Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Istorie și Filosofie

Program de master – Istoria și cultura religiilor

Eseu

Tema: Între rațiune și credință. Comportamente, atitudini și frici

colective față de „marea trecere” și lumea de dincolo

Elaborat: Marian Ion

Chișinău, 2020
 Între rațiune și credință. Comportamente, atitudini și frici colective față de „marea
trecere” și lumea de dincolo

În câmpul cercetării filosofice actuale, relaţia dintre raţiune şi credinţe se prezintă ca o temă
interdisciplinară ce convocă în jurul său istoria filosofiei, metafizica, filosofia socială şi politică,
filosofia acţiunii, filosofia minţii, filosofia religiei etc. Se confirmă, astfel, rădăcinile adânci ale acestei
teme în reflecţia filosofică şi structura de ansamblu a filosofiei, origini legate de programul iluminist şi
de transformările pe care le-a înregistrat cultura modernă de la începuturi până la stadiul actual al post-
modernităţii sau al modernităţii reflexive.
Filosofii au opinii divergente și trăiesc în imoralitate. Omul trebuie să aibă sufletul curat, inima
simplă, dacă vrea să-l găsească pe Christos.
Credința orientează, corectează rațiunea. Credința eliberează rațiunea de prejudecăți și, într-un
anumit fel, relativizează eforturile intelectuale punându-le în serviciul adevărurilor revelate. Rațiunea
purifică credința de pericolul ideologiilor și mitologiilor; o ajută să nu alunece în irațional.
Credința este în mod esențial o realitatea divină și umană. Este divină, adică un dar, pentru că
provine de la Dumnezeu, mijlocește cunoașterea lui Dumnezeu și conduce la Dumnezeu. Este umană,
adică un act de voință, pentru că se trăiește, se pune în practică. Din acest punct de vedere putem
spune că omul crede pentru că „vrea” să creadă. Deci credința este un act liber, voluntar și meritoriu.
Dacă examinăm atent baza adevaratei credințe vom constata ca ea și rațiunea sunt perfect
compatibile. O închinare plăcută lui Dumnezeu  înseamnă de fapt  o misiune sacră, îndeplinită cu
puterea rațiunii. Așadar credința despre care vorbește Biblia nu este oarba și irațională, de asemenea
nu înseamnă nici naivitate. Este rezultatul unei meditari atente și a unei încrederi în Dumnezeu și în
Cuvântul său, care se bazeaza pe rațiune. Desigur avem nevoie de informații exacte, veridice, deci să
dobândim „cunoasterea exactă a adevărului".
„Marea trecere” sau lumea de dincolo reprezintă o temă constantă a gândirii umane, atrăgând
şi fascinând persoane din diferite domenii de activitate: medicină, istorie sau antropologie istorică.
Abordată şi interpretată în conformitate cu o scală a sensibilităţii umane, implică acceptarea şi/sau
refuzul ei de către societatea umană. De ce, când, cum se moare, ce se întâmplă după moarte, sunt
întrebările la care s-a încercat să se răspundă de-a lungul timpului. Pornind de la o analiză
interdisciplinară a subiectului au fost elaborate diferite definiţii ale morţii, potrivit cărora din
perspectiva medicinei moartea reprezintă „oprirea funcţiilor vitale ale organismului”, iar din

2
perspectivă teologică moartea este „tranziţie, un stadiu intermediar spre o altă viaţă”, „lumea de
dincolo”.
În profida multitudinii studiilor care abordează tema avută în dezbatere trebuie să recunoaştem
că moartea este cunoscută şi interpretată doar „prin surse de mâna a doua şi explicaţii ştiinţifice sau
medicale”, cu moartea nu putem avea o experienţă proprie pe care să o analizăm şi interpretăm apoi.
Am putea spune că în moarte fiecare e ucenic şi meşter. Poate din această cauză, moartea, luată la
persoana I singular, provoacă un sentiment de angoasă.
Conceptul de moarte ne trezesc atitudini și frici care ne îngrozesc datorită faptului că nu ne
sunt oferite explicaţii sigure despre ceea ce se întâmplă după „marea trecere”, în aceste condiţii ne
petrecem viaţa îngroziţi de ea şi făcând tot posibilul să o evităm. Astfel, pentru fiecare individ în parte,
moartea nu se impune decât într-o distanţă în timp şi spaţiu, iar verbul care o desemnează nu poate fi
conjugat decât la viitor, acest lucru denotă faptul că toată lumea recunoaşte această certitudine a
morţii, dar totuşi o refuză, plasând acest eveniment în viitor (moartea reprezentând din punct de vedere
cronologic ultimul moment al fiecărui individ). Neliniștea și frica provocată de moarte încearcă să se
manifeste printr-o multitudine de interpretări.
Studiile realizate asupra morţii în funcţie de modul în care este reprezentată şi asumată moartea
au evidenţiat următoarea tipologie: moartea nivelatoare, care nu iartă pe nimeni indiferent de sex,
vârstă sau statut social; moartea salvatoare, care este dorită după o îndelungată suferinţă a trupului sau
a sufletului; moartea dorită, văzută ca singura soluţie pentru a fi din nou împreună cu familia sau cu
persoana iubită, odihnă a trupului după vicisitudinile vieţii.
De-a lungul timpului, oamenii, pentru a depăşi neliniştile şi fricile provocate de moarte, au
apelat la discursul bisericii, discurs care preconizează ideea că lumea în care trăim este un dat efemer,
astfel moartea reprezintă trecerea din lumea deşertăciunilor, a păcatului şi a suferinţei în „lumea de
dincolo”, spaţiu al eternităţii, precum şi la solidaritatea de grup şi practicile ritualurilor familiale. Prin
credinţa că actul morţii condiţionează o postexistenţă paradisiacă, se încearcă atenuarea durerii
provocate de dispariţia celui drag, ar însemna o apropiere de Dumnezeu, cultivarea convingerilor în
existenţa unui spaţiu al divinităţii şi al sufletelor alese, care ar fi Paradisul. În aceste condiţii, Paradisul
devine o adevărată reuniune de familii fericite, căci nu există despărţiri pentru totdeauna, aceasta
reprezentând o modalitate metaforică de a exprima încredere în anularea despărţirilor provocate de
moarte.

3
 De asemenea, o altă atitudine pentru a învinge frica de moarte a determinat convingerea sau
comparaţia morţii cu somnul. Imaginea somnului netulburat are o funcţie consolatoare pentru cei care
au pierdut o fiinţă dragă, căci trimite la ideea de odihnă bine meritată şi oferă posibilitatea unei
viitoare „treziri” într-o postexistentă superioară, Paradisul. În acest context, pentru a evidenţia această
funcţie compensatorie pentru „supravieţuitori”, victime viitoare ale morţii, în credinţele religioase au
fost adoptate formulele epitafiale pentru „Aici se odihneşte...”, „Aici zace...”, „Aici îşi doarme somnul
de veci...” etc.
În toate religiile tradiţionale există valori ce sunt considerate superioare vieţii individuale, deci
prin atitudine moartea nu se reduce numai la frică şi la respingere. Cei mai mulţi dintre oameni,
departe de a accepta un sentiment securizat, acceptă în viaţă un anumit risc mai ales dacă viaţa lor
câştigă în intensitate.
Putem afirma, fără reţineri, că nu există nici un om pe care, în timpul vieţii, să nu-l încerce
teama de moarte. Din acest motiv omul încearcă să plaseze moartea dincolo de problemele vieţii, căci
ea înseamnă ruptură, despărţirea de cei dragi. Aşadar, putem afirma că moartea în sine nu este cea care
provoacă durerea, ci dispariţia aproapelui. În faţa acestei dureri provocate de moartea unei persoane
dragi, a celuilalt, omul încearcă să renege moartea, devenind pretextul unei reflecţii, meditaţii asupra
fragilităţii vieţii, un pretext pentru a trăi mai bine.
Într-o altă interpretare asupra atitudinilor în faţa morţii, moartea este dorită prin ea însăşi, iar în
alte cazuri pentru că, prin opoziţie cu viaţa, care este perpetuă, tensiune, efort şi dorinţă, moartea
înseamnă repaus. Întâlnim la unii semeni un fel de oboseală de a trăi şi o aspiraţie spre neant,
fascinaţia morţii explicând refuzul unei lumi pline de probleme şi insatisfacţii care nu acoperă
dorinţele de împlinire a individului. La unii dorinţa morţii explică nevoia de a se sustrage eu-lui
propriu acest sentiment, pentru alţii este ca un blestem pentru că nu ne putem elibera decât debordând
într-un extaz (erotic, mitic) ce ne dă o altă intensitate, un alt eu.
Ca formă de manifestare a regretului în faţa pierderii persoanelor importante din viaţa noastră,
de-a lungul timpului au fost create diferite forme de înmormântare şi doliu, simbolizate prin diverse
rituri funerare, simboluri, datini şi obiceiuri. Cu toate acestea riturile de doliu şi de înmormântare nu
pot compensa pierderea suferită, acestea doar constituind un pod, un cadru de sprijin care ajută la
depăşirea acestor momente şi reluarea activităţilor cotidiene.
Raportul mortului cu cei apropiaţi lui este foarte repede „spiritualizat”, doliul constând într-un
proces de interiorizare a defunctului, iar ritualul funerar nu este altceva decât medierea vizibilă a

4
acestui proces. Doliul reprezintă perioada de acomodare cu absenţa persoanei dispărute, perioada de
împăcare cu situaţia şi depăşirea momentului.
În ultima perioadă, cel puţin în mediul urban, nu putem spune că suprimarea doliului este
datorată frivolităţii supravieţuitorilor, poate e o cauză a constrângerilor implacabile ale societăţii:
aceasta din urmă refuză să participe la durerea îndoliatului, reprezentând o manieră de a refuza
prezenţa morţii chiar dacă se admite în principiu realitatea ei. Cel care arată doliu nu îşi dovedeşte
slăbiciunea de caracter, doar durerea pentru dispariţia persoanei dragi, exprimând astfel angoasa
comunităţii, vizitată de moarte, întinată de trecerea ei, slăbită prin pierderea unuia dintre membrii săi.
Ea vociferează pentru ca moartea să nu mai revină, pentru ca ea să se îndepărteze. Vizitele de doliu
refăceau unitatea grupurilor, recreau căldura umană din zilele de sărbătoare.
Dintr-o perspectivă psihologică moartea unei fiinţe dragi constituie o ruptură profundă dar
vindecabilă pe cale naturală, cu condiţia să nu se facă nimic pentru a întârzia cicatrizarea, doliul
făcând parte din acest proces de cicatrizare. Îndoliatul trebuie să se obişnuiască cu absenţa celuilalt, să-
l „interiorizeze” pe defunct.
Moartea este marele rezervor al vieţii. Numai întelegând marea trecere, ordinea şi ritmul ei
vom fi împăcati cu noi înşine.
Dezideratul suprem al viului, acela de a supraviețui, se poate împlini prin existența  la nivel
emoțional a fricii de moarte. Aceasta este ,,sirena” care declanșează alarma ce va pune în funcțiune
comportamentele de protecție. Pentru ca alarma să sune, trebuie însă să existe un sistem de
monitorizare a pericolelor. Un fond bazal de atenție, de grijă.
Acest fond bazal de îngrijorare este motivul pentru care suntem ,,atenți” la pericole. Se
numește nivel de anxietate bazală și este proporțional cu intensitatea reacțiilor noastre în caz de pericol
real. Știm că reacționăm puternic daca suntem într-o situație necunoscuta, cand nivelul nostru de
anxietate este mai mare, si  reactionam insuficient sau inadecvat dacă suntem ,,luați pe nepregătite”.
Nivelul de anxietate este diferit de la om la om și de la o perioada de viață la alta.
Ce anume stabileste însă acest grad de anxietate? Am văzut că are legătura cu modul în care
am fost ,,învațați” sa monitorizăm viața,  cu gradul de pericol pe care l-au perceput și ni l-au transmis
și nouă- parinții noștri. Și dacă în primele luni de viață reacțiile de frică/protecție ale sugarului sunt
considerate spontane, genetice, semănând cu modul de reactie și protecție  al animalelor, ulterior
reacțiile se diversifica iar noi începem să consideram ,,periculoși” stimuli mult mai abstracți: străini,
întuneric, situații noi, etc. totul prin asociere și învățare din experiența deja acumulată.

5
 E de-a dreptul descurajant însă faptul ca,  în timp ce facem eforturi tot mai mari să învățăm
cum să ne aparam de pericole, aflăm ca până la urma tot vom muri! Este greu de aflat dacă omul chiar
este singurul animal care stie că moare orice-ar fi. Comportamentele animalelor care se ,,ascund”, așa
cum fac câinii când ,,stiu” că mor sau elefanții care se duc într-o anumită zonă (numită și ,,cimitirul
elefanților”) atunci când ,,simt” că li se apropie sfârșitul, ne-ar face să bănuim că poate și animalele
știu că sunt muritoare. Aceasta interpretare este însă un pic forțată, căci câinii sau elefanții  se retrag și
când sunt bolnavi (e doar o reacție care le ,,economisește” energia, necesară pentru recuperarea
forțelor). Însănătoșirea îi face să iasa din zona de retragere, iar asocierea acestei zone  strict cu decesul
nu este foarte logică.
Revenind  la psihicul uman, ne-am putea întreba de ce a fost necesar să stim că murim. De ce
nu putem trăi fără să conștientizăm propria finalitate?  Căci acest gând, al vremelniciei noastre,
produce cea mai mare angoasă a omului. Ce anume s-a modificat în comportamentul umanoizilor
odată cu constientizarea morții inevitabile?
Diferența dintre angoasa și frica/teama este faptul ca angoasa nu are un obiect exact exprimat:
este o frică de nimic….sau de totul. Este o frică de a fi ,,nimic”, de distrugere, de dezintegrare, de non-
existenta. Teama de moarte este deci…o angoasă existențială. Dar de ce anume ne temem de fapt? 
În concluzie, menționăm că sentimentele şi atitudinile încercate de oameni faţă de moarte,
văzute pe de o parte, ca o limită a limitelor (moment final), iar pe de altă parte, analizând-o ne poate
face mai înţelegători şi mai puternici. „Marea trecere” privită în ansamblu nu este un simplu discurs
despre moarte, este un discurs despre relaţiile dintre oameni, despre atitudinile acestora în faţa unui
moment pe care fiecare dintre noi trebuie să-l trecem.
Luptându-ne și frustrându-ne din toate puterile pentru a ne asigura o viață cât mai lungă,
suntem loviți de înțelegerea brutală a faptului ca lupta noastră este sortita eșecului, căci orice om este
dator cu o moarte. Cât de cinic pare un Univers în care noi, oamenii, suntem obligați să ne luptăm cu
toate resursele noastre pentru ceva ce nu putem obține: nemurirea. Nevoia noastră de a ne asigura
supraviețuirea pe termen cât mai lung (și nu doar în prezent, cum se întamplă în cazul animalelor), ar
putea fi evitată doar dacă am reuși să ne suspendam însuși mecanismul de supraviețuire: anticiparea
viitorului, înțelegerea legii cauză- efect, perceptia permanentă a timpului.

6
7