REFERAT

Management

Tema: Şcolile de management

Efectuat: Dorofti Corneliu

 Profesor: Andreea Baranga

Evoluţia managementului. Şcolile de management.

Managementul empiric a apărut odată cu diviziunea muncii şi traiul omului în grupuri

organizate. Înainte de a se cristaliza ca ştiinţă, drumul parcurs de „management” a fost de la o
formă embrionară manifestată o dată cu constituirea primelor colectivităţi umane în comuna
primitivă, până la începutul secolului XX când Henry Fayol şi Frederich Taylor prin lucrările
„Administraţia industrială şi generală”, respectiv „Principiile managementului ştiinţific” au analizat
de o manieră ştiinţifică, pentru prima dată, procesul de management şi sistemul de management,
elaborând un set de reguli, principii şi metode de conducere ştiinţifică.
Studiul literaturii de specialitate în domeniul managementului reliefează existenţa unor
multiple clasificări ale şcolilor de management, grupate după principiile şi natura conceptelor
utilizate cu precădere. În opinia specialiştilor români, sunt considerate 5 curente sau şcoli
principale: clasică (tradiţională), sociologică (behavioristă sau comportistă), cantitativă, sistemică şi
contextuală.
1. Şcoala clasică (tradiţională) este reprezentată de F.W. Taylor, considerat
fondatorul ştiinţei managementului, care în lucrarea sa „ The Principles of Scientific
Management” publicată în anul 1911 arăta că „sistemul managementului ştiinţific implică o
revoluţie completă a stării de spirit a muncitorilor şi în acelaşi timp o revoluţie a stării de spirit a
celor care sunt de partea conducerii”, identificând următoarele principii fundamentale ale
managementului:
* Studiul tuturor cunoştinţelor tradiţionale, înregistrarea, clasificarea şi transformarea
acestora în legi ştiinţifice;
* Selecţia ştiinţifică a muncitorilor, perfecţionarea calităţii şi cunoştinţelor acestora;
* Punerea în aplicare a studiului muncii de către muncitori ştiinţific antrenaţi;
* Repartizarea aproape egală a muncii executate în întreprindere între muncitori şi
manageri;
* Realizarea cooperării între oameni, în locul individualismului haotic.
Alţi reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli sunt: H. Fayol, G. Barth, H. Gantt, Frank şi
Lillian Gilbreth, E. Filene, H. Koontz, C. O'Donnel.
 Unii autori îl consideră pe pe Henry Fayol adevăratul „părinte” al managementului, un
industriaş francez care a scris lucrarea „Administration Industrielle et Générale”, în care a delimitat
funcţiile managementului şi funcţiunile firmei, a formulat un set de principii ale managementului şi
a identificat atributele managerului. În opinia sa, funcţiile managementului, funcţiunile organizaţiei
şi atributele managerilor sunt:
a. Funcţiile managementului: a prevedea (a evalua viitorul şi a-l pregăti), a organiza (a
întreprinde, a dota o întreprindere cu materiale, utilaje, capital şi resurse umane pentru a putea
funcţiona), a comanda („a trage cele mai mari foloase de la cei care formează unitatea în interesul
întreprinderii”), a coordona (a realiza armonia între toate componentele întreprinderii, pentru a-i
facilita funcţionarea şi succesul) şi a controla ( a verifica dacă totul se petrece conform
programului adoptat şi principiilor amise);
b. Funcţiunile organizaţiei: tehnică, financiară, comercială, contabilă, de securitate şi
managerială;
c. Atributele managerilor: calităţi fizice (sănătate, vigoare), mentale (abilitatea de a
înţelege şi a învăţa, judecată, vigoare mentală şi adaptabilitate), morale (fermitate,
responsabilitate, iniţiativă, loialitate, tact şi demnitate ), educaţionale (autoperfecţionare) şi
experineţă (vechime în muncă).
d. Principiile managementului1:
* Diviziunea muncii bazată pe specializarea pe care economiştii o consideră necesară
pentru creşterea eficienţei;
* Autoritate şi responsabilitate. Fayol consideră autoritatea ca o combinaţie între
competenţa dată de poziţia managerului şi cea dată de trăsături ale personalităţii (inteligenţă,
experineţă, trăsături morale);
* Disciplină, ordine, echitate, iniţiativă, stabilitate, echilibru, spirit de echipă ;
* Unitatea de comandă – prin care înţelege ca fiecare salariat să primească ordine de la un
singur superior;
* Unitatea de conducere – presupune ca toate deciziile să pornească din vârful ierarhiei;
* Subordonarea intereselor individuale celor generale ;
* Remunerarea – care trebuie să aducă un maximum de satisfacţii atât executanţilor cât şi
managerilor;
* Înlănţuirea nivelurilor ierarhice – care presupune circuite scurte între nivelul superior şi
cel inferior al managementului.
În concluzie, meritul principal al şcolii clasice îl reprezintă contribuţia decisivă la conturarea
ştiinţei managementului, delimitarea funcţiilor manageriale şi funcţiunilor organizaţiei şi elaborarea
unor principii ştiinţifice de management. Accentul a fost pus pe cercetarea funcţiunilor de

1
organizare şi producţie, neglijându-se elementele de natura resurselor umane şi a relaţiilor firmei
cu mediul ambiant.
2. Şcoala sociologică (behavioristă, comportistă) este reprezentată de D.Mc.
Gregor, E. Mayo, Ch. Arghiris, O. Gélinier, H. Maslow şi se caracterizează prin situarea
resurselor umane ale firmei pe primul plan în procesul de management, stabilind un set de
principii, reguli şi metode care să asigure valorificarea superioară a potenţialului uman.
Caracteristica dominantă studiilor comportiste este utilizarea conceptelor şi metodelor sociologice
şi psihologice, cum sunt: sistemul de valori, comportament individual şi organizaţional, aptitudini,
personalitate, caracter, temperament, leadership, cultură organizaţională, sociogramă, studiul
grupurilor, dinamica de grup, etc.
Dacă şcoala clasică aborda mecanicist structura organizatorică, prin luarea în considerare
numai a relaţiilor formale care decurg din documentele de formalizare a acesteia, şcoala
sociologică investighează aspectele informale ale managementului, bazate pe grupul informal şi
autoritatea informală.
În cadrul acestei şcoli s-au dezvoltat teorii cu privire la motivare şi sistem motivaţional,
tipuri de manageri şi stiluri de management, managementul participativ, cu scopul de a identifica
noi modalităţi de creştere a eficienţei activităţii economice prin stimularea şi motivarea resursei
umane.
Un aport deosebit l-a avut Douglas Mc Gregor, care, pornind de la ideea că în exercitarea
funcţiilor managementului, managerii pornesc de la o anumită opinie asupra naturii şi
comportamentului factorului uman, a emis cunoscutele teorii X şi Y 2:
Teoria X are la bază următoarele premise:
 Fiinţa umană medie este inevitabil predispusă la delăsare în muncă, pe care ar evita-o
dacă ar putea;
 Datorită delăsării şi dispreţului faţă de muncă, oamenii trebuie constrânşi, controlaţi,
ameninţaţi sau pedepsiţi pentru a-i determina să muncească;
 Omul mediu preferă să fie condus, evită răspunderea, are amiţie relativ redusă şi mai
presus de orice vrea să fie liniştit;
 Omul mediu este egoist şi indiferent la necesităţile organizaţiei din care face parte;
 Omul mediu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele materiale, neglijând nevoile
psihosociale.
Teoria Y se bazează pe următoarele premise:
 Consumul de efort fizic şi intelectual în muncă este tot atât de necesar ca odihna şi
distracţia;
 Omul mediu învaţă nu numai să accepte, să îndeplinească sarcini şi să-şi asume
responsabilităţi, ci şi să şi le asume din proprie iniţiativă;

2
  Omul mediu nu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele economice, ci şi pe cele de
natură psihosocială;
 Controlul extern şi ameninţarea nu sunt singurele mijloace de atragere a executanţilor
la realizarea obiectivelor.
Managerii care pornesc de la premisele teoriei X vor dezvolta un stil de management
autoritar, în timp ce adepţii teoriei Y vor dezvolta un stil de management democratic, folosind
metode participative de conducere.
Pornind de la cele două teorii, un alt reprezenatnt al şcolii sociologice, Octav Gélinier a
elaborat teoria Z ca o combinaţie a celor două.
În concluzie, şcoala sociologică se caracterizează prin:
 Situarea în prim planul cercetărilor a factorului uman;
 Evidenţierea importanţei stimulentelor de natură psihosocială asupra creşterii
performanţelor organizaţiei;
 Promovarea unui stil de management participativ;
 Evidenţierea elementelor de natură informală, a grupurilor informale şi organizării
informale.
3. Şcoala cantitativă este reprezentată de A. Kauffman, J. Starr, C. Afanisiev, F.
Goronzy şi se caracterizează prin rigurozitatea abordării fenomenelor şi proceselor de
management, prin creşterea gradului de fundamentare a deciziilor folosind instrumentarul
matematic şi statistic. Studiile elaborate în şcoala cantitativă s-au concentrat asupra activităţii de
producţie, a funcţiilor de previziune şi organizare, meritele principale constând în adaptarea
instrumentarului statistico-matematic la cerinţele practicii economice, conferind un plus de
rigurozitate şi precizie analizelor manageriale şi soluţiilor strategice propuse.
4. Şcoala sistemică – reprezintă de fapt o sinteză a şcolilor precedente, fiind un rezultat
al creşterii gradului de complexitate al fenomenelor economice, manageriale şi nu numai. La baza
ideilor acestei şcoli stă conceptul de „sistem”, care reprezintă un „ansamblu de elemente organizat
pe baza legăturilor de intercondiţionare, a cărui funcţionare permite atingerea unor obiective”.
Aşadar, organizaţia de tip economic, firma, este văzută ca un sistem complex (productiv, social,
economic) aflat în strânsă interdependenţă cu mediul ambiant.
Dintre reprezentanţii acestei şcoli, enumerăm: P. Drucker, H. Mintzberg, M. Porter, J.
Child, H.A. Simon, C. Barnard, etc.
Aportul major al acestei şcoli este abordarea firmei într-o viziune sistemică,
multidisciplinară şi identificarea unor modalităţi de creştere a eficienţei economice prin structurare,
adaptare la mediul ambiant şi nu în ultimul rând prin accentul pus pe relaţiile dintre elementele de
bază ale sistemului.
5. Şcoala contextuală
 Deşi multţi autori consideră contemporană şcoala sistemică, un grup de manageri,
consulatanţi şi cercetători ai secolului XXI, au fondat şcoala contextuală care are la bază premisa
că nu există „reţeta succesului” în management, respingând cu fermitate ideea formulării unor
principii, metode şi tehnici de conducere universal valabile.
Şcoala contextuală recomandă fiecăru manager să identifice contextul în care evoluează
firma pe care o conduc şi să aleagă acele metode şi instrumente sau să respecte acele principii şi
reguli care sunt adecvate, compatibile cu situaţia respectivă. Cu alte cuvinte, să alegi soluţia
potrivită la momentul potrivit, fără a fi tributar unor reguli stricte pe care le recomandă ştiinţa
managementului. Chiar dacă de exemplu, un stil de management participativ este recomandat de
ştiinţa managementului în defavoarea unui stil autoritar, adoptarea sa în orice situaţie nu
garantează succesul. Într-un anumit context, un stil de management autoritar poate fi eficient – de
exemplu în condiţiile în care angajaţii unei firme nu-şi asumă responsabilităţi, nu au iniţiativă, sunt
delăsători şi sunt antrenaţi doar de stimulente materiale.
În concluzie, acelaşi stil de management practicat în contexte diferite, poate avea
consecinţe diametral opuse.

SCOLI, CURENTE SI METODE DE CONDUCERE

                  1. Scoli in managementul contemporan

2. Curente in managementul contemporan

                  3. Metode de conducere in managementul contemporan

1. Scoli si curente in managementul contemporan

                   Scolile de conducere se disting anumite componente manageriale cum ar fi: conceptele

si metodele de conducere; raporturile conducatorilor cu subordonatii si cu mediul socio-economic;
modul de funadamentare si de luare a deciziei, astfele avem:

a) Scoala conducerii functionale:

Avantaje – repartizarea riguroasa a sarcinilor pe compartimente carora le da autonomie;

Dezavantaje  –  subestimeaza relatiile dintre aceste compartimente si, in plus, izoleaza

unitatea condusa de mediul socio-economic in care functioneaza.      

                  b) Scoala conducerii empirice:

            Avantaje  – se bazeaza pe studierea realitatii, a succeselor si al esecurilor, dand

posibilitatea alegerii unei tehnici in situatii comparabile;

            Dezavantaje – in conditiile unui mediu schimbator comporta riscuri numeroase in

momentele de restructurare, de ramuri de produse, abordare de piete noi.
            c) Scoala conducerii prin folosirea metodelor matematice

            Avantaje – abordarea prin analiza matematica a unor probleme de conducere, managerul

isi defineste problemele précis, recurge la simbolurile pentru datele cunoscute

            Dezavantaje – accentuarea aspectelor cantitative duce la pierderea aspectelor calitative.

a)      Scoala sistemelor de comunicare

Avantaje  – promovarea metodelor moderne de comunicare si astfel inscrierea intr-un progress

tehnico-economic al zilelor noastre

Dezavantaje – riscul pierderii din vedere a unor componente cum ar fi: resursele materiale,
financiare, umane etc.

d) Scoala deciziei

Avantaje – atentie prioritara a momentului essential al conducerii – decizia.

Dezavantaje – suprasolicitarea semnificatiei deciziei duce la negrijarea celorlalte componente

manageriale cepot duce la conflicte de ordin social sau unele tendinte autocrate.

e) Grupul scolilor relatiilor umane

      Cuprinde mai multe scoli: marxista , pluralista, rationalista, subiectivista, a sistemelor

sociale  etc.

      Particularitati ale acestor scoli:

      - scoala  sistemelor sociale -  trateaza relatiile prin prisma raporturilor sociale;

      - scoala  subiectivista (psihologica) – acorda importanta elementelor psihologice;

      -  scoala contingentei – atentie prioritara tangentei cu mediul exterior (opusa scolii

functionale);

      - scoala  pluralista (trataeaza grupurile ca pe entitati amorfe, influentand conducerea in

diverse moduri – diversificat, dezordonat.

Avantaje – asezarea in prim plan a relatiilor interumane, accent punandu-se pe relatiile sociale,
psihologice etc)

Dezavantaje – subestimarea progresului stiintifico-tehnic, capitalul, profitul etc.

2. Sisteme (curente) in managementul contemporan

                  a) Sistemul de management tehnicist  – un sistem mai riguros, bazandu-se pe

disciplina, neglijand satisfacerea unor libertati individuale si de grup (reprezentativa pentru
managerii autocrati, autoritari)

                  b) Sistemul de management bazat pe relatiile umane.  – un system mai permitiv,

acordand o atentie sporita relatiilor umane. Acest system presupune un grad sporit de civilizatie,
atat al conducatorilor cat si al celor condusi si presupune un comportament correct in relatiile cu
semenii (reprezentativa pentru managerii democrat, populist)
3. Metode de conducere in managementul contemporan

                  a) Conducerea prin obiective – definirea clara a obiectivelor.

            Aceasta metoda presupune urmatoarele etape principale:

            - stabilirea obiectivelor prin elaborarea de planuri si programe de dezvoltare pe termen

mediu si lung;

            - stabilirea obiectivelor derivate ce intregesc strategia unitatii respective;

            - adaptarea prin schimbari ale structurilor organizatorice;

            - urmarirea realizarii obiectivelor prin conexiune inverse;

            - evaluarea periodica a realizarii obiectivelor, recompensarea individuala sau colectiva a

personalului ori sanctionarea lui in functie de rezultate.

            Avantaje:

            - intarirea responsabilitatilor fata de realizarea sarcinilor;

            - motivarea personalului si crearea unui climat creative;

            - corelarea nivelului salarizarii functie de rezultatele obtinute;

            - optimizarea folosirii timpului de catre managerii generali prin distribuirea catre adjuncti si

alti sefi;

            - crearea premiselor pentru efectuarea autocontrolului ce duce la cresterea eficientei

activitatii managerilor ai a firmei;

            - evitarea situatiilor in care adjunctii se socotesc inutili, astfel evitandu-se crearea de stari

conflictuale.

            Limitele managementului prin obiective:

            - banalizarea ideii de conducere prin obiective;

            - scopurile nerealiste ducand la cause nerealizabile;

            - necitarea unui studiu atent si o activitate deosebit de compententa pentru a nu se

ajunge la pierderi catastrofale;

            - tendinta de stabilire pe termen scurt a obiectivelor si neglijarea celor pe termen lung

            b) Conducerea prin proiecte (conducerea previzionala)  – folosita in cazul ivirii unor
probleme noi si complexe, antrenandu-se specialistii din compartimentele unitatii cat si din afara
ei. Realizeaza o legatura stransa intre activitatea stiintifica si activitatea practica ( se investeste
astazi pentru ziua de maine)

                  c) Conducerea prin inovare sau dinamica – efortul de innoire continua a activitatii

unitatii: crearea de ceva “nou si diferit” si inlaturarea a ceea ce este “vechi si depasit”. Necesitatea
majora este documentarea temeinica deoarece astfel de scambari pot duce la dezastre.
            d) Conducerea prin rezultate - specifica scolii manageriale empirice. Are la baza
realitatea exista=enta la un moment dat, dar se risca prin neadaptabilitatea la schimbarile ce au
loc in lumea contemporana.

                  e) Conducerea colectiva- o metoda democratica de conducere prin faptul ca toata

lumea participa la conducerea unitatii. Este greu de pus in practica asa ceva, eventual pentru
strategii ce se iau la intervale mai mari de timp.

            f) Conducerea participative – porneste de la idea participarii directe sau prin collective
cat mai largi de reprezentare la fundamentarea deciziei. Este un model de motive a salariatilor in
activitati sustinute pentru cresterea performantelor intreprinderii.

            g) Conducerea prin exceptie – corespunde pe deplin principiului piramidal de

conducere. Marele avantaj al acestei conduceri este acela ca decongestioneaza lucratorii de
problemele marunte, oferindu-le posibilitatea elaborarii de proiecte viabile. Diferitele niveluri
ierarhice sunt informate numai de neideplinirea la standardele propuse, urmand ca masurile de
corectare a abataerilor sa fie luate la nivelul ierarhic ce are competenta respectiva.

Dar sa vedem care este situatia concreta in Romania.

Este clar si evident pentru oricine ca in conditiile trecerii tarii noastre de la o economie
centralizata excesiv, riguros planificata, dominata de monopolul de stat, cu multe intrprinderi
nerentabile si mari dezechilibre intre ramuri la o economie de piata reglata de legea cererii si
ofertei, autonomia agentilor economici, pluralism economic si competitiv conduc macro ,dar in
special microeconomic, nu numai ca are un rol determinant in procesul de tranzitie dar si suporta
multiple influente corespunzatoare noilor mutatii economice ce au loc in sfera economica, politica,
sociala, culturala.

Asa ca putem spune ca in evolutia stiintei se remarca in structurarea acesteia in scoli, curente,
miscari si tendinte cu abordari diferite. Toate aceste miscari au la origine teorii si concepte,
adunate in curente de gandire, pe care literatura de specialitate le-a numit scoli.

Si asa cum spuneau Florin Tomescu, Constantin Bob si Cristina Bucur : „ceea ce este mai
important si mai presus de aceste nuantari legate de gruparea si caracterizarea scolilor de
conducere este faptul ca stiinta si practica managementului au cunoscut mai ales in cea de-a doua
jumatate a secolului nostru o evolutie remarcabila.”

Potrivit unei opinii mai generale, in stiinta conducerii se pot delimita in functie de natura
conceptelor si metode de utilizare cu precadere, in raport cu functiile conducatoare si ale firmei
carora li se ofera prioritate, urmatoarele scoli: scoala clasica (traditionala), scoala relatiilor umane,
scoala cantitativa si scoala sistematica.