Să te speli pe mâini

Deși un subiect de tip „ne privește pe toți” trebuie că e mană cerească pentru PR-iști leneși,
debutul Să nu ucizi, co-regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru, a trecut cam nebăgat
în seamă acum un an, când s-a lansat în cinemaurile românești. Inspirat de urmările tragediei
de la Colectiv, filmul povestește drama unui medic care descoperă că produsele
dezinfectante din spital sunt diluate și își pierd eficacitatea. Propulsat de urgența crizei grave
a sistemului sanitar românesc, filmul se vede până la urmă subjugat de miza subiectului,
repliându-se didactic pe terenul ultra securizant al formulei Noului Cinema Românesc (NCR).
Nu-i primul, și mi-e teamă că nu va fi nici ultimul film românesc care, prea timorat să încerce
altceva, se întoarce la bază cu coada între picioare.
Oare există postură corporală mai familiară, în cinemaul românesc recent, decât aceea a
bărbatului filmat de la oarece distanță, ghemuit sub povara grijilor, pierdut în gândurile sale,
complet rupt de ceea ce se întâmplă în jur? Sau manevră mai recognoscibilă ca aceea în care
camera se bâțâie pe urmele unui personaj, lipindu-ne de ceafa acestuia în timp ce parcurgem
o stradă lăturalnică întunecoasă? Sau interior mai uzat decât habitaclul unei mașini, cu
camera postată pe bancheta din spate și atentă la șofer (adică tot la ceafa sa), în timp ce
culorile și zgomotele orașului defilează de partea cealaltă a parbrizului, în indiferență totală?
Toate astea pentru a spune că Să nu ucizi inventariază, epigonic, gama întreagă a tropilor
pentru care un film românesc recent e ceea ce e. (Și poate că, înainte de a ne plânge că sălile
sunt dezertate de public în cazul filmelor autohtone, ar merita să ne întrebăm de două ori
cât vor mai fi dispuși spectatorii să accepte aceleași rețete exasperante, în care croitorașul
cel viteaz – de-obicei, un bărbat de vârstă și clasă mijlocie care locuiește într-un apartament
sordid – trebuie să rezolve de unul singur o criză presantă.)
Cele mai bune filme românești sunt cele în care realitatea se prezintă ca o hartă de decodat,
iar decodarea nu vine niciodată de-a gata. Cele mai proaste filme românești sunt cele care,
păstrând aceeași pretenție de artă „grea”, nespectaculoasă, care să pună spectatorul la
treabă, reduc complexitatea realului la o serie de cadre-cârlig în care lucrurile semnifică mai
mult decât ar trebui. Filmele-far ale NCR-ului nu jură decât pe ambiguitate: cu cât mai opace
lucrurile – cu cât mai greu de distins între o acțiune necesară și un timp mort –, cu atât mai
bine. Într-un film precum Să nu ucizi, reziduu al acestei tradiții de explorare a realului,
cadrele cu omul nostru învârtindu-se în sus și-n jos sau privind în gol nu sunt decât balast
redundant sau reflex paralizant. Ele servesc drept pancarte pe care stă scris „neliniște
sufletească”, „furie” etc – stări abstracte, lipsite de aderență la povestea unică, concretă, a
personajului.
Dând în clocot încă de la început – în primul sfert de oră al filmului medicul Cristian
(Alexandru Suciu) își pune tot spitalul în cap –, filmul se stinge rapid, instalându-se pe făgașul
unei povești generice de tip „om versus sistem”, în care lumea se împarte foarte tranșant în
corupți și incoruptibili. Pe măsură ce acțiunea avansează, Cristian – mereu cu falca încleștată
și fornăind zgomotos pe nări – se vede refuzat la toate porțile: de la Minister la colegii
medici, toți se bălăcesc în aceleași ape stătute ale corupției. Septopharma (aluzia la afacerea
Hexi Pharma e transparentă) invadează toată țara ca un leviatan de neoprit, cumpărând
presa și reducând la tăcere organismele de control, apoi distribuind produse deficitare în
toate spitalele.
Dar pentru că filmul – la fel ca protagonistul său, care-și părăsește familia spre a se dedica
total cauzei sale – nu mai vede și altceva stânga-dreapta, senzația e că pe parcurs povestea
decolează de pe terenul unde amenința să stea bine ancorată, transformându-se într-o
distopie birocratică în care toți au interese necurate la mijloc și, mai important, toți pot fi
aduși pe „calea cea dreaptă” a supunerii. Uneori, în cruciada înverșunată a protagonistului,
apar momente aiuritoare: venit la procuratură, omul își deapănă robotic litania cu biocidele
diluate, apoi e oprit de interlocutor cât să își cheme superiorul, care îl pune să reia povestea
de la început, apoi îl oprește și își cheamă la rândul său superiorul etc. etc. Am crede că
suntem într-un film de Jacques Tati dacă totul n-ar fi atât de sinistru.
Oricât de justă, lupta lui Cristian e secătuită de potențialul ei cinematografic, ajungând să
semene cu o vendettă à la Clint Eastwood dată la minim, în care lucrurile se rezolvă într-o
livadă aproape biblică (în acest loc, patronul Septopharma, un soi de Dan Condrea misticoid,
îi dă medicului nostru o lecție de viață). Călătorie chinuită la capătul unei nopți carcerale din
care nu e clar dacă se poate evada vreodată, Să nu ucizi înlocuiește o țară de oameni care-și
întorc privirea cu o orbire individuală. Din acest impas presărat cu referințe butucănoase din
scripturi spectatorul n-are cum să iasă altfel decât extenuat.
Victor Morozov