Sunteți pe pagina 1din 7

Univesitatea București

Evaluarea, Consilierea și Psihoterapia copilului, cuplului și a familiei

ÎNTRE ȘTIINȚĂ ȘI EXPERIENȚĂ


MOARTEA

Masterand: Stoica Mihaela-Zoica


Coordonator: conf. univ. dr. Victor Badea

Perspective psihologico-filosofice asupra fenomenului morții

Teama de moarte a fost legată de un instinct de conservare, dar teama umană de


moarte este un fenomen mult mai complex. Unii autori au vorbit despre un instinct al morții la
bătrâni, tradus prin dorința de a muri. Omul pare singura ființă care are conștiința
inevitabilității morții sale – izvor de dramă și de aspirații de nemurire. Cercetările psihologice
au arătat că, exceptând moartea prin tortura, tetanos sau intoxicație cu stricnină, momentul
morții clinice nu implică suferință1.
Fenomenul morții în epoca contemporană, dacă anterior era privit prin lupa
existențialistă, așa luând naștere fenomenologia existențială și teoria Nimicului, în prezent,
începând cu modernitatea, acest fenomen este degradat de mijloacele mass media și produsele
de duzină, denumite „thanato-pornografice”2. În ciuda seriosului asupra morții, se tace și
astăzi, fără ca aceasta să fie privită din pespectivă reală, crudă.
Urmărirea filosofico-aplicativă ne-a condus, în modul cel mai firesc și organic, la
chestiuni filosofice considerate ca fiind fundamentale, cum ar fi Nimicul, Ființa, Timpul de la
Aristotel, Kant, Heidegger etc. Aceste tipuri de analize și metode de gândire au devenit cauze
considerate străvechi și fundamentale
Trebuie precizat că moartea este în aparență o chestiune veșnică și imuabilă, căci în
realitate, prilejul ei reprezintă un proces necesar și organic din care derivă nașterea și
maturizarea fiecărei generații. Persoanele se confruntă cu mortalitatea lor și a apropiaților.
Astfel, atât noi, cât și cei din jurul nostru suntem cuprinși de moartea în sine, fiind expuși
evenimentelor care derivă din acest fenomen.

1
Popescu-Neveanu, P. (1978). DICȚIONAR de psihologie. București: ed. Albatros
2
Kiraly, V.I. (2002). Moartea și experiența muririi. Cluj-Napoca: ed. Casa Cărții de Știință
Tiparele de mentalitate legate de problemele socio-umane care solicită astăzi sprijin și
asistență au identificat apoi mult mai conturat și problemele cu care se confruntă oamenii
asupra cărora planează prilejul apropierii morții, cât și cei apropiați muribundului și se
străduiesc să le vină în ajutor. Însăși „thanatologia” s-a conturat din conștientizarea mai
radicală a faptului că murirea nu este pentru ființa umană doar un episod care sintetizează un
sfârșit al vieții care ar trebui avut în vedere doar în privința sensului, semnificației și
înțelesului lui pentru interpretarea și proiectarea autentică a vieții, și nici doar un fel de
moment al trecerii în zonele trans-fizice, ci un proces crucial, cu desfășurare factică – trăit și
experimentat în mod particular de ficare om în parte.
De asemenea, instituționalizarea morții prin însuși actul medical, parte a evoluției
științei și tehnicilor medicale, mai ales în țările dezvoltate, șapte din zece persoane își sfârșesc
viața in saloanele impersonale ale spitalelor, înconjurați fiind nu de apropiați, ci de o mână de
profesioniști ale căror competențe sunt definite de regulamente și instrucțiuni generale. Deși,
fenomenul complex al morții are origini profunde, cu rădăcini ramificate, prin tehnologizare
și spitalizare se poate acorda o semnificație impersonală, mecanicistă, lipsită de autenticitate
și încărcată de „degradare”. Un exemplu în acest sens, sunt țările Olanda și Belgia, care au
introdus practicarea eutanasiei, gândire pragmatică, motiv în plus care a adus o mutație
absolută în domeniu, fiind necesare și modificări existențiale3.
Filosofia ne învață cum să murim, observa Socrate. Conform spuselor sale, ne
prefacem înțelepți atunci când ne temem de moarte, deoarece nu știm nimic despre ea și s-ar
putea, contrar tuturor instinctelor noastre, să fie o binecuvântare. Filosofia s-a străduit, de
asemenea, să ne micșoreze temerile, reiterând la nesfârșit amintirea mortalității noastre:
încearcă să ne ridice deasupra cotidianului, pentru ca moartea noastră să nu pară nimic
excepțional; ne îndeamnă la un fel de modestie, caz în care trebuie să ne amintim că suntem
angajați la moarte, un memento mori constant (expresie care se traduce,
literalmente, „Amintiți-vă să muriți”). Oare are succes filosofia în oricare dintre aceste
obiective?
Potrivit gânditorului român E. M. Cioran, răspunsul este un răsunător și fatal „nu”,
deoarece, conform lui, „natura nu a fost generoasă cu nimeni decât cu cei pe care i-a scutit să
se gândească la moarte”. Faţă în faţă cu catastrofa, filosofia poate fi, în cele din urmă, doar o
meditație asupra propriului eșec și propriei neputințe atunci când se confruntă cu realitatea
dispariției noastre.

3
Idem 1
Privită din pespectiva morții, clipa care vine e întotdeauna inferioara celei care nu mai
este, iar această perspectivă este foarte clara conform lui Eliade (1952). Omul areligios
desacralizează lumea ceea ce este un comportament tragic, dar și eroic, pentru că își asumă
totul. Aceasta pentru ca omul areligios nu a apărut paralel cu cel religios, ci din el. La origine
toți oamenii erau religioși. Spațiul sacru, spațiul omului religios este neomogen și corelativ,
timp sacru, magic, mitic, religios este o mare desfășurare circulară, reversibilă în ciuda
percepției profane asupra timpului. De pildă, prin așteptarea sărbătorilor, timpul omului
religios este circular, etern. Spațiul omului areligios este omogen, în timp ce, pentru cel
religios, spațiul este eterogen, deoarece pentru el există atât spațiu profan, cât și spațiu sacru,
iar eterogenitatea se câstigă prin trecerea dintr-un spațiu în altul4. Astfel, moartea privită din
punct de vedere temporal, aparține sacrului, prin aceea că trecerea dincolo aparține viziunii
omului sacru, religios.
Deși un subiect evitat de mulți specialiști în domeniul psihoterapei, există multe
motive întemeiate pentru care un terapeut ar trebui să se ocupe de moarte. În primul rând,
tocmai prin prisma faptului că terapia este o exploare profundă și cuprinzătoare a cursului și
sensului vieții, dată fiind centralitatea morții în existență. Viața și moartea reprezintă două
fenomene interpedendente, de neignorat. Oamenii și-au dat seama că timpul piere, fiindu-le
teamă de disoluție, și este necesar să găsească o cale de a trăi în ciuda temerii și a dispariției.
Psihoterapeuții nu își pot permite să îi ignore pe marii gânditori care au ajuns la concluzia că a
învăța să trăiești bine înseamnă a învăța să mori bine5.

Autoanaliză. Eu în contact cu moartea

În vederea prezentării perspectivei personale și referitor la contactul cu fenomenul


morții, descriu un moment care mi-a marcat prima parte a micii copilării, și anume fratele
meu, care l-a vârsta de un an și șase luni a murit din pricina unor probleme de sănătate. Până
la naștere, parcusul vieții fătului aflat în plină dezvoltare a decurs normal, însă, odată cu
apariția unor complicații medicale, s-a născut cu traumatisme neurologice care i-au afectat
motricitatea. Ulterior, părinții mei au luptat pentru viața acestuia, intenționând să-l opreze la
Paris, însă neșansa a făcut ca micul trup să nu mai reziste. Nu a fost un deces violent,
apropiații s-au așteptat, medicii au știut, însă nimeni nu și-a pus problema că în toată această

4
Eliade, M. (2002). Tratat de istorie a religiilor. București: ed. Humanitas
5
Yalom, I. D. (2011). Darul psihoterapiei. București: ed. Vellant
perioadă aveam să apar eu, raza de speranță și lumină, copilul pansament („Zoica”
semnificația numelui fiind viață).
În primul trimestru de sarcină, în timp ce mă dezvoltam în pântecele mamei mele,
fratele meu, Florin, a murit, lasând în urmă o mamă îndoliată și un tată sensibil, cu inima
frântă. Pierderea lui Florin a venit însoțită de sentimente puternice de vinovăție pe care
părinții mei le-au resimțit acut, iar acestă vinovație a fost îmbrăcată de o frică constantă a
mamei că și eu voi avea același parcus ca și fratele meu. Teama, vinovația, frica generalizată,
nesiguranțele, neîncrederea în sistemul medical, doliul neîncheiat aproape că au condus-o pe
mama în pragul disperării, până în punctul în care și-a pus problema unui avort. Se gândea la
posibilitatea de a renunța la mine.
Bagajul emoțional pe care mama l-a purtat în suflet aveam să îl resimt intrauterin, iar
apoi, în primele luni de viață, să plâng în timpul nopții fără vreun motiv aparent. La nivel
simbolic, parcă copilul venit pe lume suferea împreună cu mama, amandouă purtând un doliu
neîncheiat, o traumă. Desigur, acestă perspetivă subiectivă nu reprezintă un argument echivoc,
fiind foarte ușor de combătut, însă, la nivel de interpretare constutie o semnificație personală
dată evenimentului de viață relatat.
De-a lungul primilor ani de viață, am aflat că aveam un frățior. Părinții mi-au arătat
fotografii cu el, m-au dus la mormântul lui, chiar mi-au dat jucăriile de pluș pe care le-a
îmbrățișat. De asemenea, o amintire vie explodează în imagini acum, când scriu aceste
rânduri, fiind vorba despre un bibelou în formă de înger bucălat, cu gene lungi și păr blond
(fratele meu fiind cu păr brunet). Toată copilăria, în imaginația acelor vremuri, investisem
afectiv acest înger-bibelou, crezând că este fratele meu care mă păzește din Ceruri. Aceste
credințe și imboldul imaginației erau alimentate de repetarea unei rugăciuni pe care o făceam
înainte de culcare: „Înger, îngerașul meu, ce mi Te-a dat Dumnezeu/ Eu sunt mic, Tu fă-mă
mare,/ Eu sunt slab, Tu fă-mă tare,/ Și-n tot locul mă păzește/ Și de rele mă ferește”. În
inocența acestor versuri, fratele meu m-a păzit și a avut grijă de mine toată copilăria.
De curând, în explorarea tematicii de seminar, am început să citesc câteva povești
terapeutice pentru copii și adolescenți, retactate de Nancy Davis6, și am rezonat cu următoarea
poveste:
„A fost odată ca niciodată, într-un oraş nu prea îndepărtat, un câine mare, miţos.
Viaţa căinelui era una foarte fericită. Locuia la o familie care iubea câinii; întotdeauna avea
multă mâncare la dispoziţie şi oase mari şi suculente la ocaziile speciale. A primit numele de

6
Davis, N. phd (2011). Povești terapeutice, Partea VI: Povești care tratează tema morții, a pierderii și a bolii.
Cluj-Napoca: ed. MIDOPRINT
Thor·, pentru că trebuia să fie fioros şi să alunge hoţii. În schimb, Thor era grijuliu şi iubitor.
Îşi petrecea majoritatea timpului În curte, alergând după veveriţe, sau dormind la umbră.
Familia de alături avea şi ea un câine, pe care îl chema Ciupi. Ciupi făcuse parte din viaţa
lui Thor vreme Îndelungată. În fiecare dimineaţă câinele cel miţos abia aştepta să meargă la
gardul despărţitor, dintre cele două proprietăţi. Acolo, el alerga în susul şi în josul lui, în
timp ce Ciupi, de cealaltă parte, alerga şi el. Thor şi Ciupi erau cei mai buni prieteni. Adesea
ei comunicau, prin lătrat, şi chiar prin chelălăit. Erau fericiţi mai ales atunci când
proprietarii lor îi lăsau să se joace împreună, În curtea unuia dintre ei. Ciupi făcea parte din
viaţa lui Thor Într-o măsură foarte mare. De aceea, câinelui miţos îi părea lucru firesc să
creadă că îşi va întâmpina mereu lângă gard vecinul. Într-o dimineaţă, când se îndrepta spre
gard, ca de obicei, Thor a observat ceva diferit: Ciupi nu îl aştepta acolo. Şi-a petrecut toată
ziua aşteptând şi privind prin gard. Privirea îi devenea tot mai tristă. Dar, Ciupi nu a venit la
întâlnire. Ei bine, proprietarii lui Thor au înţeles că Ciupi murise. Însă, nu ştiau prea bine
cum să îl ajute pe căţei să înţeleagă ce s-a întâmplat. Au decis să îl conducă pe Thor în curtea
vecină, ca să îl mai vadă încă o dată pe Ciupi, înainte să fie Îngropat. Acolo, Thor a mirosit
împrejur şi apoi a început să chelălăie. Atunci a înţeles că Ciupi nu mai era. Cu toate
acestea, durerea nu a dispărut. Simţea o durere în suflet şi ea creştea tot mai mult. Refuza să
mai mănânce şi nu mai alerga după veveriţe. De fiecare dată când arunca o privire spre
gard, Thor îşi amintea că Ciupi nu mai era. Atunci, din ochi Îi curgea o lacrimă mare.
Proprietarii lui au încercat să îl înveselească. I-au dat jucării noi, l-au atras cu oase şi l-au
plimbat. Totuşi, câinele nu găsea alinare în nimic. Într-o zi, pe când privea supărat spre gard,
Thor a văzut un căţeluş care alerga de la un capăt la celălalt al curţii vecine. S-a îngrozit.
Cum Îndrăzneau acei oameni să creadă că Ciupi putea fi înlocuit? A hotărât să nu ÎI bage În
seamă pe noul-venit. Apoi, s-a lungit la umbra unui copac bătrân şi a adormit. A avut un
somn adânc şi agitat. Pe când dormea, Ciupi l-a vizitat Într-un vis special, ca să Îi vorbească.
EI i-a spus: - Thor, tu suferi deoarece Îmi duci lipsa şi Îmi duci lipsa deoarece m-ai căutat în
locuri nepotrivite. Nu mă mai căuta pe afară ... sunt aici, în inima ta! Cuvintele prietenului
său i-au umplut inima. Era o greutate care îl apăsa, dar, În acelaşi timp, îl şi bucura. În vis, a
reuşit să îşi I1lărească sufletul atât de mult, încăt să poată fi cuprinşi ei amândoi. In
continuare, Thor şi Ciupi au discutat multă vreme, aşa cum vorbesc cei care ţin unul la
celălalt. Când visul s-a terminat, Thor s-a trezit. S-a întins şi a căscat. Deodată, l-a observat
pe căţeluş cum îl fixa nerăbdător cu privirea prin gard. Cum se uita la căţeluş, Thor a început
să se simtă altfel. Era un sentiment nou. O vreme a rămas nemişcat. A rememorat visul şi s-a
lăsat cuprins de mesajul lui special. Apoi, s-a ridicat În picioare şi s-a Îndreptat spre gard.
Odată ajuns acolo, s-a lungit printr-o despărţitură şi a lins capul îmblănit al căţeluşului. Era
un salut specific câinilor. - Odată, am cunoscut un câine pe care îl chema Ciupi .. i-a spus
celuilalt. Când a spus acele cuvinte, a simţit că Ciupi zâmbea.”
Instrospecția ulterioară, studiul psihicului uman și contactul cu poveștile altora m-au
făcut să înțeleg mai bine fenomentul morții, cât și istoria marcată de traumă a familiei mele.
Deși nivelul de comprehensiune a depășit un anumit standard, emoțional sunt încă în sfera
acestui eveniment. În susținerea acestui fapt, de exemplu, în jocurile de rol pe care le-am avut
în cadrul orelor de dezvoltare personală la masterat, mi-am asumat rolul de băiat, pe nume
Florin.
Investirea mea ca eu-narator implică o detașare de suferința încă prezentă în minte,
povestea fratelui pierdut fiind încă o temă actuală. E ca și cum o fantonă, o umbră pe care nu
am cunoscut-o niciodată, e parte din viața mea. Așa el este în inima mea. „ Atunci a înţeles că
Ciupi nu mai era. Cu toate acestea, durerea nu a dispărut. Simţea o durere în suflet şi ea
creştea tot mai mult.” Astfel, ajung să dau glas acestei prezențe prin evocarea poveștii din
trecut și conștientizez că în mine este o rană profundă (traumatică), durere care alege să se
manifeste în grupurile de dezvoltare personală, în proiectele pe care le scriu, cât și în ordinea
de zi cu zi a vieții, existând multe momente în care amintirea unui frate pierdut există. E
despre felul în care ar fi arătat viața mea dacă el ar fi fost în viață, despre rănile tăcute ale
părinților, toate acestea fiind îmbrăcate de un ușor regret și de nevoia de a îmbrățișa suferința,
de a sta cu ea, de a o integra.
Așa cum tematica confruntării omului cu moartea este un subiect continuu, ca un
gestalt neîncheiat, prezenta lucrare se înfățieșează în termeni deschiși, de explorat în viitoarele
experiențe atât de studiu, cât și personale.
Bibliografie

 Davis, N. phd (2011). Povești terapeutice, Partea VI: Povești care tratează tema morții, a
pierderii și a bolii. Cluj-Napoca: ed. Midoprint
 Eliade, M. (2002). Tratat de istorie a religiilor. București: ed. Humanitas
 Kiraly, V.I. (2002). Moartea și experiența muririi. Cluj-Napoca: ed. Casa Cărții de Știință
 Popescu-Neveanu, P. (1978). DICȚIONAR de psihologie. București: ed. Albatros
 Yalom, I. D. (2011). Darul psihoterapiei. București: ed. Vellant