Introducere

În ultimele decenii au apărut pe piaţă un număr impresionant de materiale dentare.

Aurul şi ceramica sunt materialele standard utilizate pentru restaurări indirecte şi până la
sfârşitul anilor 1970 amalgamul era utilizat pentru resturări directe. Utilizarea
amalgamului a fost dezbătută intens datorită potenţialului său alergic şi a toxicităţii
determinate de eliberarea de mercur. Astăzi, ca urmare a cerinţelor crescute de materiale
estetice şi biocompatibile, utilizarea amalgamului este tot mai scăzută. Cererea crescută
de materiale restaurative directe a fost însoţită şi de modificări ale tehnicii de restaurare.
Dezvoltarea tehnicilor adezive respectă principiul biologic conservativ şi e compatibilă şi
cu concepţia profilactică. Păstrarea şi stabilizarea ţesuturilor dure dentare prin tehnici de
restaurare directă sunt preferabile, în comparaţie cu preparările intempestive în vederea
realizării unor restaurări indirecte.
Unul din obiectivele importante în stomatologie este adeziunea materialelor
restaurative la substructurile organice. Se consideră că un material restaurativ trebuie să
se asemene cu structura dentară pe care o înlocuieşte din toate punctele de vedere. Astăzi
sunt utilizate diverse tipuri de materiale restaurative directe. Alături de amalgam, cele
mai frecvent folosite sunt răşinile compozite şi cimenturile glasionomere. Amalgamul
este un material ieftin şi uşor manevrabil, dar nu este de dorit datorită esteticii scăzute şi a
toxicităţii.
Răşinile compozite sunt materialele cu estetica cea mai bună şi proprietăţi fizice
acceptabile, dezavantajele utilizării lor fiind legate de preţul de cost ridicat, consumul de
timp şi sensibilitatea tehnicii de utilizare. Materialele compozite sunt materiale solide, în
a căror compoziţie intră două sau mai multe componente sau faze distincte, evaluate la o
scară superioară celei atomice şi ale căror proprietăţi sunt intermediare în comparaţie cu
proprietăţile materialelor constituente. De regulă, cele două faze sunt una dispersată,
reprezentată de umplutură şi una continuă, matricea, fluidă la un moment dat în cursul
fabricării compozitului.
Compozitele utilizate în medicina dentară conţin particule de sticlă silicată cu
rolul de a asigura proprietăţile mecanice şi transmiterea şi dispersia luminii pentru a crea
efectul de transluciditate asemănătoare smalţului, încorporate de un monomer acrilic fluid
iniţial, pentru a pătrunde în toate microretenţiile cavităţii, care urmează a fi polimerizat.
Fluiditatea monomerului este însă limitată, de aceea majoritatea compozitelor sunt
prevăzute cu un sistem adeziv ce constă dintr-un amestec de monomeri acrilici plasaţi la
nivelul suprafeţelor gravate acid în prealabil. Astfel rezultă un strat de 1-5 µm care
sigilează pereţii cavităţii, asigurând retenţii - micromecanice la substructura organică şi -
prin copolimerizare la compozit.
Cimenturile glasionomere au în compoziţia lor calciu, o pudră de sticlă
aluminosilicată de stronţiu (bază) şi un polimer solubil (acid). Când aceste componente se
amestecă, are loc o reacţie de priză bazată pe neutralizarea acidului de către pulberea
conţinând o bază. Întrucât ambele componente sunt materiale cu o diversitate chimică
importantă şi CGI obţinute prezintă o paletă largă. Apariţia CGI a fost o consecinţă a
studierii cimenturilor silicate şi înlocuirii acidului fosforic în acestea cu acizi chelatori
organici. De asemenea, s-a studiat şi cimentul policarboxilic, Smith demonstrând că
cimenturile dentare care prezintă adeziune pot fi preparate din acid poliacrilic. Aşadar,
CGI au fost descrise ca fiind un hibrid între cimenturile silicate şi cele policarboxilice.

1
 CGI pot avea o aplicabilitate clinică foarte largă, datorită capacităţii lor de a-şi
modifica proprietăţile fizice în funcţie de raportul pulbere-lichid sau compoziţia chimică.
În plus, faţă de restaurările metalice, CGI prezintă estetică superioară. De asemenea, au
efect anticariogen prin fluorul eliberat, biocompatibilitate crescută şi prezintă adeziune
chimică la ţesuturile mineralizate. Pe de altă parte, proprietăţile mecanice – rezistenţa
scăzută la fractură, uzură şi tensiune – le limitează utilizarea în zonele cu stress ocluzal
important. În zonele posterioare ale arcadei, CGI sunt utilizate în general ca materiale de
obturaţii temporare. În vederea îmbunătăţirii acestor cimenturi s-au făcut eforturi,
evaluându-se diverse forme de pulberi cu ceramică, metale sau fibre de sticlă.

Istoric

Dezvoltarea amalgamului, aurului şi ceramicii ca materiale restaurative în prima

jumătate a secolului al 19 lea a stimulat dezvoltarea cimenturilor dentare ca materiale de
fixare şi restaurare. La începutul secolului 20, existau 3 tipuri de cimenturi: zinc oxid
eugenol (1875), ciment fosfat de zinc (1879) şi ciment silicat (1908).
La începutul anilor 1960 s-a subliniat importanţa utilizării unor materiale
hidrofile, care să umezească suprafaţa dentară şi să reacţioneze cu hidroxiapatita şi/sau
colagenul din ţesuturile dentare, în vederea obţinerii unor legături durabile substanţă
organică-material restaurativ. Datorită prezenţei HA atât la nivelul smalţului, cât şi al
dentinei, materialele considerate optime au fost cele care realizau chelarea sau legarea
calciului. În acel moment, interesul era îndreptat către sistemele polielectrolitice
hidrosolubile conţinând acid citric şi policarboxilic. 1963 a fost anul în care s-a testat
pentru prima oară capacitatea acidului poliacrilic de a adera la ţesuturile dentare, prin
legarea calciului şi formarea de legături de hidrogen cu polimerii organici similari
colagenului. Rezultatul a fost obţinerea unor materiale conţinând fluoruri şi copolimeri,
cum ar fi acidul policarboxilic. Pe lângă proprietăţile fizice – rezistenţă crescută la
compresiune - şi biocompatibilitatea lor, principalul avantaj al acestor materiale era
capacitatea de a se lega ionic la hidroxiapatita din smalţ şi dentină. Wilson şi Kent au
dezvoltat cimenturi silicate cu estetică îmbunătăţită prin modifcarea raportului Al2O3/SiO2
în pulberea silicată.
Apariţia CGI a fost anunţată în 1972 de Wilson şi Kent, fiind comercializate în
Europa începând cu anul 1975, iar în SUA cu anul 1977. Primul CGI a fost produs de
firma DeTrey şi distribuit de Amalgam Dental Co în Anglia şi Caulk în SUA. Cunoscut
sub denumirea de ASPA (alumino silicat poli-acrilat), primul CGI se găsea sub formă de
sticlă aluminosilicată cu eliberare de ioni şi o soluţie apoasă de copolimer acrilic acid.
Principala indicaţie a ASPA era în leziunile de clasa a Va, în special eroziuni şi abrazii.
CGI sunt un hibrid între cimenturile aluminosilicate şi cimenturile policarboxilice.
Intenţia a fost aceea de a produce un ciment cu caracteristicile atât a celor aluminosilicate
(transluciditate şi eliberare de fluor) cât şi a celor policarboxilice (capacitatea de a se lega
chimic de structura dentară şi biocompatibilitate pulpară).
Evoluţia CGI în ultimele decenii a adus modificări atât pulberii, cât şi acidului
policarboxilic. În această perioadă, experienţa clinică a adus la lumină avantajele şi
dezavanajele utilizării CGI. Înţelegerea principiilor cimenturilor glasionomere a dus la
îmbunătăţirea compoziţiei acestora şi reproductibilitatea tehnicilor. Totuşi, problema
rezistenţei şi durităţii scăzute este încă de actualitate.

2
 La baza evoluţiei materialelor compozite stau cimenturile silicate, obţinute prin
reacţia dintre acidul fosforic cu particule de sticlă solubile în acid, rezultând astfel o
matrice silicată ce conţinea particulele de sticlă reziduale. Problemele ridicate de aceste
materiale au dus la utilizarea sistemelor bazate pe polimetil metacrilat (PMMA), care la
rândul lor nu au fost ideale datorită percolării marginale, apărute ca o consecinţă a
contracţiei de polimerizare importante, precum şi a rezistenţei scăzute la solicitările
ocluzale. Ca urmare, s-a înlocuit monomerul metil metacrilat (MMA) cu un monomer
bifuncţional, Bis-GMA, obţinut prin reacţia dintre bisfenol-A şi glicidil metacrilat.
Ulterior, s-au obţinut şi alţi monomeri utilizabili, cum ar fi Bis-GMA modificaţi şi
UDMA (uretan dimetacrilat). Atât Bis-GMA şi UDMA sunt foarte vâscoşi, drept urmare
sunt utilizaţi în formă diluată, cu un alt monomer bifuncţional, TEGDMA, cu o
vâscozitate mult mai scăzută.
Compozitele fiind materiale ce conţin mai multe faze, este importantă realizarea
unei legături între acestea, motiv pentru care se recurge la tratarea particulelor de dioxid
de siliciu cu agent de cuplare silanic. Scopul acestor agenţi de cuplare este obţinerea
ataşării atât de particulele de dioxid de siliciu – prin legarea la grupările lor hidroxil – cât
şi de monomerii din matrice – prin copolimerizarea cu legăturile duble ale acestora.
Pentru a obţine o umplutură cu anumite proprietăţi se pot adăuga ioni, de exemplu
litiu şi aluminiu - pentru a face sticla mai casantă în vederea obţinerii de particule cu
dimensiuni reduse, bariu, zinc, boron, zirconiu, ytriu – pentru radioopacitate. Modificările
compoziţionale trebuie însă realizate cu precauţie, întrucât pot reduce eficacitatea
agenţilor silanici.
În natură, dioxidul de siliciu se găseşte sub două forme: cristalină (cristobalit,
trimidit sau cuarţ) sau necristalină (sticlă). Forma cristalină fiind dură rezultă un
compozit mai dificil de finisat, în consecinţă se utilizează mai frecvent sticle de dioxid de
siliciu modificate cu bariu, zinc sau ytriu.

CIMENTURI GLASIONOMERE

Clasificare

Termenul de CGI ar trebui utilizat numai în cazul materialelor ce prezintă o

reacţie acid-bază cu rol în reacţia de priză şi eliberare continuă de fluor.
În funcţie de aceste criterii, CGI au fost clasificate după cum urmează:

Tip I – cimenturi de fixare ce conţin particule de sticlă cu diametru între 13-19

microni. Raportul pulbere-lichid este de 1.5:1.
Tip II – cimenturi utilizate în restaurări ce conţin particule de sticlă cu diametru
de până la 50 microni. Raportul pulbere-lichid este de 3:1. Tipul II include şi CGI cu
adaos de metale.
Tip III – baze sau lineri cu priză chimică (CGI pentru şanţuri şi fosete).
Tip IV – baze sau lineri fotopolimerizabili.

3
 Proprietăţile chimice sunt aceleaşi în esenţă pentru toate cele 4 categorii, dar
există variaţii în ceea ce priveşte raportul pulbere-lichid şi dimensiunea particulelor de
sticlă în scopul îndeplinirii funcţiei. CGI aderă la smalţ şi la dentină, eliberează ioni de
fluor pentru perioade lungi de timp, sunt biocompatibili şi au aproximativ acelaşi
coeficient de expansiune termică ca şi structura dentară. În ciuda acestor avantaje, CGI
convenţionali prezintă şi dezavantaje, cum ar fi timp de lucru scurt, timp de priză lung,
sunt casante, au rezistenţă redusă la fractură, la uzură, sunt susceptibili la umezeală şi
deshidratare la începutul reacţiei de priză. Este cunoscut faptul că proprietăţile mecanice,
fizico-chimice, manevrabilitatea şi priza unui CGI depinde în mod esenţial de mai mulţi
factori, cum ar fi compoziţia sticlei aluminosilicate şi a acidului poliacrilic utilizate,
dimensiunea particulelor pulberei de sticlă, proporţiile relative ale constituenţilor în
amestec (sticlă/ acid poliacrilic/ acid tartaric/ apă) şi procesul de mixare. Majoritatea
factorilor enumeraţi se află sub controlul producătorului, clinicianul având posibilitatea
de a controla doar amestecul componentelor. Au existat diverse încercări de a îmbunătăţi
CGI prin adăugarea unor componente organice sau anorganice pulberii sau lichidului.
La mijlocul anilor 1990 a fost introdus un subtip de CGI, denumiţi CGI
„condensabili” sau „vâscoşi”, comercializaţi sub denumirea de Ketac Molar (3M ESPE),
Fuji IX GP (GC America), caracterizaţi prin reducerea dimensiunii particulelor de sticlă
şi un raport pulbere-lichid crescut. Aceste caracteristici conferă cimenturilor GI vâscoase
rezistenţă crescută la uzură, la solicitare şi la îndoire. Utilizările acestor CGI sunt
multiple, incluzând şi obturaţii provizorii pe termen lung.
Comparativ cu cimenturile tip I, cimenturile tip II sunt în general mai rezistente şi
mai dure. În plus sunt mai puţin sensibile la umezeală şi eliberează mai mult fluor. Aceste
proprietăţi se datorează raportului crescut pulbere-lichid pentru CGI tip II.
CGI tip IV au fost introduse la sfârşitul anilor 1980, fiind primele materiale
hibride CGI-răşină compozită. Acestea se prezintă sub formă de pudră tradiţională a CGI
şi un lichid ce conţine acid poliacrilic modificat. De regulă, atât pulberea cât şi lichidul
conţin un fotoactivator care îi face sensibili la lumină. Există 5 tipuri de astfel de CGI:
Vitrebond (3M ESPE), XR Ionomer (SDS/Kerr), Zionomer (Den-Mat), Fuji Lining LC
(GC America) şi Photac-Bond (3M ESPE). Aceştia se leagă atât la răşină cât şi la
dentină, eliberează fluor, sunt biocompatibili şi rezistă la atacuri acide. Aşadar sunt mai
puţin sensibili la umiditate şi sunt fotoactivaţi, pentru uşurarea manevrării. Comparativ cu
CGI tip III (autopolimerizabili), formele fotopolimerizabile se leagă mai puternic la
dentină, prezintă percolare mai redusă şi eliberează mai mult fluor. Sunt mai greu de
polimerizat dacă stratul depăşeşte 2 mm grosime şi se pot contracta până la 7% după 24
ore.
De la începutul anilor 1990, au fost introduse alte tipuri de produse hibride GI-
răşină compozită, cu alte utilizări clinice. Aceste materiale pot fi utilizate ca materiale
restaurative directe, produse ce aderă la dentină şi cimenturi de fixare. Numărul mare de
materiale hibride a generat confuzie în rândul clinicienilor. Întrucât aceste materiale au
caracteristici diferite, s-a convenit la următoarea terminologie pentru CGI şi materialele
înrudite:
- CGI: sticlă cu conţinut de acid ce se poate descompune şi polimer acid
care face priză prin reacţie acid-bază ce poate să apară şi în condiţii de
întuneric (Ketac-Fil, Fuji Ionomer Tip II)

4
 - CGI modificat cu răşini (CGIMR): priza se face pe baza unei reacţii
acid-bază precum şi a unei reacţii de polimerizare iniţiate chimic sau
fotonic; reacţia poate să aibă loc şi pe întuneric (Vitremer, Photac-Fil,
Fuji II LC)
- răşini compozite modificate cu poliacizi (RCMPA): pot conţine una sau
mai multe componente prezente în CGI, dar nu prezintă reacţie bază-acid
sau nu prezintă o asemenea reacţie într-o perioadă de timp relevantă
clinic. Produsele din această categorie nu au capaciteatea de a face priză
pe întuneric (Dyract AP, Compoglass F, Hytac Aplitip, F200, elan).
Este important de reţinut ideea că pentru simplul fapt că un material „glass-
ionomer” face priză pe întuneric, nu înseamnă că este un ciment glasionomer, întrucât
capacitatea de a face priză pe întuneric poate fi determinată de o polimerizare de natură
chimică. Însă, dacă un glass-ionomer nu face priză în absenţa luminii, cu siguranţă nu
este un glassionomer, întrucât nu prezintă reacţie acid-bază.

Forme de prezentare

CGI se găsesc în comerţ sub trei forme: hidrofile (priză la contact cu apa),
hidrofobe (non-water hardened) sau o combinaţie între cele două.

CGI hidrofile (water-mixed): Unii producători usucă prin vacuumare sau

criodesicare poliacizii (în special poliacrilic şi polimaleic) şi îi încorporează în pulbere,
obţinând astfel cimenturi hidrofile, care fac priză la contactul cu apa. Astfel, este
prelungită valabilitatea cimentului (întrucât nu e posibilă gelatinizarea) şi redusă
vâscozitatea (ceea ce uşurează manevrearea cimentului). Termenul anhidru nu este
potrivit pentru aceste CGI, întrucât implică absenţa apei în timpul manevrării cimentului,
ceea ce nu este valabil, apa fiind un element crucial în vederea obţinerii unei prize
corespunzătoare. Componenta lichidă este alcătuită din apă distilată sau o soluţie apoasă
de acid tartaric. Exemple de astfel de CGI sunt: Chelon-Fil (3M ESPE), Ketac-Cem (3M
ESPE) şi Ketac Bond (3M ESPE).
CGI hidrofobe (non-water mixed): Lichidul care intră în componenţa acestor CGI
conţine poliacizi (poliacrilic, polimaleic, itaconic, tartaric). Aceste produse au de regulă
vâscozitate mai crescută, gelatinizarea lichdului fiind uneori posibilă datorită legăturilor
de hidrogen ce pot să apară între lanţurile de acid poliacrilic, chiar şi după 6 săptămâni.
Recipientele ce conţin lichidul aferent acestor CGI nu trebuiesc refrigerate, întrucât vor
deveni prea vâscoase pentru a putea fi utilizate. Exemple de astfel de CGI sunt: versiunea
mai veche a Fuji Ionomer Tip I (GC America) şi produsele Ketac Cem Aplicap (3M
ESPE) şi Ketac-Cem Maxicap (3M ESPE).
Formă combinată water-mixed-non-water mixed CGI: Aceste CGI se prezintă sub
formă de pulbere ce conţine acid poliacrilic deshidratat şi lichid ce conţine acid
poliacrilic şi tartric. Proprietăţile lor, în special vâscozitatea şi valabilitatea, sunt
intermediare între de celeleate 2 forme. Exemple de astfel de CGI includ versiunea nouă
a Fuji Ionomer Tip I (GC America) şi Fuji Cap I (GC America). În produsele Fuji,
procentul de acid poliacrilic deshidratat adăugat la pulbere este de 5%, restul fiind
adăugat în lichid.

5
 Compoziţie

Pulbere
Conţine o sticlă aluminofluorosilicată de calciu, ce eliberează ioni. Cimenturile
moderne conţin dioxid de siliciu (41.9%), trioxid de aluminiu (28.6%) şi oxid de calciu
(15.7%). Mai pot conţine fosfat de aluminiu (12%), fluorură de aluminiu (8%) şi fluorură
de sodiu (9%).
CaO este frecvent înlocuit cu oxid de stronţiu (SrO) sau de zinc (ZnO). Ca sursă
de fluor, se utilizează fluoruă de calciu (CaF2). În plus, mai pot conţine pentaoxid de
fosfor (P2O5) şi oxid de sodiu (Na2O). Wilson et al au studiat relaţia dintre compoziţia
sticlei şi proprietăţile cimentului obţinut, observând că proprietăţile acestuia depinde de
raportul Al:Si iniţial. Totuşi, acest raport nu poate fi evaluat individual, întrucât proporţia
molară a cationilor ce modifică reţeaua, de exemplu Ca2+ sau Sr2+, determină rolul
structural al aluminiului în reţeaua de sticlă. Dacă raportul Ca:Al > 1:2 şi Al:Si < 1:1,
atunci tot aluminiul poate realiza legături coordinative (prezintă 4 valenţe libere) şi va
intra în reţeaua de sticlă sub formă de tetraoxid de aluminiu (AlO4). Reţeaua de sticlă va
fi formată de oxid de aluminiu legat de oxid de siliciu. Într-o asemenea structură în care
Al3+ înlocuieşte Si4+, unităţile formatoare de reţea de sticlă sunt încărcate negativ,
fenomen echilibrat de încărcătura pozitivă a cationilor din reţea. Dacă nu există suficienţi
cationi, de exemplu raportul Ca:Al < 1:2, atunci unii ioni de Al vor avea 6 valenţe libere.
Legăturile de oxigen ce rezultă între tetraedrele de Al şi Si adiacente sunt vulnerabile în
faţa atacului acid. Ionii de Al3+ au o rezistenţă mai scăzută decât ionii de Si4+. Ca urmare,
ionii de Al3+ interacţionează mai slab cu straturile de electroni ale anionilor de O,
lăsându-le cu o polaritate reziduală suficientă pentru a fi susceptibili la atacul acid. Ionii
de oxigen nelegaţi sunt şi ei susceptibili la atacul acid - cationii corespunzători sunt
schimbaţi pentru protoni. Fluorurile (CaF2) sunt introduse în aceste sticle pentru a forma
tetraedre AlO3F şi SiO3F. Înlocuirea ionilor de O2- de către ioni de F- reduce screening-ul
cationului central şi astfel întăreşte legăturile cationice remanente, făcându-le mai puţin
susceptibile la atacul acid. Dar ionul de F- nu poate forma legături, astfel că întrerupe
reţeaua de sticlă. Fiecare ion de F introduce un ion de O nelegat în reţea. Astfel, CaF2
modifică în esenţă reţeaua într-o măsură mai mare decât CaO, aşa încât înlocuirea CaO
cu CaF2 creşte susceptibilitatea sticlei la atacul acid şi reduce timpul de priză a CGI.
Cercetările lui Wood şi Hill asupra unor sticle multicomponente au indicat că, pe lângă
cristalizare, majoritatea CGI prezintă şi o fază de separare lichid-lichid, pentru a obţine o
fază de particule bogată în fluor şi calciu. În multe cazuri, aceste particule cristalizează
ulterior în CaF2. Alte studii demonstrează că reacţia de priză a cimentului apare
preferenţial cu faza bogată în calciu şi fluor. În general, sticlele care prezintă fază de
separare lichid-lichid formează cimenturile cele mai rezistente. Frecvent se adaugă
sticlelor ionomere ioni alcalini pentru a reduce temperatura de topire în timpul procesului
de obţinere. Totuşi, încorporarea de Na are o influenţă negativă asupra solubilităţii,
stabilităţii hidoelectrolitice şi a proprietăţilor mecanice ale cimentului. Comparativ cu alţi
cationi, Na este eliberat în cantităţi mai mari, întrucât este mobil la temperaturi scăzute
cum sunt cele din sticlele silicate, putând fi schimbat uşor cu ioni de H. Ionii de sodiu
intră în competiţie cu cei de Ca şi Al pentru grupările carboxilice de la nivelul lanţurilor
de poliacizi, inhibând astfel procesul de legare. Procentul de legare în matricea de

6
polisăruri va influenţa modulul lui Young, gradul deformării plastice şi în consecinţă,
rezistenţa la fractură.
Pulberile descrise sunt combinate şi fuzionate (timp de 2 ore la 1300ºC) cu fluxul
de fluoruri, cu scopul de a le reduce temperatura de fuziune. Sticla obţinută este apoi
turnată pe o tavă de oţel. Pentru a fi fragmentată, masa este imersată în apă iar particulele
sunt apoi trecute prin sită pentru a le separa în funcţie de dimensiune.
Dimensiunea particulelor variază în funcţie de producător, fiind de obicei între 20
microni pentru cimenturile de fixare şi 50 microni pentru cimenturile restaurative. Pentru
cimentare dimensiunea optimă este între 13 şi 19 microni.

Lichid

Lichidul este reprezentat de o soluţie apoasă de polimeri şi copolimeri de acid

acrilic. Un copolimer este un lanţ compus din 2 molecule. Pentru lichidul CGI, un
asemenea copolimer poate fi alcătuit dintr-o moleculă de acid poliacrilic şi una de acid
itaconic.
Reactivitatea depinde de ingredientele acidului sau copolimerului acid, precum şi
de greutatea sa moleculară şi concentraţia sa. Adăugând acid maleic sau itaconic, creşte
numărul grupărilor carboxilice şi astfel creşte reactivitatea. Poliacidul poate să facă parte
fie din lichid, ca soluţie apoasă, fie din pulberea cimentului, ca acid desicat. În ultimul
caz, lichidul este apă simplă în care poliacidul deshidratat se dizolvă în timpul mixării.
Acidul degradează structura sticlei, hidrolizează legăturile reţelei şi eliberează cationi de
Ca şi Al care sunt chelaţi de grupările carboxil, servind la legarea lanţurilor poliacrilice.
Proprietăţile cimentului care se formează depind de gradul de legare a lanţurilor. A fost
demonstrat faptul că un grad înalt de legare determină creşterea modulului lui Young al
cimentului întărit. O concentraţie mai crescută a acidului poliacrilic va determina
scăderea pH-ului şi creşterea ritmului şi proporţiei reacţiei. Conţinutul crescut în acid
înseamnă conţinut scăzut în apă. Aceasta, împreună cu legăturile ionice numeroase
conduc la scăderea numărului de molecule de apă nelegate. Probabil şi acest fenomen
serveşte la creşterea modulului lui Young, întrucât apa nelegată va acţiona ca agent
plastifiant. Creşterea masei molare a acidului policarboxilic determină creşterea
rezistenţei CGI. La concentraţii foarte crescute ale acidului reacţia poate fi anihilată de
lipsa apei, importantă pentru hidratarea complexelor formate, sau de numărul insuficient
de cationi disponibili pentru neutralizarea completă.
Adăugarea de cantităţi moderate de agent aditiv va aduce modificări prizei CGI.
Acidul L-(+)-tartaric este cel mai eficient asemenea aditiv, întrucât prelungeşte timpul de
lucru şi determină o priză rapidă. În prezenţa acestuia, ionii metalici sunt în continuare
extraşi din sticlă, dar odată eliberaţi ei reacţionează preferenţial cu acidul tartaric formând
tartrate, întârziind astfel formarea matricii de polisăruri. Enantiomerii L-(+)-tartarici
reacţionează rapid nu doar formând tartrat de calciu, ci şi accelerând ritmul de formare a
poliacrilatlui de aluminiu.
Pe lângă acidul poliacrilic, care este componenta cea mai importantă la formarea
matricii cimentului, mai sunt prezenţi 3 alţi acizi, fiecare jucând un rol important în
structura CGI.

7
 Acidul itaconic favorizează reacţia între sticlă şi lichid. De asemenea, previne
gelatinizarea lichidului care poate să apară ca urmare a legăturilor de hidrogen între
lanţurile de acid poliacrilic.
Acidul polimaleic intră frecvent în compoziţia lichidului. Este un acid mai
puternic decât cel poliacrilic, cu rolul de a favoriza întărirea cimentului şi de a reduce
sensibilitatea la umezeală. Funcţia sa este asigurată datorită multiplelor grupări
carboxilice (COOH) care favorizează legarea rapidă a lanţurilor policarboxilice, fapt ce
contribuie şi la estetica CGI, permiţând alegerea unor ionomeri de sticlă mai
convenţionali şi mai puţin reactivi.
Acidul tartaric, aşa cum am menţionat anterior, intră şi el în compoziţia
lichidului, fiind un component important al CGI, ca aditiv de contol al reacţiei. Rolul său
este acela de a prelungi timpul de lucru şi de a asigura o priză eficientă favorizând
extragerea ionilor din particulele de sticlă; apoi împiedică legarea ionilor de lanţurile
polimerice până când acestea devin lineare, moment în care legarea este mai rapidă. De
asemenea, acidul tartaric are şi rolul de a întări şi asigura rezistenţa cimentului. Acest
acid joacă un rol atât de important în îmbunătăţirea manevrării CGI, încât este numit şi
„al patrulea element cheie” al CGI, celelalte trei fiind pulberea, poliacizii şi apa.

Proprietăţi chimice

În mod normal, disoluţia unei sticle anorganice de către un acid nu este dezirabilă.
Totuşi, în ceea ce priveşte sticlele ionomere, compoziţia acestora este fabricată pentru a fi
degradată de acizi relativ slabi, în vederea formării cimentului. Astfel, o pulbere fină de
sticlă aluminosilicată reacţionează cu o soluţie apoasă poliacidă, de exemplu acid
poliacrilic, aşa cum reiese din Figura 1.

Figura 1

Reacţia de priză, iniţiată de amestecul pulberii cu lichidul, se realizează în 3 faze

care se suprapun:
Faza I: Când pulberea şi lichidul sunt amestecate, se formează ioni de hidrogen
prin ionizarea acidului poliacrilic în apă. Aceşti ioni atacă periferia particulelor de sticlă,
determinând eliberarea ionilor de calciu, aluminiu şi fluor şi formarea unui hidro-gel pe
bază de silicat în jurul particulelor de sticlă implicate.

8
 Faza II: Ionii de Ca2+ şi Al3+ migrează din hidrogelul silicat în faza apoasă a
cimentului unde, pe măsura creşterii pH-ului, aceştia precipită sub formă de polisăruri (în
special policarboxilice). Policarboxilaţii leagă ionic lanţurile polianionice determinând
întărirea cimentului. În primă instanţă se formează policarboxilaţi de calciu, întrucât: 1)
sunt eliberaţie în cantităţi mai mari prin acţiunea ionilor de H care atacă preferenţial
particulele de sticlă în zonele bogate în Ca; 2) ionii de Ca au încărcătură bivalentă care le
permite o migrare mai rapidă în faza apoasă şi 3) cationii de Ca nu formează complexe
stabile cu ionii de fluor, asa cum o fac cationii de aluminiu. Acest lucru înseamnă că ionii
de Ca sunt mai receptivi la legarea lanţurilor polianionice. Policarboxilaţii de Ca se
formează în primele 5 minute, în timp ce policarboxilaţii de Al, mai stabili şi mai
rezistenţi, se formează în 24 ore. Prin urmare, în faza iniţială, proprietăţile fizice ale
cimentului sunt mai slabe, dar se îmbunătăţesc pe măsură ce se formează policarboxilaţi
de Al. Ionii de F, Ca şi Al eliberaţi iniţial din particulele de sticlă, nu iau parte la
formarea matricii, dar rămân în compoziţia ei.
Faza III: Are loc o hidratare progresivă atât a hidrogelului silicat cât şi a
policarboxilaţilor, ceea ce va determina îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale cimentului.
Această fază poate să continue mai multe luni de zile.
Două rezultate clinice importante ale acestei reacţii sunt că proprietăţile fizice ale
CGI se ameliorează progresiv datorită reacţiei de priză lungi şi că cimentul este sensibil
la umiditate şi desicare, ca urmare a hidrogelului care acoperă particulele.
Apa joacă un rol esenţial în reacţia de priză. În primele stadii ale prizei, apa din
lichidul cimentului este încorporată în totalitate în structura acestuia. În timpul prizei,
cimentul trebuie protejat de apa înconjurătoare pentru a preveni disoluţia cationilor
metalici. Odată întărit cimentul, apa poate să aibă diverse locaţii, de exemplu, la nivelul
situsurilor coordinative ale cationilor metalici sau în jurul zonelor de hidratare ale
lanţurilor polianionice. Încorporarea apei în timpul prizei este exemplificat în Figura 2.

Figura 2

9
 În acest stadiu, pierderea apei poate determina fracturarea şi fisurarea suprafeţei
cimentului, rezultatul fiind o suprafaţă cretoasă. Cu timpul, cantitatea de apă legată
superficial scade în favoarea apei legate puternic. Priza cimentului continuă în timp.
Stadiile prizei sunt rezumate în Figura 3.

Figura 3

Proprietăţi fizice - mecanice

Parametrii mecanici esenţiali pentru un material de restaurare sunt modulul de

elasticitate, rezistenţa la fracturare şi duritatea de suprafaţă. Comportamentul CGI la
diferite tipuri de stress variază în funcţie de condiţiile testării. Produsele comercializate
prezintă un modul de elasticitate de 2-10 MPa. Contaminarea îndelungată cu fluide – în
special în primele stadii după mixarea cimentului – este responsabilă de reducerea
modulului de elasticitate şi a rezistenţei la fractură. Pentru a putea fi utilizate în
reconstituiri în zona distală a arcadei dentare, sunt necesare ameliorarea rezistenţei la
fracturare, a rezistenţei mecanice şi casanţa. Testarea rezistenţei la compresiune sau la
flexie in vitro au permis evaluarea proprietăţilor mecanice în condiţii similare situaţiei
clinice. Numeroşi cercetători au determinat rezistenţa CGI în diverse condiţii. Un
rezumat al datelor reprezentative obţinute se observă în tabelul 1. Rezistenţa la
compresiune este măsurată de regulă după stocarea timp de 24 de ore într-un mediu
umed. Aceasta variază între 60 şi 300 MPa, iar rezistenţa flexurală are o valoare de până
la 50 MPa. Se observă o creştere semnificativă a rezistenţei la flexie cât şi la compresiune
(de aproximativ 100%) prin expunerea la umezeală între 24 de ore şi un an după
prepararea cimentului. Prin expunerea la soluţii apoase cu diferite pH-uri, CGI prezintă o
rezistenţă crescută la eroziunea acidă comparativ cu alte materiale restaurative. Din
experimentele pe termen lung asupra CGI, a fost observată o înmagazinare crescută de
apă, de 5% în primele 6 luni. Prin absorbţia crescută a apei, CGI prezintă şi un fenomen
de dilatare volumetrică importantă comparativ cu răşinile compozite. Rezistenţa la
fractură diferă în funcţie de cantitatea de apă absorbită, întrucât apa influenţează
microstructura CGI. Pentru produsele comerciale şi experimentale au fost obţinute valori
cuprinse între 0,1 şi 0,6 MPa. Nu a putut fi demonstrată o corelaţie între greutatea
moleculară a acidului poliacrilic şi rezistenţa la fractură. S-a observat in vitro o creştere a
rezistenţei la fractură cu 20% la 6 luni după menţinerea în apă.

10
 Tabel 1
RF – rezistenţa la flexie, RC – rezistenţă la compresiune, 3-BP – îndoire în 3 puncte,
4 – BP – îndoire în 4 puncte,BB – îndoire biaxială, ws – menţinere în mediu umed, as – menţinere în aer,
wc – menţinere în mediu umed, ciclică

Uzură şi oboseală

Proprietăţile mecanice ale CGI sunt evaluate în general prin simularea condiţiilor
din cavitatea orală. Comportamentul intraoral al materialelor restaurative este un proces
complex în care stress-ul din timpul masticaţiei în prezenţa unui mediu chimic activ este
responsabil de degradarea obturaţiei. În timp, deteriorarea este descrisă în termeni de
uzură, percolare marginală şi fractură, datorită stress-ului constant. Întrucât stress-ul
masticator aplicat la nivelul unei obturaţii este variabil şi nici ciclurile masticatorii zilnice
nu sunt constante, au fost determinate statistic. Braem et al au propus o medie a stress-
ului masticator la om între 5 şi 20 MPa, la o frecvenţă masticatorie de circa 2 Hz.
Numărul de contacte ocluzale zilnice în cazul forţelor masticatorii medii a fost estimat
între 300 şi 700 cicluri.
Pierderea de material ca urmare a lipsei contactului antagonist a fost denumită
uzură ocluzală fără contact antagonist (CFA). Uzura în ariile cu contact ocluzal (OCA) a
fost evaluată ca fiind pierdere de material prin interacţiunea directă a antagonistului cu
materialul de restaurare. Materialele restaurative au fost măsurate experimental împreună

11
cu amalgamul şi a fost determinată rata relativă de uzură. Ratele de uzură sunt comparate
cu cele obţinute pentru amalgam, acesta fiind un material standard cu succese clinice.
CFA pentru CGI a fost de 5 ori mai crescută faţă de amalgam şi de 3 ori faţă de
răşinile compozite. Totuşi, în ciuda uzurii de suprafaţă reduse, unele restaurări au eşuat
neaşteptat datorită oboselii mecanice. În comparaţie cu rezistenţa iniţială la fractură,
oboseala determină acumularea în timp a defectelor. Caracteristicile oboselii ciclice pot fi
evaluate cu ajutorul testelor Wohler sau Staircase. Trebuie înţeles faptul că acţiunea
corozivă a fluidelor orale asupra cimenturilor, ceramicii şi chiar a polimerilor contribuie
semnificativ la sensibilitatea la fractură a materialului. Experimentele de oboseală ciclică
indică o deteriorare a materalelor restaurative, limitându-le durata de viaţă. CGI,
comparativ cu răşinile compozite, îşi îmbunătăţesc rezistenţa în timp ca urmare a
absorbţiei de apă, contracarând astfel o degradare şi mai accentuată. După stocarea în apă
timp de o lună se obţine o valoare a rezistenţei la fractură egală cu rezistenţa iniţială,
chiar şi în condiţii de stress ciclic.

Compatibilitate termică
Atât structura dentară cât şi materialele restaurative se dilată la contactul cu
alimente şi băuturi fierbinţi şi se contractă dacă acestea sunt reci. Aceste dilatări şi
contractări pot afecta închiderea marginală, în special în situaţia în care există diferenţa
între valorile coeficientului de dilatare termică (CTE) pentru dinte şi pentru materialul de
restaurare. În Tabelul 2 se observă valorile CTE pentru materialele de restaurare cele mai
utilizate în comparaţie cu CTE pentru smalţ şi dentină. La o temperatură variind între 20
şi 60˚ C, răşinile compozite şi amalgamul se dilată mai mult decât structurile dentare, în
timp ce CGI şi ceramica prezintă valori similare comparativ cu dintele.

Material CTE [ppm]

CGI 10,2-11,4
Răşini compozite 14-50
Amalgam 22,1-28
Porţelan 12
Smalţ dentar uman 11,4
Dentină umană 8,3

Tabel 2 – Coeficienţii de expansiune termincă liniari, măsuraţi între 20 şi 60° C pentru principalele
materiale restaurative dentare

Proprietăţi optice
CGI iniţiale erau foarte opace datorită conţinutului crescut de fluor, care era
necesar pentru a îmbunătăţi manevrarea lor.
Reducerea cantităţii de fluoruri şi utilizarea unor sticle mai translucide a fost
posibilă odată cu descoperirea efectelor acidului tartaric, obţinându-se astfel cimenturi
mai translucide. Adăugarea acidului polimaleic a dus de asemenea la obţinerea unor
cimenturi mai translucide, întrucât au putut fi utilizate particule de sticlă mai
convenţionale şi mai puţin reactive.
Transluciditatea se îmbunătăţeşte în general după primele 24 de ore, dar nu atinge
un maxim decât după o săptămână de la plasarea restaurării.

12
 Sensibilitatea la umiditate şi desicarea

CGI sunt sensibile la umiditate până la 24 de ore, după unele studii, în timp ce
altele indică că ar trebui protejate de umezeală 10-30 minute de la aplicarea obturaţiei.
Ketac-Fil de exemplu, este sensibil 10 minute de la aplicare, în timp ce Fuji tip II – 20
minute. Modificările aduse compoziţiei cimentului Ketac-Fil au redus durata de
sensibilitate la umezeală. Expuşi în mediu umed, ionii de Ca şi Al părăsesc faza apoasă a
cimentului şi astfel nu mai formează policarboxilaţi. Acest fenomen determină formarea
unei matrici cretoase, care se erodează, având suprafaţa foarte abrazată şi cu o rezistenţă
foarte scăzută. Sensibilitatea la umezeală se pierde odată ce ionii de Al şi Ca iau parte la
formarea policarboxilaţilor, devenind mai puţin susceptibili la migrare.
Sensibilitatea la desicare variază de la 1 la 15 zile, în funcţie de material. Mount
raportează că sensibilitatea la desicare durează până la 6 luni. Desicarea timpurie
privează cimentul de apa necesară pentru reacţia de priză, prelungind astfel timpul de
priză. Desicarea tardivă împiedică hidratarea hidrogelului silicat şi a policarboxilaţilor,
reducând astfel rezistenţa materialului. Uscarea poate determina şi fisurare, pierderea
esteticii şi accelerarea deteriorării. Susceptibilitatea la desicare a cimentului scade în
timp, odată cu legarea apei de hidrogel şi policarboxilaţi.
Tehnica corectă de aplicare a CGI tip II cu priză chimică impune aplicarea unei
răşini uni-component, cu vâscozitate scăzută şi fotoactivare la nivelul suprafeţei de
cement expuse cât mai repede cu putinţă.

Consideratii clinice
Proprietăţi anticariogene

Este binecunoscut faptul că fluorul are efect carioprofilactic. Fluorurile pot

acţiona în diverse moduri; inhibă metabolismul bacteriilor cariogene şi creşte rezistenţa la
carie a smalţului şi a dentinei prin remineralizarea zonelor poroase. De regulă fluorul se
aplică sub formă de soluţie, pastă sau varnish peste toţi dinţii. În ceea ce priveşte
materialele de obturaţie care eliberează fluor, experienţa clinică demonstrează efectul
anticariogenic, prevenind apariţia cariilor secundare. CGI convenţionale eliberează iniţial
până la 10 ppm F şi între 1-3 ppm F pe durata a 100 de luni. Această eliberare de F
(măsurată in vitro în apă distilată) a demonstrat capacitatea de prevenire a cariilor
secundare.
Fluorul este eliberat sub formă de fluorură de sodiu, care nu ia parte la formarea
matricii, astfel că prin eliberarea sa cimentul nu va suferi deteriori sau alterări ale
proprietăţilor fizice.
Eliberarea de flor este maximă imediat după plasarea obturaţiei şi scade treptat. În
primele 24-48 de ore se constată eliberarea crescută a fluorului, urmată de un declin
cantitativ rapid. Eliberarea iniţială este datorată fluorului de suprafaţă, în timp ce
eliberarea tardivă se face pe seama fluorului din interiorul obturaţiei.
Rata de eliberare de fluor la 5 ani a fost identică cu cea înregistrată la 5 luni.
La nivelul smalţului fluorul a fost descoperit până la 7,5 mm de la marginea
obturaţiei cu CGI tip II.

13
 Într-o perioadă de 3 săptămâni, CGI au eliberat de 2,5 ori mai mult fluor decât un
ciment silicat.
Cantitatea de fluor eliberată, crşte odată cu scăderea pH-ului, probabil datorită
disoluţiei de suprafaţă a obturaţiei.
La depozitarea în salivă artificială, CGI au eliberat o cantitate mai mică de ioni de
fluor comparativ cu depozitarea în apă deionizată.
Studiile indică faptul că CGI se pot reîncărca cu fluor din mediul extern. CGI
expuse la geluri cu fluor in vitro înmagazinează o cantitate mare de fluor pe care mai
târziu o eliberează.
Eliberarea de fluor este mai important la CGI tip II decât tip I datorită raportului
mai mare pulbere-lichid al CGI tip II, fapt ce indică un conţinut mai ridicat de particule
de sticlă.
CGI manevrate manual eliberează semnificativ mai puţin fluor faţă de cele
malaxate mecanic.
Acoperirea obturaţiei de CGI cu un sigilant, reduce cantitatea de F eliberată.
CGI pot reduce solubilitatea smalţului cu până la 52%.
Deşi unele studii in vivo indică că eliberarea de fluor de la nivelul obturaţiilor cu
CGI poate reduce cariile în zonele apropiate obturaţiei, un rezumat detaliat a 28 de studii
indică un efect pozitiv asupra cariilor secundare, dar fără dovezi concludente per total.

Adeziunea la structurile dentare

Adeziunea chimică a CGI la dentină şi smalţ este obţinută prin reacţia între ionii
fosfat din ţesuturile dentare cu grupările carboxil din acizii poliacrilici. Neutralitatea
electrică este menţinută prin combinarea ionilor de calciu cu ionii fosfat. CGI se leagă la
dentină, valorile rezistenţei la tensiune a legăturii fiind între 1 şi 3 MPa. Valorile obţinute
au fost scăzute ca urmare a sensibilităţii CGI la umezeală în timpul prizei. Rezistenţa
legăturii a fost îmbunătăţită (11 Mpa) prin tratarea dentinei cu un acid policarboxilic.
Adeziunea chimică a CGI la ţesuturile dure dentare prin combinarea acizilor
policarboxilici cu hidroxiapatita a fost considerat cel mai important avantaj al acestor
materiale. Mecanismul de legare ionică între acid şi HA este însoţit de observaţia că
rezistenţa legăturii la smalţ este superioară celei la dentină, în concordanţă cu cantitatea
relativă de HA prezentă. Se presupune că rezultatul legăturii este înlocuirea ionilor fosfat
din HA cu ioni poliacrilat. Deşi mecanismul exact este încă necunoscut, se consideră că
implică umezirea suficientă a CGI şi formarea consecutivă de legături ionice. CGI se
leagă direct la smalţ şi dentină, chiar şi în prezenţa smear layer-ului. Totuşi, condiţionarea
suprafeţei cu acid policarboxilic, citric sau fosforic, îmbunătăţeşte această legătură. Acizii
demineralizează şi penetrează suprafaţa dentinară până la o profunzime de 1 μm,
pregătind-o pentru adeziunea chimică.
Mulţi practicieni folosesc acid poliacrilic pentru condiţionarea dentinei, în
concentraţii variabile: 10% (GC Conditioner), 25% (Ketac-Conditioner) sau 40%
(Durelon lichid). Nu se utilizează componenta lichidă a CGI hidrofile întrucât acestea nu
sunt soluţii de acizi poliacrilici.
Cercetătorii recomandă utilizarea acidului poliacrilic 10% aplicat 10 secunde,
fiind acceptată o concentraţie între 10 şi 25%. Dacă se utilizează Durelon, se aplică doar
5 secunde, după care se clăteşte cu apă din abundenţă.

14
 Biocompatibilitate

Proprietăţile chimice ale CGI le fac foarte biocompatibile:

- acidul poliacrilic, care intră în componenţa lichidului, este un acid slab
- puţinii ioni de hidrogen disociaţi sunt legaţi electrostatic de lanţurile
polimerice
- lanţurile polimerice sunt lungi şi astfel se imbrică, ceea ce previne
migrarea lor în lungul tubulilor dentinari ceea ce ar putea cauza efecte
adverse pulpare.
În pofida acestor factori, cazuri de sensibilitate la unele CGI au fost raportate la
începutul anilor 1980, cu durere progresivă şi cu instalare relativ tardivă. Această
sensibilitate a fost înregistrată exclusiv pentru CGI tip I (cimenturi de fixare). Această
sensibilitate se datorează probabil plasării cimentului sub presine peste o suprafaţă întinsă
de dentină preparată.

Manipularea

Raportul pulbere-lichid este important şi variază în funcţie de producător. O

reducere a acestui raport, poate diminua proprietăţile fizice ale materialului.
Mixarea se face ideal pe o plăcuţă de sticlă, care poate fi răcită, pentru a prelungi
timpul de lucru (în unele cazuri în dublează). O răcire prea accentuată a plăcuţei poate
determina reducerea rezistenţei la compresiune şi a modulului de elasticitate.
Nu este necesar amestecul cimentului pe o suprafaţă mare, întrucât reacţia de
priză este doar uşor exotermă.
Înainte de mixare, pulberea se împarte în 2 porţiuni egale. Se amestecă prima
cantitate cu lichidul timp de 20 secunde, apoi se adaugă a doua cantitate şi se amestecă
încă 20 secunde. Mixarea trebuie realizată în maxim 40 secunde, iar cimentul trebuie
utilizat înainte de a-şi pierde strălucirea. Dacă se pierde strălucirea, cimentul nu va umezi
suprafaţa dentară, reducându-se astfel rezistenţa adeziunii. De asemenea va fi prea vâscos
şi grosimea stratului poate fi prea mare.
Proprietăţile mecanice ale CGI sunt strâns legate de microstructura lor. Factori
cum ar fi dimensiunea particulelor, distribuţia porozităţii afectează rezistenţa finală
semnificativ. Variaţii în compoziţia lichidului sau a pulberii, în raportul pulbere-lichid,
dimensiunea particulelor, pre-tratamentul şi alte considerente practice cum ar fi mixarea
manuală, cu dispozitive rotative sau cu vibraţii au influenţă considerabilă asupra
proprietăţilor mecanice ulterioare ale CGI. Mixarea este un factor cheie, întrucât orice
metodă utilizată este supusă înmagazinării de aer în structura cimentului. Porozitatea
internă are o influenţă semnificativă asupra proprietăţilor mecanice. Cimenturile mixate
manual au o porozitate de 3,5%. Totuşi, cimenturile cu vâscozitate scăzută prezintă o
creştere a porozităţii. În funcţie de vâscozitatea cimentului, Nomoto et al au observat o
scădere de 10% a rezistenţei la o porozitate de 0,2% pentru CGI restaurative, iar pentru
CGI de fixare la o porozitate de 3% o scădere a rezistenţei de 50%.
În practica zilnică, mixarea manuală corectă este dificil de realizat, astfel că
pentru uşurarea muncii practicienilor au fost create capsulele predozate. Cimenturile

15
încapsulate mixate automat au un raport pulbere-lichid standard şi asigură o consistenţă
omogenă a pastei de ciment obţinute. Pe de altă parte, amestecul final prezintă o
porozitate crescută.

Răşini diacrilice compozite

Clasificare

Una din primele clasificări ale compozitelor este în funcţie de dimensiunea

particulelor umpluturii. În primă instanţă compozitele apărute pe piaţă conţineau particule
cu diametru mediu de 10-20 µm, cele mai mari fiind de aproximativ 50 µm, drept urmare
pentru denumirea lor s-a utilizat termenul de compozite cu macroumplutură. Odată cu
evoluţia materialelor dentare şi necesitatea unei finisări şi rezistenţe la uzură superioare
superioare, s-au utilizat particule cu dimensiuni din ce în ce mai reduse. De-a lungul
timpului s-au dezvoltat, în funcţie de variaţiile dimensionale ale particulelor, mai multe
clase de compozitele: cu megaumplutură (peste 100 µm), macroumplutură (particule cu
dimensiuni de 10 – 100 µm), midiumplutură (1 – 10 µm), miniumplutură (0,1 – 1 µm),
microumplutură (0,01 - 1µm) şi nanoumplutură (0,005 – 0,01 µm) (Figura 4).
Unele compozite pot prezenta particule cu dimensiuni variabile, de aceea se
numesc compozite hibride, cea mai mare dimensiune de particulă definind tipul de
compozit hibrid (de exemplu, compozit hibrid cu miniumplutură). Când în compoziţia
compozitului nu intră decât umplutură cu particule de aceeaşi dimensiune şi matrice
nepolimerizată, denumirea dată este de compozit omogen. Atunci când materialul conţine
compozit prepolimerizat sau o umplutură mai deosebită, denumirea dată este de compozit
heterogen. În cazul în care materialul de umplutură a suferit adăugiri, rezultatul este un
compozit modificat, de exemplu minifill omogen întărit cu fibre.

Figura 4 – Clasificarea compozitelor dentare în funcţie de dimensiunea particulelor

În funcţie de caracteristicile legate de manipulare, compozitele pot fi fluide

(flowable) sau compacte (packable). Compozitele fluide au vâscozitate redusă,

16
dimensiunea şi distribuţia particulelor componente fiind similară cu cea a compozitelor
hibride, dar cantitatea mai redusă, permiţând astfel adăugarea unei cantităţi mai crescute
de răşină pentru a reduce vâscozitatea. Utilitatea lor clinică variază în funcţie de
cantitatea de umplutură: cele cu cantităţi mai reduse se utilizează pentru sigilarea
şanţurilor şi fosetelor sau pentru restaurări anterioare de dimensiuni mici, iar cele cu
cantităţi mai mari de umplutură sunt indicate în restaurări de clasa I, II, II, IV şi V cât
mai conservative întrucât au proprietăţi mecanice inferioare compozitelor hibride.
Compozitele compacte (sau condensabile) au apărut ca urmare a necesităţii unui
material care să îmbine estetica compozitului cu uşurinţa de manipulare a amalgamului.
Rezultatul a fost un compozit indicat pentru restaurări de clasa I şi II, cu o vâscozitate
mai crescută şi mai puţin lipicios faţă de compozitele hibride şi, prin urmare, mai uşor de
aplicat, dar fără alte îmbunătăţiri esenţiale.
În funcţie de monomerii utilizaţi, compozitele pot fi pe bază de Bis-GMA (utilizat
în special în SUA) sau UDMA (mai frecvent în Europa), acesta din urmă fiind considerat
iniţial superior ca adeziune şi stabilitate cromatică, fapt ce nu a fost demonstrat ulterior
de studiile clinice.
O altă clasificare a compozitelor are la bază tipul de polimerizare al monomerilor
matricii. Primele compozite utilizate au fost cele autopolimerizabile (denumite şi
compozite cu polimerizare chimică sau sisteme bicomponent), care intrau în compoziţia
bazei protezelor dentare. Datorită inconvenientelor legate de decolorarea la 3-5 ani de
utilizare (cauzată de acceleratorii de polimerizare aminici) s-au introdus compozitele cu
polimerizare UV, care au fost la scurt timp înlocuite cu compozite fotopolimerizabile
(visible light-cured - VLC).
Astăzi, compozitele fotopolimerizabile sunt cele mai utilizate, succesul lor fiind
însă legat de puterea fasciculului luminos de a polimeriza matricea materialului. Pentru a
asigura o polimerizare optimă în profunzime, straturile de compozit aplicate nu trebuie să
depăşească 1,5-2 mm. Sunt mai dificil de polimerizat compozitele microfile, cele cu
nuanţă mai închisă şi cele plasate în zone interproximale. Pentru a depăşi aceste
neajunsuri s-a recurs la utilizarea compozitelor cu priză duală. Astfel, priza realizată prin
fotopolimerizare este completată cu priza mai lentă, prin autopolimerizare, a resturilor de
material fotopolimerizat insuficient. Un alt tip de polimerizare este cea etapizată, caz în
care se utilizează un filtru care previne fotopolimerizarea completă a materialului,
lăsându-l mai moale şi mai uşor de finisat. După finisare se îndepărtează filtrul şi se
realizează fotopolimerizarea completă.
În condiţii de acces optim sunt suficiente 20 de secunde pentru a obţine o
fotopolimerizare adecvată a materialului. Aparent, o post-polimerizare de 20-60 de
secunde ar îmbunătăţi proprietăţile suprafeţei obturaţiei, de exemplu rezistenţa la uzură.
Conform studiilor, un clinician pierde 40 de ore într-un an de muncă realizând
fotopolimerizare, de aceea se fac eforturi intense de a reduce timpul de fotopolimerizare
prin creşterea intensităţii fasciculului de lumină. Pentru fotopolimerizare pot fi utilizate
lămpi cu cuarţ-tungsten-halogen (QTH), plasme cu arc (PAC), lasere şi diode cu emisie
de lumină (LED) (Figura 5). Dintre acestea, cel mai scurt timp de polimerizare – între 3 şi
10 secunde – îl asigură PAC şi laserele. Dezavantajul ce poate surveni în cazul unei
polimerizări rapide este acela că poate să apară o contracţie de polimerizare excesivă care
să slăbească legătura restaurării cu dintele.

17
 Figura 5 – Aparate utilizate în vederea fotopolimerizării: A - lampă cu cuarţ-tungsten-halogen
(QTH), B - plasmă cu arc (PAC), C- laser, D- diodă cu emisie de lumină (LED)

Forme de prezentare
Compozite fotopolimerizabile
Acestea se prezintă sub formă de seringi sau carpule în diverse nuanţe, aşa cum se
observă în fig 6. Seringile sunt fabricate din mateial plastic opac, pentru a proteja
materialul de expunerea la lumină, asigurându-i astfel termenul de valabilitate. Dacă se
utilizează o carpulă, aceasta se plasează într-o seringă, pasta fiind exprimată după
îndepărtarea dopului de protecţie. Avantajele utilizării carpulei sunt plasarea eficientă a
compozitului, reducerea infecţiei încrucişate şi protejarea pastei de expunerea la lumina
ambientală.
Compozitele autopolimerizabile şi cele cu priză dublă
De regulă, acestea sunt achiziţionate în 2 seringi sau 2 tuburi, unul cu pastă, altul
cu catalizator şi necesită spatulare. De ex fig 7.

Compoziţie
O răşină compozită este alcătuită din 4 componente importante: matrice
polimerică organică, particule anorganice de umplutură, agent de cuplare şi sistem
iniţiator-accelerator. Matricea organică cel mai frecvent utilizată este un monomer
aromatic sau de uretan diacrilat. Monomerii sunt lichide vâscoase, adiţia de monomeri de
diluţie reducând vâscozitatea.
Particulele anorganice dispersate pot fi reprezentate de materiale anorganice cum
ar fi sticla sau cuarţ (particule fine) sau dioxid de siliciu coloidal (particule microfine).
Figura 8 prezintă 2 diagrame dimensionale pentru particulele fine şi ultrafine înconjurate
de matericea polimerică.

18
 Figura 8: a – particule fine; b – particule ultrafine

Agentul de cuplare silanic, un organosilan, este aplicat particulelor anorganice de

către producător înainte de a le amesteca cu monomerul. Agentul silanic conţine grupări
funcţionale (de exemplu metoxi) care hidrolizează şi reacţionează cu umplutura
anorganică, precum şi cu grupările organice nesaturate care reacţionează cu monomerul
în timpul polimerizării. Agenţii silanici se numesc agenţi de cuplare întrucât formează o
legătură între faza organică şi cea anorganică a compozitului.
Sistemele de iniţiere-accelerare asigură priza prin auto-, fotopolimerizare sau
polimerizare duală. În funcţie de tipul de priză există 2 tipuri şi 3 clase de compozite:
Tip 1 – materiale ce conţin polimeri, indicate pentru restaurări ce implică
suprafaţa ocluzală
Tip 2 – alte materiale ce conţin polimeri:
Clasa 1: materiale autopolimerizabile
Clasa 2: materiale fotopolimerizabile
Grup 1: energie aplicată intraoral
Grup 2: energie aplicată extraoral
Clasa 3: materiale cu priză dublă

Monomeri

Cei mai frecvenţi monomeri utilizaţi în compoziţia compozitelor sunt

dimetacrilaţii (Bis-GMA) 2,2 bis[4(2-hidroxi – 3 metacriloiloxi propiloxi) –fenil] propan
şi dimetacrilaţii de uretan (UDMA). Ambii conţin legături duble de carbon la fiecare
capăt, care pot să realizeze o polimerizare adiţională. Puţine produse conţin atât Bis-
GMA cât şi UDMA. Aşadar aceştia sunt consideraţi monomeri de bază.
Vâscozitatea monomerilor, în special Bis-GMA, este foarte crescută, de aceea
trebuie adăugaţi diluanţi pentru a obţine o consistenţă favorabilă utilizării clinice după
adiţia umpluturii. Pentru reducerea şi controlul vâscozităţii se adaugă trietilen glicol
dimetacrilat (TEGDMA), un compus cu greutate moleculară scăzută. Prin urmare,
TEGDMA este un monomer de diluţie. Figura 9 prezintă formulele chimice a
monomerilor utilizaţi în fabricarea compozitelor.
Pentru a îmbunătăţi durata de viaţă clinică a compozitelor, se cercetează noi
monomeri care să reducă contracţia de polimerizare şi concentrarea de stress-uri interne.

19
 Umplutură

Una din metodele de clasificare a compozitelor este în funcţie de dimensiunea

particulelor, forma şi distribuţia umpluturii. Primele compozite apărute conţineau
particule sferice cu diametru mare (20-30 μm), apoi au apărut particule mari cu forme
neregulate, particule microfine (0,04-0,2 μm), particule fine (0,4-3 μm) şi în final
amestecuri (microhibride) conţinând în special particule fine amestecate cu particule
microfine. În funcţie de tipul de particule, compozitele pot fi microhibride sau compozite
cu microumplutură.

Figura 9 – Tipuri de monomeri utilizaţi în fabricare compozitelor

Compozitele microhibride conţin sticle cu formă neregulată (sticlă borosilicată;

litiu, bariu sau aluminiu silicat; sticlă de stronţiu sau zinc) sau particule de quartz cu
diametru uniform. În mod normal, compozitele au în compoziţie particule fine cu două
sau mai multe dimensiuni şi umplutură cu microparticule (5-15%). Această distribuţie a
particulelor permite stocarea eficientă, cu particulele mai fine ocupând spaţiile dintre
particulele mai mari. Compozitele microhibride pot conţine umplutură pînă la 60-70%
din volum, ceea ce reprezintă aproximativ 77-84% din greutatea compozitului.
Majoritatea producătorilor indică concentraţia umpluturii în procente de greutate (wt%)
(Figura 10 a). O variaţie a acestei modificări este utilizată, în care majoritatea umpluturii
este întărită, cu cantităţi mici de dioxid de siliciu adăugate oligomerului. O altă
modificare (microumplutură omogenă) conţine particule fine de dioxid de siliciu

20
dispersate în oligomer. Un dioxid de siliciu microfin tipic este prezentat in figura 10 b, iar
în figura 10 c – o umplutură cu particule fine de dioxid de siliciu.

Figurta 10 – Microscopie electronică (SEM) a tipurilor de umplutură; a – umplutură

anorganică fină; b – microumplutură de cuarţ; c – microparticule de cuarţ în umplutură polimerică

Compozitele cu microumplutură conţin dioxid de siliciu cu o suprafaţa crescută

(100-300 m2/g), diametrul particulelor fiind între 0,04-0,2 μm. Din cauza ariei de
suprafaţă crescute, se poate adăuga oligomerul doar 25% în volum şi 38% în greutate,
astfel încât să păstreze consistenţa pastei suficient de scăzută. Umpluturile pe bază de
particule de dioxid de siliciu microfine sunt preparate şi măcinate în particule cu diametru
de 10-20 μm. Aceste umpluturi întărite pot fi adăugate oligomerului în concentraţii astfel
încât conţinutul anorganic să crească cu 32-50% în volum, sau 50-60% în greutate.

Agenţi de cuplare

Pentru ca un compozit să aibă proprietăţi corespunzătoare, trebuie realizată o

legătură rezistentă între umplutura anorganică şi monomerul organic în timpul prizei.
Adeziunea este realizată de producător, care tratează suprafaţa umpluturii cu un agent de
cuplare înainte de amestecul lui cu oligomerul. Cei mai frecveţi agenţi de cuplare sunt
agenţii silanici. Un agent silanic tipic este reprezentat în formula de mai jos:

În timpul aplicării agentului silanic peste umplutură, grupările metoxi hidrolizează

la grupările hidroxi ce reacţionează cu umezeala adsorbită sau cu radicalii –OH din
umplutură. De asemenea, ei se pot condensa cu radicalii –OH la un agent silanic

21
hidrolizat adiacent pentru a forma un film de homopolimer la suprafaţa umpluturii. În
timpul reacţiei de priză a monomerului, legăturile duble C-C ale agentului silanic
reacţionează cu monomerul, formând o legătură între umplutură şi matricea polimerică
(reprezentare schematică în Figura 11). Această legătură transmite stress-ul aplicat
compozitului între particule, care sunt rezistente, prin intermediul polimerului care are o
rezistenţă mai scăzută. Această legătură poate fi degradată de absorbţia de apă de către
compozit în timpul utilizării clinice.

Figura 11

Iniţiatori şi acceleratori

Compozitele pot fi auto sau fotopolimerizabile, cele fotopolimerizabile fiind mai

frecvent utilizate. Activarea la lumină se realizează cu ajutorul unei lumini albastre cu o
lungime de undă de 470 nm, care este absorbită de un fotoactivator, cum ar fi
camforochinona, adăugată de producător în cantităţi variabile, între 0,2-1%. Reacţia este
accelerată prin prezenţa unei amine organice conţinând o legătură dublă C-C. Amina şi
camforochinona sunt stabile în prezenţa oligomerului la temperatura camerei, cât timp
compozitul nu este expus la lumină.
Activarea chimică este realizată la temperatura camerei de către o amină organică
(pastă catalizator) ce reacţionează cu un peroxid anorganic (pastă universală) producând
radicali liberi, care la rândul lor atacă legăturile C-C, determinând polimerizarea. Odată
amestecate cele 2 paste, reacţia de polimerizare se instalează rapid.
Unele compozite prezintă priză dublă. Aceştia conţin iniţiatori şi acceleratori ce
permit activarea la lumină, urmată de autopolimerizare.

Pigmenţi şi alte componente

De regulă se adaugă şi cantităţi moderate de oxizi organici pentru a obţine diverse

nuanţe, care să corespundă nuanţelor dinţilor. Nuanţele disponibile cuprind o paletă largă,
de la alb la galben şi gri. Uneori se adaugă şi un absorbant de raze UV pentru a reduce
modificările cromatice determinate de oxidare.

Proprietăţi chimice
Reacţia de priză

Reacţia de priză a compozitelor cu polimerizare chimică este iniţiată de un

peroxid (iniţiator) şi accelerată de o amină. Pentru compozitele fotopolimerizabile,

22
 iniţiatorul îl constituie lumina albastră vizibilă. Compozitele cu priză dublă utilizează
ambele mecanisme în realizarea prizei.
Răşinile polimerizate prezintă legături puternice ca urmare a prezenţei legăturilor
duble C-C. Gradul polimerizării variază, fiind diferită în interiorul blocului de compozit
faţă de stratul de suprafaţă (oxigen-inhibited layer). Procentul de legături duble care
reacţionează variază între 35 şi 80%. Gradul de polimerizare este mai mare pentru
compozitele utilizate în tehnica dentară.
Polimerizarea monomerilor se realizează în patru faze: activare, iniţiere,
propagare şi terminare. În faza de activare sunt generaţi radicali liberi, care reacţionează
cu monomerul în etapa de iniţiere, formând capătul unui lanţ polimeric. În timpul
propagării, se adaugă monomeri noi lanţului, fenomen ce încetează odată cu terminarea
monomerilor sau împiedicarea sterică. Prin creşterea intensităţii luminii lămpii de
fotopolimerizare este impulsionată activarea şi creşte numărul de lanţuri de monomeri
formate. Însă, la un anumit punct stimularea activării nu mai este necesară. Etapele
polimerizării se petrec foarte rapid: activarea şi iniţierea se realizează în mai puţin de o
secundă, iar în etapa de propagare au loc între 100,000 şi 1,000,000 de reacţii pe secundă.

Proprietăţi fizice şi mecanice

Contracţie de polimerizare

Tabel 3 – Proprietăţile principalelor tipuri de compozite

Proprietate Compozite Compozite cu Compozite Compozite Compozite de
all-purpose microumplutură condesabile fluide laborator
Rezistenţă la flexie (MPa) 80-160 60-120 85-110 70-120 90-150
Coeficient de flexie (GPa) 8,8-13 4,0-6,9 9,0-12 2,6-5,6 4,7-15
Limita oboselii la flexie 60-110 - - - -
(MPa)
Rezistenţa la compresiune 240-290 240-300 220-300 210-300 210-280
(MPa)
Coeficient de compresiune 5,5-8,3 2,6-4,8 5,8-9,0 2,6-5,9 -
(GPa)
Rezistenţa la tensiune 30-55 25-40 - 33-48 -
diametrală (MPa)
Contracţie de polimerizare 0,7-1,4 2,3 0,6-0,9 - -
liniară (%)
Stabilitate cromatică, 1,5 - - 1,5 1,1-2,3
îmbătrânire accelerată –
450 kJ/m2
Stabilitate cromatică, pătare cu 4,3 - - - 1,7-3,9
suc/cafea

Tabelul 3 oferă valorile lineare ale contracţiei de polimerizare pentru compozitele

uzuale.
Contracţia de priză este o consecinţă directă a cantităţii deoligomer şi diluant din
compoziţia materialului, astfel compozitele microhibride se contractă doar 0,6-1,4% în
timp ce compozitele microfile 2-3%. Aceste valori ale contracţiei de polimerizare atrag
cu sine stress-uri de polimerizare de până la 13 MPa la interfaţa compozit-dinte. Acestea

23
detremină o legătură foarte strânsă între dinte şi material, care nu permite infiltrarea
salivei între pereţii cavităţii şi materialul de obturaţie. Dar dezavantajul este acela că
aceste tensiuni pot genera fisuri şi fracturi la nivelul smalţului adiacent. Eventualitatea
acestui fenomen este şi mai crescută pentru compozitele microfile, în care cantitatea de
polimer prezent este crescută, iar contracţia de polimerizare este mai importantă. Efectul
contracţiei de polimerizare poate fi redus prin depunerea stratificată a compoziului, cu
polimerizarea fiecărui strat în parte, ceea ce permite contracţia separata a straturilor de
compozit.

Coeficientul de expansiune termică

Valoarea coeficientului de expansiune termică pentru materialele compozite (28-

45 ppm/ ºC) este de două ori mai mare decât pentru amalgam (25 ppm/ ºC) şi de 3-4 ori
mai mare decât pentru structura dentară. Coeficientul de expansiune termică al
compozitelor cu particule fine variază între 25 şi 38 x 10-6/ºC şi între 55 şi 68 x 10-6/ºC al
compozitelor cu particule microfine. Valorile pentru compozit sunt considerabil mai
reduse decât media obţinută pentru matricea polimerică şi faza anorganică, dar sunt mai
mari decât pentru dentină (8,3 x 10-6/ºC) şi smalţ (11,4 x 10-6/ºC). Valorile sunt mai
crescute pentru compozitele microfile ca urmare a cantităţii mai mari de polimer.
Datorită modificărilor extreme ale temperaturii în mediul intraoral poate fi
afectată interfaţa dinte-restauraţie, cu apariţia percolării marginale, care atrage cu sine
pete inestetice ale obturaţiei, sensibilitate sau iritaţie pulpară datorită endotoxinelor
bacteriene şi posibilitatea apariţiei cariilor secundare. Având în vedere proprietăţile
izolatoare şi difuzibilitatea termică redusă a materialelor ceramice şi polimerice, se
constată că modificările temperaturii intraorale (20-30º C timp de 20-30 de secunde) nu
sunt suficiente pentru a genera asemenea efecte. Dacă polimerizarea a fost realizată
corect, materialul devine rezistent la modificările intraorale. Totuşi, nivelul de conversie
a monomerilor în polimeri este de maxim 55-65%. În timpul reacţiei de polimerizare,
materialul suferă contracţii. În stadiile incipiente ale conversiei monomerilor în polimeri,
numărul de lanţuri polimerice formate este limitat, legăturile dintre ele fiind precare.
Când circa 20% din monomeri au suferit procesul de conversie, reţeaua polimerică
formată se transformă din fluidă în solidă, având proprietăţi mecanice superioare. Din
acest punct contracţia de polimerizare începe să producă atât stresuri interne, în cadrul
reţelei, cât şi la nivelul tuturor suprafeţelor, afectând stratul de legătură cu smalţul şi
dentina. Contracţia de polimerizare este mai importantă pentru compozitele
fotopolimerizabile decât pentru cele autopolimerizabile, iar creşterea intensităţii lămpii de
fotopolimerizare accentuează şi mai mult acest fenomen. De asemenea, compozitele cu
mai multă umplutură prezintă stresuri de polimerizare în interiorul masei de material.
Contracţia este mai importantă în straturile subţiri de material şi scade cu creşterea
grosimii stratului. Studiile clinice însă nu au demonstrat o legătură evidentă între
percolarea marginală şi fenomenul de contracţie. Spre deosebire de materialele
compozite, cimenturile glasionomere au o priză mai îndelungată şi dezvoltă stresuri mai
reduse la interfaţa cu substructura organică. Sistemele adezive noi apărute sunt mai
vâscoase, tocmai pentru a reduce aceste stresuri. În timpul polimerizării, stresul asupra
pereţilor cavităţii are valori în limite admise, de 1-2 MPa, acestea dispărând în câteva ore,
fapt încurajat şi de absorbţia de apă.

24
 Conductivitatea termică a compozitelor cu particule fine (25-30 x 10-4 cal/sec/cm2
[ºC/cm]) este mai mare decât cea a compozitelor cu particule microfine (12-15 x 10-4
cal/sec/cm2 [ºC/cm]) datorită conductivităţii crescute a umpluturii anorganice comparativ
cu matricea polimerică. Totuşi, pentru temperaturi înalte tranzitorii, compozitele nu îşi
modifică temperatura la fel de repede ca şi structura dentară, această diferenţă neavând
semnificaţie clinică.

Absorbţia de apă
Pentru compozitele cu particule fine (0,3-0,6 mg/cm2) absorbţia de apă este mai
mare decât pentru compozitele cu particule microfine (1,2-2,2 mg/cm2), datorită
volumului mai scăzut de polimer în compozitele cu particule fine. Un rol important în
absorbţia apei îl are stabilitatea şi calitatea agentului de cuplare silanic, care poate
minimaliza deteriorarea legăturii între polimer şi umplutură. La măsurarea expansiunii
higroscopice începând de la 15 minute după polimerizarea iniţială, s-a observat că sunt
necesare 7 zile pentru a atinge echilibrul şi 4 zile pentru a atinge nivelul maxim de
expansiune. Întrucât compozitele cu particule fine prezintă valori mai scăzute ale
absorbţiei de apă, ele prezintă mai puţină expansiune când sunt expuse la apă.
Absorbţia apei determină umflarea componentei polimerice a compozitului,
favorizând difuziunea şi dezorbţia monomerilor nelegaţi. Apa şi alte molecule mici pot
plasticiza compozitul şi degrada matricea în monomer şi alţi derivaţi. Carnea de vită şi
colesterol esteraza pot descompune chimic matricea polimerică în formaldehidă şi/sau
monomeri cu moleculă mică. Consecinţele pentru prorpietăţile compozitelor sunt în
această situaţie evidente, dar nu există studii clinice suficiente care să indice consecinţele
biologice.

Solubilitatea

Solubilitatea în apă a compozitelor variază între 0.01 şi 0.06 mg/cm 2. pentru

compozitele fotopolimerizabile, expunerea adecvată la sursa de lumină este esenţială.
Polimerizarea neadecvată poate să apară în straturile mai profunde atunci când lumina nu
penetrează eficient. Compozitele astfel polimerizate prezintă absorbţie mai crescută a
apei şi solubilitate mai mare, posibil manifestată prin instabilitate cromatică timpurie.
La stocarea compozitelor microhibride în apă a fost detectată eliberarea de ioni
anorganici, asociaţi cu fragilizarea legăturii compozit-dinte. Dioxidul de siliciu se scurge
în cea mai mare cantitate în baia de apă (15-17 μg/ml) în primele 30 de zile, cantitatea
scăzând pe măsura expunerii. Compozitele cu microumplutură eliberează oxid de siliciu
mai lent şi prezintă o creştere de 100% în următoarele 30 de zile (14,2 μg/ml). De
asemenea, sunt eliberaţi în cantităţi variabile şi bor, bariu, stronţiu şi plumb (6-19 μg/ml).
Percolarea marginală şi fragilizarea legăturii pot fi factori ce contribuie la scăderea
rezistenţei la abrazie şi uzură a compozitelor.

Rezistenţă şi coeficientul de flexie

Tabelul 3 indică valorile rezistenţei la îndoire şi a coeficientului de flexie pentru

compozite. Rezistenţa la îndoire este similară pentru mai multe tipuri de compozite.
Coeficientul de flexie pentru compozitele microfile şi flow este cu aproximativ 50% mai

25
scăzut decât pentru compozitele normale, ceea ce indică procentul mai scăzut de
umplutură din compozitele microfile şi fluide (flow).
Modulul de elasticitate al materialului este important întrucât dinţii prezentând un
grad de deformare mai mare decât se credea iniţial. Materialele cu un coeficient de
elasticitate ridicat nu se pot adapta deformărilor dentare determinate de forţele de flexie,
de aceea în unele situaţii restaurarea se poate desprinde de smalţ sau dentină. Această
posibilitatea apare mai des în cavităţile de clasa a V a vestibulare, la nivelul cărora forţele
de îndoire pot produce deformări importante.

Rezistenţa şi coeficientul de compresiune

Valorile pentru acestea se găsesc în tabelul 3, fiind similare pentru diferite

compozite în cazul rezistenţei la compresiune şi mai scăzute, în cazul coeficientului de
compresiune, pentru compozitele microfile şi fluide decât pentru compozitele normale.
Ca termen de comparaţie, se ştie că amalgamul prezintă un coeficinet de elasticitate de 62
MPa, dentina de 19 MPa şi smalţul de 83 MPa.

Culoarea şi stabilitatea cromatică

Culoarea şi îmbinarea nuanţelor pentru obţinerea esteticii obturaţiei sunt

importante.
Modificările de culoare şi discrepanţele cromatice între obturaţie şi suprafaşa
dentară înconjurătoare impun reobturarea. Fisurile datorate stress-ului ocluzal la nivelul
matricii polimerice şi dezlipirea umpluturii de răşină ca urmare a hidrolizei determină o
creştere a opacităţii şi alterarea esteticii restaurării. Colorarea poate să apară şi datorită
oxidării şi ca rezultat al schimbului de apă din interiorul matricii polimerice şi
interacţiunea sa cu situsutile polimerice neracţionate şi cu iniţiatorul sau acceleratorul
neutilizat.
Stabilitatea cromatică a compozitelor actuale a fost testată prin îmbătrânire
artificială într-o cameră cu UV şi temperaturi de până la 70º C şi prin imersia în diferite
soluţii (cafea/ceai, suc de struguri/merişoare, vin roşu, ulei de susan). Aşa cum se observă
în Tabelul 3, compozitele sunt rezistente la modificările cromatice determinate de
oxidare, dar sunt susceptibile la pătare.

Rezistenţa la uzură a materialelor compozite a fost şi ea intens studiată, putând fi

evidenţiate 5 tipuri de uzură a compozitelor (Figura 12): uzură alimentară (zone fără
contact ocluzal), uzură determinată de dintele antagonist în ocluzie centrică (uzură în
contact ocluzal), uzură funcţională, uzură de contact interproximală şi uzură determinată
de metodele de igienă orală (abrazie datorată periajului dentar şi a pastei de dinţi).
Pentru a explica mecanismele uzurii, circulă mai multe teorii, prima dintre acestea
fiind teoria microfracturilor, care consideră că în timpul solicitărilor ocluzale, particulele
cu coeficient crescut din umplutură sunt comprimate de matricea adiacentă care în timp
este slăbită, astfel apărând microfracturi în matrice. Prin unirea mai multor fracturi de
acest fel în timp survine exfolierea straturilor superficiale de compozit. A doua teorie, cea
a hidrolizei, consideră că legătura silanică dintre matrice şi umplutură este instabilă
hidrolitic şi poate fi scindată, astfel permiţând pierderea particulelor de la suprafaţă.

26
Teoria degradării chimice presupune că matricea răşinică absoarbe substanţe din alimente
şi salivă care o degradează progresiv, alterând suprafaţa materialului. O ultimă teorie, cea
a protecţiei, consideră că matricea slăbită dintre particulele de umplutură este erodată în
timp.
În cazul unei obturaţii posterioare înguste, uzura de contact ocluzal este mult
redusă sau absentă, singura formă de uzură care se aplică în acest caz fiind uzura de
contact cu alimentele. Uzura alimentară se datorează în mică măsură rezistenţei mecanice
a materialului, principala cauză a acesteia fiind spaţierea particulelor umpluturii, care
fiind mai dure decât matricea polimerică, o pot proteja atunci când sunt apropiate,
fenomen numit microprotecţie. Drept urmare, compozitele cu microumplutură prezintă o
rezistenţă crescută la uzura alimentară, în schimb au o rezistenţă de contact ocluzal mai
redusă. Prin realizearea unei preparări înguste a substructurii dentare, se limitează
contactul dintre bolul alimentar şi materialul de obturaţie, fenomen numit macroprotecţie.
Aşadar, o obturaţie extinsă în zona distală a arcadei, în special la nivelul molarilor care
sunt supuşi forţelor ocluzale cele mai mari, este mai susceptibilă la uzură prin contact
ocluzal şi uzură funcţională. Atunci când aria de contact cu dintele antagonist include
suprafaţa obturaţiei în întregime, uzura va apărea numai în zonele de contact. Dacă aria
de contact cu antagonistul este reprezentată de smalţ, fenomenul nu se petrece.

Figura 12 – Principalele tipuri de uzură

27
 Rezistenţa la uzură a compozitelor destinate obturaţiilor în zona distală a arcadei a
fost cercetată în studii clinice longitudinale de peste 20 de ani, întreprinse de
Universitatea din North Carolina şi Universitatea din Alabama. Rezultatul a indicat că cel
mai mare grad de rezistenţă la uzură îl au compozitele cu microumplutură. Cu toate
acestea, toate compozitele comercializate după anul 2000, cu microumplutură, hibride şi
compacte, au demonstrat in vitro şi in vivo o rezistenţă la uzură crescută. Testele de
rezistenţă la uzură s-au realizat cu ajutorul unor aparate care simulau condiţiile din
cavitatea orală: Leinfelder – considerat şi cel mai bun simulator de acest gen, Krejci şi
Ferracane.
Mai puţin cunoscută este însă abrazia compozitelor determinată de periaj şi pasta
de dinţi, gradul acesteia fiind însă scăzut. Dacă periajul este intempestiv, abrazia ar putea
fi mai importantă, aşa cum s-a demonstrat într-un studiu asupra compozitelor fluide.

Consideraţii clinice

Biocompatibilitatea

Deşi testele in vitro au indicat toxicitatea componentelor majore ale compozitelor

(Bia-GMA, TEGDMA, UDMA ) dacă se utilizează în forma lor iniţială, atunci când fac
parte din matricea polimerizată, toxicitatea lor poate să apară doar în măsura în care sunt
eliberate de la nivelul obturaţiei. Cantitatea eliberată depinde de tipul de compozit şi de
metoda şi eficienţa polimerizării lui. Pentru a reduce efectul toxic pulpar, este importantă
existenţa unui strat de dentină, chiar dacă aceste substanţe pot să îl străbată prin tubuluii
dentinari. De aceea, nu se va aplica niciodată compozit în imediata apropiere a pulpei
dentare, fără existenţa unei bariere dentinare, pentru a evita răspunsurile biologice
adverse.
Nu se cunosc până la momentul actual efectele eliberării acestor substanţe asupra
altor ţesuturi de la nivelul cavităţii orale, cu excepţia gingiei, aceste substanţe fiind
cunoscute ca alergeni.
Au existat şi unele discuţii cu privire la efectul xenoestrogenic al materialelor
compozite, dar au fost discreditate ca urmare a lipsei studiilor ştiinţifice.

Alegerea culorii

Alegerea culorii compozitului trebuie să se realizeze când dintele este hidratat,

întrucât prin uscare prealabilă pare mai alb şi mai deschis la culoare. Modificările de
culoare care survin în timp afectează atât compozitul, care devine mai galben datorită
modificărilor chimice din matrice, cât şi dintele. Există şi factori care aceelerează
modificările de culoare ale materialelor compozite, cum ar fi expunerea la raze UV,
oxidarea şi umezeala. Compozitele fotopolimerizabile noi apărute, prin conţinutul ridicat
de umplutură, substanţe ce absorb razele UV şi antioxidanţi, prezintă o stabilitate
cromatică mult mai bună.
Desigur, odată cu vârsta, se modifică şi culaorea dentinei, dintele devenind mai
opac şi mai galben, astfel că este foarte dificil de ales o nuanţă şi un material care să îşi
modifice în timp culoarea în acelaşi sens cu dintele.

28
 O altă problemă de estetică este realizarea unei treceri line de la suprafaţa
obturaţiei la suprafaţa dentară, atât în ceea ce priveşte culoarea, cît şi translucenţa. Pentru
realizarea acestui deziderat este importantă în primul rând bizotarea marginilor de smalţ
0,5 -1 mm, astfel armonizându-se diferenţa de culoare la marginile obturaţiei, în special
în zona anterioară. Prin bizotare se extinde suprafaţa de adeziune, reducându-se
percolarea marginală care ar putea determina colorarea marginilor obturaţiei.

Rezistenţa la cariile secundare este bună câtă vreme nu apare percolarea

marginală. Cel mai frecvent, acestea apar la nivelul zonelor de smalţ subţire, cu o
orientare neregulată a prismelor, cu acces dificil şi supuse forţelor de îndoire, deci în
special la nivelul marginilor cervicale şi proximale. Incidenţa cariilor secundare când
tehnica de inserţie a compozitului a fost corectă a avut o valoare de 3% după 10 ani. Când
aplicarea compozitului nu a respectat rigorile tehnicii, valoarea incidenţei cariilor
secundare la 10 ani a fost de 25-30%.
În cazul obturaţiilor posterioare, deşi se credea iniţial că uzura de contact ocluzal
va creşte în timp determinând expunerea dentinei cu apariţia consecutivă a cariilor
secundare şi a sensibilităţii pulpare, s-a demonstrat că uzura se diminuează în timp,
atingând valori medii de 250 lLm în 5 ani (figura 4-82). Şi compozitele rezistente la
uzură prezintă în timp fenomenul, dar durează mai mult timp să atingă această valoare.

Integritatea marginală a obturaţiilor compozite depinde de modul de îmbinare a

compozitului cu suprafaţa dentară. Astfel, în cazul marginilor bizotate, datorită uzurii,
acestea se fragilizează în timp, fiind mai predispuse la fractură.

Profunzimea de polimerizare (pentru compozitele fotopolimerizabile)

Maximul de intensitate al radiaţiei luminoase este concentrat la suprafaţa

compozitului fotopolimerizabil, scăzând în intensitate proporţional cu profunzimea, ca
urmare a fenomenelor de reflexie şi dispersie. Gradul de polimerizare în funcţie de
profunzime este influenţat de o serie de factori, de exemplu concentraţia fotoiniţiatorului
sau a absorbantului de lumină din compoziţia compozitului, dimensiunea şi caracterul
particulelor umpluturii sau timpul de expunere. Astfel, dispersia luminii este mai
importantă în cazul compozitelor microfile faţă de cele microhibride, ale căror particule e
sticlă sunt mai mici şi mai numeroase, dar este necesar un timp de expunere mai lung.
Un factor esenţial îl reprezintă intensitatea luminii la suprafaţa compozitului, de
aceea este indicată apropierea vârfului lămpii de polimerizare până la 1 mm de materialul
de obturaţie. Timupl de expunere indicat pentru polimerizarea unei răşini de culoare
deschisă până la 2-2,5 mm profunzime este de 20 de secunde, răşinile mai opace
necesitând circa 40 secunde, ca urmare a reducerii dispersiei luminii. Pentru a obţine o
polimerizare uniformă, este indicată plimbarea vârfului lămpii de polimerizare la
suprafaţa obturaţiei şi nu menţinerea ei într-un singur situs. În cazul în care utilizăm un
vârf cu suprafaţa mai mare, e importantă prelungirea timpului de expunere la 60 de
secunde pentru a compensa scăderea intensităţii.

Radioopacitatea

29
 Pentru obţinerea unui compozit radioopac, producătorii amestecă umplutura
neradioopacă (cuarţ, sticle de Al-Li, dioxid de siliciu) cu umplutură radioopacă (sticle cu
atomi cu număr atomic crescut, de exemplu bariu, stronţiu sau zirconiu). Totuşi chiar şi
aşa, radioopacitatea în cazul restaurărilor metalice este superioară. Standardul pentru
evaluarea radioopacităţii este aluminiul. Radioopaciteatea a 2 mm de dentină este
echivalentă cu cea a 2,5 mm de Al, iar smalţul este echivalent cu 4 mm de Al.
Deşi compozitul ar trebui să depăşească radioopacitatea smalţului, se acceptă o
radioopacitate echivalentă cu 2 mm Al.

30