Se stie ca omul este predispus la atasament fata de locul de unde

este originar, avand trasaturi genetice ce favorizeaza dezvoltarea

emotiilor si implicit si aceasta legatura.
Consider ca românii constituie un popor patriot, pastrand
traditiile si obiceiurile stramosilor lor pana in zilele noastre si avand
constiinta nationala, ceea ce sustine ideea de dualitate a sufletului
romanesc.
Un prim argument in sprijinul afirmatiei mele il constituie faptul
ca romanii au spirit revolutionar, luptand pentru ceea ce sunt de parere
ca merita si nelasandu-se influentati negativ de alte popoare. Spre
exemplu, in perioada etnogenezei romane, teritoriul pe care astazi se
afla Romania, Dacia, a fost calcat de numeroase popoare de barbari ce
au dorit sa cucereasca spatial nord dunarean, dar daco-romanii,
stramosii românilor, s-au opus incercarilor lor si au luptat pentru a isi
pastra limba. Acest spirit patriotic este evidentiat si de Mircea
Vulcanescu in opera sa, “Dimensiunea romaneasca a existentei”,
afirmand ca nu romanii au cucerit Dacia, ci locul in sine a impresionat
si si-a adaptat Roma, fapt ce constituie chemarea vitejiei romanesti.
Un al doilea argument ce sustine ipoteza mea este dragostea
românilor pentru locurile in care au copilarit, pentru satul traditional.
De exemplu, mediul rural romanesc este sursa de inspiratie pentru
multi autori, acesta avand numeroase elemente ce au devenit motive in
operele umanistilor români. Astfel, Ionel Teodoreanu creeaza “Ulita
copilariei”, amintind cu nostalgie si caldura meleagurile natale,
familia si tovarasii de joaca.
Asadar, dualitatea sufletului romanesc este un concept afirmat si
dovedit atat prin literatura, cat si prin istoria tarii, constituit din cele
doua chemari, cea a originii si cea a valorilor romanesti.