obţinerea aprobării prealabile a
ministrului apărării naţionale.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea
clerului militar, valabilitatea căsătoriei preoţilor militari este condiţionată de
aprobarea conducătorului instituţiei unde este încadrat.

CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI

Reprezintă formalităţile prealabile şi concomitente încheierii căsătoriei. Sunt
reglementate de art. 12–18, Codul familiei şi art. 27–33 din Legea nr. 119/1996 în
scopul asigurării respectării condiţiilor de fond cerute de lege şi garantării
recunoaşterii publice a căsătoriei şi dovedirii ei.

Formalităţi prealabile încheierii căsătoriei

Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi şi în scris, la
autoritatea administraţiei publice locale unde urmează a se încheia căsătoria, adică
la sediul serviciului de stare civilă din raza teritorială a domiciliului sau reşedinţei
fiecăruia dintre viitorii soţi.
Declaraţia de căsătorie poate fi făcută şi în altă localitate de către unul din
viitorii soţi. Serviciul de stare civilă la care afost înregistrată declaraţia de

23
căsătorie o va transmite, în termen de 48 de ore, serviciului de stare civilă al
localităţii unde urmează a fi celebrată căsătoria.
În mod excepţional, în cazul în care unul dintre viitorii soţi se află în
imposibilitatea de a se prezenta la sediul serviciului de stare civilă din motive
temeinice (boală, infirmitate), ofiţerul de stare civilă va putea lua declaraţia în
locul în care se află persoana.
În cazul în care viitorii soţi sunt cetăţeni străini sau cetăţeni români cu
domiciliul în străinătate, declaraţia de căsătorie poate fi făcută la primăria
localităţii în care aceştia se află temporar (art. 38, alin. 2, Metodologia de aplicare
a Legii nr.119/1996).
Conţinut
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
- datele de identificare a fiecăruia dintre viitorii soţi;
- manifestarea voinţei de a se căsători;
- menţiunea că nu există impedimente la căsătorie şi că au luat cunoştinţă
reciproc, de starea sănătăţii lor;
- menţiunea cu privire la numele pe care au convenit să-l poarte în timpul
căsătoriei. Înţelegerea cu privire la nume poate interveni şi ulterior
depunerii declaraţiei de căsătorie, dar nu mai târziu de încheierea căsătoriei.
Înţelegerea va fi consemnată într-o declaraţie scrisă şi anexată declaraţiei
de căsătorie.
- indicarea locului unde urmează a se încheia căsătoria, dacă viitorii soţi au
făcut declaraţiile de căsătorie la servicii de stare civilă diferite.
Declaraţia de căsătorie va fi însoţită de înscrisurile doveditoare celor
menţionate în declaraţie. Acestea sunt enumerate de art. 28 din Legea nr.
119/1996 şi art. 39, alin. 1 din Metodologia de aplicare şi sunt:
- actul de identitate;
- certificatul de naştere în original şi copie;
- certificat medical privind starea sănătăţii;
- acte din care să rezulte desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei
anterioare;
- dacă este cazul, decizia de acordare a dispensei de vârstă, rudenie, adopţiei;
- decizia primarului sau comandantului de navă pentru încheierea căsătoriei
înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la înregistrarea declaraţiei de
căsătorie, dacă persoana interesată face o solicitare în acest sens.
Dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean străin, la declaraţia de căsătorie
trebuie anexată dovada eliberată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare
acreditate în România din care să reiasă faptul că îndeplineşte condiţiile de fond
cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei. Dacă nu există oficii
consulare sau misiuni diplomatice în România, viitorul soţ, cetăţean străin, trebuie
să facă o declaraţie pe propria răspundere, în faţa unui notar public, în sensul că
24
nu este căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională
pentru încheierea căsătoriei.
În cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română sau
sunt surdo-muţi, trebuie anexat la declaraţia de căsătorie procesul-verbal încheiat
de interpretul autorizat.
În cazuri expres prevăzute de lege, pentru persoane care au o anumită calitate,
trebuie făcută dovada aprobării organelor abilitate.
Ofiţerul de stare civilă va confrunta datele înscrise în declaraţie cu dovezile
prezentate, apoi viitorii soţi vor semna în faţa sa , declaraţia de căsătorie. În ziua
în care primeşte declaraţia, ofiţerul de stare civilă va dispune afişarea sa în extras,
într-un loc special amenajat la sediul primăriei la care se va oficia căsătoria.
Extrasul cuprinde datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi înştiinţarea că orice
persoană poate face opunere la căsătorie în primele zece zile de la data afişării.
La calcularea acestor zece zile se ia în considerare atât ziua depunerii declaraţiei,
cât şi ziua în care are loc oficierea căsătoriei.
Pentru motive temeinice, primarul localităţii poate încuviinţa încheierea
căsătoriei înainte de împlinirea celor zece zile; de asemenea, termenul de zece zile
poate fi depăşit, însă încheierea căsătoriei trebuie să aibă loc până la data expirării
certificatelor medicale (14 zile de la data emiterii).
Opoziţia la căsătorie constă în aducerea la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă
a unor împrejurări care afectează valabilitatea căsătoriei. Poate face opoziţie orice
persoană, chiar dacă nu justifică un interes.
Trebuie făcută în formă scrisă şi cu indicarea dovezilor pe care se sprijină
împrejurările şi înainte de încheierea căsătoriei.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea celor arătate în
opoziţie.
În urma verificărilor efectuate ofiţerul de stare civilă poate respinge sau poate
admite opoziţia. Refuzul ofiţerului de stare civilă de a celebra căsătoria se
consemnează într-un proces verbal şi poate fi atacat de persoana nemulţumită în
instanţă, competentă în acest sens fiind judecătoria de la domiciliul său.
Formalităţi privind încheierea căsătoriei
1. Solemnitatea încheierii căsătoriei presupune:
- încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă, prezenţa personală a
viitorilor soţi, prezenţa a doi martori, constatarea încheierii căsătoriei de
ofiţerul de stare civilă.
Căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă al primăriei localităţii în a
cărei rază teritorială se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.
Sunt ofiţeri de stare civilă primarii, şefii misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare, comandanţii de nave şi aeronave. Aceştia pot delega exerciţiul
atribuţiei de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari,
agenţilor diplomatici, funcţionarilor consulari.
25
 Competenţa ofiţerului de stare civilă este:
- personală – determinarea se face în funcţie de domiciliul sau reşedinţa
unuia dintre viitorii soţi;
- materială – determinată de calitatea de ofiţer de stare civilă, adică persoană
investită cu atribuţii de stare civilă;
- teritorială, determinată de graniţele teritoriale ale localităţii în care
funcţionează ofiţerul de stare civilă.
2. Locul încheierii căsătoriei este acela al sediului serviciului de stare civilă
din localitatea în care cel puţin unul dintre viitorii soţi îşi are domiciliul sau
reşedinţa. Căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului de stare civilă
numai în situaţii extreme. De asemenea poate fi încheiată la bordul unei nave sau
aeronave sub pavilion românesc în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale.
3. Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă,
constatând îndeplinirea tuturor cerinţelor legale cerute pentru valabilitatea
căsătoriei, declară pe viitorii soţi căsătoriţi.
Înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă se face imediat după
încheierea căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă. Actul de căsătorie se
semnează de către soţi cu numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul
căsătoriei, de doi martori şi de ofiţerul de stare civilă. Pe baza actului de stare
civilă va fi eliberat certificatul de stare civilă soţilor.
Publicitatea căsătoriei ce realizează prin procedura de încheiere a căsătoriei.

6. PROBA CĂSĂTORIEI.
În ceea ce priveşte proba căsătoriei, art. 18, Codul familiei prevede că aceasta
nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului
întocmit în registrul de stare civilă.
Dacă certificatul de căsătorie conţine unele greşeli sau omisiuni, dar
înregistrarea lui în registrul actelor de stare civilă este corectă, rectificarea se va
face de către funcţionarul care a eliberat certificatul de căsătorie, în baza hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Actul de căsătorie, cât şi certificatul de căsătorie sunt înscrisuri autentice, în
consecinţă, constatările personale ale ofiţerului de stare civilă fac dovada până la
înscrierea în fals, iar celelalte menţiuni până la proba contrară.
Reconstituirea actului de căsătorie nu poate fi făcută decât atunci când
registrele de stare civilă au fost pierdute, distruse sau actul a fost întocmit în
străinătate şi nu poate fi procurat.
Întocmirea ulterioară a actului de stare civilă se poate face numai atunci când
nu au existat registre de stare civilă sau ofiţerul de stare civilă a omis întocmirea.
Cererea de reconstituire sau întocmire ulterioară a actului de stare civilă se
depune la auroritatea administraţiei publice locale competente a întocmi actul sau

26
a locului de domiciliu al persoanei interesate. Starea civilă poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă.
În cazul pierderii, distrugerii sau sustragerii certificatului de căsătorie, ofiţerul
de stare civilă, la cererea persoanei interesate, va elibera un nou certificat.
Prin urmare, atunci când se pretind efecte de stare civilă precum vocaţia
succesorală, pensia de urmaş, dovada se face exclusiv prin certificatul de
căsătorie.
Atunci când proba căsătoriei este necesară în alte scopuri, probaţiunea se poate
face prin orice mijloc de probă.

7. NULITATEA ACTULUI JURIDIC AL CĂSĂTORIEI este

sancţiunea civilă care intervine ca urmare a nerespectării condiţiilor de fond sau
de formă cerute de lege.

Cazuri de nulitatea absolută:

1. lipsa vârstei matrimoniale cerută de lege – dispensa – se acoperă;
2. starea de persoană căsătorită;
3. rudenia în gradele interzise de lege;
4. adopţia;
5. starea de alienaţie sau debilitate mintalăsau lipsa vremelnică a
discernământului;
6. lipsa consimţământului la căsătorie şi ofiţerul de stare civilă a oficiat
căsătoria;
7. neîndeplinirea măsurilor de publicitate şi a solemnităţii căsătoriei;
8. lipsa diferenţei sexuale;
9. necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă;
10.fictivitatea căsătoriei.

Cazuri de nulitate relativă:

1. eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ;
2. dolul;
3. violenţa.

Regimul juridic al nulităţii absolute

1. poate fi invocată de soţi sau de orice altă persoană care justifică un interes
(moştenitorii soţului decedat pot solicita constatarea nulităţii căsătoriei
pentru a înlătura de la moştenire pe soţul supravieţuitor); chiar şi de
procuror, în timpul vieţii soţilor pentru a apăra drepturile şi interesele
legitime ale minorilor, ale persoanei puse sub interdicţie şi ale celor
dispăruţi şi de instanţa de judecată, din oficiu, în baza rolului activ;

27
 2. dreptul la acţiune în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este
imprescriptibil;
3. în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare; prin
excepţie, nulitatea absolută a căsătoriei, încheiată fără ca unul dintre soţi
sau ambii să aibă vârsta legală, se acoperă atunci când soţia rămâne
însărcinată sau dă naştere unui copil sau dacă soţul/soţii a împlinit vârsta
legală pentru căsătorie.

Regimul juridic al nulităţii relative

1. poate fi invocată numai de către soţul care pretinde că i-a fost viciat
consimţământul prin eroare dol sau violenţă;
2. acţiunea în anularea căsătoriei are caracter personal, moştenitorii nu pot
iniţia şi nici continua acţiunea în anularea căsătoriei autorului lor;
3. acţiunea în anularea căsătoriei este prescriptibilă în termen de 6 luni
socotite de la data descoperirii erorii sau a dolului sau de la data încetării
violenţei;
4. nulitatea relativă poate fi confirmată. Împlinirea termenului de 6 luni
prezumă că titularul dreptului la acţiune a renunţat la dreptul de a invoca
nulitatea, ceea ce echivalează cu o confirmare.
Instanţa de judecată investită prinr-o acţiune în constatarea nulităţii sau în
anularea căsătoriei este obligată să se pronunţe asupra bunei sau relei - credinţe a
soţilor la încheierea căsătoriei.
Instanţa competentă din punct de vedere material este tribunalul, iar din punct
de vedere teritorial , instanţa din raza teritorială a domiciliului pârâtului.
Hotărârea prin care s-a pronunţat nulitatea căsătoriei este supusă căilor de atac,
privitoare dreptului comun. Căsătoria este desfiinţată din ziua rămânerii
irevocabile a hotărârii. În baza hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei se
înscriu menţiuni în actele de naştere şi de căsătorie ale soţilor cu privire la
modificarea intervenită în starea civilă a acestora.

Căsătoria putativă
Potrivit art. 23, alin. 1, C. fam., „soţul care a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrază, până la data când
hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o
căsătorie valabilă”.
Trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
- exitenţa unei căsătorii nule sau anulate;
- buna-credinţă a ambilor sau a unuia dintre soţi. Buna-credinţă derivă din
eroarea unuia sau a ambilor soţi cu privire la cauza nulităţii căsătoriei.
Eroarea poate să privească un fapt sau o dispoziţie legală. Buna-credinţă se
prezum şi trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei.
28
 Efectele căsătoriei putative sunt cuprinse în dispoziţiile art. 23, alin. 1, C. fam.,
care consacră regula retroactivităţii efectelor nulităţii în favoarea soţului de bună-
credinţă.
Dacă ambii soţi au fost de bună-credinţă distingem următoarele efecte:
- în privinţa raporturilor personale dintre soţi, subzistă, până la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat
nulitatea, obligaţia de sprijin moral reciproc, obligaţia de fidelitate; cursul
prescripţiei extinctive se suspendă; soţul minor va păstra capacitatea de
exerciţiu deplină dobândită prin încheierea căsătoriei;
- în privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, se impun unele precizări:
1. împărţirea bunurilor comune va fi cârmuită de regulile din materia
divorţului;
2. va exista obligaţia de întreţinere potrivit prevederilor art. 24, alin.
1 şi ale art. 41, alin. 2 şi alin. 3, C. fam.
3. soţul supravieţuitor are drept la moştenirea soţului decedat înainte
de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de declarare a
nulităţii.
Dacă numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, efectele sunt diferite:
- în privinţa raporturilor personale, numai soţul de bună-credinţă va beneficia
de efectele pe care le produce căsătorie;
- în privinţa raporturilor patrimoniale, bunurile dobândite în timpul căsătoriei
vor fi considerate comune numai în beneficiul ambilor soţi.
Prin urmare, comunitatea de bunuri subzistă atât timp cât cel puţin unul dintre
soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei. Dreptul la moştenire nu poate
fi recunoscut decât soţului de bună-credinţă.

8. EFECTELE CĂSĂTORIEI
Încheierea căsătoriei dă naştere la un complex de drepturi şi obligaţii, atât de
natură personală cât şi de natură patrimonială. Codul familiei consacră capitolul
III, intitulat „Efectele căsătoriei”: secţiunea I (art. 25–28) reglementează
drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor, iar secţiunea a II-a (art. 29–36),
drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.
De asemenea, sunt consacrate drepturi şi obligaţii ale soţilor şi în alte capitole
ale codului – obligaţia de întreţinere între soţi (art. 86, alin. 1, art. 89, litera a, art.
41, alin. 1, Codul familiei), drepturile şi obligaţiile soţilor privind copilul minor
(art. 97, Codul familiei).
Unele drepturi şi obligaţii ale soţilor îşi au izvorul în norme aparţinând altor
ramuri de drept: interdicţia contractului de vânzare-cumpărare între soţi (art.
1037, Cod civil); vocaţia succesorală reciprocă între soţi (art. 1–5, Legea nr.
319/1944). Totodată unele dispoziţii referitoare la numele soţilor şi comuniunea

29
de bunuri se completează cu dispoziţii din Legea nr. 119/1996 şi dispoziţiile
Codului civil.

A. RAPORTURILE PATRIMONIALE DINTRE SOŢI pot fi clasificate în:

a) raporturi privitoare la obligaţiile de sprijin material reciproc între soţi:
obligaţia de a suporta cheltuielile căstoriei şi obligaţia de întreţinere între
soţi;
b) raporturi cu privire la bunurile soţilor.

a) obligaţia de sprijin material reciproc între soţi (art. 2, Codul familiei).

Obligaţia este detaliată în art. 29, art. 86 şi art. 89 din Codul familiei.
1) obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei (art. 29, Codul familiei)
În sens larg, noţiunea de „cheltuielile căsătoriei” cuprinde costurile propriu-
zise ale menajului comun, cele referitoare la creşterea, educarea şi pregătirea
profesională a copiilor, precum şi cele necesare soţului aflat în nevoie din cauza
imposibilităţii de a munci.
Soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile
căsătoriei. Munca depusă în gospodărie şi pentru creşterea copilului reprezintă o
contribuţie la cheltuielile căsătoriei; mai pe larg, Proiect cod civil – venituri
profesionale – dreptul la compensaţie (art. 253–256).
Atunci când unul dintre soţi nu îşi îndeplineşte obligaţia de a contribui la
cheltuielile căsătoriei, indiferent dacă soţii duc sau nu o viaţă în comun sau, din
motive temeinice, celălalt soţ poate apela la forţa coercitivă a statului. Instanţele
judecătoreşti s-au pronunţat în sensul admisibilităţii acţiunii prin care unul dintre
soţi solicită obligaţia celuilat soţ să contribuie, în temeiul art. 29, Codul familiei,
potrivit cu mijloacele sale, la suportarea cheltuielilor comune ale căsniciei.
2) Obligaţia de întreţinere între soţi (art. 86 şi art. 89, Codul familiei).
Această obligaţie este prioritară faţă de celelate obligaţii de întreţinere
enumerate imperativ în art. 89, Codul familiei.
3) Raporturi cu privire la bunurile soţilor au cea mai mare pondere în
ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre soţi.
Raporturile dintre soţi sau dintre soţi şi terţi, cu privire la bunurile soţilor
alcătuiesc regimul juridic al bunurilor soţilor, numit regim matrimonial.
Potrivit prevederilor codului familiei, bunurile dobândite de soţi în timpul
căsătoriei sunt cârmuite de regimul comunităţii de bunuri (art. 70, C. fam.
„Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, orice
conveţie contrară fiind lovită de nulitate absolută”).
Caractere juridice
Regimul comunităţii de bunuri este:
- legal – consacrat în Codul familiei;
- imperativ;
30
 - unic – este exclus alt regim (regimul separaţiei de bunuri sau al comunităţii
convenţionale);
- imutabil – nu poate fi schimbat sau modificat pe durata căsătoriei.
În literatura juridică, comunitatea matrimonială a soţilor a fost consacrată prin
noţiunea de proprietatea comună în devălmăşie. Aceasta se caracterizează prin
următoarele:
- are izvorul în actul juridic al căsătoriei;
- este legată exclusiv de calitatea de soţ;
- oricare dintre soţi poate face singur acte juridice de administrare şi
conservare asupra bunurilor comune, chiar şi acte de dispoziţie cu privire la
bunurile mobile, prezumându-se că are mandat de la celălalt soţ;
- cota-parte a fiecăruia dintre soţi din bunurile comună nu poate fi
determinată, aceasta stabilindu-se cu ocazia unei eventuale împărţiri a
bunurilor comune;
- soţii nu pot dispune prin acte juridice de dreptul asupra bunurilor comune,
deoarece acesta nu este determinat;
- în cazul împărţirii bunurilor comune, aceasta se va face în funcţie de
contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea bunurilor.
- soţii nu pot intenta unul faţă de celălalt acţiune posesorie sau acţiune în
revendicare, întrucât nici unul nu exercită o posesie exclusivă.
În timpul căsătoriei oricare dintre soţi poate solicita constatarea, prin hotărâre
judecătorească, a faptului că unul sau mai multe bunuri sunt comune şi nu proprii
celuilat soţ sau că, dimpotrivă, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, sunt
bunuri proprii şi nu comune ambilor soţi. Acţiunea este admisibilă, deoarece se
clarifică situaţia unui drept aflat în incertitudine.
Acţiunea în constatarea întinderii drepturilor soţilor asupra masei bunurilor
aflate în proprietatea lor devălmaşă e inadmisibilă, fiindcă ar avea drept
consecinţe transformarea dreptului de proprietate comun devălmaşă în proprietate
comună pe cote-părţi. Pentru motive temeinice, conform art. 36, alin. 2, C. fam,
bunurile comune se pot împărţi şi în timpul căsătoriei.

b) bunurile soţilor
Noţiunea de „bunuri”
Legiuitorul întrebuinţează termenul de „bunuri dobândite în timpul căsătoriei”.
Accepţiunea conferită noţiunii de „bunuri” este cea din dreptul comun, ea
desemnând bunurile corporale – mobile şi imobile, şi bunuri incorporale – toate
drepturi reale, şi drepturi de creanţă, principale şi accesorii.

Categoriile de bunuri ale soţilor. Există două categorii de bunuri în patrimoniul

soţilor şi anume: bunuri comune ambilor soţi (art. 20, Codul familiei) şi bunuri
propii fiecăruia din soţi (art. 31, Codul familiei).
31
 BUNURILE COMUNE ALE SOŢILOR
Potrivit art. 30, Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de
oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (alin.
1). Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită (alin. 3). Coraborând aceste
dispoziţii cu cele ale art. 31, Codul familiei, putem desprinde două condiţii pe
care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, un bun pentru a fi calificat ca fiind
comun al ambilor soţi:
1) Bunul să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei
Această condiţie presupune existenţa a trei elemente constitutive: noţiunea de
dobândire, calitatea dobânditorului şi momentul dobândirii bunului.
a) Noţiunea de „dobândire” consacrată de lege în cuprinsul art. 30, Codul
familiei, trebuie înţeleasă în sensul că vor fi considerate bunuri comune acelea
care au intrat în patrimoniul soţilor prin oricare din modurile de dobândire
reglementate de legea civilă (originare sau derivate) indiferent dacă au fost
acdhiziţionate de unul sau ambii soţi şi indiferent de natura bunului.
În cazul drepturilor reale, acestea vor fi considerate dobândite de soţi
indiferent dacă au la bază un mod originar sau deviat de dobândire. Înscrierea în
cartea funciară a unui astfel de drept numai pe numele unuia dintre soţi nu
afecteză comunitatea bunului, dacă a fost dobândit în timpul căsătoriei. În cazul în
care în actul de dobândire figurează ambii soţi, iar în Codul familiei se indică şi
cota fiecăruia, bunul va fi considerat bun comun în devălmăşie şi nu în
coproprietate pe cote părţi.
În cazul dobândirii bunului prin uzucapiune, bunul urmează să fie considerat
comun dacă termenul de prescripţie a început să curgă în timpul căsătoriei
(uzucapiunea de 30 de ani); în cazul celei de 10–20 de ani, bunul este comun dacă
data justului titlu se situează în timpul căsătoriei.
În cazul dobândirii bunului prin acte juridice, bunul urmează a fi considerat
comun dacă actul juridic este cu titlu oneros; în cazul dobândirii prin act juridic
cu titlu gratuit, bunul este comun numai dacă dispunătorul precizează că bunul
urmează să fie comun.
Dobândirea dreptului de creanţă în patrimoniul comun al soţilor poate avea ca
izvor orice act juridic generator de obligaţii: delictul civil, gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără just temei, plata nedatorată.
Creanţele dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune.
b) Calitatea dobânditorului
Din acest punct de vedere, singura cerinţă este calitatea de soţ, în momentul
dobândirii bunului. Această calitate este dobândită în momentul în care ofiţerul de
stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încheirea
căsătoriei, şi se pierde cu desfiinţarea căsătoriei prin divorţ, încetarea prin moartea
unuia dintre soţi sau desfiinţarea în cazuri de nulitate.
32
 În cazul desfiinţării căsătoriei prin divorţ, prezumţia de comunitate subzistă şi
în intervalul de timp dintre data pronunţării hotărârii şi data rămânerii irevocabile.
Faţă de terţi, prezumţia de comunitate încetează atunci când s-a făcut menţiune
despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau la data când
aceştia au aflat despre divorţ, pe o altă cale.
Dacă încetează căsătoria prin decesul fizic constatat al unuia dinte soţi,
bunurile dobândite de soţul supravieţuitor vor fi proprii. Bunurile dobândite până
la data fixată prin hotărâre judecătorească ca fiind cea a morţii vor fi comune.
Bunurile dobândite de soţul supravieţuitor după această dată şi până la rămânerea
definitivă a hotărârii declarative de moarte, beneficiază provizoriu, de prezumţia
de comunitate.
Dacă hotărârea judecătorească declarativă de moarte este anulată datorită
reîntoarcerii celui declarat mort, atunci comunitatea de bunuri reînvie retroactiv;
prin urmare bunurile dobândite de soţul supravieţuitor între data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti şi data anulării hotărârii sunt bunuri comune,
deoarece data dobândirii se afla în timpul căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei operează retroactiv, astfel încât calitatea de soţ se
consideră că nu a existat niciodată şi, prin urmare, soţii nu au putut dobândi
bunuri în comun. Toate bunurile achiziţionate vor fi considerate proprii al celui
care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la
achiziţionarea unor bunuri de către celălalt, va avea un drept de creanţă sau va fi
considerat coproprietar, dacă cota sa din bunurile în discuţie a fost determinată.
Prin excepţie, în ipoteza în care unul din soţi a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei nule sau anulate, căsătoria îşi va produce efectele faţă de
acesta până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă. Soţul de
bună-credinţă va putea beneficia de comunitatea de bunuri, ca efect al căsătoriei
probative. Comunitatea de bunuri este alcătuită din bunurile dobândite în timpul
căsătoriei de soţul de rea-credinţă.
Despărţirea în fapt a soţilor nu atrage încetarea comunităţii de bunuri. Faptul
că unul dintre soţi nu a contribuit la achiziţionarea unor bunuri în perioada
despărţirii în fapt prezintă importanţă la stabilirea contribuţiei acestuia la
dobândirea bunului comun.
c) Momentul dobândirii bunurilor.
Pentru a deveni comun ambilor soţi, bunul trebuie dobândit în timpul
căsătoriei, adică în perioada cuprinsă între încheierea şi desfacerea, încetarea sau
desfiinţarea căsătoriei.
Momentul dobândirii bunurilor este acela în care bunurile intră în patrimoniul
unuia dintre soţi sau ambilor. Nu prezintă importanţă momentul intrării în posesia
bunului sau momentul realizării creanţei.
În cazul în care naşterea dreptului de creanţă şi dobândirea pe baza acestuia a
dreptului de proprietate au loc în timpul căsătoriei, ambele categorii de bunuri
33
sunt comune. Dacă aceste momente nu coincid, unul situându-se în timpul
căsătoriei, iar altul în afara căsătoriei, atunci numai bunul dobândit în timpul
căsătoriei este bun comun, dacă nu intră sub incidenţa art. 31, Codul familiei.
În cazul în care bunurile sunt dobândite prin acte juridice afectate de
modalităţi, se impun următoarele precizări.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin conveţii afectate de termen sunt
bunuri comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de convenţii nu
mai fac parte din comunitate întrucât termenul afectează numai producerea
efectelor.
Bunurile achiziţionate în timpul căsătoriei sub condiţia suspendării nu se vor
considera bunuri comune atât timp cât nu s-a realizat condiţia. Dacă condiţia se
realizează retroactiv după desfacerea sau încetarea căsătoriei, bunul se consideră
dobândit, retroactiv, din momentul contractării, bunul comun depinde de
realizarea sau nerealizarea condiţiei.
Bunul comun înstrăinat, în timpul căsătoriei sub condiţia suspendării nu va ieşi
di comunitate cât timp nu se va realiza condiţia. Dacă se realizează condiţia,
bunul se va considera ieşit din comunitate din momentul contractării.
Dacă bunul este dobândit sub condiţie rezolutorie calitatea de bun comun
depinde de realizarea sau nerealizarea condiţiei. Dacă bunul a fost achiziţionat în
timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie, actul juridic produce efecte imediat,
bunul devenind comun. Realizarea condiţiei face ca ctul juridic să se desfiinţeze
cu efect retroactiv.
Bunul înstrăinat în timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie se consideră ieşit
din comunitate. Dacă se realizează condiţia, contractul se va desfiinţa cu efect
retroactiv, bunul va fi considerat ca aparţinând comunităţii soţilor.
2) Bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii unuia dintre soţi.
Art. 31, Codul familiei determină bunurile calificate drept proprii ale fiecăruia
dintre soţi.
Enumerarea categoriilor de bunuri proprii din cuprinsul art. 31, Codul familiei
are caracter limitativ şi este de strictă interpretare. Criteriile avute în vedere de
legiuitor în determinarea bunurilor prorpii sunt: momentul dobândirii în raport cu
data încheierii căsătoriei (art. 31, litera a); legătura bunului cu persoana soţului
(art. 31, litera b–e); subrogaţia reală (art. 31, litera f); criteriul afectaţiunii.

Bunurile proprii
1) Bunurile dobândite înainte de înheierea căsătorie (art. 31, litera a).
Bunurile achiziţionate înainte de încheierea căsătoriei sunt, în principiu bunuri
proprii ale dobânditorului şi vor păstra acest caracter şi după încheierea căsătoriei.
Dacă unul dintre soţi pretinde că anumite bunuri sunt comune, trebuie să facă
dovada proprietăţii indivize, precum şi a contribuţiei sale la dobândirea bunului,

34
în raport cu care se va stabili cota-parte cuvenită; cota-parte respectivă constituie
bun propriu.
Prin analogie şi bunurile dobândite ulterior desfiinţării sau încetării căsătoriei
sunt bunuri proprii.
Practica judiciară recunoaşte caracterul de bun comun în devălmăşie
imobilului dobândit prin contribuţia comună a viitorilor soţi, dacă există
convenţie în acest sens. O asemenea convenţie este sub condiţie şi determină
caracterul comun al bunului, da la data încheierii csătoriei.
2) Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie,
afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune (art. 31, litera b).
În ceea ce priveşte bunurile dobândite prin moştenire, legiuitorul are în vedere
moştenirea legală, când transmiterea dreptului succesoral se realizează în temeiul
legii, în considerarea legăturii de rudenie sau a calităţii de soţ supravieţuitor în
raport cu de cuius. Bunurile dobândite prin moştenire legală vor fi, în toate
cazurile, proprii ale soţului moştenitor.
Liberalităţile, legatele şi donaţiile sunt făcute în considerarea persoanei
gratificate. Bunurile dobândite prin aceste acte juridice vor fi proprii sau comune
după cum dispunătorul a urmărit gratificarea unuia sau a ambilor soţi.
Voinţa dispunătorului cu privire la caracterul bunului poate fi exprimat expres
sau tacit, cu condiţia să rezulte neîndoielnic. Dovada voinţei dispunătorului se
poate face prin orice mijloc de probă. În lipsa ei bunul va fi considerat propriu.
Donaţiile între soţi se pot face numai din bunurile proprii. Donaţia sub forma
darului manual făcută de un soţ celuilat soţ, înaintea încheierii căsătoriei şi în
vederea încheierii căăsătoriei, sunt bunuri proprii ale soţului donatar.
În cazul liberalităţilor cu sarcină, bunul donat sau testat va fi bun propriu,
numai în limita diferenţei dintre emolumentul sarcinii şi valoarea bunului.
În practica judiciară s-a decis că sunt bunuri proprii, bunurile înstrăinate de
ascendent descendentului, cu rezerva dreptului de uzufruct, întrucât are caracterul
unei liberalităţi, în timpul căsătoriei prin contribuţia părinţilor unuia dintre soţi
întrucât reprezintă o donaţie făcută în favoarea exclusivă a copilului lor.
Prin urmare manifestarea de voinţă a dispunătorului este hotărâtoare în
calificarea bunului. Distingem următoarele situaţii:
- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, cu menţiunea expresă ca bunul să fie
comun-bunul intră în proprietatea în devălmăşie a soţilor;
- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, dar fără menţiune expresă ca bunul
să devină comun-bunul intră în proprietatea în devălmăşie a soţilor;
- liberalitatea a fost făcută unuia dintre soţi, cu menţiunea ca bunul să fie
comun-bunul intră în proprietatea în devălmăşie a soţilor
- liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nici o menţiune – în
principiu bunul este propriu al soţului gratificat.

35
 În ceea ce priveşte darurile de nuntă obişnuite, adică acele bunuri care sunt
oferite oricăruia dintre soţi cu ocazia celebrării căsătoriei, se prezumă a fi făcute
ambilor soţi, pentru că se prezumă intenţia dispunătorului de a contribui la
constituirea minimului patrimonial necesar în căsnicie. Dacă valoarea bunului
este ridicată sau constă în sume de bani foarte mari dăruite unuia dintre soţi cu
ocazia nunţii, atunci acest bun nu intră în categoria darurilor obişnuite şi vor
deveni bunuri proprii, dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel.
3) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre
soţi (art. 31, litera c).
Caracterul de bunuri proprii este conferit acelor categorii de bunuri datorită
afectaţiunii lor uzului personal sau profesional al unuia sau altuia dintre soţi.
Bunurile de uz personal – pentru a fi considerate bunuri proprii, bunurile de uz
personal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) Bunul să fie dobândit de unul dintre soţi – este posibil ca bunul să aparţină
unuia dintre soţ, dar să fie folosit de celălalt. Exemplu: autoturism moştenit
de soţie, dar condus în exclusivitate de soţ sau bijuteriile moştenite de soţ şi
purtate de soţie. În această situaţie, destinaţia bunului şi folosinţa lui nu
clarifică caracterul de bun propriu.
b) Bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul
de dobândire, în afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o
altă categorie arătată în art. 31, Codul familiei. Bunul va fi propriu soţului
care îl foloseşte, chiar dacă a fost dobândit cu mijloace comune; dobândirea
trebuie să se fi făcut în acest scop. Soţul care a contribuit la procurarea
unui astfel de bun are un drept de creanţă împotriva celuilalt soţ, născut din
îmbogăţirea fără justă cauză.
3) Bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de
unul dintre soţi.
Cele două criterii trebuie îndeplinite cumulativ. Intră în această categorie
bunurile destinate folosinţei exclusive a unuia dintre soţi: îmbrăcăminte,
încălţăminte. Uzul personal poate fi fizic sau intelectual (cărţile, revistele de
pescuit, undiţa, hobby).
Obiectele de lux sunt considerate bunuri comune, chiar dacă sunt folosite
exclusiv de un soţ, atunci când valoarea lor este disproporţionată faţă de nivelul
de viaţă al soţilor. Calitatea de bunuri comune sau proprii este o chestiune de fapt.
Dacă se dovedeşte că unele obiecte de valoare au fost achiziţionate pentru
investirea cheltuielilor comune ale soţilor, ele vor fi considerate comune, chiar
dacă au fost folosite în exclusivitate de către unul dintre soţi.
Bunurile destinate exercitării profesiei sunt acele bunuri carte potrivit naturii şi
afectaţiunii lor, servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi.
Pentru a deveni bun propriu, nu este suficientă destinaţia acestuia concordată cu
profesia exercitată de unul dintre soţi ci şi întrebuinţarea concretă.
36
 Calitatea de bun propriu subzistă şi în cazul în care intervin schimbări în
profesia soţului. Când unul dintre soţi exercită concomitent două sau mai multe
profesii bunurile destinate exercitării fiecăreia sunt proprii, indiferent de
caracterul principal sau subsidiar, de moment sau temporar, exceptând bunurile
care servesc unor activităţi cu titlu vremelnic.
În ipoteza profesiilor comune ale soţilor, bunurile sunt proprii sub forma
coproprietăţii în cote-părţi egale, oricare dintre soţi va putea dovedi o cotă
superioară a contribuţiei la achiziţionarea bunului, sau că anumite bunuri sunt
proprii, întrucât se încadrează în altă categorie de bunuri din cel prevăzute de art.
31.
La fel ca la bunurile de uz personal, sunt comune dacă au valoare în raport de
standardul de viaţă a soţilor şi sunt achiziţionate din mijloace comune, cu intenţia
de capitalizare a unor economii.
4) Bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele literare
sau ştiinţifice, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii sau inovaţii,
precum şi alte asemenea bunuri (art. 31, litera d).
Aceste bunuri sunt proprii datorită aportului exclusiv sau calităţilor
intelectuale deosebite ale unuia dintre soţi, care le-a obţinut sau le-a creat.
- premiul reprezintă răsplata ocazională pentru eforturi remarcabile
- recompensa este bun propriu dacă s-a acordat în mod excepţional, pentru
merite deosebite.
Dacă au caracter periodic, fiind incluse în salariu, vor fi considerate bunuri
comune (bonus la salariu, primă de Crăciun, etc.).
Bunurile enumerate în a doua grupă au caracter exemplificativ şi au ca
trăsătură comună materializarea capacităţii creatoare, literare, artistice sau
ştiinţifice a unuia dintre soţi. Se are în vedere doar obiectul material care
încorporează opera de creaţie intelectuală şi asupra căruia autorul are un drept de
proprietate, distinct de dreptul de autor şi consecinţele patrimoniale care decurg
din acesta. Sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenită autorului în timpul
căsătoriei sunt bunuri comune în practica judiciară şi bunuri proprii în doctrină.
Considerăm că renumeraţia trebuie socotită bun comun dacă creaţia intelectuală
reprezintă o activitate obişnuită a soţului.
Dreptul patrimonial de autor dobândit prin moştenire, legat sau donaţie intră
sub incidenţa art. 31, litera b.
5) Indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite
persoanei (art. 31, litera e).
Sumele obţinute cu acest titlu de unul dintre soţi sunt bunuri proprii ale
acestuia, indiferent dacă provin dintr-o asigurare contractuală sau prin efectul
legii. Nu interesează sursa sumelor care au servit la plata primelor de asigurare.

37
 Textul se referă la asigurare de persoane şi nu la asigurare de bunuri, în cazul
căreia sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii, în funcţie de categoria
bunurilor asigurate.
De asemenea constituie bun propriu şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite
persoanei unuia dintre soţi ca urmare a faptei ilicite a altei persoane. Dacă
prejudiciul e strâns legat de persoană şi despăgubirea sau indemnizaţia sunt
destinate să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanei care
nu mai este capabilă să muncească, etc.; atunci sunt bunuri proprii.
6) Valoarea ce reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a
trecut această valoare (art. 31, litera f).
Această categorie are la bază principiul subrogaţiei reale cu titlu universal.
Devin bunuri proprii al soţilor:
- bunurile dobândite prin valorificarea altui bun propriu; astfel imobilul
achiziţionat în timpul căsătoriei prin întrebuinţarea sumelor provenite
dintr-o donaţie făcută în favoarea unuia dintre soţi este bun propriu al
acestuia, chiar dacă contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat pe
numele ambilor soţi;
- preţul obţinut din vânzarea unor bunuri proprii sau creanţa preţului de
vânzare-cumpărare a acestora;
- bunul cumpărat din sume obţinute ca preţ din vânzarea bunurilor proprii;
- bunul dobândit sau sulta obţinută în baza unui contract de schimb având ca
obiect bunuri proprii;
- indemnizaţia de asigurare sau despăgubirile datorate pentru daune cauzate
unor bunuri proprii.
Subrogaţia reală poate să producă şi efecte parţiale, dacă într-un bun propriu
investesc, în vederea reparării sau modificării atât valori proprii cât şi valori
comune sau într-un bun comun se investesc valori proprii.
Îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei aasupra bunului
propriu nu determină, în principiu, schimbarea naturii juridice a hotărârii, adică
nu-l transformă în bun comun. Doar sporul de valoare va fi comun. Atunci când
în urma acestei lucrări bunul este cu totul deosebit de cel iniţial, bunul va fi
considerat comun; e o chestiune de fapt, apreciată de către instanţa de judecată.

Dovada bunurilor soţilor

1. Dovada bunurilor comune
Potrivit prevederilor art. 30, alin. 1, Codul familiei, bunurile dobândite în
timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri
comune, calitate care nu trebuie dovedită (alin. 3). Acest text de lege instituie o
prezumţie de comunitate în privinţa bunurilor dobândite de soţi în timpul
căsătoriei.

38
 Prezumţia de comunitate a bunurilor soţilor este o prezumţie relativă şi legală,
care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă. Celui care contestă
comunitatea unui bun îi revine sarcina de a proba că bunul este propriu.
Beneficiul art. 30, alin. 3, Codul familiei poate fi invocat atât de soţi, cât şi de
terţii interesaţi, de regulă creditorii comuni ai soţilor.
2. Dovada bunurilor proprii
Art. 5, alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 prevede că „dovada că un bun este
propriu se va putea face între soţi prin orice mijloc de probă”. Coraborând acest
text cu prevedrile art. 1191, Cod civil, în literatura juridică au fost formulate
puncte de vedere diferite în privinţa mijoacelor de probă:
a) Într-o opinie se consideră că probaţiunea bunurilor proprii se poate realiza
fără nici o restricţie şi în toate situaţiile, chiar şi în privinţa actelor solemne
şi împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.
b) Într-o altă părere, se susţine că atunci când dobândirea bunului s-a realizat
printr-un act juridic solemn, dovada actului juridic nu se poate face decât
prin forma cerută de lege pentru valabilitatea acelui act juridic; lipsa probei
unui act solemn nu poate fi suplinită prin administrarea altor probe
(exemplu: dovada darului manual se face prin faptul predării).
c) S-a exprimat şi opinia conform căreia în privinţa actelor juridice sunt
admisibile toare mijloacele de probă reglementate de lege cu condiţia să nu
se fi întocmit un înscris ad probationem (jurisprudenţa a consacrat
imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris între soţi).
Prin urmare, în raporturile dintre soţi, dovada calităţii de bun propriu a
bunurilor dobândite prin fapte juridice (bunuri dobândite prin uzucapiune) se
poate face prin orice mijloc de probă. La fel şi în cazul bunului dobândit prin
subrogaţie reală.
Dovada calităţii de bun propriu a bunului dobândit prin acte juridice derogă de
la dreptul comun sub următoarele aspecte:
- dovada că un bun este propriu, chiar şi atunci când valoarea lui este mai
mare de 250 lei, se va putea face prin orice mijloc de probă, numai dacă
forma scrisă a actului juridic este cerută de lege ad protionem. Actele
juridice pentru care legea cere forma scrisă ad validitatem nu vor putea fi
dovedite decât prin înscrisul respectiv. Nerespectarea formei cerute de lege
atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv şi deci, condiţia
dobândirii valabile a bunului de către unul dintre soţi nu e îndeplinită (art.
1191, alin. 1, Cod civil).
- dacă părţile deţin un înscris cerut ad probationem, dovada cu martori poate
fi primită împotriva şi peste cuprinsul înscrisului doveditor al actului juridic
(art. 1191, alin. 2).
- mărturisirea extrajudiciară orală este acceptată ca mijloc de probă în toate
cazurile în care dovada cu martori este admisă. În ceea ce priveşte
39
 mărturisirea judiciară este admisibilă numai când constituie un fapt
probator, fapt material care din moment ce a fost dovedit printr-un mix de
probe, este folosit la rândul lui pentru a dovedi o împrejurare determinantă
în soluţionarea pricinii.
Mărturisirea este inadmisibilă atunci când este de natură să ducă la pierderea
unui drept sau la decăderea dintr-un drept asupra căruia autorul ei nu poate face
tranzacţie, prin urmare, renunţarea la beneficiul comunităţii este lovită de nulitate
absolută. Mărturisirea ca mijloc de probă este lăsată la aprecierea instanţei.
În ceea ce priveşte condiţiile procedurale de administrare a probelor, art. 5,
alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 nu derogă de la dispoziţiile art. 189, Cod de
procedură civilă, în sensul că un soţ nu poate dovedi calitatea de bun propriu cu
martori care să fie rude sau afini până la gradul al 3-lea inclusiv.
În raporturile dintre soţi şi terţi, dovada calităţii de bun propriu se face diferit,
după cum este vorba de căsătorii încheiate anterior sau ulterior punerii în aplicare
a codului familiei (1 februarie 1954).
Sunt terţi acele persoane care nu se află în nici un raport juridic cu soţii,
succesorii cu titlu particular ai soţilor, creditorii chirografari care invocă un drept
propriu (dreptul de solicita revocarea actelor încheiate în fraudă prin promovarea
acţiunii pauliene).
În ipoteza căsătoriei încheiate anterior datei de 1 februarie 1954, dovada
calităţii de bun propriu se poate face faţă de terţ prin orice mijloc de probă.
Dispoziţiile se aplică numai bunurilor proprii dobândite anterior intrării în vigoare
a Codului familiei. Bunurile dobândite ulterior, chiar în cazul căsătoriei anterioare
datei de 1 februarie sunt supuse regulilor de drept comun, întrucât se prezumă că
soţii au cunoscut regimul matrimonial instituit de Codul familiei. În cazul
căsătoriei încheiate după data intrării în vigoare a Codului familiei, dovada
calităţii de bun propriu se face în condiţiile dreptului comun.
Terţele persoane, în raporturile dintre ele şi în raporturile cu soţii, vor putea
face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloace de probă, întrucât ele nu
posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune şi proprii

1. Prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi.
Art. 35, Codul familiei dispune că soţii administrează şi folosesc împreună
bunurile comune şi dispun tot astfel de ele (alin. 1). Oricare dintre soţi, exercitând
singur acest drept este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, cu toate că
niciunul dinte soţi nu poate înstrăina un teren sau o construcţie ce face parte din
bunurile comune dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ (alin. 2).
Regula mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi este legată
indisolubil de calitatea de soţ şi funcţionează pe toată durata căsătoriei.
Izvorul mandatului tacit de reprezentare se află în lege, şi nu în voinţa soţilor.
40
 Această regulă are un caracter imperativ, adică nici unul dintre soţi nu ar
putea, prin manifestarea contrară de voinţă, să o înlăture.
Caracterul relativ constă în faptul că soţul neparticipant la actul juridic
respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea lui, fapt care va atrage
anularea actului juridic; opoziţia chiar dovedită nu va putea fi opusă terţului de
bună-credinţă cu care s-a contractat. Pentru anularea actului juridic încheiat de
unul dintre soţi în baza mandatului tacit reciproc trebuie dovedită atât lipsa
consimţământului soţului necontractant cât şi reaua-credinţă a terţului contractant.
Practica judiciară a stabilit reaua-credinţă a terţului atunci când există opunere
expresă din partea soţului neparticipant la încheierea actului juridic, dar şi când
această opunere poate fi dedusă din fapte sau împrejurări care au semnificaţia
lipsei consimţământului soţului reprezentat. Lipsa consimţământului poate fi
desprinsă din faptul separaţiei soţilor, atunci când s-a introdus o cerere de divorţ,
soţul necontractant a cerut punerea bunului sub sechestru, etc..
Opunerea soţului este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei
judecătoreşti, care o pot cenzura dacă îmbracă forma abuzului de drept sau nu este
în interesul comunităţii.

Domeniul de aplicare
Constituie obiect al dreptului de reprezentare reciprocă între soţi actele de
administrare, de folosinţă, precum şi actele de dispoziţie privitoare la bunurile
comune.
Actele de administrare a bunurilor comune sunt acelea prin care se urmăreşte
valorificarea bunurilor, fără a se ajunge la înstrăinarea lor. Sunt de asemenea
acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului, precum şi la
întrebuinţarea veniturilor.
Pot fi clasificate în:
- acte de administrare prin natura lor, care se referă la un bun izolat: dreptul
de închiriere pe durată determinată (până la 5 ani, peste 5 ani este act de
dispoziţie), executarea unor reparaţii la bunurile comune
- acte de administrare prin scopul lor, raportate la patrimoniu în întregul său:
vânzarea fructelor naturale supuse pierii sau stricăciunii, acţiunile posesorii,
calea de atac declarată numai de unul dintre soţi în cadrul procesului având
ca obiect un bun comun.
Actele de folosinţă – legiuitorul are în vedere accepţiunea largă a noţiunii de
„folosinţă”, incluzând atât facultatea soţilor de a întrebuinţa împreună bunurile
comune cât şi îndreptăţirea de a culege şi percepe fructele pe care bunurile le
produc. Exemplu: întreruperea cursului prescripţiei extinctive, efectuarea
reparaţiilor necesare şi urgente.

41
 Actele de dispoziţie cuprind atât acte de dispoziţie juridică (înstrăinarea sau
grevarea unui bun, renunţarea la un drept),, cât şi acte de dispoziţie materială
(distrugerea sau consumarea bunului).
Din interpretarea dispoziţiilor art. 35, alin. 2, Codul familiei rezultă că dreptul
de reprezentare este recunoscut soţilor în privinţa actelor de dispoziţie dacă au ca
obiect bunuri mobile comune, indiferent de valoarea lor.
Luarea în posesie sau deţinerea unui bun comun de către unul dintre soţi, fără
consimţământul celuilalt soţ constituie infracţiunea de furt, iar fapta unuia dintre
soţi de a-şi însuşi sau de a dispune pe nedrept de unul sau mai multe bunuri
comune aflate în detenţia sa exclusivă constituie infracţiunea de abuz de
încredere.
Aplicarea sancţiunilor penale nu înlătură posibilitatea anulării actului de
dispoziţie încheiat de soţul făptuitor. Condamnarea unuia dintre soţi pentru aceste
infracţiuni îndreptăţeşte pe celălalt soţ să solicite protejarea bunurilor comune în
timpul căsătoriei.

Limitele mandatului tacit reciproc de reprezentare:

1) Limite legale – art. 35, alin. 2, Codul familiei instituie o detogare de la

regulă, pentru actele de înstrăinare sau grevare a imobilului comun, în cazul
cărora consimţământul soţului neparticipant la încheierea actului juridic nu se mai
presupune
1. Actele de dispoziţie cu privire la imobile – soţii nu pot încheia acte de
dispoziţie având ca obiect un imobil fără consimţământul expres al celuilalt
soţ. Dispoziţiile art. 35, alin. 2, Codul familiei a fost extins şi la celelate
bunuri imobile, altele decât cele prin natura lor (terenuri, construcţii) adică
la cele prin destinaţie şi la cele prin obiect la cares e referă (uzufructul
bunurilor imobile, superficii, servituţi, acţiuni în revendicarea imobilelor).
2. Actele de dobândire cu titlu oneros a bunurilor imobile prin întrebuinţarea
unor sume de bani comune pot fi încheiate, în mod valabil, de oricare dintre
soţi, fără a fi necesar consimţământul expres al ambilor soţi. Soluţia a fost
criticată în doctrină şi în practica recentă, întrucât s-ar ajunge la
achiziţionarea unui bun imobil de către unul dintre soţi, chiar şi atunci când
ar exista opunere din partea celuilalt, asimilându-se, astfel actele de
realizarea dreptului cu cele de conservare.
3. Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de către unul dintre soţi în
calitate de promitent privitor la imobilul comun este valabil, întrucât nu are
ca efect modificarea, transferul sau stingerea unui drept real existent în
patrimoniul soţilor, ci dă naştere la obligaţia de a face în sarcina soţului
promitent. Această convenţie nu diminuează patrimoniul comun al soţilor.
Atunci când în baza acestui antecontract se solicită instanţei să pronunţe o
42
 hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare
este necesar consimţământul expres al ambilor soţi.
4. Acţiunea în împărţeala bunurilor comune este asimilată cu actele de
înstrăinare. Deşi împărţeala nu are caracter constitutiv de drept, ci numai
declarativ, în practica judiciară s-a decis că la împărţirea bunurilor comune
trebuie să participe ambii soţi.
5. Actele juridice cu titlu gratuit între vii – deşi nu sunt exceptate in terminis
de la prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare, fac necesar
consimţământul ambilor soţi. Prin excepţie, oricare dintre soţi poate face
singur acte de dispoziţie sub forma darului manual pentru că acesta, având
o valoare redusă, se presupune că nu va afecta semnificativ patrimoniul
soţilor. În privinţa actelor dezinteresate, prin care se procură altei persoane
un folos material fără a micşora patrimoniul comun pot fi încheiate în
temeiul mandatului de reprezentare.
6. Acţiunea în revendicare prin care se solicită instanţei recunoaşterea
dreptului de proprietate asupra unui bun determinat şi obligarea pârâtului la
restituirea posesiei bunului prezintă interes sub aspectul participării în
calitate de parte în proces a unuia sau a ambilor soţi.
S-au conturat două opinii:
- acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie şi este necesară
participarea ambilor soţi în calitate de parte – opinia majoritară;
- acţiunea în revendicare este un act de conservare a bunului comun şi
oricare dintre soţi are calitate procesuală.
Atunci când acţiunea în revendicare priveşte un bun comun, dacă acesta este
mobil, ea poate fi introdusă numai de unul dintre soţi în baza prezumţiei de
mandat tacit reciproc, iar dacă bunul este imobil prezumţia nu mai operează. În
ultima situaţie ambii soţi trebuie să participe ca părţi la proces, atât în situaţia în
care sunt reclamanţi, cât şi atunci când sunt pârâţi.

2) Limite convenţionale
Întrucât prezumţia de mandat tacit reciproc de reprezentare are caracter relativ,
soţilor le este îngăduit să stabilească, de comun acord sau prin manifestarea
unilaterală de voinţă, unele limitări, în sensul că anumite acte juridice care pot fi
încheiate valabil de către un singur soţ, să poată să fie încheiate numai cu
consimţământul expres al ambilor. Este necesar ca derogările să fie particulare,
speciale, în sensul că vor fi determinate cu exactitate actele juridice care nu vor fi
valabil încheiate decât având manifestarea de voinţă a fiecărui soţ.

Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc:

1) Despărţirea în fapt a soţilor.

43
 Mandatul tacit reciproc funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar dacă soţii
trăiesc despărţiţi. În practica judiciară a fost consacrat punctul de vedere opus, în
sensul că în această perioadă, consimţământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie
dovedit.
2) Dispariţia unui soţ sau punerea sub interdicţie a unui soţ.
Dacă s-a instituit curatela sau tutela, curatorul sau tutorele poate să încheie
acte de administrare în baza temeiului mandatului prezumat sau să se opună la
încheierea actelor pe care celălalt ar vrea să le facă. Curatorul sau tutorele poate
încheia acte de dispoziţie cu consimţământul celuilalt soţ şi cu încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare.
3) Rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declaratoare de moarte
- persoana care a încheiat actul de dispoziţie în calitate de persoană căsătorită
şi retroactiv, apare ca necăsătorită – actul e valabil cu privire la bunurile
comune care la acea dată apăreau ca bunuri comune, chiar şi dacă nu a
existat consimţământul celuilalt soţ.
- persoana necăsătorită devine retroactiv căsătorită – actul de dispoziţie
privind bunurile are un devenit, retroactiv, comune este anulabil
Terţul cu care s-a contractat se află într-o eroare comună, invincibilă, astfel
încât, nefiind de rea-credinţă este apărat de o eventuală acţiune în anulare.

Sancţiuni
Actul de înstrăinare sau de grevare având ca obiect construcţii sau terenuri,
încheiate de unul dintre soţi, fără consimţământul expres a celuilalt soţ, este lovit
de nulitate relativă, dreptul la acţiune fiind supus termenului general de
prescripţie extincivă, socotit de la data când soţul a aflat de faptul încheierii
actului juridic. Actul poate fi confirmat expres sau tacit de soţul necontractant, iar
dacă ratificarea nu are loc, actul e lovit de nulitate relativă în întregul său. El nu
va deveni valabil prin efectul partajării bunului comun.
Nulitatea operează indiferent de buna sau reaua-credinţă a terţului dobânditor.
Dacă e de bună-credinţă, restituie preţul, păstrează fructele culese anterior
promovării acţiunii în abulare, iar dacă este de rea-credinţă înapoiază valoarea de
înlocuire a bunului şi fructele (art. 35, alin. 2).

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

În principiu, art. 36, alin. 2, Codul familiei, permite în mod excepţional
împărţirea în timpul căsătoriei, pe cale judiciară, a bunurilor comune în întregime
sau în parte.
Împărţirea poate avea loc numai atunci când: există motive temeinice în
susţinerea cererii de împărţeală şi se poate face la cererea oricăruia dintre soţi sau
a creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi.

44
 1) Împărţirea bunurilor comune la cererea oricăruia dintre soţi – în timpul
căsătoriei poate fi dispusă de către instanţa de judecată, atunci când există motive
temeinice. Noţiunea de motive temeinice nu beneficiază de o determinare legală.
Înţelesul său a fost stabilit de teoria şi practica judiciară. Teimeinicia motivelor
invocate în susţinerea cererii de împărţire a bunurilor comune va fi stabilită în
raport cu cererea de partajare (exemplu: violenţa soţului – motiv de divorţ;
imposibilitatea materială de a susţine un copil din afara căsătoriei). Simpla
despărţire în fapt a soţilor nu constituie motiv temeinic pentru împărţirea
bunurilor comune, decât coraborată cu alte împrejurări: înstrăinarea sau
degradarea bunurilor comune de către unul dintre soţi, relaţii de concubinaj a
soţului rămas în locuinţa proprietate devălmaşă. De asemenea instanţa poate
dispune partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei şi atunci când există o
hotărâre penală de condamnare a unuia dintre soţi pentru furt sau abuz de
încredere.
Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter judiciar. Sunt
supuse partajului bunurile comune existente în momentul realizării împărţirii, fie
în totalitatea lor, fie numai în parte. Partajul are caracter definitiv, adică bunurile
atribuite fiecăruia dintre soţi devin bunuri proprii ale acestora, retroactiv, din
momentul dobândirii lor. Împărţirea bunurilor comune nu înlătură regimul legal al
comunităţii de bunuri.
Acţiunea în împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi primită
pe toată durata căsătoriei, inclusiv ulterior promovării unei acţiuni având ca obiect
desfacerea căsătoriei, până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de
divorţ. Procedura urmată în soluţionarea cererii este cea aplicabilă pentru judecata
oricărei cereri de împărţeală privind bunuri asupra cărora părţile au un drept de
proprietate comună, prevăzut de art. 1731, Cod de procedură civilă.
Dreptul la acţiune are caracter personal; decesul unui soţ atrage soluţia
respingerii cererii ca fiind lipsită de obiect; judecata neputând fi continuată de
moştenitorii defunctului. Soţul supravieţuitor îşi va valorifica pretenţiile în cadrul
procedurii succesorale.
Instanţa competentă din punct de vedere material este tribunalul specializat, iar
teritorial, instanţa de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului. Dacă printre bunurile
supuse partajului se află şi un imobil va fi competenţa instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială se află situat imobilul.
2) Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre
soţi – potrivit art. 33, alin. 2, Codul familiei, după urmărirea bunurilor proprii ale
soţului debitor, creditorul său personal poate cere urmărirea bunului comun, însă
numai în măsura acoperirii creanţei sale. Dreptul creditorilor personali ai oricăruia
dintre soţi de a cere împărţeala bunurilor comune ale soţilor are caracter de
excepţie şi poate fi valorificat de aceştia fie pe cale principală, prin promovarea

45
cererii de chemare în judecată, fie pe cale incidentă, în cadrul contestaţiei la
executare.
Dreptul de urmărire aparţine tuturor creditorilor personali. Ordinea de urmărire
a bunurilor – mai întâi cele proprii, apoi partajarea celor comune – este
imperativă. Limita valorică în care urmează a se face partajul este determinată de
cuantumul creanţei rămasă neacoperită. Bunurile atribuite soţului debitor, care
exced nevoii de îndestulare a creditorului rămân proprii ale acestuia.
Cererea creditorilor personali poate avea ca obiect numai bunurile existente în
patrimoniul comun al soţilor la data partajului, nu şi bunurile viitoare. În timpul
procesului, creditorul beneficiază de prezumţia de comunitate a bunurilor supuse
împărţelii.
Potrivit art. 400¹, Cod procedură civilă, împărţirea bunurilor proprii comune se
poate face la cererea părţii interesate, şi în cadrul contestaţiei la executare. Atunci
când urmărirea datoriilor personale ale oricăruia dintre soţi poartă şi asupra unor
bunuri comune, soţul terţ, soţul debitor sau creditorul pot să solicite împărţirea
bunurilor comune în măsura necesară acoperii integrale a creanţei.

DATORIILE SOŢILOR
Datoriile comune ale soţilor
Potrivit art. 32, Codul familiei sunt datorii ale comunităţii pentru care soţii
răspund cu bunurile lor comune:
- litera a – cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile
comune;
- litera b – obligaţiile contractate împreună de către soţi;
- litera c – obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea
nevoilor obişnuite ale căsniciei;
- litera d – obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor
bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au sporit bunurile comune ale
soţilor.
1) Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune
Sunt asimilate cheltuielilor de administrare toate obligaţiile asumate de soţi
sau impuse de lege în vederea întreţinerii şi punerii în valoare a bunrilor, dar şi
cheltuielile de conservare a bunurilor comune. Datoria contractată de unul dintre
soţi va fi comună numai dacă a servit în mod efectiv conservării, întreţinerii sau
valorificării unor bunuri comune. În temeiul prezumţiei de mandat tacit reciproc,
actul juridic prin care se contractează o obligaţie în legătură cu dreptul de
administrare a bunului comun poate fi încheiată în mod valabil de un singur soţ.
Când actul juridic s-a încheiat de un soţ în pofida opunerii celuilalt, datoria
contractată va fi personală.
2) Obligaţiile contractate de soţi împreună – singura cerinţă legală este
caracterul comun al datoriei soţilor. Determinarea va fi făcută numai dacă are
46
legătură cu nevoile căsniciei. Textul nu are în vedere participarea efectivă a
ambilor soţi la încheierea actului juridic, întrucât orice obligaţie asumată de către
unul dintre soţi cu privire la bunurile comune, va fi comună, sub rezerva
neopunerii celuilalt soţ.
Vor fi considerate comune, potrivit literei b, acele obligaţii care au izvorul în
actul juridic de dispoziţie privind bunurile imobile comune.
3) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor
obişnuite ale căsniciei – criteriul avut în vedere este cel al afectaţiunii datoriei
comune destinată să acopere nevoile obişnuite ale familiei.
Conţinutul noţiunii de „nevoi obişnuite ale căsătoriei” se va determina în
raport de nivelul de trai al soţilor. Cheltuielile de lux vor fi considerate personale
ale soţului contractant, care va răspunde cu bunurile sale proprii. De regulă, sunt
considerate astfel cheltuielile legate de procurarea alimentelor, medicamentelor,
obiectelor de uz personal, întreţinere, chirie, mobilier, etc.
Opunerea soţului reprezentat în baza mandatului tacit prezumat, cunoscută de
creditorul contractant, face ca datoria să fie personală a soţului participant la
încheierea actului juridic.
4) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri
proprietate publică, dacă şi în măsura sporului înregistrat de comunitate prin
faptul însuşirii – pentru angajarea răspunderii soţilor cu bunurile lor comune în
vederea reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a unuia dintre ei trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe un prejudiciu patrimonial rezultat al faptei ilicite comise de către
unul dintre soţi. Se are în vedere atât dreptul de proprietate publică, cât şi
celelalte drepturi reale care se întemeiază pe dreptul de proprietate publică.
b) prejudiciul să fie realizat prin însuşirea unui bun propritate publică. Prin
„însuşire” trebuie să înţelegem atât activitatea cu caracter infracţional, cât
şi delictul civil.
c) faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul dintre soţi – făptuitorul
trebuie să aibă calitatea de soţ în momentul comiterii faptei. Dacă însuşirea
s-a produs anterior încheierii căsătoriei, soţii nu sunt ţinuţi să răspundă cu
bunurile comune, chiar dacă foloasele ilicite procurate astfel au fost
întrebuinţate în timpul căsătoriei, pentru că bunurile procurate astfel, în
baza subrogaţiei reale vor fi proprii.
d) masa bunurilor comune să fi înregistrat un spor prin achiziţionarea de noi
bunuri, prin creştera valorică a bunurilor existente sau prin evitarea
deprecierii unor bunuri din patrimoniu comun.
e) între faptul însuşirii săvârşit de unul din soţi şi sporul valorii bunului să
existe legătură de cauzalitate; raportul de cauzalitate poate fi dovedit prin
orice mijloc de probă. Urmărirea nu poartă numai asupra bunului care

47
 materializează sporul de valoare, ci a oricăruia dintre bunurile aflate în
patrimoniul comun al soţilor.
Pentru toate aceste creanţe, creditorul poate urmări bunurile comune ale
soţilor. Creditorul beneficiază de prezumţia de comunitate, soţul interesat va
putea însă să o răstoarne şi să evite executarea silită asupra unor bunuri comune.
Dacă după epuizarea bunurilor comune, datoria nu este acoperită, creditorul va
putea urmări bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi. Fiecare dintre soţi va fi ţinut
la jumate din valoarea creanţei rămasă neacoperită. Ordinea aceasta este
imperativă.
Dacă obligaţiile sunt indivizibile sau solidare, creditorul comun va putea
urmări pe oricare dintre soţi pentru valoarea întregii creanţe rămasă neacoperită.
În raporturile dintre soţii debitori se aplică regulile de drept comun. Contribuţia
soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei va fi considerată egală. Dacă în
urma împărţelii se va stabili că unul dintre soţi a participat la acoperirea datoriilor
comune cu mai mult decât îi revenea, se va putea întoarce împotriva celuilalt
pentru diferenţă.

B. EFECTELE PERSONALE ALE CĂSĂTORIEI

(RAPORTURILE PERSONALE DINTRE SOŢI)

1. Numele soţilor (art. 27, alin. 1) – La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor
declara ofiţeruliui de stare civilă numele pe care urmează să-l poarte în timpul
căsătoriei. Viitorii soţi pot opta pentru una dintre cele trei posibilităţi legale:
a) fiecare dintre ei va păstra numele avut la data încheierii căsătoriei;
b) vor avea ca nume comun numele oricăruia dintre ei;
c) numele lor reunite.
Enumerarea e limitativă, soţii neputând alege o variantă intermediară. Soţii
sunt obligaţi să poarte numele ales pe toată durata căsătoriei.
Soţii pot solicita schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, în
condiţiile art. 4, punctul 2, litera i din Ordonanţa de Guvern nr. 41/2003 privind
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanei fizice,
optând pentru numele de familie dobândit la naştere de către unul dintre ei sau să
revină fiecare la numele avut anterior căsătoriei. Dacă numai unul dintre soţi
doreşte schimbarea numelui de familie comun în timpul căsătoriei trebuie să aibă
şi consimţământul celuilalt soţ dat în formă autentică. Schimbarea numelui de
familie al unuia dintre soţi nu are efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ.
48
 Dacă unul dintre soţi este adoptat în timpul căsătoriei şi are nume comun cu
celălalt soţ, potrivit art. 53, alin. 4 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic
al adopţiei, soţul adoptat poate lua numele adopatatorului numai dacă celălt soţ îşi
exprimă consimţământul în acest sens. După acest moment, soţii vor avea nume
diferite.
2. Obligaţia de sprijin moral reciproc (art. 2, Codul familiei) constă în
îndatorirea pe care o are fiecare soţ de a acorda celuilat ajutor, în cazul în care
acesta are nevoie pentru depăşirea situaţiilor dificile.
Legiuitorul nu determină conţinutul concret al obligaţiei.
3. Obligaţia de fidelitate nu este prevăzută expres de legiuitor, ci reiese
indirect din unele prevedri din Codul familiei – prezumţia de paternitate e fondată
pe ideea respectării de către soţie a obligaţiei de fidelitate.
4. Obligaţia de coabitare – căsătoria implică şi traiul comun în cadrul aceluiaşi
domiciliu. Domiciliul comun nu este de esenţa căsătoriei. Pentru motive
întemeiate soţii pot conveni ca temporar, să aibă locuinţe separate. Refuzul
nejustificat de a locui împreună cu celălalt soţ poate constitui motiv de divorţ.
Privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin alungarea sau
refuzul de a-l primi în locuinţa ce constituie domiciliul comun, poate constitui
infracţiunea de abandon de familie sau contravenţie. Reintegrarea în locuinţă
poate fi dispusă la cerere, de instanţa de judecată, pe calea ordonanţei
preşedinţiale.
În situaţii extreme, instanţa poate adimite acţiunea în evacuarea soţului care
săvârşeşte fapte deosebit de grave, care pun în pericol viaţa, integritatea sau
sănătatea celuilalt soţ ori a copiilor. Evacuarea se poate dispune chiar împotriva
soţului proprietar exclusiv al locuinţei. Relativ la raporturile personale dintre soţi
legea nu prevede soluţie pentru situaţia în care între soţi intervin neânţelegeri.
Acestea pot constitui motive de divorţ.

9. DESFACEREA CĂSĂTORIEI
Divorţul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, efectele
căsătoriei în raporturile dintre soţi. Desfacerea căsătoriei poate fi pronunţată,
potrivit art. 38, Codul familiei, fie la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul
consimţământului ambilor soţi.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI LA INIŢIATIVA UNUIA DINTRE SOŢI

Din interpretarea art. 38, alin. 1 şi alin. 3, Codul familiei, deducem
următoarele condiţii ce trebuie întrunite cumulativ:
- existenţa unor motive temeinice;
- vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi;
- imposibilitatea continuării căsătoriei.
Motivele temeinice de divorţ
49
 Legiuitorul a lăsat instanţei de judecată libertate deplină în aprecierea
temeiniciei motivelor invocate în cererea de divorţ promovată de unul dintre soţi.
În practica judiciară au fost reţinute ca fiind motive temeinice: actele de violenţă
fizică sau verbală a unuia dintre soţi, infidelitatea, existenţa unei nepotriviri de
ordin fiziologic, boală gravă sau incurabilă a unuia dintre soţi care afectează
raporturile dintre soţi; despărţirea în fapt dacă are caracter definitiv etc.
Motivele de divorţ invocate şi dovedite încursul procesului de divorţ permit
instanţei să stabilească culpa soţilor în destrămarea căsniciei.instanţa poate
pronunţa divorţul din vina ambilor soţi sau din culpa exclusivă a soţului pârât.
Divorţul nu poate fi pronunţat dacă din probele administrate reiese culpa
exclusivă a soţului reclamant, iar soţul pârât nu a formulat cerere reconvenţională
prin care să solicite şi el desfacerea căsătoriei.
Instanţa poate pronunţa divorţul din vina ambilor soţi, dacă aceasta reiese din
probele administrate, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.
Vinovăţia soţilor stabilită de instanţa de judecată, are consecinţe directe asupra
obligaţiei de întreţinere între soţi, în sensul că soţul din a cărui culpă exclusivă a
fost pronunţat divorţul nu va putea beneficia de dreptul la întreţinere din partea
fostului soţ decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei (art. 41 alin.4 Codul
familiei); are consecinţe şi asupra atribuirii locuinţei comune.
La cererea ambilor soţi, hotărârea prin care se pronunţă desfacerea căsătoriei
nu se va motiva. Instanţa e obligată să se pronunţe cu privire la culpa soţilor, cu
excepţia cazurilor prevăzute de art. 38, alin. 3, Codul familiei, când starea
sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN ACORDUL SOŢILOR poate fi

pronunţată, potrivit art. 38, alin. 2 dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei – atât înainte cât şi după împlinirea termenului de un an, oricare
dintre soţi poate introduce acţiunea de divorţ potrivit art. 38, alin. 1 şi alin.
3, Codul familiei, fiind ţinut să facă dovada motivului de divorţ.
Introducerea acţiunii de divorţ înainte de un an în temeiul art. 38, alin. 2 duce
la respingerea ei ca fiind prematur formulată.
La calculul termenului de un an nu se va lua în considerare ziua încheierii
căsătoriei, ziua de plecare fiind a doua zi de căsătorie (10 mai 2003–11 mai 2004)
– este un sistem intermediar de calcul, nici pe zile pline, nici pe zile libere.
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie – legea are în vedere copiii
minori la data cererii de divorţ, rezultaţi din căsătoria a cărei desfacere se
cere. Intră în categoria copiilor minori rezultaţi din căsătorie şi copiii
adoptaţi de ambii soţi, precum şi copilul conceput dar nenăscut la data
introducerii acţiunii. Existenţa copiilor majori sau a copiilor proveniţi din
căsătoriile anterioare sau din afara căsătoriei, nu împiedică desfacerea
50
 căsătoriei. Este admisibil divorţul prin consimţământul părinţilor minorei
căsătorite.
Cererea de divorţ trebuie semnată de ambii soţi, ca o premisă a acordului
acestora. Primind cererea de divorţ preşedintele instanţei va verifica existenţa
consimţământului soţilor şi va fixa un termen de două luni impedanţă publică. La
împlinirea acestui termen instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea
căsătoriei, pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii
(art. 613, alin. 2, Cod procedură civilă). Împăcarea soţilor stinge acţiunea de
divorţ (art. 618, alin. 2, Cod procedură civilă).

PROCEDURA DIVORŢULUI
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 607–619, Cod de procedură civilă.
1) Cererea de chemare în judecată poate fi formulată numai de către soţi,
întrucât nu au calitate procesuală în procesul de divorţ creditorii acestuia sau a
ambilor soţi, procurorul sau moştenitorii soţilor.
Soţul alienat sau debil mintal, chiar şi pus sub interdicţie judecătorească, va
putea introduce acţiune de divorţ în momente de luciditate.
Cuprinsul cererii. Pe lângă menţiunile generale, indicate de art. 112, Cod de
procedură civilă, în cererea de divorţ trebuie să se arate numele copiilor minori
născuţi din căsătorie sau care au această situaţie legală, iar dacă nu sunt copii
minori, se va face precizare expresă în acest sens.
Cererea principală este desfacerea căsătoriei. Ea poate fi însoţită şi de cereri
accesorii, a căror soluţionare este dependentă de rezolvarea cererii principale.
Unele dintre cererile acestea sunt obligatorii, instanţa urmând a se pronunţa chiar
şi atunci când părţile nu au cerut în mod expres: încredinţarea copiilor minori spre
creştere şi educare unuia dintre părinţi, stabilirea contribuţiei părintelui la
creşterea şi educarea copiilor, numele soţilor.
În cererea de despărţenie prin acordul soţilor se vor arăta şi modalităţile în care
urmează a fi soluţionate cererile accesorii divorţului; în lipsa învoielii, instanţa le
va soluţiona în temeiul probelor administrate în cauză.
La cererea de divorţ se vor anexa înscrisurile doveditoare (certificat de
căsătorie, certificatele de naştere ale copiilor minori).
Cererea va fi prezentată personal de reclamant preşedintelui judecătoriei (art.
612, alin. 3 şi 4, Cod de procedură civilă). Preşedintele va da sfaturi de împăcare
şi dacă soţul stăruie în demersul său, va fixa termen pentru judecata cauzei.
2) Cererea reconvenţională – soţul pârât poate solicita şi el divorţul pe calea
cererii reconvenţionale la cererea în desfacerea căsătoriei iniţiată de celălalt soţ.
Cererea reconvenţională poate fi făcută cel mai târziu până la prima zi de
înfăţişare, în şedinţa publică, pentru fapte petrecute până la acea dată sau până la
începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului – pentru fapte
petrecute după prima zi de înfăţişare. Nerespectarea acestui termen atrage
51
decăderea soţului-pârât din dreptul de a mai solicita desfacerea căsătoriei din
motive proprii. Acestea vor putea fi invocate într-un nou proces de divorţ,
declanşat după ce cererea reclamantului a fost respinsă şi motivele divorţului au
apărut după soluţionarea cererii. Cererea reconvenţională se soluţionează
împreună cu cea principală.
3) Instanţa competentă a soluţiona cazurile de divorţ, din punct de vedere
material, este, potrivit art. 41, punctul 1 din Legea 304/2004, tribunalul specializat
– tribunalul pentru minori şi familie (vor fi înfiinţate până la data de 1 ianuarie
2008). În ceea ce priveşte competenţa teritorială în materie de divorţuri,
dispoziţiile sunt derogatorii, în sensul că este competentă instanţa în a cărei
circumscripţie se află ultimul domiciliu comun al soţilor dacă, la data introducerii
cererii, cel puţin unul dintre soţi îşi are domiciliul în raza acestei instanţe; dacă
soţii nu au avut domiculiu comun, competentă este instanţa de la domiciliul
soţului pârât; dacă soţul pârât nu are domiciliul în ţară, cererea va fi introdusă la
instanţa de la domiciliul soţului reclamant.
4) Prezenţa personală a soţilor în faţa instanţei este, potrivit art. 614, Cod de
procedură civilă, obligatorie. Prin derogare de la dreptul comun, părţile nu pot fi
reprezentate, ci doar asistate de un mandatar.
În mod excepţional, reprezentarea este permisă în situaţiile prevăzute limitativ
prin art. 614, Cod de procedură civilă şi anume:
a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Obligativitatea soţilor de a se prezenta personal subzistă numai la soluţionarea
divorţului în faţa instanţei de fond.
Lipsa nejustificată a soţului reclamant în faţa instanţei de fond la oricare din
termenele de judecată atrage respingerea cererii de divorţ ca fiind nesusţinută,
indiferent dacă soţul pârât a fost sau nu prezent.
Dacă pârâtul a formulat cererea reconvenţională la cererea principală având ca
obiect desfacerea căsătoriei, se aplică aceste sancţiuni dacă acesta nu este prezent
la termenele de judecată.
Dacă lipsesc ambele părţi la termenul fixat pentru judecarea acţiunii de divorţ,
judecata se va suspenda potrivit art. 242, alin. 1, punctul 2.
Când divorţul se întemeiază pe acordul soţilor, prezenţa acestora este
obligatorie la termenul fixat în primă instanţă, dată la care instanţa va verifica
dacă aceştia mai stăruie în desfacerea căsătoriei.
5) Probele în procesul de divorţ urmează un regim derogator de la dreptul
comun. Astfel, proba interogatoriului nu poate fi primită în dovedirea motivelor
de divorţ, ci doar în combaterea motivelor de divorţ sau în dovedirea cererilor

52
accesorii. De asemenea, pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul
trei inclusiv, cu excepţia descendenţilor părţilor.
Soluţionarea cererii acestora având ca obiect încredinţarea minorilor, se va
face cu ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani şi numai în legătură cu
încredinţarea sa la unul dintre părinţi sau la o terţă persoană. Încredinţarea va
proceda la citarea acesteia şi îi va solicita o informare cu privire la traiul soţilor,
modul în care sunt îngrijiţi copiii şi propuneri de măsuri în interesul copiilor.
Lipsa concluziilor autorităţii tutelare atrage nelegalitatea hotărârii privind
încredinţarea minorilor.
6) Actele de dispoziţie ale soţilor – soţul reclamant poate renunţa la cererea sa
în tot cursul judecăţii în faţa instanţei de fond, chiar dacă soţul pârât se
împotriveşte. Renunţarea nu produce efecte asupra cererii reconvenţionale. În
lipsa acesteia, instanţa va lua act de renunţare printr-o încheiere.
Împăcarea părţilor stinge acţiunea de divorţ, însă nu şi dreptul de a mai cere
desfacerea căsătoriei pentru motive apărute după împăcare, şi în acest caz se va
putea folosi şi de faptele vechi.
Soţii pot încheia o tranzacţie cu privire la cererile accesorii divorţului: nume,
atribuirea locuinţei comune. Învoiala soţilor referitoare la încredinţarea minorilor
şi prestarea întreţinerii este supusă controlului şi cenzurii instanţei, care o poate
încuviinţa numai dacă este în interesul copiilor.
7) Măsuri provizorii – pe toată durata procesului de divorţ instanţa poate
dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, măsuri vremelnice privind
încredinţarea minorilor, obligaţia de întreţinere, folosinţa locuinţei comune.
Măsurile durează numai până la soluţionarea procesului de divorţ.
8) Hotărârea de divorţ – instanţa judecătorească se pronunţă prin hotărâre de
divorţ asupra admiterii sau respingerii cererii de desfacere a căsătoriei.
Hotărârea de admitere a acţiunii va indica culpa soţului sau soţilor în
desfacerea căsătoriei. Legiutorul permite desfacerea căsătoriei şi fără indicarea
vinovăţiei soţilor, în cazurile prevăzute de art. 38, alin. 2 şi alin. 3, Codul familiei.
La solicitarea soţilor instanţa nu va motiva hotărârea prin care pronunţă
divorţul. De asemenea hotărârea nu va fi motivată în cazul divorţului prin acordul
soţilor.
Admiterea cererii de divorţ implică şi rezolvarea cererilor accesorii obligatorii
sau facultative:
a) dacă soţii au copii minori, inclusiv adoptaţi, instanţa va dispune, în mod
obligatoriu, cu privire la încredinaţarea copiilor spre creştere şi educare fie
unuia dintre părinţi, fie unei terţe persoane familiei, cu consimţământul
acestora sau unei instituţii de ocrotire, şi implicit cu privire la atribuţia
fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de întreţinere. În cazul încredinţării
copiilor unei alte persoane, instanţa va stabili care dintre părinţi va exercita
dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau încuviinţa actele.
53
 b) în ceea ce priveşte numele soţilor, aceştia se pot învoi în sensul păstrării
numelui de către acela care l-a dat prin căsătorie. În lipsa învoielii soţilor,
la cererea soţului interesat, pentru motive temeinice, instanţa poate
încuviinţa continuarea numelui comun din căsătorie, chiar şi în condiţiile
opunerii celuilalt soţ. Dacă nu a intervenit nici o învoială sau dacă instanţa
nu a dat încuviinţare, fiecare dintre soţi va relua numele avut anterior
căsătoriei.
c) asupra dreptului la întreţinere al fostului soţ instanţa se pronunţă numai la
cerere – poate beneficia de întreţinere soţul aflat în nevoie din cauza
incapacităţii de muncă survenită înainte, în timpul căsătoriei sau în decurs
de un an de la desfacerea căsătoriei, dacă incapacitatea derivă dintr-o
împrejurare în legătură cu căsătoria.
d) atribuirea locuinţei comune se dispune de instanţă la cererea părţii
interesate. Atunci când convieţuirea foştilor soţi este posibilă, instanţa
poate împarte folosinţa locuinţei. În cazul spaţiilor locative închiriate, dacă
titularul dreptului de închiriere părăseşte definitiv domiciliul, potrivit art.
27, alin. 1, litera c din Legea 114/96, închirierea continuă în beneficiul
soţului, dacă a locuit împreună cu titularul. Dacă locuinaţa e proprietate
comună a soţilor sau a locuinţei închiriate şi dacă există copii minori,
instanţa este obligată să ţină cont de interesele copiilor, deci va atribui
locuinţa soţului căruia i s-au încredinţat copiii.
e) cheltuielile de judecată vor fi imputate părţii care a pierdut procesul ( taxă
de timbru, plata experţilor, onorariul avocatului).
Căile de atac – apelul şi recursul – pot fi promovate în termen de 30 de zile de
la data comunicării hotărârii de divorţ. Dacă cererea privind partajul bunurilor
comune a fost desprinsă, făcând obiectul unui alt proces, hotărârea va fi atacată în
termen de 15 zile de la comunicare. Apelul sau recursul reclamantului împotriva
hotărârii prin care s-a respins cererea de divorţ, va fi respins ca nesusţinut, dacă la
judecată se prezintă numai pârâtul. Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat
chiar şi în lipsa acestuia.
Hotărârea de divorţ nu este supusă revizuirii.
Hotărârea pronunţată pe temeiul acordului soţilor este definitivă şi irevocabilă,
adică pot fi atacate numai soluţiile date în cererile accesorii divorţului.
Hotărârea de divorţ definitivă şi irevocabilă se comunică serviciului de stare
civilă unde s-a întocmit actul de căsătorie al soţilor pentru a se face menţiuni
despre desfacerea căsătoriei.
Data desfacerii căsătoriei. În raporturile dintre soţi, coincide cu data rămânerii
irevocabile a hotărârii de divorţ, dată în primă instanţă, dacă nu este atacată cu
apel; data pronunţării hotărârii de instanţa de apel, dacă nu este atacată cu recurs;
hotărârea dată în recurs; hotărârea de divorţ prin acordul soţilor.

54
 Faţă de terţi, data desfacerii căsătoriei este data la care se face menţiune pe
marginea actului de căsătorie despre desfacerea căsătoriei sau data la care terţii au
aflat, pe altă cale, despre divorţ.

EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI

I.
1) Relaţiile personale dintre părinţi şi copii
a) Încredinţarea copiilor minori se pronunţă de instanţă, în funcţie de
interesul copilului. Dacă împrejurările care au determinat încredinţarea
se schimbă, se poate reveni asupra acesteia. La cererea oricăruia dintre
părinţi sau a copilului care a împlinit 14 ani, instanţa va dispune
reîncredinţarea copilului.
b) Exercitarea ocrotirii părinteşti privind persoana copilului – părintele
divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită drepturile părinteşti cu
privire la acesta. Celălalt părinte are dreptul de a avea legături personale
cu copilul şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a acestuia. Acest drept este recunoscut părintelui
numai în acord cu interesele copilului. În caz contrar aceste legături pot
fi restricţionate sau suspendate.
2) Relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copii
a) contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională – instanţa de judecată este obligată să
stabilească contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de întreţinere a
minorului chiar şi în lipsa unei cereri exprese în acest sens. Cuantumul
întreţinerii datorate se stabileşte în funcţie de nevoile minorului şi de
mijloacele fiecărui părinte. Învoiala părinţilor este admisibilă, dar este
necesară şi încuviinţarea insatanţei. Renunţarea unuia dintre părinţi la
pensia de întreţinere cuvenită copilului nu poate fi ratificată. Poate fi
încuviinţată convenţia părinţilor de scutire temporară a unuia dintre ei
la cheltuielile de întreţinere ale copilului, dacă părintele căruia i s-a
încredinţat minorul dispune de condiţii materiale îndestulătoare.
Schimbarea situaţiei materiale a părintelui sau a stării de nevoie a copilului
poate justifica o reevaluare a nivelului contribuţiei la cheltuielile de întreţinere
(art. 94, alin. 3 stabileşte cuantumul întreţinerii datorate: o pătrime din venituri,
pentru un copil, o treime din venitui, pentru doi copii şi o jumătate din venituri,
pentru trei sau mai mulţi copii).
b) exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile
copilului revine părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul. Are două
componente: dreptul şi respectiv îndatorirea de a administra bunurile
copilului şi de a-l reprezenta sau a-i încuviinţa actele civile. Dacă
55
 minorul a fost încredinţat altei persoane sau instituţiei de ocrotire,
instanţa va decide care părinte va exercita acest drept sau va avea
această îndatorire.
c) alocaţia de stat pentru copii – în conformitate cu Legea nr. 61/1993, cu
modificările ulterioare, titularul este copilul şi se plăteşte ocrotitorului
său legal:
- părinţilor;
- părintelui încredinţat prin hotărâre judecătorească de divorţ;
- tutorelui sau curatorului sau persoanei căruia i-a fost dat în
plasament familial;
- titularului, cu încuviinţarea reprezentantului legal, dacă a
împlinit vârsta de 14 ani.

II.
1) Relaţiile patrimoniale între foştii soţi
- comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea bunurilor
comune;
- obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează şi e înlocuită cu
obligaţia de întreţinere între foştii soţi;
- dreptul la moştenire a soţului supravieţuitor se pierde.
2) Relaţiile personale între foştii soţi
- încetează obligaţia de coabitare şi obligaţia de fidelitate;
- soţii revin la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă prin
căsătorie şi-au schimbaz numele;
- minora care prin căsătorie a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, o
păstrază.

Împărţirea bunurilor comune ale soţilor la desfacerea căsătoriei

1) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor
Împărţirea bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soţilor, fie, dacă nu
se înţeleg, prin hotărâre judecătorească potrivit art. 36, Codul familiei – soţii pot
conveni asupra împărţirii bunurilor comune printr-o convenţie. Soţii pot încheia
oricând această convenţie, numai că efectele ei se vor produce numai la
desfacerea căsătoriei. Prin convenţie, soţii pot determina atât cotele ce le revin,
cât şi bunurile atribuite fiecăruia, potrivit acestor cote. Dacă soţii nu se înţeleg în
privinţa formei concrete a loturilor, va hotărî instanţa de judecată, potrivit cotelor
stabilite de părţi. În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate ale convenţiei
soţilor, se vor aplica regulile dreptului comun.
2) Împărţirea bunurilor comune ale soţilor prin hotărâre judecătorească
Dacă soţii nu au reuşit să se învoiască asupra împărţirii bunurilor comune,
oricare dintre aceştia se poate adresa instanţei de judecată.
56
 Împărţeala judiciară se va face potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de
procedură civilă, capitolul VII1, art. 6731–67314. Cererea având ca obiect
partajarea bunurilor comune poate fi promovată pe cale principală, accesorie, în
cadrul procesului de divorţ, sau pe cale incidentă prin cerere reconvenţională.
Competentă material şi teritorial este instanţa competentă a soluţiona cererea
de divorţ, atunci când partajul se solicită pe cale accesorie sau incidentă. Pe cale
principală, instanţa competentă material e tribunalul specializat, iar teritorial –
instanţa de la domiciliul pârâtului, când în masa de împărţit se află numai bunuri
mobile, sau instanţa de la locul situării bunului – dacă în masă se găseşte şi un
imobil ;prin extindere, este competentă aceeaşi instanţă, dacă în masa bunurilor
comune se află mai multe bunuri imobile, situate în mai multe circumscripţii.
Dreptul soţilor de a cere împărţeala bunurilor comune este imprescriptibil.
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă menţiuni specifice potrivit
art .6732, Cod de procedură civilă şi anume:persoanele între care urmează a avea
loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţirea bunurilor supuse împărţirii,
evaluarea lor, locul unde se află şi persoana care le deţine sau le administrează.
La prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va lua declaraţii
cu privire la fiecare bun supus împărţelii, va lua act de recunoaşterile şi acordul
lor cu privire la existenţa, valoarea şi locul unde se află bunurile.
Procesul de partaj poate parcurge două etape:
1. încheierea de admitere în principiu, prin care se stabilesc bunurile
supuse împărţirii, calitatea de copărtaş, cotele-părţi şi creanţele născute
din starea de proprietate comună;
2. partajul propriu-zis, prin formarea şi atribuirea loturilor.
Dacă instanţa are suficiente probe, poate soluţiona fondul fără admiterea în
principiu a cererii de partaj.
Obiectul partajului îl constituie bunurile comune, dobândite în timpul
căsătoriei, existente la data cererii de partaj. Dacă pentru formarea loturilor sunt
necesare operaţii de măsurare sau evaluare, instanţa va dispune efectuarea unei
expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie de la data judecăţii.
În raport de expertiză se vor arăta şi bunurile care sunt comod partajabile în
natură şi în ce mod, propunându-se loturile ce urmează a fi atribuite.
Determinarea cotelor de contribuţie la dobândirea bunurilor comune
În tăcerea legii, practica judiciară a stabilit că instanţa trebuie să ţină seama de
contribuţia efectivă a fiecăruia dintre foştii soţi la dobândirea bunurilor supuse
partajului, adică aportul material, indicat de nivelul veniturilor fiecăruia dintre
soţi, dar şi de alte împrejurări: munca prestată în gospodărie şi pentru creşterea
copiilor, ajutorul primit din partea părinţilor, donaţiile întrbuinţate la
achiziţionarea bunurilor comune.
Separaţia în fapt a soţilor influenţează întinderea cotelor de contribuţie a
soţilor la dobândirea bunurilor comune. Pentru stabilirea cotelor de contribuţie
57
sunt admisibile orice mijloace de probă. Dacă nu se face dovada aportului
diferenţiat al soţilor la dobândirea bunurilor comune, instanţa va dispune
partajarea lor în cote egale.

Împărţeala propriu-zisă
În mod concret partajul se poate înfăptui: fie prin împărţeala în natură a
bunurilor, fie prin atribuirea întregului bun unui coproprietar sau prin vânzarea
bunurilor.
Regula este împărţeala în natură. La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va
ţine seama de eventualul acord al părţilor, mărimea cotei-părţi ce revine fiecărui
soţ, natura bunului, domiciliul şi ocipaţia părţilor, faptul că unul dintre soţi a făcut
înainte de a cere împărţeala, construcţii sau lucrări de îmbunătăţire. Dacă loturile
nu sunt egale ele se vor întregi prin sultă.
Atunci când împărţeala în natură nu e posibilă sau neeconomică, bunul se va
atribui unuia dintre soţi. Atribuirea bunului unui coproprietar parcurge două
etape: atribuire provizorie şi atribuirea definitivă.
Atribuirea provizorie poate fi dispusă de instanţăla cererea unuia dintre soţi
prin încheiere. Totodată, instanţa va stabili şi termenul în care soţul beneficiar al
atribuirii este obligat să depună suma ce reprezintă cota-parte cuvenită celuilalt
soţ. Când se depune suma fixată, instanţa, prin hotărârea dată asupra fondului, va
atribui bunul definitiv. În caz contrar bunul va fi atribuit celuilat soţ. Pentru
motive temeinice, ca derogare de la regula atribuirii provizorii a bunului, instanţa
poate atribui bunul direct prin hotărâre asupra fondului cauzei.
3. Vânzarea bunurilor supuse împărţelii reprezintă o modalitate extremă de
lichidare a comunităţii de bunuri. Bunurile pot fi supuse vânzării în
totalitate sau în parte. Instanţa poate dispune vânzarea bunurilor prin
intermediul interlocutorilor dacă nici unul dintre soţi nu are atribuirea
bunurilor. Dacă părţile s-au învoit asupra vânzării bunurilor, instanţa va
indica termenul în care trebuie realizată vânzarea; termenul nu poate
depăşi şase luni.
Procedura vînzării prin licitaţie se realizează de executorul judecătoresc.
Acesta va fixa termenul de licitaţie care nu poate depăşi 30 de zile pentru bunurile
mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile socotite de la data primirii încheierii.
De asemenea, executorul judecătoresc va înştiinţa pe soţi cu privire la data, ora şi
locul vânzării. Preţul plătit de adjudecatar va fi consemnat de executorul
judecătoresc la dispoziţia instanţei, care va proceda la împărţirea lui potrivit cotei
cuvenite fiecăruia dintre soţi (soţii se pot conveni asupra preţului oferit).
Dacă împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile prevăzute de
lege, instanţa va dispune închiderea dosarului.
Hotărârea de partaj este supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicarea
hotărârii, atunci când a fost cerut pe cale principală.
58
 Hotarârea de partaj are efect declarativ de drepturi, astfel că foştii soţi vor fi
consideraţi, retroactiv, proprietari exclusivi ai bunurilor atribuite, din chiar
momentul dobândirii lor.
Hotărârea constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare silită în
termenul general de prescripţei extinctivă. Dreptul de proprietate asupra bunurilor
atribuite poate fi dovedit cu hotărârea de partaj.

III. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ

În sens larg, filiaţia reprezintă legătura juridică dintre o persoană şi ascendeţii

săi ca urmare a descendenţei biologice.
În sens restrâns, filiaţia desemnează raportul de descendenţă a unei persoane
faţă de părinţii săi.
În raport cu mama, filiaţia se numeşte maternitate, iar în raport cu tatăl,
paternitate.
Filiaţia maternă rezultă din faptul material al naşterii copilului de către o
anumită femeie.

1. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ

PRIN CERTIFICATUL DE NAŞTERE
Interesează două elemente de fapt: împrejurarea că o anumită femeie a dat
naştere unui copil şi identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a
copilului născut de femeia respectivă.

59
 Potrivit art. 47, alin. 2, Codul familiei, filiaţia faţă de mamă se dovedeşte prin
certificatul constatator al naşterii. Actul de naştere e întocmit de ofiţerul de stare
civilă al autorităţii administraţiei publice locale în a cărei rază teritorială s-a
produs naşterea, pe baza declaraţiei verbale a oricăruia dintre părinţi, sau; dacă
din diferite motive aceştia nu o pot face, a declaraţiei medicului, a persoanelor
care au fost de faţă la naştere, a personalului din unitatea în care a avut loc
naşterea, a rudelor sau a vecinilor care au luat cunoştinţă de naşterea copilului,
precum şi pe baza actului de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului
medical constatator al naşterii şi după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor
(art. 17, alin. 1 şi art. 19, din Legea nr. 119/1996).
Declaraţia naşterii se face în 15 zile pentru copilul născut viu şi 3 zile pentru
copilul născut mort. Dacă în termen de 15 zile de la data naşterii, copilul născut
viu a decedat, declaraţia naşterii se face în 24 de ore de la data decesului.
Certificatul constatator al naşterii face dovada atât a faptului naşterii, cât şi a
identităţii copilului, cât şi a identităţii copilului, adică prin acest înscris e dovedit
faptul că mama a născut un copil la data şi locul indicat, precum şi faptul că
posesorul certificatului de naştere şi nu altcineva a fost născut de acea femeie.
Certificatul constatator al naşterii face dovada atât a raporturilor de filiaţie
maternă a titularului, cât şi a statutului juridic al persoanei faţă de terţi. Folosinţa
stării civile unită cu actul de stare civilă concordant creează prezumţia absolută de
existenţa legală a stării civile folosite.

Contestarea maternităţii care rezultă din certificatul constatator al naşterii

Acţiunea în contestarea maternităţii, rezultând din actul de stare civilă e
admisibilă în două situaţii:
1. posesia de stare nu corespunde stării civile rezultând din certificatul de
naştere;
2. persoana deţine numai certificatul constatator al naşterii nu şi folosinţa
stării civile, adică starea de drept e diferită de starea de fapt.
Acţiunea în contestarea maternităţii e imperescriptibilă şi poate fi promovată
de orice persoană interesată. Dacă cel care contestă maternitatea e însuşi copilul,
acţiunea are un dublu caracter: pe de o parte contestarea maternităţii rezultate din
certificatul de naştere sau folosinţa stării civile, şi pe de altă parte, de stabilire a
adevăratei filiaţii faţă de mamă.
Este admisibil orice mijloc de probă în dovedirea acţiunii. Menţiunile din actul
de stare civilă care constituie constatări personale ale existenţei de stare civilă nu
pot fi înlăturate decât prin înscrierea în fals.

2. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ

PRIN RECUNOAŞTEREA VOLUNTARĂ A MAMEI
60
 Prin recunoaşterea de maternitate se înţelege declaraţia făcută de bunăvoie de
către o femeie, în oricare din formele prevăzute de lege, prin care recunoaşte că e
mama unui anumit copil.
Potrivit art. 48, alin. 1, Codul familiei, recunoaşterea voluntară de maternitate
e posibilă atunci când:
- naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă;
- copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi
necunoscuţi.
Aceste dispoziţii nu pot fi extinse prin analogie.
Stabilirea filiaţiei materne e admisibilă şi faţă de copilul major.
Formele recunoaşterii de maternitate
Potrivit art. 48, alin. 2, Codul familiei, sub sancţiunea nulităţii absolute,
recunoaşterea de maternitate poate fi făcută numai în următoarele forme:
- prin declaraţie verbală sau scrisă la orice serviciu de stare civilă; înscrierea
recunoaşterii se va efectua în registrul de stare civilă al localităţii unde a
fost înregistrată naşterea;
- prin înscris autentic – înţelegem înscrisul autentificat de notar, declaraţia
mamei dată în faţa instanţei de judecată şi consemnată în încheierea de
şedinţă;
- prin testament – deşi testamentul este revocabil, recunoaşterea filiaţiei nu
se poate revoca (art. 48, alin. 3, Codul familiei). De asemenea,
recunoaşterea de filiaţie făcută prin testament produce efecte juridice
imediate, care retroactivează până la momentul naşterii. Maternitatea astfel
stabilită se va înscrie în actul de naştere al copilului prin menţiune, la cerere
sau din oficiu.
Caracterele juridice ale recunoaşterii de maternitate
1. act juridic strict personal. În numele mamei, recunoaşterea poate fi
făcută de mandatarul cu procură specială şi autentică. La decesul
mamei, dreptul de a recunoaşte un copil nu se transmite
moştenitorilor.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, femeia lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate recunoaşte singură filiaţia.
Dacă e pusă sub interdicţie judecătorească, recunoaşterea e valabilă dacă e făcută
în moment de luciditate.
2. act juridic unilateral, care produce efecte indiferent şi independent
de acceptarea recunoaşterii de către beneficiarul actului;
3. act juridic declarativ, produce efecte juridice retroactiv până la
data naşterii sau concepţiei copilului, în privinţa drepturilor lor;
4. act juridic pur şi simplu, care nu poate fi afectat de modalităţi;
5. act juridic irevocabil, chiar şi dacă a fost exprimat într-un
testament;
61
 6. act juridic solemn, valabil exprimat fie prin declaraţie la ofiţerul
de stare civilă, înscris autentic sau testament;
7. act juridic opozabil erga omnes.
Contestarea recunoaşterii de maternitate
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice
persoană interesată în condiţiile art. 49, Codul familiei.
Intră în categoria „persoanelor interesate”, copilul recunoscut, autoarea
recunoaşterii de maternitate, precum şi o altă femeie care pretinde că este mama
copilului, dar şi tatăl copilului, procurorul în baza art. 45, alin. 1, Cod de
procedură civilă. Dreptul la acţiunea în contestarea maternităţii este
imprescriptibil. În cadrul procesului, sunt admisibile orice mijloace de probă,
întrucât se tinde la dovedirea unei împrejurări de fapt. Admiterea acţiunii în
contestarea recunoaşterii de maternitate înlătură raportul de filiaţie stabilit prin
recunoaştere, considerându-se că femeia respectivă nu a fost niciodată mama
copilului recunoscut.
Nulitatea recunoaşterii de maternitate
Constituie cauze de nulitate absolută în această materie:
- recunoaşterea nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 48, alin. 1,
Codul familiei;
- recunoaşterea a fost făcută de o altă persoană decât mama sau
reprezentantul acesteia care are procură specială şi autentică;
- femeia de la care emană recunoaşterea este lipsită de voinţă conştientă
- mărturisirea de maternitate nu respectă condiţiile de formă impuse de
legiuitor.
Constituie cauze de nulitate relativă în această materie:
- vicirea consimţământului prin eroare, dol sau violenţă.

3. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ

PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ
Cazurile în care e admisibilă stabilirea maternităţii pe cale judecătorească
Stabilirea maternităţii se poate realiza pe cale de acţiune în justiţie numai în
cazurile prevăzute de art. 50, Codul familiei:
a) când, din orice împrejurare, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face
prin certificatul constatator al naşterii (naşterea nu a fost înregistrată,
copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi). Acţiunea
nu e admisibilă atunci când actul de naştere poate fi reconstituit sau
întocmit ulterior.
b) când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al
naşterii, adică există un raport de filiaţie dar acesta nu corespunde
adevărului. Acţiunea în stabilirea altei maternităţi decât cea care rezultă din

62
 actul constatator al naşterii, fără ca în prealabil acest raport să fi fost
contestat, e inadmisibilă.
Dacă la data cererii copilul e adoptat, acţiunea e admisibilă, dacă stabilirea
filiaţiei se încadrează în ipotezele din art. 50, Codul familiei.
Exercitarea acţiunii în stabilirea maternităţii
Dreptul la acţiune în stabilirea maternităţii are caracter strict personal şi
aparţine numai copilului (art. 52, alin. 1, Codul familiei). Dacă acesta e lipsit de
capacitatea de exrciţiu, acţiunea poate fi pornită de reprezentantul său legal. În
situaţia în care are capacitate de exerciţiu restrânsă, copilul va fi asistat în cursul
judecăţii de părinte sau tutore. Acţiunea poate fi promovată şi de procuror, în
temeiul art. 45, alin. 1, Cod de procedură civilă. Dacă în timpul procesului
titularul dreptului la acţiune decedează, moştenitorii săi pot continua acţiunea
aflată în curs de soluţionare.
Acţiunea în stabilirea maternităţii se promovează împotriva pretinsei mame,
iar după decesul acesteia, împotriva moştenitorilor săi (art. 52, alin. 3, Codul
familiei). Dreptul la acţiune nu se prescrie şi poate fi valorificat în tot timpul vieţii
copilului.
Hotărârea de admitere a acţiunii în stabilirea maternităţii, rămasă irevocabilă
se înscrie prin menţiune în actul de naştere al copilului. Statutul copilului care
rezultă din hotărâre e opozabil rudelor mamei şi terţilor.
Dacă femeia faţă de care a fost stabilită filiaţia este căsătorită, poate opera
prezumţia paternităţii în persoana soţului mamei. Soţul sau fostul soţ al mamei
poate promova fie acţiunea în tăgada paternităţii, fie contestă în justiţie
maternitatea stabilită pe cale judiciară, sub rezerva că certificatul de naştere al
copilului nu este conform folosinţei stării civile.
Contestarea maternităţii stabilite pe cale judecătorească
Maternitatea care rezultă din certificatul de naştere eliberat în baza hotărârii
judecătoreşti de stabilire a filiaţiei faţă de mamă, irevocabilă, poate fi contestată
de persoanele care nu au avut calitatea de părţi în proces, dacă justifică un interes
direct şi personal.
Dreptul la acţiunea în contestaţia maternităţii stabilită pe cale judiciară este
imprescriptibil. În probaţiune sunt admisibile toate mijloacele de probă legale.

63
 IV. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI
DIN CĂSĂTORIE

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul
concepţiei, care există între tată şi fiu. Spre deosebire de filiaţia maternă,
paternitatea e mai dificil de probat.

1. PREZUMŢIA TIMPULUI LEGAL AL CONCEPŢIEI

Determinarea intervalului de timp în care a avut loc concepţia prezintă
importanţă în stabilirea paternităţii copilului din căsătorie, atunci când naşterea
are loc după încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei; stabilirea pe cale
judecătorească a paternităţii copilului din afara căsătoriei sau în acţiunea în tăgada
paternităţii (când soţul mamei e ţinut să dovedească că nu e cu putinţă ca el să fie
tatăl copilului).

64
 Legiuitorul a instituit prin art. 61, Codul familiei, prezumţia timpului legal al
concepţiei, care se stabileşte făcând diferenţa dintre durata maximă a gestaţiei,
fixată la 300 de zile, şi durata minimă, fixată la 180 zile. Rezultă că perioada
legală de concepţie este de 121 de zile. Termenul se socoteşte regresiv, pe zile,
pornindu-se de la ziua naşterii copilului, care nu se ia în calcul, în schimb se ia în
calcul ziua de împlinire.
În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după încetarea,
desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul
căsătoriei, naşterea trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea a 300 de zile de la
încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei (şi fără ca mama să se fi
recăsătorit), iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la
încheierea căsătoriei. Este suficient ca o singură zi din timpul legal al concepţiei
să se găsească în timpul căsătoriei, pentru a se stabili filiaţia, paternitatea faţă de
fostul soţ al mamei.

Caracterul prezumţiei
Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei
are caracter absolut, în sensul că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de
180 de zile şi nici că a fost mai lungă de 300 de zile. Este admisibilă, în schimb,
dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul stabilit de
lege ca fiind al concepţiei.

2. PREZUMŢIILE LEGALE DE PATERNITATE

a) Prezumţia legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei (art.
53, alin. 1, Codul familiei): „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată
pe soţul mamei”. Distingem două ipoteze:
- copilul a fost conceput şi născut în timpul căsătoriei
- copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei dar s-a născut în
timpul căsătoriei, se aplică şi în cazul în care mama, la data
concepţiei copilului, era căsătorită cu un alt bărbat, însă naşterea a
avut loc în timpul căsătoriei subsecvente.
b) Prezumţia legală de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei
(art. 53, alin. 2, Codul familiei): copilul născut după desfacerea, declararea
nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a
fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să
fi intrat într-o nouă căsătorie. Textul trebuie extins şi la situaţia naşterii
copilului ulterior încetării căsătoriei prin moartea soţului mamei.
Prezumţia de paternitate presupune îndeplinirea cumulativă a două cerinţe:
- copilul a fost conceput în timpul căsătoriei;
65
 - la data naşterii, mama nu este recăsătorită; în caz contrar, se aplică
prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei.
Prima condiţie se consideră îndeplinită atunci când naşterea copilului are loc la
mai puţin de 300 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti,
data decesului sau data fixată de instanţă ca fiind cea a morţii. Dacă faptul
concepţiei e situat în perioada cuprinsă între data motţii prezumate şi rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, copilul este considerat ca fiind din afara
căsătoriei.
Rectificarea datei morţii poate schimba situaţia legală a copilului.

3. CONFLICTELE DE PATERNITATE apar atunci când, într-o situaţie

dată, cel puţin aparent, în privinţa aceluiaşi copil, sunt incidente ambele
prezumţii. Ca regulă generală în materie de conflicte de paternitate, întâietate are
prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei faţă de cea a
copilului conceput în timpul căsătoriei. Prin admiterea acţiunii în tăgada
paternităţii promovată de soţul mamei, copilul nu devine din afara căsătoriei, ci
rămâne din căsătorie, însă din cea anterioară a mamei, pentru că prin înlăturarea
prezumţiei de paternitate de care a beneficiat copilul, va produce efecte cealaltă
prezumţie. Dacă şi fostul soţ al mamei obţine o hotărâre irevocabilă de admitere a
cererii în tăgada paternităţii, copilul devine din afara căsătoriei.
Se naşte un conflict aparent de paternitate şi în cazul în care soţia celui
declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă se recăsătoreşte şi la mai
puţin de 300 de zile de la dataîncheierii căsătoriei subsecvente dă naştere unui
copil, iar apoi hotărârea declaratoare de moarte este anulată datorită apariţiei
fostului soţ, copilul are ca tată pe soţul mamei din căsătoria subsecventă. Această
soluţie se impune şi atunci când căsătoria subsecventă a mamei este lovită de
nulitate absolută pentru bigamie.
Puterea doveditoare a prezumţiei legale de paternitate
Prezumţiile de paternitate sunt prezumţiile legale mixte, care pot fi răsturnate
în cadrul acţiunii în tăgada paternităţii, admisă printr-o hotărâre irevocabilă.
Prezumţiile de paternitate se aplică de plin drept, adică îşi produc efectele fără
ca partea să fie nevoită a le invoca şi independent de cuprinsul certificatului
constatator al naşterii.
Statutul de copil născut sau conceput în timpul căsătoriei nu poate fi modificat
printr-un act de recunoaştere voluntară a paternităţii din partea altui bărbat, cât
timp prezumţia de paternitate aplicabilă nu a fost înlăturată printr-o jotărâre
irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii.
Aplicabilitatea prezumţiei legale de paternitate presupune stabilirea în
prealabil a maternităţii copilului, care împreună cu dovada căsătoriei mamei la
data naşterii sau concepţiei copilului, face posibil raportul de filiaţie copil-tată.

66
 4. TĂGADA PATERNITĂŢII desemnează acţiunea prin care soţul femeii
căsătorite care a născut un copil, urmăreşte să răstoarne în justiţie prezumţia de
paternitate care operează împotriva sa. Este reglementată de art. 54-55, Codul
familiei. Este o acţiune în contestaţie de stat, întrucât tinde să înlăture raportul de
filiaţie în total prezumat de lege şi copilul din căsătorie.

Titularul dreptului la acţiune.

Art. 54, Codul familiei conferă acţiunii în tăgada paternităţii, un pronunţat
caracter personal, ea putând fi exercitată numai de către soţul mamei. Moştenitorii
acestuia nu pot introduce acţiunea însă o pot continua, dacă între timp acţiunea nu
s-a perimat sau tatăl nu a renunţat la judecată.
Dispoziţiile art. 54, alin. 2, Codul familie au fost declarate neconstituţionale
prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 349/2001, „consararea dreptului la
promovarea unei acţiuni în tăgada paternităţii prezumate doar în favoarea tatălui
prezumtiv, cu excluderea mamei şi a copilului născut în timpul căsătoriei, în egală
măsură tizulari ai unui interes legitim în promovarea unei asemenea acţiuni,
constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi prevăzut în Constituţie”.
În anumite situaţii, acţiunea poate fi exercitată şi prin reprezentare. În numele
soţului aflat sub interdicţie judecătorească, acţiunea poate fi introdusă de
reprezentantul său legal cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare; când
tutorele soţului incapabil e chiar soţia acestuia va fi numit un curator. Procurorul,
în temeiul art. 45, alin. 1, Cod de procedură civilă poate promova acţiunea în
tăgada paternităţii (iar titularul dreptului introdus în proces poate face acte de
dispoziţie, poate renunţa).
Calitate procesuală de pârât are copilul, care de regulă, e minor la data punerii
în mişcare a acţiunii. Până la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul va fi reprezentat
de mamă, iar dacă aceasta e pusă sub interdicţie sau a decedat, de tutore. Dacă
copilul are capacitate de exerciţiu restrânsă, va participa personal la judecată şi va
fi asistat fie de mamă, fie de tutore.
Potrivit art. 54, alin. ultim, Codul familiei, mama copilului va fi citată în
proces, în toate cazurile, chiar şi atunci când îl reprezintă sau asistă pe copil. Dacă
decesul copilului a survenit înainte de promovarea cererii, acţiunea va fi introdusă
împotriva mamei sau a unui tutore ad-hoc. Această soluţie se impune şi atunci
când copilul decedează în timpul procesului. Dacă mama decedează înainte de
introducerea acţiunii sau în timpul procesului, copilul va fi reprezentat de un
curator.
Curtea Constituţională nu lămureşte aspectele legate de calitatea procesuală
pasivă atunci când acţiunea e promovată de copil sau mama acestuia.

Termenul de prescripţie extinctivă

67
 Potrivit art. 55, Codul familiei, termenul de introducere a acţiunii este de 6 luni
care începe să curgă de la data când soţul mamei cunoaşte de naşterea copilului.
Dacă înainte de împlinirea termenului, soţul mamei a fost pus sub interdicţie,
pentru tutorele său curge un nou termen de la data când acesta a aflat de naşterea
copilului. Soţul mamei poate şi el, după ridicarea interdicţie, să promoveze
acţiunea, înăuntrul unui nou termen de şase luni.
Dacă soţul mamei se află în eroare cu privire la naşterea copilului, termenul va
începe să curgă din momentul în care a cunoscut eroarea.
În situaţia în care soţul mamei a fost declarat mort, iar hotărârea declarativă a
morţii se anulează după trecerea termenului de 6 luni, momentul curgerii
termenului este acela când soţul mamei, după reîntoarcere, a aflat despre naşterea
copilului.
În cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă prin recunoaştere sau hotărâre
judecătorească, termenul va curge de la data când a aflat că acel copil şi-a stabilit
filiaţia faţă de soţia sa.
Pentru fostul soţ al mamei, dacă femeia naşte un copil după ce se recăsătoreşte,
dar la mai puţin de 300 de zile de la data desfiinţării, încetării sau desfacerii
căsătoriei anterioare, termenul de 6 luni va curge de la data când acesta a aflat de
hotărârea definitivă prin care s-a admis acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de
soţul din căsătoria subsecventă.
Fiind un termen de prescripţie extincitivă, este susceptibil de întrerupere,
suspendare şi repunere în termenul de prescripţie extinctivă, potrivit dispoziţiilor
Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Dovada nepaternităţii
Prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai dacă
soţul mamei dovedeşte că e cu neputinţă ca el să fi conceput copilul născut de
soţia sa (art. 5, Codul familiei). Sensul juridic al noţiunii de stare de neputinţă a
soţului mamei acoperă o gamă largă de împrejurări de fapt, obiective sau
subiective:
- imposibilitatea fizică de a procrea datorită faptului că în perioada legală de
concepţie soţii nu au coabitat. Simpla separaţie în fapt sau infidelitatea
mamei, chiar mărturisită în faţa instanţei, nu înlătură prezumţia de
paternitate;
- neputinţa fiziologică de a procrea, poate proveni din imposibilitatea
consumării actului sexual asociată cu impotenţa de procreare;
- imposibilitatea morală de a coabita, datorită relaţiilor conflictuale prezente
între soţi în timpul legal al concepţiei.
Starea de neputinţă a soţului mamei de a fi tatăl copilului e o împrejurare de
fapt şi poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
68
 1. Proba cu martori – pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii părţilor,
indiferent de grad, cu execepţia descendenţilor.
2. Mărturisirea mamei că nu soţul ei este tatăl copilului sau că în perioada de
concepţie a întreţinut relaţii sexuale cu un alt bărbat nu înlătură prezumţia
de paternitate.
3. Expertizele medico-legale – evaluările clasice presupun trei categorii de
examinări: examenul serologic care are ca obiect stabilirea transmisibilităţii
unei grupe sangvine determinate de la părinte la copil; exameul
dactiloscopic prin care sunt analizate comparativ desenele papilare ale
copilului şi ale bărbatului; examenul antropometric, determină eventualele
semne anatomice comune (malformaţii congenitale, boli ereditare).
Concluziile experţilor pot fi categorice numai în ceea ce priveşte excluderea de
la paternitate a unui anumit bărbat. În caz contrar, ele constituie indicii ale
probabilităţii paternităţii, fiind necesară coraborarea lor cu alte probe administrate
în cauză. Când concluziile raportului de expertiză medico-legală sunt
contradictorii, instanţa poate solicita avizarea de către c omisia superioară de
medicină legală din cadrul Institutului de Cercetare Ştiinţifică „Profesor Mina
Minovici”.
Expertiza antropologică poate fi efectuată numai după ce copilul împlineşte
vârsta de trei ani.
Expertiza genetică poate concluziona cu o probabilitate de 98–99% că un
anumit bărbat e tatăl unui copil. Acesta se bazează pe analiza factorului genetic
HLA, ale cărui caracteristici se transmit pe cale ereditară.
Pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de procreere
şi cercetarea duratei sarcinii.
Efectele hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii
Prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, instanţa constată că e cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. În majoritatea cazurilor, copilul
devine din afara căsătoriei, având deschisă posibilitatea stabilirii filiaţiei paterne
din afara căsătoriei.
Modificarea statutului civil al copilului ridică problema numelui de familie, a
domiciliului, a ocrotirii părinteşti şi a obligaţiei legale de întreţinere:
Numele copilului – copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie
al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită (art. 64,
Codul familiei). Aceste dispoziţii se vor aplica şi copilului devenit din afara
căsătoriei. Întrucât filiaţia maternă a copilului este cea cunoscută, acesta va
purta numele de familie al mamei de la data naşterii.
Domiciliul copilului va fi la mamă până în momentul în care se va stabili
paternitatea. Conform art. 100, Codul familiei, dacă cei doi părinţi au
domicilii diferite, domiciliul copilului va fi la oricare dintre aceştia, potrivit
învoielii părinţilor, iar în caz de neînţelegere potrivit hotărârii judecătoreşti
69
 Ocrotirea părintească a copilului este asigurată de mamă. Stabilirea ulterioară a
filiaţiei faţă de tată va asigura ocrotirea părintească prin tată, în condiţii
similare acelora de care beneficiază copilul din căsătorie, având părinţii
divorţaţi.
În ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere, copilul nu va putea pretinde
întreţinere soţului mamei. Întrucât admiterea acţiunii produce efecte
retroactiv, din momentul naşterii copilului, în literatura juridică s-au
conturat două opinii cu privire la pensia de întreţinere prestată de soţul
mamei.
Într-o opinie s-a susţinut că pensia de întreţinere prestată anterior tăgăduirii
paternităţii e supusă restituirii, având la bază plata nedatorată, dacă restituirea se
cere de la copil, sau îmbogăţirea fără just temei, dacă restituirea se cere de la
mamă sau de la tatăl din afara căsătoriei.
A doua opinie susţine că pensia de întreţinere nu e supusă restituirii, datorită
caracterului ei succesiv, iar până la înlăturarea prezumţiei, soţul mamei are
obligaţia legală de întreţinere.
Hotărârea de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii rămasă irevocabilă se
înscrie, prin menţiune, pe marginea actului de naştere al copilului (art. 44, din
Legea nr. 119/1996).

V. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN

AFARA CĂSĂTORIEI

Copilul din afara căsătoriei este acela născut de o femeie necăsătorită atât la
data naşterii copilului, cât şi la data concepţiei acestuia, precum şi cel născut sau
conceput în timpul căsătoriei mamei, dar a cărui paternitate a fost tăgăduită
irevocabil de soţul mamei.
Potrivit art. 56, Codul familiei, stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei se poate realiza fie prin recunoaştere, fie prin hotărâre judecătorească.

1. STABILIREA PATERNITĂŢII DIN AFARA CĂSĂTORIEI

PRIN RECUNOAŞTERE

70
 Recunoaşterea de paternitate reprezintă declaraţia făcută de bună-voie de către
un bărbat, într-una din formele prevăzute de lege prin care mărturiseşte că este
tatăl unui anumit copil.

Caracterele juridice ale recunoaşterii:

- act juridic personal al tatălui; Dreptul de a recunoaşte filiaţia nu e
transmisibil moştenitorilor acestuia. Valabilitatea manifestării de voinţă e
condiţionată de existenţa discernământului. Stadiul capacităţii de exerciţiu
nu prezintă importanţă
- act juridic unilateral – recunoaşterea produce efecte nefiind condiţionată de
acceptarea de către copil sau mama acestuia;
- act juridic solemn – voinţa juridică a autorului trebuie să îmbrace forma
declaraţiei la serviciul de stare civilă, înscris autentic sau testament (art. 57,
alin. 2, Codul familiei);
- act juridic declarativ – efectul recunoaşterii se produce şi pentru intervalul
de timp cuprins între data naşterii copilului şi data manifestării de voinţă a
tatălui;
- act juridic pur şi simplu, neafectat de modalităţi;
- act juridic irevocabil consacrat prin art. 57, alin. 3, Codul familiei;
- act juridic opozabil erga omnes – copilul va putea invoca şi opune faţă de
terţi paternitatea astfel obţinut.

Copiii care pot fi recunoscuţi

Potrivit art. 57, alin. 1, Codul familiei, „copilul conceput şi născut în afara
căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”. Pot fi recunoscuţi numai copiii
din afara căsătoriei, nu şi cei din căsătorie.
Copilul conceput poate fi recunoscut cu condiţia ca, la naştere, el să aibă
situaţia de copil din afara căsătoriei.
În ceea ce priveşte copilul decedat, art. 57, alin. 1, Codul familiei prevede
expres că acesta poate fi recunoscut, dar numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
Devenit succesibil prin efectele recunoaşterii de paternitate a descendentului
predecedat , bărbatul în cauza va putea veni la moştenirea copilului.
Nu este admisibilă recunoaşterea unui copil deja recunoscut câtă vreme filiaţia
acestuia stabilită anterior nu este înlăturată.
Formele recunoaşterii de paternitate
Sub sancţiunea nulităţii absolute, recunoaşterea trebuie să îmbrace una din
formele prevăzute de art. 57, alin. 2, Codul familiei:
- declaraţie la serviciul de stare civilă, fie o dată cu înregistrarea naşterii, fie
ulterior acestei înregistrări;
- înscris autentic;

71
 - testament – în oricare din formele prevăzute de lege – recunoaşterea e
irevocabilă.

Efectele recunoaşterii de paternitate

Efectul principal al recunoaşterii de paternitate constă în stabilirea legăturii de
filiaţie firească între copil şi tatăl său din afara căsătoriei. Efectele care decurg
sunt cele referitoare la nume, ocrotire părintească, obligaţia de întreţinere şi se
produc retroactiv din momentul concepţiei.
În privinţa numelui, copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie
al aceluia dintre părinţi faţă de care şi-a stabilit mai întâi filiaţia, iar dacă filiaţia a
fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa va putea încuviinţa
purtarea numelui acestui din urmă părinte. Dacă ambii părinţi au recunoscut în
acelaşi timp filiaţia copilului, acesta va purta numele de familie al unuia dintre ei
sau numele lor reunite. Numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se
va declara odată cu naşterea copilului la serviciul de stare civilă. Instanţa nu e
obligată să încuviinţeze copilului purtarea numelui părintelui faţă de care s-a
stabilit ulterior filiaţia, ci poate să aprecize în funcţie de interesele copilului.
Schimbarea ulterioară a numelui de familie al tatălui nu produce efecte în privinţa
numelui copilului.

Contestarea recunoaşterii de paternitate

Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice
persoană interesată, pe calea acţiunii în justiţie. Pot fi persoane interesate: copilul,
mama acestuia, moştenitorii copilului, autorul recunoaşterii, moştenitorii
autorului recunoaşterii; procurorul poate promova acţiunea. Dreptul la acţiune nu
e supus prescripţiei extinctive.
În privinţa probatorului, ca o derogare de la dreptul comun, potrivit căruia
reclamantului îi revine sarcina probei, copilul recunoscut, descendeţii acestuia sau
mama sunt scutiţi de orice dovadă, întrucât pârâtul, autorul recunoaşterii, este
ţinut să dovedească paternitatea. În cazul în care se află în imposibilitatea să dacă
dovada paternităţii, instanţa va înlătura recunoaşterea ca fiind neconformă
realităţii.
Hotărârea de admitere a acţiunii în contestarea recunoaşterii de filiaţie înlătură
retroactiv paternitatea mărturisită, copilul revenind la situaţia juridică anterioară –
copil din afara căsătoriei cu filiaţia faţă de tată nestabilită.
Hotărârea irevocabilă se înscrie prin menţiune pe actul de stare civilă.

Nulitatea recunoaşterii de paternitate

Cazuri de nulitate absolută:

72
 - recunoaşterea se referă la un copil care beneficiază de una dintre
prezumţiile legale de paternitate sau care, fiind din afara căsătoriei are deja
paternitatea stabilită;
- recunoaşterea se referă la un copil din afara căsătoriei, decedat şi cu
descendenţi fireşti;
- autorul recunoaşterii nu a avut discernământ în momentul recunoaşterii;
- manifestarea nu a îmbrăcat una din formele legale.
În ceea ce priveşte nulitatea relativă, în literatura de specialitate există aceeaşi
controversă ca la anulabilitatea recunoaşterii de maternitate. Într-o opinie se
susţine că recunoaşterea de paternitate, fiind un act juridic unilateral, poate fi
anulat pentru vicii de consimţământ. În opinia contrară, majoritară, recunoaşterea
de paternitate poate fi anulată pentru vicii de consimţământ, însă mijlocul juridic
nu este acţiunea în anulare, ci acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate.

2. STABILIREA PATERNITĂŢII COPILULUI

DIN AFARA CǍSĂTORIEI PRIN ACŢIUNE ÎN JUSTIŢIE

Acţiunea în stabilirea paternităţii

Titularul dreptului la acţiune este, potrivit art. 59, alin. 1, Cod fam., însuşi
copilul; în numele copilului, acţiunea poate fi pornită de mamă sau de
reprezentantul legal, sau de către procuror, în temeiul art. 45, Cod proc. civ.
Ca o condiţie de admisibilitate a cererii, acţiunea trebuie introdusă de copilul
din afara căsătoriei. Reclamantul nu trebuie să beneficieze, la data introducerii
cererii de nici una dintre prezumţiile legale de paternitate prevăzute de art. 53,
Cod fam.
Copilul adoptat nu pierde, prin efectul adopţiei, dreptul de a-şi stabili filiaţia
firească. Argumentele aduse în acest sens sunt următoarele:
- potrivit art 7, alin. 1 din Convenţia cu privire al drepturile copilului,
ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, “copilul se înregistrează
imediat după naşterea sa şi are dreptul la nume, dreptul de a dobândi o
cetăţenie, şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a
fi îngrijit de aceştia”;
- stabilirea paternităţiidin afara căsătoriei produce efecte retroactive
începând cudata naşterii sau a concepţiei;
- impedimentul la căsătorie rezultat din rudenia firească se menţine datorită
legăturii de sânge;
- în cazul decăderii adoptatorului din drepturile părinteşti sau al desfacerii
ori desfiinţării adopţiei, exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
poate fi preluat de către părintele firesc;
- în cazul desfacerii ori desfiinţării adopţiei, se produc efcte cu privire la
nume şi obligaţia de întreţinere, care sunt influenţate de filiaţia firească;
73
 - vocaţia succesorală reciprocă există până la data încuviinţării adopţiei.
În numele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea poate fi pornită
de către mamă, inclusiv cea minoră, în calitate de reprezentant legal. Dacă mama
e pusă sub interdicţie, dispărută sau decedată, acţiunea poate fi pornită de
reprezentantul legal al copilului, fară a fi necesară încuviinţarea autorităţii
tutelare. Datorită caracterului strict personal al dreptului la acţiune, mama sau
reprezentantul legal nu pot renunţa la judecată. Orice convenţie de renunţare la
pornirea sau continuarea acţiunii dintre mama copilului sau reprezentantul său
lagal şi pretinsul tată este nulă.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate să introducă singur acţiunea,
fără încuviinţarea reprezentantului său legal sau a autorităţii tutelare. El va fi însă
asistat, pe tot timpuul procesului, de părinte sau reprezentantul său legal.
Acţiunea nu poate fi pusă în mişcare în numele copilului conceput sau
decedat. Dacă în cursul procesului, copilul decedează, acţiunea poate fi
continuată de moştenitorii acestuia (art. 59, alin. 2, Cod fam.), dacă acţiunea se
interverteşte dintr-o acţiune personală, într-o acţiune patrimonială.
Copilul din afara căsătoriei, recunoscut, poate introduce acţiune în stabilirea
filiaţiei faţă de un alt bărbat decât autorul recunoşterii, întrucât nici un text de
lege nu se opune, iar hotărârea judecătorească prin care se stabileşte paternitatea
din afra căsătoriei îndeplineşte şi funcţia de contestare a recunoaşterii făcute
anterior. Rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.
Potrivit art. 59, alin. 3, Cod fam., acţiunea se introduce împotriva pretinsului
tată sau, în cazul decesului acestuia, împotriva moştenitorilor săi, chiar şi atunci
când aceştia au renunţat la moştenire, întrucât acţiunea continuă să aibă caracter
personal.

Termenul de introducere a acţiunii

Dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii poate fi exercitat într-un termen de
un an de zile, care, conform art. 60, alin. 1, C. fam., începe să curgă, ca regulă
generală, de la naşterea copilului.
Prin excepţie, termenul de un an îşi începe cursul la o dată ulterioară naşterii
copilului:
a) când titularul dreptului la acţiune a devenit din afara căsătoriei prin efectul
admiterii acţiunii în tăgada paternităţii promovată de soţul mamei,
termenul va curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti
(art. 60, alin. 2, C. fam.). Textul art. 60, alin. 2, C. fam. trebuie extins şi la
situaţia în care recunoaşterea de paternitate a fost contestată sau lovită de
nulitate, când termenul de un an va curge de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis contestarea recunoşterii sau s-a
declarat nulitatea recunoşterii. Contestarea sau anularea recunoşterii
74
 trebuioe să fi avut loc înăuntrul termenului de un an dee la naşterea
copilului sau de la data încetării convieţuirii mamei cu pretinsul tată sau
înteţinerii prestate de către acesta.
b) când mama copilului a convieţuit cu pretinsul tată, termenul de un an curge
de la data încetării convieţuirii (art. 60, alin. 3, C. fam.).
Prin convieţuirea mamei cu pretinsul tată se înţelege traiul comul în aceeaşi
locuinţă sau existenţa unor legături statornice cu caracter de continuitate. Cauzele
care au dus la încetarea convieţuirii nu prezintă interes decât în măsura în care
pot contribui la stabilirea datei la care se reia cursul prescripţiei dreptului la
acţiune.
c) când pretinsul tată a prestat întreţinere copilului, termenul de un an va
curge de la data încetării întreţinerii. Faptul prestării întreţinerii
echivalează cu recunoaştere tacită de paternitate, care însă nu produce
efecte juridice.
Pentru a întrerupe cursul prescripţiei, faptul întreţinerii trebuie să
îndeplinească cumulativ următorele condiţii:
- să fi fost acordată în mod voluntar de către pretinsul tată, fie personal,
fie în numele şi cu acordul acestuia;
- întreţinerea să fi avut o anumită constanţă, care se va aprecia în raport
cu intenţia celui care a acordat-o, coroborat cu alte elemente de fapt.
Cuantumul întreţinerii nu prezintă importanţă.
- întreţinerea acordată, prin natura şi conţinutul său, să fi contribuit în
mod real la întreţinerea copilului, chiar dacă nu a acoperit în întregime
nevoile acestuia. Darurile oferite ocazional nu duc la întreruperea
cursului prescripţiei dreptului la acţiune.

Precizări privind aplicarea art 60, alin. 2 şi alin. 3:

Dacă faptul convieţuirii mamei cu pretinsul tată a început anterior naşterii
copilului sau la data naşterii acestuia, sau în cazul întreţinerii, s-au făcut prestaţii
chiar de la data naşterii copilului, termenul de un an va curge de la data încetării
convieţuirii sau a sistării întreţinerii.
Atunci când convieţuirea sau întreţinerea a început după naşterea copilului,
dar înainte de împlinirea termenului de un an socotit de la naşterea copilului,
prescripţia dreptului la acţiune se întrerupe. De la data încetării cauzei de
întrerupere va curge un nou termen de un an.
Copilul devenit din afara căsătoriei în urma tagăduirii paternităţii sau prin
înlăturarea recunoaşterii de paternitate, poate invoca efectul întreruptiv al
convieţuirii mamei cu pretinsul tată sau al întreţinerii de care a beneficiat, dacă
respectiva cauză de întrerupere a survenit înainte de împlinirea termenului de un

75
an, socotit de la data când a pierdut statutul de copil din casătorie sau de copil din
afara căsătoriei cu paternitatea legal stabilită.
Prin împlinirea termenului de un an de la data naşterii fără să fi început
convieţuirea mamei cu pretinsul tată sau fără ca acesta să fi prestat întreţinere
copilului, dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii se stinge.
În cazul titularului dreptului la acţiune major, termenul de un an curge tot de
la data încetării convieţuirii mamei cu pretinsul tată sau prestării întreţinerii
copilului, întrucât legea nu distinge între copilul minor şi cel major.

Dovada paternităţii copilului din afara casătoriei

Reclamantul trebuie să facă dovada a două împrejurări de fapt:
- existenţa legăturilor intime între mamă şi pretinsul tată în perioada
timpului legal al concepţiei;
- copilul a cărui paternitate se cercetează s-a născut în urma acestor
relaţii.
Sunt admisibile ca mijloace de probă oricare dintre dovezile prevăzute de lege
pentru stabilirea unor împrejurări de fapt, cum ar fi proba testimonială,
înscrisurile, prezumţiile, probele ştiinţifice.
Cât priveşte proba testimonială, pot fi ascultate ca martori inclusiv rudele sau
afinii părţilor, până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor.
Înscrisurile constituie probe dacă conţin relatări privitoare la legăturile care au
existat între mama copilului şi pretinsul tată.
Mărturisirea judiciară a pârâtului are o forţă probatorie deosebită, însă instanţa
trebuie să o coroboreze cu celelalte probe administrate în cauză.
În privinţa prezumţiilor, faptul că pârâtul este tatăl copilului poate fi dedus din
din împrejurarea conexă, temeinic dovedită, că în timpul legal al concepţiei
acesta a întreţinut relaţii sexuale cu mama copilului.
În cadrul acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei se pot dispune
expertize medico-legale, prin care să se stabilească perioada legale de concepţie
şi cercetarea paternităţii: expertiza serologică, antropologică, dactiloscopică,
genetică. Imposibilitatea fizică a pârâtului de a avea relaţii sexuale sau de a
procrea are valoare absolută raportat la data efectuării probei; în raport cu
perioada legală de concepţie, are caracter de probabilitate.
În apărare, pârâtul poate solicita orice probe de natură a dovedi că nu el este
tatăl copilului.

Hotărârea de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei

Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii,
bărbaul chemat în judecată devine, retroactiv, tatăl copilului. Copilul rămâne tot
copil din afara căsătoriei, asimilat prin efectul legii, cu cel din căsătorie, având

76
aceleaşi drepturi şi obligaţii în relaţia cu părinţii şi rudele acestora. Statutul
copilului este opozabil erga omnes.
Paternitatea astfel stabilită nu poate fi contestată întrucât prevederile art. 58,
C. fam. are în vedere numai filiaţia stabilită prin recunoaştere voluntară.
Instanţa se va pronunţa şi cu privire la numele şi domiciliul copilului, la
încredinţarea lui spre creştere şi educare, precum şi la obligaţia de întreţinere.
În baza hotărârii rămasă irevocabilă se va face menţiune pe actul de stare
civilă al copilului şi i se va elibera un nou certificat de naştere.

VI. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

Obligaţia de întreţinere este îndatorirea legală a unei persoane de a asigura

altei persoane mijloacele necesare traiului şi educării şi pregătirii profesionale.
Fundamentul obligaţiei de întreţinere constă în îndatorirea de sprijin moral şi
material a persoanei aflate în raporturi de rudenie, de căsătorie şi alte raporturi
asimilate celor de rudenie.

1. CARACTERE JURIDICE

77
 1) Caracterul legal – obligaţia de întreţinere e prevăzută de lege şi există numai
între persoanele şi în condiţiile arătate de lege. Obligaţia legală de întreţinere e
diferită de obligaţia de întreţinere contractuală. Ele pot însă coexista, întrucât nu
există compatibilitate între ele, în sensul că acelaşi creditor poate fi îndreptăţit la
întreţinere din partea aceluiaşi debitor atât în temeiul dispoziţiilor Codului
familiei cât şi prin convenţie.

2) Caracterul personal – obligaţia de întreţinere există numai între anumite

persoane prevăzute de lege, fiind strâns legată de calitatea persoanei şi destinată
exclusiv asigurării traiului de zi cu zi. Decurg următoarele consecinţe:
- obligaţia de întreţinere e insesizabilă, dar nu în întregime. Potrivit art. 409,
alin. 1, Cod de procedură civilă, sumele ce se plătesc periodic şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale unei persoane pot fi mărite
până la o treime din venitul lunar net. Dacă sunt mai multe urmăriri asupra
aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi o jumătate din venitul lunar net,
indiferent de natura creanţelor, atât numai dacă legea prevede altfel. Dacă
sumele plătite periodic şi destinate asigurării mijloacelor de existenţă sunt
mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, caestea vor fi
urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum (alin.
3).
- obligaţia de întreţinere este incesibilă – cesiunea de creanţă, novaţia prin
schimbare de debitor, stipulaţia pentru altul nu sunt permise;
- compensaţia legală (art. 1147, punctul 3, Cod civil) nu operează.
Compensaţia judecătorească poate fi dispusă de instanţă, dar numai cu
privire la creanţele de întreţinere (stabilirea pensiei de întreţinere la divorţ
când ambilor părinţi li s-a încredinţat câte un copil). Creanţa de întreţinere
nu poate fi compesată cu creanţe de altă natură.
- obligaţia de întreţinere nu este transmisibilă – moştenitorilor, cu excepţia
obligaţiei de întreţinere a copilului minor care poate trece asupra
moştenitorului debitor obligat în condiţiile art. 96, Codul familiei;
- obligaţia de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice; însă
creditorii debitorilor obligaţi la întreţinere pot cere sistarea întreţinerii sau
reducerea cuantumului acesteia.

3) Caracterul reciproc – art. 2 şi art. 86, Codul familiei – existenţa obligaţiei nu

este condiţionată de reciprocitatea îndeplinirii acesteia.
Prin excepţie, există obligaţia unilaterală de înteţinere în sarcina sau în
beneficiul unor categorii de persoane:
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să
dea întreţinere copilului pe timpul minorităţii, dacă părinţii fireşti ai
acestuia sunt decedaţi, dispăruţi sau în nevoie (art. 87, alin. 1, Codul
78
 familiei). Obligaţia de întreţinere devine reciprocă dacă întreţinerea
copilului a fost prestată timp de 10 ani (art. 87, alin. 2, Cod. fam.).
- cel care a luat un copil spre creştere fără să întocmească formele legale
pentru adopţie, dacă părinţii acestuia sunt decedaţi, dispăruţi sau se află în
nevoie (art. 88, Codul familiei);
- moştenitorii persoanei care a întreţinut un minor fără a fi avut obligaţia
legală sunt datori să asigure acestuia întreţinere pe timpul minorităţii, dar
numai în limita bunurilor moştenite şi dacă părinţii fireşti sunt decedaţi,
dispăruţi sau în nevoi (art. 96, Codul familiei);
- fostul soţ de rea-credinţă din căsătoria desfiinţată datorează întreţinere
soţului de bună-credinţă (art. 24, alin. 1, Codul familiei);
- fostul soţ din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul are obligaţia
unilaterală de întreţinere, însă numai la împlinirea termenului de un an de la
desfacerea căsătoriei (art. 41, alin. 2, Codul familiei). Timp de un an de la
rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ din culpa exclusivă a unuia
dintre soţi, obligaţia de întreţinere este reciprocă;
- fostul soţ din căsătoria desfăcută, recăsătorit, datorează întreţinere fostului
soţ (art. 41, alin. ultim). El nu beneficiază de reciprocitate, întrucât prin
recăsătorire a pierdut acest drept. Va datora unilateral actualul soţ.

4) Caracterul succesiv al obligaţiei de întreţinere – executarea sa se face de

regulă, prin prestaţii periodice. De aceea, în principiu, plata anticipată a
întreţinerii, sub forma unei sume globale nu este admisă. În practica judiciară s-a
admis şi teza contrară, atunci când executarea obligaţiei ar fi imposibil de
executat; astfel chiar şi în aceste condiţii creditorul întreţinut poate solicita
majorarea cuantumului întreţinerii, dacă au intervenit modificări în privinţa
criteriilor avute în vedere iniţial la stabilirea cuantumului. Obligaţia de întreţinere
se datorează de la data cererii de chemare în judecată, dar se prezumă că până la
această dată creditorul nu a avut nevoie de întreţinere. Prezumţia e relativă,
putând fi răsturnată dacă se dovedeşte că sesizarea instanţei a fost întârziată din
motive imputabile debitorului.

5) Caracterul variabil al obligaţiei de întreţinere – existenţa cuantumului şi

modalităţile de executare ale acesteia diferă de la caz la caz

6) Caracterul divizibil al obligaţiei de întreţinere, atât sub aspect activ al

creditorilor întreţinuţi, cât şi sub aspect pasiv, al debitorilor obligaţi. În ipoteza în
care mai multe persoane sunt ţinute a acorda asistenţă aceluiaşi creditor, fiecare
debitor va contribui la plata întreţinerii proporţional cu mijloacele de care dispune
(divizibilitate pasivă) – art. 90, alin. 1, Codul familiei. Atunci când mai mulţi
creditori sunt îndreptăţiţi să solicite concomitent întreţinere de la acelaşi debitor,
79
iar debitorul nu poate asigura în întregime întreţinerea cuvenită fiecăruia în parte,
potrivit art. 92, Codul familiei, instanţa poate dispune fie ca întreţinerea să fie
prestată numai unuia dintre creditori, fie ca întreţinerea care poate fi prestată de
debitor să fie împărţită între mai mulţi sau chiar toţi creditorii (divizibilitate
activă). Creditorul neândestulat în totul sau în parte poate solicita întreţinere de la
alte persoane obligate în ordinea imediat următoare.
Persoana îndreptăţită să solicite întreţinerea trebuie să cheme în judecată pe
toţi debitorii, pentru a obţine acoperirea integrală a creanţei, întrucât fiecare dintre
debitori este ţinut numai în măsura propriei părţi. Dacă acţiunea e îndreptată
numai împotriva unora dintre debitori, instanţa va stabili contribuţia pârâţilor
ţinând cont de partea fiecăruia.
De la regula divizibilităţii există două excepţii, atunci când debitorii sunt ţinuţi
să răspundă solidar, debitorul plătitor urmând să se întoarcă împotriva celorlalţi,
pe partea fiecăruia cu acţiune în regres.
- părintele îndreptăţit la întreţinere, în caz de urgenţă, se poate îndrepta
împotriva unuia dintre copii săi şi cu posibilitatea recunoscută
descendenţilor care au prestat întreţinerea de a se întoarce împotriva
celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia (art. 90, alin. 2, Codul familiei).
Solidaritatea pasivă este facultativă pentru părintele creditor şi operează
numai în condiţiile urgenţei, care trebuie verificată de către instanţa de
judecată.
- oricare dintre moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau
dintre moştenitorii celui care a dat întreţinere unui copil fără a avea
obligaţie legală, poate fi acţionat în justiţie pentru întreaga creanţă cuvenită
minorului prin acţiunea în regres – împotriva celorlalţi debitori solidari,
pentru partea fiecăruia, stabilită proporţional cu valoarea bunurilor
moştenite (art. 96, alin. 2, Codul familiei). Obligaţia poatefi avlorificată
dacă părinţii minorului au murit, au dispărut sau sunt în nevoi.

2. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA LEGALĂ

DE ÎNTREŢINERE
Obligaţia de întreţinere se fundamentează pe îndatorirea morală a membrilor
unei familii de a-şi acorda sprijin atunci când unul dintre aceştia s-ar afla în stare
de nevoie. Astfel, potrivit art. 86, Codul familiei, obligaţia legală de întreţinere
există între următoarele persoane:
- între soţ şi soţie;
- între părinţi şi copii;
- între bunici şi nepoţi;
- străbunici şi strănepoţi;
- fraţi şi surori;

80
 - între celelalte persoane anume prevăzute de lege, adică între foştii soţi din
căsătoria desfăcută (art. 91, alin. 1, Codul familiei)sau desfiinţată (art. 24,
alin. 1, Codul familiei) – reciprocitatea există atunci când ambii soţi au fost
de bună credinţă la data încheiereii căsătoriei nule sau anulate;
- cel care a luat un copil pentru a-l creşte fără a întocmi formele necesare –
art. 88, Codul familiei;
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ e obligat
să continuie a da întreţinere acestuia pe timpul minorităţii, dacă părinţii
fireşti sunt decedaţi, dispăruţi sau în nevoie (art. 87, alin. 1, Codul
familiei);
- copilul care a beneficiat 10 ani de întreţinerea părintelui vitreg , poate fi
obligat la rândul său la întreţinere (art. 87, alin. 2, Codul familiei);
- moştenitorii celui obligat la întreţinere, în limita bunurilor moştenite, pe
perioada minorităţii copilului şi în subsidiar faţă de persoana acestuia (art. 96,
alin. 1, Codul familiei).

3. ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA

În situaţia în care mai mulţi debitori sunt ţinuţi să acorde deopotrivă,
întreţinerea aceluiaş creditor, legiuitorul stabileşte ordinea imperativă a prestării
întreţinerii, în funcţie de calitatea sau de proximitatea relaţiilor de rudenie faţă de
cel îndreptăţit la întreţinere.
Textul art. 89, Codul familiei stabileşte următoarea ordine a prestării
întreţinerii de către persoanele ţinute să-şi acorde întreţinere:
1. soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
2. descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt
mai mulţi ascendenţi sau descendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat
înaintea celui în grad mai îndepărtat;
3. cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti. În cazul
adopţiei cu efecte restrânse, obligaţia de întreţinere a părinţilor fireşti şi a
rudelor acestora are caracter subsidiar, adoptatul urmând să ceară
întreţinere părintelui său adoptiv şi dacă acesta e decedat, dispărut sau în
stare de nevoie, se va putea îndrepta împotriva părinţilor fireşti;
4. fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor.
Intră în categoria „ celelate persoane prevăzute de lege”:
- între foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea
se datorează în aceeaşi ordine ca şi între soţii din căsătorie;
- cel care a luat un copil spre creştere fără a întocmi actele necesare adopţiei
are faţă de minor o obligaţie de întreţinere, însă subsidiară părinţilor fireşti
şi se prestează atunci când au decedat, au dispărut şi sunt în stare de nevoie;

81
 - soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilat soţ
datorează întreţinere copilului dacă părinţii au decedat, dispărut sau sunt în
nevoi;
- copilul întreţinut timp de 10 ani de părintele vitreg – art. 87, alin. 2, C.
fam.;
- moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui copil – art. 96, Codul
familiei.

4. CONDIŢII GENERALE ALE OBIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Condiţiile privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere

O persoană este îndreptăţită la întreţinere dacă sunt îndeplinite cumulativ,
potrivit art. 86, alin. 2, Codul familiei, două condiţii:
1. starea de nevoie a creditorului întreţinut;
2. cauza stării de nevoie este incapacitatea de a munci.

1. Starea de nevoie a creditorului obligat de întreţinere reprezintă neputinţa

unei persoane, totală sau parţială, de a-şi procura prin mijloace proprii cele
necesare traiului zilnic: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente etc.
Se află în această stare persoanele care nu pot obţine venituri din muncă sau
produse de bunurile sale şi nici nu deţin bunuri pe care le-ar putea valorifica.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt, apreciată de instanţa de judecată, de la
caz la caz, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte cel care pretinde
întreţinerea, nivelul general de viaţă păstrându-se echilibrul între standardul de
viaţă al creditorului şi cel al debitorului întreţinut.
Starea de nevoie a descendentului minor
Potrivit art. 86, alin. 3, Codul familiei, descendentul, pe perioada minorităţii,
are dreptul la întreţinere oricare ar fi starea de nevoie în care se află. Principala
cauză a stării de nevoie a minorului este incapacitatea de a munci şi procesul de
şcolarizare. Faptul că minorul refuză să urmeze vreo formă de învăţământ sau să
se încadreze în muncă, deşi are vârsta legală, nu are nici o consecinţă asupra
dreptului descendentului minor de a pretinde şi obţine întreţinere.
Prezumţia stării de nevoie a descendentului minor are caracter relativ, părinţii
neputând fi obligaţi la întreţinere dacă au făcut dovada că minorul dispune de
venituri proprii fie din muncă, fie din alte surse. Dacă starea de nevoie încetează
temporar, instanţa poate dispune încetarea temporară a întreţinerii. Dacă veniturile
minorului sunt insuficiente părinţii sunt datori să le completeze (art. 107, alin. 2,
Codul familiei).
În situaţia în care minorul dispune de bunuri pe care le-ar putea valorifica în
vederea obţinerii sumelor necesare traiului, starea de nevoie a minorului trebuie
să se aprecieze în funcţie de veniturile proprii, fără a se ţine seama de bunurile din
82
patrimoniu. Potrivit art. 106, Codul familiei, părintele nu are nici un drept asupra
bunului copilului şi nici copilul asupra bunului părintelui, în afară de dreptul la
moştenire şi la întreţinere. De asemenea starea de nevoie trebuie evaluată şi prin
raportare la mijloacele materiale ale părinţilor.
Atunci când minorul solicită întreţinere altor persoane decât părinţii, starea de
nevoie nu se mai prezumă, ci trebuie să decurgă din incapacitatea de a munci.
Starea de nevoie se va aprecia cu mai multă exigenţă şi nu va primi întreţinere
decât dacă nu are bunuri proprii valorificabile.

2. Incapacitatea de a munci poate avea cauze diferite: vârsta înaintată, boală

etc., totală sau parţială, definitivă sau temporară. Dreptul la întreţinere se
apreciază în funcţie de potenţialul real de muncă al beneficiarului întreţinerii.
Atingerea vârstei de pensionare de către o persoană nu poate fi echivalată ,
obligatoriu, cu pierdera capacităţii de muncă. Obţinerea întreţinerii de către o
astfel de persoană este condiţionată de proba incapacităţii de muncă. Proba
incapacităţii poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Prin execepţie, este scutit de proba incapacităţii de muncă descendentul minor
care solicită întreţinere de la ascendentul său.

Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei legale de întreţinere

1. Debitorul să dispună de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de
întreţinere. Potrivit art. 94, Codul familiei, întreţinerea e datorată potrivit cu
nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.
Vor fi luate în considerare toate mijloacele materiale ale debitorului cum ar fi
veniturile din muncă, salarii, premii, ajutorul pentru incapacitatea temporară de a
munci, compensaţia acordată în caz de desfacere a contractului individual de
muncă, indemnizaţia de şomer, bunurile care nu-i sunt necesare şi pot fi
valorificate (art. 409, alin. 4, Cod de procedură civilă). Nu vor fi luate în
considerare venituirile întâmplătoare: sporul de muncă pentru condiţii deosebite
de muncă, aocaţiile de stat pentru copii, ajutorul pentru îngrijirea copilului
bolnav, ajutorul de maternitate sau deces, bursele de studii, diurnele, precum şi
alte asemenea indemnizaţii de destinaţie specială, stabilite potrivit legii (art. 409,
alin. 7, Cod de procedură civilă).
Noţiunea de „mijloace de dobândire” trebuie interpretată nu doar în raport de
ceea ce s-a realizat până la un moment dat de debitor ci şi de ceea ce este posibil
să se realizeze în viitor, luându-se în considerare aptitudinea de a munci.
Cel lipsit de mijloace materiale, care deşi e apt de muncă, din motive
întemeiate, nu poate fi obligată la întreţinere atât timp cât subzistă cauzele de
împiedicare.
Sunt considerate motive temeinice: boala gravă, satisfacerea stagiului militar,
continuarea studiilor la cursurile de zi ale unei forme de învăţământ, starea
83
privativă de libertate datorată debitorului care a săvârşit o infracţiune, alta decât
cea de abandonare de familie.
La stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului se va ţine seama şi de alte
obligaţii de întreţinere care îi incumbă , cheltuielile cu nevoile personale etc.
2. Să nu existe o altă persoană obligată prioritar la întreţinere potrivit ordinii
instituite de lege – creditorul nu are dreptul de opţiune în privinţa debitorului care
îi acordă întreţinerea. Un debitor de rang inferior e obligat să presteze întreţinerea
numai dacă debitorul aflat înaintea sa nu poate fi obligat pentru că nu dispune de
mijloace materiale, e decedat sau dispărut.

5. MODALITĂŢI DE EXCUTARE A OBLIGAŢIEI LEGALE

DE ÎNTREŢINERE
Potrivit art. 93, alin. 1, Codul familiei întreţinerea va fi prestată fie în natură,
fie prin echivalent bănesc; de asemenea se poate stabili un sistem mixt de
executare.
Modul de executare va fi stabilit în concret de către instanţă în funcţie de
circumstanţele cauzei, ţinându-se seama de nevoile creditorului şi posibilităţile
debitorului. Felul executării se poate stabili şi prin învoiala părţilor, însă acesta
trebuie supus controlului judiciar.
La cerere, atunci când intervin modificări în privinţa împrejurărilor avute în
vedere de instanţă la data stabilirii modului de executare, pot opera schimbări în
privinţa modului de acordare a întreţinerii.
Datorită caracterului succesiv al obligaţiei de întreţinere, prestaţiile se fac, de
regulă, la anumite intervale de timp, de regulă lunar. Prin excepţie, este posibilă
executarea întreţinerii printr-o singură prestaţie a debitorului.

6. STINGEREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Cauzele generale de stingere a oblogaţiei de întreţinere sunt:
1. Dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinut (art. 86, alin. 2, Codul
familiei). Starea de nevoie a creditorului întreţinut, de regulă, derivă din
incapacitatea de a munci, cu executarea descendentului major. Prin urmare
dreptul la întreţinere se stinge odată cu dispariţia cauzelor de incapacitate.
Este posibilă sistarea pensiei de întreţinere a copilului minor, care, înainte
de vârsta majoratului, devine salariat, realizând venituri îndestulătoare
intereselor sale. De asemenea copilul minor care se căsătoreşte pierde
dreptul la întreţinerea părinţilor. Descendentul major care nu se află în
continuarea studiilor, nu mai beneficiază de întreţinere.
2. Debitorul obligat nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării
întreţinerii. Insuficienţa resurselor materiale stinge obligaţiile debitorului
faţă de creditorul întreţinut, dar nu afectează dreptul la întreţinere al
beneficiarului, care poate solicita întreţinere de la debitorii obligaţi în
84
 subsidiar. Încetarea obligaţiei de întreţinere nu este cu titlu definitiv. De
îndată ce situaţia materială a debitorului se îmbunătăţeşte, debitorul poate
solicita revenirea asupra situaţiei prestaţiilor.
3. decesul creditorilor sau al debitorilor obligaţi la întreţinere( art. 95, Codul
familie). Obligaţia de întreţinere are caracter personal, fiind stâns legată de
calitatea persoanei. Prin execepţie, conform art. 96, Codul familiei, la
decesul celui obligat la întreţinerea unui copil minor şi a decesului celui
care a acordat întreţinere unui copil minor fără să fi avut această obligaţie
legală, moştenitorii defunctului sunt obligaţi să continue întreţinerea pe
toată perioada minorităţii copilului, proporţional cu valoarea bunurilor
moştenite, în condiţiile în care părinţii minorului sunt decedaţi, dispăruţi
sau sunt în nevoie.
4. pierderea calităţii avută în vedere de legiutor la impunerea obligaţiei de
întreţinere. Această cauză decurge tot din caracterul personal al obligaţiei
legale de întreţinere. Astfel obligaţia de întreţinere între soţi subzistă pe
perioada căsătoriei, din care decurge calitatea de soţ.
În unele situaţii, stingerea obligaţiei legale de întreţinere e determinată de
dispariţia unor cerinţe anume prevăzute de lege:
- între soţi, obligaaţia reciprocă de întreţinere există numai pe durata
căsătoriei;
- între foştii soţi, dreptul la întreţinere al fostului soţ, încetează prin
recăsătorirea creditorului întreţinut, iar când beneficiarul întreţinerii e fostul
soţ divorţat vinovat. exclusiv pentru desfacerea căsătoriei, prin împlinirea
termenului de 1 an de la data desfacerii căsătoriei părţilor;
- minorul, creditor al întreţinerii prestată de o altă persoană decât părinţii
fireşti sau adoptivi, ajuns la majorat, nu mai poate pretinde întreţinere pe
motiv că se află în continuarea studiilor.

7. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE SOŢI (art

86, alin. 1 şi art. 41, Codul familiei) – poate fi definită ca o îndatorire legală
reciprocă a soţilor izvorâtă din instituţia căsătoriei, de a-şi asigura la nevoie unul
altuia cele necesare traiului.Obligaţia are caracter prioritar, soţii datorându-şi
întreţinere înaintea altor persoane.
În mod normal, executarea obligaţiei de întreţinere se realizează prin simplul
fapt al convieţuirii soţilor şi prin contribuţia fiecăruia la toate sarcinile căsniciei.
Obligaţia de întreţinere între soţi subzistă pe tot timpul căsătoriei, inclusiv în
timpul procesului de divorţ.

85
 În caz de neînţelegeri, soţul aflat în nevoie va putea solicita obligarea celuilalt
la a-i presta întreţinerea. Refuzul unuia dintre soţi de a-i acorda celuilalt
întreţinerea poate constitui infracţiunea de abandon de familie.
Soţul care pretinde întreţinerea trebuie să facă dovada stării de nevoie în care
se află. Starea de nevoie e o chestiune de fapt, care se apreciază atât în raport de
veniturile soţului creditor, cât şi de bunurile sale valorificabile. Starea de nevoie
nu există atât timp cât soţul care nu realizează venituri are bunuri proprii sau
comune valorificabile. Pot fi vândute numai bunurile care prisosesc unui trai
decent. Bunurile comune vor fi valorificate mai înainte de a se cere obligarea
soţului la plata unei pensii de întreţinere. Pentru acest motiv este admisibilă
cererea de partaj a bunurilor comune în timpul căsătoriei.
În practică au existat discuţii legate de faptul condiţionării dreptului la
întreţinere de condiţia celui aflat în nevoie. Astfel, soţul care a părăsit domiciliul
conjugal are dreptul la întreţinere numai în situaţia în care părăsirea domiciliului a
fost justificată. De asemenea soţul care a săvârşit faţă de celălat fapte de o
gravitate deosebită, trebuie decăzut din dreptul la întreţinere.
În cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are dreptul la întreţinere
până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea căsătoriei.
Potrivit art. 90, alin. 1, art. 91 şi art. 94, alin. 1, Codul familiei, o persoană
poate fi obligată la întreţinere dacă dispune de mijloacele necesare. La
determinarea posibilităţilor materiale ale soţului debitor se va ţine seama de
veniturile cu caracter de continuitate ale acestuia, bunurile care nu-i sunt strict
necesare şi pot fi înstrăinate, precum şi de economiile realizate. Se va ţine seama,
de asemenea, şi de alte sarcini care îi revin, de exemplu: alte obligaţii de
întreţinere care îi afectează posibilităţile materiale. Întreţinerea datorată poate fi
stabilită până la o treime din venitul net al soţului debitor. Întreţinerea acordată
soţului şi cea datorată copiilor nu poate depăşi o jumătate din venitul net al soţului
debitor.

8. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE FOŞTII

SOŢI (art. 41, alin. 2–5, Codul familiei)
Izvorul acestei obligaţii este tot căsătoria dar desfăcută sau desfiinţată.
Presupune îndeplinirea condiţiilor generale, cu unele particularităţi. Se cer
îndeplinite următoarele condiţii:
a) fostul soţ se află în nevoie datorită incapacităţii de a munci;
b) incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de căsătorie sau în
timpul acesteia. Dacă a intervenit după desfacerea căsătoriei, are dreptul la
întreţinere numai dacă incapacitatea a fost determinată de unele împrejurări
86
 în legătură cu căsătoria şi a intervenit în decurs de cel mult un an de la
desfacerea acesteia.
c) fostul soţ din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria are dreptul la întreţinere
timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
Săvârşirea unor fapte grave care atrag nedemnitatea succesorilor duc la
pierderea dreptului la întreţinere, dacă faptele au fost comise au fost comise
înainte sau ulterior desfacerii căsătoriei.
Foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea oricărei alte persoane.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se naşte din momentul în care dobândeşte
calitatea de „fost soţ”, adică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ
(instanţa va dispune obligarea debitorului la plata întreţinerii şi ulterior divorţului,
începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată) dacă dreptul la
întreţinere a fostului soţ a fost stabilit în cadrul procesului de divorţ. Creditorul
fost soţ exclusiv culpabil de desfacerea căsătoriei, are dreptul la întreţinere limitat
în timp de un an de zile socotit de la data desfacerii căsătoriei. Culpa este stabilită
în procesul de divorţ şi are autoritate de lucru judecat în acţiunea directă în
stabilirea pensiei de întreţinere.
În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii se aplică dispoziţiile art. 41, alin. 3,
Codul familiei.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se stinge prin recăsătorirea sa sau prin
moartea creditorului sau debitorului întreţinut. Obligaţia de întreţinere subzistă
chiar dacă debitorul se recăsătoreşte. Acesta poate fi ţinut concomitent la
întreţinerea atât faţă de fostul soţ, cât şi faţă de soţul din căsătoria actuală.
În cazul căsătoriei putative, dreptul la întreţinere al fostului soţ de bună-
credinţă se naşte de la rămânerea irevocabilă a hotărîrii prin care a fost desfiinţată
căsătoria. Dreptul fostului soţ de bună-credină la întreţinere nu e limitat în timp.
Când ambii soţi sunt de bună-credinţă, obligaţia de întreţinere are caracter
reciproc.

9. OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPII

(art. 86, alin. l, şi art. 107, alin. 1, Codul familiei).

Particularităţi:
a) Starea de nevoie a copilului minor – este singura cerinţă impusă de legiutor
descendentului minor şi aceasta se prezumă iuris tantum pe toată durata
minorităţii. Minorul care obţine venituri îndestulătoare întreţinerii sale nu
poate pretinde întreţinere; dacă acestea acoperă numai în parte starea de
nevoie, părinţii sunt obligaţi să întreţină proporţional cu nevoia minorului.
87
 b) obiectul obligaţiei de întreţinere – potrivit art. 107, alin. 2, Cod familiei,
constă în asigurarea mijloacelor necesare pentru creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a copilului. Obligaţia de întreţinere a
părinţilor minorului are caracter complex, având ca finalitate atât
procurarea mijloacelor necesare traiului cât şi asigurarea condiţiilor
materiale impuse de procesul de formare a copilului prin şcolarizare şi
pregătire profesională;
c) Data de la care se datoreză întreţinerea – de regulă, întreţinerea copilului
minor se înfăptuieşte voluntar de către părinţi prin convieţuirea în cadrul
aceleiaşi familii. Atunci când executarea acestei obligaţii se face prin
intervenţia instanţei judecătoreşti, întreţinerea se datorează de la data cererii
de chemare în judecată.
Prin excepţie, se poate stabili pensie de întreţinere pentru o perioadă anterioară
cererii de chemare în judecată dacă promovarea acţiunii a fost întârziată din cauze
imputabile debitorului.
În caz de divorţ, întreţinerea se datorează tot de la data introducerii cererii de
chemare în judecată. Dacă pensia cuvenită copilului minor a fost stabilită print-o
hotărâre anterioară pronunţării divorţului, instanţa investită cu soluţionarea
divorţului este datoare să se pronunţe cu privire la obligaţia de întreţinere a
părintelui şi va dispune obligaţia părintelui-debitor cu începere de la data
pronunţării hotărârii de divorţ.
Copilul din afara căsătoriei a cărui paternitate a fost stabilită pe cale judiciară,
poate solicita întreţinerea tatălui de la data introducerii cererii în stabilirea
paternităţii.
Părintele care a suportat în întregime cheltuielile de întreţinere are dreptul la
despăgubiri în baza art. 991, Cod civil.
d) Cuantumul obligaţiei de întreţinere se stabileşte având în vedere prevedrile
art. 94, alin. 3, Codul familiei care stabileşte plafoane maximale din
câştigul de muncă al celui obligat:
- până la o pătrime pentru un copil;
- până la o treime pentru doi copii;
- până la jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.
Aceste plafoane nu sunt fixe. La stabilirea cuantumului de întreţinere, instanţa
va ţine cont de plafoanele maximale legale, dar şi de nevoia creditorului şi
mijloacele debitorului. Potrivit art. 107, alin. 2, întinderea obligaţiei legale de
întreţinere, felul şi modalităţile concrete de executare, precum şi contribuţia
fiecărui părinte se vor stabili pe cale judiciară doar dacă există neânţelegeri între
părinţi. Prin urmare, convenţiile intervenite între părinţi sunt licite atât timp cât nu
sunt atinse interesele copilului. În caz de divorţ, orice convenţie a soţilor cu
privire la pensia de întreţinere este supusă încuviinţării instanţei.

88
 La determinarea cuantumului întreţinerii, instanţa va ţine seama de mijloacele
ambilor părinţi, în sensul că va avea în vedere ce poate asigura din mijloacele sale
părintele căruia i s-a încredinţat copilul.
În toate cazurile instanţa va fixa o sumă concretă la care e ţinut debitorul şi nu
va indica o cotă din câştigul din muncă al acestuia. Determinarea câştigurilor din
muncă ale debitorului se face pe baza salariului mediu şi a celorlate venituri din
muncă cu caracter de continuitate, obţinute în ultimele şase luni premergătoare
obligării la plată.
e) caracterul solidar al obligaţiei legale de întreţinere a părinţilor faţă de copiii
lor minori – ca regulă generală, obligaţia legală de întreţinere e divizibilă
atât activ, cât şi pasiv (art. 90, alin. 2, art. 92, Codul familiei).
Legea prevede cinci excepţii de la regula divizibilităţii; această obligaţie de
întreţinere este, sub aspect pasiv, solidară. Ambii părinţi sunt datori să contribuie,
fiecare proporţional cu mijloacele de care dispune, la cheltuielile legate de
creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copilului.
Oricare dintre părinţi poate fi urmărit pentru întreaga creanţă a întreţinerii, iar
părintele care a executat în întregime prestaţia, are la îndemână o acţiune în regres
împotriva celuilalt părinte pentru partea care îi revine acestuia.

Copilul care beneficiază de un regim asemănător celui aplicabil descendentului

minor:
1. Copilul minor la a cărei întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc (art.
87, alin. 1, Codul familiei) – soţul părintelui firesc este obligat a continua
întreţinerea copilului cât timp acesta e minor, dacă părinţii săi fireşti au
decedat, dispărut sau sunt în nevoie. Textul se aplică şi copilului adoptat;
obligaţia este imperativă şi subsidiară; obligaţia debitorului se stinge odată
cu majoratul beneficiarului.
La rândul său copilul întreţinut timp de zece ani poate fi obligat la întreţinerea
părintelui vitreg care a prestat singur întreţinerea.
2. Copilul minor luat spre creştere fără îndeplinirea formelor cerute de lege
pentru adopţie (art. 88, Codul familiei) – are caracter subsidiar şi este
condiţionată de faptul luării unui copil spre creştere, fără a-l adopta. Odată
îndeplinită condiţia, obligaţia de întreţinere dobândeşte şi caracter
imperativ. Obligaţia e unilaterală, fiind instituită exclusiv în interesul
copilului; se stinge la împlinirea vârstei de 18 ani de către creditor.
3. Copilul minor îndreptăţit la întreţinerea moştenitorilor persoanei care a fost
obligată la întreţinere sau a persoanei care, fără a avea obligaţia legală a dat
această întreţinere (art. 96, alin. 1, Codul familiei).
Obligaţia de întreţinere e instituită imperativ în sarcina moţtenitorilor
universali şi cu titlu universal, care vor presta întreţinerea numai în limita valorii
bunurilor moştenite. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, debitorii vor fi ţinuţi în
89
solidar la executarea prestaţiilor (art. 96, alin. 2, Codul familiei). Obligaţia are
caracter imperati şi subsidiar şi se stinge prin împlinirea vârstei de 18 ani a
creditorului.

Dreptul la întreţinere al descendentului major aflat în continuarea studiilor

Descendentul major beneficiază de dreptul la întreţinere numai dacă dovedeşte
starea de nevoie în care se găseşte determinată de incapacitatea de a munci.
Întrucât nu există reglementări legale exprese privitoare la dreptul la
întreţinere al descendentului major aflat în continuarea studiilor, literatura şi
practica judiciară (decretul de îndrumare nr. 2/1971 a Plenului Tribunalului
Suprem) au statuat în sensul că părinţii sunt obligaţi a da întreţinere copiilor
deveniţi majori şi aflaţi în continuarea studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 25 ani.
Nu prezintă importanţă dacă sunt urmate cursurile unei instituţii de învăţământ
particulare sau de stat, sau dacă frecventează o unitate de învăţământ superior sau
o şcoală profesională.
În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, se aplică dispoziţiile art. 94, alin. 3,
Codul familiei, obligaţiile de întreţinere revin ambilor părinţi chiar dacă sunt
separaţi în fapt sau divorţaţi. Instanţa va ţine seama de bursa acordată
descendentului major. Pensia stabilită poate fi superioară sau inferioară celei
acordate în timpul minorităţii.
Dacă cel ce pretinde întreţinere beneficiază de întreţinere completă din partea
instituţiei de învăţământ pe întreaga durată a şcolarizării, nevoile descendentului
vor fi apreciate în consecinţă, astfel încât obligaţia părinţilor va fi redusă până la
nivelul real al nevoilor copilului.
Cât priveşte calitatea rezultatelor la învăţătură dreptul la întreţinere există chiar
dacă descendentul major a înregistrat multe eşecuri, dar ulterior a manifestat
stăruinţă în finalizarea pregătirii profesionale.

10. ASPECTE PROCESUALE PRIVIND OBLIGAŢIA LEGALĂ

DE ÎNTREŢINERE
Neînţelegerile privind existenţa sau întinderea obligaţiilor legale de întreţinere
se soluţionează de către instanţa judecătorească. Competentă material e instanţa
specializată (judecătoria), iar teritorial instanţa de la domiciliul pârâtului. Dacă
cererea e formulată de ascendent sau descendent, competenţa teritorială e
alternativă – competentă e şi instanţa de la domiciliul reclamantului.
Dacă cererea pentru acordarea întreţinerii este accesorie unor acţiuni principale
care au ca obiect desfacerea, desfiinţarea căsătoriei sau stabilirea filiaţiei din afara
căsătoriei, instanţa competentă se determină în funcţie de cererea principală.
Titularul dreptului la întreţinere cu capacitate deplină de exerciţiu îşi poate
valorifica dreptul fie personal, fie prin reprezentant. În numele copilului minor
lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea va fi exercitată de părinte sau
90
reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate sta
personal în proces, dar asistat de ocrotitorul legal.
Autoritatea tutelară are calitate procesuală activă atunci când părintele căruia i-
a fost încredinţat copilul spre creştere şi educare manifestă neglijenţă în
valorificarea acestui drept. Procurorul, în temeiul art. 45, Cod de procedură civilă,
poate promova acţiunea.
În susţinerea cererii sunt admise orice mijloace de probă. Atunci când vocaţia
la întreţinere pe legăturile de rudenie sau pe calitatea de soţ, dovada se face numai
prin acte de stare civilă.
În cazul admiterii cererii, instanţa dispune obligarea părintelui la plata pensiei
începând cu data introducerii cererii. Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs
în termen de 15 zile de la comunicare (art. 282, alin. 1, Cod de procedură civilă).
Hotărârea este provizorie, în sensul că e valabilă câtă vreme rămân neschimbate
împrejurările de fapt avute în vedere la data pronunţării. Dacă au intervenit
modificări, pensia de întreţinere poate fi sistată sau cuantumul ei redus sau
majorat. Instanţa se va pronunţa numai la cererea celui interesat.
Hotărârea primei instanţe este executorie de drept, cu aplicarea dispoziţiilor
art. 453, alin. 2, Cod de procedură civilă, art. 455, alin. 1, Cod de procedură
civilă, art. 409, alin. 4, Cod de procedură civilă.
Dacă executarea creanţei se face asupra bunurilor mobile sau imobile, după ce
s-a realizat somaţia debitorului şi suma datorată nu a fost plătită, se trece la
valorificarea bunurilor prin vânzare la licitaţie publică.
Ratele întreţinerii, neplătite la scadenţă, pot fi urmărite în limita termenului de
trei ani, socotit pentru fiecare din ratele scadendente regresiv, de la data cererii de
punere în executare a hotărârii.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1975;
91
2. Maria Banciu, Dreptul familiei. Teorie şi practică, Editura
Argonaut, Cluj-Napoca, 1998;
3. Gabriela Lupşan, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001;
4. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,
Editura All Beck, Ediţia a 7-a, Bucureşti, 2002;
5. Emese Florian, Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2003;
6. Cocoş Ştefan, Dreptul familiei, ediţia a 2-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
7. Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004;
8. Alexandru Bacaci, Viorica Claudia Dumitrache, Codruţa Hăgeanu,
Dreptul familiei, Editura All Beck, Ediţia a 4-a, Bucureşti,
2005;
9. Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.

92