STILUL DE MANAGEMENT

Stilul de management exprimă modalităţile prin care managerii îşi exercită

atribuţiile ce le revin în realizarea atributelor procesului de management,
precum şi atitudinea pe care o au faţă de subordonaţi. Stilul de
management reflectă modul în care un manager gândeşte şi acţionează.
Multi sunt si factorii care-si pun amprenta asupra stilului corespunzator intr-
o anumita situatie. Pana la urma eficacitatea este cea care conteaza, stilul
fiind doar un mijloc pentru realizarea unui scop si nu un scop in sine.
Stilurile de management pot fi caracterizate pe baza unor sisteme (criterii)
unidimensionale şi multidimensionale.

Criteriile care servesc la caracterizarea unidimensională a stilurilor de

management sunt: atitudinea faţă de responsabilitate şi autoritatea
managerilor. Atitudinea faţă de responsabilitate evidenţiază existenţa a trei
stiluri de management: stilul repulsiv, stilul dominant şi stilul indiferent.

Stilul de management trebuie adaptat in functie de nivelul la care se aplica,

considera specialistii. Prin urmare, exista anumite diferente intre a conduce
un numar mic de angajati middle sau entry level si un numar la fel de
redus, dar care sa cuprinda angajati de top level.

Activitatea e conducere se defineste ca o activitate complexa ce are drept

scop eficientizarea eforturilor oamenilor in procesul muncii. Exercitarea
procesului de conducere presupune existenta unor persoane care
efectueaza activitati specifice procesului de mamagement, aceste
persoane fiind denumite, manageri.

Exista opinii diferite in ceea ce priveste definirea managerului (cadru de

conducere ) . P.Drucker considera ca managerii sunt atat conducatorii
propriu-zisi cat si specialistii si alte persoane care pot lua decizii cu
influenta asupra activitatii intreprinderii, exceptandu-i insa pe maistri.
P.Bolinet sustine ca un conducator este o persoana care-si obtine
rezultatele prin altii. Definitia adoptata de majoritatea specialistilor este:
orice persoana care ocupa o functie de conducere intr-o organizatie socio-
economica reprezinta un manager (cadru de conducere), indiferent de
treapta ierarhica pe care se afla. Se considera ca managerul unei
intreprinderi este persoana care actioneaza pentru transformarea sarcinilor
in actiuni concrete, pentru folosirea eficienta a resurselor intreprinderii si
cresterea profitului, pentru mobilizarea salariatilor in procesul muncii si
motivarea acestora.

Pentru determinarea tipului si a stilului conducatorului este necesar de

analizat factorii urmatori:
1) Tipul sistemului de conducere: în conditiile unui sistem de conducere
colectiv, de autoconducere, aspectele umane ale conducerii, cooperarea,
colaborarea, tind sa treaca pe primul plan Dimpotriva, în situatia unei
conduceri unipersonale, în care impunerea autoritatii conducatorului este
forma dominanta de realizare a procesului de conducere, predomina
aspectul formal de conducere si ca urmare stilul autocrat, autoritar de
conducator (în unele cazuri chiar cel birocrat).
In general, în raportul conducator - sistem de conducere, cadrele nu au un
rol pasiv, dimpotriva prin decizii si actiuni influenteaza caracteristicile
sistemului de conducere si invers.
2) Personalilatea cadrului de conducere: diapazonul în care cadrele de
conducere poseda anumite calitati, cunostinte si aptitudini, se reflecta
asupra conceperii si realizarii procesului de conducere - tipului si stilului de
conducere.
3) Amploarea competentei acordate, interdependenta drepturilor si
obligatiunilor cadrelor de conducere, mijloacele de motivare pe care le pot
utiliza, posibilitatile cointeresarii subalternilor în mare masura influenteaza
asupra tipului si stilului de conducator.
4) Potentialul si personalitatea subalternilor, Prezenta în rândurile
subordonatilor a unor persoane insuficient pregatite, lipsite de tact,
agresive, impune conducatorului un stil ferm autoritar de conducere, un
control permanent si invers.
5) Natura proceselor de munca în colectiv. Specificul proceselor de munca
conditioneaza într-o proportie sensibila caracteristicile procesului de
conducere. Astfel în cazul proceselor de munca în care pe primul plan se
situeaza creativitatea, cooperarea si consultarea conducatorului cu
subalternii tipul conducatorului tinde spre cel democrat, ceea ce permite
obtinerea unor rezultate superioare Daca procesele de munca sunt simple,
în care obiectul principal este realizarea ritmica, la termen a unui anumit
volum de productie, atunci principalele coordonate ale conducerii sunt
disciplina stricta, controlul - stilul autoritar de conducere.
Rezultatul actiunii factorilor mentionati conditioneaza existenta mai multor
tipuri si stiluri de conducere 
Prin tip de conducator e necesar de înteles ansamblul de caracteristici
principale referitoare la calitatile, cunostintele si aptitudinile proprii unei
categorii de cadre de conducere.
În literatura de specialitate, tipurile de conducator variaza de la un
specialist la altul Astfel francezul Calvin delimiteaza 10 tipuri de
conducatori: organizator, participativ, întreprinzator, realist, maximalist
birocrat, demagog, tehnocrat, oportunist, utopist.
Profesorul american Davis - 4 tipuri: autocrat, custodial, sportiv si colegial
Polonezul Starosciak - 2 tipuri: autocrat si democrat, iar rusul Vendrov
stabileste mai multe tipologii ale cadrelor de conducere dupa urmatoarele
criterii:
1) dupa intensitatea muncii si gradul de organizare a lucrarilor efectuate de
subalterni: 3 tipuri: conducatorul care face totul, care nu face nimic, care
face exact cât e necesar;
2) dupa modul de luare a deciziilor: conducatori care iau decizii exclusiv
singuri, care îsi consulta în prealabil subalternii, si se bazeaza pe
propunerile
subalternilor, nu participa în procesul decizoriu;
3) dupa atitudinea si comportamentul conducatorilor fata de personal
-autocrat, liberai, democrat.
Unii cercetatori au evidentiat si tipuri nedorite, asa D.Dalena si
R.Henderson evidentiaza:
- vesnic nemultumit, "bun de gura", certaret, subaprecîaza munca depusa
si rezultatele obtinute de subalterni;
- arogant - care se crede atotstiutor, inspira teama subalternilor;
- exploziv - care de câte ori este întrebat ceva;
- explodeaza, se enerveaza, tipa la subalterni;
- infidel - (nu se tine de cuvânt) - ia decizii contradictorii.
Fiecarui tip de conducator îi corespunde un anumit stil de conducere
-manifestarea calitatilor, cunostintelor si aptitudinilor în relatiile cu
subalternii, colegii si sefii sai (e o notiune mai personala, pur individuala).

1. GRUPELE DE STIL MANAGERIAL

Acest sistem de clasificare (pe grupe de stil) cuprinde:
a) stilul AUTORITAR
b) stilul DEMOCRATIC
c) stilul PERMISIV (LAISSER - FAIRE)
STILUL AUTORITAR este propriu acelor manageri care refuză să accepte
participarea subalternilor la îndeplinirea atribuţiilor manageriale.
Managerii cu stil autoritar adoptă în mod unipersonal deciziile privind
obiectivele şi mijloacele realizării acestor obiective. Ei vor fi preocupaţi de
realizarea sarcinilor, de controlul modului în care se execută sarcinile
repartizate. Aceşti conducători acordă o încredere nelimitată măsurilor
organizatorice în direcţia atingerii obiectivelor. Sub aspectul consecinţelor
produse, stilul autoritar va declanşa rezistenţa neexprimată a subalternilor.
Un astfel de stil managerial reduce posibilităţile de dezvoltare profesională
ale subalternilor. Restrângerea acestor posibilităţi derivă din limitarea până
la excludere a subordonaţilor de la adoptarea deciziilor.
Imposibilitatea de a participa la decizie diminuează simţul de
responsabilitate, stânjeneşte interesul creativ – participativ. Acest stil
deschide calea spre exagerarea atitudinii critice ori spre ştergerea
interesului profesional (alienare profesională) al subalternilor. La fel,
exagerarea controlului, va avea ca efect dezorientarea executanţilor în
lipsa managerului, ceea ce induce, provoacă nevoia de control. Reducerea
randamentului muncii în lipsa managerului îl va determina pe acesta să
intensifice controlul. Deci, extinzând timpul afectat controlului, managerii cu
stil autoritar reduc simultan timpul afectat creaţiei, inovaţiei.
Efectele disfuncţionale ale controlului exagerat sunt:
 deplasarea interesului subalternilor de la obiectivul de realizat la
respectarea normelor (regulilor);
 crearea unei nevoi sporite de control.
 Mecanismul care explică o asemenea situaţie se fundamentează pe
teorema lui Thomas conform căreia o definire falsă a unei situaţii devine
adevărată prin consecinţele sale.
STILUL DEMOCRATIC este caracteristic managerilor care asigură
participarea subalternilor la procesul de conducere. Managerii cu un acest
stil apelează la colaborarea subalternilor atât la stabilirea obiectivelor cât şi
la repartizarea sarcinilor.
Sub aspectelor consecinţelor se apreciază că stilul democratic determină o
reducere a tensiunilor, conflictelor, o puternică participare.
Randamentul grupului este de prezenţa sau absenţa managerului.
Orientarea managerilor cu acest stil spre control redus generează rezerve
pentru muncă inovatoare.
STILUL PERMISIV (laissez-faire) se caracterizează prin evitarea oricărei
intervenţii în organizarea şi conducerea grupului, plasând accentul pe
organizarea şi conducerea spontană. Prezenţa sau absenţa managerului
nu are efecte la nivelul randamentului. Diferenţa între stilul permisiv şi stilul
democratic constă în starea moralului. În cazul managerului democratic
moralul este ridicat deoarece conducătorul sprijină grupul. În cazul
managerului permisiv moralul este ceva mai scăzut, deoarece conducătorul
nu sprijină grupul în îndeplinirea sarcinii.
În literatura sociologică se cunosc alternative ale acestui sistem de
clasificare. Aceste alternative vizează categoriile de stil autoritar şi stil
democratic, păstrând acelaşi distincţii esenţiale între cele două categorii de
stimuli. Astfel, Brown subdivide manageri cu stil democratic în “democraţi
autentici” şi în “pseudodemocraţi”, iar cei cu stil autoritar în “strict autoritari”,
“binevoitori”, “autoritari incompetenţi”.

CLASIFICAREA PE TIPURI DE ZONA

Acest sistem de clarificare împarte conducătorii în două zone după natura
raportului de autoritate manifestat:
a) zona de exercitare a autorităţii conducătorilor din firmă;
b) zona de libertate a colaboratorilor
Fiecare zonă se subîmparte în trepte. Prima zonă ( a managerilor) cuprinde
4 trepte, iar a doua zonă (a libertăţii colaboratorilor) cuprinde 3 trepte.
Sistemul a fost elaborat de Tannen- baumann şi Schmidt, care au delimitat
treptele după modul de adoptare a deciziei.
CLASIFICAREA DUPA INTERESUL FATA DE OAMENI, PRODUCTIE SI
EFICIENTA

1. Stiluri EFICIENTE:
a) Stilul metodic (apelează la metode moderne de
management, la ştiinţă, tehnologie şi inovare);
b) Stil umanist (acordă prioritate resurselor umane, ceea
ce garantează eficienţa);
c) Stil tehnicist (acordă prioritate producţiei, dar într-o
manieră fundamentală căutând totdeauna soluţii raţionale
pentru probleme tehnice; subalternii înţeleg caracterul de
necesitate al măsurilor adoptate);
d) Stilul moderat (echilibru între producţie şi cerinţele
oamenilor, colaborând cu subalternii).

2. Stiluri INEFICIENTE:
a) Stilul dezinteresat (indiferenţi faţă de producţie, faţă de
oameni, faţă de rezultate) ceea ce conduce la pierderea
interesului oamenilor pentru producţie;
b) Stilul paternalist (managerul exagerează preocuparea
pentru oameni, asemănător celui întâlnit în relaţia părinţi –
copii, acest stil reduce interesul participativ al subordonaţilor
şi îi desresponsabilizează);
c)Stilul abuziv (centrează interesul spre producţie, faţă de
subordonaţi fiind distant sau chiar dezinteresat; el poate genera tensiuni şi
conflicte, datorită rezistenţei tacite a subalternilor faţă de solicitările
exagerate).

d)Stil indecis (managerul – bazat pe exagerarea echilibrului

între cele două categorii de interese – producţie şi oameni; manifestă
prudenţă exagerată; lipsă de fermitate în decizie).
Clasificarea acestor stiluri are în vedere în primul rând eficienţa tipului de
comportament managerial.