Sisteme Senzoriale Moderne PDF

Capitolul I.
Principii de bază în realizarea senzorilor şi traductoarelor
CAPITOLUL I
PRINCIPII DE BAZĂ ÎN REALIZAREA SENZORILOR ȘI

TRADUCTOARELOR
1.1. Introducere
Dezvoltarea unor dispozitive de măsurare de tipul senzorilor și traductoarelor a apărut ca o
necesitate impusă de progresul tehnic și mai ales de necesitatea de a controla în timp real
procese complexe. De asemenea, revoluția informațională obligă la realizări de senzori și
traductoare cu un înalt grad de prelucrare a mărimii de măsurat.
Inițial, omul s-a rezumat la a prelua informații din mediul înconjurător prin intermediul
celor cinci organe de simț: ochii (vederea), nasul (mirosul), urechile (auzul), gura (gust),
membre, în special mâini (pipăit). Realizările iniţiale, în tehnica senzorilor și traductoarelor,
au avut la bază această asociere şi o primă clasificare se poate face în funcţie de acest
raţionament: vedereasenzori optici, mirosulsenzori de gaze şi umiditate, auzsenzori
acustici şi de presiune, pipăitsenzori termici şi de presiune, gustsenzori de compoziţii
chimice.
Este evident ca stadiul actual al tehnicii cumulat cu multiplele posibilități de prelucrare și
transmitere a informației a făcut ca omul nu se mai bazeze numai pe propriile sale organe de
simţ, domeniul funcţiilor sale senzoriale fiind în continuă creştere datorită dezvoltării
diferitelor tipuri de senzori, destinaţi măsurării şi analizării diverselor fenomene.
În general, pentru obţinerea informaţiei metrologice, între mărimea de măsurat şi operator
se stabileşte un lanţ de măsurare. Structura acestuia evidenţiază funcţia îndeplinită de
senzor, de captare a mărimii de măsurat şi de conversie într-o formă convenabilă formării
semnalului metrologic. Mărimea de măsurat m(t) este convertită într-o altă mărime x(t), ale
cărei variaţii respectă variaţiile mărimii de intrare (Fig. 1.1). Mărimea de ieşire poate fi de
aceeaşi natură fizică cu mărimea de intrare sau de natură diferită, însă uşor măsurabilă.
m(t) x(t)
Fenomen Senzor
Fig. 1.1. Locul senzorului în lanţul de măsurare

Senzorul este elementul din lanțul de măsurare care este direct influențat de mărimea de
măsurat.
Traductorul este un dispozitiv care pe baza unei legi fizice realizează transformarea unei
mărimi într-o altă mărime de care diferă calitativ sau cantitativ. Prin urmare, rolul traductorului
este acela de a transforma o mărime într-o altă mărime de aceeaşi natură sau de natură diferită,
prin care să fie facilitat procesul de măsurare. Traductorul poate avea în structura sa unul sau
mai mulți senzori.
3
Capitolul I. Principii de bază în realizarea senzorilor şi traductoarelor
Transformarea unei mărimi într-o altă mărime, necesită totdeauna prezenţa uneia sau
mai multor forme de energie: traductoarele fie realizează transformarea directă dintr-o formă de
energie în alta (în cazul mărimilor active, purtătoare de energie, cum sunt: forţa, curentul
electric, sarcina electrică), fie realizează modularea unei energii în funcţie de un parametru (în
cazul mărimilor pasive, cum ar fi: densitatea, rezistenţa electrică, inductivitatea, capacitatea
electrică).
Astfel, s-au pus în evidenţă 5 domenii de energie care se pot converti unul în celălalt: energie
termică, energie mecanică, energie electrică, energie magnetică şi energie chimică. Nu apare
explicit domeniul energiei radiante, deoarece teoria termodinamică se referă strict la energia
internă a materiei; domeniul energiei radiante este însă important pentru realizarea senzorilor şi
va fi considerat ca al şaselea domeniu posibil în conversii.
Utilizarea acestor domenii de energie permite realizarea conversiilor din fig. 1.2.
Radiant
Chimic
Mecanic
Magnetic
Termic
Electric
Fig. 1.2. Posibilităţi de conversie a energiei la nivelul senzorilor
Se observă că se poate realiza situaţia în care un senzor să convertească o singură dată o energie
dintr-o formă în alta (de exemplu, efectul Seebeck sau cel piezoelectric). În alte cazuri pot exista
mai multe conversii succesive (de exemplu, măsurarea debitului unui fluid prin convertire
iniţială într-o diferenţă de temperatură, urmată de convertirea în semnal electric).
Prin prisma mărimii de ieşire, senzorul poate fi modelat prin:
- - impedanţă (R,L,C) - senzor pasiv (parametric)
- - sursă de energie - senzor activ (generator).
Senzorul generator furnizează la ieşire un semnal electric. Senzorul parametric îşi variază
impedanţa (sau una din componentele sale) sub acţiunea mărimii de măsurat şi are nevoie de o
sursă exterioară de energie pentru extragerea unui semnal electric util. Ansamblul senzor pasiv -
sursa de alimentare este cel care creează semnalul electric ale cărui caracteristici trebuiesc legate
de cele ale mărimii de intrare.
La alegerea unui senzor sau traductor, un rol important îl au:
- precizia care trebuie atinsă,
- efectele mărimilor de influenţă,
- caracteristicile dinamice,
4
- forma semnalului ce trebuie transmis la distanţă,

- domeniul de măsurare,
- fiabilitatea,
- costurile.
Principalele tipuri de mărimi măsurabile perceptibile prin intermediul senzorilor sunt prezentate
în Tabelul 1.1.
Tabelul 1.1. Principalele tipuri de mărimi măsurabile perceptibile prin intermediul senzorilor
Categoria Mărimea de măsurat
Mecanică Lungime, grosime, deplasare, nivel de lichid, viteza, acceleraţie,
unghi de rotaţie, număr de rotaţii, masă, greutate, forţă, presiune,
moment, cuplu, viteza vântului, debit, viteza curentului, oscilaţii
Acustică Presiune acustică, nivel de zgomot
Mărimi variabile Frecvenţă, perioadă
Electricitate Curent, tensiune, potenţial, energie, sarcină, impedanţă, rezistenţă,
capacitate, inductanţă, undă electromagnetică
Magnetism Câmp magnetic, inducţie magnetică
Termică Temperatură, capacitate calorică, căldură specifică, cantitate de
căldură
Optica Strălucire, variaţia luminozităţii, infraroşu, ultraviolet,
culoare, intensitate luminoasă
Radiaţii Cantitate de iradiaţii, obţinere de radiaţii
Umiditate Umiditate, duritatea apei
Chimie Grad de puritate, densitate, compoziţie, vâscozitate, pH, granulaţie,
concentraţie, masa specifică, analize electrice - lichide, solide
Bioinginerie Bătăi cardiace, presiune sanguină, puls, presiune parţială a gazului
sanguin, debit respiratoriu, viteză, temperatură, grad de saturaţie în
O2,
ECG, EEG etc.
Pentru analizarea şi clasificarea senzorilor este necesară o examinare a mărimilor m(t) care se pot
extrage de la fenomenul supus măsurării. Utilizând principiile termodinamicii se poate
concluziona că există două categorii de mărimi: extensive (masa, sarcina electrică, polarizare
electrică şi magnetică etc.) şi intensive (potenţial electric şi chimie, temperatura absolută, câmp
electric şi magnetic etc.). Fiecare mărime extensivă are un corespondent în rândul celor
intensive, iar produsul lor reprezintă energia reversibilă înmagazinată în material. Se definesc
5
forţe generalizate (gradientul mărimilor intensive) şi curenţi generalizaţi (pe baza derivatelor
temporale ale mărimilor extensive).
Indiferent de domeniul de utilizare, senzorilor li se impun anumite condiţii, cum ar fi:

 să execute prelucrarea primară a informaţiei;
 să asigure o siguranţă mare în exploatare;
 să furnizeze un semnal mare la ieşire, cu precizie ridicată şi să nu perturbe
măsurandul;
 să permită alegerea domeniului de măsurare şi reglarea sensibilităţii;
 să admită suprasarcină de durată;
 să prezinte adaptabilitate la amplasare;
 să fie asigurată imunitatea la perturbaţii;
 să aibe o construcţie simplă, rigidă, rezistenţă la şocuri şi acţiunea mediului
înconjurător, gabarit redus şi masă mică;
 să aibe legături simple de intrare-ieşire;
 să necesite o reglare şi întreţinere, uşoare.
1.2. Modelarea tridimensională a conversiilor specifice senzorilor

Bazat pe cele 6 domenii de energie şi pe distincţia dintre senzorii parametrici şi cei
generatori, se poate realiza o modelare tridimensională - "cubul conversiilor" - ce conţine toate
efectele chimice şi fizice utile în conversiile specifice senzorilor (Fig. 1.3). Toţi senzorii
generatori, ce nu au nevoie de energie de activare, sunt plasaţi în planul bazei "intrare-ieşire",
plan ce are pe cele 2 axe marcate cele 6 domenii de energie. Planul de bază reprezintă 36 tipuri
diferite de conversii; cele 6 pătrate de pe diagonală au la intrare şi la ieşire acelaşi tip de energie,
indicând doar existenţa unei procesări de semnal. Pentru a indica efectele utilizate pentru
senzorii parametrici se foloseşte axa verticală a cubului. In acest mod cubul conţine 216 de
"cuburi mici" din care 36 reprezintă procesări de semnal (6 numai electrice). De exemplu, pentru
un senzor cu efect magnetorezistiv, la care un flux de energie electrică este modulat de câmpul
magnetic, mărimile sunt: pe axa de intrare - electrică, pe axa de modulare - magnetică, iar pe axa
de ieşire - electrică. Se observă că se poate face o clasificare a unui senzor prin cele trei
coordonate:
[intrare, ieşire, modulare].
De exemplu:
celula solară [radiant, electric, 0]
senzor Hall [electric, electric, magnetic]
Componentele electrice şi electronice de tip parametric (transformator, diodă) sunt
plasate în planul bazei cu mărimi electrice la intrare şi ieşire, iar componentele active (tranzistor
etc.) sunt indicate prin domeniul electric pe toate cele trei axe.
6
Fig.1.3. Cubul conversiilor
Senzorul se alege funcţie de mărimea de intrare, iar asocierea sursei de energie şi a

circuitelor electronice specifice ansamblului este o etapă importantă în realizarea unui sistem de
măsurare, determinând performanţele procesului de măsurare (liniaritate, sensibilitate, imunitate
la zgomote, etc.).
În ultimii ani se observă o evoluţie rapidă în domeniul senzorilor, aceasta decurgând din
mai buna cunoaştere a fenomenelor fizice şi din apariţia unor noi materiale şi tehnologii.
Tendinţa actuală este de a dezvolta lanţul de măsurare ataşat senzorului, mărimea de măsurat
putând suferi o succesiune de conversii înainte de a ajunge la ieşire.
Producătorii realizează, din ce în ce mai mult, traductoare uşor de utilizat în diferite
aplicaţii, conţinând şi sistemul de condiţionare şi prelucrare a semnalului.
1.3. Principii fizice utilizate

Dezvoltarea rapidă a senzorilor, în ultimele decenii, a fost determinată de apariţia unor
noi materiale şi de descoperirea de noi efecte fizice ce derivă din proprietăţile acestor materiale.
Imediat ce a fost descoperit un nou efect fizic s-a studiat posibilitatea folosirii acestuia în
procesul de măsurare, pentru a se realiza un nou tip de senzor. În tabelul 1.2 sunt indicate
principalele fenomene fizice ce stau la baza funcţionarii senzorilor, precum şi dispozitivul fizic
ce realizează conversia. În afara exemplelor prezentate în acest tabel există, bineînţeles, şi alte
fenomene ce pot sta la baza măsurării, pe cale electrică, a mărimilor neelectrice.
Tabelul 1.2. Principalele fenomene fizice ce stau la baza funcţionarii senzorilor, precum şi dispozitivul
fizic ce realizează conversia
Ieşire Radiantă Mecanică Termică Electrică Magnetică Chimică
Intrare
Radiantă filtru de presiunea încălzire fotodiodă fotografie
interferenţă luminii cu
infraroşii
Mecanică fotoelasticitate angrenaj cu roţi frecare efect magnetostricţiune amestecare
dinţate piezoelectric
Termică radiaţii dilatare termică schimbător efect efect Curie sinteze
infraroşii de căldură termoelectric
7
Electrică LED piezoelectricitate efect tranzistor solenoid electroliză

Peltier
Magnetică efect Faraday electromagnet modificare efect Hall circuit magnetic lichide
histerezis magnetice
Chimică substanţe explozie ardere efect voltaic reacţie
fotoemisive chimică
Senzorii generatori (activi) au la bază principiului de funcţionare un efect fizic ce asigură

conversia direct în energie electrică. Cele mai semnificative efecte de acest tip sunt prezentate în
tabelul 1.3.
Tabelul 1.3. Efecte întâlnite în funcționarea senzorilor
Mărimea de măsurat Efectul utilizat Mărimea de ieşire
Temperatura Termoelectricitate Tensiune
Piroelectric Sarcină electrică
Fotoemisie Curent
Flux de radiaţii optice
Efect fotovoltaic Tensiune
Efect fotoelectromagnetic Tensiune
Forţă
Presiune Piezoelectricitate Sarcină electrică
Acceleraţie
Viteză Inducţie electromagnetică Tensiune
Poziţie Efect Hall Tensiune
În continuare se prezintă o descriere sumară a acestor efecte fizice:

• Efectul termoelectric. Un circuit format din două conductoare de natură chimică diferită,
având joncţiunile la temperaturile T1 şi T2, generează o tensiune termoelectrică ET. Prin urmare
efectul termoelectric se poate aplica la măsurarea unei temperaturi T1, dacă este cunoscut T2 (de
exemplu, la 0°C).
• Efectul piroelectric. Anumite cristale, denumite piezoelectrice, au o polarizare electrică
spontană care depinde de natura materialului respectiv. Ele se încarcă la suprafaţă cu sarcini
electrice, proporţionale cu această polarizare şi de semne contrare pe feţele opuse. De exemplu,
un cristal piezoelectric, ce primeşte un flux de radiaţii luminoase, îşi creşte temperatura,
producând o modificare a polarizării ce se măsoară prin variaţia de tensiune de la bornele unui
condensator conectat în schemă.
• Efectul piezoelectric. Anumiţi dielectrici cristalini (cuarţul, titanatul de bariu) au proprietatea
de a se polariza în urma modificărilor dimensionale ca urmare a unei forţe aplicate. Aplicaţii:
măsurarea forţelor, presiunilor, acceleraţiilor prin intermediul tensiunii electrice ce produce la
bornele unui condensator asociat elementului piezoelectric variaţia sarcinii sale electrice.
• Efectul inducţiei electromagnetice. Dacă un conductor se deplasează într-un câmp magnetic
de inducţie constantă, atunci apare o tensiune electromotoare, proporţională cu viteza de
deplasare. De asemenea, în cazul unui circuit închis aflat într-un câmp magnetic cu inducţia
variabilă în timp, se induce o t.e.m. egală cu viteza de variaţie a fluxului magnetic prin suprafaţa
circuitului. Aplicaţii: la determinarea vitezei de deplasare, având ca mărime măsurată t.e.m.
indusă.
• Efectele fotoelectrice în cadrul cărora se disting mai multe tipuri. În general, acest efect are la
bază eliberarea sarcinilor electrice într-un material sub influenţa unei radiaţii luminoase, când
8
lungimea de undă este inferioară celei ce caracterizează materialul. Efectul fotoemisiv: sunt emişi
electroni liberi datorită fluxului luminos incident, iar aceşti electroni dau naştere unui curent a
cărui intensitate se măsoară în aplicaţiile realizate. Efectul fotovoltaic: atât electronii, cât şi
golurile, sunt eliberate în vecinătatea unei joncţiuni de semiconductori p sau n, sub acţiunea unui
flux luminos, iar deplasarea purtătorilor de sarcină modifică tensiunea la borne, aceasta fiind
mărimea măsurată. Efectul fotoelectromagnetic: aplicarea unui câmp magnetic perpendicular pe
radiaţii produce în materialul iluminat apariţia unei tensiuni electrice în direcţie normală pe
câmpul magnetic şi pe radiaţii. Cele trei tipuri de efecte fotoelectrice prezentate permit obţinerea
curentului sau tensiunii, în funcţie de iluminarea unui ecran şi stau la baza măsurării mărimilor
fotometrice, pe de o parte, iar pe de altă parte asigură circulaţia unui semnal electric dependent
de intensitatea luminoasă.
• Efectul Hall. Un material, în general semiconductor, sub forma de plăcuţă, este parcurs de un
curent de intensitate I şi introdus într-un câmp magnetic de inducţie magnetică B, care face un
unghi  cu planul plăcuţei. În acest caz va apare, pe direcţia perpendiculară pe planul format de
inducţia magnetică şi de curent, o tensiune electrică U H  k H  I  Bsin  , constanta Hall - kH -
depinzând de material şi de dimensiunile plăcuţei.
A doua categorie de senzori o constituie senzorii parametrici (modulatori, pasivi); ei se
caracterizează prin aceea că mărimea de intrare le influenţează proprietăţile, fiind convertită într-
o mărime pasivă, ce poate fi: alungire, deplasare, rezistenţă, inductivitate, etc.
În tabelul 1.4 sunt prezentate principiile fizicii ce stau la baza funcţionarii senzorilor
parametrici, precum şi tipurile de materiale utilizate pentru obţinerea acestora. Avem, astfel, o
vedere de ansamblu asupra mărimilor de măsurat susceptibile să modifice proprietăţile electrice
ale materialelor utilizate pentru realizarea senzorilor pasivi.
Tabelul 1.4. Principiile fizicii ce stau la baza funcţionarii senzorilor parametrici, precum şi tipurile de
materiale utilizate pentru obţinerea acestora
Caracteristicile electrice
Tipuri de materiale
Mărimea de măsurat sensibile la acţiunea mărimii
utilizate
de măsurat
Temperatura Rezistivitate Platină, oţel, nichel (metale)
Temperatura foarte înaltă Constanta dielectrică Sticlă, semiconductoare
Flux de radiaţii optice Rezistivitate Semiconductoare
Rezistivitate Aliajul de nichel, siliciu
Deformaţii
Permeabilitate magnetică Aliaje feromagnetice
Materiale magnetorezistive:
Poziţie Rezistivitate bismut, antimoniura de
indiu
Rezistivitate Clorura de litiu
Umiditate
Constanta dielectrică Alumină, polimeri
Nivel Constanta dielectrică Lichide izolante
Din realizările existente se poate remarca, în special, locul important pe care îl ocupă în
cadrul acestei categorii, senzorii rezistivi, inductivi şi capacitivi.
9
Posibilităţile de conversie a unor mărimi de natură neelectrică în mărimi de natură

electrică se datorează, deci, unor legi fizice, care exprimă dependenţa parametrilor electrici ai
senzorului faţă de aceste mărimi.
De exemplu, ţinând cont de relaţiile fundamentale pentru:
- rezistenţa electrică a unui conductor omogen:
l
R (1.1)
S
- inductivitatea proprie a unei bobine:
N2
L (1.2)
n l
  kS
1 k k
- capacitatea electrică a unui condensator plan :
 S
C (1.3)
d
se observă posibilitatea influenţării valorilor unor parametri prin modificări geometrice (lungime,
secţiune, distanța dintre armături) sau de material ( , ,  ).
Prin modificarea lungimii unui conductor metalic se poate realiza, de exemplu, un senzor
tip marcă tensometrică, ce poate fi utilizat la măsurarea deformărilor piesei pe care a fost montat
acest senzor. Modificarea lungimii întrefierului unui circuit magnetic poate fi utilizată pentru
obţinerea informaţiei privind o deplasare relativă faţa de o poziţie cunoscută. O informaţie de
măsurare se poate obţine prin modificarea uneia din mărimile ce influenţează capacitatea
electrică: suprafaţa armăturilor, distanţa dintre armături sau permeabilitatea electrică a
materialului din interior.
În tabelul 1.5 se prezintă o sinteză pentru senzorii pasivi, punându-se în evidenţă
fenomenul fizic pe baza căruia funcţionează senzorul respectiv şi aplicaţii specifice pentru
senzorii rezistivi, inductivi şi capacitivi.
În tabelele 1.6 - 1.9 se prezintă, pentru mărimile fizice des întâlnite în practică, tipurile
fundamentale de senzori, caracteristicile specifice ale acestora şi unele observaţii necesare pentru
alegerea senzorului potrivit unei aplicaţii date.
Tabelul 1.5. Fenomene fizice pe baza cărora se bazează funcționarea senzorilor pasivi
Tipul Fenomenul fizic pe care se bazează
Aplicaţii
senzorului conversia
- Variaţia lungimii conductorului. - Deplasări liniare şi unghiulare,
- Variaţia rezistivităţii cu temperatura. grosime, nivel, temperaturi,umiditate
- Variaţia rezistivităţii sub acţiunea gaz.
câmpului magnetic. - Concentraţii amestecuri de gaze,
Rezistiv - Variaţia rezistivităţii sub acţiunea viteză gaze (debit), vacuum.
(R) radiaţiilor. - Câmp magnetic, inducţie magnetică.
- Variaţia lungimii, secţiunii şi - Intensitate luminoasă, flux luminos.
rezistivităţii prin intermediul unui - Deplasări, forţă, presiune.
element elastic deformabil. - Concentraţie,umiditate.
- Variaţia rezistivităţii prin procese
10
chimice.
- Variaţia lungimii, secţiunii sau - Deplasări liniare şi unghiulare,

permeabilităţii unor porţiuni din grosime, nivel.
Inductiv circuitul magnetic, prin deplasarea unei - Acceleraţie, viteză, forţă, vibraţii.
(L) armături feromagnetice.
- Idem, prin asocierea cu elemente
elastice.
- Variaţia distanţei sau a suprafeţei - Deplasări.
Capacitiv
comune a armăturilor. - Grosime , nivel.
(C)
- Variaţia permitivităţii  .
a) Nivel
Tabelul 1.6
Tip Caracteristici Observaţii
Plutitor - Mărime de ieşire: - Necesită sursă de energie.
variaţie de rezistenţă
Optic - Optocuplor.
b) Presiune
Tabelul 1.7
Reostat - Mărime de ieşire R. - Uşor de condiţionat
- Necesită sursă de energie.
Marcă - La ieşire variaţie de R. - Semnal de nivel mic.
tensometrică - Necesita sursă de energie. - Amplificator de instrumentaţie.
Piezoelectric - Ca la forţă.
c) Temperatură
Tabelul 1.8
Termocuplu - Impedanţă proprie scăzută - Nivel scăzut al t.e.m.
- Senzor activ, mărimea de ieşire - Necesită amplificare.
t.e.m. mV (la 20°C) - Necesită referinţă de temperatură
0°C.
- Răspuns neliniar.
Termorezistenţa - Coeficient pozitiv de variaţie a - Reproducere bună a
rezistenţei cu temperatura caracteristicilor.
- R o   20  2k  - Liniaritate pe domenii înguste.
- Sensibilitate 0,1 %/°C-0,66%/°C
11
Termistor - Coeficient negativ de variaţie cu - Sensibilitate ridicată

temperatura - Neliniaritate
- R o   50  1M  - - Posibilitate de liniarizare cu reţea
rezistivă
Sensibilitate 4%/°C
(prin liniarizare 0,4%/°C)
Semiconductor - Necesită sursă de energie. - AD 520 este liniar , calibrat
d) Forţă
Tabelul 1.9
Marcă - R = f(F) - Necesită condiţionare
tensometrică - Sensibilitate 0,1%. deosebită.
Doza - Mărimea de ieşire: tensiune electrică. - Ieşire liniară.
tensometrică - Sursa de tensiune: 5-15V. - Buna rejecţie de mod
comun.
Marcă - Necesită sursă de tensiune - Sensibilitate ridicată.
tensometrică - Neliniaritate.
semiconductoare
Piezoelectric - Mărimea de ieşire electrică - Necesită amplificator
- Mărime de intrare variabilă de sarcină.
1.4. Structura generală a unui sistem senzorial

Considerând structura generală a unui sistem senzorial de măsurare conform fig.1.4., se
poate pune în evidenţă locul şi rolul traductorului. Astfel, traductorul realizează o primă etapă a
unui proces de măsurare prin obţinerea informaţiei primare de la obiectul sau fenomenul supus
observaţiei, sub forma unui semnal electric ce ulterior este prelucrat şi transformat astfel încât să
existe posibilitatea recuperării şi valorificării informaţiei conţinute în semnal.
Aparat de măsurare
Sursa de Obiect sau Traductor Elemente

activare fenomen de prelucrare Indicator
Energie Mărime fizică Mărime fizică accesibilă

inaccesibilă simţurilor simţurilor
Fig. 1.4. Structura generală a unui sistem senzorial de măsurare
Funcţionalitatea unui traductor impune o structură generală ce este prezentată în fig. 1.5., unde s-
au notat:
- ES element sensibil (senzor);
- A adaptor;
- CP circuit de prelucrare care în funcţie de anumite condiţii poate fi reprezentat de
exemplu de un element de liniarizare a caracterisiticii;
12
- SA sursă de alimentare.
x x y y
ES CP A
SA
Fig.1.5. Structura generală a unui traductor

Elementul sensibil (senzorul) realizează pe baza unui fenomen fizic sau chimic operaţia
de conversie a mărimii primare. Circuitul de prelucrare CP, este prezent în structura unui
traductor în situaţiile când elementul sensibil nu poate realiza o corespondenţă între mărimea
primară x şi mărimea intermediară x şi poate constitui un bloc funcţional distinct sau poate fi
inclus în structura adaptorului A.
Cele două forme de manifestare a modificărilor de stare conduc la clasificarea
elementelor sensibile şi implicit a traductoarelor în: parametrice şi generatoare.
Elementele sensibile parametrice (modulatoare) sunt utilizate în cazul mărimilor primare
ce nu au asociată puterea necesară conversiei (pasive).
Elementele sensibile generatoare (energetice) sunt utilizate pentru măsurarea mărimilor
active. Acest tip de element are avantajul cuplării uşoare cu mărimea de măsurat, şi structură
relativ simplă.
Sursa de alimentare furnizează energia necesară blocurilor funcţionale componente, şi
este de regulă o sursă de curent continuu stabilizată şi autoprotejată.
Clasificarea traductoarelor funcţie de poziţia acestora în lanţul de măsurare

În procesul de măsurare, pe lanţul de transmitere a informaţiei, traductoarele pot ocupa
diferite poziţii: traductorul care preia informaţia de la măsurand se numeşte traductor de intrare
sau senzor; la ieşirea mijlocului de măsurare se află traductorul de ieşire care realizează
adaptarea sistemului de utilizare a informaţiei de măsurare la lanţul de măsurare; pe lanţul de
măsurare pot apărea şi traductoare intermediare care au rolul de realiza transformări ale
energiei purtătoare de informaţie în mărimi ce pot fi prelucrate mai uşor, în condiţii de precizie,
viteză şi imunitate la perturbaţii superioare.
1.5. Caracteristici şi performanţe generale ale traductoarelor

Caracteristicile funcţionale ale traductoarelor arată modul în care este reflectată
dependenţa intrare – ieşire, iar performanţele sunt indicatori ce permit aprecierea măsurii în care
caracteristicile reale corespund cu cele ideale. Toate specificațiile de regim static ale unui
traductor sunt obținute în urma procesului de calibrare efectuat de fabricant. Calibrarea
reprezintă operația prin care la intrare sunt aplicate valori cunoscute ale mărimii de intrare
(furnizate de regulă de etaloane, de 10 ori ori mai exacte decât traductorul respectiv), fiind
urmărite valorile mărimilor corespunzătoare de la ieșire. Pe durata operației de calibrare, toate
mărimile de influență nu trebuie sa se modifice, astfel încât să se poată considera că variația
mărimii de ieșire se datorează în exclusivitate variației mărimii de intrare.
Caracteristicile statice sunt generale (întâlnite la mai multe traductoare) și specifice
(întâlnite doar la numite traductoare)
13
1.5.1. Caracteristici şi performanţe traductoarelor în regim staţionar

Principalele caracteristici metrologice ale unui traductor sunt:
 intervalul de măsurare;
 sensibilitatea;
 exactitatea instrumentală;
 puterea consumată;
 fiabilitatea metrologică.
Domeniul nominal este domeniul de indicații care se pot obține într-o configurație a
mărimilor de intrare. El se exprimă de regulă prin intermediul limitei inferioare și superioare
(Exemplu: de la 100 0C la 200 0C ). Modulul diferenței dintre cele două limite ale unui
domeniu nominal reprezintă intervalul de măsurare.
Intervalul de măsurare reprezintă intervalul de valori ale mărimii de măsurat pe întinderea
căruia traductorul poate furniza informaţii de măsurare cu erori limită prestabilite. Există
intervale pentru care:
 măsurarea este garantată – este cel al măsurărilor corecte, cu exactitatea indicată de
producător;
 măsurarea este posibilă – pe acest interval nu se pretinde traductorului să măsoare cu
exactitatea dorită şi în general traductorul nu trebuie utilizat aici;
 intervale în care se produc fenomene ireversibile – etse intervalul în care traductorul
suferă modificări ce necesită o reparaţie şi o reetalonare ulterioară;
 intervale în care se distruge traductorul, utilizarea în acest domeniu fiind doar
accidentală.
Sensibilitatea absolută este raportul între variaţia mărimii de ieşire y şi variaţia

corespunzătoare a mărimii de intrare x:
y
Sa  (1.4)
x
În diagrama y=f(x), sensibilitatea este reprezentată de panta caracteristicii. Un mijloc de
măsurare este liniar dacă sensibilitatea sa este constantă în intervalul de măsurare.
Se mai poate defini şi pragul de sensibilitate care reprezintă cea mai mică valoare a
mărimii de intrare ce determină o variaţie distinct sesizabilă a mărimii de ieşire. Această
exprimare este utilizată, cu precădere, pentru mijloacele de măsurare analogice. Pentru cele
digitale, se utilizează noţiunea de rezoluţie, reprezentând cea mai mică variaţie a mărimii de
intrare ce poate fi apreciată pe dispozitivul de afişare al aparatului (o unitate a ultimului rang
zecimal).
Repetabilitatea se referă la modul în care mărimea de ieșire se apropie de caracteristica

nominală de conversie la aplicarea repetată a aceleiașă mărimi de intrare.
Histerezisul este tot o indicație privind reproductibilitatea mărimii de ieșire a senzorului.
La creșterea și descreșterea valorilor mărimii de intrare, la unii senzori, se obțin valori diferite
ale mărimii de ieșire. Pentru a calcula histerezisul se face raportul dintre valoarea
corespunzătoare creșterii și descreșterii mărimii de intrare la același reper și domeniul maxim de
14
variație al ieșirii. De remarcat că histerezisul este o specificație de regim static, valoarea indicată
fiind specifică unui punct, după un interval de timp în care mărimea de ieșire s-a stabilizat.
Exactitatea instrumentală reprezintă calitatea traductorului de a da rezultate apropiate de

valoarea adevărată a mărimii măsurate. Se utilizează noţiunile:
 justeţe – gradul de concordanţă dintre valoarea medie obţinută dintr-un
număr mare de măsurători repetate şi valoarea adevărată;
 fidelitate – gradul de concordanţă dintre mai multe rezultate independente
ale unei măsurători obţinute în condiţii prescrise;
 exactitatea – gradul de concordanţă dintre rezultatul unei măsurători şi o
valoare de referinţă acceptată.
Puterea consumată este puterea absorbită de mijlocul de măsurare de la obiectul supus

măsurării. Un indicator larg utilizat în metrologie este fineţea – calitatea mijlocului de măsurare
de a nu perturba măsurandul.
În general, operaţia de măsurare este o interacţiune între măsurand şi mijlocul de măsurare
respectiv. În decursul interacţiunii, mijlocul de măsurare primeşte o informaţie, deci o anumită
cantitate de energie. Energia poate proveni de la mărimea măsurată, de la o sursă auxiliară sau de
la ambele simultan. În măsurarea directă, mărimea măsurată furnizează singură energia necesară,
pe când în cazul metodei de comparaţie mărimea nu furnizează energie, aceasta provenind de la
o sursă exterioară suplimentară.
Fiabilitatea metrologică reprezintă probabilitatea ca mijlocul de măsurare să funcţioneze

corect un timp dat, fiind utilizat corespunzător scopului. Calitatea mijlocului de măsurare este
caracterizată nu numai prin faptul că el corespunde normelor ca performanţe ci şi prin
aptitudinea de a-şi conserva aceste performanţe în timp.
1.5.2. Caracteristici şi performanţe în regim dinamic

Pentru determinarea caracteristicilor şi performanţelor de regim dinamic traductorul se
consideră ca fiind un sistem liniar şi staţionar monovariabil (o singură intrare, o singură ieşire), a
cărei funcţionare este descrisă de o ecuaţie diferenţială de forma:
dny d n1 y d n2 y dy
an n  an1 n1  an2 n2 ...  a1  a0 y  x  t  (1.4)
dt dt dt dt
Pe baza răspunsurilor la semnale de intrare de tip standard se obţine o descriere a
regimului dinamic prin mărimi specifice acestui regim.
Analiza regimului dinamic se realizează prin algoritmi specifici teoriei sistemelor
asimilând traductorul cu elemente de automatizare de ordinul zero (de tip proporţional), de
ordinul unu (aperiodic), sau cel mult de ordinul doi (oscilator).
Traductorul ca element de ordinul zero
Ecuaţia intrare – ieşire generală a unui element de ordinul zero este de forma:
y t   k  x t  (1.5)
15
În acet caz, regimul dinamic este caracterizat de sensibilitatea statică k ce rămâne

constantă la variaţia amplitudinii şi frecvenţei semnalului de intrare x, astfel că atât eroarea
dinamică cât şi întârzierea sunt nule. În realitate un astfel de model matematic, considerat ideal,
se poate obţine pe baza unor simplificări.
Traductorul ca element de ordinul întâi

În structura unui traductor asimilat unui element de ordinul I trebuie să existe elemente
acumulatoare şi disipatoare de energie rezultând funcţia de transfer:
Y  s k
G  s   , (1.6)
X  s 1 Ts
unde:
1
k , este coeficientul de transfer
a0
a
T  1 , este constanta de timp a traductorului
a0
Pentru astfel de traductoare caracterizarea din punct de vedere dinamic se face pe baza
constantei de timp T sau a frecvenţei limită (critică) l , iar răspunsul static pe baza
coeficientului de transfer k.
Eroarea dinamică şi întârzierea pentru aceste traductoare depind de forma semnalului de
intrare. În fig. 1.6 sunt prezentate răspunsurile unui element de ordinul întâi pentru cele trei tipuri
de intrări standard (intrare tip treaptă, tip rampă şi intrare sinusoidală).
y
y
rT
k
0,63 k
α t
rT
T t T
a) răspuns la intrare treaptă b) răspuns la intrare rampă

Y  j  Ф
lgωc lg 
k
-π/4
lg  c lg  -π/2
c) răspunsul la intrare sinusoidală
Fig. 1.6. Caracteristici de răspuns
16
Traductorul ca element de ordinul doi

Elementul de automatizare de ordinul doi (oscilator), conţine două elemente
acumulatoare şi un element disipator de energie, rezultând funcţia de transfer:
Y s  k n2

G s   (1.7)

X s s2  2 s   2
n n
unde:
k - reprezintă sensibilitatea statică (coeficient de transfer)
 - reprezintă coeficientul de amortizare
 n - reprezintă pulsaţia naturală a traductorului.
În fig. 1.7. sunt prezentate răspunsurile la intrare treaptă unitară, pentru diferite valori ale
coeficientului de amortizare, evidenţiindu-se erorile dinamice corespunzătoare.
Fig. 1.7. Răspunsuri la intrare treaptă unitară
Se defineşte ca parametru de regim dinamic durata regimului tranzitoriu tt , de care

trebuie să se ţină seama la proiectarea şi alegerea traductoarelor, în sensul că acesta are o mare
influenţă în măsurarea mărimilor cu variaţii pronunţate în timp, în cazul măsurărilor ciclice, în
vederea determinării perioadei de repetiţie sau a cadenţei de măsurare şi mai ales în cazul
măsurărilor numerice.
Alt parametru de regim dinamic al traductoarelor este reprezentat de abaterea dinamică
 , care devine esenţial pentru valoarea maximă corespunzătoare primului vârf şi care poartă
numele de suprareglaj sau abatere dinamică maximă  , valoarea acestei mărimi constituind o
condiţie de dimensionare a circuitului de intrare (atenuator) al blocului adaptor al traductorului.
Parametrii enunţaţi şi forma răspunsului conduc la ipoteza că traductoarele cu un răspuns
supraamortizat (   1 ) şi cu un răspuns aperiodic critic  1 sunt de preferat celor cu un
răspuns oscilant amortizat datorită eliminării suprareglajului. În foarte multe situaţii
mărimea de intrare nu este o treaptă perfectă, astfel că şi la traductoarele cu răspuns oscilant
amortizat apare o reducere substanţială a suprareglajului, acestea având şi timp de creştere mult
mai mic.
Analiza comportării unui mijloc de măsurare în regim dinamic se poate face în domeniul
timp şi în domeniul frecvenţă.
În domeniul timp, criteriile de apreciere a calităţii mijlocului de măsurare, la aplicarea la
intrare a unei funcţii treaptă, sunt următoarele:
17
- timpul de creştere – tcr – timpul în care semnalul creşte de la 10% la 90% din valoarea de
regim stabilizat (fig. 1.3 a);
- timpul de stabilizare - ts – timpul care trece de la aplicarea mărimii de intrare şi până
când mărimea de ieşire atinge o valoare care se abate cu mai puţin de o valoare prescrisă  faţă
de cea de regim stabilizat (fig. 1.8 b).
Y Y
100 %
2
90 %
100%
10 %
t1 t2 X t
tcr ts
Fig. 1.8. Timpul de creştere şi timpul de stabilizare
Caracterizarea comportării în domeniul frecvenţă, se realizează prin aplicarea la intrare a

unei excitaţii sinusoidale de amplitudine constantă şi frecvenţă variabilă de forma:
x  t   X̂ sin  t (1.8)
Răspunsul sistemului, este tot o mărime sinusoidală de forma:
y  t   Yˆ sin  t    (1.9)
Pentru caracterizarea comportării, se utilizează caracteristica de frecvenţă:
Y
H  j   , (1.10)
X
modulul acestei expresii reprezentând caracteristica amplitudine-frecvenţă:
H  j   H   , (1.11)
iar argumentul funcţiei este caracteristica fază-frecvenţă:
    arg H  j  (1.12)
Criteriul de calitate privind aprecierea comportării în domeniul frecvenţei îl reprezintă
banda de frecvenţă. Aceasta reprezintă intervalul de frecvenţă, cuprins între o limită inferioară
“fi” şi una superioară “fs”, în care amplitudinea nu scade sub 1/2 din valoarea pe care o are la
frecvenţa de referinţă (fig. 1.9).
H(ω) H(ω)
1 1
1/ 2 1/ 2
ωs ω ωi ωs ω
Fig. 1.9. Definirea benzii de frecvenţă

18
1.4. Principii constructive ale elementelor sensibile

Informaţia referitoare la mărimea primară x se obţine ca o modificare de stare a
elementului sensibil ce se manifestă sub forma variaţiei unor parametrii.
1.4.1. Principiile elementelor sensibile parametrice

Principiul de funcţionare a elementelor sensibile parametrice constă în inducerea unei
variaţii de rezistenţă Rx, de capacitate Cx sau de inductanţă Lx, ca urmare a variaţiei mărimii
primare x şi este esenţial să se cunoască în acest caz legea de variaţie a curentului prin circuitul
elementului sensibil (fig. 1.10).
Element sensibil
Zo±ΔZ
e i
Zs
Fig. 1.10. Conexiunea serie a unui element sensibil
Acest mod de conectare simplu al elementului sensibil în serie cu impedanţa de sarcină

este utilizat datorită nivelului mic al semnalului de ieşire.
1.4.2. Conexiunea în punte

Conectarea elementului sensibil într-o punte de măsură (fig. 1.11), alimentată în curent
continuu, sau curent alternativ, în funcţie de natura impedanţei elementului sensibil reprezintă
montajul cel mai răspândit.
Aplicând legile circuitelor electrice, va rezulta modulul valorii curentului prin impedanţa
de sarcină (considerând că alimentarea punţii se face de la o sursă de tensiune constantă).
±ΔZ
Z3
Z0 i1 i3 ΔU
i2 i4
Z4
Z2
Fig. 1.11. Conexiunea în punte a elementului sensibil
Z 0  Z Z2 
U    U (1.13)
Z 0  Z  Z 3 Z 2  Z 4
19
1.4.3. Conexiunea diferenţială

O altă modalitate de conectare a elementului sensibil de tip parametric o constituie
conexiunea diferenţială (fig. 1.12), specifică elementelor sensibile parametrice de tip capacitiv
sau inductiv, ceea ce presupune alimentarea în curent alternativ.
~
e/2 e/2
i1 i Zi
Z  Z ~ Z
Fig. 1.12. Principiul conexiunii diferenţiale
Aplicând principiul superpoziţiei, se obţine:

e
2
Z  Z  Z 
i  i1  i 2  (1.14)
  
Z  Z Z  Z i  Z  Z i
1.4.4. Conexiunea de rezonanţă

În acest caz, elementele sensibile de tip capacitiv sau inductiv sunt conectate ca parte
componentă într-un circuit de rezonanţă. Pentru conexiunea de rezonanţă se utilizează fie
rezonanţa curenţilor, fie rezonanţa tensiunilor şi având în vedere liniaritatea răspunsurilor, se
recomandă conexiunea serie pentru elemente sensibile inductive şi respectiv conexiunea paralel
pentru elemente capacitive. Ca mărimi de ieşire ale conexiunii de rezonanţă, prin conversia
mărimii primare într-o variaţie de impedanţă, se poate utiliza fie variaţia de curent, fie variaţia
unghiului de defazaj.
1.5. Categorii de traductoare

1.5.1. Traductoare cu reacţie
Prezenţa traductorului în circuitul de măsurare perturbă valoarea măsurandului; de
exemplu, dacă pentru măsurarea presiunii se foloseşte o membrană elastică, sub acţiunea
presiunii aceasta se deformează, mărind volumul vasului şi deci producând modificarea presiunii
reale. Pentru a elimina această sursă de eroare, se poate introduce un dispozitiv suplimentar, care
să acţioneze cu o forţă F asupra membranei, astfel încât aceasta să revină în poziţia iniţială (fig.
1. 13).
Capsulă
manometrică
 Fig. 1.13. Măsurarea presiunii

Incintă de
p F
Dispozitiv de într-o incintă cu o capsulă
acţionare manometrică
presiune p
Membrană
Reducerea acţiunii traductorului asupra măsurandului se poate realiza cu ajutorul
20
traductoarelor cu reacţie. Principiul de funcţionare al acestor traductoare este identic cu

principiul de funcţionare al amplificatoarelor (sistemelor) cu reacţie. Prin folosirea
traductoarelor cu reacţie se obţin şi alte avantaje, ca: liniarizarea caracteristicii traductoarelor,
creşterea benzii de frecvenţă, creşterea imunităţii la semnalele perturbatoare, reducerea
consumului energetic de la măsurand, obţinerea unor semnale de ieşire mari, etc.
Dacă mărimea care se măsoară este activă, în circuitul de reacţie trebuie să existe un
dispozitiv de acţionare care să producă o energie de aceeaşi natură cu a măsurandului. De
exemplu, pentru compensarea forţelor se folosesc electromagneţi, la măsurarea temperaturii cu
ajutorul pirometrelor se folosesc rezistenţe încălzite electric etc.
Deşi performanţele traductoarelor cu reacţie sunt net superioare celorlalte tipuri de
traductoare, ele sunt mai puţin folosite deoarece conduc la creşterea complexităţii schemelor de
măsurare, a dimensiunilor de gabarit şi a preţului de cost.
1.5.2. Traductoare numerice

Prin traductoare numerice se înţeleg acele traductoare la care mărimea de ieşire este
dată direct în formă numerică. De remarcat este faptul că informaţii de natură numerică pot fi
obţinute şi cu traductoare analogice prin intermediul unor circuite de prelucrare corespunzătoare.
De exemplu, introducerea traductoarelor parametrice în buclele de reacţie a unor oscilatoare
permite obţinerea unei dependenţe între frecvenţa semnalului generat şi măsurand.
O categorie importantă de traductoare numerice o reprezintă traductoarele cu impulsuri
care permit măsurarea unor mărimi dependente de timp (turaţii, debite, viteze, etc.). Ele pot fi cu
reluctanţă variabilă (fig. 1.14.a), cu obturarea sau modularea unui fascicul radiant (fig.1.14.b),
cu marcarea măsurandului (fig. 1.14.c).
a) b)
Gaz Plăci
Eclator ionizat detector
v
Gaz
K e2
e1 c) u
Fig. 1.14. Exemplu de traductoare cu impulsuri
21
O altă categorie de traductoare numerice o reprezintă traductoarele rezonatoare, cum ar

fi de exemplu: traductoarele cu coardă vibrantă, traductoarele cu diapazon, traductoarele
piezoelectrice, etc. Principiul de funcţionare a acestor traductoare este următorul: dispozitivul
rezonator este adus la rezonanţă, fie în regim continuu, fie în regim amortizat, măsurandul
producând modificarea frecvenţei de rezonanţă (de exemplu, tensiunea mecanică pentru coarda
vibrantă, temperatura pentru diapazon, temperatura sau masa depusă pentru un traductor
piezoelectric).
1.5.3. Traductoare integrate

Fabricarea şi utilizarea traductoarelor integrate cunoaşte o dezvoltare din ce în ce mai
mare în ultima perioadă, marcată şi prin multiplele cercetări ce se fac în acest domeniu, atât în
ceea ce priveşte diversificarea gamei, cât şi prin creşterea performanţelor acestora.
Fără îndoială, traductoarele integrate oferă o serie de avantaje în comparaţie cu cele
clasice, dintre care pot fi citate:
- producţia traductoarelor integrate are la baza o tehnologie extrem de dezvoltată care,
în cazul producţiei de serie, permite scăderea preţului de cost/bucată;
- tehnologiile din microelectronică permit realizarea unor traductoare integrate cu
complexitate foarte mare, care conţin, pe lângă traductorul propriu-zis, şi circuite de
condiţionare, conversie numerică, uneori chiar şi microprocesoare. Deoarece conexiunile dintre
traductor şi circuite, şi, respectiv, între circuite este redusă, ele prezintă o imunitate mare la
perturbaţii;
- prin includerea unor traductoare suplimentare pot fi efectuate o serie de compensări
(de exemplu – cu variaţia de temperatură a mediului ambiant);
- structura complexă a traductoarelor integrate permite obţinerea unor sensibilităţi
ridicate şi a unor caracteristici de transfer cu erori de neliniaritate reduse;
- fiabilitatea acestor traductoare este superioară ansamblelor formate din traductor şi
circuite de măsurare discrete. De exemplu, circuitele LSI (engleză – Large Scale Integration) au
media timpilor de bună funcţionare (MTBF) de ordinul 1011h, de 106 ori mai mare decât în cazul
circuitelor cu tuburi electronice şi de 103 ori mai mare decât în cazul circuitelor cu tranzistoare;
- consumul de putere poate fi foarte redus (consum spartan); de exemplu, ceasurile
electronice, pot fi alimentate de la o minisursa de energie ani de zile.
Tabloul de mai sus trebuie însă completat cu dezavantajele şi limitările pe care le
prezintă momentan traductoarele integrate:
- folosirea siliciului limitează domeniile de utilizare a traductoarelor:
a) domeniul de temperatură este cuprins între (-100  +200°) C;
b) siliciul nu are o serie de proprietăţi (de exemplu: piezoelectricitate) sau proprietăţile
sunt restrânse într-o anumită gamă (de exemplu: efectul fotoelectric în zona infraroşu);
- acţiunea unor agenţi exteriori (atmosferă, umiditate, soluţii) poate distruge
conexiunile sau să atace cipul, dacă acestea nu pot fi protejate;
- din cauza densităţii mari sunt posibile cuplaje parazite care să conducă la apariţia
unor reacţii nedorite în traductor.
Cu toate dezavantajele amintite, pentru unele dintre ele găsindu-se soluţii de rezolvare,
traductoarele integrate au inceput să aibă o largă răspândire în construcţia de automobile, bunuri
de larg consum, tehnologie biomedicală, etc.
22
Ultimele cercetări în acest domeniu vizează utilizarea şi a altor materiale decât

siliciul, folosirea unor tehnologii compatibile – care presupun utilizarea altor materiale şi
procese care să permită extinderea domeniilor de utilizare a traductoarelor, precum şi
dezvoltarea tehnicilor de microprelucrare.
În cadrul circuitelor integrate pe bază de siliciu pot fi realizate o serie de componente
active sau pasive ca rezistoare, diode, tranzistoare, etc., ai căror parametrii pot fi modificaţi prin
intermediul unor măsuranzi.
Astfel, energia radiantă modifică numărul purtătorilor de sarcină în cadrul
dispozitivelor semiconductoare, modificând prin aceasta şi proprietăţile lor. Pe această bază se
pot realiza traductoare generatoare, ca fotodiodele, sau parametrice ca: fotorezistoare, fotodiode
sau fototranzistoare. Dintre dispozitivele fotosensibile integrate pot fi citate: reţele de fotodiode,
realizate în formă matricială şi dispozitivele cu transfer de sarcină (engleză – Charge-coupled
devices CCD).
Deoarece sensibilitatea spectrală pentru siliciu este maximă în domeniul 0,8  0,9 μm,
modificarea domeniului de măsurare se poate face în tehnologii compatibile; astfel, cipul se
acoperă cu un strat de SiO2 peste care se depune prin evaporare CaS (sensibilitate maximă la
0,7μm) sau InSb (sensibilitate maximă la 7μm).
Proprietăţile piezorezistive ale siliciului sunt folosite pentru realizarea unor
dispozitive sensibile la deformaţii; astfel pot fi realizate piezorezistoare, piezodiode sau
piezotranzistoare; trebuie reţinut că aceste traductoare sunt sensibile şi la efectul temperaturii,
motiv pentru care necesită circuite de măsurare compensate termic.
Siliciul nu are proprietăţi piezoelectrice; realizarea unor traductoare integrate
piezoelectrice este însă posibilă folosind o tehnologie compatibilă. Astfel, prin depunerea pe
cipul de siliciu a unor straturi piezoelectrice, ca ZnO sau CdS, pot fi realizate dispozitive cu unde
acustice de suprafata SAW (engleză – Surface Acoustic Wave) sau tranzistoare cu efect de
câmp sensibile la tensiuni mecanice (POSFET).
Pentru multe aplicaţii, dependenţa caracteristicilor dispozitivelor semiconductoare de
temperatură ridică o serie de probleme de proiectare; această dependenţă este utilă în realizarea
unor traductoare de temperatură. În tehnologia siliciului pot fi realizate termorezistoare,
termodiode, termotranzistoare şi chiar termocupluri. De multe ori aceste traductoare permit
măsurarea indirectă a altor mărimi, ca de exemplu debitul.
Realizarea unor inductanţe în cadrul tehnologiei siliciului este destul de dificilă; în
principiu, într-un substrat de tip ‘’n’’ se poate realiza o înfăşurare de siliciu de tip ‘’p’’, însă cu
un număr relativ mic de spire. Din această cauză, traductoare inductive în tehnologia siliciului se
realizează destul de rar. Mult mai răspândite sunt traductoarele sensibile la acţiunea câmpului
magnetic, ca: magnetorezistoarele, traductoarele cu efect Hall, magnetodiodele şi
magnetotranzistoarele. De multe ori acestea se realizează şi în tehnologie compatibilă, prin
combinaţii cu filtre subţiri din Ni-Co sau Ni-Fe.
O dezvoltare importantă au cunoscut-o traductoarele folosite la analizele fizico-
chimice, realizate în tehnologia siliciului; astfel pot fi realizate o serie de traductoare cu efect de
câmp sensibile la prezenţa unor substanţe.
23
1.5.4. Traductoare inteligente

Realizarea simultană în cadrul aceluiaşi cip a traductorului integrat, precum şi a
elementelor de prelucrare, astfel încât informaţia obţinută la ieşire să poată fi folosită direct de
calculatoare, a condus la obţinerea de traductoare inteligente.
Creşterea nivelului de procesare în cadrul traductoarelor inteligente este posibilă ca
urmare a introducerii unui microprocesor în compunerea acestora şi realizarea unei interfeţe de
comunicare bidirecţională cu exteriorul (fig. 1.15).
Elementul de bază îl reprezintă traductorul principal ce preia informaţia de la măsurand
şi care poate fi identificat printr-un cod stocat în memoria PROM.
Mărimile de influenţă acţionează asupra traductoarelor secundare; semnalele provenite
de la traductoare sunt aplicate unui sistem de achiziţii de date format dintr-un multiplexor
analogic, un amplificator A, urmat de un circuit de eşantionare şi memorare CEM si un
convertor analog-numeric CAN.
24
Fig. 1.15. Traductor inteligent
Microprocesorul are rolul de a gestiona achiziţia datelor, corecţia efectelor mărimilor

de influenţă, liniarizarea caracteristicii de transfer, diagnosticarea traductoarelor, etc. În afara
codului de recunoaştere a traductorului în memoria PROM sunt stocate programul de operare,
tabele de corecţii şi liniarizare, etc. În memoria RAM se stochează datele curente de operare sau
cele ce urmează a fi transmise. Interfaţa bilaterală asigură legătura traductorului inteligent cu un
calculator central printr-o magistrală, care poate fi folosită şi de alte traductoare inteligente.
Mesajele transmise de la calculator la traductor se referă la configuraţia folosită, autoetalonare,
stabilirea domeniului de măsurare etc., iar cele de la traductor la calculator conţin, în afara
rezultatelor, şi date privind domeniul de măsurare, depăşirea domeniului, de măsurare, depăşirea
domeniului, valoarea mărimilor de referinţă.
1.6. Analogii şi metode de calcul

Analogia mărimilor neelectrice cu mărimile electrice permite utilizarea metodelor de calcul
consacrate din electricitate, simplificând studiul şi creând noi posibilităţi de analiză şi sinteză a
sistemelor complexe. Analogiile dintre mărimile electrice şi cele neelectrice se pot realiza pe
baza a două criterii, ce vor fi prezentate în continuare.
Analogii de tip energetic

Fenomenele electrice şi neelectrice, ce conţin elemente acumulatoare de energie cinetică
şi potenţială, precum şi elementele disipative, sunt descrise de relaţii energetice ce au forme
asemănătoare. De exemplu:
1
- energia cinetică (sistem mecanic)= mv 2 ;
2
1
-energia potenţilă (a unui arc)  kx 2 ;
2
1
-energia magnetică (bobină)  Li 2 ; (1.15)
2
T
-energia disipată (rezistor)  Ri 2 dt;
0
25
1 q2
-energia electrică (condensator)  ;
2C
T
-energia disipată (frecare)  Rm v 2 dt;
0
Analogii de tip matematic

Se bazează pe asemănarea reprezentărilor matematice pentru diferite fenomene fizice. Se
pot realiza scheme asemănătoare circuitelor electrice şi se pot aplica metode de calcul specifice
în electricitate. Analogiile formale se bazează pe faptul că, atât fenomenele electrice, cât şi alte
fenomene, folosesc operatorul integro-diferenţial:
d(_)
A  B(_)  C (_)dt (1.16)
dt
Exemple:
-pentru circuite electrice:
d(i) 1
uL  R(i)  (i)dt
dt C
d(u) (u) 1
iC   (u)dt (1.17)
dt R L
-pentru sisteme mecanice:
d(v) 1
Fm  Rm (v)  (v)dt
dt Cm
d(F) 1 1
v  Cm  (F)  (F)dt (1.18)
dt Rm m
De exemplu un sistem mecanic format dintr-o masă m suspendată de un resort elastic şi
care execută o mişcare armonică cu frecare vâscoasă, având coeficientul de frecare Rm , are
ecuaţia de mişcare:
d2x dx
m 2  Rm  kx  F cos t (1.19)
dt dt
dv
m  Rm v  k v dt  F cos t (1.20)
dt
Prin analogie cu ecuaţia specifică a circuitului RLC serie:
di 1
L  Ri  i dt  e (1.21)
dt C
rezultă schema electrică echivalentă a sistemului mecanic (Fig.1.16).
Rm m
F(t) 1/k
Fig.1.16. Schema electrică echivalentă
26
Expresia vitezei oscilatorului se poate determina cu relaţiile cunoscute din studiul

circuitului serie de c.a.:
v(t)  vmax cos( t   )
cu:
k
F 1
m 
vmax    arctg  (1.22)
2 k Rm
R  ( m 
2
) 2

m
Prin operaţii de derivare şi integrare se determină modul de variaţie în timp pentru

acceleraţia sistemului şi pentru elongaţie. Se poate pune în evidenţă şi rezonanţa mecanică a
1
sistemului, ce are loc la valoarea   a frecvenţei forţei excitatoare.
2 k / m
Să analizăm, pe baza acestui tip de analogie, funcţionarea unui traductor electroacustic (difuzor)
- Fig.1.17.a. În cadrul lanţului respectiv se întâlnesc două conversii succesive: conversia electric-
mecanic (curentul variabil prin bobină generează mişcarea unei membrane elastice) şi conversia
mecanic-acustic (mişcarea bobinei în aer conduce la apariţia sunetului). Schema de principiu a
traductorului este prezentă în Fig.1.17.b. Se observă existenţa unui magnet permanent, a unui
circuit magnetic pentru obţinerea unei anumite căi de închidere a câmpului magnetic şi a unei
bobine parcurse de curent variabil i(t), concentrică cu miezul central şi solidară cu membrana.
N N
S S
a) b)
Fig.1.17. Traductor electroacustic
Ecuaţiile de funcţionare sunt:

- pentru traductorul electromecanic:
di
u(t)  Ri(t)  L  e(t) ,
dt
tensiunea indusă în bobină, la mişcarea acesteia în câmp magnetic, fiind: e(t)  K F v(t).
Conversia electromecanică este caracterizată de două ecuaţii:
F  kF  i e  kF  v (1.23)
Schema echivalentă reprezintă un transformator ideal, cu mărimi primare de tip electric
(e, i), mărimi secundare de timp mecanic (v,F) şi raport de transformare k - fig.1.18.
F
R L i F
27
u KF v
Fig.1.18. Schema echivalentă pentru traductorul electromecanic.
- pentru membrană:
d2x
m 2  F   v  k(x  x0 )  Fa (1.24)
dt
unde:
m – masa membranei şi a bobinei;
F  K F  i – forţa ce apare în urma trecerii curentului i prin bobină;
 - coeficientul de vâscozitate dinamică al membranei;
k – coeficientul de elasticitate al membranei;
Fa – forţa de reacţie a aerului asupra membranei.
Punând în evidenţă viteza v a membranei, ecuaţia (1.24) se poate pune sub forma:
dv
m   v  k v dt  Fa  K F i (1.25)
dt
Ecuaţia de mişcare a membranei poate fi reprezentată prin mărimi electrice echivalente
conform fig.1.19.a.
ma
F Fa Fa
m ζ k ζ1
v v
v v1 ζ2
k1
a) F1 F2
b)
Fig.1.19. Scheme echivalente pentru: a) membrană; b) fenomene acustice.
- pentru fenomenele acustice, deduse prin asocierea cu un cilindru de aer de lungime infinită,
excitat de membrană, ecuaţiile se pot scrie pentru feţele membranei:
1 dF
v Fa dt  v1 v1  1F1  k1 1 v1   2 F2
ma dt
Fa  F1  F2 (1.26)
unde:
m a - masa echivalentă a aerului;
1 - coeficientul de vâascozitate echivalent aer – membrană;
 2 - coeficientul de vâscozitate echivalent al aerului;
k1 – coeficientul de elasticitate echivalent al aerului.
Schema echivalentă corespunzătoare acestor ecuaţii este prezentată în fig.1.19.b.
28
Cele trei scheme echivalente se pot regrupa într-o singură schemă globală, reprezentând
ansamblul ecuaţiilor, putându-se aplica metodele de rezolvare cunoscute în electricitate.
29
Capitolul II. Traductoare pentru măsurarea mărimilor geometrice
CAPITOLUL II
TRADUCTOARE PENTRU MĂRIMI GEOMETRICE
2.1. Generalităţi
Măsurarea mărimilor geometrice este legată de existenţa unui sistem de referinţă faţă de
care orice punct ocupă la u moment dat o anumită poziţie. Schimbarea poziţiei punctului
reprezintă o deplasare, iar spaţiul dintre două puncte o distanţă. Situarea unui punct în
apropierea unui reper fix se numeşte proximitate. Deplasările pot fi liniare, pentru mişcările de
translaţie, sau unghiulare, pentru mişcările de rotaţie. Mărimile de mai sus sunt mărimi
geometrice cu ajutorul cărora se caracterizează şi dimensiunile corpurilor; în aceeaşi categorie se
includ şi alte caracteristici geometrice, ca: rectilinitatea (abaterea faţă de direcţia de referinţă),
planitatea (abaterea faţă de planul de referinţă), rugozitatea (gradul de prelucrare a suprafeţei).
Măsurarea mărimilor geometrice se poate face prin metode absolute (determinarea
lungimii cu şublerul) sau metode relative (incrementale), prin care se stabileşte o abatere faţă de
o valoare de referinţă (de exemplu, măsurarea cu comparatorul).
Măsurarea mărimilor geometrice permite şi determinarea altor mărimi, prin folosirea
unor traductoare intermediare ce transformă mărimea măsurată într-o deplasare mică (de
exemplu presiuni, forţe, nivel, temperaturi).
Măsurarea mărimilor geometrice se poate face prin:
1. metode mecanice (riglă, şubler, raportor, cale),
2. metode optice (microscop, interferometru),
3. metode pneumatice sau hidraulice (bazate pe variaţia vitezei de curgere a fluidului),
4. metode electrice.
Datorită unor particularităţi distincte, măsurarea mărimilor geometrice se poate clasifica
în:
a) măsurarea deplasărilor liniare mici,
b) măsurarea deplasărilor liniare mari,
c) măsurarea deplasărilor unghiulare,
d) determinarea proximităţii.
2.2. Traductoare rezistive de deplasare

Traductoarele rezistive bobinate sau cu pistă conductoare pot fi folosite la măsurarea
unor deplasări liniare de ordinal centimetrilor, sau unghiulare, în domeniul 0  2400, (3600),
respective n  360 0 , pentru traductoarele multitură, unde n reprezintă numărul de ture. Forma
constructivă a unui traductor rezistiv bobinat de deplasare este prezentată în fig. 2.1. Pe un
suport izolator, cu proprietăţi constante în timp este dispusă o înfăşurare din material conductor,
cu rezistivitate mare (Ni-Cr, Ni-Cu, Ni-Cr-Fe),spiră lângă spiră, spirele fiind isolate între ele de
29
obicei prin oxidare şi având partea superioară uşor polizată pentru a face contact cu un cursor ce
se poate deplasa de-a lungul traductorului.
Pista de contact
x Cursor
Înfăşurare
Suport izolator
x max
Fig. 2.1. Traductor rezistiv de deplasare
Cursorul realizează legătura între înfăşurare şi o pistă de contact; el trebuie să prezinte o

rezistenţă mică, să fie rezistent la uzură şi acţiunea vibraâiilor şi să nu aibe tensiune
termoelectromotoare faţă de înfăşurare sau faţă de pista de contact. Valoarea rezistenţei
cursorului depinde de starea suprafeţelor materialului din care este confecţionat (grafit, cupru
grafitat, bronzuri elastice). Variaţia aleatoare a rezistenţei de contact este o sursă de zgomot şi
afectează în special circuitele de măsurare reostatice.
Dependenţa rezistenţei traductorului în funcţie de poziţia cursorului este de obicei
liniară, însă poate fi şi de altă natură (sinusoidală, logaritmică, exponenţială), în funcţie de forma
suportului izolator.
Rezistenţa totală a traductoarelor rezistive de deplasare poate fi cuprinsă între 100  şi
100 k , cu toleranţe de ordinul a 10% şi o liniaritate ce poate fi cuprinsă între 0,1 şi 1%;
neliniarităţile fiind mai mari la la începutul şi la sfârşitul cursei.
Dintre avantajele traductoarelor rezistive de deplasare exemplificăm: rezoluţie şi
liniaritate bune, preţ de cost redus şi circuite de măsurare simple.
Ca dezavantaje se pot menţiona: forţa de acţionare mare, prezenţa frecărilor, care
reprezintă o sursă de zgomot şi de uzură, influenţe asupra funcţionării traductorului datorate
prafului, umidităţii, vibraţiilor, şocurilor. Numărul maxim de acţionări pentru traductoarele
bobinate este de ordinul 106, iar pentru construcţiile speciale este dde ordinul 108.
Circuitele de măsurare pentru traductoarele rezistive de deplasare pot fi reostatice sau
potenţiometrice. Circuitele de măsurare reostatice sunt mai puţin utilizate în practică datorită
neliniarităţii pronunţate a caracteristicii de transfer.
Circuitele de măsurare potenţiometrice se pot realiza în mai multe variante (fig. 2.2).
Pentru circuitul din fig. 2.1. a, amplificatorul operaţional este folosit în montaj inversor,
şi deci, prezintă rezistenţa de intrare R 1 . În acest caz, tensiunea de ieşire va fi:
Rx
R Rt
U 0  E 2  (2.1)
R1 Rx Rt Rx 
1   
Rt R1 R1
30
Reducerea neliniarităţii este posibilă prin creşterea raportului (R 1 /R t ), adică, prin

creşterea rezistenţei de intrare (fig. 2.2. b), însă prin aceasta scade amplificarea şi creşte
zgomotul propriu al amplificatorului.
Uilizarea unor circuite cu impedanţă de intrare mare, (fig. 2.2. c, d, e) elimină
dezavantajul impedanţei deintrare finite a amplificatorului. Mai mult, deoarece la circuitele de
măsurare potenţiomatrice variaţia tensiunii de alimentare este transmisă integral întensiunea de
ieire, la circuitul in fig. 2.2 d, prin folosirea unui circuit de eşantionare şi memorare CEM, urmat
de un convertor analog-numeric CAN a cărui tensiune de referinţă este chiar tensiunea de
alimentare a traductorului, se elimină eroarea datorată instabilităţii tensiunii de alimentare,
numărul N fiind proporţional cu x/x max .
R2 U
R
R1 E 2
Rt R1
E -
R + U0
k
l max x
a) b)
U ref
- - N
Rt -
Rt - CEM CAN
E U0 E +
+
Rx Rx
c) d)
R2
Rt + Rt R1 C1 -
Rg -
AI E U0
U0 +
Rx - Rx
d) f)
Fig. 2.2. Circuite de măsurare potenţiometrice
31
Schema din fig. 2.2. e) care e fapt conţine o punte, se utilizează în cazul în care
măsurandul are variaţii mici faţă de o valoare fixă. Amplificatorul de instrumentaţie AI asigură o
impedanţă mare de intrare şi o rejecţie puternică a modului comun, amplificarea reglându-se cu
ajutorul rezistenţei R g .
În cazul în care măsurandul are variaţii rapide, se poate utiliza schema din fig. 2.2 f),pentru care
este necesar ca frecvenţa minimă a semnalului f min să satisfacă relaţia:
1
fmin (2.2)
2 R1C1
Eliminarea tensiunii de offset se poate face cu un convertor rezistenţă-tensiune (Howland) a
cărui schemă este prezentată în fig. 2.8. Considerând amplificatorul ideal, prin egalarea
potenţialelor din punctele A şi B, dacă este îndeplinită condiţia:
R1 R3
 (2.3)
R2 R4
curentul prin traductorul R x devine independent de valoarea rezistenţei acestuia:
1
I x  U 2 U1 , (2.4)
R3
iar tensiunea are expresia:
R R  R
U 0  U 2 U1  x 1 2  U1 2 (2.5)
R3 R1 R1
U1 R1 A R2
B
B
-
+ U0 E
Rx K
U1 R3 R4
B
Ix
Rx
a) b)
Fig.2.3. Convertor rezistenţă-tensiune
Îndeplinirea condiţiei (2.3) se verifică înlocuind traductorul cu schema din fig. 2.3. b), şi se
reglează R 1 astfel încât curentul indicat de ampermetru să fie independent de poziţia
comutatorului K. Se recomandă ca R 3 =R 1 şi R 4 =R 2 , iar R2  1 /10  R1 ; pentru eliminarea
eventualelor oscilaţii ce pot părea din cauza reacţiei pozitive se conectează capacităţi de ordinul
zecilor de pF în paralel pe R 2 şi R 3 .
32
În unele situaţii, de exemplu atunci când se foloseşte o singură tensiune de alimentare iar
informaţia de măsurare se converteşte numeric, este de dorit să apară o tensiune de offset
echivalentă cu +1/2 bit; de exemplu, în cazul unei punţi rezistive care are tensiunea de
dezechilibru maximă de ordinul 10-20 mV, după o amplificare de 100-250 ori, se poate obţine o
tensiune de circa 4,5 V. Intervalul de tensiune ce urmează a fi convertit este de 0,5-4,5 V, deci
“0” V trebuie să devină 0,5 V. În afara acestei cerinţe, dacă alimentarea se face de la o singură
sursă de tensiune, tensiunea de dezechilibru este suprapusă peste tensiunea de mod comun egală
cu jumătate din tensiunea de alimentare în cazul punţilor de sensibilitate maximă.
În fig. 2.4. se prezintă o variantă de amplificator de instrumentaţie care elimină
dezavantajele enumerate mai sus; spre deosebire de amplificatorul de instrumentaţie clasic, în
acest caz, amplificatorul A 3 este în regim repetor şi are rolul de a elimina injecţia curentului de
reacţie în circuitul de măsurare.
U1 +A U1
- 2 +
- A3 Ue
R2
R1 R6
R5
-
U 0
A1 + A4
U2 + -
R3
U0 R4
Fig. 2.4. Amplificator de instrumentaţie modificat
Se poate scrie:
R2  R 
U1  U1 1  U 2  2  , (2.6)
R1 R1
R4  R 
U 2  U 2 1  U0  4  , (2.7)
R3 R3
de unde rezultă:
 R  R  R   R  R  R
Ue  U1 1 2  U 2  2 1 6   U2 1 4  U0  4  2 (2.8)
 R1 R1 R5  R3 R3 R5
Dacă se pune condiţia:
R3 R6
 (2.9)
R4 R5
33
se obţine:
R2  R 
Ue  U1 U 2  1 1 6  U 0 (2.10)
R1 R5
Rezultă că amplificatorul are o amplificare diferenţială astfel încât asigură şi rejecţia
modului comun, la tensiunea de ieşire putându-se adăuga direct o tensiune de offset U 0 .
În fig. 2.5. se prezintă schema unui convertor rezistenţă-frecvenţă şi diagrama de timp
corespunzătoare. Tensiunea de la ieşirea integratorului realizat cu amplificatorul operaţional este
comparată cu tensiunea de referinţă U ref , de către comparatorul C, comparator care comandă un
circuit basculant monostabil CBM, ce furnizează la ieşire un impuls cu durata T 0 . Circuitul
basculant monostabil comandă comutatorul K ce introduce în circuit generatorul de curent
constant I 0 .
I0
Ua
K
Rx C0
Ur
U
-A Ua f
0
+ C CBM
U ref
t 1 =T 0 t2
Fig. 2.5. Convertor rezistenţă-frecvenţă
Presupunând că U a 0  Uref în momentul închiderii comutatorului, rezultă că după

intervalul de timp t 1 =T 0 , tensiunea la ieşirea integratorului va fi:
U
t
1 1 1
ua  t1   Uref  1 I 0  dt  Uref  I 0    t1 (2.11)
C 0 C Rx
După deschiderea comutatorului K, până la momentul t 2 când tensiunile de la intrarea
comparatorului devin egale, se poate scrie:
U
t
1 2 U 1 U
ua  t2   Uref  ua  t1   dt  U ref   I 0   t1   t2  t1  , (2.12)
C t1 Rx C Rx Rx
de unde rezultă:
1 U
f  , (2.13)
t2 Rx I 0T0
şi deci schema permite conversia rezistenţei,dar şi atensiunii sau curentului în frecvenţă. Dacă
curentul I 0 se generează pe baza tensiunii U  I 0  U / R0  , formula (2.13) devine:
34
R0 1
f , (2.14)
Rx T0
Pentru ca schema din fig. 2.5. să fie realizabilă este necesar ca:
U
I 0 imax  , U 0 (2.15)
Rx min
În ultima perioadă au apărut traductoare rezistive de deplasare fără cursor mecanic, cuplajul
realizându-se pe cale magnetică (magnetorezistoare) sau optică (fotorezistoare), însă utilizarea
lor este încă limitată din cauza sensibilităţii termice ridicate.
2.3. Traductoare inductive de deplasare

Principiul de funcţionare al traductoarelor inductive se bazează pe variaţia geometriei
circuitului/cuplajului magnetic în funcţie de măsurand, care se traduce printr-o variaţie de
inductivitate proprie sau mutuală.
2.3.1. Traductoare de inductivitate proprie

Prin definiţie, inductivitatea proprie reprezintă raportul dintre fluxul magnetic pe conturul
circuitului bobinei şi curentul care îl produce; inductivitatea este proporţională cu pătratul
numărului de spire N şi invers proporţională cu suma relutanţelor magnetice din circuit Rm:
 N2
L  , (2.16)
i Rm
unde:
- Rm este reluctanţa magnetică, dată de relaţia:
l2
l
Rm  dl , (2.17)
l1 S
- l1 şi l2 fiind limitele conturului între care se defineşte R m ,
- µ permeabilitatea magnetică a mediului dintre cele două limite, circuitul magnetic
având secţiunea S,
- N este numărul de spire.
După modul de realizare practică, există două variante constructive de traductor inductiv de
deplasare de inductivitate proprie: cu armătură mobilă şi cu miez mobil.
Traductorul inductiv cu armătură mobilă (fig. 2.6) se compune dintr-un circuit

magnetic format dintr-o armătură fixă în formă de U, pe caresunt plasate N spire şi o armătură
mobilă în formă de I deplasată de măsurand. Poziţia iniţială pentru x  0 , corespunde
întrefierului iniţial 2 .
Considerând notaţiile din figură, se poate scrie:
 0 r N 2 SFe
L  x  (2.18)
2   x   r  lFe
unde: x   , l  .
35
 L(x)
L max
l
L x 
L(l)
 0 x
 Fe  0 r l Fe
a) b)
Fig. 2.6. Traductor inductiv cu armătură mobilă
Graficul prezentat în fig. 2.6.b), arată variaţia inductivităţii în funcţie de deplasare,

putându-se uşor constata că această dependenţă este neliniară, iar inductivitatea traductorului
depinde de întrefierul iniţial.În situaţia în care se doreşte obţinerea unei sensibilităţi mari,
întrefierul iniţial trebuie să fie mic (sub 1 mm), ceeace reduce domeniul de măsurare la maxim
(0,1-0,5)mm.
Liniarizarea caracteristicii traductorului se poate face prin utilizarea variantei diferenţiale
cu două traductoare identice ce folosesc aceeaşi armătură mobilă. Traductorul inductiv cu miez
mobil este prezentat în fig. 2.7 în variantă diferenţială. Astfel, pe un suport izolator sunt plasate
două bobinaje identice, separate între ele printr-un inel magnetic cu rolul de reducere a
inductivităţii de cuplaj mutual dintre cele două bobine. În interiorul celor două bobine se poate
deplasa un miez magnetic prin aceasta putându-se modifica în sens contrar inductivităţile celor
două bobine. Pentru reducerea perturbaţiilor de natură electromagnetică, se ecranează întreaga
construcţie.
Inel magnetic Miez Ecran
S Fe
L1 L2
Sa
x
l Fe
l
Fig. 2.7. Traductorul inductiv diferenţial cu miez mobil
36
Spre deosebire de traductoarele inductive cu armătură mobilă care au un factor de

calitate ridicat, în cazul acestor tipuri de traductoare, din cauza circuitului magnetic redus,
factorul de calitate este scăzut, de ordinul unităţilor. Cu toate acestea, traductoarele inductive cu
miex mobil sunt preferate deoarece prezintă o serie de avantaje:
- domeniul de măsurare poate fi de ordinul centimetrilor,
- prezintă o rezoluţie şi reproductibilitate ridicată,
- au frecări reduse şi sunt insensibile la deplasări radiale,
- există posibilitatea de protecţie a traductorului la medii corozive, presiune şi
temperatură ridicate.
Pentru aceste traductoare se recomandă ca lungimea miezului să prezinte (0,2-0,8) din

lungimea bobinei, iar pentru a avea o liniaritate bună, se limitează excursia miezului la (0,1-0,4)
din lungimea acestuia.
Forţele de acţionare pentru traductoarele inductive pot fi determinate cu relaţia:
1 dL
F  I ef2 (2.19)
2 dx
unde:
- I ef este valoarea efectivă a curentului ce trece prin conductor. Circuitele de măsurare
pentru traductoarele inductive se bazează pe metodele de măsurare a inductivităţii
(inductanţmetre, Q-metre, punţi de curent alternativ), sau oscilatoare LC.
În fig. 2.8. se prezintă o schemă de măsurare pentru traductoare inductive diferenţiale:
C
Z(x)
R
A A DS FTJ
U B
Z(-x) U ref
R
O Def
Fig. 2.8. Aparat electronic pentru deplasărilor cu traductoare inductive
Puntea este alimentată cu tensiunea U de la oscilatorul O; tensiunea de dezechilibru U ,

amplificată de amplificatorul A, este aplicată detectorului sincron DS, care primeşte şi semnalul
de referinţă U ref de la oscilator prin intermediul unui circuit defazor. Pentru obţinerea unei
sensibilităţi maxime, cele două semnale trebuie să fie în fază. Filtrul trece jos FTJ extrage din
37
semnalul de la ieşirea detectorului sincron componenta de joasă frecvenţă care conţine

informaţia de măsurare.
Dacă stabilitatea frecvenţei nu reprezintă o cerinţă de primă importanţă pentru oscilator,
stabilitatea tensiunii la bornele de alimentare AB trebuie asigurată riguros, deoarece în caz
contrar apare o eroare cu caracter multiplicativ.
În ceea ce priveşte detecţia sincronă, pe lângă avantajul extragerii componentei ce are un
anumit defazaj faţă de tensiunea de alimentare, ea asigură şi o bună imunitate a schemei la
acţiunea tensiunilor perturbatoare.
Un alt circuit de măsurare pentru traductoarele inductive îl constituie oscilatorul LC a cărui
schemă de principiu este prezentată în fig. 2.9. Pentru simplificarea tratării se înlocuieşte
impedanţa echivalentă serie a traductorului cu o impedanţă de tip paralel având elementele:
R1
I1
I2
+
I 3 ∆U A
-O
Rs U0
C R2
U1
LS R3
Fig. 2.9. Oscilator LC
Rp  Rs 1 Q 2 
1  (2.20)
L p  Ls 1 
Q2
Aplicând teorema I a lui Kirchhoff în nodul A se obţine:
U 0 U1 dU U 1
C 1  1  U1dt  0 (2.21)
R1 dt Rp L p
Considerând amplificatorul ideal (∆U=0) şi notând:
R3
U1  U 0  kU 0 , (2.22)
R2  R3
după derivarea expresiei (2.31) rezultă:
38
d 2U0 L p L p L p dU0
L pC 2  (   ) U 0  0 , (2.23)
dt R1 Rp kR1 dt
de unde se deduce:
- frecvenţa de oscilaţie:
1 1
f0   (2.24)
2  L pC 1
2 LsC 1 2
Q
şi condiţia de amorsare a oscilaţiilor:

Rs 1 Q 2  R3
k  (2.25)
R1  Rs 1 Q 2
 R2  R3
Din relaţiile (2.24) şi (2.25) rezultă că o dată cu creşterea lui Q se îmbunătăţeşte liniaritatea
conversiei inductanţă-frecvenţă şi are loc o amorsare mai uşoară a oscilaţiilor.
O altă schemă ce realizează conversia inductanţă-frecvenţă este prezentată în fig. 2.10.
Dacă comutatorul K este închis condensatorul C 0 se încarcă de la sursa de curent constant I.
U ref +
K
- C
r
C0
L
Fig. 2.10. Convertor inductanţă-frecvenţă
Când tensiunea de la bornele condensatorului depăşeşte nivelul tensiunii de referinţă,

comparatorul comandă deschiderea comutatorului; procesul de încărcare al condensatorului C 0
continuă însă din cauza energiei magnetice acumulate în bobină, după care urmează procesul de
descărcare rezonantă a condensatorului. La atingerea nivelului tensiunii de referinţă comutatorul
este din nou închis, curentul I suprapunându-se peste curentul din circuitul rezonant. Prin
urmare, în cadrul circuitului se reglează automat frecvenţa de lucru pe frecvenţa de acord a
circuitului LC, cu condiţia ca factorul de calitate să fie suficient de mare.
39
În tabelul 2.1 sunt prezentate caracteristicile tipice pentru traductoarele inductive de

deplasare.
Tabelul 2.1. Caracteristicile specifice pentru traductoarele inductive de deplasare

Caracteristica Cu armătura mobilă Cu miez mobil
Domeniul de măsurare submilimetric 1-100 mm
Rezoluţia µm 1-10µm
Abaterea de la liniaritate 1% 1%
Sensibilitatea mV/V.mm <lmV/V.mm
Frecvenţa tensiunii de
<1 kHz <20 kHz
alimentare
Viteza maximă m/min m/min
Forţa de acţionare mN mN
Masa mobilă 10-100g 0,5-10g
O
Temperatura (-250-600) C
2.3.2. Traductoare inductive de tip transformator (de inductivitate mutuală)

În principiu, traductoarele inductive prezentate anterior pot fi transformate în traductoare
de tip transformator prin adăugarea unei înfăşurări primare. Dintre avantajele traductoarelor de
tip transformator pot fi menționate: partea mobilă este de obicei izolată de partea electrică,
simplitatea montajului prin aceea că mărimea de ieşire este o tensiune ce poate fi prelucrată uşor,
asigurarea separării galvanice între circuitul primar şi secundar, care permite obţinerea unor
rejecţii puternice a tensiunilor de mod comun. Ca şi la traductoarele de inductanţă proprie,
îmbunătăţirea liniarităţii se face folosind variantele diferenţiale.
În fig. 2.11 sunt indicate unele variante constructive de traductoare de tip transformator
care prezintă anumite particularităţi. Astfel, în fig. 2.11.a) este prezentată schema unui traductor
de tip transformator format din două bobine plate: una fixă şi una mobilă, pentru care
inductivitatea de cuplaj este:
x
L12  kN1 N 2 1 , (2.26)
a
unde:
- k este un coeficient de proporţionalitate ce depinde de dimensiunea bobinelor şi
distanţa dintre ele,
- N 1 şi N 2 , numărul de spire al celor două bobine.
Dacă bobina primară se alimentează cu câţiva volţi, în secundar se obţine o sensibilitate de
ordinul mV/mm. Pentru deplasări mici, caracteristica este liniară; de remarcat faptul că bobinele
pot fi folosite şi ca motoare liniare pentru deplasări mici (de exemplu, deplasarea mesei unui
microscop).
40
Fig.2.11. Traductor de tip transformator:

a) cu bobine plate, b) pentru măsurarea deplasărilor unghiulare, cu secundarul neuniform.
În fig. 2.11. b) este prezentată schema de măsurare a unui traductor de tip transformator
pentru măsurarea deplasărilor unghiulare; traductorul asigură o bună liniaritate în domeniul
±40°.
Comparativ cu traductorul de tip transformator cu miez mobil şi bobinajul uniform, cel cu
bobinajul neuniform al secundarului (fig. 2.11c) asigură extinderea domeniului de măsurare de la
circa 0,3 la 0,8 din lungimea bobinei pentru aceeaşi neliniaritate.
Schema de principiu pentru circuitele de măsurare cu traductoare inductive de tip
transformator este prezentată în fig. 2.12.
Primarul transformatorului având N 1 spire este alimentat cu tensiunea U 1 dată de circuitul
de control al tensiunii CCT, care are rolul de a menţine tensiunea de alimentare constantă.
Acestui circuit i se aplică tensiunea dată de oscilatorul O, cu frecvenţa constantă f 0. Presupunând
curentul primar de forma:
U1 U1
i1  I1 sin  0t şi I 1   , (2.27)
j 0 L1  r j 0 KN12  r
rezultă că tensiunea secundară va fi:

u  u2  u2  2N1 N 2 kxI1 0 cos 0t
unde: k este o constantă ce ţine seama de construcţia traductorului.

Trecând în complex se obţine:
N 2 U 1 j 0
U  2xk (2.28)
N1 Kj  r
0
N12
Din expresia (2.28) se constată că tensiunea aplicată amplificatorului A nu este defazată cu
π/2 faţă de tensiunea de alimentare, ci cu un defazaj în care intervine şi rezistenţa de pierderi;
41
mai mult, există şi posibilitatea ca inductivitatea primară să se modifice în funcţie de poziţia

miezului, ceea ce creează atât un defazaj suplimentar, cât şi o accentuare a neliniarităţii.
Din cauza defazajului suplimentar, cât şi pentru obţinerea sensului de deplasare, în schemă
s-au introdus un circuit defazor CD şi un decodor sincron DS, urmat de un filtru trece jos FTJ.
Teoretic, tensiunea la intrare a amplificatorului este nulă dacă x=0, în realitate, în această
situaţie se obţine o valoare minimă, deoarece:
a) circuitul magnetic produce armonici superioare;
b) există cuplaje parazite capacitive între primar şi secundar;
c) în schemă apar elemente parazite suplimentare.
Eliminarea sau atenuarea componentelor armonice superioare se face prin utilizarea unor
fluxuri reduse (i 1 mic); cuplajele parazite introduc tensiuni în cuadratură faţă de tensiunea
produsă de deplasare şi ele pot fi reduse prin alimentare simetrică, respectiv detecţie sincronă.
Din relaţia (2.28) rezultă că sensibilitatea la frecvenţe joase este proporţională cu ω 0 şi se
modifică în funcţie de rezistenţa de pierderi r (din acest punct de vedere este mai avantajoasă
alimentarea traductorului la I=const.); la frecvenţe înalte sensibilitatea devine independentă de
frecvenţă. Din cauza capacităţilor parazite ale înfăşurărilor, în realitate sensibilitatea trece printr-
un maxim şi apoi descreşte la creşterea frecvenţei. De remarcat faptul că sensibilitatea poate
creşte şi cu tensiunea de alimentare, însă această creştere este limitată din cauza încălzirii proprii
şi saturării miezului.
Caracteristicile tipice pentru traductoarele de tip transformator sunt asemănătoare cu cele
ale traductoarelor inductive de deplasare de inductanţă proprie, cu excepţia sensibilităţii care este
de ordinul 1-500 mV/V.mm.
Un alt tip de traductor, care poate fi considerat ca un selsin multipolar, îl reprezintă
traductorul inductosin cu cele două variante: liniar (fig. 2.12.a) şi circular (fig. 2.12.b).
Realizarea constructivă pentru cele două traductoare este asemănătoare; astfel, pentru
inductosinul liniar, acesta este format dintr-o riglă din material izolant pe care se depune o
înfăşurare conductoare în formă de zigzag cu pasul 2p.
Cea de-a doua piesă a traductorului – cursorul – care se suprapune riglei, realizat, de
asemenea, dintr-un suport izolator, conţine două înfăşurări identice ca formă cu cele ale riglei,
dar mult mai scurte, decalate geometric între ele cu distanţa d. Dacă se alimentează înfăşurarea
riglei cu tensiunea:
ur  U r sin  t ,
în înfăşurările cursorului se obţin tensiuni ce depind de poziţia relativă a acestora (x este poziţia
relativă în cadrul unui semipas):
x
us1  U s 2 sin  t cos 
p
xd (2.29)
us2  U s2 sin  t cos 
p
42
Fig. 2.12. Inductosin: a) liniar, b )circular
Din relaţiile de mai sus se constată că atât la rezolvere cât şi la inductosine se obţine o
informaţie referitoare la poziţia părţii mobile în raport cu cea fixă. Deoarece ambele dispozitive
sunt reversibile, există posibilitatea alimentării inverse, rezultând în înfăşurarea rotorului/riglei
superpoziţia tensiunilor primare. În continuare vor fi exemplificate circuitele de măsurare pentru
inductosine.
În principiu, există două metode de măsurare:
a) Metoda modulaţiei de fază. Cele două înfăşurări ale cursorului se alimentează cu tensiunile:
u1  U sin  t
(2.30)
u2  U cos t
Presupunând d  2np  p / 2 , unde n este un număr întreg, rezultă tensiunea la bornele riglei:
x x x 
u  kU sin  t cos   kU cos t sin   kU sin  t   , (2.31)
p p p
unde: k reprezintă o constantă ce depinde de cuplajul dintre riglă şi cursor.
Din relaţia (2.32) se constată că, în cadrul unui semipas, faza tensiunii de ieşire depinde de
poziţia relativă riglă-cursor.
Pentru a putea aplica metoda modulaţiei de fază, pot fi folosite generatoare în cuadratură
– numite şi generatoare sin/cos, ce nu asigură precizii prea mari sau generatoare cu sintetizare
numerică (valorile funcţiei sin se înscriu într-o memorie EPROM, de unde sunt extrase cu o
anumită rată şi aplicate unui convertor numeric analogic). Pentru ultima metodă, pentru o
eşantionare a sinusului cu 8 biţi, se obţine o eroare de reconstituire mai mică de 1%, însă în mod
curent se folosesc 10 biţi. De remarcat că în cazul rezolverului este posibilă şi folosirea unui al
doilea rezolver pe post de generator sin/cos.
Determinarea fazei tensiunii de ieşire în raport cu cea de intrare se face cu circuite
specifice de măsurare a fazei ce pot atinge erori tolerate chiar sub 0,1%.
43
b) Metoda modulaţiei de amplitudine. În acest caz cele două înfăşurări ale cursorului sunt
alimentate cu tensiunile:
x
u1  U sin  t sin  0
p
, (2.32)
x0
u2  U sin  t cos 
p
În condiţiile în care între cele două înfăşurări există un defazaj geometric de

 / 2(d  2np  p / 2) , rezultă că tensiunea la bornele riglei va fi:
x0 x x x x x
u  kU sin  t  sin  cos  cos  0 sin    kU sin  t sin  0 , (2.33)
p p p p p
adică, tensiunea la bornele riglei este modulată în amplitudine cu o mărime ce depinde de
diferenţei relative faţă de o mărime de referinţă x 0 aleasă arbitrar. Întrucât există posibilitatea ca
x 0 să fie modificat pe cale electrică într-o manieră cunoscută, rezultă că inductosinul poate fi
folosit ca traductor incremental pentru fiecare semipas şi ca traductor absolut în interiorul unui
pas, rezoluţia fiind dată de precizia cu care se stabileşte x 0 . În fig. 2.13. a) este prezentată schema
bloc a unui aparat pentru măsurarea deplasărilor liniare/unghiulare cu inductosin folosind metoda
modulaţiei de amplitudine.
Formatorul de comenzi FC produce două tensiuni având forma din fig. 2.13 b. Dezvoltând
în serie Fourier, pentru cele două tensiuni, se obţin expresiile:
4A cos  0 sin  t cos3 0 sin 3 t 

u1  t     ... 
 1 3
, (2.34)
4A sin  0 sin  t sin 3 0 sin3 t 
u2  t     ... 
 1 3
de unde rezultă că prima armonică reprezintă semnalele de comandă necesare pentru înfăşurările
cursorului la metoda cu modulaţie de amplitudine.
U1
FTB DS FTJ
  0
FC CUf C 0  / 2 t
U2
N Af
/20  / 2 0 t
Fig. 2.13. Schema bloc a unui aparat electronic pentru măsurarea deplasărilor cu inductosin
Tensiunea culeasă de riglă, U r , este aplicată unui filtru trece bandă FTB care are rolul de a
elimina componentele armonice superioare şi tensiunile parazite culese, iar de la ieşirea acestuia,
44
unui detector sincron DS care inversează polaritatea semnalului la fiecare a doua alternanţă;
explicaţia acestui mod de lucru este următoarea: iniţial, x-x 0 este egal cu zero şi deci la
modificarea lui x la x+∆x în riglă apare o tensiune având semnul deplasării ∆x. Dacă ∆x>0,
fluxul scade şi tensiunea u r este pozitivă (u r = -dΦ/dt); menţinerea informaţiei referitoare la
sensul deplasării presupune schimbarea semnului la fiecare a doua semialternanţă.
Filtrul trece jos FTJ extrage din semnalul de la ieşirea detectorului, componenta continuă,
pe care o aplică comparatorului C care stabileşte polaritatea acesteia, şi deci, sensul deplasării şi
unui convertor tensiune-frecvenţă CUF de la ieşirea căruia se comandă formatorul de comenzi
FC şi respectiv, numărătorul N împreună cu sistemul de afişare Af.
E
Tact
De la C
De la CUf LC T1
U
N1 N2
250 750 250 750
T2
S R S R
CBB 1 Q CBB 2 Q
Fig. 2.14. Schema bloc a circuitului de formare a tensiunii de comandă la inductosin.
Sinteza numerică a formelor de undă prezentate în fig. 2.13 b) se poate realiza cu ajutorul
circuitului din fig. 2.14. Elementele principale ale schemei sunt reprezentate de cele două
numărătoare N 1 şi N 2 cu capacitatea de numărare 1000. Ele sunt comandate de blocul logicii de
comandă LC care primeşte semnale de la oscilatorul de tact al sistemului, convertorul tensiune
frecvenţă şi comparator. În momentul iniţial, atât numărătoarele, cât şi circuitele basculante
bistabile CBB 1 şi CBB 2 sunt resetate; pe măsură ce apar impulsurile de tact, creşte conţinutul
celor două numărătoare. Dacă în acest timp apar impulsuri de la CUF, în funcţie de semnalul de
comandă primit de la comparator, la unul dintre numărătoare se comandă cu un număr de
impulsuri în plus, iar la celălalt cu acelaşi număr de impulsuri în minus; în acest fel, dacă
numărătorul N 1 este încărcat în plus el ajunge mai repede la 250 (respectiv 750) şi setează
CBB 1 , în timp ce numărătorul N 2 va ajunge mai târziu la 250 pentru resetarea bistabilului.
Rezultă că în raport cu 250 (  / 2 ) şi respectiv 750 ( 3 / 2 ) se obţine un impuls dreptunghiular
simetric a cărei lăţime poate fi variată. Ieşirile celor două bistabile comandă tranzistoarele T 1 şi
T 2 , astfel încât tensiunea u va avea forma din fig. 2.14 b). În mod similar se procedează şi pentru
obţinerea tensiunii complementare.
Traductoarele inductosin se realizează cu lungimi de 250, 500 sau 1000 mm, având pasul
de (1-2) mm sau (0,1-0,2) ţoli. Prin discretizarea semipasului cu 1000 se obţine o rezoluţie de +
2 μm (pentru cele unghiulare precizia este +1μ secundă).
45
Distanţa dintre riglă şi cursor este de ordinul 0,1-0,2 mm şi trebuie asigurat un bun
paralelism între acestea; frecvenţa tensiunii de alimentare este de ordinul zecilor de kHz, însă din
cauza interpolării în schema electrică intervin frecvenţe de ordinul MHz sau MHz. Viteza
maximă de deplasare a cursorului în raport cu rigla nu depăşeşte de obicei câţiva zeci de
metri/minut.
2.4. Traductoare capacitive de deplasare

Prin definiţie, capacitatea reprezintă raportul dintre cantitatea de sarcină electrică Q
acumulată pe una din armăturile condensatorului şi diferenţa de potenţial dintre ele:
Q
C (2.35)
U
Traductoarele capacitive pentru măsurarea deplasărilor au la bază condensatorul plan şi
respectiv, condensatorul cilindric. Principalele forme constructive ale acestor traductoare sunt
prezentate în tabelul 2.2, de unde se poate constata că variantele 1 şi 3 b) au caracteristica
neliniară, ceea ce conduce la limitarea intervalului de măsurare la 0,1-0,3 din valoarea
corespunzătoare poziţiei iniţiale.
Pentru a reduce efectul capacităţilor parazite ce apar în raport cu alte conductoare aflate în
apropiere, traductoarele capacitive se ecranează; şi în acest caz apar capacităţi parazite între
armături şi ecran, însă acestea sunt constante ca valoare, şi deci, controlabile în cadrul circuitelor
de măsurare.
Deşi, în principiu, efectul de margine cauzat de prezenţa câmpului electric şi în afara zonei
de suprapunere a armăturilor apare la toate traductoarele, el are totuşi importanţă, în special, la
variantele 2 şi 4, unde introduce neliniarităţi pentru valori mici ale suprapunerilor.
Cu excepţia variantei 3 b), toate celelalte traductoare pot fi realizate diferenţial, ceea ce
conduce la creşterea sensibilităţii şi reducerea neliniarităţilor.
Traductoarele capacitive de deplasare sunt robuste şi fiabile; ele pot fi sensibile la
temperatură datorită dilatării, însă prin alegerea corespunzătoare a materialelor se poate reduce
acest efect. Traductoarele capacitive pot fi influenţate de praf, coroziune, umiditate şi radiaţiile
ionizante.
Forţele de acţionare a părţii mobile pentru traductoarele capacitive sunt deosebit de
reduse,ele putând fi determinate cu relaţia:
1 dC
F   U2 , (2.36)
2 dx
unde:
- U reprezintă tensiunea de alimentare a traductorului,
- dC/dx)- variaţia capacităţii în funcţie de deplasare.
46
Tabelul 2.2 Variante constructive de traductoare capacitive de deplasare

Nr. Tipul constructiv Caracterstica de Funcţia de transfer
crt. transfer
Traductoare cu distanţă variabilă

C x 
a
b ab
1. C  x   0
x 0 C0 x
x0
x
Traductoare cu suprafaţă variabilă

C x 
a
b xb
2. C  x  0
0 d
d
x x
3.
a C x 
b x 
r C  x   C0 1 r 1 
C0 a
d 0
x x C0   0 ab
d
C x  C  x 
C0
a x 
b 1 r 1 
a
r C0
ab
d x0 x C0   0 d
x
Traductor capacitiv cilindric

C x 
r 2 x
C  x   0
4. R
ln  
r
x
R
Referitor la metodele de măsurare, trebuie precizat faptul că, în general, rezistenţele şi

inductivităţile parazite ale acestor traductoare sunt neglijabile, însă capacităţile parazite pot
47
reduce puternic sensibilitatea; considerând sensibilitatea relativă a traductorului S r , capacitatea

traductorului C şi capacitatea parazită C p ce apare în paralel pe traductor, sensibilitatea relativă
efectivă va fi:
C / C  C p  C
Sef   Sr (2.37)
x / x C  Cp
Pentru traductoarele capacitive ce funcţionează în regim dinamic se preferă ca circuit de

măsurare montajul potenţiometric (fig. 2.15). Într-adevăr, dacă C=C 0 (1+x sin ωt ), se poate scrie:
1
E  Ri  i dt (2.38)
C
Derivând expresia de mai sus în raport cu timpul se obţine ecuaţia diferenţială:
di
RC0 1 x sin  t    RC0 x cos t 1  EC0 x cos t , (2.39)
dt
a cărei soluţie este de forma:
i  t   I1  sin  t  1   I 2  sin  2 t   2  .......... (2.40)
C
E
u0
Fig. 2.15. Circuit potenţiometric cu traductor capacitiv
Dacă x1 rezultă:
  x  C0  E 1
I1  si 1  arctg , (2.41)
1 R 2 Co2   2 RC0
celelalte componente fiind neglijabile.

Considerând că SB  , la bornele rezistorului R se va obţine tensiunea:
u  E  x sin  t (2.42)
Un circuit de măsurare simplu pentru traductoare capacitive se poate realiza cu ajutorul
amplificatoarelor operaţionale în regim de amplificator de sarcină – fig. 2.16.
Tensiunea de ieşire este:

jR2C1
U0   U
 
1 jR1C1 1 jR2C2  (2.43)
48
Fig. 2.16. Circuit de măsurare cu AO
Dacă 1/R 2 C 2 <<ω<<1/R 1 C 1 , relaţia (2.44) devine:

C
U0   1 U (2.44)
C2
În cadrul schemei din fig. 2.16, rezistorul R 1 protejeaza intrarea AO, iar R 2 asigură polarizarea
în curent continuu.
Pentru a se obţine o caracteristică de transfer liniară este necesar ca C 1 să fie un traductor
cu suprafaţa armăturilor variabilă sau C 2 să fie un traductor cu distanţa dintre armături variabilă.
Datorită facilităţilor create de tehnologia circuitelor integrate, traductoarele capacitive pot
fi realizate prin fotogravură împreuna cu circuitele de măsurare aferente.
În fig. 2.17 este prezentată schema unui circuit de măsurare cu capacitaţi comutate.
Traductoarele C 1 si C 2 , care pot fi diferenţiale (sau unul de referinţă) sunt alimentate de la
generatorul de impulsuri U, respectiv, prin inversorul “-1” care furnizează impulsuri
dreptunghiulare de durată  si perioadă T; acelaşi generator comandă şi comutatorul K pe durata
pauzei. Dacă C >> C 1 şi C >> C 2 , amplificatorul operaţional este pe post de sumator, la ieşire
obţinându-se tensiunea U 0 care are componenta continuă:
U
U  
C C
TC 2 1
 (2.45)
În realitate, sensibilitatea schemei este redusă din cauza rezistenţelor de pierderi şi a capacităţilor
parazite.
K
C
C1 -
AO
U + U0
C2
“-1”
Fig. 2.17. Schema de măsurare cu capacităţi comutate
49
Ca circuite de măsurare pot fi folosite şi oscilatoarele LC sau RC, ultimele fiind, de

obicei, oscilatoare de relaxare. În fig. 2.18. a) este prezentată o schemă de măsurare pentru
traductoare capacitive cu oscilator RC cu trigger Schmitt.
R
Q
u in U0
TS CBB
T1 T2 Q
u1 u2
C1 C2
a) b)
Fig. 2.18. Circuit de măsurare cu oscillator RC cu trigger Schmitt
Presupunem că în momentul iniţial triggerul Schmitt TS este “1” şi tranzistorul T 1 este deschis
(Q=1); condensatorul se încarcă prin rezistorul R până la valoarea U H , care produce comutarea
triggerului pe “0” şi deci, descărcarea condensatorului C 1 .
Când tensiunea la bornele acestui condensator devine u 1 , triggerul trece din nou pe “1”
logic comandând comutarea circuitului basculant bistabil CBB (Q=”0”, Q=”1”); acest circuit va
produce blocarea tranzistorului T 1 şi deschiderea tranzistorului T 2 , după care ciclul se repetă.
Rezultă că informaţia de masurare se gaseşte în tensiunea de ieşire U 0 şi anume în perioada T 1 -
pentru condensatorul C 1 - şi în perioada T 2 - pentru condensatorul C 2 . Dacă circuitul se
realizează în aşa fel încât să aibă consum diferit în perioadele T 1 si T 2 , rezultă că informaţia de
măsurare se poate transmite prin intermediul cablurilor de alimentare.
2.5. Traductoare cu radiaţii

Principala proprietate a radiaţiilor este aceea de propagare, fapt ce se face în timp şi în
care radiaţiile interacţionează cu mediile prin care se propagă; aceste proprietaţi pot fi folosite la
realizarea unor traductoare pentru măsurarea distanţelor sau deplasărilor, de regulă, liniare.
Radiaţiile pot fi: electromagnetice, optice, acustice sau nucleare. În continuare vor fi
tratate numai problemele referitoare la traductoarele acustice, mai exact, cu ultrasunete.
Principiul de funcţionare al traductoarelor cu ultrasunete se bazează pe efectul
piezoelectric sau magnetostrictiv, atât traductoarele piezoelectrice cât şi cele magnetostrictive
sunt reversibile, ele putând fi folosite pentru emiterea unor radiaţii acustice-ultrasonore, precum
şi la recepţionarea acestora.
Ultrasunetele sunt unde acustice având frecvenţa mai mare de 20 kHz; ele se pot
propaga numai prin medii materiale, legile propagării fiind identice cu legile din optică. Spre
50
deosebire de lumină, viteza de propagare a undelor acustice este mult mai redusă, fiind de
ordinul sutelor de m/s în gaze, până la 2000 m/s în lichide şi de maxim 6000 m/s în solide. Un
traductor piezoelectric cu ultrasunete (fig. 2.19) este compus dintr-o carcasă metalică 1 în care se
plasează o pastilă din material piezoelectric 2 pe care sunt dispuse două armături metalice 3.
Fig.2.19. Traductor piezoelectric de ultrasunete
Ca materiale piezoelectrice se folosesc fie materiale cristaline (cuarţul, etc.) fie materiale
amorfe, ca titanatul de bariu (BaTiO 3 ), PZT (titanat de plumb şi zirconiu), ultimele având o
eficienţă acustică, respectiv sensibilitate mult mai mare. Placa izolatoare 3 are rolul de a proteja
traductorul faţă de mediul cu care vine în contact, dar poate avea şi rolul de transformator acustic
pentru adaptarea impedanţei acustice a traductorului la mediul de propagare. La alimentarea
traductorului cu o tensiune alternativă între conductorul 5 şi carcasă, pastila piezoelectrică este
supusă unui câmp electric alternative, care, prin efect piezoelectric, o deformează. Vibraţiile
produse în pastilă se pot propaga prin mediul cu care pastila se află în contact. Invers, dacă
pastila piezoelectrică este excitată printr-o undă acustică, între cele două plăci ale traductorului
se obţine o tensiune a cărei amplitudine este proporţională cu amplitudinea vibraţiei. Eficienţa
acustică a traductorului este maximă atunci când frecvenţa ultrasunetelor emise sau recepţionate
este egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă mecanică a pastilei.
Deoarece din punct de vedere mecanic pastila piezoelectrică se comportă ca un sistem
mecanic de ordinul 2 cu o slabă amortizare, pentru a obţine un răspuns rapid al traductorului, în
partea din spate se introduce un material cu impedanţa acustică mare 6 (pulbere de titan
înglobată într-un liant solidificat), care are rolul de amortizor mecanic. Amortizarea se poate
realiza şi pe cale electrică plasând în paralel cu traductorul o rezistenţă electrică de valoare mică.
Metodele de măsurare a distanţelor cu ultrasunete pot fi în undă continuă sau în impuls,
şi anume - metoda ecoului - în care acelaşi traductor este folosit atât în regim de emiţător cât şi în
regim de receptor, ultima fiind cel mai des utilizată. Metoda se bazează pe măsurarea timpului de
tranzit dus-întors printr-un material limitat de o suprafaţă de separare faţă de un alt material, ele
având o impedanţă acustică diferită (prin impedanţă acustică se înţelege produsul dintre
densitatea materialului şi viteza de propagare a undelor acustice prin acel material). De remarcat
că pe parcursul propagării undele sunt atenuate din cauza fenomenelor de absorbţie a energiei,
împrăştierii fasciculului şi relaxării materialului prin care se face propagarea.
Schema bloc a unui aparat de măsurat distanţa cu ultrasunete folosind metoda ecoului este
prezentată în fig. 2.20. Traductorul T se află în contact cu materialul 1 a cărui grosime d se
51
măsoară; el este separat de materialul 2, care are o altă impedanţă acustică (ρ 2 C 2 ≠ρ 1 C 1 ), printr-o
suprafaţă de separare care face ca impulsul ultrasonor incident să se reflecte înapoi spre
traductor.
2 1
T G O
S τ
R
d A D CB
Q
Fig. 2.20. Schema bloc a unui aparat de măsurat distanţa cu ultrasunete folosind metoda ecoului
La comanda dată de oscilatorul pilot OP, generatorul de impulsuri GI, alimentat de la o

sursă de alimentare SA, aplică un impuls de tensiune traductorului, care va emite un impuls
ultrasonor în materialul cu care este în contact. Generatorul de impulsuri este realizat fie prin
descărcarea unui condensator pe traductorul T (fig. 2.21), fie prin întreruperea alimentării unei
bobine parcurse de curent; pentru varianta prezentată, condensatorul C se încarcă prin rezistenţa
R 1 la tensiuni de ordinul zecilor sau sutelor de volţi. La comanda oscilatorului pilot se închide
comutatorul K care cuplează condensatorul la bornele traductorului.
R1 K D
+
U C_ T R2 U2
Fig. 2.21. Schema electrică echivalentă
Dioda D separă galvanic circuitul condensatorului de cel al traductorului, dupa ce energia

acumulată în condensator s-a transmis traductorului. Trebuie menţionat că din energia electrică
CU 2
de excitaţie ( ), numai o mică parte - cel mult 20% - se transformă în energie acustică.
2
Uneori, pentru creşterea randamentului de transformare a energiei electrice în energie
acustică, în serie cu traductorul se conectează o inductivitate care compensează capacitatea de
blocare a traductorului.
Datorită proprietaţilor rezonante ale acestuia, traductorul începe să vibreze amortizat
mecanic şi electric, pe frecvenţa proprie de rezonanţă şi transmite un impuls ultrasonor în
materialul cu care este în contact.
La întâlnirea suprafeţei de separare, impulsul ultrasonor se reflectă şi este recepţionat de
traductor, fiind transformat în semnal electric, care se aplică de această dată amplificatorului A.
52
Deoarece semnalul recepţionat este de ordinul milivolţilor, iar amplificatorul este conectat la
traductor şi în timpul emisiei, în circuitul de intrare al amplificatorului trebuie prevăzut un
circuit de limitare, realizat de obicei cu diode şi rezistoare. Pentru a compensa atenuarea cu
distanţa, amplificatorul poate avea amplificarea crescătoare în timp.
O dată cu comanda generatorului de impulsuri, oscilatorul pilot comandă şi intrarea
“SET” a unui circuit basculant bistabil CBB. După amplificare, impulsul recepţionat este detectat
în detectorul D şi aplicat la intrarea “RESET” a bistabilului; rezultă că la ieşirea bistabilului se
obţine un impuls a cărui durată τ este proporţională cu grosimea d a materialului conform
relaţiei:
  c1
d , (2.46)
2
unde: c 1 este viteza de propagare a ultrasunetelor în materialul considerat.
Metoda descrisă mai sus poate fi aplicată în aer (distanţe maxime măsurate de ordinul 10-
30 m cu frecvenţe până la 40-60 kHz), în apă (sonarul ce are domeniul de măsurare de ordinul
sutelor de metri sau kilometri) sau în solide (cu frecvenţe de ordinul sutelor de kHz sau MHz şi
domenii de măsurare de ordinul metrilor). De remarcat că la începutul intervalului de măsurare
apare o zonă moartă în care funcţionarea nu este posibilă, proporţională cu lăţimea impulsului
ultrasonor emis.
Această metodă poate fi folosită şi în defectoscopie pentru determinarea defectelor
interne ale materialelor omogene, la radiografierea structurilor interne ale materialelor opace, la
măsurarea grosimii pereţilor accesibili pe o singură parte etc.
În ultimul timp au început să fie dezvoltate şi alte metode de măsurare: de exemplu în fig.
2.22 este prezentată schema bloc a unui aparat de măsurat distanţa cu traductor magnetostrictiv.
În interiorul unui ghid de undă se găseşte un conductor metalic omogen, în care se transmite de
la un generator de impuls, GI, un impuls electric de interogare.
Plasând pe ghid un magnet permanent, în zona magnetului are loc o interacţiune între
câmpul magnetic şi curentul electric ce conduce la apariţia unui impuls ultrasonor, care se va
propaga prin conductor.
Receptorul R, plasat în punctul de referinţa al sistemului de măsurare, va sesiza după un
interval de timp τ prezenţa impulsului ultrasonor, putând astfel stabili distanţa până la magnet.
Aceste traductoare permit măsurarea unor distanţe de ordinul metrilor, având o liniaritate de
ordinul ±0,05 % şi o repetabilitate de ±0,02 %.
Impuls electric de Magnet permanent
Ghid de undă interogare
GI
Fig. 2.22. Schema bloc a unui aparat de măsurat distanţa cu traductor magnetostrictiv
53
2.6. Traductoare de proximitate

Traductoarele de proximitate au o funcţionare de tip releu, ele sesizând prezenţa sau
absenţa măsurandului într-o anumită poziţie. De obicei, caracteristica de transfer prezintă
histerezis, astfel încât, practic, proximitatea este sesizată într-o zonă cuprinsă între anumite
limite.
Cele mai simple traductoare de proximitate sunt microîntrerupătoarele care au ca
principal dezavantaj faptul că necesită contact mecanic şi implicit forţă de acţionare. În prezent
sunt răspândite alte tipuri de traductoare de proximitate fără legături mecanice, acţiunea acestora
manifestându-se prin câmp: magnetic, electric sau radiant (optic sau acustic).
În principiu, orice traductor de deplasare poate funcţiona ca traductor de proximitate;
având în vedere necesitatea absenţei contactului mecanic, au fost dezvoltate traductoare
specifice. Astfel, traductoarele inductive de proximitate se bazează pe apariţia curenţilor
Foucault în materialele conductoare din apropierea traductorului care modifică valoarea
inductivităţii şi, respectiv, a rezistenţei traductorului (inductivitatea traductorului scade, în timp
ce rezistenţa echivalentă creşte). Dacă materialul a cărui proximitate se determină este izolator,
se poate placa cu o folie subţire bună conductoare de electricitate. În cazul în care materialul este
magnetic apar două efecte: pe de o parte prin scăderea reluctanţei creşte inductivitatea, în timp ce
prin curenţii turbionari aceasta se reduce. Întrucât aceste traductoare pot funcţiona la frecvenţe
ridicate, pentru accentuarea pierderilor prin curenţi Foucault trebuie să se ţină seama de
adâncimea de pătrundere ∆, care este :
3
  3  (2.47)

De exemplu, pentru f=1 MHz, adâncimea de pătrundere în aluminiu este de 80 µm, iar
pentru oţel de este de 20 µm. Prin urmare, răspunsul traductoarelor inductive de proximitate cu
curenţii turbionari depinde atât de natura materialului, cât şi de frecvenţa de lucru. Circuitele de
măsurare sunt de obicei punţi de curent alternativ.
Traductoarele capacitive folosite ca traductoarele de proximitate au forma prezentată în
fig. 2.23.
Ecran Izolator
C0
A
B C 1 (x)
C0 U AB
C 1 (x)
x C 2 (x)
C 2 (x)
Metal Armătură
a) b)
Fig. 2.23. Traductor capacitiv de proximitate.
54
Ele sunt realizate dintr-un ecran cilindric B, în interiorul căruia se află o armătură izolată.
Schema electrică echivalentă este prezentată în fig. 2.23.b); dacă ecranul se leagă la masă,
capacitatea C 2 este scurtcircuitată. Circuitul de măsurare este de obicei o punte, răspunsul fiind
independent de natura metalului detectat. Ca exemplificare, diametrul armăturii este de 5 mm,
distanţa de măsurare (100÷500) µm, cu o sensibilitate cuprinsă între (250÷50) mV/µm.
Traductoarele de proximitate bazate pe acţiunea câmpului magnetic conţin
magnetorezistoare sau traductoare bazate pe efectul Hall. Efectul magnetorezistiv apare în
materialele semiconductoare ca urmare a deformării traseului purtătorilor de sarcină sub acţiunea
câmpului magnetic şi ciocnirii lor de reţeua cristalină.
Acest efect poate fi crescut prin scurtcircuitarea câmpului electric Hall cu ajutorul unor
benzi fine din Ag sau incluziuni conductoare. Rezistenţa magnetorezistoarelor depinde de tipul
materialului semiconductor din care este realizat, de dopajul acestuia, precum şi de inducţia
câmpului magnetic şi variază, de obicei, între ohmi şi zeci de kiloohmi. Valoarea rezistenţei
magnetorezistorului depinde şi de suportul pe care este plasat. Astfel, dacă suportul este din
material nemagnetic, până la B≤0,5 T, dependenţa este pătratică, apoi liniară până la B=10 T;
dacă suportul este magnetic, dependenţa este pătratică până la B≤1,5 T, apoi apare fenomenul de
saturare. De remarcat că sensibilitatea magnetorezistoarelor scade odată cu creşterea
temperaturii. Circuitele de măsurare sunt punţi sau circuite de polarizare ale unor tranzistoare.
Efectul Hall constă în apariţia pe axa perpendiculară pe planul format din vectorii
inducţie şi densitate de curent dintr-un material semiconductor a unei tensiuni numite tensiune
Hall. Dacă se consideră un material semiconductor (fig. 2.24) parcurs de curentul I, ce se găseşte

în câmpul magnetic de inducţie B perpendicular pe direcţia curentului, asupra purtătorilor de
sarcină se va exercita o forţă:
  
F  qv  B (2.48)
unde:
- q este sarcina elementară

- v - viteza de deplasare a purtătorilor de sarcină, dependentă de căderea de tensiune
pe semiconductor. Această forţă conduce la o deviere a traiectoriei purtătorilor de
sarcină şi, ca o consecinţă, la apariţia unei diferenţe de potenţial între suprafeţele
perpendiculare pe direcţia y, care reprezintă tensiunea Hall – U H . Se poate demonstra
că:
1 IB IB
UH  n  KH  , (2.49)
q g g
unde:
- n reprezintă concentraţia purtătorilor de sarcină,
- K H este constanta Hall.
În realitate, în relaţia (2.49) mai apare un factor egal cu 3 şi un factor de corecţie ce
8
ţine seama de geometria pastilei semiconductoare. De exemplu, pentru traductorul Hall înglobat
în circuitul integrat βSM 23x, funcţia de transfer (pentru o cădere de tensiune pe pastiă de 3,4V)
este:
U H  0, 24  B (2.50)
55
 I z
B
g x y
l
L
UH
Fig. 2.24 Explicativă pentru efectul Hall
Trebuie menţionat faptul că parametrul K H depinde de temperatură în sens invers faţă de

rezistivitatea materialului semiconductor, existând posibilitatea de compensare a erorii, dacă
alimentarea se face la U=const. şi nu la I=const.
Sensibilitatea acestor traductoare poate fi definită în funcţie de inducţie:
U H K H I
SB   (2.51)
B g
Sau în funcţie de deplasarea magnetului ce produce inducţia B:

U H K H IB
Sx   (2.52)
x gx
Sensibilitatea în inducţie este cuprinsă între 5÷15 mV/mT; sensibilitatea de poziţie
depinde de circuitul magnetic, care poate realiza variaţii de 0,1÷1 T/mm, ceea ce corespunde la
0,2÷15 V/mm.
Traductoarele de proximitate bazate pe efectul Hall se realizează de obicei cu
caracteristică de histerezis.
Datorită sensibilitaţii pe care o prezintă, şi traductoarele optice se folosesc în realizarea
traductoarelor de proximitate; există două variante constructive:
a) traductoare de proximitate cu barieră, pentru care emiţătorul de lumină şi respectiv
receptorul, se află de o parte şi de alta a “barierei”
b) traductoare de tip reflector, la care atât receptorul cât şi emoţătorul se află de aceeaşi
parte a obiectului detectat.
Ca surse de lumină se folosesc becuri sau LED-uri în vizibil sau infraroşu, uneori cu
modularea intensităţii, iar ca fotodetectoare: fotorezistoare, fototranzistoare, fotodiode sau celule
fotovoltaice, urmate de blocuri de prelucrare corespunzătoare.
Întrucât traductoarele de proximitate îşi găsesc un număr mare de aplicaţii în: poziţionare,
aliniere, măsurare de cotă fixă, depuneri, grosimi, chiar şi dispozitive de alarmare, în ultima
vreme au fost dezvoltate o multitudine de astfel de traductoare, inclusiv în formă integrată.
Merită aici menţionate două asemenea traductoare produse de IPRS Băneasa.
56
Traductorul inductiv de proximitate TCA 105A are la bază un oscilator LC cu cuplaj

inductiv; dacă cuplajul este obturat printr-un ecran metalic, oscilatorul iese din oscilaţie.
Circuitul este completat cu circuitele de prelucrare a semnalelor ce stabilesc la ieşire o logică
binară, caracteristica de transfer fiind cu histerezis.
Senzorul magnetic βSM 23x sau βSM 24x sesizează prezenţa unor câmpuri magnetice
cu ajutorul unui traductor Hall încorporat. Procedeele de sesizare a proximitaţii sunt: a)
deplasarea unui magnet cu câmpul magnetic perpendiclar pe planul circuitului; b) ecranarea
câmpului magnetic al unui magnet; c) concentrarea câmpului magnetic. Toate soluţiile de mai
sus conduc la o serie de aplicaţii ale circuitului atât ca traductor de proximitate cât şi pentru alte
scopuri.
57
58
Capitolul III. Traductoare pentru măsurarea mărimilor cinematice
CAPITOLUL III
MĂSURAREA MĂRIMILOR CINEMATICE
3.1. Generalităţi
Mărimile cinematice caracterizează modificarea poziţiei unui punct în cadrul unui sistem
de referinţa în timp, ele fiind: deplasarea, viteza şi acceleraţia. În funcţie de traiectoria mişcării,
pot fi: liniare sau circulare; o categorie aparte o reprezintă mişcările ce se fac în jurul unui punct
fix:
- vibraţiile sau mişcările având durata scurtă şi în care poziţia iniţială şi cea finală sunt
apropiate
- şocurile.
În continuare vor fi prezentate problemele referitoare la măsurarea vitezei şi acceleraţiei
separat pentru mişcarea liniară şi circulară, şi respectiv problemele referitoare la măsurarea
vibraţiilor şi şocurilor. Tot în acest capitol sunt prezentate şi traductoarele pentru mărimi
acustice, deşi acestea pot fi caracterizate atât prin mărimi cinematice (viteza), cât şi mecanice
(presiunea).
Cunoaşterea mărimilor cinematice în cadrul proceselor industriale este deosebit de
importantă, deoarece permite realizarea controlului asupra elementelor de execuţie.
3.2. Măsurarea vitezelor

Deşi viteza este o mărime vectorială, în practică se folosesc metode de determinare a
modulului, eventual şi a sensului acesteia. Metodele de măsurare a vitezei pot fi directe dacă se
bazează pe definiţia acesteia (măsurarea distanţei parcurse într-un timp dat sau cronometrarea
timpului de parcurgeri a unei distanţe date) sau indirecte (bazate pe efectul Doppler, legea
inducţiei etc.).
Datorită facilităţilor tehnice se recurge, pentru măsurarea vitezei liniare la transformarea acesteia
în viteză unghiulară prin intermediul unui sistem adecvat, de regulă mecanic, şi care constă în
utilizarea unei role de rază r antrenată într-o mişcare de rotaţie de viteza unghiulară ω de către
mobilul ce se deplasează cu viteza liniară v (fig. 3.1).
Fig. 3.1. Principiul conversiei mişcării de translaţie în mişcare de rotaţie
59
Măsurarea vitezei unghiulare se poate face cu mijloace electrice de o mare diversitate, în

funcţie de precizia dorită sau de particularităţile aplicaţiei respective. Traductoarele pentru
măsurarea vitezei unghiulare - tahometre - sunt realizate într-o mare diversitate caracterizate fie
de tipul elementului sensibil utilizat, fie de structura circuitului de prelucrare a semnalului
furnizat de elemental sensibil, fie de modul de afişare sau transmisie a rezultatului măsurării.
v   R , (3.1)
unde:
v - este viteza liniară,
ω - viteza unghiulară,
R - raza de giraţie
O categorie importantă de traductoare de turaţie o reprezintă tahogeneratoarele -
generatoare electrice de curent continuu sau curent alternativ, care dau o tensiune proporţională
cu viteza unghiulară.
Tahogeneratoare
Sunt traductoare de turaţie de tip generator ce furnizează la ieşire o tensiune electrică
dependentă de turaţie obţinută pe baza legii inducţiei electromagnetice. Puterea electrică asociată
mărimii de ieşire este preluată integral de la puterea mecanică a elementului aflat în mişcare de
rotaţie astfel ca aceste traductoare nu necesită surse externe de alimentare.
În principiu tahogeneratoarele sunt maşini construite pe principiul generatoarelor
electrice şi în funcţie de modul constructiv pot fi de curent continuu (c.c.) sau de curent
alternativ.
Tahogeneratoarele de c.c. furnizează la ieşire o tensiune continuă proporţională cu turaţia şi al
cărui nivel şi putere sunt suficiente astfel încât să poată fi utilizată direct în instalaţiile de
automatizare. După modul de excitaţie pot fi cu excitaţie separată sau cu magneţi permanenţi,
această ultimă variantă constructivă fiind cea mai răspândită. Constructiv rotorul poate fi de tip
cilindric, pahar sau disc, construcţia acestuia influenţând constanta de timp a tahogeneratorului.
Astfel, dacă pentru un rotor tip cilindric constanta de timp este de cca. 10 ms şi scade sub 1 ms
pentru rotoarele tip pahar şi disc. Tensiunea continuă la ieşire este furnizată prin intermediul unui
redresor mecanic astfel că forma acesteia nu este strict continuă ci prezintă ondulaţii. Deoarece
nivelul tensiunii furnizate de tahogeneratorul de c.c. depinde de viteza de variaţie a fluxului,
conform legii inducţiei electromagnetice, sensibilitatea acestora este relativ redusă ceea ce
determină o funcţionare corectă a acestora la turaţii mari (n > 50 rot/min).
Tahogeneratoarele de c.a. furnizează la ieşire o tensiune alternativă sinusoidală
monofazată cu valoarea efectivă şi frecvenţa dependente de turaţie şi sunt utilizate pentru un
domeniu al turaţiilor de 100 ÷ 5000 rot/min. În acest domeniul de funcţionare tensiunea
electromotoare generată are expresia:
2n 2
e(t)   w  k w    sin(  n  t) (3.2)
60 60
unde:
- w - nr. de spire,
- k w - constantă ce depinde de tipul înfăşurării,
- Φ –fluxul magnetic,
60
- n – turaţia.
La funcţionarea pe o impedanţă de sarcină finită liniaritatea scade şi în acest caz se
utilizează, pentru a nu se ajunge la erori inacceptabile, frecvenţa f = n/60 a tensiunii
electromotoare e(t).
Tahogeneratoarele sunt utilizate ca elemente informaţionale în cadrul sistemelor automate
de reglare a turaţiei motoarelor de actionare ale diverselor instalaţiilor în vederea realizării
tahogramelor acestora.
Marele avantaj al acestor traductoare este acela că ele indică şi sensul de rotaţie prin
semnul tensiunii generate.
O categorie importantă de traductoare pentru măsurarea turaţiilor o reprezintă
traductoarele cu impulsuri care pot funcţiona pe principiul reluctanţei variabile, sau pricipii
optice. În fig. 3.2 sunt prezentate asemenea traductoare ce folosesc senzorul magnetic (βSM230),
respectiv senzorul de proximitate TCA 105N, domeniul de măsurare fiind de ordinul 100-
300.000 rot/min. Traductoarele cu impulsuri optoelectronice permit măsurarea turaţiilor în' gama
1-107 rot/min.
Fig. 3.2. Traductoare de viteză cu impulsuri

a) Cu senzor magnetic βSM 230
b) Cu sensor de proximitate TCA 150 N
Circuitele de măsurare pentru aceste traductoare sunt frecvenţmetre; de observat că pentru

cazurile descrise mai sus turaţia este multiplicată cu un număr egal cu numărul dinţilor sau al
fantelor, în cazul general, cu numărul reperelor de marcaj, metoda fiind avantajoasă pentru turaţii
mici. Măsurarea frecvenţei presupune măsurarea impulsurilor într-un interval de timp, ceea ce
înseamnă o mediere în timp, care elimina fluctuaţiile de viteză, dar care necesită timpi de
măsurare mari în special la turaţii reduse. Din această cauză, pentru măsurarea turaţiilor mici este
mai convenabil să se măsoare perioada, care apoi se inversează (frecvenţmetrul reciproc).
3.3. Măsurarea vibraţiilor şi şocurilor

Vibraţiile sunt mişcări oscilatorii care se fac în jurul unui punct fix şi care au de obicei o
durată mai mare în timp (referitor la timpul de observare); ele se caracterizează prin amplitudine,
viteză, acceleraţie, spectru de frecvenţe.
Şocurile sunt mişcări sub formă de impulsuri singulare având o durată scurtă; ele sunt
descrise prin valori cinematice maxime sau legi de variaţie în timp.
61
Cunoaşterea mărimilor caracteristice şocurilor şi vibraţiilor prezintă o importanţă

deosebită în tehnică; astfel, amplitudinea vibraţiei poate da informaţii privind jocurile existente
în construcţia de maşini, viteza caracterizează nivelul de zgomot acustic, dar şi energia vibraţiei,
iar acceleraţia dă informaţii asupra forţelor de solicitare produse de vibraţii. Trebuie amintit şi
faptul că nivelul limită al vibraţiilor este impus de obicei prin reglementări, că ele scad
randamentul acolo unde se produc, cât şi faptul că prin evoluţia spectrului de frecvenţe pot fi
obţinute informaţii privind diagnosticarea uzurii.
Există mai multe posibilităţi de clasificare a vibraţiilor; astfel, ele pot fi de joasă sau
înaltă frecvenţă, libere sau întreţinute, amortizate sau neamortizate, deterministe sau aleatoare.
Vibraţiile pot proveni din sisteme cu unul sau mai multe grade de libertate, mişcarea putând fi de
translaţie, încovoiere, torsiune etc.
În principiu, măsurarea vibraţiilor presupune măsurarea unuia dintre cei trei parametri
caracteristici: amplitudine, viteză sau acceleraţie; cunoscând unul dintre ei prin derivare sau
integrare pot fi determinaţi şi ceilalţi. Deoarece din punctul de vedere al procesării semnalului,
integrarea este mai avantajoasă decât derivarea (derivarea accentuează perturbaţiile de înaltă
frecvenţă), în tehnică se preferă măsurarea acceleraţiei: un alt avantaj în ceea ce priveşte
măsurarea acceleraţiei constă în faptul că traductoarele de acceleraţie nu necesită un sistem de
referinţă.
Circuitele integratoare pot fi circuite RC sau integratoare Miller care realizează
performanţe superioare în special la joasă frecvenţă. Deoarece în practică circuitele integratoare
realizează o caracteristică de tip filtru trece jos, pentru funcţionarea corectă a integratorului este
necesar ca frecvenţa semnalului ce se integrează să fie mai mare ca frecvenţa de tăiere a filtrului.
Măsurarea acceleraţiei se face prin intermediul forţei ce acţionează asupra unei mase
seismice ce intră în compunerea unor traductoare seismice ale căror caracteristici vor fi
prezentate în continuare.
3.4. Efectul piezoelectric

Efectul piezoelectric descoperit de Pierre şi Jaques Curie, a rămas o simplă curiozitate
până în anii 1940. Proprietatea unor cristale de a elibera sarcini electrice sub acţiunea forţelor
mecanice nu a avut nici o aplicaţie practică până când amplificatoarele cu impedanţa de intrare
foarte mare au permis inginerilor să amplifice semnalele produse de aceste cristale. În anii 1950,
când tuburile au fost destul de bune calitativ pentru a putea fi folosite, efectul piezoelectric a
început să fie utilizat.
Principiul amplificatorului de sarcină a fost patentat de W.P.Kistler în 1950 şi a câştigat
semnificaţie practică în anii 1960. Introducerea circuitelor MOSFET şi dezvoltarea materialelor
izolante precum teflon şi kapton au îmbunătăţit foarte mult performanţele şi au propulsat
folosirea senzorilor piezoelectrici în toate domeniile de utilizare a tehnologiei moderne precum şi
în industrie .
Sistemele de măsură piezoelectrice sunt sisteme electrice active. Astfel cristalele produc o
sarcină electrică numai atunci când există o schimbare de încărcare mecanică neputându-se
utiliza pentru măsurători statice. Oricum, este greşit conceput că instrumentele piezoelectrice
sunt indicate numai pentru măsurătorile dinamice. Traductoarele cu cuarţ, când sunt utilizate
împreună cu circuite adecvate de condiţionarea semnalelor, oferă o capacitate de măsurare
cvasistatică excelentă. Sunt nenumărate exemple ale aplicaţiilor unde senzorii pe bază de cuarţ
măsoară cu acurateţe şi cu precizie fenomenele cvasistatice pentru minute şi chiar ore.
62
Există două tipuri de senzori piezoelectrici: cu impedanţă ridicată şi cu impedanţă scăzută.

Cele cu impedanţă mare generează o sarcină de ieşire ce necesită un amplificator de sarcină sau
un convertor extern de impedanţă pentru conversia sarcină-tensiune. Tipurile cu impedanţă mică
folosesc aceleaşi elemente piezoelectrice ca şi cele cu impedanţă mare având încorporat un
convertor miniaturizat sarcină-tensiune. Ele necesită o sursă de energie externă pentru a activa
electronica şi pentru a separa tensiunile continue de polarizare de semnalul util de ieşire.
Sunt două tipuri de materiale piezoelectrice ce sunt folosite pentru realizarea
accelerometrelor: cuarţ şi ceramică policristalină. Cuarţul este un cristal natural în timp ce
ceramica este făcută de om. Fiecare material oferă unele avantaje iar alegerea materialului
depinde de caracteristicile particulare dorite pentru accelerometru.
Cuarţul este foarte cunoscut pentru capacitatea sa de a realiza măsurători de precizie şi este
utilizat în aplicaţiile de zi cu zi de măsurare a timpului şi a frecvenţei. Exemplele de utilizare
includ de la ceasuri de mână până la computere sau aplicaţii casnice .
Accelerometrele beneficiază de câteva proprietăţi unice ale cuarţului. Din moment ce
cuarţul este un piezoelectric natural, nu are tendinţa de a se relaxa într-o stare alternativă şi este
considerat cel mai stabil dintre toate materialele piezoelectrice.
Această caracteristică importantă furnizează accelerometrelor cu cuarţ stabilitate pe termen
lung şi repetabilitate. De asemenea cuarţul nu are nici un efect pirolectric (ieşirea nu depinde de
schimbarea de temperatură), ceea ce oferă stabilitate în mediile cu variaţie de temperatură.
Deoarece cuarţul are o valoare a capacităţii scăzută, sensibilitatea în tensiune este foarte
mare, comparativ cu majoritatea materialelor ceramice, făcându-l ideal pentru a fi folosit în
sistemele cu amplificare de tensiune. De asemenea, sensibilitatea de sarcină a cuarţului este
scăzută, limitându-se întrebuinţările în sistemele cu amplificare a sarcinii, unde zgomotul scăzut
este o trăsătură definitorie. Intervalul de temperatură pentru folosirea cuarţului este de
aproximativ 3150C.
O mare varietate de materiale ceramice sunt folosite de asemenea pentru realizarea de
accelerometre, în funcţie de cerinţele corespunzătoare aplicaţiei. Toate materialele ceramice sunt
făcute de om şi sunt forţate să devină piezoelectrice printr-un proces de polarizare. Acest proces
(cunoscut sub denumirea de poling) expune materialul la un câmp electric de intensitate mare.
Astfel se aliniază dipolii electrici, forţând materialul să devină piezoelectric. Din păcate acest
proces are tendinţa să devină reversibil. Dacă ceramica este expusă la temperaturi ce depăşesc
nivelul ei de lucru sau la câmpuri electrice apropiate de valorile procesului de „poling”
proprietăţile piezoelectrice pot fi drastic alterate sau chiar distruse. Acumularea de sarcini statice
de valori mari poate avea acelaşi efect asupra proprietăţilor piezoelectrice .
Se pot face trei clasificări ale materialelor ceramice. Există astfel ceramicele de
sensibilitate foarte mare în tensiune, care sunt folosite pentru accelerometre cu circuite
încorporate. Există ceramici cu sensibilitate ridicată în sarcină care se folosesc la senzori cu
ieşire de sarcină având un interval de temperatură de lucru de până la 2050C.
Acelaşi tip de cristal este folosit şi la accelerometrele care folosesc circuite încorporate de
amplificare a sarcinii pentru a obţine semnale de ieşire ridicate şi rezoluţie mare. Şi nu în ultimul
rând există ceramici cu temperaturi ridicate de utilizare care sunt folosite pentru accelerometrele
cu ieşire de sarcină cu un interval de temperatură de până la 3160C folosite pentru monitorizarea
diverselor motoare şi a turbinelor supraîncălzite.
63
Avantajul senzorilor piezoelectrici

Accelerometrele piezoelectrice se realizează de peste 40 de ani şi folosesc fenomenul de
piezoelectricitate. Piezo provine din limba greacă şi înseamnă a strânge. Când un material
piezoelectric este solicitat mecanic produce sarcină electrică. Combinat cu o masă seismică el
generează un semnal de sarcină electrică proporţional cu acceleraţia vibraţiilor.
Elementul activ al accelerometrelor constă cel mai adesea dintr-un material ceramic ales cu
grijă, cu proprietăţi piezoelectrice excelente, numit Lead-Zirconate-Titanat (PZT). Realizate
special, PZT oferă performanţe bune şi stabilitate pe termen lung. Stabilitatea mare similară
accelerometrelor cu cuarţ este obţinută printr-un proces artificial de îmbătrânire a elementului
piezoelectric. Sensibilitatea materialelor ceramice comparativ cu cea a materialelor de cuarţ este
de 100 de ori mai mare . De aceea accelerometrele piezoceramice sunt o alegere mai bună pentru
folosirea la frecvenţe şi acceleraţii scăzute.
Accelerometrele piezoelectrice sunt acceptate unanim ca fiind cea mai bună alegere pentru
măsurarea vibraţiilor absolute. Comparativ cu senzorii de alt tip, accelerometrele piezoelectrice
au următoarele avantaje importante:
- o zonă dinamică destul de mare, aproape toată lipsită de zgomote ;
- sunt potrivite pentru măsurarea şocurilor şi vibraţiilor imperceptibile;
- o liniaritate excelentă în zona de lucru;
- interval de frecvenţe mare, putând fi măsurate frecvenţele înalte;
- sunt compacte şi totuşi foarte sensibile;
- nu au părţi detaşabile conferindu-le o durată mare de funcţionare;
- sunt cu autogenerare şi nu necesită alimentare externă;
- există într-o mare varietate de modele, aproape pentru orice necesitate;
- integrarea semnalului de ieşire oferă informaţii despre viteză .
3.5. Senzorii piezoelectrici cu cuarţ

Senzorii piezoelectrici cu cuarţ sunt realizaţi în principal din bare subţiri sau plăcuţe tăiate
cu o orientare precisă faţă de axele cristalelor, depinzând de aplicaţie (figura 3.2.).
Fig. 3.3. Efectul piezoelectric în cristale
Majoritatea senzorilor Kistler încorporează elemente de cuarţ, acesta fiind sensibil la

încărcările de compresie sau forfecare. Forfecarea este folosită pentru senzorii de forţă cu mai
multe componente şi pentru senzorii de măsurare a acceleraţiei. Alte tăieri specializate includ
tăierea transversală pentru senzori de presiune şi tăierea polistabilă pentru senzori de temperatură
mare.
Cele mai bune elemente de cuarţ suprapuse sunt asamblate fie singure fie mai multe (în
pachete) şi pretensionate. Pachetele de cuarţ generează un semnal de sarcină de ordinul pico
coulombilor, care este direct proporţional cu forţa aplicată. Fiecare tip de senzori foloseşte o
64
configuraţie de cuarţ optimizată şi nu în ultimul rând calibrată pentru fiecare aplicaţie în parte
(forţă, presiune, acceleraţie sau tensiune mecanică).
Dintr-un număr mare de materiale piezoelctrice accesibile astăzi, cuarţul este preferat în
fabricarea senzorilor având următoarele proprietăţi :
- limita de stres a materialului  20,000 psi;
- rezistenţa la temperatură de până la 9300C;
- rigiditate foarte mare , liniaritate mare şi histerezis neglijabil;
- sensibilitate aproape constantă pe un interval de temperatură constant;
- rezistenţă de izolaţie foarte mare (1014Ω) ;
- permite măsurători la frecvenţe joase.
Cristalele piezoelectrice sunt tăiate astfel încât să predomine efectul longitudinal sensibil
la compresie. Ele sunt folosite în primul rând pentru măsurarea forţei, presiunii, tensiunii
mecanice şi acceleraţiei. Efectul transversal face posibilă obţinerea unei sarcini mai mari printr-o
formă adecvată şi un aranjament potrivit al elementelor piezoelectrice şi este folosit în primul
rând la senzori de presiune. Efectul de forfecare este folosit în principal la accelerometre şi
senzori de forţă cu trei componente.
Materialele piezoelectrice, fie că este vorba de cuarţul natural sau de ceramica realizată de
mâna omului, au capacitatea de a genera la ieşire un semnal electric proporţional cu presiunea
aplicată. Într-un accelerometru, elementele piezoelectrice se comportă ca un resort cu o rigiditate
k ce leagă baza accelerometrului de masa seismică. Senzorul operează conform legii a doua de
mişcare a lui Newton: F = ma.
O deplasare a bazei accelerometrului creează o forţă F pe materialul piezoelectric,
proporţională cu acceleraţia „a” aplicată şi cu mărimea masei seismice m. Răspunsul în frecvenţă
este determinat de frecvenţa de rezonanţă a senzorului ce poate fi modelat în general ca un
sistem cu un singur grad de libertate.
Elementul activ dintr-un accelerometru este materialul piezoelectric. În figura 3.4 se
ilustrează efectul piezoelectric cu ajutorul unui disc supus compresiei ce se comportă ca o
capacitate ce are un material piezoceramic între electrozi. O forţă aplicată perpendicular pe disc
realizează o creştere de sarcină şi tensiune la bornele electrozilor.
q=d 33 F
A F u= d 33 dF/e 33 A
unde
→q
A - suprafaţa pastilei piezoelectrice
d - grosimea pastilei piezoelectrice
u F - forţa aplicată
q - sarcina generată
u - tensiunea la borne
disc piezo d 33 , e 33 - constante piezoelectrice
F
Fig. 3.4 Efectul piezoelectric
Elementele sensibile ale unui accelerometru piezoelectric constau din două părţi majore:
materialul piezoelectric şi masa seismică.
65
O parte a materialului piezoelectric este conectată rigid cu masa senzorului, iar masa
seismică este ataşată pe cealaltă parte. Când accelerometrul este supus vibraţiilor apare o forţă
ce acţionează asupra elementului piezoelectric (figura 3.5). Potrivit Principiului al II lea al
mecanicii (Newton) această forţă este egală cu produsul dintre acceleraţie şi masa seismică.
Datorită efectului piezoelectric este generată o sarcină de ieşire proporţională cu forţa aplicată.
Din moment ce masa seismică este constantă, sarcina de ieşire este proporţională cu acceleraţia
masei. Pentru un interval mare de frecvenţă, atât baza senzorului cât şi masa seismică au aceeaşi
amplitudine a acceleraţiei. Din acest motiv senzorul măsoară acceleraţia obiectului testat.
Masă seismică →q F=m·a

m
Piezoceramică u
Acceleraţie a
Fig 3.5 Principiul unui accelerometru piezoelectric
Elementul piezoelectric este conectat la suportul senzorului printr-o pereche de electrozi.

Unele accelerometre conţin un circuit electronic integrat care converteşte ieşirea de sarcină cu
impedanţă mare într-un semnal de tensiune de impedanţă mică. În domeniul de frecvenţă util
sensibilitatea senzorului este independentă de aceasta. Un accelerometru piezoelectric poate fi
privit ca un sistem mecanic de tipul trece-jos cu un vârf de rezonanţă. Masa seismică şi
piezoceramicele (plus alte componente flexibile) formează un sistem oscilant. Acesta defineşte
comportamentul tipic la rezonanţă şi limita superioară de frecvenţa a accelerometrului.
De aceea, pentru a mări domeniul frecvenţei de operare trebuie crescută frecvenţa de
rezonanţă ce se face de obicei prin reducerea masei seismice. Cu cât masa seismică este mai
mică cu atât sensibilitatea este mai mică. Din acest motiv un accelerometru cu frecvenţă de
rezonanţă ridicată, de exemplu un accelerometru de şoc, va fi mai puţin sensibil, în timp ce un
accelerometru seismic foarte sensibil are o frecvenţă de rezonanţă scăzută.
În cele mai multe cazuri un accelerometru poate fi privit ca un sistem mecanic clasic de
ordinul doi cu un singur grad de libertate compus dintr-un resort elastic, un corp cu masa m şi un
element de amortizare vâscoasă. Sistemul mecanic rezultat este prezentat în figura 3.6.
F
Resort elastic
k
x
m Masă
c Amortizare vîscoasă
Fig 3.6 Structura unui sistem mecanic oscilant

66
În domeniul timp, ecuaţia de mişcare a masei m este:

d2 y dy d2x
m  C  ky  m (3.2)
dt 2 dt dt 2
membrul drept reprezentând forţa de acţionare.
În funcţie de relaţiile existente între coeficienţii termenilor din relaţia (3.1) se pot întâlni
următoarele cazuri:
a) masa seismică mare, în timp ce amortizarea şi resoartele sunt slabe în acest caz relaţia
(3.1) devine: .
y  x (3.2)
ceea ce indică faptul că masa rămâne fixă în raport cu carcasa şi deci se poate măsura direct
elongaţia mişcării vibratorii a corpului. Traductoarele ce îndeplinesc aceste condiţii se numesc
l
vibrometre.
b) dacă factorul de amortizare vâscoasă este mare, iar masa şi constanta elastică sunt
neglijabile, ceea ce echivalează cu un sistem cu amortizare puternică rezultă că:
y m dx
c dt (3.4)
în acest caz deplasarea masei seismice este proporţională cu viteza carcasei;
c) dacă resortul este rigid, iar masa şi factorul de amortizare sunt neglijabile, relaţia (3.2)
devine:
m d 2x
y (3.5)
c dt 2
pentru această situaţie deplasarea masei seismice este proporţională cu acceleraţia carcasei,
traductorul fiind accelerometru.
Funcţionarea accelerometrului ca sistem mecanic de ordinul 2 poate fi descrisă şi în

domeniul frecvenţă; astfel, în operaţional, funcţia de transfer a traductorului are expresia:
Y (s) s2
H (s)   (3.6)
X (s) 2 2
s  20 s  0
unde:
0  k / m reprezintă pulsaţia proprie de rezonanţă mecanică,
  c / (20m) coeficientul de amortizare.
Reprezentarea grafică normată a modulului funcţiei de transfer în regim permanent

H  j  având ca parametru  este dată în fig. 3.7. Din grafic se constată că pentru    0 ,
rezultă y» x, traductorul putând fi folosit ca vibrometru. Constructiv, traductorul are masă mare,
iar suspensia este moale.
67
Fig. 3.7. Caracteristica de transfer
Dacă   0 relaţia (3.6) devine:

1
Y  j   X  j  (3.7)
2
0
ceea ce indică faptul că mărimea de ieşire este proporţională cu acceleraţia şi deci traductorul
funcţionează ca accelerometru seismic. Constructiv, traductorul are masa mică şi suspensie tare.
Din cele prezentate rezultă câteva observaţii privind funcţionarea acestor accelerometre.
Astfel, dacă vibraţia nu este sinusoidală, răspunsul accelerometrului depinde de componentele
spectrale ale semnalului de intrare.
Funcţionarea accelerometrului ca vibrometru presupune folosirea unui filtru trece sus;
constructiv se poate reduce amortizarea sau creşte masa seismică însă prin aceasta scade
sensibilitatea.
Pentru accelerometre este necesară utilizarea unui filtru trece jos; creşterea frecvenţei
maxime de funcţionare este posibilă prin micşorarea masei sau creşterea (amortizării - soluţie
avantajoasă şi în ceea ce priveşte miniaturizarea - însă trebuie observat că sensibilitatea scade cu
pătratul frecvenţei proprii de rezonanţă. Creşterea amortizării conduce la lărgirea benzii de
frecvenţe, însă are ca dezavantaj introducerea unui defazaj suplimentar ce deranjează la analiza
modurilor de vibrare, şi a şocurilor.
Ca unitate de măsură pentru acceleraţii se foloseşte m/s2 sau acceleraţia gravitaţională
g=9,81 m/s2).
Punerea în evidenţă a deplasării masei seismice în raport cu carcasa se face cu ajutorul
unor traductoare electrice adecvate: de deplasare, de viteză sau de forţă (presiune).
Răspunsul accelerometrului la un semnal de intrare de tip treaptă

Un sistem mecanic de ordinul doi nu poate fi folosit pentru a măsura o variaţie de tip
treaptă a deplasării datorită coeficientului de amortizare. Pentru acceleraţie situaţia este diferită
iar teoria sugerează că un sistem seismic de ordinul doi poate fi folosit pentru a măsura o variaţie
de tip treaptă a acceleraţiei. În practică doar anumite tipuri de accelerometre pot fi folosite pentru
aceasta. O variaţie de tip treaptă pentru acceleraţie este definită astfel:
a=0 pentru t<0
a=A pentru t>0
unde a reprezintă acceleraţia sistemului iar A amplitudinea treptei aplicate.
Răspunsul accelerometrului în m/s2 depinde de coeficientul de amortizare ξ după cum
urmează:
68


sinh n t    1  
yA
  1  1  e n t 
 
cosh n t   1   (3.8)
A 
 
n t    1  


 sin  t     

yA n t  
 
n
  1  1  e  cu  sin
1
   (3.9)
A    

 
În aceste ecuaţii y A este variaţia în timp a ieşirii accelerometrului după ce a fost convertită
în acceleraţie. Coeficientul de amortizare minim pentru care sistemul nu oscilează este
1
  0.707 . În figura 3.8 este prezentat răspunsul sistemului considerat în funcţie de
2
diferitele valori ale lui ξ.
yA

A
2.0
1.5
ξ=0.05
ξ=0.2
1.0 ξ=0.707
ξ=1
ξ=2
0.5
ωt
5 10 15 20
Fig. 3.8. Răspunsul sistemului în funcţie de ξ
Răspunsul accelerometrului la un semnal sinusoidal de intrare

Plecând de la ecuaţia de mişcare a sistemului mecanic:
d2 y dy d2x (3.10)
m  C  ky  m
dt 2 dt dt 2
şi având pentru semnale sinusoidale de intrare a  S2 sin t  A sin t se consideră că
răspunsul staţionar al sistemului este dat de
ys  Ys sin  t    (3.11)
Reamintim că informaţia despre acceleraţie este obţinută din informaţia despre deplasarea
relativă măsurată brut y s prin relaţia YA  n2 Ys
Înlocuind în ecuaţia de mişcare şi rearanjând se obţine:
69
n Ys Y 1

 A 
S A    2  2
(3.12)
  
1      4  
  n    n 
 
iar defazajul este dat de relaţia:
   
 2   

  tan 1   n   (3.13)
2 
 1    
   
  n 
unde :
A – amplitudinea acceleraţiei sinusoidale ce se doreşte a fi măsurată;
Y A – amplitudinea acceleraţiei la ieşirea traductorului. Pentru traductorul ideal A= Y A;
ω – pulsaţia în radiani pe secundă a excitaţiei;
Ф – defazajul dintre semnalul de la ieşirea traductorului şi semnalul aplicat la intrare.
Pentru un traductor ideal defazajul este zero.
Dependenţa Y A /A în funcţie de frecvenţă şi de factorul de amortizare este prezentată în
figura 3.9.
yA

A
10 ξ=0.05
ξ=0.2
8 ξ=0.707
ξ=1
6 ξ=2
2
1
 n
0.1 1 10
Fig 3.9 Caracteristica de frecvenţă a accelerometrului

Când frecvenţa de excitaţie este apropiată de frecvenţa naturală de a sistemului (ω~ω n )
traductorul generează la ieşire un semnal foarte mare dacă ξ este mic. Aceasta arată că
accelerometrul nu trebuie folosit la frecvenţe apropiate de frecvenţa naturală.
Dacă frecvenţa de excitaţie este mare (ω>ω n ) ieşirea traductorului este mult mai mică decât
acceleraţia ce trebuie măsurată şi se modifică în funcţie de frecvenţă. Aceasta arată că nu trebuie
folosit un accelerometru la frecvenţe mai mari decât frecvenţa sa naturală. Dacă se lucrează la
frecvente mai mici decât frecvenţa naturală ieşirea traductorului are aceeaşi valoare ca şi
excitaţia adică Y A /A=1
70
Accelerometrul piezoelectric este caracterizat după cum am văzut anterior de o ecuaţie

diferenţială de gradul 2, având funcţia de transfer :
YA 1

A     2 2 (3.14)
  
 1      4  
  n    n 
 
unde:
f n - frecvenţa naturală (Hz)
f - frecvenţa pentru un punct dat al caracteristicii (Hz)
Y A - amplitudinea acceleraţiei la ieşirea traductorului
A - amplitudinea acceleraţiei de referinţă
În figura 3.10 se prezintă caracteristica tipică în funcţie de frecvenţă a unui accelerometru

piezoelectric când acesta este excitat de o acceleraţie constantă.
A
1.30
f L –frecvenţa limită inferioară
f 0 –frecvenţa normală de lucru
f n –frecvenţa naturală
1.10
1.05
1.00
0.95
0.90
0.71 f
f L 2f L 3f L fO 0.2f n 0.5f n
0.3f n f n
Fig. 3.10 Caracteristica de frecvenţă a accelerometrului piezoelectric
Din această curbă pot fi evidenţiate câteva intervale de frecvenţă utile :

* La aproximativ 1/5 din frecvenţa de rezonanţă răspunsul senzorului este de 1.05. Aceasta
înseamnă că eroarea de măsurare apărută la frecvenţele joase este 5%.
* La aproximativ 1/3 din frecvenţa de rezonanţă eroarea este 10%. Din acest motiv
intervalul liniar de frecvenţă ar trebui considerat ca fiind limitat la 1/3 din frecvenţa de
rezonanţă.
* Limita de 3 dB cu o eroare de aproximativ de 30% este obţinută la aproximativ jumătate
din frecvenţa de rezonanţă.
Limita cea mai de jos a frecvenţei depinde în principal de preamplificatorul ales. Adesea
acesta poate fi ajustată. La amplificatoarele de tensiune limita frecvenţelor joase este funcţie de
constanta de timp RC rezultată din accelerometru, cablu şi amplificatorul de intrare.
71
3.6. Structura şi tipurile accelerometrelor piezoelectrice

Configuraţia accelerometrelor piezoelectrice este definită de felul în care forţa inerţială a
masei de acceleraţie acţionează asupra materialului piezoelectric. Cele mai relevante moduri
sunt: de forfecare, de încovoiere şi de compresie.
a. Accelerometre de forfecare
Accelerometrele de forfecare acţionează asupra materialului sensibil piezoelectric aflat
între suportul central şi masa seismică. Un inel de compresie aplică o forţă de pretensionare
necesară pentru a crea o structură liniară rigidă. Sub acţiunea acceleraţiei, masa seismică produce
o presiune de forfecare asupra cristalelor piezoelectrice. Prin izolarea acestora de bază şi de
carcasă, accelerometrele cu forfecare au avantajul insensibilităţii faţă de temperatură şi faţă de
efecte de îndoire a bazei. De asemenea datorită dimensiunilor geometrice mici este permisă
folosirea la frecvenţe mari prin minimizarea efectului încărcării cu masă suplimentară a structurii
de test. Structura unui accelerometru de forfecare este prezentată în figura 3.11.
carcasă
masă seismică
material piezoelectric
suport
conector
bază montaj
Fig. 3.11 Accelerometru de forfecare
b. Accelerometre de încovoiere
Accelerometrele de încovoiere utilizează materiale piezoceramice sub formă de bară sau
lamelă, încastrate la un capăt în carcasa senzorului şi având masa seismică la celălalt capăt.
Această construcţie oferă dimensiuni reduse, greutate mică şi stabilitate termică excelentă.
Insensibilitatea la mişcarea transversală este de asemenea o caracteristică inerentă a acestui
design. În mod general, construcţia accelerometrului de încovoiere este ideală pentru frecvenţe
joase, acceleraţii gravitaţionale ce apar în timpul testării diferitelor structuri. Structura unui
accelerometru de încovoiere este prezentată în figura 3.12.
cuplaj prin frecare
carcasă
inel de pretensionare
masă seismică
bază montaj
Fig. 3.12. Accelerometru de încovoiere
72
c. Accelerometre de compresie
Aceste accelerometre au structuri simple care se caracterizează printr-o rigiditate mare.
Compresia verticală a cristalului piezoelectric se realizează prin presarea între o masă seismică
şi o bază montată rigid. Se asigură prinderea de bază a cristalului piezoelectric prin intermediul
unui şurub sau arc de precompresie. Când senzorul este accelerat, masa seismică creşte sau
descreşte forţa de compresie asupra a materialului piezoelectric rezultând un semnal proporţional
la ieşire. Cu cât masa seismică este mai mare, cu atât forţa de compresie este mai mare şi deci
semnalul de ieşire este mai mare. Acest design se poate împotrivi la şocurile de nivel mare, iar
distanţa mică dintre materialul piezoelectric şi baza senzorului face ca accelerometrul să fie
sensibil la forţele ce acţionează asupra bazei. De asemenea accelerometrul este susceptibil la
efectele variaţiilor termice care pot produce semnale de ieşire eronate când accelerometrele sunt
folosite la frecvenţe joase în medii instabile termic, cum ar fi în aer liber lângă motoare sau
ventilatoare. Structura unui accelerometru de încovoiere este prezentată în figura 3.13.
carcasă
arc de precompresie
masă seismică
şurub de prindere
conector
bază montaj
Fig. 3.13. Accelerometru de compresie
3.7. Montarea accelerometrelor

Una din cele mai importante consideraţii privind montarea accelerometrelor este efectul pe
care îl are modalitatea de montaj asupra răspunsului în frecvenţa al accelerometrului. Domeniul
util de frecvenţă al accelerometrelor este determinat, în majoritatea cazurilor prin montarea
accelerometrelor direct pe suprafaţa de testare. Cuplarea directă oferă în general cea mai înaltă
frecvenţă mecanică de rezonanţă şi, de aceea cel mai mare domeniul de frecvenţă. Adăugarea
oricărei mase la accelerometru, ca de exemplu o bază de montare adezivă sau magnetică, coboară
frecvenţa de rezonanţă a sistemului senzitiv al accelerometrului şi poate afecta precizia şi
limitele domeniului de frecvenţă al accelerometrului .
De asemenea, materialele moi precum o suprafaţa de fixare de cauciuc realizează un
filtru mecanic rezultând izolarea şi amortizarea frecvenţelor înalte. Frecvenţa naturală a unui
accelerometru este frecvenţa la care se obţine cea mai mare ieşire. Frecvenţa unui accelerometru
este definită ca o ecuaţie de forma:
1 k (3.15)
fn 
2 m
- f n = frecvenţa naturală
- k = coeficient de elasticitate
73
- M = masa inerţială
unde pentru frecvenţele cuprinse între 1/3 şi 1/2 din frecvenţa naturală raportul dintre intrare şi
ieşire nu este liniar, ceea ce face dificilă măsurarea în acest domeniu de frecvenţă. Caracteristica
de frecvenţă unui accelerometru este cea prezentată în figura 3.14.
intrare/ieşire
±5%
± 3 dB
f [Hz]
10 100 1000 10000
Fig. 3.14 Caracteristica de frecvenţă
De aceea cu cât frecvenţa naturală a unui accelerometru este mai mare cu atât caracteristica
sa de intrare /ieşire este liniară şi la frecvenţe mai mari ce pot fi astfel măsurate. Se poate vedea
din formula frecvenţei naturale că pentru a creşte frecvenţa naturală trebuie ca masa să fie cât
mai mică iar constanta de elasticitate cât mai mare posibil. O masă mai mică înseamnă o
sensibilitate mai mică şi acest lucru este valabil pentru majoritatea accelerometrelor.
Un accelerometru are o frecvenţă naturală când este liber şi alta atunci când este montat.
Singura frecvenţă care interesează pe utilizator este frecvenţa naturală de montaj şi adesea
aceasta este cea care este dată în specificaţii. Frecvenţa naturală de montaj este dependentă de
rigiditatea structurii de montaj de care este ataşat accelerometrul şi este de asemenea citată ca
frecvenţă naturală a accelerometrului când este montat conform specificaţiilor constructorilor.
Montarea prin lipire sau prin cuplaj magnetic reduce semnificativ frecvenţa naturală de lucru
după cum este prezentat în figura 3.15.
cuplaj prin şurub

intrare/ieşire
cuplaj cu adeziv
cuplaj magnetic
f [Hz]
10 100 1000 10000
Fig. 3.15 Frecvenţa naturală de lucru
74
Sensibilitatea de baza de montaj este un semnal de eroare generat de un accelerometru

montat pe o suprafaţă supusă la îndoiri, torsionări şi deformări mecanice sau termice. Mişcarea
relativă a bazei unui accelerometru strânge cristalul între accelerometru şi masa seismică
montată pe cristal. Tensiunea mecanică a bazei se transmite masei seismice ce duce la apariţia
unui semnal eronat (figura 3.16). Aceste forţe din cristal nu se pot distinge şi analiza separat şi
doar reducerea tensiunii mecanice a bazei face ca doar semnalele utile să fie generate.
Fig. 3.16 Sensibilitatea la tensionarea bazei de montaj
Cu cât un cristal este montat mai indirect pe o bază tensionată cu atât accelerometrul este
mai puţin sensibil la tensionarea bazei. Senzorii de compresie sunt cei mai sensibili la
tensionarea bazei iar accelerometrele de tip forfecare sunt cele mai insensibile. Accelerometrele
de compresie cu izolare sunt un compromis bun între o bună imunitate la tensiunile bazei şi
dezavantaje precum sensibilitatea scăzută şi robusteţea pe care accelerometrele de forfecare le
au.
Un accelerometru produce o sarcină de ieşire când cristalul este supus la compresie.
Acelaşi cristal produce o sarcină, chiar dacă este mai mică, când o forfecare este exercitată
asupra cristalului. Prin urmare accelerometrul produce şi o sarcină când vibrează pe o axă
decalată cu 90º de axa de măsurare, semnal care este de confundat cu cel datorat vibraţiei pe axa
principală (figura 3.17).
ieşire ieşire
accelerometru accelerometru
vibraţie pe axa vibraţie pe axa

principală transversală
Fig. 3.17 Sensibilitatea faţă de axele de vibraţie
Sensibilitatea accelerometrului la o vibraţie transversală este cunoscută ca sensibilitate

transversală şi ca valoare reprezintă mai puţin de 5 % din sensibilitatea axei principale.
Intervalul dinamic al unui accelerometru este intervalul dintre cea mai mică şi cea mai
mare acceleraţie detectabilă de accelerometru. Un accelerometru piezoelectric produce o sarcină
75
proporţională cu forţa aplicată pe cristal ce depinde şi de masa seismică existentă. Efectul

piezoelectric poate fi detectat de la forţe şi acceleraţii foarte mici până la acceleraţii şi forţe
mari. În cele mai multe cazuri acceleraţiile mici sunt dictate de nivelul de zgomot al
amplificatoarelor folosite iar pentru nivele mari de acceleraţie de limitele tensiunii de alimentare.
Proiectarea accelerometrului joacă un rol important în modul în care accelerometrul rezistă
şocurilor de nivele mari înainte ca cristalul să fie deteriorat în mod ireparabil sau structura care
susţine cristalul să fie deformată. Accelerometrele cu compresie sunt accelerometrele cele mai
rezistente la şoc.
Accelerometrele cu electronică integrată au o tensiune de ieşire maximă determinată de
construcţia circuitului şi de semnalul de intrare. Ieşirea maximă pentru un accelerometru de tip
IEPE este în mod obişnuit de 4-8 volţi. Un accelerometru cu o sensibilitate de 100mV/g cu
electronica aferentă ce poate avea o ieşire de 5V, are în mod evident un domeniu dinanic de ±50g
în timp un accelerometru cu sensibilitatea de 10mV/g are un domeniu dinamic de ±500g.
Liniaritatea amplitudinii unui accelerometru este dată de precizia prin care un
accelerometru raportează tensiunea de ieşire la mişcarea produsă, de la cele mai mici acceleraţii
detectabile până la cele mai mari. Această precizie este apreciată după liniaritate. În mod tipic
liniaritatea amplitudinii este 1%. Intervalul dinamic descrie nivelul minim până la nivelul maxim
de acceleraţii care pot fi detectate. Ieşirea unui accelerometru IEPE poate să meargă în mod
obişnuit de la 100µg până la 500g. Acest interval dinamic depinde de electronica folosită de
accelerometru fie în interiorul sau în exteriorul lui.
Pregătirea suprafeţei de montare
Pentru a obţine cele mai bune rezultate ale măsurării, în special la frecvenţe înalte, este
importantă pregătirea unei suprafeţe de montaj plată şi netedă pe care să se monteze
accelerometrul. Suprafaţa trebuie verificată pentru a nu exista nici o zgură de metal sau alte
particule străine ce ar interveni între accelerometru şi suprafaţa de contact. Aplicarea unui strat
subţire de silicon între suprafaţa accelerometrului şi suprafaţa de montaj ajută de asemenea la
realizarea unei suprafeţe bune de contact mai ales pentru o bună transmitere a frecvenţelor înalte.
Montarea prin presare
Pentru o instalare permanentă, unde este necesară o montare foarte sigură a
accelerometrului, este recomandată montarea prin presare (figura 3.18). Mai întâi, se studiază
metodic maşina sau obiectul de test pentru a descoperi o suprafaţă plată şi netedă care să aibă cel
puţin mărimea bazei senzorului dar în conformitate cu specificaţiile constructorului. Apoi, se
pregăteşte gaura de montaj în conformitate cu cererile de instalare desenate, asigurându-se că
gaura este perpendiculară pe suprafaţa de montaj. Se instalează accelerometrul cu elementul de
montaj şi trebuie asigurat ca acesta să nu atingă limita orificiului din suprafaţa de montaj sau
baza accelerometrului. Cele mai multe carcase ale accelerometrelor au limitări de adâncime
pentru a nu atinge baza accelerometrului. Acceleraţia este transmisă de la suprafaţa structurii la
baza accelerometrului. Orice element care intervine între baza accelerometrului şi structură
afectează transmiterea acceleraţiei şi implicit acurateţea măsurătorilor.
76
Fig. 3.18 Montarea prin presare
Când este necesară o strângere aceasta se face doar cu forţa prescrisă în documentaţie. Poate fi
aplicat şi un şurub de blocare pentru a se evita slăbirea montajului.
Montarea prin lipire
Ocazional, montarea cu nit sau cu şurub este impracticabilă. În aceste situaţii montarea
prin lipire oferă o metodă alternativă. Se recomandă folosirea unor baze separate de montaj
pentru lipire pentru a prevenii ca lipirea să deterioreze baza accelerometrului sau să încleieze
elementele de montaj. Accelerometrele miniatură sunt furnizate din fabrică cu elemente integrate
de montaj ce pot fi înlăturate ca să se realizeze o bază plată. Majoritatea bazelor de montaj prin
lipire disponibile oferă de asemenea şi izolaţie electrică, care elimină potenţialele zgomote de
funcţionare sau cele datorate masei electrice a sistemului. Tipul de lipire recomandat se face în
funcţie de particularităţile aplicaţiei.
Lipirea celor două părţi solide (figura 3.19), asigură menţinerea unor frecevenţe mari de
lucru şi un montaj permanent. Alţi adezivi, precum cimentul dentar, cleiurile fierbinţi, lipiciurile
instante şi chiturile pentru conducte sunt soluţii de lipire ce pot fi de asemenea folosite.
adeziv
Fig. 3.19 Montarea prin lipire

Montarea magnetică
Montarea magnetică oferă o ataşare bună şi temporară de suprafeţele magnetice (figura
3.19). Magneţii cu forţă de atracţie puternică oferă cel mai bun răspuns pentru frecvenţele înalte.
Blocarea bazelor magnetice este folosită în mod special în cazul instalaţiilor cu suprafeţe curbe,
ca de exemplu coliviile motoarelor şi compresoarelor. Un strat subţire de lubrifiant siliconic
trebuie aplicat între senzor şi baza magnetică, la fel ca şi între baza magnetică şi structură.
magnet
Fig. 3.20 Montarea magnetică
Când suprafeţele sunt inegale (accidentate) sau non-magnetice, pot fi sudaţi sau lipiţi
suporţi de oţel în locul magneţilor pentru a putea fi ataşată baza magnetică. Folosirea unor
77
asemenea suporţi asigură că măsurătorile periodice se vor realiza exact din aceeaşi loc. Acestea
sunt consideraţii importante de care trebuie ţinut cont când se doreşte măsurarea vibraţiilor.
Senzori portabili
Senzorii de vibraţii portabili sunt folosiţi atunci când alte tehnici de montaj sunt
impracticabile dar şi pentru a evalua vibraţia unei structuri, pentru a determina cea mai bună
locaţie pentru instalarea accelerometrului. Sondele accelerometrice nu sunt recomandate pentru
aplicaţii în mod general datorită mai multor inconveniente. Orientarea şi forţa presiunii aplicate
manual este variabilă afectând precizia măsurătorii. Această metodă este folosită în general
numai pentru frecvenţe mai mici de 1000Hz.
Creşterea masei structurii
Caracteristicile de vibraţii ale structurii pot fi alterate prin adăugarea unei mase adiţionale
la structură. Din moment ce majoritatea măsurătorilor sunt realizate pentru a măsura vibraţiile,
orice modificare a structurii testate duce la o evaluare imprecisă a vibraţiei. Un accelerometru
care este prea greu, referitor la structura de test, poate produce date care nu reprezintă o evaluare
corectă a vibraţiilor. Trebuie avut grijă când se alege un accelerometru pentru ca partea hardware
a acestuia să nu ducă la o încărcare a masei structurii de test.
Izolarea masei, zgomotul de masă şi buclele de masă
Când se instalează accelerometre pe suprafeţe conductoare electric, există posibilitatea
apariţiei unui zgomot de masă ridicat. Zgomotul de la alte echipamente electrice şi maşini care
sunt legate de structură, precum motoare, pompe şi generatoare, pot să influenţeze semnalul de
măsurare când masa senzorului are un potenţial diferit de masa circuitului de condiţionare şi cea
a echipamentului de citire ducând la apariţia unei bucle de masă (figura 3.21).
În aceste condiţii este bine să se izoleze electric sau să se monteze flotant accelerometrul
pe structura de test. Aceasta se poate realiza în mai multe feluri. Cele mai multe accelerometre
sunt furnizate cu o structură de izolare a bazei. Unele modele standard includ deja această
soluţie, pe când altele o oferă ca pe o extraopţiune. Folosirea unor baze de montaj cu adeziv
izolant, izolarea penelor de fixare, izolarea bazelor cu alte materiale izolatoare precum hârtia
montată sub o bază magnetică sunt tehnici eficiente de izolare faţă de masă. Trebuie avut în
vedere că părţile hardware adiţionale pentru izolare pot reduce limitele superioare ale frecvenţei
de lucru a accelerometrului.
Semnal afectat
de bucla de masă
Sistem de
achiziţie
Fig. 3.21 Apariţia buclei de masă
78
Există o serie de modalităţi prin care buclele de masă pot fi prevenite. Prima soluţie este
aceea de a conecta hard, prin fire de rezistenţă electrică mică diferitele părţi ale structurii pentru
a asigura ca fiecare zonă să fie conectată la acelaşi potenţial (figura 3.22).
Semnal
nedistorsionat
Sistem de
achiziţie
Fig. 3.22 Evitarea apariţia buclei de masă
Asigurarea aceleiaşi mase pentru diferitele părţi ale sistemului nu este atât de uşoară, mai
ales când aceasta implică distanţe lungi sau structuri care transmit uşor diversele zgomotele
produse. În acest caz este mai bine să nu se elimine bucla de masă ci să se prevină influenţa
efectelor acesteia asupra ieşirii senzorului. Aceasta se poate realiza prin montarea
accelerometrului pe un suport de montaj izolat din punct de vedere electric (figura 3.23). În acest
fel accelerometrul este situat pe o suprafaţă de montaj care asigură întrerupeea buclei de masă
între accelerometru şi structura pe care este plasat. Accelerometrul va avea doar aceeaşi masă cu
sistemul de achiziţie.
Semnal
nedistorsionat
Masa accelerometrului
diferită de masa
electrică a structurii
Sistem de
Izolare achiziţie
electrică
Fig. 3.23 Întreruperea buclei de masă
Acelaşi efect ca în cazul montării accelerometrului pe o bază de montaj izolată electric

poate fi obţinut şi prin izolarea componentelor interne ale accelerometrului faţă de carcasa
exterioară a accelerometrului (figura 3.24). Aceasta trebuie realizată de fabricant. Montarea
accelerometrului pe o suprafaţă izolată sau izolarea componentelor interne ale accelerometrului
reduc rigiditatea accelerometrului şi prin urmare reduc frecvenţa de naturală montaj. Acesta este
motivul pentru care nu toate accelerometrele sunt dotate cu o izolare internă deja realizată.
79
Componente izolate electric Semnal

de restul structurii nedistorsionat
Izolare
electrică Sistem de
internă achiziţie
Fig. 3.24 Întreruperea buclei de masă prin izolare internă
Accelerometrele cu ieşire în sarcină sunt autogeneratoare, în acest fel nu este necesară o

excitaţie a acestora, dar este necesar un amplificator local de sarcină folosit pentru a converti
sarcina produsă în tensiune. Accelerometrele cu ieşire în sarcină au de obicei o impedanţă de
ieşire mare. Această impedanţă de ieşire le face susceptibile la zgomote, mişcarea cablurilor
(efectul tribo-electric) având şi o rezistenţa scăzută de izolare. Efectul tribo-electric este efectul
caracterizat de apariţia unui semnal fals la ieşirea accelerometrului în momentul în care cablul
coaxial este mişcat (figura 3.25).
Fig. 3.25 Apariţia efectului tribo-electric
Pentru a preveni efectul tribo-electric trebuie folosit cablu coaxial cu zgomot redus ce
trebuie prins fix pentru a nu se mişca (figura 3.26).
Sistem de prindere a
cablului
Fig. 3.26 Reducerea efectului tribo-electric

Pentru a minimiza aceste efecte este necesar să avem un amplificator de sarcină - adaptor
de impedanţă montat cât mai aproape posibil de accelerometru (figura 3.27).
Amplificator
de sarcină
Fig. 3.27 Amplasarea amplificatorului de sarcină

80
Mărimile de influenţă ce acţionează asupra traductoarelor piezoelectrice sunt:

1) Temperatura ce acţionează atât prin valoarea sa, cât şi prin variaţiile în jurul valorii
medii; astfel, valoarea temperaturii este un parametru de care depinde sensibilitatea electrică, ea
acţionând asupra proprietăţilor piezoelectrice şi eventual asupra unor factori mecanici. În ce
priveşte variaţiile de temperatură, ele produc semnale electrice - de obicei de joasă frecvenţă - ce
nu pot fi deosebite de semnalele utile, atât prin efect piroelectric, cât şi ca urmare a tensiunilor
mecanice produse de dilatare. Trebuie menţionat faptul că, deşi cuarţul este de circa 50 de ori
mai puţin sensibil decât ceramicile piezoelectrice, el este mai stabil din punct de-vedere termic
aproximativ de acelaşi număr de ori.
2) Îmbătrânirea este un fenomen ce apare în timp sub acţiunea temperaturii şi solicitărilor
mecanice, de unde rezultă necesitatea reetalonării periodice. Şi în acest caz, cuarţul este cel mai
performant în comparaţie cu alte materiale piezoelectrice.
3) Zgomotul datorat cablului de legătură apare sub influenţa factorilor mecanici sau
termici; deformarea izolaţiei sau mişcarea relativă între izolaţie şi conductoare produce sarcini
electrice prin efect triboelectric, piezoelectric sau piroelectric şi, de asemenea, modificarea
capacităţilor parazite. Zgomotul poate fi redus prin montarea rigidă a cablului la structura
vibrantă. El poate fi eliminat dacă circuitul de condiţionare este inclus în traductor.
4) Zgomotele datorate presiunii acustice ambiante introduc erori suplimentare atunci
când se măsoară acceleraţii mici, iar câmpurile acustice sunt intense, ele acţionând prin
intermediul carcasei şi bazei. Cele mai puţin sensibile traductoare de acceleraţie la aceste
zgomote sunt accelerometrele de forfecare.
5) Decalajul de zero apare în special la traductoarele piezoceramice când acestea sunt
supuse la şocuri, fenomenul constând în apariţia unui semnal electric de durată după dispariţia
socului ca urmare a depolarizării materialului piezoelectric.
81
82
Capitolul IV. Traductoare pentru măsurarea temperaturii
CAPITOLUL IV
TRADUCTOARE PENTRU MĂSURAREA TEMPERATURII
4.1 Metode şi mijloace de măsurare a temperaturii

Măsurarea temperaturii se bazează pe utilizarea corpurilor termometrice - obiecte fizice
ale căror proprietăţi sunt dependente (în mod reproductibil) de temperatură (senzori termici).
Principalele metode de măsurare a temperaturii sunt prezentate în fig. 4.1 următoares:
Metode de măsurare
a temperaturii
Transmiterea căldurii Transmiterea căldurii

prin convecţie prin radiaţie
Procedee Procedee Procedee Radiaţie Radiaţie Pirometrie

mecanice electrice Speciale totală monocromatică de culoare
Variaţia Variaţia stării Variaţia Tensiune termo- Materiale Culori cu caracteristici

Volumului de tensiune rezistenţei electromotoare Etalon de temperatură
Fig. 4.1 Procedee de măsurare a temperaturii
Traductoarele de temperatură construite pană în prezent funcţionează pe baza

următoarelor metode de măsurare a temperaturii:
 metode de măsurare prin dilatare termică,
 metode de măsurare electrice şi electronice.
4.1.1. Măsurarea temperaturii prin dilatare termică

Măsurarea temperaturii prin dilatare termică se realizează cu ajutorul termometrelor, care
funcţionează pe baza variaţiei volumului sau dimensiunilor unui corp termometric (metal, lichid,
gaz) supus acţiunii temperaturii.
Termometrele se întâlnesc într-o mare diversitate constructivă, însă toate se încadrează
din punct de vedere al principiului de funcţionare în trei categorii:
 termometre metalice;
 termometre cu lichide;
 termometre manometrice.
83
Metode de măsurare electrice şi electronice

Metodele electrice utilizează pentru măsurarea temperaturii rezistenţe electrice, de tipul
conductoare (termorezistenţe) şi semiconductoare (termistoare), sau termocupluri.
Pentru măsurarea temperaturii se utilizează următoarele procedee electrice de măsurare a
temperaturii:
a) Măsurarea temperaturii pe baza variaţiei rezistenţei electrice
 termometre cu rezistenţe metalice (termorezistenţe);
 termometre cu rezistenţe pe bază de semiconductoare (termistoare).
b) Măsurarea temperaturii pe baza efectului tensiunii termoelectromotoare
 termoelemente din metale (termocupluri);
 termoelemente din semiconductoare.
Metode electronice
Odată cu dezvoltarea electronicii şi microelectronicii au apărut pe piaţă din ce în ce mai multe
aplicaţii practice din domeniul aparatelor de măsură digitale, a detectoarelor, traductoarelor
electronice, a senzorilor ş.a. În această categorie se înscriu şi termometrele electronice. Acestea
pot fi împărţite, funcţie de modul de realizare şi utilizarea acestora, în:
 Dispozitive electronice de detecţie a temperaturii (traductoare electronice,
termistoare integrate, circuite integrate specializate);
 Termometre electronice de laborator,
 Termometre electronice (digitale) industriale
Pentru determinarea temperaturii unui corp oarecare, acesta trebuie pus în contact cu
corpul termometric un interval de timp corespunzător realizării echilibrului termic. În momentul
final al măsurării, temperaturile senzorului şi a corpului sunt (ideal) egale.
Mijlocul de măsurare care include un corp termometric se numeşte instrument
termometric sau termometru (în sens generic). Instrumentele termometrice pentru temperaturi
sub 600oC se numesc termometre iar cele pentru temperaturi peste 600oC - pirometre. Calităţile
prin care se apreciază calitatea unui termometru includ:
- influenţa minimă asupra stării termice a corpului cu temperatura de măsurat;
- viteza maximă de răspuns;
- stabilitatea în timp;
- independenţa de factori perturbatori;
- manevrabilitatea;
- portabilitatea;
- dimensiunile cât mai reduse (posibilitatea de a măsura temperatura în spaţii mici).
În funcţie de proprietatea corpurilor termometrice care se modifică în funcţie de
temperatură, termometrele se clasifică astfel:
- volumetrice;
- manometrice;
- electromecanice;
- electrice parametrice;
- electrice generatoare;
- magnetice;
- optice;
- acustice;
84
- spectroscopice.
Termometrele volumetrice sunt cele care utilizează ca măsură a temperaturii variaţia
volumului corpului termometric. Acesta poate fi un fluid sau un solid.
Termometrele manometrice se bazează pe variaţia presiunii unui corp termometric fluid
la volum constant în funcţie de temperatură.
Termometrele electromecanice utilizează variaţia cu temperatura a frecvenţei proprii de
vibraţie a corpului termometric.
Termometrele electrice parametrice se bazează pe variaţia rezistivităţii materialelor în
funcţie de temperatură iar cele generatoare - pe efectele termoelectrice.
Termometrele magnetice funcţionează pe baza dependenţei susceptibilităţii magnetice de
temperatura materialului magnetic.
Termometrele optice (pirometre) se bazează pe variaţia emisiei optice a corpului
termometric în funcţie de temperatură.
Termometrele acustice funcţionează pe baza variaţiei vitezei sunetului în corpul
termometric în funcţie de temperatură.
Termometrele spectroscopice se utilizează pentru temperaturi mari şi foarte mari, având
ca fundament funcţional modificarea în funcţie de temperatură a densităţii electronice în
spectrele de emisie şi absorbţie ale corpurilor termometrice (gazoase).
4.2. Traductoare pentru măsurarea temperaturii

4.2.1. Traductoare termorezistive
Realizarea traductoarelor rezistive de temperatură se bazează pe dependenţa de
temperatură a rezistivităţii senzorului, realizat dintr-un metal (termorezistenţe) sau nemetal -
pulberi de oxizi metalici sau semiconductor (termistoare). Materialele utilizate pentru realizarea
senzorilor de temperatură trebuie sunt alese pe baza următoarelor caracteristici:
- stabilitate şi repetabilitate a proprietăţilor fizico-chimice pentru o utilizare
îndelungată într-un domeniu de temperatură cât mai larg şi interschimbabilitate;
- sensibilitate cât mai mare (Δρ/Δθ) într-un domeniu de temperatură cât mai larg,
pentru a necesita scheme de măsurare cât mai simple;
- rezistivitate ridicată, pentru ca o valoare mare a rezistenţei să se obţină cu un volum
mic de material.
Rezistenţa iniţială mare este necesară pentru a micşora influenţa negativă a variaţiei
rezistenţei conductoarelor de legătură dintre senzor şi circuitul de măsurare a rezistenţei asupra
preciziei de măsurare). Dimensiunile reduse sunt impuse de necesitatea ca senzorul să poată fi
utilizat în zone greu accesibile şi să nu modifice, prin prezenţa sa, câmpul termic din zona în care
se efectuează măsurarea.
Materialele metalice se caracterizează prin stabilitate, repetabilitate şi domeniu extins de
utilizare, iar cele nemetalice - prin sensibilitate mare şi rezistivitate crescută. Termorezistenţele
se utilizează în măsurări industriale de precizie şi într-un domeniu mare de temperatură iar
termistoarele se utilizează pentru măsurarea unor temperaturilor mici dar cu variaţii rapide.
4.2.2. Termorezistenţe
Termorezistenţele uzuale sunt senzori de temperatură realizaţi dintr-un fir subţire
(Φ=0,01...0,1mm) înfăşurat bifilar (neinductiv, cu extremităţile la acelaşi capăt), pe un suport
85
izolant (sticlă, cuarţ, mică, ceramică, în funcţie de domeniul de măsurare), ca în fig. 4.2. Aceste
variante sunt destinate măsurării temperaturii în volume de fluid.
Suport izolant Terminale
Fir metalic
înfăşurat bifilar
Fig. 4.2. Termorezistenţa cu fir metalic
Variantele cu film rezistiv, obţinute prin metalizarea suportului izolant, permit şi

măsurarea temperaturii superficiale. Pentru utilizarea în mediu industrial, termorezistenţa
propriu-zisă se introduce într-o teacă de protecţie prevăzută cu un sistem de prindere (cu flanşă)
pe peretele incintei în care se măsoară temperatura, şi o cutie de borne, ca în reprezentarea din
fig.4.3.
Flanşe Cablu de
legătură
Teacă Capac
Cutie Borne
Fig. 4.3 Structură termorezistenţă
Pentru ca măsurarea să fie corectă, adâncimea de imersie a tecii de protecţie în mediul

căruia i se măsoară temperatura trebuie să fie de cel puţin 50 de ori mai mare decât diametrul ei,
astfel încât în zona termorezistenţei să nu existe gradient de temperatură.
Materialele metalice utilizate în mod curent pentru realizarea termorezistenţelor sunt:
cuprul (Cu), platina (Pt) şi nichelul (Ni).
Cuprul permite măsurarea în intervalul [-200, +260]oC cu precizie medie, având
sensibilitate mai mare decât platina (α ρ|20 =4,3x10-3/oC) dar rezistivitatea foarte mică
(ρ |20 oC=1,67x10-8 Ωm). Dependenţa ρ(θ) este liniară în toată gama de temperatură. Cuprul este
ieftin dar uşor de impurificat de agenţii externi.
Platina permite măsurări în intervalul [-200,+850]oC cu precizie maximă (materialul
poate fi foarte pur şi este greu oxidabil, deci dependenţa ρ(θ) se menţine (cu erori minime)
constantă în timp; sensibilitatea are valori medii: (α ρ|20 oC =3,85x10-3/oC, dependenţa ρ(θ) fiind
neliniară în toată gama de temperatură (descrisă matematic printr-un polinom de gradul 5);
rezistivitatea are valoare mare (α ρ|20 oC =1,06x10-7 Ωm), dar materialul este foarte scump.
Nichelul permite măsurări în intervalul [-80,+320]oC, cu precizie medie, dependenţa ρ(θ)
fiind neliniară; are cea mai mare sensibilitate: α ρ|20 oC =6,8x10-3(oC-1) şi rezistivitate medie:
ρ |20 oC=6,8x10-8 Ωm.
Formele constructive celor mai utilizate ale termorezistenţelor sunt reprezentate în fig.
4.4.
86
Fig. 4.4. Termorezistenţe uzuale
Termorezistenţele se realizează şi în construcţii speciale precum cele din fig.4.5.
Fig. 4. 5. Termorezistenţe speciale
Principalele mărimi caracteristice ale unei termorezistenţe:

1. Rezistenţa nominală, definită la 0oC sau la 20oC are valori standardizate:
- pentru Cu: 10Ω (la 20oC);
- pentru Pt: 25, 50, 100, 200Ω (la 0oC);
- pentru Ni: 50, 100, 120Ω (la 0oC).
2. Curentul maxim admisibil - limita curentului pe care circuitul de măsurare îl poate injecta în
termorezistenţă fără a-i modifica temperatura (prin efect termic); domeniul uzual 1...5mA.
3. Eroarea constructivă - abaterea maximă faţă de dependenţa R(θ) standardizată, exprimată
procentual prin raportare la domeniul de măsurare, cu valori în intervalul: [0,1;1]%.
Circuite de măsurare asociate termorezistenţelor

Măsurarea temperaturii cu termorezistenţe impune circuitului de măsurare două condiţii:
- să ofere informaţii despre temperatura măsurată de obicei în grade Celsius , printr-o
măsurare relativă (măsurarea variaţiei rezistenţei termorezistenţei faţă de valoarea de
referinţă la temperatura 0oC);
87
- să permită eliminarea influenţei rezistenţei cablurilor de legătură de la circuitul de

măsurat spre termorezistenţă (în general aceste distanţe pot fi de zeci sau sute de
metri).
Pentru că o termorezistenţă este un dispozitiv rezistiv, trebuie străbătut de un curent pentru

a produce o cădere de tensiune pe care un sistem de achiziţie a datelor o poate măsura. Având
rezistenţă relativ mică (100) care se modifică relativ puţin cu temperatura (mai puţin de
0.4/oC). Termorezistenţele necesită dispozitive de condiţionare a semnalului ce includ surse de
curent de precizie, amplificatoare cu câştig mare, şi conexiune cu 4 borne sau 3 borne pentru
reducerea principalelor erori.
De exemplu, la conectarea unei termorezistenţe cu 2 borne într-un circuit de măsură ca în
fig.4.6. tensiunea de ieşire include erorile datorate căderilor de tensiune provocate de trecerea
curentului de excitaţie prin firele de legătură R L .
I Ex
RL
+ V RL -
+
V MĂ V RT RT(
θ)
- V RL
- +
RL
Fig. 4.6. Circuit de măsură pentru termorezistenţe
Aceste erori semnificative pot fi înlăturate prin folosirea unei termorezistenţe cu 4 borne într-o
schemă de măsură ca în fig.4.7. Configuraţia cu 4 borne foloseşte o a doua pereche de fire pentru
a alimenta termorezistenţa în curent. De aceea, doar un curent foarte mic va trece prin firele de
legătură spre sistemul de măsură astfel că erorile principale datorate rezistenţei acestora sunt
foarte mici.
I Ex
+ V RL1 -
+ V RL2 - Fig. 4.7. Circuit de măsură cu patru borne

+
V RT RT(
- V RL3 +
-
- V RL4 +
88
Pentru condiţionarea senzorilor de tipul termorezistenţelor Pt100 firma Burr-Brown

produce circuitul integrat XTR103. Acesta este un circuit cu ieşire în curent 420mA destinat
excitării şi liniarizării caracteristicii termorezistenţei de Pt100. Are înglobat circuitul de excitare
în curent a termorezistenţei, amplificatorul de instrumentaţie, circuitul de liniarizare şi circuitul
pentru ieşirea in curent. Circuitul de liniarizare îmbunătăţeşte liniaritatea semnalului de ieşire de
aproximativ 40 de ori. În graficul din fig. 4.8. sunt date caracteristicile de neliniaritate înainte şi
după folosirea circuitului de liniarizare a caracteristicii.
Fig. 4.8. Caracteristica de neliniaritate
În fig. 4.9. este prezentată schema de conectare a senzorului termorezistiv la circuitul

XTR103.
Fig. 4.9. Circuitul de măsură XTR103

89
Câştigul amplificatorului instrumental poate fi configurat pentru un domeniu mare de

temperaturi de lucru. Erorile totale regăsite în semnalul de curent transmis, incluzând şi erorile
de liniaritate sunt sub 1% pentru domeniul de temperaturi de funcţionare de –40C +85C a
circuitului integrat.
După cum se observă din fig. 4.9, tensiunea de alimentare pentru bucla de curent V PS
furnizează alimentare tuturor circuitelor. Curentul de ieşire poate fi măsurat ca şi cădere de
tensiune pe rezistenţa de sarcină R L . Două surse de curent egale alimentează termorezistenţa şi
rezistenţa R Z de reglare a valorii de zero. Intrările amplificatorului de instrumentaţie măsoară
diferenţa de tensiune ce apare pe termorezistenţă şi pe R Z. Valoarea R Z se alege astfel încât să fie
egală cu valoarea termorezistenţei la temperatura minimă de măsurat. R Z se reglează astfel încât
la temperatura minimă de măsurat la ieşire să rezulte un curent de 4mA. Rezistenţa R G are rolul
de a seta amplificarea circuitului în concordanţă cu domeniul de temperaturi măsurate.
Funcţia de transfer a circuitului incluzând şi convertorul tensiune curent este:
I0 = VIN  (0,016 + 40/R G ) + 4mA (4.1.)
unde V IN este tensiunea diferenţială de intrare.
Fără a avea R G conectat ( R G =  ) o tensiune de intrare între 01V produce un curent de
ieşire de 420mA. Cu R G =25 o tensiune de intrare între 010mV produce un curent de ieşire
de 420mA. R G poate fi calculat cu relaţia:
2500
RG   (4.2)
1
1
VFS
unde V FS este tensiunea maximă de intrare.

O tensiune negativă de intrare va avea ca efect scăderea curentului sub 4mA. Creşterea
tensiunii negative de intrare are ca efect limitarea curentului de ieşire la aproximativ 3,6mA.
Creşterea tensiunii pozitive de intrare peste valoarea maximă proiectată are ca efect creşterea
curentului de ieşire până la limitarea la aproximativ 36mA a acestuia.
Tranzistorul extern Q1 are rolul de a furniza curentul de ieşire 420mA. Se obţine astfel
o disipare de putere pe o componentă externă circuitului integrat astfel încât circuitele interne de
precizie ale XTR103 funcţionează la precizii ridicate. Deoarece tranzistorul este plasat în bucla
de reacţie, caracteristicile sale nu sunt critice:
- V CE = 45V minim
-  = 40 minim
- P D = 800mW
Circuitul poate funcţiona şi fără tranzistor extern prin conectarea pinului 11 la pinul 14
dar în acest caz acurateţea circuitului va fi scăzută depinzând de puterea disipată intern.
Circuitul de liniarizare generează o modificare în funcţie de semnalul de intrare a celor
două surse de curent. Ambii curenţi au valori egale date de relaţia
500  V1N
I R1  I R2  0,8  (4.3)
R LIN
Modificând curentul de excitare se obţine o funcţie de transfer de ordinul 2 care are ca

efect corectarea în mare parte a caracteristicii neliniare a termorezistenţei. Corecţia este
90
controlată de rezistenţa R LIN care trebuie aleasă în funcţie de domeniul de temperaturi măsurate .
Dacă nu este necesară corecţia caracteristicii nu se va conecta RLIN adică R LIN = . Acest fapt are
ca efect menţinerea constantă la 0.8mA a curenţilor de excitare.
Conectarea termorezistenţei se poate face cu 2 sau 3 fire. În schema din figura 4.9
termorezistenţa era conectată cu două fire de legătură. Rezistenţa firelor, mai ales dacă acestea
sunt lungi, introduce erori suplimentare. Pentru a evita acest lucru se conectează rezistenţa
folosind trei fire de legătură conform schemei din fig. 4.10.
Fig. 4.10 Circuit de conectare cu 3 fire
Presupunând ca lungimea firelor este egală rezistenţa acestora produce o tensiune mică de
mod comun care este rejectată de XTR103. Toate cele prezentate anterior fac din XTR103
alegerea ideală pentru realizarea de circuite de condiţionare a semnalului pentru termorezistenţe.
4.2.3. Termistoare
Termistoarele sunt senzorii de temperatură cu cea mai ridicată sensibilitate. Pentru
instrumentele analogice se utilizează termistoare cu coeficient negativ de temperatură (NTC),
existând şi variante cu coeficient de variaţie pozitiv - PTC ( rar utilizate la măsurarea
temperaturii). Termistoarele de tip NTC (Negative Temperature Coefficient) au elementul
sensibil realizat prin sinterizare din pulberi de oxizi metalici de Mn, Fe, Ni, Cu, Zn, Co.
Dependenţa R(θ) pentru termistoarele NTC corespunde relaţiei:
B
R T  R e T (4.4.)
în care:
T - temperatura absolută în K,
B - constantă de material.
R  R T  (4.5)
91
a cărei formă echivalentă utilizată practic este:

1 1 
B  
T T0 
RT  RT e  (4.6)
1
unde: T 0 este temperatura de referinţă.
Coeficientul relativ de variaţie a rezistenţei cu temperatura:
1 dR T
R   (4.7)
R T dT
iar expresia uzuală este:
B
R   (4.8)
T2
ţinând seama de relaţiile de mai sus rezultă :

T
R1 0  T T0 
RT  RT e T (4.9)
0
relaţie utilizată curent, având în vedere faptul că în datele tehnice ale unui termistor sunt cuprinse
uzual α R (în limitele: -3...-5,5 [%K]) şi R(20oC) în limitele (kΩ...MΩ). Domeniul de temperatură
în care se utilizează termistoarele este [-50...200]oC.
Observaţie: Comparând |α R | pentru termistoare şi pentru termorezistenţe rezultă că

sensibilitatea termistoarelor este de cel puţin zece ori mai mare.
Termistoarele au formă de perlă (cu terminale axiale sau de o singură parte), baghetă sau
pastilă (fig. 4.11).
Fig.4.11. Tipuri constructive de termistoare
Circuite de măsurare asociate termistoarelor

Majoritatea circuitelor de măsurare utilizate pentru termistoare sunt circuite dedicate,
impuse în primul rând de caracteristica puternic neliniară şi coeficientul negativ de variaţie cu
temperatura ale acestora.
92
Puntea simplă de curent continuu se utilizează în asociere cu caracteristica statică a

termistorului dată sub formă tabelară. Termistorul introdus în mediul cu temperatura de măsurat
este conectat în una din laturile punţii. Puntea se echilibrează (manual sau automat) iar valoarea
rezistenţei termistorului se calculează pe baza valorilor celorlalte rezistoare ale punţii. Pentru o
anume valoare a rezistenţei termistorului se determină temperatura utilizând tabelul dependenţei
intrare-ieşire (manual sau automat).
Conversia rezistenţă - frecvenţă este o soluţie adecvată sistemelor numerice de măsurare
cu microcontroler. Circuitul numeric măsoară frecvenţa sau perioada şi asociază valoarea
corespunzătoare a temperaturii pe baza unui tabel de corespondenţă.
Metoda voltampermetrică impune folosirea unor circuite de liniarizare (care includ
multiplicatoare, circuite log-antilog) sau compensarea neliniarităţii prin conectarea termistorului
respectiv în reţele de rezistenţe de tip serie-paralel, care combină termistoare şi rezistenţe cu
coeficient termic redus.
O altă posibilitate de liniarizare pe porţiuni a caracteristicii termistoarelor este utilizarea
transformatoarelor funcţionale (cu mai multe etaje de amplificare), care realizează liniarizarea
pe porţiuni a caracteristicii statice a termistoarelor.
4.2.4. Traductoare termoelectrice (termocuple)

Termocuplul (TC) este un senzor generator alcătuit din două conductoare din metale
diferite (termoelectrozi) care formează o joncţiune termoelectrică (fig. 4.12.).
Metal 1
Joncţiune Tensiune Ieşire

Metal 2
Fig. 4.12. Joncţiunea termoelectrică
Joncţiunea termoelectrică reprezintă zona de contact nemijlocit între două conductoare

metalice.
Componentele unui termocuplu sunt:
- termoelectrozii (cele două conductoare);
- joncţiunea de măsurare;
- joncţiunile de referinţă (de la capetele libere ale termoelectrozilor).
Circuitul termoelectric este o succesiune de conductoare metalice având cel puţin două
joncţiuni termoelectrice. Circuitul termoelectric cu două joncţiuni se numeşte circuit
termoelectric elementar. De la joncţiunile de referinţă, aflate de regulă într-o cutie de borne,
circuitul electric se continuă cu fire de cupru.
Efecte termoelectrice fundamentale

Efectul Seebeck evidenţiat în 1822 de Thomas J. Seebeck constă în apariţia a unei
tensiuni termoelectromotoare (t.t.e.m.) şi/sau a unui curent corespunzător într-un circuit format
din două metale diferite ale căror joncţiuni se află la temperaturi diferite (fig. 4.13.). Fenomenul
fizic care corespunde acestui efect este conversia energiei termice în energie electrică.
93
I Metal 1
T1+ΔT T1
E
Metal 2
Fig. 4.13. Efectul Seebeck

În practică, t.t.e.m. are două componente: prima datorată efectului Peltier din joncţiuni,
cealaltă - efectului Thomson din conductoarele supuse gradientului de temperatură.
Dacă circuitul este deschis, apare o tensiune termoelectromotoare, iar dacă circuitul este
închis – un curent. Relaţia dintre t.t.e.m şi diferenţa de temperatură dintre cele două joncţiuni
defineşte coeficientul Seebeck:
dE
SAB  AB  SA  SB (4.10)
dT
unde: - S A şi S B sunt puterile termoelectrice ale celor două metale care formează joncţiunea
termoelectrică.
- S AB este proporţional cu temperatura.
Curentul generat în circuit depinde de rezistenţa circuitului, dar t.t.e.m. nu depinde nici de
rezistenţa sau grosimea conductoarelor, nici de distribuţia gradientului de temperatură în lungul
conductoarelor care alcătuiesc circuitul termoelectric, ci numai de diferenţa de temperatură de la
extremităţile conductoarelor care formează joncţiunea termoelectrică.
Ulterior s-a demonstrat că efectul Seebeck este în fapt superpoziţia a alte două
efecte distincte: efectul Peltier şi efectul Thomson.
Efectul Peltier descoperit de Jean C.A. Peltier în 1834 constă în încălzirea sau răcirea
unei joncţiuni termoelectrice străbătute de curent (fig. 4.14). Efectul este unul slab şi depinde de
sensul curentului prin joncţiune: dacă sensul curentului se schimbă, atunci şi sensul fluxului
termic se schimbă. O joncţiune care generează căldură fiind străbătută de un curent de un anume
sens, va absorbi căldură dacă va fi străbătută de curent în sens invers.
I Metal 1
T+ΔT T-ΔT
E
Metal 2
Fig. 4.14 Efectul Peltier
La un termocuplu străbătut de curent, una din joncţiuni se încălzeşte iar cealaltă se

răceşte cu aceeaşi variaţie de temperatură. Efectul este reversibil şi independent de tipul
contactului (sudură, prindere, răsucire, etc.) forma şi dimensiunile conductoarelor. Influenţează
numai compoziţia chimică şi temperatura joncţiunii. Dependenţa este liniară şi defineşte
coeficientul Peltier p AB (căldura eliberată într-o joncţiune termoelectrică pe unitatea de curent
care o străbate).
pAB = T (SA-SB) = - pBA (4.14)
94
Sub efectul unei diferenţe de temperatură, tensiunea Peltier E P (θ) este proporţională cu
temperatura fiecărei joncţiuni.
De remarcat: cantitatea de căldură transferată pe unitatea de suprafaţă a joncţiunii
depinde de valoarea curentului şi nu de pătratul curentului, ceea ce distinge efectul Peltier de
efectul Joule.
Efectul Peltier fundamentează funcţionarea pompelor electrice de căldură şi constă în
modificarea temperaturii unei joncţiuni termoelectrice în funcţie de intensitatea şi sensul
curentului care străbate joncţiunea, independent de efectul Joule. Efectul este reversibil şi
constituie una din componentele tensiunii termoelectrice totale de la bornele unui circuit
termoelectric.
Efectul Peltier nu depinde de cauza curentului ce străbate joncţiunea termoelectrică,
manifestându-se inclusiv la curentul termoelectric, ceea ce are drept rezultat o eroare
suplimentară în funcţionarea termocuplelor.
Efectul Thomson (descoperit în 1854 de William Thomson - Lord Kelvin of Scotland)
constă în absorbţia sau eliberarea de căldură într-un conductor omogen cu temperatură
neomogenă străbătut de un curent electric (fig. 4.15).
I T2
T1+ΔT T1-ΔT
E
Fig. 4.15 Efectul Thomson
Ca şi în cazul efectului Peltier, efectul Thomson depinde de valoarea medie a curentului

şi nu de pătratul acesteia, ceea ce-l deosebeşte de efectul Joule conferindu-i reversibilitate:
căldura este cedată când curentul circulă de la joncţiunea caldă către cea rece şi este absorbită
când curentul circulă dinspre joncţiunea rece către cea caldă (când curentul şi fluxul termic au
sensuri diferite căldura este absorbită, iar când curentul şi fluxul termic au acelaşi sens, căldura
este cedată).
Fluxul termic pe unitatea de volum θ a unui conductor de rezistivitate ρ având gradientul
de temperatură dT/dx pe direcţia curentului de densitate j are valoarea:
 dT 
q  j2  j   (4.15)
 dx 
unde:
- σ - coeficientul Thomson,
- ρ – rezistivitate,
- j – densitatea de curent.
Primul termen al membrului drept al ecuaţiei de mai sus descrie efectul Joule
(ireversibil).
Al doilea termen descrie efectul Thomson (reversibil) - apariţia unei t.t.e.m. într-un conductor ale
cărui capete se află la temperaturi diferite.
95
Tensiunea Thomson E T depinde de pătratul gradientului de temperatură în lungul

conductorului, (T 2 -T 1 )/Δl (ceea ce justifică neliniaritatea caracteristicilor TC) şi de coeficientul
Thomson al conductorului (σ m ).
E T apare la nivelul fiecăruia din conductoarele termocuplului şi este componenta

preponderentă în efectul termoelectric.
Când curenţii care parcurg joncţiunile termoelectrice pot fi consideraţi mici (ordinul μA
sau cel mult mA) efectul Joule poate fi neglijat şi t.t.e.m. totală E θ dintr-un circuit termoelectric
rezultă prin suprapunerea efectelor reversibile:
E = E P () + ET (A) + ET (B) (4.16)
unde: E T (A), E T (B) sunt tensiuni Thomson de-a lungul fiecăruia din conductoarele
termocuplului.
Fiecare t.t.e.m. are un sens propriu (E S are sensul dependent de natura conductoarelor iar
E T au sensuri dependente de diferenţele de temperatură între capetele conductoarelor).
Legile efectului termoelectric
Legea omogenităţii materialului

„Într-un circuit termoelectric realizat din conductoare din acelaşi material nu apare curent
electric”. Legea este o consecinţă directă a faptului că efectul Peltier nu apare decât la nivelul
unei joncţiuni termoelectrice realizate cu conductoare din materiale diferite.
E P (θ 1 ) = E P (θ 2 ) = 0 (4.17)
Efectul Thomson este acelaşi în conductoarele identice a,b, tensiunile Thomson anulându-se
reciproc:
E T (a) = - E T (b),
deci
E AB (θ 1 , θ 2 ) = 0 (4.18)
Legea materialului intermediar

„Într-un circuit termoelectric realizat din conductoare din materiale diferite, suma t.t.e.m. este
nulă dacă toate joncţiunile termoelectrice ale circuitului sunt la aceeaşi temperatură”.
Consecinţa 1: Într-un circuit termoelectric, un conductor cu extremităţile la aceeaşi

temperatură nu influenţează t.t.e.m. totală a circuitului (conductorul se comportă ca un
scurtcircuit termoelectric).
Importanţă practică: într-un circuit termoelectric se poate conecta un mijloc de măsurare a
t.t.e.m. (milivoltmetru de curent continuu ca în figura 4.16).
96
JR 1 Cu
Metal A J AP1
Joncţiune mV
măsură θ 2 e AB
θ1 J AP2
Metal B
JR 2 Cu
Fig. 4.16 Conectarea TC la un milivoltmetru
Conductoarele de legătură spre milivoltmetru sunt, de obicei, din cupru. Dacă în

interiorul instrumentului conexiunile şi bobina DME sunt realizate tot din cupru, nu mai apare
nici o condiţie privind temperatura joncţiunilor (conexiunilor) din interiorul mV, condiţia de
egalitate referindu-se doar la temperatura joncţiunilor de referinţă J R1 , J R2 ale TC.
Conform legii omogenităţii materialului, în J AP1 şi J AP2 nu apar t.t.e.m., ca urmare t.t.e.m. totală
din circuit este chiar e(θ 1 ,θ 2 ).
Consecinţa 2: O joncţiune termoelectrică poate fi realizată şi prin folosirea unui material
de adaos (dacă prezenţa acestuia nu impurifică metalele conductoarelor ce formează joncţiunea
termoelectrică şi dacă joncţiunea realizată este de mici dimensiuni, cât să nu apară gradient de
temperatură în lungul ei).
Legea materialului intermediar permite definirea potenţialelor termoelectrice ale tuturor
materialelor în raport cu un material de referinţă (Pt) şi determinarea prin calcul a t.t.e.m. pentru
orice cuplu termoelectric.
Pentru 3 materiale A,B,C, cunoscând e AC (θ 1 ,θ 2 ) şi e BC (θ 1 ,θ 2 ) se poate calcula:
e AB (θ 1 ,θ 2 ) = e AC (θ 1 ,θ 2 ) - e BC (θ 1 ,θ 2 ) (4.19)
În tabelul 4.1. se găsesc valorile t.t.e.m. referite la Pt, pentru diferite metale,
corespunzând unei diferenţe de temperatură de 100oC. Din tabel se pot deduce perechile
termoelectrice optime (cu t.t.e.m. de valoare maximă).
Tabelul 4.1.Valori ale t.t.e.m. pentru diferite metale

Metalul t.t.e.m. pt θ 1 - θ 2 = 1000C [mV]
Constantan -3,47
Nichel -1,94
Paladiu -0,28
Platină 0
Pt 90 % + Rhodiu 10 % +0,65
Cupru +0,67
Argint +0,79
Aur +0,80
Magnanină +0,82
Wolfram +0,90
Fier +1,89
Crom - Nichel +2,20
97
Legea temperaturilor intermediare:

„Tensiunea termoelectromotoare dintr-un circuit termoelectric cu joncţiunile la temperaturile
(θ 1 ,θ 2 ) este suma algebrică a t.t.e.m. ale aceluiaşi circuit termoelectric atunci când joncţiunile
sale se află respectiv la temperaturile (θ 1 ,θ 2 ) şi (θ 2 ,θ 3 )”:
e AB (θ 1 ,θ 2 ) = e AB (θ 1 ,θ 3 ) + e AB (θ 2 ,θ 3 ) (4.20)
θ 3 fiind o temperatură din intervalul [θ 1 ,θ 2 ].
Prin convenţie:
e AB (θ 1 ,θ 2 ) > 0 dacă θ 1 > θ 2
şi
e AB (θ 1 ,θ 2 ) < 0 dacă θ 1 < θ 2
Legea temperaturilor intermediare permite tabelarea dependenţelor e AB (θ 1 ,θ 2 ) ale TC
pentru temperatura 0oC a joncţiunilor de referinţă J R1 , J R2 (figura 1.17) şi determinarea t.t.e.m.
pentru orice altă valoare de referinţă, utilizând relaţia:
e AB (θ 1 ,θ 2 ) = e AB (θ 1 , 0oC) + e AB (0oC,θ 2 ) (4.21)
o o o
în care: e AB (θ 1 , 0 C) şi e AB (0 C,θ 2 ) = - e AB (θ 2 , 0 C) se determină din caracteristicile TC sub
formă tabelară.
Relaţia:
e AB (θ 1 ,θ 2 ) = e AC (θ 1 ,θ 2 ) - e BC (θ 1 ,θ 2 ) (4.22)
se foloseşte pentru compensarea temperaturii joncţiunilor de referinţă θ ref măsurând e AB (θ X ,θ ref )
cu termocuplul principal şi e AB (θ ref ,θ 0 ) cu un termocuplu auxiliar; determinarea presupune:
- calculul e AB (θ X , 0oC) pe baza relaţiei p AB = T (S A -S B ), tabelului e AB (θ 1 , 0oC) şi valorii
măsurate e AB (θ X ,θ ref ):
e AB (θ X , 0oC) = e AB (θ X ,θ ref ) + e AB (θ ref , 0oC)
(valoare măsurată) (valoare din tabel)
- determinarea θ X din tabelul e AB (θ X , 0oC).
Structura termocuplurilor
Tensiunea termoelectromotoare (t.t.e.m.) a TC depinde de natura şi structura cristalină a
metalelor, de puritatea şi omogenitatea acestora. În cazul aliajelor, raportul masic al
componentelor este determinant.
Influenţa purităţii componentelor TC asupra preciziei funcţiei de transfer justifică
utilizarea variantelor cu fire groase pentru măsurările la temperaturi înalte, unde impurificarea
superficială şi difuzia în material sunt accentuate de agitaţia termică.
Materialele care constituie perechea termoelectrică se aleg astfel încât termocuplul
rezultat să îndeplinească următoarele condiţii esenţiale:
- proprietăţi termoelectrice stabile în timp;
- imunitate la influenţele mediului;
- repetabilitate tehnologică;
- sensibilitatea cât mai ridicată;
- domeniul de temperatură cât mai extins;
- liniaritate maxim posibilă a funcţiei de transfer;
- rezistenţa electrică internă măsurată la borne să fie cât mai mică şi să aibă o variaţie
cât mai redusă cu temperatura.
Principalele perechi utilizate pentru termocupluri industriale sau de laborator sunt:
98
a) Pt10%Rh90% - Pt, (tip S), este cel mai răspândit termocuplu din materiale nobile, folosit în
regim permanent în domeniul -50...1060oC (practic doar peste 600oC) şi în regim de scurtă
durată până la 1600oC, cu performanţe deosebite privind îndeplinirea condiţiilor obligatorii
enunţate mai sus. Electrodul pozitiv este cel din aliaj iar electrodul negativ - cel din metal pur.
Acesta este considerat termocuplul standard. Rezistenţa sa electrică este mare şi variabilă cu
temperatura, iar dependenţa t.t.e.m. de temperatură este puternic neliniară. Sensibilitatea medie
este de 10μV/oC.
Polinoamele de aproximare a caracteristicii statice de referinţă a termocuplului S sunt definite pe
intervale de temperatură astfel pentru:
a)  (50...630,74) :
e TC (μV) = 5,399578 θ + 0,01251977 θ2 - 2,244822x10-15 θ3 + 2,845216x10-8 θ4 -
-2,244058x10-11 θ5 + 8,505417x10-15 θ6
b)   630,74...1064,43 :
e TC (μV) = -298,245 + 8,237553 θ + 1,645391x10-3 θ2
c)  1064,43...1665 :
e TC (μV) = 13943,439 + 3639,869[(θ-1365)/300] - 5,028[(θ-1365)/300]2 –
- 42,451[(θ-1365)/300]3
d)  1665...1767,6  :
e TC (μV) = 18113,083 + 567,954[(θ-1715)/50] - 12,112[(θ-1715)/50]2 –
- 2,812[(θ-1715)/50]3
b) NiCr - NiAl, (tip K), numit şi cromel-alumel – cel mai utilizat termocuplu din materiale
nenobile pentru gama temperaturilor mari: 300...1100oC în regim permanent (pentru scurtă
durată poate fi utilizat până la 1300oC), cu funcţie de transfer cvasiliniară.
Dacă termocuplul nu este stabilizat termic, la temperaturi de peste 500oC caracteristica de
transfer este afectată de histerezis. Sensibilitatea medie are valoarea de 35 μV/oC.
c) fier - constantan, codificat "J", este termocuplul cel mai utilizat la temperaturi în gama 100-
800oC, ieftin, cu sensibilitate relativ mare: 50 mV/oC.
d) cupru - constantan, codificat "T", este indicat pentru măsurarea temperaturilor mici (-
50...+400)oC, având o sensibilitate ridicată: 60mV/oC.
Există deci mai multe variante de termocupluri după metalele folosite, unele combinaţii
funcţionând mult mai bine decât altele. În tabelul 4.2 se prezintă cele mai utilizate tipuri de
termocupluri folosite în industrie. Comportamentul lor a fost stabilit de Institutul Naţional pentru
Standarde şi Tehnologii al U.S.A. (N.I.S.T.) .
Tabelul 4.2. Tipuri de termocuple utilizate în industrie

Interval Coeficient
Tip
Metale Folosite temperaturi Seebeck Medii de aplicabilitate
termocuplu
[0C] 0
(@ 20 C)
Cromel (+)
E -200 ÷ 900 62μV / 0C oxidant, inert, vacuum
Constantan (–)
Fier (+) vacuum, oxidant,
J 0 ÷ 760 51μV / 0C
Constantan (–) reducător, inert
T Cupru (+) -200 ÷ 371 40μV / 0C corosiv, umed, sub-zero
99
Constantan (–)
Cromel (+)
K -200 ÷ 1260 40μV / 0C complet inert
Aluminiu (–)
Nicosil (+)
N 0 ÷ 1260 27μV / 0C oxidant
Nisil (–)
Platină (30% Radiu) (+)
B 0 ÷ 1820 1μV / 0C oxidant, inert
Platină (6% Radiu) (–)
S 0 ÷ 1480 7μV / 0C oxidant, inert
Platină (–)
R 0 ÷ 1480 7μV / 0C oxidant, inert
Platină (–)
Joncţiunea de măsurare este realizată prin sudură electrică (pentru cele din metale rare), sau cu
flacără oxiacetilenică (pentru materiale nenobile).
Diametrul termoelectrozilor este 0,1...0,5mm pentru cazul metalelor rare, 0,2...4mm pentru cele
uzuale.
Izolaţia între conductoare poate fi:
- clasică (rondele ceramice) (figura 4.17);
- modernă (izolaţie minerală sau pulbere de oxizi metalici (MgO sau Al 3 O 3 )), cele cu
codificare MI (mineral insulated) fiind cele mai răspândite datorită dimensiunilor
mici şi răspunsului rapid.
teacă protecţie incintă izotermă
Cu
JR 1
A
Jm mV
θ1 B
JR 2 Cu
θ2
izolatori ceramici
Fig.4.17 Structura termocuplelor
Termoelectrozii şi izolaţia lor sunt introduse în teci de protecţie, de diverse forme şi

dimensiuni, realizate din metal (pentru temperaturi de lucru până la 1100oC), sau din ceramică
sau materiale metaloceramice - pentru temperaturi mai mari (figura 4.18).
Pe lângă teaca de protecţie, termocuplul fizic mai conţine cutia de borne şi sistemul de fixare în
mediul în care se măsoară temperatura. Pentru un timp mic de răspuns, joncţiunea de măsură este
sudată de teacă (sau, dacă este posibil, exterioară tecii).
100
etanşat etanşat etanşat cu cu joncţiune cu picatură

în teacă în teacă contact în expusă expusă
izolat teacă (raspuns rapid)
Fig. 4.18 Teci de protecţie pentru termocuple
Circuite de măsurare pentru termocupluri

4Deşi nu sunt scumpe, sunt rezistente şi pot opera într-un interval foarte larg de
temperaturi, termocuplele au unele particularităţi in realizarea circuitelor de condiţionare. Un
termocuplu funcţionează pe principiul conform căruia joncţiunea dintre două metale diferite
generează o tensiune care variază cu temperatura. Oricum, conectarea firelor termocuplelor cu
firele de legătura ce îl conectează la dispozitivele de măsurare creează alte joncţiuni
termoelectrice denumite joncţiuni reci. De aceea, tensiunea măsurată, V măs , include atât
tensiunea termocuplului, cât şi tensiunea joncţiunii reci, V CJ (figura 4.19). Metoda compensării
pentru aceste tensiuni nedorite generate de joncţiunile reci, se numeşte compensarea joncţiunii
reci.
Fig. 4.19 Evidenţierea joncţiunii reci
Cele mai multe metode pentru compensarea joncţiunii reci folosesc un senzor
suplimentar, cum ar fi un termistor sau un senzor integrat, plasat pe conectorul de semnal sau
blocul de borne pentru a măsura temperatura mediului ambiant exact lângă joncţiunea rece.
Software se poate apoi calcula compensarea necesară pentru tensiunea termoelectrică nedorită.
Sensibilitatea şi zgomotul sunt de asemenea probleme importante la termocuple. Ieşirile
termocuplelor sunt foarte mici ca nivel şi se modifică doar cu 7 până la 50V pentru modificarea
temperaturii cu 1o Celsius, făcând semnalul util foarte sensibile la zgomot. Prin urmare,
101
condiţionarea termocuplelor include filtre trece jos pentru suprimarea frecvenţelor de 50Hz şi
amplificatoare cu câştig mare pentru a ridica nivelul semnalelor.
Amplificarea semnalelor provenite de la termocuple măreşte de asemenea rezoluţia şi
sensibilitatea măsurătorii. De exemplu, un dispozitiv DAQ uzual prevăzut cu un CAN care are
intervalul de intrare de 10V şi o amplificare de 50 are o rezoluţie de 98V. Aceasta corespunde
la aproximativ 2oC pentru un termocuplu de tip J sau K. Oricum, prin adăugarea la sistem a unui
dispozitiv de condiţionare a semnalului cu un factor de amplificare de 100, rezoluţia de măsurare
se măreşte la 1V, care corespunde la o fracţiune de grad Celsius.
Condiţionarea semnalului de la termocuplu
Condiţionarea a semnalului de la termocuplu este ilustrată în figura 4.20. Elementele

modulului sunt termocuplul, joncţiunea temperaturii de referinţă, blocul de câştig analogic, CAN
şi blocul de liniarizare. Termocuplul 1 este termocuplul plasat pentru măsurarea temperaturii.
Termocuplurile 2 şi 3 sunt o consecinţă a legăturii firelor termocuplului 1 cu liniile de cupru ale
PCB (placa de montaj).Principalul scop al acestei prezentări este determinarea temperaturii de
referinţă, câştigul de semnal şi rezultatele conversiei analog numerice.
Fig. 4.20 Exemplu de condiţionare a termocuplului
Senzorul pentru temperatura de referinţă

În majoritatea aplicaţiilor cu termocupluri este necesară o referinţă absolută de
temperatură. Aceasta este folosită pentru îndepărtarea erorii tensiunii termoelectromotoare
creată de termocuplurile 2 şi 3 ca în figura 4.20. Cele două metale ale acestor termocupluri
provin de la metalele termocuplului 1 şi liniile de cupru ale cablajului (PCB). Blocul izotermic
din figura 18 este construit în aşa fel încât termocuplurile 2 şi 3 să fie menţinute la aceeaşi
temperatură cu a dispozitivului de sesizare a temperaturii absolute de referinţă. Aceste elemente
pot fi menţinute la aceeaşi temperatură prin menţinerea circuitului într-o zonă compactă. Cu
această configuraţie, temperatura cunoscută a joncţiunii metalului termocuplului 1 cu cuprul de
pe cablaj poate fi folosită la determinarea temperaturii reale a termocuplului.
În figura 4.20, temperatura absolută de referinţă este sesizată la blocul izotermic, şi apoi este
scăzută din cea de pe calea de semnal. Aceasta este o implementare hardware. Alternativ,
temperatura absolută de referinţă poate fi sesizată şi scăzută prin soft. Soluţia hardware poate fi
102
realizată relativ fără erori. Corecţia prin soft poate fi mai mult mai exactă datorită puterii de
evaluare a procesorului dar punctul slab al acestei calibrări este timpul de calcul.
Relaţiile dintre temperatura joncţiunii termocuplului şi zero grade Celsius sunt date sub formă de
tabele sau coeficienţi polinomiali în publicaţii ale NIST. Dacă temperatura absolută a
termocuplurilor 2 & 3 este cunoscută (figura 4.20) temperatura actuală căutată (a termocuplului
1) poate fi măsurată şi calculată.
Pot fi folosite multe metode pentru a măsura temperatura de referinţă din blocul
izotermic. Un prim caz este acela în care se foloseşte un al doilea termocuplu. El este folosit
pentru a sesiza temperatura ambiantă de la conexiunea cu cuprul cablajului şi este configurat să
normalizeze tensiunea rezultantă la o temperatură ataşată. Un alt caz este cel al folosirii unei
diode semiconductoare pentru sesizarea temperaturii absolute a blocului izotermic. Aceasta se
realizează prin folosirea coeficientului negativ de temperatură de –2.2mV/oC al caracteristicii
diodei. În al treilea caz, un senzor de temperatură, termistor, este folosit ca dispozitiv pentru
sesizarea temperaturii de referinţă. Ca şi la diodă, termistorul are un coeficient negativ de
temperatură. Termistorul este mai dificil de folosit, din cauza caracteristicii neliniare. O altă
tehnică se referă la folosirea unui termorezistor (RTD) ca senzor de temperatură de referinţă.
Aceşti senzori sunt potriviţi pentru circuitele de precizie. Şi în final, senzorul de temperatură
integrat dar care este mai puţin utilizat.
Folosirea unui termocuplu secundar

Un termocuplu secundar poate fi folosit la eliminarea erorilor datorate tuturor
termocuplurile din circuit. Un circuit care foloseşte această tehnică este prezentat în figura 4.21.
Fig. 4.21 Circuit de măsură cu termocuplu secundar
În acest exemplu de circuit un termocuplu de tip E este folosit să sesizeze temperatura

necunoscută. Un termocuplu de tip E este alcătuit din Cromel (o combinaţie de Nichel şi Crom)
la capătul pozitiv, şi Constantan la capătul negativ. Un termocuplu secundar de tip E este
introdus în circuit şi este poziţionat pe blocul izotermic şi montat între primul termocuplu şi
circuitul de condiţionare al semnalului. Polaritatea celor două termocupluri de tip E este critică
aşa încât constantanul de la ambele termocupluri este legat împreună.
Această configuraţie de circuit realizează două termocupluri adiţionale, ambele fiind
construite cu crom şi cupru. Aceste termocupluri sunt opuse unul altuia în circuit. Dacă ambele
termocupluri noi construite se află la aceeaşi temperatură, ele îşi vor anula reciproc erorile induse
103
de temperatură. Cele două termocupluri de tip E rămase generează tensiune apropiată de

tensiunea termoelectromotoare corespunzătoare valorii reale de temperatura măsurată.
Această tehnică de proiectare este ideală pentru cazurile în care temperatura blocului izotermic
are variaţii mari sau raportul dintre prima derivată a tensiunii şi temperatura termocuplului
selectat are o pantă ascuţită. Termocuplurile care intră în această categorie în banda de
temperatură de la 0oC la 70oC sunt de tipul T şi de tipul E.
Calculul erorii pentru această schemă de compensaţie este:
V TEMP = + TEM 3 + TEM 1 – TEM 4 – TEM 2 (4.22)
unde:
TEM 1 – căderea de tensiune prin termocuplul de tip E aflat în punctul de măsură (1)
TEM 2 – căderea de tensiune pe termocuplul Cupru/Constantan, cuprul fiind de fapt PCB
TEM 3 – căderea de tensiune pe termocuplul Cupru/Constantan, cuprul fiind de fapt PCB
TEM 4 –căderea de tensiune pe termocuplul de tip E de pe blocul izotermic.
V TEMP - echivalentul tensiunii termoelectromotoare a termocuplului 1 de tip E la
temperatura de 0 oC.
Erorile dominante în acest circuit vor apare ca urmare a performanţelor neideale a
termocuplului de tip E, variaţiei purităţii diferitelor metale, şi discordanţei temperaturii în blocul
izotermic.
Folosirea unei diode semiconductoare

Diodele sunt dispozitive folosite la sesizarea temperaturii, când nu este cerută precizie
ridicată. Fiind dat un curent de excitaţie constant, diodele standard, ca 1N4148, au o modificare a
tensiunii de polarizare cu temperatura de aproximativ –2.2mV/ oC. Aceste tipuri de diode vor
oferi un raport corect tensiune/temperatură liniar. Acest tip de liniarizare nu este tocmai potrivit
pentru termocuplurile cu variaţii largi ale coeficientului Seebeck în intervalul de temperatură a
blocului izotermic. Dacă sunt variaţii mari de temperatură la blocul izotermic de temperatură,
termocuplurile de tip K, J, R şi S sunt cele mai potrivite aplicaţiei. Un circuit care foloseşte o
diodă ca senzor de temperatură absolută este prezentat în figura 4.21.
Fig. 4.21 Circuit de măsură cu diodă semiconductoare

104
Pentru polarizarea diodei este folosită o tensiune de referinţă în serie cu o rezistenţă .

Coeficientul negativ de variaţie cu temperatura al tensiunii de polarizare a diodei este cu mult
mai mare decât modificarea datorată termocuplului şi temperaturii blocului izotermic. Această
problemă este rezolvată prin punerea în paralel a două rezistenţe înseriate, cu dioda. În acest fel,
variaţia de –2.2mV/oC a diodei este atenuată până la coeficientul Seebeck al termocuplului de pe
blocul izotermic. Coeficientul Seebeck al termocuplurilor de pe blocul izotermic este de
asemenea egal cu coeficientul Seebeck (la temperatura blocului izotermic) al termocuplului care
este folosit la măsurarea temperaturii.
Se poate menţiona, de asemenea, că modificările tensiunii de referinţă vor modifica şi
curentul prin diodă. Aceasta fiind situaţia, se recomandă o tensiune de referinţă precisă pentru
aplicaţiile de înaltă acurateţe.
Folosirea unui termistor

Termistorii sunt dispozitive rezistive care prezintă un coeficient de temperatură negativă
(NTC). Aceşti senzori sunt ieftini fiind ideali pentru circuitele de măsurare a temperaturii de
precizie medie, când unele sau toate neliniarităţile termistorului nu sunt luate în calcul.
Neliniaritatea NTC a termistorului poate fi calibrată cu tehnici software şi hardware. Tehnicile
software sunt mai exacte, dar tehnicile hardware sunt mult mai adecvate şi disponibile.
Figura 4.22 arată un termistor înseriat cu un rezistor echivalent şi cu o sursă de tensiune
pentru excitaţie. În acest circuit, căderea de tensiune pe termistor se modifică cu temperatura cu
aproximativ -25mV/C0. Acest coeficient de temperatură este prea ridicat. Un divizor rezistiv
poate furniza uşor un coeficient de temperatură adecvat depinzând de tipul termocuplului folosit.
Fig. 4.22 Circuit de măsură cu termistor
Acest tip de excitaţie de tensiune conferă o funcţionare liniară pentru un interval limitat
de temperatură (0oC la 50oC). Profitând de avantajul acestei regiuni liniare se reduce
105
semnificativ necesitatea calibrării software. Acest fapt este cel mai bine ilustrat în figura 4.23 ce
prezintă caracteristica de ieşire a termistorului în funcţie de tipul de excitare.
Fig. 4.23 Caracteristica termistorului
De asemenea, termistorul cu NTC poate fi excitat de la o sursă de curent. Sursele de

curent de nivel mic, precum cele de 20A sunt de obicei recomandate pentru reducerea
problemelor datorate autoîncălzirii. Un termistor care este folosit cu excitare în curent prezintă o
ieşire neliniară. Cu acest tip de circuit, este necesară calibrarea software.
Folosirea unui senzor rezistiv de temperatură (RTD)

Dacă este necesară o precizie ridicată, de obicei se foloseşte un senzor RTD pentru
măsurarea temperaturii din blocul izoterm. Elementul RTD este aproape liniar, constant, de
obicei nefiind necesari algoritmi de liniarizare pentru RTD. Cel mai eficient mod pentru a obţine
performanţe de la un RTD este alimentarea acestuia folosind o sursă de curent. În figura 4.24
este prezentată o sursă de curent de precizie obţinută prin folosirea R 1 , R 2 , J 1 , U 1 şi AO1 .
Fig. 4.24 Circuit de măsură pentru termorezistenţă

106
U 2 este o sursă de curent de precizie de 200A. Acest curent produce o cădere de

tensiune la intrarea neinversoare a lui AO1. Amplificatorul operaţional şi R 1 şi R 2 sunt conectate
în aşa fel încât căderile de tensiune pe R 1 şi R 2 sunt egale. În acest mod se obţine pentru
excitarea senzorului RTD un curent egal cu 200A R 1 /R 2 . Tranzistorul cu efect de câmp J1
este folosit pentru a obţine un curent constant prin senzorul RTD în condiţiile în care tensiunea
pe acesta se modifică în funcţie de temperatura blocului izotermic.
În schema din figura 4.25 este folosită o sursă de tensiune de referinţă pentru generarea unui
curent constant de 1 mA necesar alimentarii elementului RTD. Avantajul acestei scheme este
acela că tensiunea de referinţă poate fi folosită şi în altă parte a circuitului, acolo unde este
nevoie de o calibrare a circuitului.
Fig. 4.25 Circuit de măsură îmbunătăţit
Senzorul RTD este cel mai potrivit situaţiilor în care precizia dorită este critică. Ambele
circuite ale RTD (figura 4.24 şi 4.25) au la ieşirea diferenţială o tensiune care este aproape
liniară şi proporţională cu temperatura. Această tensiune este apoi folosită de către
microcontroler pentru a o transforma în temperatura absolută a blocului izotermic, iar după aceea
se transformă înapoi în o tensiune termoelectromotoare echivalentă. Acest lucru se face la nivel
de microprocesor prin metode de căutare în tabele sau calcule polinomiale de înaltă acurateţe.
Această tensiune rezultă este apoi scăzută din tensiunea măsurată la ieşirea blocului izotermic. În
acest fel erorile datorate temperaturii blocului izotermic vor fi înlăturate.
4.3 Traductoare de radiaţie
Având o structură relativ complicată, aceste traductoare se remarcă prin proprietăţi

deosebite:
- măsurare fără contact (influenţă energetică minimă asupra mărimii măsurate), inclusiv
pentru obiecte mobile sau potenţializate electric;
- senzorul nu solicită, de regulă, sursă exterioară de energie;
- fiabilitate şi durată de viaţă deosebit de mari;
- măsurarea mărimilor neelectrice dificil de măsurat pe cale electrică (compoziţia
chimică a substanţelor, unele caracteristici geometrice).
107
În esenţă, un traductor de radiaţii conţine o sursă de radiaţie (corpusculară (raze α, β, γ,

X), electromagnetică, ultrasonică, luminoasă) un detector (senzor) de radiaţie şi un circuit de
amplificare şi condiţionare a semnalului.
Principalele tipuri de traductoare de radiaţie sunt:
- cu absorbţie (atenuare), care utilizează radiaţii corpusculare şi dependenţa atenuării de
dimensiunile şi natura materialului penetrat; sursa şi detectorul de radiaţie sunt coliniare şi
distanţate, radiaţiile străbătând corpul de studiat; utilizarea acestor variante vizează măsurarea
mărimilor geometrice: deplasări, nivele, grosimi, etc., prin metode fără contact;
- detectoare de radiaţie propriu-zise, care au ca mărime de intrare chiar radiaţia corpului analizat
(cazul măsurării temperaturii prin captarea radiaţiei electromagnetice (totală, parţială, selectivă) a
obiectului a cărui temperatură se măsoară, sau cazul măsurării compoziţiei aliajelor metalice prin
intermediul spectrometrelor cu scintilaţie);
- cu obturare, care reprezintă, de fapt, variante discrete ale celor cu absorbţie, utilizându-se, spre
exemplu, la contorizarea unor obiecte sau la măsurarea vitezei de deplasare;
- cu reflexie, la care sursa şi detectorul de radiaţie se găsesc într-un plan paralel cu obiectul
studiat, estimând factorul de reflexie al acestuia, aşa cum este cazul unor traductoare cu
ultrasunete pentru măsurarea vitezei fluidelor, a grosimii acoperirilor, a abaterilor de la planeitate
(concavităţi), etc..
Pirometrul de radiaţie
Pirometrele sunt termometre fără contact, care măsoară temperatura unui corp pe baza
radiaţiei lui termoionice. Radiaţia termoionică este de tip electromagnetic şi acoperă domeniul
lungimilor de undă 0,4...20 mm, adică banda corespunzătoare spectrului vizibil şi infraroşu.
Un pirometru este compus din 4 părţi principale (figura 4.26):
- concentrator optic al radiaţiei receptate,
- detector de radiaţie (baterie de microtermocuple sau senzori metalici sau
semiconductori pentru radiaţii termice),
- blocul de prelucrare a mărimii de ieşire,
- sistem de afişare a temperaturii măsurate.
1 3
Tp
mV
4 5
D d Tc
2
Fig. 4.26 Structura pirometrelor de radiaţie
Există 4 tipuri de pirometre:

- de radiaţie totală (cele mai răspândite);
- de radiaţie parţială;
- cu dispariţia filamentului;
108
- de raport (sau cu două culori).

Pirometrele de radiaţie totală îşi fundamentează funcţionarea pe legea Boltzmann, care descrie
energia totală radiată de un corp absolut negru:
2
 T 
w  C0   , (4.22)
 100 
C 0 reprezentând o constantă, iar T- temperatura absolută.
Pentru corpuri care nu sunt absolut negre (gri), în relaţie intervine un multiplicator
subunitar denumit coeficient de emisivitate (ε).
Fie ansamblul: pirometru cu temperatura T H – corp cu temperatura de măsurat T X ,
reprezentat în figura 4.26, în care:
- "1"- corp negru;
- "2"- corpul pirometrului;
- "3"- concentrator optic (lentilă sau oglindă);
- "4"- detector de radiaţie (un corp negru cu dimensiuni reduse căruia i se ataşează un
senzor termoelectric (bateria de microtermocuple "5").
Dacă TP este temperatura senzorului "4" produsă de radiaţia captată prin "3", fluxul de
radiaţie absorbit de "4" va avea valoarea:
14  0 p k1A p  T14  Tp4  sin 2 (4.23)
în care:
C0
0 
108
ε p - emisivitatea senzorului "4";
k 1 - coeficientul de absorbţie al sistemului optic "3";
A p - aria senzorului "4";
C 0 - constanta Boltzmann
Din căldura primită, senzorul "4" radiază o parte spre carcasa cu temperatura T c , altă parte
cedând-o prin convecţie; fluxul termic cedat prin radiaţie are valoarea:
 4c  0 0 A p (Tp4  Tc4 ) (4.24)

iar fluxul cedat prin convecţie are valoarea:
Φ conv = K 0 (T p - T c ) (4.25)
K 0 fiind constanta de transfer prin convecţie.
La echilibru:
14   4 c   conv
Deoarece t.t.e.m. e T a termocuplului "5" este dependentă de diferenţa (T P -T c ) (joncţiunea
de referinţă a termocuplului fiind legată la carcasă) se obţine:

eT  K T1b  TPb 
unde: b=3,5...4,5 , iar K este o constantă constructivă a pirometrului.
Distanţa "d" de la pirometru la sursa de căldură nu are nici o semnificaţie atâta timp cât în
unghiul de vizare φ (mărime caracteristică fiecărui tip de pirometru) este cuprinsă o porţiune din
sursă. Dacă în unghiul φ se vizează şi alt corp, mai cald decât cel analizat, măsurarea va fi
eronată.
109
Corelaţia dintre diametrul "D" al "ţintei" şi distanţa "d" dintre pirometru şi ţintă
D
tg  reprezintă un parametru constructiv prin care pot fi apreciate performanţele de vizare
2d
ale sistemului optic al pirometrului şi selectivitatea acestuia.
Termometre cu radiaţii infraroşii

Acestea sunt aparate moderne, cu precizii ridicate, concepute sa măsoare temperatura la
suprafaţa diferitelor materiale cum ar fi: asfaltul, materiale ceramice, suprafeţe vopsite, suprafeţe
metalice oxidate, materiale de construcţie, etc.
De regulă, aceste traductoare au afişare digitală a rezultatelor şi sistem de vizare foarte precis.
Termometre cu termoculori
Pentru măsurarea temperaturii pieselor în mişcare sau a pieselor supuse frecării, precum
şi a distribuirii temperaturii pe suprafeţele întinse ale conductoarelor sau ale carcaselor de
motoare, şi vopsele indicatoare de temperatura.
Exista substanţe indicatoare reversibile care îşi modifică culoarea la încălzire, dar la răcire revin
la culoarea iniţială şi substanţe ireversibile care, la răcire, nu revin la culoarea iniţiala, ele
arătând deci temperatura maximă atinsă de piesă în timpul procesului de încălzire.
110
Capitolul V. Traductoare pentru măsurarea mărimilor mecanice
CAPITOLUL V
TRADUCTOARE PENTRU MĂSURAREA MĂRIMILOR MECANICE
5.1. Generalităţi
Măsurarea mărimilor mecanice este deosebit de răspândită în tehnică, în special în
domeniul construcţiilor mecanice. Principalele mărimi mecanice sunt forţa şi momentul, însă
pornind de la acestea, pot fi considerate şi alte mărimi specifice, ca: alungirea relativă, tensiunea
mecanică, presiunea, modulul de elasticitate, masa, duritatea etc.
Pentru măsurarea mărimilor mecanice se pot folosi traductoare specifice, dar şi
traductoare de deplasare, ele fiind, de obicei, traductoare cu transformări succesive ce conţin şi
un element elastic care captează forţa sau momentul transformându-le într-o deplasare.
Dintre elementele ce limitează performanţele traductoarelor elastice, cele mai importante
sunt histerezisul şi curgerea (fluajul).
Caracteristica de transfer, în cazul histerezisului, depinde de istoria mărimii de intrare,
adică: valoare anterioară, sens, viteză de variaţie etc. Ca o consecinţă a histerezisului apare şi
nerevenirea la zero după parcurgerea unui semiciclu.
Caracteristica de histerezis se datorează pierderilor de natură disipativă ce au loc în
structura materialelor ce pot acumula energie transformabilă (în acest caz - energie potenţială
elastică). Trebuie remarcat faptul că în cazul structurilor complexe se poate aplica superpoziţia
caracteristicilor de histerezis.
Fluajul sau curgerea materialelor constă în creşterea deformaţiei unui corp în timp, când "
acesta este supus acţiunii unei" forţe constante. Fenomenul de fluaj este legat de vâscozitatea
materialelor şi are de obicei caracter imprevizibil în timp, ca valoare şi semn, el depinde de
natura materialelor ce compun structura (metal, traductor, adezivi) şi de temperatură.
În ceea ce priveşte construcţia traductoarelor mecanice, se urmăreşte optimizarea
geometriei acestora, astfel încât plasarea traductoarelor electrice să se facă în zone neafectate de
efecte exterioare parazite; este recomandabil ca geometria traductoarelor mecanice să permită j
plasarea traductoarelor electrice în variantă diferenţială, ceea ce va 'conduce, în primul rând, la j
compensarea erorilor legate de modificarea temperaturii mediului ambiant, precum şi la
îmbunătăţirea liniarităţii. .
O atenţie deosebită trebuie acordată minimizării riscurilor de deformare accidentală, ca j
de exemplu - flambajul (îndoirea structurii în urma unei solicitări de compresie axială), alegerii
unor variante de măsurare diferenţială etc.
5.2. Senzorul tensometric rezistiv

Efectul tensorezistiv, adică dependenţa rezistenţei de tensiunea mecanică, a fost descoperit de
lordul Kelvin în anii 1856, însă utilizarea practică a efectului în tensometrie începe din anul 1920.
Pentru majoritatea materialelor solide, limita de elasticitate pentru care nu apare o
deformatie permanentă este corespunzătoare unei alungiri relative de 0,2 % (2000 fim/m); această
limită corespunde pentru o solicitare de: 200-800 N/mm2 la oţel, 30-120 N/mm la cupru etc.
111
Parametrul care stabileşte proportionalitatea între alungirea relativa şi tensiunea mecanică

(legea lui Hooke) este modulul de elasticitate (Young) -E, care are valori de ordinul: (18.104-
29.104)N/mm2 pentru oţel, (10.104- 14.104) N/mm2 pentru cupru etc.
Alungirea relativă sau deformaţia specifică () reprezintă deformarea a unui corp rezultată
în urma aplicării unei forţe asupra lui. Mai exact, ea este definită ca fiind raportul dintre
alungirea absolută şi lungimea iniţială a corpului, după cum se arată în figura 5.1.
Forţă Forţă
D
L L
Fig. 5.1. Evidenţiere Alungire relativă
Alungirea relativă poate lua valori pozitive (cazul deformării prin întindere) cât şi negative
(cazul deformării prin comprimare). Deşi este o mărime adimensională, alungirea relativă poate
fi uneori exprimată în unităţi de măsură precum mm/mm. În practică alungirea relativă ia valori
foarte mici, de aceea ea este de obicei exprimată în submultipli de ordinul 10-6. De exemplu,
atunci când asupra unei bare acţionează o forţă uniaxială de întindere ca în figura 5.1, aceasta
începe să se contracte în grosime (D). Această contracţie transversală depinde de material şi este
exprimată cu ajutorul coeficientului Poisson. Coeficientul Poisson este definit ca fiind raportul
negativ dintre componenta transversală şi cea longitudinală paralelă cu forţa a alungirilor
relative, adică = -  T /. De exemplu, coeficientul Poisson pentru oţel ia valori cuprinse între
0,25-0,3.
Așadar, odată cu modificările de natură mecanică ale unui corp metalic sau semiconductor,
supus unei solicitări mecanice, are loc şi o modificare a rezistivităţii acestuia; de exemplu, la
metale, rezistenta creşte o dată cu creşterea presiunii, deoarece se micşorează volumul, ceea ce
conduce la apropierea reţelei cristaline, scăderea amplitudinii de vibraţie a atomilor din reţea şi în
final, scăderea probabilităţii de difuzie a electronilor.
Deşi există multe metode de a măsura alungirea relativă, cea mai des utilizată implică
folosirea senzorului tensometric. Senzorul sau timbrul tensometric e un dispozitiv a cărui
rezistenţă electrică variază odată cu alungirea unui corp supus deformări. De exemplu
tensiometrul piezorezistiv este un dispozitiv alcătuit dintr-un material semiconductor a cărui
rezistenţă variază neliniar cu alungirea.
Totuşi, cel mai utilizat senzor tensometric rămâne cel realizat dintr-o rezistenţă matalică
filiformă. Acest tensiometru este alcătuit dintr-un fir foarte subţire sau dintr-o folie metalică
aranjată sub forma unei grile. Aceste fire sau folii sunt aşezate paralel pentru a mări sensibilitatea
pe o anumită direcţie senzorului (figura 5.2).
112
Marcaje de
aliniere
Lamele de
Lungimea contact
Suport activă
Fig. 5.2. Structura unui sensor tensometric rezistiv
Grila este plasată pe un suport care este lipit direct pe corpul de test. Deci, alungirea
corpului este transferată direct timbrului tensorezistiv, care, la rândul său îşi modifică liniar
rezistenţa. Senzorii tensorezistivi sunt construiți cu rezistenţe care iau valori nominale cuprinse
între 30-3000, cele mai des folosite fiind însă cele cu rezistenţe de 120, 350 şi 1000.
Rezistenta nominală a timbrelor tensometrice metalice este cuprinsă între 100 şi 500  , iar
lungimea acestora - între câţiva milimeţri, până la câţiva centimetri, cele mici fiind folosite la
măsurarea deformaţiilor materialelor omogene, în timp ce cele de dimensiuni mari - pentru
materiale neomogene. Este foarte important ca senzorii tensorezistivi să fie bine aplicați pe
corpul test, pentru ca transferul de informaţie de la corp la tensiometru să fie maxim.
Materialul conductor trebuie să prezinte o rezistivitate mare şi un coeficient mic de
variaţie a rezistivităţii cu temperatura, stabilitate la acţiunea agenţilor corozivi şi în timp. În tabelul
5.1. sunt prezentate principalele materiale din care se confecţionează timbrele tensometrice.
Suportul trebuie să aibă proprietăţi elastice şi izolatoare bune, să fie insensibil la variaţiile de
temperatură şi umiditate, stabil în timp şi la acţiunea agenţilor exteriori. Se realizează din folie de
hârtie, mătase, mase plastice etc.
Tabelul 5.1. Principalele materiale din care se confecţionează timbrele tensometrice

Materialul Compoziţia Sensibilitate Observaţii
relativă
Constantan 45Ni;55Cu 2,1
Isoelastic 52Fe;36Ni;8Cr; 3,5 Sensibil la temperatură
4(Mn + Mo)
Karma ,.74Ni;20Cr; .. 3Cu;3Fe 2,4
Nichrom 80Ni;20Cr 2,5 Sensibil la temperatură
Platină-Wolfram 92Pt;8W 4,1
113
În mod normal, firele, respectiv, folia metalică au grosimi de ordinul zecilor de  m, iar
grosimea suportului este de circa 0,1 mm pentru hârtie şi 0,05 mm pentru plastic.
Pentru unele măsurări speciale se folosesc şi ansamble formate din mai multe înfăşurări
dispuse pe acelaşi suport sub formă de rozete tensometrice.
Adezivul folosit la lipirea timbrelor tensometrice trebuie să aibă: o întărire rapidă, să fie
elastic, stabil în timp şi la acţiunea agenţilor exteriori. Dintre adezivii folosiţi pot fi citaţi râşinile
expoxidice - sub 150° C, răşinile fenolice - până la 250°C, iar la temperaturi mai înalte - cimenturi şi
ceramici. De reţinut că în urma lipirii sensibilitatea scade cu 1 până la 5%.
Un parametru fundamental al senzorului tensometric este sensibilitatea la alungire. Aceasta
este exprimată cantitativ cu ajutorul unui factor de alungire (GF). Acesta este definit ca fiind
direct proporţional cu raportul dintre rezistenţa absolută şi rezistenţa iniţială şi invers
proporţional cu raportul dintre alungirea absolută şi ceea iniţială. Factorul de alungire al
tensiometrelor realizate cu rezistenţe filiforme este aproximativ egal cu 2.
R / R R / R
GF   (5.1)
L / L 
În cazul ideal temperatura nu are nici un efect asupra măsurătorii, dar aceasta nu se
întâmplă în cazul real şi din această cauză proiectanţii au încercat să minimizeze sensibilitatea
aparatului la temperatură. De exemplu, pentru tensiometrele din aluminiu cu un coeficient de
temperatură de 23ppm/oC, cu rezistenţă nominală de 1000 şi cu GF=2, eroarea de măsurare
este de 11,5 /oC. De aceea compensarea cu temperatura este foarte importantă.
Senzori tensometrici semiconductori

Senzori tensometrici semiconductori folosesc efectul piezorezistiv în anumite materiale
semiconductoare cum ar fi siliciul sau germaniul în scopul de a obţine o sensibilitate mai mare şi
un nivel mai mare de ieşire. Traductoarele tensiometrice semiconductoare pot fi realizate încât să
aibă efecte pozitive sau negative atunci când se acţionează asupra lor. Fizic, ele pot fi realizate
de dimensiuni mici, păstrând în acelaşi timp o rezistenţă nominală ridicată. Punţile de
tensiometre semiconductoare pot avea de 30 de ori sensibilitatea punţilor utilizând filme
metalice, dar sunt sensibile la temperatură şi dificil de compensat. Dependenţa rezistenţei de
deformare este, de asemenea, neliniară. În ceea ce priveşte utilizarea pe scară largă, deoarece ele
nu sunt mai stabile ca dispozitivele cu film metalic, acestea nu se folosesc uzual în măsurările de
precizie. Cu toate acestea în cazul în care sensibilitatea este importantă iar variaţia temperaturii
este mică, se folosesc traductoare semiconductoare.
În tabelul 5.2 se prezintă o comparație a celor două tipuri de traductoare tensometrice.
Tabelul 5.2. Comparație a celor două tipuri de senzori tensometrici

Tensometru
Parametru Tensometru semiconductor
metal
Domeniul de măsurare* 0.1- 40.000 μe 0.001 - 3000 μe
Factor transfer** 2.0-4.5 50-200
Rezistenţă 120, 350, 600…5000 Ω 1000-5000 Ω
Toleranţa rezistenţei 0.1%-0.2% 1%-2%
Dimensiune 0.4-150, mm 1-5 mm
Standard : 3-6 mm
114
*L/L -- microstrains (1μe = 10-6 cm/cm)

** GF = (R/R)/(L/L)
Referitor la dependenţa rezistivităţii în funcţie de temperature - pentru siliciu - rezistivitatea

creşte până la circa 120°C, apoi începe să scadă.
În urma deformării, rezistenţa R a timbrelor tensometrice se modifică atât din cauza
modificării lungimii, cât şi a secţiunii S şi respectiv, a rezistivităţii p; pentru a deduce
sensibilitatea acestor traductoare se aplică diferenţiala totală a logaritmului rezistenţei (trecându-
se concomitent la diferenţe finite):
R l  S
   (5.2)
R l  S
Dacă se consideră conductorul rotund de diametru d, variaţia secţiunii are loc prin
intermediul diametrului, care depinde de variaţia lungimii conform relaţiei:
d l
  (5.3)
d l
unde:  este coeficientul lui Poisson având valoarea cuprinsă între 0,2 şi 0,4.

Termenul -reprezintă fenomenul piezorezistiv şi este proporţional cu variaţia volumului:

 V
c (5.4)
 V
unde: c este constanta lui Bridgman, aproximativ egală cu unitatea pentru metale, cu +100 pentru
semiconductoarele de tip "p" şi -100 pentru semiconductoarele de tip "n".
Dacă se ţine seama că: V  p  d 2  l / 4 , înlocuind toţi termenii din relaţia (5.2) în funcţie de l / l
se obţine:
R l
 1  2  c 1  2   (5.5)
R l
unde s-a notat cu K sensibilitatea relativă a traductorului.
Pentru valorile lui  şi c date rezultă că pentru traductoarele metalice k  2 , iar pentru cele
semiconductoare k  100 , semnul fiind înfuncţie de tipul semiconductorului.
În realitate, în afara sensibilităţii longitudinale, ce se referă la acţiunea deformaţiei de-a lungul
firului, apare şi o sensibilitate-transversala -K t :
Rt Rt Rt Rt lt l
 K  Kt t (5.3)
R Rt Rt  Rl Rt  Rl lt lt
unde: R l reprezintă rezistenţa firului pentru porţiunile longitudinale, iar R t rezistenţa firului pentru
porţiunile transversale. Pentru ca sensibilitatea transversală să fie cât mai redusă, este necesar ca
R t «R l ; din această cauză la traductoarele cu folie porţiunile transversale sunt de dimensiuni mari.
În general, sensibilitatea transversală nu depăşeşte 2% din sensibilitatea longitudinală.
În ceea ce priveşte influenta temperaturii, au loc concomitent trei fenomene: dilatarea
piesei, dilatarea firului traductorului şi modificarea, rezistenţei traductorului. În principiu, printr-o
alegere convenabilă a materialelor, este posibilă cpmpensarea efectelor de mai sus, condiţie greu
de realizat în practică; se preferă compensarea erorilor cu temperatura folosind montaje diferenţiale
115
sau montaje compensate termic. Mai supărător este faptul că modificările de temperatură produc o
deformaţie aparentă (de exemplu, pentru o piesă de oţel si un trăductor din karma
 l / l aparent  105 /  C , deformaţie ce trebuie compensată prin mijloace electronice.
5.3. Circuite de măsurare

Circuitele de măsurare sunt similare cu cele ale tensiometrelor metalice cu cea a punţilor
cu film metalic, dar sunt mai uşor de realizat datorită nivelului mai ridicat de semnal.
Pentru că măsurarea deformărilor necesită detectarea unor schimbări foarte mici ale
rezistenţei, predominant, ca circuit de măsură este utilizată puntea Wheatstone. Puntea
Wheatstone este realizată din patru elemente rezistive având o sursă de tensiune de excitaţie
aplicată pe o diagonală a punţii. Senzorul tensometric poate ocupa unul, două sau patru braţe ale
punţii, iar celelalte poziţii rămase sunt completate cu rezistenţe fixe. Figura 5.3. prezintă o
configuraţie cu senzori tensiometrici R G1 şi R G2 care ocupă două ramuri ale punţii şi două
rezistenţe fixe, R 1 şi R 2 .
Fig. 5.3. Configuraţie de masură în punte
Alimentând puntea cu o tensiune V EXC , sistemul de măsurare măsoară tensiunea V MAS în

diagonala punţii opusă alimentării. În starea netensionată când raportul dintre R G1 şi R G2 este
egal cu raportul dintre R 1 şi R 2 tensiunea măsurată V MAS este 0V. În această situaţie se spune că
puntea este echilibrată. Când o deformare este aplicată senzorilor, valorile rezistenţelor lor se
modifică cauzând o modificare a tensiunii măsurate V MAS . Modulele de condiţionare a
semnalelor provenite de la senzori tensiometrici includ surse de tensiune pentru excitaţie,
amplificatoare de câştig mare, şi rezistenţe foarte precise şi stabile pentru completarea punţii. O
schemă simplificată a unui circuit de măsură pentru senzorii tensometrici este prezentată în
figura 5.4.
Fig. 5.3. Schema simplificată a circuitului de măsură

116
Deoarece punţile de rezistenţe utilizate în măsurarea deformărilor sunt rareori echilibrate

perfect, unele dispozitive de condiţionare sunt prevăzute cu circuite de reglare de nul, un proces
în care se ajustează raportul rezistenţelor netensionate pentru a balansa puntea în sensul dorit
pentru a elimina tensiunea iniţială de offset. Alternativ, se poate măsura offsetul iniţial al punţii
pentru a fi folosit apoi în rutinele de conversie pentru a compensa condiţiile iniţiale de
neechilibrare.
Pentru a măsura aceste mici variaţii ale rezistenţei şi pentru a compensa sensibilitatea la
temperatură, tensiometrele sunt în general construite în configuraţie de punte excitată de la o
sursă de tensiune sau de curent. O astfel de punte este puntea Wheatstone, prezentată în figura
5.4, alcătuită din patru rezistenţe dispuse în cele patru laturi şi o sursă de tensiune de excitaţie
V EX conectată între două colţuri opuse ale ei.
R1 R4
+
V EX V0
- - +
R2 R3
Fig. 5.4. Configuraţie de masură în punte
Tensiunea de ieşire V 0 a punţii va fi:
(5.4)
Se observă în această relaţie că dacă R 1 /R 2 =R 4 /R 3 tensiunea de ieşire va fi V 0 =0. În

aceste condiţii, puntea se poate considera ca fiind echilibrată. Orice variaţie a rezistenţei oricărei
ramuri a punţii va conduce la apariţia unei tensiuni de ieşire diferită de zero. Deci dacă înlocuim
rezistenţa R 4 din figura 5.4 cu un senzor tensometric, orice variaţie a rezistenţei tensiometrului
va produce un dezechilibru în punte. Dacă notăm rezistenţa nominală a tensometrului cu R G şi
variaţia rezistenţei cu R atunci vom avea:
R=R G *GF*ε (5.5)
Dacă R 1 =R 2 şi R 3 =R G , ecuaţia (5.5) poate fi scrisă în funcţie de alungire ca raport între V 0
şi V EX (figura 5.5). Termenul 1/(1+GF*ε/2) reprezintă neliniarităţile care apar la ieşirea punţii.
R1 R G +R
+
V EX V0
- - +
R1 RG
Fig. 5.5. Configuraţie de masură în punte cu rezistenţe egale
117
Dacă utilizam doi senzori tensorezistivi în punte efectul datorat temperaturii dispare. De
exemplu, în figura 5.6 este prezentată o configuraţie cu două tensiometre: unul este activ
(R G +R), iar cel de-al doilea este plasat transversal pe direcţia alungirii fiind un tensiometru
martor. De aceea, alungirea celui de-al doilea tensiometru este foarte mică, dar orice variaţie a
temperaturii va afecta ambele tensiometre în aceeaşi măsură. Deoarece ambele tensiometre sunt
afectate de aceeaşi variaţie a temperaturii, raportul dintre rezistenţele lor rămâne constant,
tensiunea de ieşire rămâne aceeaşi şi deci efectul temperaturii este minimizat.
tensiometru tensiometru
martor activ
Fig. 5.6. Reducerea efectului datorat temperaturii
Ca şi caz particular se poate dubla sensibilitatea punţii la alungire folosirea ambelor

tensiometre, dar cu sens de deformare opus. De exemplu, în figura 5.7 este prezentat cazul unei
grinzi care oscilează. Pentru acesta s-au folosit un senzor care se va tensiona (R G +ΔR) şi altul
care se va comprima (R G -ΔR). Această configuraţie cu două tensiometre al cărui circuit
echivalent este prezentat în figura 5.8 are la ieşire o tensiune liniară şi aproximativ dublă faţă de
puntea cu un singur tensiometru.
Alungire F R1 R G +R
(R G +R)
+
- V EX V0
Compresie - +
(R G -R) R1 R G -R
Fig. 5.7. Configuraţie de măsură în punte cu 2 senzori
Pentru a mări şi mai mult sensibilitatea circuitului se pot monta tensiometre pe fiecare
ramură a circuitului, două care se vor tensiona şi două care se vor comprima precum cele din
figura 5.8.
R G -R R G +R
+
- V EX V0
- +
R G +R R G -R
Fig. 5.8. Configuraţie cu 4 senzori în punte
118
Formulele prezentate pentru puntea Wheatstone pornesc de la ipoteza că tensiunea de ieşire

este zero atunci când corpul nu suferă nici o alungire. Totuşi, în practică, există un offset iniţial.
Pentru înlăturarea acestui offset există două metode. Prima metodă foloseşte un circuit pentru
ajustarea rezistenţelor astfel încât să reechilibreze puntea. Cealaltă metodă măsoară tensiunea de
offset şi o compensează prin software. Se obţin astfel ecuaţii pentru toate tipurile de punte
Wheatstone care ţin cont de offsetul iniţial de ieşire. Aceste ecuaţii iau în calcul deasemenea şi
efectul produs de rezistenţa firelor de legătură a tensiometrelor cu circuitul de măsură.
Influenţa firelor de legătură

În cazurile anterioare nu s-a ţinut cont de rezistenţa firelor de legătură ale tensiometrelor
pentru a putea înţelege mai uşor modul în care funcţionează o punte alcătuită din unul sau mai
multe tensiometre. Acest lucru poate fi însă foarte periculos în practică. De exemplu, pentru
cazul prezentat în figura 5.9. în care un tensiometru care este conectat în circuit cu ajutorul a
două fire de rezistenţă R L =1 şi lungime de 15m, fiecare cablu introduce o rezistenţă de 2 pe
latura punţii în care este conectată. Pe lângă faptul că fiecare rezistenţă adaugă o eroare de offset,
ele reduc şi sensibilitatea tensiometrelor. În urma calculelor s-a observat că reducerea
sensibilităţii este de (1+R L /R G )
RL
R1 R G +R
+
- VE V0
- + RL
R2 R3
Fig. 5.9. Tip de conexiune cu 2 fire
Pentru a compensa această rezistenţă, se măsoară la început rezistenţa firului de legătură

R L pentru ca apoi să fie folosită în calcule. Apare totuşi o problemă mult mai importantă –
modificarea rezistenţei o dată cu temperatura . De aceea cea mai utilizată conectare a
tensiometrelor în circuit este cea cu trei fire, prezentată în figura 5.10.
RL
R1 R G +R
RL
+
- V EX V0
- + RL
R2 R3
Fig. 5.10. Tip de conexiune cu 3 fire
119
În acest caz R L1 şi R L3 sunt plasate pe ramuri opuse ale punţii, deci orice variaţie de
temperatură care apare se anulează reciproc. Cel de-al treilea fir R L2 este conectat la intrarea
circuitului de măsură iar curentul care circulă prin el este foarte mic neducând la apariţia erorilor.
Condiţionarea semnalului pentru tensiometre
Măsurările tensiometrice implică sesizarea unor variaţii mici de rezistenţă şi din această
cauză trebuie alese şi folosite cu grijă metodele de punte, circuitele de condiţionare, cablurile de
legătură, sistemele de achiziţie a datelor pentru a putea realiza măsurători de precizie.
- Alegerea metodei de punte - În cazul în care puntea folosită nu are în componenţa sa
patru tensiometre active, este necesar ca ea să fie completată cu rezistenţe de referinţă. De aceea,
circuitele de condiţionare de semnal trebuie să asigure întotdeauna o jumătate de punte formată
din două rezistenţe de referinţă de precizie pentru completarea circuitului în cauză. În figura
5.11. este prezentat circuitul format din două tensiometre active şi două rezistenţe: R 1 şi R 2 .
Rezistenţa nominală a acestor două rezistenţe este mai puţin importantă decât egalitatea lor. Ideal
este ca ele să fie egale şi să furnizeze o tensiune de referinţă stabilă, egală cu V EX /2, la intrarea
negativă a canalului de măsurare. De exemplu, pentru rezistenţe de completare de 2,5k
toleranţa admisă este de 0,02%. Rezistenţa ridicată a rezistoarelor de completare ajută la
reducerea curentului preluat de la sursa de excitare.
Fig. 5.11. Circuit de măsură pentru tensiometru
- Excitaţia punţii - tensiometrele folosesc surse de tensiune constantă pentru alimentarea

punţii. Deşi nu există nici o valoare standard pentru această tensiune, pe plan industrial este
recunoscută valorile cuprinse între 3-10V. Valorile ridicate ale tensiunii de excitaţie asigură o
tensiune de ieşire ridicată, dar în acelaşi timp dă naştere la erori de măsurare mai mari datorită
autoîncălzirii. De asemenea este foarte important ca tensiunea de excitaţie să fie cât mai stabilă.
Atunci când nu se poate asigura o tensiune de excitaţie constantă ea trebuie măsurată cu precizie
pentru a fi apoi folosită la calcului alungirii.
Dacă tensiometrul este situat la distanţă de circuitul de condiţionare de semnal sau de sursa
de excitaţie, o posibilă eroare este căderea de tensiune pe firele care conectează sursa de
tensiune la punte. De aceea, unele dintre circuitele de condiţionare de semnal includ circuite de
măsurare la distanţă pentru a compensa această eroare. Sunt două metode folosite pentru
măsurarea la distanţă. Una dintre metode foloseşte reacţia direct de pe sarcină prin folosirea de
legături suplimentare pentru a regla sursa de alimentare în vederea compensării pierderilor pe
firele de legătură pentru a alimenta puntea cu tensiunea necesară. Cealaltă metodă foloseşte un
120
circuit separat de măsurare directă a tensiunii de excitaţie. Datorită faptului că firele legătură sunt
parcurse de un curent foarte mic, rezistenţa lor are un efect neglijabil asupra măsurătorilor. În
acest caz tensiunea de excitaţie măsurată este folosită apoi în procesele de transformare a
tensiunii măsurate în lungime pentru a compensa pierderile din firele de legătură.
- Amplificarea semnalului - Semnalele de la ieşirea tensiometrelor şi a punţilor sunt
relativ mici. În practică, majoritatea tensiometrelor montate în punte au o sensibilitate de ieşire
mai mică decât 10mV/V.Aceasta înseamnă că, cu o tensiune de excitaţie de 10V, tensiunea de
ieşire va fi de 100mV. De aceea, circuitele de condiţionare de semnal conţin de obicei circuite de
amplificare pentru a ridica nivelul semnalului şi deci a îmbunătăţi rezoluţia şi raportul semnal
zgomot.
- Echilibrarea unei punţi, anularea offset-ului - atunci când se conectează o punte în
circuit, este foarte puţin probabil ca tensiunea de ieşire să fie nulă, chiar dacă nu s-a efectuat nici
o alungire. Orice variaţie a rezistenţelor ramurilor punţii sau a firelor de legătură generează o
tensiune iniţială de offset diferită de zero. Există câteva metode care se folosesc pentru a
contracara efectul acestei tensiuni iniţiale de offset.
- compensare prin software - această metodă constă în măsurarea tensiunii iniţiale de
offset, înainte de a aplica semnal de intrare. Această valoare este folosită apoi în calcule. Această
metodă este simplă, rapidă şi nu necesită ajustări manuale. Dezavantajul acestei metode este
acela că nu se poate înlătura tensiunea iniţială de offset a punţii, existând cazul în care această
tensiune este destul de mare astfel încât prin folosirea unui amplificator tensiunea de ieşire să
depăşească limitele dinamice ale aparatului de măsurare sau să apară limitări datorate circuitului
de amplificare.
- circuit pentru anularea tensiunii de offset - când se conectează în circuit o rezistenţă
variabilă sau un potenţiometru pentru a aduce manual tensiunea de ieşire la zero. În figura 5.12
se prezintă un astfel de circuit. Prin modificarea rezistenţei potenţiometrului R POT se poate
controla nivelul tensiunii de ieşire şi regla valoarea de zero. Din valoarea rezistenţei R NULL se
selectează domeniul în care poate fi făcută calibrarea
R1 R4
+
V EX R POT V0
- - +
R NULL
R2 R3
Fig. 5.12. Circuit pentru anulare offset
- circuit tampon pentru anularea tensiunii de offset - această metodă nu afectează puntea
direct la fel şi metodele software. Cu ajutorul acestui circuit suplimentar, denumit şi circuit de
anulare de offset, se adună o tensiune variabilă de curent continuu la intrarea amplificatorului
instrumental cu care se măsoară tensiunea de dezechilibru a punţii tensiometrice.
Uzual tensiometrele sunt dispozitive având impedanţă redusă, au nevoie de sursă de
excitaţie mare pentru a obţine niveluri rezonabile ale tensiunii de ieşire. Un exemplu tipic de
tensiometru în punte este celula de sarcină, cu o impedanţă tipică de 350 Ω şi o sensibilitate
maximă de câţiva mV pentru fiecare V al tensiunii de.
121
Celula de sarcină este compusă din patru tensiometre conectate în punte de aşa cum se
observă în figura 5.13. Pentru o tensiune de excitaţie a punţii de 10V şi cu o sensibilitate
maximă de 3mV/V, se obţine un semnal maxim de 30mV la ieşirea punţii pentru o încărcare
maximă a acesteia. Semnalul de ieşire poate fi mărit prin creşterea tensiunii de excitare a punţii
dar in acest caz apar efecte de auto-încălzire ce pot provoca erori de citire sau chiar distrugerea
celulei de măsură.
Alungire R1 R4
(R+R)
F
R1 R3 +
V EX - V0 +
R2 R4 -
(R-R) R2 R3
Compresie
Fig. 5.13. Configuraţie celulă de măsură
Multe celule de sarcină au circuit de “sens“ pentru a permite compensarea lungimii

firelor de legătură. O astfel de conexiune este prezentată în figura 5.14. De asemenea, unele
celule de sarcină au rezistoare interne suplimentare pentru compensarea efectului de variaţie cu
temperatura a semnalului de ieşire.
+V
+SENSE
R1 R4
+V out
-V out
R2 R3
- SENSE
-V B
Fig. 5.14 Configuraţie punte cu 6 fire
Un exemplu complet de circuit pentru condiţionarea unei punţi a unei celule de sarcină este
prezentat în figura 5.15. Puntea completă conţinând 4 senzori tensiometrici este entitate separată
ce poate fi ataşată la orice suprafaţă a cărei tensiune mecanică sau deformaţie trebuie măsurată.
În scopul de a facilita măsurarea de la distanţă , este folosită metoda de excitare a punţii de
măsură cu un curent 10mA. Puntea tensiometrică generează la ieşire un semnal de
10.25mV/1000µe. Semnalul este amplificat de amplificatorul de instrumentaţie AD620, ale cărui
rezistenţe din circuitul de reglare a câştigului au fost alese încât să sigure o amplificare de 100
ori a semnalului de la ieşirea punţii. Valoarea maximă a semnalului de la ieşirea amplificatorului
poate fi ajustată prin utilizarea unui potenţiometru de 100 Ω, astfel încât pentru o deformaţie de -
122
3500µe, să se obţină la ieşire -3.500 V iar pentru o deformaţie de +5000µe să se obţină la ieşire
+5.000 V.
Semnalul astfel obţinut la ieşirea amplificatorului poate fi transformat în semnal digital
folosind un circuit de conversie analog numerică. Condensatorul de 0.1µF cinectat între pinii de
intrare ai amplificatorului AD620 serveşte ca filtru EMI/RFI împreună cu rezistenţa punţii de
1kΩ. Se obţine astfel o frecvenţă de tăiere a filtrului de aproximativ 1,6 kHz.
Fig. 5.15 Exemplu de circuit de condiţionare
Un alt exemplu este circuitul de amplificare pentru o celula de sarcină prezentat în figura
5.16. În acest caz puntea folosită are o rezistenţă tipică de 350 Ω.
Fig. 5.16 Exemplu de circuit de condiţionare
123
Tensiunea de excitaţie a punţii cu o valoare de 10.000V obtinută pornind de la o sursa de

precizie de tensiune AD588 împreună cu amplificatorul operaţional de precizie OP177 şi
tranzistorul 2N2219A folosit ca un buffer. Acest ansamblu furnizează un curent de alimentare a
punţii de aproximativ 28.57mA.
AD588 este un circuit referinţă de tensiune monolit având o eroare iniţială foarte mică şi o
deriva termică scăzută. AD588 are incluse în structura sa internă alături de celula de referinţă de
bază şi trei amplificatoare suplimentare care prin diverse conexiuni ale pinilor furnizează
anumite tensiuni programabile de ieşire (figura 5.17). Amplificatoarele sunt ajustate cu laser
pentru a obţine un offset şi o derivă termică foarte mică a tensiunii de referinţă. Erorile iniţiale
foarte reduse permit circuitului AD588 să fie folosit ca sursă de referinţă în aplicaţiile de
măsurare ce necesită o precizie absolută de 12 biţi.
Fig. 5.17 Structura circuitului AD588
Pentru a asigura liniaritatea circuitului de măsură al punţii se utilizeaza un circuit de

instrumentaţie ce necesită un număr minim rezistenţe ceea ce face ca întreaga schemă
implementată (figura 5.17) să fie foarte precisă, stabilă, şi rentabilă. Singura cerinţă este ca
rezistorul de 475 Ω şi potenţiometrul de 100Ω să aibă derivă termică scăzută, astfel încât
amplificarea să nu se modifice in funcţie de temperatura exterioară în temperatură.
Pentru senzorii de tip punte rezistivă firma Burr Brown produce circuitul specializat de
condiţionare XTR106. Acesta este un circuit de cost relativ redus având ieşire în curent 4-20mA
destinat în special punţilor rezistive. Circuitul furnizează şi tensiunea de excitare a punţii de 2,5V
sau 5V, include un amplificator de instrumentaţie şi un circuit de liniarizare a caracteristicii
senzorului. Alimentarea pentru circuitele externe este disponibilă la pinul V REG . Amplificatorul
instrumental poate fi folosit pentru o plajă foarte largă de amplificări necesare diferitelor tipuri
de semnale de intrare sau senzori. Eroarea totală regăsită în curentul de ieşire, incluzând şi
eroarea de neliniaritate, are valori mici ce nu necesită ajustare în multe aplicaţii nu foarte
pretenţioase.
124
Liniarizarea circuitului se realizează prin obţinerea unei funcţii de transfer de ordinul doi prin
comanda tensiunii de excitare a punţii. Acest lucru reduce de cel puţin 20 de ori neliniaritatea
circuitului. În figura 5.18 se prezintă caracteristicile ieşirii punţii fără liniarizare şi cu liniarizare.
Fig. 5.18 Caracteristica de ieşire a punţii
În figura 5.19 se prezintă conexiunea de bază a circuitului XTR106. Tensiunea de

alimentare a buclei de curent V PS realizează şi alimentarea tuturor circuitelor. Ieşirea de curent
poate fi măsurată uşor măsurând căderea de tensiune pe o rezistenţă de sarcină R L conectat în
circuitul de curent. Un condensator C OUT de 0.01F până la 0.03F se va conecta între V+ şi
ieşirea de curent.
Fig. 5.19 Circuitul XTR106
O tensiune de referinţă de 2.5V sau 5V este disponibilă pentru excitarea punţii. Pentru o
tensiune de 5V pinul V REF5 trebuie conectat la punte ca în figura 5.19. Pentru o alimentare a
punţii la 2.5V este necesară conectarea pinului 13 la pinul 14. Ieşirile punţii sunt conectate la
125
intrările amplificatorului instrumental V+ IN şi V- IN. Un condensator de 0.01F este bine să fie

conectat între intrări, pentru punţi cu impedanţa mai mare de 10K. Rezistenţa R G setează
câştigul amplificatorului instrumental necesar obţinerii tensiunii maxime de ieşire V FS.
Pinul 12 (Lin Polarity) şi R LIN realizează o corectare de ordinul doi a liniarităţii . Se obţine
astfel o îmbunătăţirea liniarităţii de cel puţin 20 de ori. Conexiunea pinului Lin Polarity
determină polaritatea corecţiei de neliniaritate. Pentru aceasta el se conectează la I RET sau V REG .
Lin Polarity trebuie conectat la V REG dacă circuitul de corecţie a neliniarităţii nu se foloseşte.
R LIN este aleasă în conformitate cu ecuaţia:
(5.6)
unde K LIN este constanta de liniaritate a punţii iar B este

neliniaritatea relativă a punţii referitor la valoarea maximă a semnalului de ieşire V FS. Tensiunea
de alimentare a punţii va deveni astfel:
(5.7)
Funcţia de transfer completă pentru circuitul de curent este :

I 0 =4mA+40V IN /R G (5.8)
unde V IN este tensiunea diferenţială de intrare. Este evident faptul că dacă R G nu este folosit
(R G =) amplificarea circuitului instrumental este 0 iar ieşirea de curent va fi de 4mA. O
Tensiune de intrare negativă va duce la scăderea curentului de ieşire sub 4mA. Creşterea în
continuare a tensiunii negative de intrare va avea ca efect limitarea curentului de ieşire la
aproximativ 1,6mA. Curentul de ieşire nu va scădea niciodată sub I REF + I REG adică suma
curenţilor de alimentare a punţii şi a circuitelor externe. Creşterea tensiunii pozitive de intrare
peste V FS va avea ca efect creşterea curentului de ieşire până la aproximativ28mA valoare la care
curentul se va limita.
Pinul I RET este pinul prin care se închid curenţii de la sursa de referinţă şi de la V REG . Pinul
I RET serveşte ca şi masă locală şi este punctul de referinţă pentru V REG şi pentru tensiunea de
referinţă. Curentul I RET este compus şi din toţi curenţii folosiţi în circuitele externe şi va fi inclus
în curentul de ieşire fără a cauza erori.
Tranzistorul extern Q 1 conduce tot curentul din bucla de curent 4-20mA. Folosirea
tranzistorului extern izolează majoritatea puterii disipate de circuitele de circuitele de precizie ale
lui XTR106.
Rezistenţele R 1 şi R 2 din circuitul punţii sunt folosite pentru a regla balansul punţii.
Valorile R 1 şi R 2 depind de impedanţa punţii şi de domeniul de reglaj necesar. Acest circuit de
ajustare este o sarcină adiţională pentru V RET , egală cu R 2 . Valoarea aproximativă a lui R1 poate
fi calculată cu relaţia:
(5.9)
unde R B este rezistenţa punţii iar V TRIM în volţi este tensiunea de balans dorită să se
anuleze.R 2 se alege încât să fie egală sau de valoare mai mică decât R 1 .
126
Capitolul VI. Circuite de condiționare a semnalelor senzorilor și traductoarelor
CAPITOLUL VI
CIRCUITE DE CONDIȚIONARE A SEMNALELOR SENZORILOR ȘI

TRADUCTOARELOR
6.1. Introducere
Sistemele de măsurare moderne sunt folosite într-o largă varietate de aplicaţii. În

laboratoare, în mediul normal de lucru şi în mediul industrial, aceste sisteme se comportă ca
module de măsurare a semnalelor de tensiune. Totuşi, mulţi senzori şi traductoare reale necesită
condiţionare de semnal înainte ca un sistem de achiziţie să poată prelua efectiv şi exact semnalul
de la aceştia. Partea de condiţionare a semnalelor poate îndeplini funcţii ca amplificare, atenuare,
filtrare, izolare electrică, eşantionare simultană şi multiplexare. În plus, multe traductoare
necesită curenţi sau tensiuni de excitaţie, realizarea de punţi de măsură, liniarizare, sau
amplificare mare pentru o operare corectă şi exactă. De aceea, majoritatea sistemelor de
măsurare includ unele module de condiţionare de semnal înainte de conectarea la sistemele de
achiziţie a datelor, după cum este ilustrat în figura 6.1.
Fig. 6.1 Structura unui sistem de măsură
Pentru o bună înţelegere în primul rând sunt prezentate necesităţile de condiţionare a

semnalului pentru cele mai utilizate traductoare din mediul industrial.
Astfel condiţionarea semnalelor este una dintre cele mai importante componente ale
sistemelor de achiziţie şi control, dar care, de cele mai multe ori, este tratată superficial, sau chiar
ignorată.
Sistemele de măsură încep cu un senzor sau traductor, dispozitiv care converteşte o
proprietate fizică măsurabilă într-un semnal electric. În momentul de faţă sunt disponibili senzori
sau traductoare pentru o multitudine de mărimi de intrare. Ieşirea acestora, de cele mai multe ori,
nu este standardizată, astfel încât nu se poate lega direct la un sistem de achiziţie a datelor. Au
apărut astfel circuitele de condiţionare a semnalelor care convertesc semnalul de la senzori sau
traductoare în semnal (de obicei tensiune) ce poate fi aplicat convertoarelor analog numerice din
sistemul de achiziţie. În cazul în care cablurile de legătură şi circuitele de condiţionare nu sunt
alese corespunzător, atunci sistemul de achiziţie va furniza o informaţie eronată sau chiar fără
127
sens.
Marea majoritate a senzorilor necesită circuite de condiţionare a semnalelor, dar nici un
instrument nu are capabilitatea de a îngloba circuite de condiţionare a semnalelor pentru orice
senzor disponibil. De exemplu, termocuplul furnizează un semnal de tensiune foarte scăzută,
care necesită amplificare, filtrare şi liniarizare. Alţi senzori, cum ar fi mărcile tensometrice şi
accelerometrele necesită circuite de alimentare în combinaţie cu circuite de amplificare şi
filtrare, alte surse de semnal necesită izolare pentru protecţia sistemului la supratensiuni.
Datorită numărului mare de funcţii pe care trebuie să le îndeplinească circuitele de
condiţionare, nu se poate realiza unul general. Se realizează circuite de condiţionare care
îndeplinesc una sau mai multe funcţii, cum ar fi:
- amplificarea;
- atenuarea;
- adaptarea de impedanţă;
- eşantionarea şi memorarea;
- multiplexarea şi amplificarea programată;
- filtrarea;
- conversia tensiune-frecvenţă;
- excitare;
- liniarizare;
- izolarea.
6.2 Amplificarea
Amplificarea este folosită atunci când nivelul tensiunii ce trebuie măsurată este foarte
mic, pentru a aduce semnalul la parametrii doriţi. Deoarece semnalele obţinute de la senzori sunt
foarte mici, circuitele de condiţionare pot îmbunătăţi acurateţea datelor prin amplificare.
Amplificarea vine în sprijinul îmbunătăţirii calităţii semnalului aducându-l la un nivel necesar
convertorului analog-numeric folosit. Astfel se măreşte rezoluţia şi sensibilitatea măsurării.
Unele sisteme de achiziţie a datelor includ şi circuite de amplificare, dar multe
traductoare, cum ar fi şi termocuplele, necesită amplificare suplimentară.
Folosind circuite de condiţionare externe plasate aproape de sursa de semnal rezultă o
creştere a raportului semnal/zgomot datorită amplificării semnalului util înainte ca acesta să fie
afectat de perturbaţii. Pentru a realiza amplificări, în mod curent se folosesc amplificatoare
operaţionale iar în cazurile mai pretenţioase amplificatoare de instrumentaţie.
6.2.1 Amplificatoare operaţionale

Amplificatoarele operaţionale sunt dispozitive extrem de eficiente şi versatile. Aplicaţiile
lor sunt foarte diverse, putându-se realiza: circuite de condiţionare, funcţii speciale de transfer,
instrumentaţie analogică, sisteme speciale de măsură şi control.
Termenul de amplificator operaţional este folosit de obicei pentru amplificatoarele ce pot
realiza şi operaţii matematice. Folosirea acestora împreună cu reacţia negativă duce la obţinerea
unei amplificări precise şi stabile dependente doar de circuitul de reacţie folosit.
128
Amplificatorul diferenţial
Amplificatorul operaţional (AO) este un circuit integrat care are calitatea de a furniza la
ieşire o tensiune proporţională cu diferenţa potenţialelor celor două intrări ale sale. Factorul de
amplificare a acestei diferenţe este foarte mare ( de ordinul 105).
Elementul esenţial al unui amplificator operaţional este amplificatorul diferenţial.
Principiul de funcţionare al amplificatorului diferenţial poate fi înţeles pe baza schemei din fig.
6.2.
+E c
I c1 I c2
R R
V1 V2
I B1 I B2
U1 U2
I E1 I E2
I0
Fig. 6.2 Structura amplificatorului diferenţial
Tranzistorii T1 şi T2 trebuie să fie foarte bine împerecheaţi astfel încât să aibă parametrii
identici. U1 şi U2 sunt tensiunile de intrare aplicate între cele două baze şi masă, iar V1 şi V2
sunt potenţialele faţă de masă ale celor doi colectori. Colectorii tranzistoarelor reprezintă ieşirile
amplificatorului. Între emitorii comuni ai tranzistoarelor şi masă este conectată o sursă de curent
constant. Dacă factorii de amplificare ai tranzistoarelor sunt foarte mari, curenţii de bază pot fi
neglijaţi, astfel încât:
IC1  I E1 şi IC2  IE2 (6.1)
Datorită prezenţei sursei de curent constant, suma celor doi curenţi de emitor va fi
constantă şi, în virtutea aproximaţiilor (3.1) rezultă că va fi constantă şi suma celor doi curenţi de
colector:
IC1  IC2  co nst (6.2)
Aceasta înseamnă că o variaţie a unuia dintre cei doi curenţi într-un sens va fi imediat
compensată de variaţia celuilalt curent cu aceeaşi cantitate dar în sens opus:
iC1  iC2 (6.2)
Datorită acestui fapt, fiecare dintre cei doi curenţi de colector va putea fi influenţat de
oricare dintre cele două tensiuni de bază. Astfel, dacă de exemplu U 2 = const., o creştere cu Δu 1
a tensiunii U 1 va determina o creştere a curentului I C1 cu Δi C1 şi o scădere cu aceeaşi cantitate a
curentului I C2 . Deoarece rezistenţele din colectorii tranzistoarelor şi variaţiile curenţilor de
colector sunt identice, variaţiile potenţialelor colectorilor vor fi şi ele identice dar
129
complementare. În cazul prezentat anterior V 1 se va micşora şi V 2 va creşte (ţinând cont şi de

caracterul inversor al tranzistorului). Astfel:
ΔV 1 = -ΔV 2 (6.4)
Dacă se definesc câştigurile (amplificările) de la intrările spre ieşirile tranzistoarelor T şi

1
T :
2
v1
g1 
u1
(6.5)
(6.6)
pe baza raţionamentului precedent, se poate scrie egalitatea şi complementaritatea lor:
g = -g = g (6.7)
1 2
Datorită faptului că fiecare tranzistor lucrează ca inversor câştigurile individuale sunt
negative. Din relaţiile (6.5) – (6.7) se poate scrie şirul de egalităţi:
v1 v
g  2 (6.8)
u1 u 2
Aşadar, potenţialul variabil v 1 este o funcţie de două variabile:v 1 = v 1 (u 1 ,u 2 ). Variaţia sa
poate fi scrisă sub forma:
v1 v1
v1  u1  u 2 (6.9)
u1 u 2 0 u 2 u1 0
Ţinând seama de relaţia (6.8), relaţia precedentă se poate scrie sub forma:
v1 v1
v1  u1  u 2 (6.10)
u1 u 2 0 u1 u 2 0
sau:
v1  g(u1  u 2 ) (6.11)
Datorită complementarităţii comportării celor doi tranzistori, putem scrie fără nici un fel de
demonstraţie:
v 2  g(u 2  u1 ) (6.12)
Dacă variaţiile potenţialelor celor două intrări sunt identice (∆u 2 =∆u 1 ), se spune că avem o
tensiune de mod comun. Din ultimele două relaţii se vede imediat că amplificatorul diferenţial
nu amplifică tensiunea de mod comun. Se mai spune că tensiunea de mod comun este
rejectată.
Expresia factorului de amplificare a tensiunii diferenţiale poate fi dedusă pe baza
130
schemei echivalente în de semnal mic a amplificatorului diferenţial prezentat anterior în figura

6.2. Schema de semnal mic este prezentată în fig. 6.2 unde între emitorii comuni şi masă apare o
întrerupere a circuitului datorită faptului că variaţia unei mărimi constante (aici I 0 ) este nulă.
∆i b1 ∆i b2
∆u 1 h 11 h 11 ∆u 2
h 21 ∆i b1 h 22 -1 R c R c h 22 -1 h 21 ∆i b2
∆I 0 =0
Fig. 6.3 Schema echivalentă de senmal mic
Deoarece admitanţa de ieşire h 22 este de ordinul 10-5 - 10-6 Ω-1, rezistenţa de ieşire h-1 va fi
foarte mare (10-5 - 10-6 Ω ), astfel încât se poate neglija curentul care o traversează şi ea poate fi
eliminată din circuit. Cu această precizare, schema echivalentă din fig. 6.3 poate fi transcrisă
într-o formă mai sugestivă (fig. 6.3).
∆v 1 Rc R c ∆v 2
h 21 ∆i b1 h 21 ∆i b2
∆i b1 h1 h1 ∆i b2
∆u 1 ∆u 2
Fig. 6.3 Schema echivalenta simplificată
Ne interesează calculul amplificării diferenţiale g definite de relaţia (6.11). Dacă

scriem expresiile legilor lui Kirchhoff în unicul nod al reţelei şi pe ochiul marcat în figură,
obţinem ecuaţiile:
i b1  i b2  h 21i b1  h 21i b2  0 (6.13)
u1  u 2  h11i b1  h11i b2 (6.14)
Ecuaţia (6.13) mai poate scrisă sub forma (h 21 +1)∆i b1 = - (h 21 +1)∆i b2 , de unde rezultă că:
∆ib1 = −∆ib 2 (6.15)
131
Din relaţiile (6.14) şi (6.15) se obţine pentru variaţia curentului de bază:

u  u 2
i b1  1 (6.16)
2h11
Variaţia tensiunii de ieşire este chiar căderea de tensiune pe rezistenţa R c :
∆v1 = −h21 ∆ib1 Rc (6.17)
Astfel, factorul de amplificare diferenţială poate fi scris :
v1 h
g   21 R C (6.18)
u1  u 2 2h11
Din relaţia (6.16) poate fi exprimată rezistenţa de intrare a amplificatorului diferenţial:
u1  u 2
rin   2h11 (6.19)
2i b1
Parametrul a unui transistor are valoarea aproximativă de 25kΩ, astfel că r in kΩ.
Valoarea ei poate fi mărită dacă intrarea în amplificator se face prin intermediul unui tranzistor
compus Darlington sau a unui tranzistor cu efect de câmp.
Amplificatorul operaţional
Amplificatoarele operaţionale au în structura lor circuite de intrare care le asigură o
rezistenţă de intrarea foarte mare, amplificatoare diferenţiale, circuite de amplificare şi circuite
de ieşire care le asigură o rezistenţă de ieşire foarte mică. Simbolul folosit pentru amplificatorul
operaţional este prezentat în figura 6.4. Amplificatorul operaţional este alimentat cu tensiuni
simetrice (V+ şi V-) pentru ca la ieşire să poată fi obţinute atât tensiuni pozitive cât şi tensiuni
negative faţă de un potenţial de referinţă care este potenţialul bornei comune a celor două surse
de alimentare. Trebuie să menţionăm faptul că amplificatorul operaţional ca circuit integrat
nu are o bornă de masă.
Denumirea de amplificator operaţional i-a fost atribuită acestui circuit integrat la
începuturile existenţei lui, când a fost folosit în electronica analogică şi pentru efectuarea de
operaţii aritmetice.
V+
i -
ud
i+
u- v
V-
u+
Traseu comun
Fig. 6.4 Simbolul amplificatorului
Notaţiile folosite în fig. 6.4 au următoarele semnificaţii:
132
 V + , V - - tensiunile de alimentare simetrice cu valori uzuale în intervalul 12 – 20V;

 "+" , "-" - intrarea neinversoare respectiv intrarea inversoare;
 u + , u - - diferenţele de potenţial faţă de traseul comun ale intrărilor neinversoare şi
inversoare (tensiuni de intrare).
 i + , i - - curenţii de intrare în amplificatorul operaţional;
 v – diferenţa de potenţial dintre ieşire şi traseul comun (tensiunea de ieşire).
Diferenţa dintre cele două tensiuni de intrare se numeşte tensiune diferenţială de intrare:
ud  u  u (6.20)
Tensiunea de ieşire a amplificatorului operaţional este proporţională cu tensiunea
diferenţială de intrare. Factorul de proporţionalitate dintre ele a fost denumit factor de
amplificare în buclă deschisă a tensiunii diferenţiale de intrare, Ad. Astfel:
v  Ad  u   u   (6.21)
Se face menţiunea “în buclă deschisă” deoarece este vorba despre amplificarea în
absenţa oricărui fel conexiune între borna de ieşire şi bornele de intrare (reacţie) . Din ultima
relaţie se vede că dacă u + = 0, atunci v = -A d u - adică tensiunea de ieşire are polaritatea inversată
faţă traseul comun, comparativ cu tensiunea de intrare. De asemenea, dacă u- = 0, atunci v =
A d u + , adică tensiunea de ieşire are aceeaşi polaritate faţă de traseul comun ca şi tensiunea de
intrare. Din acest motiv cele două intrări se numesc “inversoare” şi “neinversoare”.
Dacă tensiunile aplicate pe cele două intrări sunt egale se vorbeşte despre tensiunea de
mod comun definită ca:
u  u
uC  (6.22)
2
La prezentarea amplificatorului diferenţial s-a văzut că dacă tensiunile de intrare sunt
identice (amplitudine, frecvenţă, fază), tensiunea de ieşire va fi nulă. În cazul unui amplificator
operaţional real acest lucru nu se mai întâmplă. Chiar şi în cazul modului comun va exista la
ieşire o tensiune foarte mică nenulă, vc. Raportul dintre aceasta şi tensiunea de mod comun a fost
denumit factor de amplificare a tensiunii de mod comun:
vC
AC  (6.23)
uC
Raportul dintre factorul de amplificare a tensiunii diferenţiale de intrare şi factorul de
amplificare a tensiunii de mod comun se numeşte rejecţia modului comun (RMC) şi se exprimă
în decibeli:
Ad
RMC  dB (6.24)
AC
Valoarea rejecţiei de mod comun este o măsură a calităţii amplificatorului diferenţial. Cu
cât rejecţia de mod comun are o valoare mai mare cu atât amplificatorul este mai bun.
O ultimă mărime caracterstică a amplificatorului operaţional este tensiunea de decalaj la
intrare, v Di . Ea reprezintă valoarea acelei tensiuni care ar trebui aplicată la una din cele două
intrări pentru ca tensiunea de ieşire să fie nulă, dacă u+ = u- = 0 şi există o conexiune de
133
reacţie de la ieşire spre intrarea inversoare.

Valorile uzuale ale parametrilor caracteristici ai amplificatorului operaţional sunt:
 Ad 105 – 106 (amplificare diferenţială foarte mare);
6
 R in 10 Ω (rezistenţa de intrare foarte mare);
2 3
 R ies 10 - 10 Ω (rezistenţăde ieşire foarte mică);
 i+, i- 10-9A (curenţi de intrare foarte mici);
 RMC 60 -100dB (rejecţie mare a tensiunii de mod comun);
 v Di 10-5V. (tensiune de decalaj la intrare foarte mică)
Având în vedere aceste valori, în foarte multe cazuri practice, atunci când condiţiile de
proiectare o permit, se lucrează cu noţiunea de amplificator operaţional ideal, pentru care se
admit următoarele aproximaţii:
 Ad
 R in
 R ies = 0
 i + , i - =0
 RMC
 v Di 0
Deoarece factorul de amplificare a tensiunii diferenţiale este foarte mare, o diferenţă oricât
de mică între u + şi u - va provoca la ieşire o tensiune mare. Dar cât de mare? Să luăm un exemplu:
5
dacă u d = 100μV şi A d = 10 , atunci v=10V. În schimb, dacă tensiunea diferenţială de intrare ar fi
de 1mV tensiunea de ieşire ar trebui să fie de 100V. Dar tensiunea de ieşire nu poate depăşi
tensiunea de alimentare, astfel tensiunea de ieşire se va limita valoarea v≤V + . Se spune în acest
caz despre ieşirea amplificatorului că este în saturaţie pozitivă. În cazul în care tensiunea
diferenţială de intrare este negativă, ieşirea amplificatorului fără reacţie poate intra în saturaţie
negativă.
Caracteristica de transfer a unui amplificator operaţional real, v = v(u d ), este prezentată în
figura 6.5a. Panta caracteristicii în vecinătatea originii este cu atât mai mare cu cât factorul de
amplificare a tensiunii diferenţiale este mai mare.
v v
saturaţie pozitivă saturaţie pozitivă
V+ V+
tgα = A d AO IDEAL tgα = A d →∞

AO REAL
0 α 0 α
u d =u + - u - u d =u + - u -
V- V-
saturaţie negativă saturaţie negativă
a) Caracteristica reală b) Caracteristica ideală
Fig 6.5 Caracteristica de transfer a unui AO
134
Caracteristica de transfer a amplificatorului operaţional ideal este prezentată în fig. 6.5b.

Se poate observa că în cazul ideal saturaţia pozitivă sau negativă înseamnă tensiuni de ieşire
egale cu tensiunile de alimentare.
În analizele care vor urma referitoare la aplicaţiile amplificatorului operaţional se va
utiliza doar cazul ideal. Erorile faţă de cazul real nu sunt semnificative, în schimb modalităţile de
analiză se simplifică considerabil. De asemenea, nu se vor mai figura în scheme tensiunile de
alimentare simetrice şi se va renunţa la indicele “d” din notaţia factorului de amplificare a
tensiunii diferenţiale, notându-l simplu cu A. Având în vedere aceste precizări putem
stabili schema echivalentă a amplificatorului operaţional care se va folosi la analiza circuitelor
prezentată în figura 6.6.
Din punct de vedere al intrărilor, între acestea este o întrerupere pentru că rezistenţa de
intrare este infinită. Faţă de sarcina conectată la ieşirea sa, amplificatorul operaţional ideal se
comportă ca o sursă ideală de tensiune cu valoarea v = A (u + - u - ).
ud
u- A(u + - u - )
v= A(u + - u - )
u+
Fig. 6.6 Schema echivalentă a AO
Am arătat că o tensiune diferenţială oricât de mică poate “forţa” ieşirea în saturaţie

pozitivă sau negativă datorită factorului de amplificare foarte mare. Acest inconvenient
poate fi înlăturat dacă ieşirea se conectează printr-o rezistenţă la intrarea inversoare (rezistenţa R
din fig. 6.7).
reacţie negativă (RN)
ir R
i1 i-
u1 i 2 =i +
v
u2
Fig. 6.7 Reacţia negativă
Aceasta este o conexiune de reacţie negativă (tensiunea de la ieşire este opusă ca semn
tensiunii de la intrarea inversoare) care are drept consecinţă o reducere drastică a amplificării.
Deoarece factorul de amplificare fără conexiunea de reacţie este oricum foarte mare, se poate
135
permite o micşorare a lui.

Se poate vedea deasemenea ce alte consecinţe mai are existenţa unei conexiuni de reacţie
negativă. Se va calcula rezistenţa de intrare a amplificatorului din figura 6.7. Sursele de tensiune
de la cele două intrări “simt” o sarcină pe care debitează energie (figura 6.8).
i1
R inRN
u1 i2
u2
Fig. 6.8 Rezistenţa de intrare a AO
Rezistenţa acestei sarcini reprezintă chiar rezistenţa de intrare a amplificatorului şi

ea poate fi exprimată cu ajutorul relaţiei:
u1  u 2
R inRN  (6.25)
i1  i 2
Rezistenţa de intrare poate fi calculată pe baza schemei echivalente a amplificatorului,

schemă prezentată în figura 6.9.
R
i r =i 1
i1
i - =0
u - =u 1
u1 i 2 =i + =0
v=A(u + - u -
u2 u + =u 2 )
Fig. 6.9 Schema echivalentă a circuitului de intrare
În urma analizei ei se pot scrie următoarele ecuaţii:

i 2 =0 (6.26)
u + =u 2 (6.27)
u - =u 1 (6.28)
i1 

u1  A u   u    u1  Au 2  Au1  A  u1  u 2  (6.28)
R R R
136
În ultima relaţie s-a ţinut seama de egalităţile (6.27) şi (6.28) şi de faptul că A >> 1. Din
relaţiile (6.25), (6.26) şi (6.28) rezultă expresia finală a rezistenţei de intrare a amplificatorului
din fig. 6.7:
R
R inRN  (6.29)
A
De cele mai multe ori rezistenţa de reacţie este de ordinul 10-20kΩ. Astfel, dacă R = 10kΩ
5
şi A = 10 , rezultă pentru rezistenţa de intrare valoarea R = 0,1Ω. Aceasta este o valoare
inRN
extrem de mică comparativ cu celelalte rezistenţe care apar în circuit, fiind aproape un
scurtcircuit. Deoarece ea apare conectată între cele două intrări ale amplificatorului operaţional,
se poate spune cu o foarte bună aproximaţie că potenţialul faţă de masă al intrării inversoare
este egal cu potenţialul faţă de masă al intrării neinversoare:
u  u (6.30)
În cazul particular în care intrarea neinversoare este conectată la traseul comun, considerat
ca potenţial de referinţă nul (masă), potenţialul intrării neinversoare va fi şi el nul. În acest caz se
spune despre nodul M (fig. 6.10) că este un punct virtual de masă (PVM).
PUNCT VIRTUAL
R
DE MASĂ
Fig. 6.10 Punctul de masă virtual
S-a folosit cuvântul “virtual” deoarece între intrarea inversoare şi masă nu există un
contact galvanic. Potenţialul nul este rezultatul reacţiei negative realizate prin rezistenţa R.
Circuite de bază cu amplificatoare operaţionale
Deoarece factorul de amplificare al amplificatorului operaţional în buclă deschisă este

foarte mare, la aplicarea unei mici diferenţe de potenţial între intrările sale amplificatorul
operaţional poate intra în saturaţie pozitivă sau negativă. De aceea, atunci când este folosit în
diferite aplicaţii, se realizează o buclă de reacţie negativă prin conectarea unei rezistenţe între
ieşire şi intrarea inversoare. Pe lângă micşorarea drastică a factorului de amplificare, reacţia
negativă are şi un rol determinant în mărirea stabilităţii în funcţionare a amplificatorului. Se va
137
constata că factorul de amplificare al unui circuit particular va fi determinat numai de valorile

rezistenţelor conectate în exteriorul circuitului integrat, nefiind influenţat în nici un fel de
către factorul de amplificare în buclă deschisă, A. Deoarece valorile rezistenţelor sunt mult mai
puţin dependente de temperatură decât proprietăţile materialelor semiconductoare, stabilitatea
în funcţionare a circuitului în raport cu variaţiile de temperatură va fi mult mai bună.
În literatura de specialitate, circuitele de bază cu amplificatoare operaţionale care
realizează diverse funcţii, sunt prezentate sub denumirea de conexiuni ale amplificatorului
operaţional. Tipurile de conexiuni se definesc în funcţie de modul în care sunt conectate
elementele de circuit exterioare amplificatorului operaţional. Se va porni de la o conexiune
generală, cu surse de tensiune şi rezistenţe conectate la ambele intrări, care se numeşte
conexiunea diferenţială. Ea este prezentată în fig. 6.11. Expresia tensiunii de ieşire pentru
conexiunea diferenţială poate fi apoi particularizată pentru celelalte conexiuni de bază.
R2
R1
u1 R3
u2 v
R4
Fig. 6.11 Conexiunea diferenţială
Înainte de a analiza conexiunea diferenţială este necesară o precizare. Deducerea expresiei

tensiunii de ieşire, şi implicit a factorului de amplificare, pentru toate conexiunile
amplificatorului operaţional începe prin construirea schemei echivalente a întregului circuit,
schemă în care amplificatorul operaţional ideal este înlocuit cu schema sa echivalentă din figura
6.6. Continuarea analizei se poate face pe două căi distincte, cu aceeaşi finalitate:
• aplicând condiţia de egalitate a potenţialelor celor două intrări ale amplificatorului
operaţional, u   u  (relaţia 6.30).
• înlocuind valoarea v a tensiunii sursei echivalente de la ieşire cu expresia ei, v = A(u + -
u - ) şi aplicând apoi condiţia A >> 1.
Se va demonstra această afirmaţie analizând conexiunea diferenţială pe baza schemelor
echivalente pentru cele două intrări, scheme prezentate în figura 6.12 urmatoare. Se reaminteşte
faptul că amplificatorul operaţional este considerat ideal şi i + =i - =0.
(-)
R3 (+)
R1 R2
u-
u2
u1 v R4
138
a) b)
Aplicând teorema lui Millman pe schema echivalentă din figura 6.12 a) se poate scrie
expresia potenţialului faţă de masă al intrării inversoare:
R2 R1
u  u1  v
R1  R 2 R1  R 2
(6.31)
Pentru a obţine expresia potenţialului intrării neinversoare observăm că în fig. 6.14b avem
un divizor de tensiune şi putem scrie:
R4
u  u (6.32)
R3  R4 2
Până aici drumul a fost comun pentru cele două modalităţi de analiză. Acum ele se despart.
Prima modalitate
Pe baza condiţiei 6.30 egalăm expresiile 6.31 şi 6.32 şi exprimăm tensiunea de ieşire:
R1  R 2 R 4 R
v u 2  2 u1 (6.33)
R1 R 3  R 4 R1
A doua modalitate
În expresia tensiunii de ieşire v = A(u + - u - ) înlocuim u + - şi u - cu expresiile lor din relaţiile

(6.31) şi (6.32) şi obţinem:
AR1  R4 R2 
v 1   A  u2  u1 
R R
1 2 R R
3 4R R 1 2
(6.34)
Deoarece R şi R au acelaşi ordin de mărime şi A >> 1, se poate scrie

1 2
139
>> 1. Cu această aproximare, va rezulta pentru tensiunea de ieşire chiar expresia

(6.33).
Din punctul de vedere al utilizatorului este de dorit să fie amplificate doar diferenţele
tensiunilor de intrare. Această înseamnă că dacă u 1 =u 2 , tensiunea de ieşire trebuie să fie nulă, v
= 0. Impunând această condiţie în relaţia 6.33, se obţine egalitatea:
(6.35)
Aceasta este condiţia obligatorie pentru ca amplificatorul în conexiune diferenţială să
opereze în condiţii optime. În practică, de cele mai multe ori se lucrează în condiţiile: R = R şi
3 1
R =R .
4 2
Făcând substituţia (6.35) în expresia tensiunii de ieşire (6.33) se obţine:
R
v   2  u1  u 2  (6.36)
R1
de unde rezultă imediat expresia factorului de amplificare al conexiunii diferenţiale:
v R
Ar   2 (6.37)
u1  u 2 R1
Se poate observa ca factorul de amplificare al amplificatorului diferenţial construit cu un

amplificator operaţional nu depinde de factorul de amplificare în buclă deschisă al acestuia din
urmă. Acest lucru este o consecinţă a reacţiei negative puternice.
Pentru analizarea celorlalte tipuri de conexiuni de bază se particularizează relaţia 6.33 în
funcţie da particularităţile fiecărui circuit. Se menţionează însă faptul că fiecare dintre
conexiunile dorite poate fi analizată independent urmând una dintre cele două căi prezentate
anterior.
Conexiunea inversoare (figura 6.13) se caracterizează prin faptul că semnalul de intrare
este aplicat intrării inversoare, în timp ce intrarea neinversoare este conectată la masă.
R2
i
R1
PVM
u in
v
Fig. 6.13 AO în conexiune inversoare
Comparând acest circuit cu cel al amplificatorului care lucrează în conexiune diferenţială

(figura 6.11) vom observa că în relaţia 3.33 trebuie făcute următoarele substituţii:
R =0 R 3 →∞ u =0 u =u
4 2 1 in
140
Cu acestea, pentru tensiunea de ieşire va rezulta următoarea expresie:
R2
v u
R1 in
(6.38)
astfel încât factorul de amplificare al conexiunii inversoare va avea expresia:
R2
Ar   (6.39)
R1
Deoarece i - = 0, curentul care circulă prin rezistenţele R şi R este acelaşi şi a fost notat cu
1 2
i. Se mai observă că, în cazul acestei conexiuni, intrarea inversoare este un punct virtual de masă
u
(PVM), astfel încât expresia curentului i va fi: i  in
R1
Se poate observa imediat că intensitatea curentului prin rezistenţa R nu depinde de
2
mărimea acesteia. De aceea ramura de reacţie din schema conexiunii inversoare este denumită
ramură de curent constant.
În cazul conexiunii neinversoare (fig. 6.14) semnalul este aplicat direct pe intrarea
neinversoare a amplificatorului operaţional iar intrarea
R2 inversoare este conectată la masă prin
intermediul rezistenţei R .
1
R1
v
u in
Particularizarea relaţiei 6.33 se face punând condiţiile:

Fig. 6.14 AO în conexiune neinversoare
R 4 →∞ R =0 u =0 u =u
3 1 2 in
Pentru tensiunea de ieşire se va obţine expresia:
 R 
v   1  2  u in
 R1 
(6.40)
Aşadar, factorul de amplificare al conexiunii neinversoare va fi:
R2
Ar  1  (6.41)
R1
141
Cea mai simplă dintre conexiuni este conexiune repetoare (fig. 6.15).
v
u in
Fig. 6.15 AO în conexiune repetoare

Practic ea este o particularizare a conexiunii neinversoare în care:
R 1 →∞ R =0
2
Făcând aceste substituţii în relaţia (6.41) se obţine pentru factorul de amplificare al conexiunii
repetoare: A r =1
Desigur se pune întrebarea: la ce este utilă o astfel de conexiune dacă oricum ea nu face
„nimic”? Răspunsul poate fi simplu: datorită reacţiei negative “totale” circuitul se prezintă faţă
de sursa de semnal ca o impedanţă extrem de mare, iar faţă de sarcina conectată la ieşirea lui ca o
sursă de tensiune cu o impedanţă de ieşire extrem de mică. De aceea el este folosit ca etaj
tampon (buffer) în diferite circuite complexe.
O conexiune care generalizează într-un fel conexiunea inversoare este conexiunea
sumatoare. În figura 6.17 a) este prezentat un sumator pentru două tensiuni, dar rezultatul ce se
obţine în urma analizei poate fi generalizat foarte uşor. Datorită faptului că intrarea neinversoare
este conectată la masă, intrarea inversoare este un punct virtual de masă, ceea ce înseamnă că u - =
0. R2 (-)
R 11
R 12 R 12 R2
R 11
u
u1 u2 v u1 u2 v
a) b)
Fig. 6.17
Prin aplicarea teoremei luiAO în conexiune
Millman sumator
pe schema inversor pentru intrarea inversoare
echivalentă
prezentată în fig. 6.17 b), se obţine următoarea expresie pentru tensiunea dintre intrarea
inversoare şi masă:
u1 u v
 2 
R R12 R 2
u   11
1 1 1
 
R11 R12 R 2
(6.42)
Punând condiţia u - = 0 se obţine pentru tensiunea de ieşire:
142
143
(6.43)
Se poate observa imediat că tensiunea de ieşire este o însumare ponderată a tensiunilor de
intrare, coeficienţii de ponderare fiind chiar factorii de amplificare ai conexiunilor inversoare
independente pentru fiecare tensiune de intrare. Relaţia de însumare 6.43 poate fi generalizată
sub forma:
n R2
v   ui (6.44)
i 1 R1i
Alte circuite cu amplificatoare operaţionale cu care se pot “construi” funcţii matematice de

bază sunt circuitele de integrare, derivare şi logaritmare.
6.2.2. Amplificatoare de instrumentaţie ( AI )

Introducere
Este bine de precizat încă de la început că amplificatoarele de instrumentaţie nu sunt
amplificatoare operaţionale. Atunci când este nevoie de un bloc de amplificare pentru
condiţionarea semnalelor, prima idee care vine în minte este aceea de a folosi flexibilitatea
oferită de amplificatoarele operaţionale. Se poate ca amplificatorul operaţional să fie suficient în
blocul de amplificare, dar în aplicaţiile pretenţioase, acesta necesită circuite suplimentare
complexe precum şi calibrări realizate de personal de înaltă calificare. Unele din aceste
inconveniente pot dispărea folosind amplificatoare de instrumentaţie.
Ce este un amplificator de instrumentaţie?
Un amplificator de instrumentaţie este un amplificator diferenţial de precizie, lucrând în
buclă închisă, optimizat pentru operare în mediul ostil măsurărilor de precizie.
Lumea reală este caracterizată prin abateri de la ideal, având fluctuaţii de temperatură,
umiditate, existenţa zgomotelor electrice, căderi de tensiune cauzate de curentul ce străbate
traseele de legătură. Mai mult, senzorii şi traductoarele reale rareori au impedanţă de ieşire zero.
Toate acestea duc la apariţia erorilor în procesul de măsurare.
AI se folosesc acolo unde achiziţia semnalului util nu se poate face direct prin conectarea
senzorului la sistemul de achiziţie. AI trebuie să aibă impedanţă de intrare foarte mare datorită
faptului că impedanţele surselor de semnal sunt diferite de zero. Deoarece curenţii de intrare şi
de offset sunt foarte mici şi relativ stabili, impedanţa sursei de semnal nu trebuie să fie constantă.
De obicei, impedanţele celor două intrări sunt egale şi au valori tipice de 109 Ω sau mai mari.
Rejecţia modului comun, măsură a eliminării semnalelor perturbatoare, are valori ridicate
astfel încât tensiunile de zgomot şi diferenţele de potenţial între mase, caracteristice aplicaţiilor
cu senzori, sunt minimizate. AI trebuie să fie capabil să amplifice semnale de nivelul milivolţilor
sau chiar microvolţilor şi să rejecteze în acelaşi timp valori de ordinul volţilor ale tensiunii de
mod comun. Aceasta este o particularitate importantă a AI de a fi capabile să rejecteze semnalele
de mod comun din zona de interes. Valorile tipice ale factorului de rejecţie a modului comun
sunt de minim 70 dB, adeseori putând depăşi 100 dB.
Cele două intrări ale AI permit legarea directă a surselor de semnal cu masă flotantă, AI
detectând doar diferenţa de tensiune dintre cele două intrări, iar orice alt semnal de mod comun
144
(potenţial egal aplicat ambelor intrări) este rejectat din semnalul de intrare înainte de a fi
amplificat.
AI trebuie să asigure şi o bună stabilitate a parametrilor în condiţii diverse cum ar fi
modificarea temperaturii sau a tensiunii de alimentare. Acest lucru e posibil deoarece toate
componentele de bază care asigură performanţele AI sunt integrate împreună, cu excepţia unei
singure rezistenţe sau a unei perechi de rezistenţe ce trebuie conectate în exterior şi care asigură
amplificarea dorită. Utilizatorul poate calcula valoarea rezistenţelor pe baza relaţiei amplificării
ce este dată de obicei în documentaţia circuitului.
Ieşirea AI e folosită adesea împreună cu un pin de sesizare şi unul de referinţă prin care
sarcina se poate conecta la distanţă faţă de ieşirea AI. Pentru sarcini cuplate direct la ieşire pinul
de sesizare se leagă la ieşire iar cel de referinţă la masa sursei de alimentare. Schema de
funcţionare tipică a amplificatorului de instrumentaţie este prezentată în figura 6.18.
Sursa de semnal Zgomot Alimentare
Intrare Sens
R DIF / 2 neinversoare
R MC V OUT
V DIF
Zgomot
R DIF / 2 Intrare
inversoare Referinţă
Sarcină
V MC Tensiune de Zgomot Selectarea

mod comun
amplificării
Fig. 6.18 Schema de funcţionare tipică a AI
Se observă că atât intrarea cât şi ieşirea sunt conectate împreună la acelaşi potenţial care, în
acest caz, este cel al sursei de alimentare. Această metodă de conectare în stea este o bună
metodă pentru minimizarea buclelor de masă. Rămân totuşi câţiva curenţi de masă de mod
comun. Aceşti curenţi, circulând prin R MC , vor da naştere unei tensiuni de eroare de mod comun.
Prin caracteristica sa de rejecţie a modului comun, AI va elimina V MC şi orice alt zgomot de mod
comun. Multe AI au posibilitatea de ajustare suplimentară a tensiunii de offset (acea tensiune
continuă ce apare atunci când cele două intrări sunt legate împreună la masă) prin modificarea
unui potenţiometru extern.
Amplificatoarele de instrumentaţie sunt optimizate să realizeze amplificări, de aceea nu se
pretează pentru alte operaţii ca integrare, diferenţiere, redresare etc.
AI poate fi realizat utilizând unul sau mai multe amplificatoare operaţionale sau în
construcţie monolitică. Ambele variante au avantaje dar au şi limitări. Amplificatoarele de
instrumentaţie realizate cu amplificatoare operaţionale oferă o bună flexibilitate şi un cost scăzut.
Realizarea monolitică oferă o precizie sporită, dimensiuni mici, uşurinţă în funcţionare şi uneori
cost scăzut.
145
Structura internă a unui amplificator de instrumentaţie

Există multe metode de realizare a AI dar acestea pot fi clasificate în două mari categorii.
Cea mai uzuală este clasificarea în funcţie de numărul de amplificatoare operaţionale şi de
precizia rezistenţelor folosite. Acest tip de realizare este răspândit în cazul AI modulare sau
hibride unde în realizarea practică se foloseşte un număr minim de componente.
În cea de-a doua categorie, în loc de amplificatoare operaţionale, se folosesc elemente
active de circuit cum ar fi circuite diferenţiale, oglinzi şi surse controlate de curent eliminând
componentele ce nu sunt necesare. Tendinţa este de a minimiza numărul componentelor active
(tranzistori) şi de a scădea dependenţa parametrilor de precizia împerecherii rezistenţelor.
Această tehnică este mult folosită în proiectarea AI monolitice la care costul e invers
proporţional cu dimensiunea circuitului integrat. Chiar şi unele AI modulare folosesc această
tehnică deoarece amplificatoarele operaţionale integrate precise au devenit accesibile ca preţ
doar în ultima vreme.
AI realizate doar cu amplificatoare operaţionale
Cea mai simplă dar şi cea mai dezavantajoasă metodă de implementare a unui bloc de
amplificare diferenţială este prezentată în figura 6.19.
R1 R2
V IN+
V OUT
R3 R4
V IN–
Fig. 6.19 Circuit de amplificare diferenţială
Pentru acest circuit expresia tensiunii de ieşire V OUT poate fi determinată prin metoda
superpoziţiei. Tensiunea de ieşire pentru V IN+ cu V IN– conectată la masă este:
 R 2  R3  R 4 
V01  VIN     (6.45)
 R1  R 2  R 3 
Tensiunea de ieşire pentru V IN– cu V IN+ conectată la masă este:
R4 
V02  VIN   (6.46)
R3 
Prin metoda superpoziţiei avem:
 R 2  R3  R 4   R4 
VOUT  V01  V02  VIN      VIN    (6.47)
 R1  R 2  R 3   R3 
Dacă R 2 = R 4 şi R 1 = R 3 , atunci:
R
VOUT   VIN   VIN   4 (6.48)
R3
Astfel se realizează un amplificator diferenţial simplu. Impedanţele de intrare sunt mici şi
146
neegale. De altfel, cele 4 rezistenţe trebuie alese cu grijă pentru o bună rejecţie a modului comun.
V OUT MC = V OUT pentru V IN+ = V IN–
 R 2   R 3  R 4   R4 
VOUT MC  VIN     (6.49)
 R1  R 2  R 3   R3 
Dacă se doreşte o amplificare unitară, toate rezistenţele trebuie să fie egale. Pentru o eroare
de doar 0,1% pentru una din rezistenţe vom avea:
R1 = R3 = R4 = R
R 2 = 0,999 R
V OMC = 0,00005 V IN
RMC = 66 dB
Dacă rezistenţa sursei de semnal nu este mică, amplificarea şi RMC vor fi de asemenea
compromise. Considerând realizarea acestui tip de circuit cu rezistenţe standard cu preţ
rezonabil, este foarte greu de obţinut performanţe mai mult decât mediocre.
Un amplificator instrumental realizat cu două amplificatoare operaţionale este prezentat
în figura 6.20.
RG
R3 R1 R2
R4
A1
V IN–
A2 V OUT
V IN+
Fig. 6.20 AI realizat cu două AO
R1 R 4
Dacă  şi V IN = V IN+ – V IN –, atunci:
R 2 R3
R 2 2R 2 
VOUT  VIN 1   (6.50)
R1 R G 
Rezistenţa de intrare este foarte mare, aceasta permiţând surselor de semnal să aibă
rezistenţe de ieşire neegale şi nenule. Mai mult, câştigul poate fi modificat dintr-o singură
rezistenţă, permiţând RMC să rămână constantă odată ce reglajele iniţiale au fost efectuate.
Un dezavantaj major al acestei metode este domeniul mic al valorilor acceptate la intrare
pentru tensiunea de mod comun la o funcţionare corectă. Se poate observa că A 1 va amplifica
semnalul de mod comun cu raportul (R 3 + R 4 )/R 4 , putând duce la saturarea acestuia şi
funcţionarea eronată a întregului amplificator instrumental. Această metodă se poate folosi în
diferite cazuri deoarece este simplă, dar nu este optimă.
Cea mai populară configuraţie a amplificatorului instrumental este cea bazată pe folosirea a
trei amplificatoare operaţionale ca în figura 6.21.
V IN– Va R2 R3
147 Sens
R1 (conexiune
externă)
Funcţia de transfer poate fi calculată cu metoda superpoziţiei:

Pentru V IN+ = 0,
 R  RG 
Va  VIN   1  (6.51)
 RG 
 R' 
Vb  VIN   1  (6.52)
 RG 
 
Pentru V IN– = 0,
R 
Va  VIN   1  (6.53)
 RG 
 R'  RG 
Vb  VIN   1  (6.54)
 RG 
 
Astfel, vom avea:
 R  RG   R1 
Va  VIN   1   VIN    (6.55)
 RG   RG 
 R'  RG   R' 
Vb  VIN   1   VIN   1  (6.56)
 RG   RG 
   
R   R 3'   R3  R 2 
VOUT    3  Va  Vb   (6.57)
 R2   R '  R '   R 2 
 2 3
Dacă R 3 = R 3 `, R 2 = R 2 `, R 1 = R 1 ` şi înlocuind V a şi V b din relaţiile 6.55 şi 6.56 rezultă:

 2R  R 
VOUT   VIN   VIN   1  1  3  (6.58)
 RG  R2 
148
Pentru această configuraţie, precizia amplificării şi RMC sunt dependente doar de

raporturile dintre R 2 , R 2 `, R 3 şi R 3 `. Se poate vedea de asemenea că RMC nu depinde de
egalitatea rezistenţelor R 1 şi R 1 `.
R
V OUT MC   Vb  Va  3 când V IN+ = V IN– = V IN (6.59)
R2
În acest caz,
 R '  R G R1' R1  R G R1 
Vb  Va  VIN  1    
 RG R R R 
 G G G 
 R' R' R R 
 VIN  1  1  1  1  1  1 0 (6.60)
 RG RG RG RG 
 
R R
VOUT MC   Vb  Va  3  0  3  0 (3.61)
R2 R2
Datorită simetriei acestei configuraţii, erorile datorate surselor de mod comun de la

intrarea amplificatorului, dacă rămân după primul etaj, vor fi anulate de etajul al doilea
diferenţial. Acest avantaj explică popularitatea folosirii acestei configuraţii pentru
amplificatoarele instrumentale.
AI de acest tip pot folosi amplificatoare operaţionale cu intrare FET sau bipolară.
Componentele cu intrare FET au curenţii de polarizare foarte mici, ducând la obţinerea unor
impedanţe mari de intrare. Totuşi intrările FET ale amplificatoarelor operaţionale au ca
dezavantaj scăderea raportului de rejecţie al modului comun faţă de intrările cu tranzistoare
bipolare. Deoarece tranzistoarele FET sunt mai greu de controlat în procesul de fabricaţie decât
cele bipolare, rezultă o scădere a raportul de rejecţie a modului comun şi a liniarităţii odată cu
creşterea tensiunii de intrare la amplificatoarele instrumentale cu intrări FET.
Amplificatoare instrumentale dedicate
Această a doua categorie de AI se bazează pe folosirea unui număr minim de dispozitive
active, avantaj al circuitelor integrate monolite. Schema de principiu pentru o astfel de realizare
poate fi cea din figura 6.22.
+V S
Amplificator
principal Vout
A1
Amplificator
de control
V IN– Q1 Q2
RG A2
V IN+ Sense
149
Q3 Q4 Ref
RS
Amplificarea este dată de etajul diferenţial de intrare realizat cu Q 1 şi Q 2 , a cărui

amplificare în curent (transconductanţă) este 1/R G , şi de amplificatorul principal A 1 , care
sesizează diferenţa curenţilor de colector. Când ieşirea e conectată la pinul de sesizare, având şi
referinţa legată la masă, circuitul diferenţial realizat cu Q 3 şi Q 4 funcţionează ca o reacţie pentru
sesizarea erorii de amplificare, având transconductanţa 1/R S .
Amplificatorul A 2 sesizează neechilibrarea curenţilor de colector în acest circuit. Când o
tensiune diferenţială se aplică intrărilor, curenţii de colector pentru Q 1 şi Q 2 tind să difere cu
(V IN+ – V IN– ) / R G . Această valoare e sesizată de A 1 care generează o tensiune de eroare între
punctul de sesizare şi referinţă.
Această valoare a tensiunii de eroare determină diferenţa dintre curenţii de colector ai lui
Q 3 şi Q 4 , care este (V S – V R ) / R S , diferenţă care e sesizată de A 2 ce ajustează curenţii I 3 şi I 4 în
sensul egalizării curenţilor de colector ai lui Q 3 şi Q 4 .
I 4 – I 3 = (V S – V R ) / R S
Totodată sunt ajustaţi şi curenţii I 1 şi I 2 , astfel încât I 1 – I 2 = I 4 – I 3
Echilibrul este obţinut când:
VS  VR V  VIN 
 IN  (6.62)
 I4  I3   R S  I1  I2   R G
VS  VR V R
Dacă  OUT  amplificare şi I 4 – I 3 = I 1 – I 2 , atunci amplificarea  S .
VIN   VIN  VIN RG
Este evident din această analiză că este necesară împerecherea cu grijă a rezistenţelor
folosite şi a dispozitivelor active. Acest lucru e posibil prin utilizarea tehnicilor fotografice de
precizie, împreună cu o atentă proiectare şi un bun control al procesului de realizare. Astfel se
obţin amplificatoare instrumentale cu performanţe foarte bune şi cost relativ scăzut.
Amplificatoarele instrumentale integrate de mare precizie sunt produse de firme precum
Analog-Device sau Burr Brown. Concernul Texas Instruments-Burr Brown produce circuitul
INA110 ce este un circuit amplificator instrumental monolitic, cu intrări FET. Topologia
circuitului de reacţie de curent precum şi ajustarea cu laser a circuitului de intrare duc la
obţinerea unor precizii sporite şi a unor performanţe dinamice excelente.
Timpul de răspuns foarte mic, de doar 4 μs, îl face ideal pentru operare la viteze mari sau
la multiplexarea intrărilor în sistemele de achiziţie a datelor. Structura internă simplificată a
150
circuitului INA110 este prezentată în figura 6.23.
Fig. 6.23 INA110 Structură internă
Rezistenţele interne de stabilire a amplificării sunt destinate realizării unor amplificări de 1,

10, 100, 200, 500. Intrările sunt protejate, putând lucra la tensiuni diferenţiale şi de mod comun
mai mari decât ± V CC . Impedanţa mare de intrare a acestuia, de aproximativ 5  1012 Ω, şi
curentul mic de polarizare de maxim 20 pA fac din INA110 componenta ideală pentru aplicaţiile
ce necesită filtre de intrare sau circuite de protecţie a intrărilor.
De asemenea, factorul de rejecţie al modului comun este foarte mare, fiind de aproximativ
90 dB pentru o amplificare unitară şi de 110 dB pentru o amplificare de 500.
Aşa cum se observă în figura 6.23, INA110 este proiectat după schema clasică, cu trei
amplificatoare operaţionale utilizând reacţia de curent şi având la intrare buffere de precizie cu
tranzistoare FET. Rezultatul este un circuit amplificator instrumental cu performanţe ce nu se
regăsesc în mod normal la circuitele integrate uzuale. Alegerea amplificării se face prin
conectarea împreună a unor pini ai circuitului integrat.
Tabelul 6.1 arată amplificările ce pot fi obţinute cu ajutorul rezistenţelor interne. Pentru a
obţine o cât mai bună precizie a amplificării, legăturile trebuie să fie cât mai scurte.
Tabelul 6.1. Amplificările ce pot fi obţinute cu ajutorul rezistenţelor interne

Pinul 3 Acurateţea Derivă
Amplificare conectat amplificării termică
la pinul: [%] [ppm/oC]
1 neconectat 0,02 10
151
10 13 0,05 10
100 12 0,1 20
200 16 0,2 30
500 11 0,5 50
300 12, 16 0,25 10
600 11, 12 0,25 40
700 11, 16 2 40
800 11, 12, 16 2 80
Orice altă amplificare poate fi obţinută prin dimensionarea unui rezistor extern legat între
pinul 3 şi 12, 16, sau 11. Ecuaţia pentru alegerea valorii pentru R G este:
40k
RG   50 (6.63)
A 1
Ieşirea „Sense” este foarte folosită pentru menţinerea preciziei în momentul conectării
sarcinii. Conectând acest punct de reacţie în punctul de conectare al sarcinii, căderile de tensiune
datorate curentului de sarcină, ce apar pe traseul de la ieşirea amplificatorului până la punctul de
conectare al sarcinii, sunt eliminate fiind incluse în bucla de reacţie. O astfel de conexiune este
prezentată în figura 6.24.
1 10
IS
ΔV IN INA110 V OUT
9
6 RG
2
Fig. 6.24 Utilizarea conexiunii Sense
Când este necesar un curent mai mare în sarcină, poate fi plasat un buffer de putere în
bucla de reacţie ca în figura 6.25.
1 10
ΔV IN INA110 Buffer V OUT
9
6 RG
2
Fig. 6.25 Utilizarea Buffer de putere

Datorită performanţelor sale, INA110 este recomandat pentru circuitele de condiţionare
ce necesită amplificare şi în special pentru cele ce necesită amplificare diferenţială, impedanţă
mare de intrare, rejecţia puternică a semnalelor de mod comun.
6.3 Atenuare şi adaptarea de impedanţă

6.3.1 Atenuarea
Atenuarea este operaţia opusă amplificării. Ea este necesară când tensiunea ce urmează a fi
digitizată are valori mai mari decât cele acceptate de sistemul de achiziţie. Această formă a
condiţionării semnalului micşorează amplitudinea semnalului de intrare atât cât este necesar
152
pentru ca semnalul de ieşire să poată fi conectat direct la sistemul de achiziţie. Cel mai simplu
circuit de atenuare este divizorul rezistiv de tensiune (figura 6.26). Dezavantajele introduse de
simplitatea schemei duc la folosirea acestei metode foarte rar.
Zi
V IN
RA
V OUT
Z0
RB
Fig. 6.26 Divizorul rezistiv de
Din schema din figura 6.26 se observă că:

RB
VOUT  VIN (6.64)
RB  RA
Zi = RA + RB (6.65)
Z0 = RA | | RB (6.66)
De obicei, impedanţa de intrare (R A + R B ) trebuie să fie cât mai mare (>106 Ω), iar
impedanţa de ieşire (R A | | R B ), să fie cât mai mică ( < 103 Ω). Acest deziderat poate fi obţinut
doar în cazul în care R A > 103 R B , adică în cazul unor atenuări mai mari de 1000. Dacă raportul
de divizare (atenuarea) este mai mic, atunci doar una din condiţii va fi îndeplinită în defavoarea
celeilalte. Una dintre cele mai uzuale scheme ce înlătură acest dezavantaj este cea prezentată în
figura 6.27, unde rezistenţa mică de ieşire este obţinută cu ajutorul unui amplificator operaţional
cu amplificare unitară.
V IN
RA
V OUT
RB
Fig. 6.27 Schema

R B uzuala a divizorului de tensiune
Vom avea astfel VOUT  VIN (6.67)
RA  RB
Multe sisteme de achiziţie au intrări diferenţiale. Pentru măsurarea tensiunilor mari se

foloseşte un atenuator calibrat, plasat înaintea intrărilor diferenţiale ale sistemului de achiziţie.
Cu acest tip de circuit prezentat în figura 6.28 se pot măsura tensiuni de până la 2000 volţi vârf la
vârf.
Adaptor de înaltă tensiune Circuit de intrare
10 MΩ
A
50 kΩ 1535 MΩ
C
10 MΩ
B
Pentru sistemele de achiziţie ce au doar intrări diferenţiale, nici unul dintre cele două
semnale nu are masă comună cu cea a sistemului de achiziţie. În acest caz, pentru atenuarea
semnalului, se folosesc două divizoare rezistive împerecheate corespunzător. Partea de jos a
fiecărui divizor e conectată la masă. Pentru a realiza atenuări mari (de exemplu 200/1), fără a
compromite impedanţa de intrare a circuitelor de achiziţie, este necesară o adaptare suplimentară.
Pentru aceasta se folosesc două amplificatoare operaţionale identice (de preferat în aceeaşi
capsulă) A şi B, ce au curenţi de polarizare a intrărilor aproape identici. Dacă divizoarele de
tensiune amplasate pe cele două intrări sunt identice, curenţii de polarizare ai intrărilor
amplificatoarelor operaţionale creează tensiuni identice de offset la ieşirea amplificatoarelor
operaţionale A şi B. Cele două ieşiri identice pot fi conectate împreună la un amplificator
diferenţial C, care va rejecţia componenta de mod comun (implicit va rejecta şi tensiunile de
offset datorate curenţilor de polarizare).
Această schemă (din figura 6.28) atenuează identic semnalul de pe ambele canale,
permiţând aplicarea unor tensiuni de sute de volţi faţă de masă. De exemplu, dacă la canalul
superior se aplică un semnal alternativ de 110 V, iar pe cel inferior se aplică un semnal de 50 V
curent continuu, după atenuare cu 200/1, valoarea vârf la vârf a tensiunii de pe canalul superior
este 0,77 V, iar pe cel inferior este 0,25 V. Aceste semnale sunt în domeniul de măsură acceptat
de intrările diferenţiale ale sistemului de achiziţie.
Dacă este necesară măsurarea doar a unui singur canal, doar cel superior va fi folosit ca
intrare de semnal, iar canalul inferior va avea intrarea conectată la masă conform figurii 6.29. În
acest caz, apar două probleme majore.
Dacă masa sistemului de achiziţie şi masa semnalului de măsurat sunt diferite, legarea
acestora împreună creează o buclă de masă ce duce la apariţia unor erori suplimentare. De
asemenea, apar erori datorită curentului de polarizare i p a intrărilor amplificatoarelor
operaţionale, ce produce o tensiune de offset diferită la intrările amplificatoarelor operaţionale A
şi B. Această diferenţă va fi prezentă şi la ieşirea amplificatorului diferenţial C, sub forma unei
tensiuni de offset.
Intrare diferenţială
i Total
ia ip A
B
ip
154
6.3.2 Adaptarea de impedanţă

Adaptarea de impedanţă este necesară atunci când traductorul sau sursa de semnal are
impedanţă de ieşire mai mare sau comparabilă cu impedanţa de intrare a circuitului de măsură.
Acest lucru are ca efect reducerea semnalului util aşa cum se observă din figura 6.30.
V OUT
R0
RI
RI VOUT 
RI  R 0
traductor
Fig. 6.30 Conexiunea traductor-circuit de măsură
Majoritatea circuitelor de intrare au impedanţă de cel puţin 1MΩ şi nu apar erori

semnificative dacă impedanţa sursei este de ordinul Ω sau chiar kΩ. În schimb, unele traductoare
(de exemplu cele piezoelectrice) au impedanţă de ieşire mare rezultând necesitatea folosirii
obligatorii a circuitelor de adaptare a impedanţei.
De asemenea, efectul capacităţii parazite (C) de la intrare asupra sursei de semnal prin
impedanţa sa de ieşire R poate fi exprimat cu ajutorul constantei de timp T = RC. Viteza de
stabilizare a semnalului depinde de această constantă de timp. Pentru a putea face achiziţii rapide
este necesar ca această constantă de timp să fie mică. Pentru aceasta este necesar ca impedanţa
de ieşire a sursei de semnal să fie cât mai mică.
Rezultă că un circuit de adaptare de impedanţă trebuie să prezinte o impedanţă de intrare
foarte mare şi una de ieşire foarte mică. Pentru a realiza acest deziderat se folosesc de obicei
amplificatoare operaţionale, cu impedanţe de intrare foarte mari, precum OPA 111.
OPA 111 este un amplificator operaţional cu intrări FET izolate dielectric (DIFET).
Datorită caracteristicilor performante, este folosit în multe aplicaţii instrumentale critice.
Structura simplificată a acestuia este prezentată în figura 6.31.
Carcasă şi
substrat + V CC
8 7
– In
2
+ In 155
3 Etaj cascodă fără zgomot*
Output
La un astfel de circuit integrat, zgomotele, curentul de polarizare, tensiunea de offset,

deriva termică, amplificarea în buclă deschisă, rejecţia modului comun şi a tensiunii de
alimentare sunt superioare amplificatoarelor BIFET, curentul foarte mic de polarizare este
obţinut prin izolarea dielectrică împreună cu garda activă integrată în cip. De asemenea, ajustarea
cu laser a rezistenţelor de tip film, duce la obţinerea unor derive termice şi offset-uri scăzute.
Pentru protecţia intrărilor OPA 111 este necesară rezistenţă de limitare a curentului doar
dacă tensiunea de intrare e mai negativă cu mai mult de 6 V decât –V CC .
OPA 111 este un amplificator operaţional de zgomot mic, proiectat să aibă:
– tensiune de offset..................................... ± 100 μV
– derivă termică...........................................± 2 μV / oC
– curent de polarizare..................................2 pA
– curent de offset.........................................0,5 pA
– impedanţă – diferenţială...........................1013 Ω || 1 pF
– de mod comun.....................1014 Ω || 3 pF
– rezistenţă de ieşire ....................................100 Ω
– amplificare în buclă deschisă...................125 dB
Datorită acestor performanţe, OPA 111 este optim de a fi folosit în circuite de condiţionare
ce necesită impedanţă mare de intrare şi zgomote mici, cum ar fi circuite de adaptare pentru
măsurările biomedicale sau pentru sondele PH metrice.
6.4. Eşantionarea şi memorarea
6.4.1 Introducere
Un circuit de eşantionare şi memorare (CEM) realizează extragerea (prelevarea), la un
moment dat a valorii unui semnal analogic (tensiune electrică) de intrare u i , memorarea acestei
valori u e şi menţinerea constantă a acesteia pe toată durata efectuării prelucrării (figura 6.32)
156
S/
H
ui ue t
CEM ui semnal de
ue intrare
S/H t
semnal
eşantionat
Fig. 6.32 Circuit de eşantionare şi memorare
În starea de eşantionare impusă prin nivelul 1 logic al semnalului de comandă S/H, CEM
funcţionează ca repetor, semnalul la ieşire u e urmărind semnalul de la intrare u i . Frontul de
coborâre al semnalului de comandă S/H determină memorarea valorii tensiunii de la intrare u i de
la momentul corespunzător frontului. Această valoare a tensiunii de intrare este menţinută la
ieşirea CEM pe intervalul corespunzător stării de memorare impus prin nivelul 0 logic al
semnalului de comandă S/H. Aceste circuite de eşantionare şi memorare se utilizează atât în
sistemele de achiziţie a datelor cât şi în sistemele de distribuţie de date. În mod obişnuit
circuitele de eşantionare şi memorare au amplificare unitară. Ele pot fi considerate pe bună
dreptate memorii analogice a căror funcţionare este asemănătoare cu cea a memoriilor dinamice -
un condensator este încărcat la valoarea semnalului de intrare (eşantionare) şi apoi este utilizat
pentru a păstra valoarea pe durate de timp finite (memorare)
Într-un sistem de achiziţie de date ieşirea CEM este conectată la intrarea CAN. În
intervalul corespunzător efectuării unei conversii analog-numerice, circuitul de eşantionare
şi memorare este comandat în stare de memorare pentru a menţine constantă tensiunea la
intrarea CAN. Se obţine astfel mărirea valorii limitei superioare a domeniului de frecvenţă
pentru semnalului de intrare cu utilizarea CAN la rezoluţia maximă, dată de numărul de biţi ai
acestuia. Se precizează că acest deziderat este atins dacă tensiunea de la intrarea CAN nu se
modifică în intervalul efectuării conversiei cu mai mult de ±1/2 LSB. În sistemele de distribuţie
a datelor, circuitele de eşantionare şi memorare sunt utilizate pentru reconstituirea semnalelor
multiplexate în timp.
Prezenţa CEM înaintea CAN nu este în mod obligatoriu necesară. În cazul în care
semnalele analogice sunt statice sau cvasistatice (lent variabile în timp) se poate renunţa la aceste
circuite mai ales dacă variaţia semnalului analogic, pe durata conversiei, este mai mică decât
erorile ce le-ar putea introduce procesul de eşantionare şi memorare. În cazul semnalelor cu
variaţii rapide circuitele de eşantionare şi memorare sunt obligatorii.
6.4.2. Caracteristicile circuitului de eşantionare şi memorare

Un circuit de eşantionare şi memorare ideal ar trebui să comute regimurile de lucru
instantaneu, timpii de stabilizare ar trebui sa fie nuli iar durata memorării infinită. Din păcate în
practică aceste deziderate nu pot fi îndeplinite. Se prezintă în continuare principalele
caracteristici ale unui pe baza caracteristicii de funcţionare prezentată în figura 6.33:
157
S/H Memorare Eşantionare
ui ui alterare
ue semnal ue
diafonie
t ap ts
t ac
Fig. 6.33 Caracteristica CEM
Eroarea staţionară – reprezintă abaterea de la amplificarea unitară sau cea prescrisă

prin datele de catalog
Eroarea de decalaj – reprezintă valoarea tensiunii de ieşire pentru o tensiune de intrare
nulă
Timpul de apertură t ap , reprezintă intervalul dintre frontul de comandă al stării de
memorare pentru CEM şi trecerea efectivă a acestuia în starea de memorare; are semnificaţia
unei inerţii a circuitului la aplicarea comenzii. Rezultă că, în procesul de achiziţie, fronturile de
comandă ale stării de memorare trebuie să fie decalate cu t ap înainte faţă de momentele impuse
de prelevare a eşantioanelor. Instabilitatea timpului de apertura t ap reprezintă limita maximă a
variaţiilor aleatoare ale timpului de apertură. Rezultă ca valorile memorate ale eşantioanelor sunt
afectate de erori cu limita maxima:
 max  Pmax  tap (6.68)
unde P max reprezintă panta maxima a semnalului de intrare u i .

În procesul de achiziţie, eroarea  max trebuie să satisfacă relaţia:
1
 max  Pmax  t ap  LSB (6.69)
2
Timpul de stabilizare t s la comutarea CEM în starea de memorare reprezintă intervalul
dintre momentul de sfârşit al timpului de apertură şi momentul reducerii amplitudinii oscilaţiilor
la ieşirea CEM sub valoarea 1/2 LSB. Un proces de conversie-analog numerica se declanşează
numai după stabilizarea ieşirii CEM în starea de memorare, adică după sfârşitul timpului de
stabilizare t s .
Modificarea tensiunii u e de la ieşirea CEM în starea de memorare este caracterizată prin
panta de variaţie a acesteia (u e /t), numită viteza de alterare. Alterarea tensiunii u e de la ieşirea
CEM în starea de memorare până în momentul terminării conversiei analog-numerice trebuie să
158
fie mai mică de 1/2 LSB.
Diafonia caracterizează variaţia tensiunii de ieşire în starea de memorare datorită variaţiilor

tensiunii de intrare.
Timpul de achiziţie t ac reprezintă intervalul de timp dintre momentul aplicării frontului
de comandă al stării de eşantionare şi momentul în care ieşirea CEM urmăreşte intrarea acestuia
cu o precizie dată (eroare mai mică de 1/2 LSB). Acest timp de achiziţie apare datorită întârzierii
la comanda de comutare în starea de eşantionare, datorită vitezei limitate de variaţie a tensiunii
de la ieşirea CEM precum şi procesului oscilatoriu premergător stabilizării tensiunii de la ieşirea
CEM. Timpul de achiziţie reprezintă o caracteristică importantă a CEM care limitează, în
procesul de achiziţie, frecvenţa de eşantionare (frecvenţa de culegere a valorii semnalelor).
6.4.3 Ansamblul CEM – CAN

În continuare se prezintă modul de comandă al ansamblului CEM - CAN în corelaţie cu
caracteristicile celor două componente ale ansamblului (figura 6.34).
ui b 1 b 2 ... b N
ue
CEM CAN
Start Stare
S/H Conversie Conversie
Fig. 6.34. Ansamblul CEM–CAN - structura de principiu
Semnalele de control ale CAN sunt:

 Start Conversie care permite declanşarea procesului de conversie analog-numerică prin
fronturile crescătoare ale acestui semnal;
 Stare Conversie care indică prin nivelul logic 1 efectuarea de către CAN a unei conversii şi
deci prin frontul descrescător indică sfârşitul conversiei analog-numerice.
În scopul achiziţiei unui eşantion (realizării unei conversii analog-numerice), CEM este
comandat în starea de memorare la momentul t 1 (figura 6.35).
S/H
t
Start Conversie 159
t
Stare Conversie
Declanşarea conversiei analog-numerice se realizează la momentul t 2 , după stabilizarea

ieşirii CEM: t 2  t1  t ap  t s
Momentul t 3 reprezintă sfârşitul conversiei analog-numerice moment precizat de
comutarea la nivel 0 logic a semnalului Stare Conversie. Rezultă t 3  t 2  TC unde T C este
timpul de conversie al CAN.
Tot la momentul t 3 , CAN încarcă liniile de ieşire b 1 b 2 ... b N cu rezultatul conversiei şi se
comandă CEM în starea de eşantionare. Această stare este menţinută până la momentul t 4 astfel
încât t 4  t 3  t ac unde t ac este timpul de achiziţie al CEM.
Perioada de achiziţie minimă T acmin caracteristică ansamblului CEM - CAN reprezintă
intervalul de timp minim între momentele de prelevare a două eşantioane consecutive.
Rezultă deci că:
Tac min  t 4  t1  t ap  t s  TC  t ac (6.70)
6.4.4. Principii constructive ale CEM
Simbolul frecvent folosit pentru descrierea circuitelor de eşantionare şi memorare în schemele

bloc este un comutator în serie cu un condensator, unde R i reprezintă rezistenţa internă a sursei
de semnal.
Ri
V IN V OUT
S/H CH
Fig. 6.36 Simbolizare CEM
Comutatorul controlează modul de lucru al dispozitivului, iar condensatorul memorează

valoarea tensiunii. Un circuit de eşantionare şi memorare poate folosi doar aceste componente,
dar cu performanţe foarte scăzute. Studiind deficienţele rezultate din această schemă se trag
concluzii privind componentele ce trebuie adăugate pentru îmbunătăţirea performanţelor
circuitului.
În primul rând, în modul urmărire, timpul de încărcare al condensatorului este dependent
de impedanţa sursei de intrare. O sursă cu impedanţă mare de intrare va da o constantă mare de
timp RC, având ca rezultat creşterea timpului de achiziţie. Pentru a ameliora acest efect se
foloseşte la intrare un circuit de adaptare de impedanţă cu amplificator operaţional în
160
configuraţie repetoare ce trebuie să suporte o sarcină capacitivă. Timpul de achiziţie devine astfel
independent de impedanţa sursei şi este foarte mic având în vedere impedanţa foarte mică de
ieşire a amplificatoarelor operaţionale.
În al doilea rând, în modul memorare condensatorul se va descărca pe sarcina de ieşire.
Deci viteza de degradare a tensiunii memorate va fi dependentă de sarcina de ieşire ce nu poate fi
foarte mare. Pentru a ameliora acest dezavantaj, un amplificator repetor va separa de asemenea
condensatorul de circuitul de ieşire. În consecinţă, pentru a încărca şi memora o valoare de
tensiune pe condensator, circuitul practic de eşantionare şi memorare include adaptare de
impedanţă atât pe intrare, cât şi pe ieşire. Există două variante de bază ale acestei structuri: în
buclă deschisă sau buclă închisă în funcţie de reacţia folosită.
La arhitectura în buclă deschisă, figura 6.37, la intrare şi la ieşire se folosesc amplificatoare
operaţionale în configuraţie repetoare.
-A 1 -A 2
V OUT
V IN + +
CH
S/H
Fig. 6.37 CEM în buclă deschisă
Amplificatorul operaţional de intrare A 1 asigură o impedanţă mare de intrare a CEM şi

impedanţa mică pentru încărcarea condensatorului C în starea de eşantionare ceea ce conduce la
un timp de achiziţie redus (constanta de timp de încărcare a condensatorului T i = f (R A1 C) unde
R A1 este impedanţa de ieşire a amplificatorului A 1 .
Amplificatorul operaţional de ieşire A 2 este realizat cu tranzistoare cu efect de câmp (FET)
astfel încât în circuitul de intrare se obţine o impedanţă foarte mare conducând la descărcarea
lentă a condensatorului (constanta de timp de descărcare a condensatorului T d = f (R A2 C), unde
R A2 este impedanţa de intrare a A 2 rezultând astfel o viteză de alterare redusă.
Valorile capacităţii condensatorului de memorare C se aleg în funcţie de caracteristicile
aplicaţiei în care se utilizează respectivul CEM. Astfel, creşterea valorii capacităţii
condensatorului de memorare conduce la creşterea timpului de achiziţie al CEM, dar la scăderea
vitezei de alterare a tensiunii de ieşire în starea de memorare. Scăderea valorii capacităţii
condensatorului de memorare conduce la scăderea timpului de achiziţie, dar la creşterea vitezei
de alterare a tensiunii de ieşire în starea de memorare. Se utilizează o valoare care realizează
astfel un compromis între cele două caracteristici: timp de achiziţie şi respectiv viteză de
alterare. Pentru obţinerea unor performanţe ridicate condensatorul de memorare trebuie să aibă
curent mic de pierderi prin izolaţie având dielectricul din polistiren sau teflon.
Reducerea erorilor de decalaj ale CEM se poate obţine prin includerea celor două
amplificatoare operaţionale A 1 şi A 2 într-o buclă de reacţie globală, ca în figura 6.38.
-A 1 -A 2
V OUT
V IN + +
CH
161
R
S/H
Fig. 6.38 CEM în buclă închisă
Efectul principal al utilizării reacţiei globale constă practic în eliminarea erorilor de decalaj
corespunzătoare amplificatorului de ieşire A 2 . Rezultă că în cazul structurii de principiu din
fig.2.5, erorile de decalaj ale CEM sunt date doar de amplificatorul operaţional de intrare AO 1 ,
care trebuie ales cu deriva redusă a tensiunii de decalaj.
În ambele cazuri ( buclă închisă sau deschisă ) pe durata memorării, deoarece bucla de
reacţie este întreruptă sau lipseşte, amplificatorul de intrare se saturează şi la trecerea în starea de
eşantionare intrarea trebuie reachiziţionată, chiar dacă semnalul de intrare nu a suferit nici o
modificare.
Pentru a evita intrarea în saturaţie a amplificatorului A 1 se poate folosi următoarea schemă
pentru circuitul de eşantionare şi memorare ( figura 6.39).
R
D1 D2
-A 1 -A 2
V OUT
V IN + +
CH
S/H
Fig. 6.39 CEM – schemă îmbunătăţită
Când comutatorul este închis (stare de eşantionare) cele două amplificatoare lucrează ca
repetor într-o buclă de reacţie globală, diodele D 1 şi D 2 fiind blocate.
Când comutatorul este deschis (stare de memorare) una din cele două diode ( D 1 sau D 2 )
va conduce având rolul de a preveni saturaţia ieşirii amplificatorului A 1 şi de a permite ca acesta
să-şi reia rapid rolul la trecerea în starea de eşantionare.
6.4.5. Comutatorul Electronic
Este un comutator analogic bidirecţional realizat cu trazistor cu efect de câmp comandat cu

semnale având nivele compatibile TTL sau CMOS şi având schema prezentată în figura 3.40.
Pentru nivel logic “0” la intrare (0V) tranzistoarele T3 şi T2 sunt blocate iar în colectorul
lui T2 apare o tensiune apropiată de +E care blochează dioda D. Astfel T1 are între sursă şi grilă
o tensiune de aproximativ 0V deci va conduce.
T1
S D
V IN
R1 Cg CH
G
162 D
VC
R
R2 +E
+E
-E
Când la intrare apare nivelul logic “1”(+5V) T3 şi T2 conduc, T2 este adus la saturaţie,
tensiunea în colectorul lui devenind -E. Dioda D se deschide şi tensiunea grilei devine puternic
negativă faţă de sursă ceea ce duce la blocarea lui T1. Dezavantajul important al acestei scheme
apare datorită capacităţii parazite a comutatorului existentă între drenă şi grilă C gd .
Când circuitul de eşantionare şi memorare trece din starea de eşantionare în cea de
memorare apare un transfer de sarcină ne dorit între condensatorul de memorare şi capacitatea
C gd a tranzistorului comutatorului. Acest transfer cauzează un salt de tensiune pe C H şi deci o
modificare a tensiunii de ieşire. Această eroare se numeşte salt de memorare. Ea se aproximează
astfel :
cu ∆q C gd (E+V out ) (6.71)

Deoarece tranzistorul îşi modifică tensiunea pe grilă de la V in =V out în starea de memorare
la valoarea –E în starea de eşantionare. Rezultă deci
∆V out (6.72)
Această valoare depinde de V out şi poate atinge valori de 50 100 mV ceea ce este
inadmisibil.
6.4.6. Circuit de eşantionare şi memorare optimizat
Pornind de la structura anterioară şi dezvoltând-o rezultă următoarea schemă pentru un

circuit de eşantionare şi memorare figura 6.41.
R1 S
KB
H
CH
-A 1 H H -A 2
S S V OUT
V IN + +
KC KA CH
R2
Fenomenul de injecţie deFig.

sarcină apare– la
6.41 CEM comanda
schemă comutatoarelor K a şi K b în starea de
optimizată
memorare şi produce din motive de simetrie acelaşi salt de memorare la bornele condensatorului
de memorare cât şi la bornele condensatorului C H cuplat în bucla de reacţie a amplificatorului
A2.
163
Rezultă că la ieşirea circuitului de eşantionare şi memorare nu apare un salt de tensiune

datorat injecţiei de sarcină. Prezenţa condensatorului C H în bucla de reacţie negativă a
amplificatorului A2 pe durata memorării conduce la reducerea vitezei de alterare a tensiunii de la
ieşirea CEM deoarece acesta se descarcă simultan cu descărcarea condensatorului de memorare,
potenţialul intrărilor pozitive şi negative ale A2 nu diferă rezultând menţinerea nemodificată a
tensiunii de ieşire.
Rezistenţa R2 conectată în serie cu condensatorul de memorare CH are rolul de a reduce
timpul de stabilizare al CEM la trecerea în starea de eşantionare. De asemenea, R2 realizează
defazarea în urmă a tensiunii V c la bornele condensatorului de memorare faţă de tensiunea de
intrare a CEM.
Acest defazaj depinde de frecvenţă (funcţie liniară) ceea ce indică o întârziere a V c faţă de
V IN fără distorsionarea semnalului.
Deoarece tensiunea V c apare la ieşirea CEM în starea de memorare rezultă că această
întârziere are efect contrar faţă de întârzierea apărută la comutarea circuitului în starea de
memorare datorată timpului de apertură.
Prin alegerea corespunzătoare a rezistenţei R2 cele două întârzieri se pot compensa, ceea
ce conduce la realizarea unui circuit de eşantionare şi memorare cu timp de apertură nul.
6.4.7. Circuitul de eşantionare şi memorare specializat LF6197
O arhitectură nouă ce combină viteza configuraţiei în buclă deschisă cu precizia

configuraţiei în buclă închisă este arhitectura cu multiplexarea de curent prezentată în figura
6.42.
- Sample R>1K
g m1
Int + S1 Iesire
i- Out
-
i+ g m2
CD S2 + Hold
1pF
C H 1pF
S3
Fig. 6.42 Structura circuitului LF6197
LF 6197 produs de National Semiconductor este un circuit de eşantionare şi memorare

de înaltă performanţă ce foloseşte această arhitectură. La arhitecturile anterioare, variaţia de
sarcină pe condensatorul de memorare datorită curenţilor de pierderi şi curenţilor de polarizare a
intrărilor amplificatoarelor operaţionale producea în starea de memorare o variaţie a tensiunii
memorate ce ducea la modificarea ieşirii circuitului de eşantionare şi memorare. În modul
urmărire, intrarea amplificatorului de transconductanţă g m1 este conectată la repetorul de ieşire,
în timp ce comutatoarele S 2 şi S 3 sunt închise, descărcând rapid în acest fel condensatorul C D şi
conectând la masă condensatorul C H care se încarcă în acest fel. Comanda de memorare
164
conectează amplificatorul de transconductanţă g m2 la repetorul de ieşire şi deschide

comutatoarele S 2 şi S 3.
Un amplificator de transconductanţă cu reacţie funcţionează astfel încât i+=i-. Astfel
scăderea tensiunii de ieşire datorită modificării de sarcină pe condensatorul de memorare este
anulată de o modificare de sarcină identică dar de polaritate opusă pe condensatorul C D care are
aceeaşi valoare ca şi condensatorul de memorare. Astfel se obţine o reducere a vitezei de alterare
a tensiunii memorate.
6.5 Multiplexarea şi amplificarea programată

6.5.1. Circuite de multiplexare a intrărilor
De obicei în circuitele de prelucrare sau transmisie a datelor este necesară aducerea mai
multor semnale la o intrare unică a unui circuit. Aducerea secvenţială a semnalelor la intrarea
circuitului se face cu ajutorul multiplexoarelor care de cele mai multe ori sunt realizate cu relee
sau cu switch-uri integrate.
Multiplexorul (MUX) analogic (figura 6.43) este ansamblu de comutatoare
analogice cu n intrări (între 4 şi 16) şi o ieşire, comandat de un sistem logic care permite
cuplarea uneia din intrări la ieşire. Multiplexorul analogic permite utilizarea unui singur
circuit de prelucrare pentru mai multe canale analogice de intrare. Utilizarea
multiplexoarelor este o soluţie economică viabilă chiar şi în cazul semnalelor de intrare de
nivel redus, pentru care multiplexarea se realizează cu costuri mai ridicate.
Elementul principal al MUX îl constituie dispozitivul de comutare, care poate fi
realizat în mai multe variante constructive: cu relee obişnuite, cu relee cu mercur, cu relee
reed, cu switch-uri semiconductoare (tranzistoare bipolare, diode schottky, tranzistoare J-FET,
tranzistoare C-MOS).
Intrări analogice
-
A
+ Out
Adresă Decodor
canal
Fig.6.43 Structura unui multiplexor analogic
Releul este un switch mecanic cu viteză de lucru relativ scăzută (mai puţin de 1 kHz pentru
releele reed care sunt cele mai rapide) dar cu un domeniu mare de tensiuni suportate şi o izolare
foarte bună de câţiva kV. De aceea primele trei variante, utilizând relee, conducând la
investiţii iniţiale reduse, compensate însă de costuri ridicate de exploatare, fiabilitate şi
durată de funcţionare redusă, nu mai sunt recomandate.
Switch-urile integrate sunt mult mai rapide decât releele şi au viteze de lucru uzuale de
câţiva MHz. În schimb, aceste mici dispozitive sunt foarte uşor de defectat la tensiuni mai mari
165
de 25 V nefiind o alegere bună pentru aplicaţii ce necesită izolare. Switch-urile integrate suportă
curenţi tipici de ordinul mA.
Fiecare tip de multiplexoare, realizate cu switch-uri integrate, au performante ridicate
dar şi unele neajunsuri. Astfel:
- switch-urile cu diode rapide au timp de comutaţie 1 ns, însă rezistenţele
reziduale (în stare închisă şi respectiv deschisă) Ron si Roff sunt mai mari, în comparaţie
cu alte tipuri;
- switch-urile cu tranzistoare bipolare au timpi de comutaţie mici şi rezistenţe Ron
reduse, dar necesită curenţi de comandă importanţi, iar Roff are o valoare relativ mică
- switch-urile cu J-FET au rezistenţa Ron de ordinul zecilor de ohmi, timpi de
comutaţie medii, însă necesita circuite de comanda complicate;
- switch-urile cu tranzistoare complementare C-MOS, sunt cele mai avantajoase şi
cele mai folosite. Ele au timpi de comutaţie satisfăcători, rezistenta Ron relativ mica
şi Roff - ridicata. În acelaşi timp ele pot fi comandate foarte simplu
6.5.2. Circuite de amplificare programată
Rolul amplificatorului cu câştig programabil

Amplificatorul cu câştig programabil permite mărirea gamei dinamice corespunzătoare
semnalului analogic de intrare astfel încât să fie posibilă utilizarea aceluiaşi sistem de achiziţie
de date (SAD) pentru un număr cât mai mare de semnale de intrare. Gama dinamică (GD) a
semnalului de intrare se exprimă în funcţie de valoarea maxim posibilă a acestui semnal u i.max şi
valoarea minimă impusă a se detecta u i.min.det , prin relaţia:
u i.max
GD = 20 log ; [GD] = dB (6.73)
u i.min.det
Presupunând de exemplu utilizarea unui CAN de 12 biţi (N=12) în structura unui SAD
rezultă posibilitatea reprezentării numerice a unui semnal de intrare ce poate lua valori în
intervalul u i.max = FSR (Full Scale Range, ce de regulă este dat de valoarea tensiunii de referinţă
a CAN) şi u i.min.det = 1 LSB adică o gamă dinamică a semnalului de intrare:
N
FSR
GD = 20 log = 20 log 2 = 20 log 212  72 dB (6.74)
1 LSB 1
Considerând pentru CAN că FSR = 10V şi N=12 biţi se obţine valoarea minim detectabilă
a semnalului de intrare u i.min.det :
10 10 10
ui. min . det = N
= 12 =  2,44 mV (6.75)
2 (nivele logice) 2 4096
Dacă semnalul de intrare are valoarea u i <10mV, rezultă posibilitatea detectării a numai 4
nivele logice (10mV/2,44mV=4,096 nivele logice) fără utilizarea amplificatorului cu câştig
programabil. Utilizând însă amplificatorul programat pentru o amplificare A = 103, valoarea
minim detectabilă scade la 2,44 μV cu acoperirea întregului domeniu de variaţie a mărimii de
intrare pentru care se pot stabili toate cele 2N = 4096 nivele logice.
Un alt exemplu de necesitate a folosirii amplificatorului programabil în cadrul SAD este
166
următorul. Se consideră un semnal de intrare u i ce poate avea valori în domeniul (2-12 - 22) V,
adică u i.max = 4V şi u i.min.det =0,244 mV şi pentru reprezentarea numerică a semnalului de intrare
se impun erori mai mici decât ε=0,25 %. Rezultă astfel că pentru acoperirea gamei dinamice a
semnalului de intrare se impune utilizarea unui CAN cu rezoluţia de 14 biţi:
rez
1
LSB
2 1
= N  de unde  N  8 (6.77)
FSR 2
Astfel pentru ε = 0,25 %, rezultă N=8 ceea ce indică posibilitatea utilizării unui CAN cu
rezoluţia de 8 biţi, rezoluţie care însă nu acoperă gama dinamică a semnalului de intrare. Dacă
însă în locul CAN de 14 biţi se utilizează un CAN de 8 biţi şi un amplificator programabil cu 7
valori programabile ale câştigului, conform tabelului 6.2 rezultă că fiecare eşantion al semnalului
analogic de intrare poate fi reprezentat prin 8 biţi corespunzători rezultatului conversiei şi prin 3
biţi ce codifică valoarea programată a amplificării.
Tabel 6.2.
Tensiunea de Tensiunea de intrare Amplificarea
intrare [ V ] [V]
2+2 ········· 20 4,0000·········· 1,0000 20
20 ·········2-2 1,0000 ········· 0,2500 22
2-2 ·········2-4 0,2500 ········· 0,0625 24
2-4 ········· 2-6 ... 26
2-6 ·········2-8 ... 28
2-8 ········· 2-10 ... 210
2-10 ·········2-12 ... 212
În cazul folosirii multiplexării, canalele analogice de intrare nu au domeniu de tensiune

identic cu cel al convertorului analog – numeric la care se aplică prin intermediul
multiplexorului. Rezultă de aici necesitarea existenţei a câte unui amplificator pe fiecare canal de
intrare, cu amplificarea depinzând de semnalul de pe canalul respectiv. O astfel de structură are
dezavantajul folosirii unui număr mare de circuite de amplificare (câte unul pe fiecare canal),
ceea ce duce la creşterea costului.
Odată cu apariţia amplificatoarelor cu câştig programabil costurile au scăzut foarte mult
deoarece se foloseşte un singur amplificator (în loc de n) iar amplificarea e programată separat
pentru fiecare canal în parte. Structura unui astfel de circuit e prezentată în figura 6.44:
I1
I2 MUX 167
R
PGA CAN
In
R
Controlul
Principii de realizare ale amplificatoarelor cu câştig programabil comandate
Varianta cea mai simplă de realizare a unui amplificator cu câştig programabil

(Programmable Gate Amplifier, -PGA) constă în utilizarea unui amplificator operaţional în
conexiune inversoare, a unui set de rezistenţe ponderate binar şi a unui set de comutatori realizaţi
de regulă cu tranzistoare cu efect de câmp comandaţi în mod corespunzător ( figura 6.45).
18R S1
¼R S2
R1 ½R S3 R2
R S4
ui -
AO ue
+
Circuit pentru
comanda
comutatoarelor
cuvânt binar de comanda

Fig. 6.45. PGA în configuraţie inversoare
Având în vedere amplificarea globală a unui AO în configuraţie inversoare se obţine relaţia

R2
tensiunii de ieşire u e : u e    u i unde rezistenţa de intrare R 1 depinde de poziţia în care se
R1
află setul de comutatoare S 1 ... S 4 , iar această rezistenţă poate fi exprimată binar astfel:
1
R1  (6.78)
8 4 2 1
S1   S2   S3   S4 
R R R R
R R
Considerând R 2 = R şi amplificarea în valoare absolută: A  2  se obţin cei 15
R1 R1
factori de amplificare . Structura circuitului rezultat este o formă de convertor numeric-analogic
multiplicator fiind folosit în special pentru aplicaţiile unde este necesar un reglaj în trepte unitare
al amplificării. Valoarea amplificării este dată de însăşi cuvântul binar aplicat circuitului de
comandă. Dezavantajul schemei constă în eroarea de care este afectată amplificarea, datorită
rezistenţei finite în regim de conducţie a comutatoarelor cu FET cuprinsă în mod obişnuit între
168
100 si 500. Dacă eroarea care afectează amplificarea trebuie să fie mai mică de 0,01% este
necesar ca valoarea lui R/8 să fie cuprinsă între 1 şi 5 M ceea ce implică mărirea
corespunzătoare a celorlalte rezistenţe. Asemenea valori mari nu sunt însă compatibile cu alţi
parametri ai circuitului cum ar fi: nivelul de zgomot, deriva de cc etc. Utilizarea tranzistoarelor
cu efect de câmp de comutaţie de tip MOS atenuează acest dezavantaj deoarece acestea au
rezistenţă în regim de conducţie sub 50 .
În figura 6.46 este prezentată schema de realizare a unui amplificator programabil cu
impedanţă foarte mare la intrare în comparaţie cu structura prezentată anterior. Amplificatorul
R2
este realizat în configuraţie neinversoare cu amplificarea dată de relaţia A1  1  iar circuitul
R1
de comandă şi comutatoarele sunt realizate cu tranzistoare MOS prin utilizarea circuitului CD
4051 (CMOS) care este un multiplexor-demultiplexor analogic cu 8 canale.
Pe baza relaţiei de calcul a amplificării şi având în vedere valoarea rezistenţelor conectate
prin intermediul pinului COMMON IN/OUT al CD4051 la intrarea neinversoare a AO rezultă
amplificările conform tabelului de mai sus şi este evident că prin alegerea de valori
corespunzătoare pentru rezistenţele din schemă se pot obţine şi alţi factori de amplificare.
ui
+ ue
AO
-
CD4051
10k 40k 90k
0
R2 b1 b0 |A|
0 0 1
COM 1
0 1 2
2 1 0 5
INH 3 1 1 10
C B A
10k 10k 10k R1
b1 b0
Fig. 6.46. Amplificator programabil neinversor
AD526 produs de Analog Devices este un amplificator cu câştig programabil soft ce poate
realiza amplificări de 1, 2, 4, 8 şi 16. Eroarea mică de amplificare şi neliniaritate face din AD526
componenta ideală pentru instrumentaţia de precizie ce necesită câştig programabil. Banda de
semnal este de 250 kHz la o amplificare de 16, AD526 având precizii foarte bune mai ales în
curent continuu. Intrările cu tranzistoare cu efect de câmp duc la obţinerea unor curenţi mici de
polarizare de ordinul a 50 pA. Folosind tehnologia ajustării cu laser s-au obţinut o tensiune
maximă de offset la intrare de 0,5 mV şi o eroare mică a amplificării 0,01% pentru G = 1, 2, 4.
Pentru a asigura o mare flexibilitate sistemului proiectat, AD526 poate funcţiona în modul
latch sau în modul transparent.
Funcţionare
169
AD526 (figura 6.47) este un amplificator cu câştig programabil soft, implementat

monolitic având derive termice mici, o reţea rezistivă ajustată cu laser, switch-uri cu tranzistoare
J-FET şi linii de programare a amplificării compatibile TTL.
O anumită amplificare este selectată prin aplicarea unui cod adecvat la partea de control
logic (tabelul 3.3). Partea de control logic comandă unul din switch-urile J-FET ale cărui
contacte selectează partea de reţea rezistivă care intră în reacţia negativă a amplificatorului, toate
celelalte switch-uri fiind deschise. Rezistenţa în conducţie a switch-urilor cauzează o eroare
neglijabilă a amplificării, deoarece doar curentul de polarizare al amplificatorului, care este mai
mic de 150 pA, străbate aceste switch-uri.
AD526 este capabil să memoreze codul amplificării (modul latch) dat de B A0 A1 A2, prin
comanda liniilor de control CLK şi CS . Alternativa acestui mod este modul transparent, când
AD526 răspunde direct schimbărilor de cod ale amplificării dacă intrările de control sunt
conectare la masă. Pentru amplificări de 8 sau 16, o fracţiune din condensatorul de compensare a
frecvenţei C 1 este automat conectat la ieşirea circuitului. Acest lucru duce la creşterea benzii de
amplificare, îmbunătăţeşte viteza de creştere a semnalului şi timpul de stabilizare.
Amplificator
C1 + VS
C2
V IN
N1 N2
– VS
A0
L C
A1 A O 14kΩ
T N G=8 3,4kΩ
A2 Reţea
C T
B R G=2 rezistivă
H 1kΩ
CLK E O G = 16
S L 1,7kΩ
CS
G=4
Masă 1kΩ 1,7kΩ
digitală Masă Masă
analogică 1 analogică 2
Fig. 6.47 Structura PGA - AD526
Valoare amplificării în funcţie de liniile de control este dată în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3. Valoarea amplificării funcție de liniile de control
Codul amplificării
Control
A2 A1 A0 Amplificare Mod operare
CLK ( CS  0 )
B
170
X X X X 1 Stare anterioară Latched

0 0 0 1 0 1 Transparent
1 X X 1 0 16 Transparent
X X X 0 0 1 Transparent
X X X 0 1 1 Latched
0 0 0 1 1 1 Latched
0 0 1 1 1 2 Latched
0 1 0 1 1 4 Latched
0 1 1 1 1 8 Latched
1 X X 1 1 16 Latched
Notă: X = Nu contează
Principii de realizare a PGA autoreglabile
Se impune în multe aplicaţii ca amplificarea PGA să se modifice automat, permiţând

menţinerea într-o anumită gamă de valori a semnalului de ieşire, indiferent de valorile
semnalului de la intrarea acestuia. Prin modificarea automată a amplificării se elimină controlul
SPN asupra amplificatorului , întreruperea corespunzătoare putând fi utilizată în alte scopuri.
Valoarea amplificării, după ce a fost stabilită prin intermediul circuitului de autoreglare, poate fi
utilizată, dacă este cazul, în SPN ca şi valoare numerică.
În figura 6.28 este prezentat un circuit de autoreglare utilizat în special pentru semnale
continue şi nemultiplexate.
Tensiunea de la ieşirea PGA este comparată în mod continuu cu două nivele ale unor
tensiuni de referinţă u ref.sup şi u ref.inf . Când tensiunea de referinţă superioară u ref.sup este
depăşită, comparatorul C 2 îşi schimbă starea de la 0 la 1. Un generator intern de tact furnizează
impulsuri a căror durată determină întârzierea în timp între treptele de reglaj ale amplificării.
Dacă ieşirea comparatorului este în starea 1, poarta SI P 2 va transmite impulsul de tact apărut
numărătorului reversibil la intrarea CD (Count Down) reducând astfel cu o treaptă nivelul de
amplificare. Amplificarea se va menţine în această stare până la apariţia unui nou impuls de tact.
Modalitatea de reglaj pentru limita inferioară a gamei este similară.
171
Circuit de măsură Semnal

ui PGA ue
a valorii absolute de intrare
Generator
de tact Decodor
u ref.inf
cuvânt
C1 binar
P1
u ref.sup Numărator
reversibil
C2
P2
Fig. 6.48. Schema bloc a unui sistem PGA autoreglabil
Dacă tensiunea de la ieşirea amplificatorului este mai mică decât tensiunea de referinţă
inferioară u ref.inf , comparatorul C 1 trece din starea 0 în starea 1 şi poarta P 1 permite trecerea
impulsurilor de tact ale generatorului către intrarea CU (Count Up). Conţinutul numărătorului va
creşte cu o unitate pentru fiecare impuls de tact determinând astfel mărirea amplificării.
Frecvenţa impulsurilor de tact se alege astfel încât să permită amplificatorului să ajungă
într-un regim de amplificare stabilă, corespunzătoare unui anumit cuvânt binar de la intrare.
Când ieşirile celor două comparatoare sunt în stare 0, amplificarea sistemului se menţine în
cadrul limitelor fixate.
Alegerea celor două nivele ale tensiunii de referinţă trebuie făcută riguros, în scopul
evitării unor efecte nedorite. De exemplu, dacă autoreglarea amplificării se face în trepte de 10:1,
va fi necesar ca tensiunea de referinţă inferioară u ref.inf să fie cu puţin mai mică decât o zecime
din tensiunea de referinţă superioară u ref.sup .
În figura 6.49 este prezentată schema bloc a unui circuit de autoreglare a amplificării
specifică sistemelor de achiziţie care lucrează prin multiplexare, având spre deosebire de
circuitul anterior posibilitatea de blocare a autoreglării pe perioada când se realizează comutaţia
unui canal la nivelul multiplexorului.
Un circuit basculant monostabil CBM comandat de impulsurile de comutaţie ale canalelor
în multiplexor blochează generatorul de tact pentru un interval finit de timp, corespunzător
perioadei de comutaţie a canalului şi puţin după aceea. Durata exactă a intervalului de blocare a
generatorului de tact (durata semnalului de inhibiţie furnizat de CBM) depinde de viteza de
regenerare a amplificatorului.
172
Circuit de măsură Semnal

ui PGA ue
a valorii absolute de intrare
inhibare
Impuls de c-dă
de la MUX Generator
CBM Decodor
de tact
u ref.inf
cuvânt
C1 binar
P1
u ref.sup Numărator
reversibil
Fig. 6.49. Schema bloc a unui PGA autoreglabil cu funcţionare prin multiplexare
Utilizarea PGA într-o anumită aplicaţie este strâns legată de corelarea optimă dintre
performanţele sale şi cerinţele impuse sistemului ce urmează a fi proiectat.
173
174
Bibliografia
BIBLIOGRAFIA
[1]. Anca Manolescu, A. Manolescu, I. Mihuţ, T. Mureşan, L. Turic, Circuite

integrate liniare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Alimpie Ignea, Măsurarea electrică a mărimilor neelectrice, Editura de Vest,
[2].
Timişoara, 1996.
[3]. Analog Devices AD256 Software Programmable Gain Amplifier
http://www.analog.com Analog Devices, Inc., 1999
[4]. Analog Devices, Basic In-Amp Theory, SUA, 2002
[5]. Analog Devices, Ultralow Noise, High Speed, BiFET Op Amp,

www.analog.com, Inc., 2002
[6]. M. Bodea, I. Mihuţ, L. Turic, V. Tiponuţ, Aparate electronice pentru
măsurare şi control, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985
[7]. Burr Brown INA110 Fast-Settling FET-Input Instrumentation Amplifier
Burr-Brown Corporation 1993
[8]. Burr Brown OPA111 Low Noise Precision Difet Operational Amplifier Burr-
Brown Corporation 1995
Brânduşa Pantelimon, Constantin Iliescu, Măsurarea electrică a mărimilor
[9].
neelectrice, Editura Tritonic, Bucureşti, 1995.
[10]. Burr Brown Precision Lowest Cost Isolation Amplifier Burr-Brown
Corporation 1997
[11]. Burr Brown 3656 Transformer Coupled Isolation Amplifier Burr-Brown
Corporation 1997
[12]. Burr Brown INA125 Instrumentation Amplifier With Precision Voltage
Reference Burr-Brown Corporation 1998
[13]. Burr Brown ISO100 Optically-Coupled Linear Isolation Amplifier Burr-
Brown Corporation 1998
[14]. Burr-Brown, Data Sheet, SUA, 2000
[15]. Bruce C. and Thomas R. Handbook of Operational Applications Texas
Instruments Application Report SBOA092A –October 2001
[16]. Craig Aszkler The Principles of Acceleration, Shock, and Vibration Sensors
http://www.pcb.com/techsupport/tech_accel.php
[17]. Cepișcă C., Jula N., Traductoare și senzori, Editura ICPE, București 1998
[18]. Honeywell Sensotec, Accelerometers Frequently Asked Questions,

www.sensotec.com, 2003
173
Bibliografia
[19]. Iotech, Signal Conditioning Handbook, SUA, 2000
[20]. Jurca T., Stoiciu D., Instrumentaţie de măsurare. Structuri şi circuite, Editura
de Vest, Timişoara, 1995
[21]. Jeffrei R A User’s Guide to IC Instrumentation Amplifier Analog Devices
Application Note AN-244
[22]. James Karki Signal Conditioning Piezoelectric Sensors Application Report
SLOA033A - Texas Instruments Incorporated 2000
[23]. Kistler – Pieozoelectric Theory Kistler Instrument Corporation
http://www.designinfo.com
[24]. Mihai Antoniu, Ştefan Poli, Eduard Antoniu, Măsurări electronice-Aparate şi
sisteme de măsură numerice, Editura Satya, Iaşi, 2001.
[25]. Metra Mess, Accelerometer Cabling, AN9E Application Note Piezoelectric
Accelerometers - Oct. 2003
[26]. Metra Mess, Piezoelectric Accelerometers Introduction, AN1E Application
Note- Oct. 2003
[27]. Metra Mess, Piezoelectric Principle, AN2E Application Note Piezoelectric
Accelerometers - Oct. 2003
[28]. National Semiconductor, Isolation Techniques For Signal Conditioning,
Application Note 298, SUA, May 1982
[29]. National Semiconductor, Specifications and Architectures of Sampleand-Hold
Amplifiers, SUA, May 1992
[30]. National Semiconductor Accelerometer Principles Process Control
Instrumentation Technology 1997- http://zone.ni.com/devzone/cda/ph/p/id/12
[31]. National Semiconductor LM231 Precision Voltage-to-Frequency Converters
National Semiconductor Corporation 1999
[32]. National Instruments, Critical Technologies in Front-End Signal Conditioning
Systems Solutions, SUA, 2003.
[33]. National Instruments, Signal Conditioning Tutorial, SUA, 2002
[34]. National Instruments, Signal Conditioning Fundamentals for Computer-Based

Measurement Systems, SUA, 2002
National Instruments, Signal Conditioning Tutorial, SUA, 2002
[35].
[36]. National Instruments, Measurement and Automation. Catalog 2003
[37]. National Instruments, Critical Technologies in Front-End Signal Conditioning
Systems Solutions, SUA, 2003.
National Instruments, Signal Conditioning Fundamentals for Computer-Based
[38].
174
Bibliografia
Measurement Systems, SUA, 2007

Analog Devices, Basic In-Amp Theory, SUA, 2007
[39].
[40]. Oceana Sensor Technologies, Building a Charge Amplifier,
www.oceanasensor.com
Porat B., A Course in Digital Signal Processings, John Wiley & Sons, Inc.,
[41].
New York, 1997.
[42]. PCB Group, Introduction to Piezoelectric Industrial Accelerometers, PCB

Group, ISO 17025, 2000
[43]. Pătrăşcoiu N., Sisteme de achiziţie şi prelucrare a datelor, Note de curs.
Universitatea din Petroşani 2004
175
CUPRINS
Cap. 1 PRINCIPII DE BAZĂ ÎN REALIZAREA SENZORILOR ȘI 3

TRADUCTOARELOR
1.1. Introducere 3
1.2. Modelarea tridimensională a conversiilor specifice senzorilor 6
1.3. Principii fizice utilizate 7
1.4. Structura generală a unui sistem senzorial 12
1.5. Caracteristici şi performanţe generale ale traductoarelor 13
1.5.1. Caracteristici şi performanţe traductoarelor în regim staţionar 13
1.5.2. Caracteristici şi performanţe în regim dinamic 15
1.4. Principii constructive ale elementelor sensibile 19
1.4.1. Principiile elementelor sensibile parametrice 19
1.4.2. Conexiunea în punte 19
1.4.3. Conexiunea diferenţială 20
1.4.4. Conexiunea de rezonanţă 20
1.5. Categorii de traductoare 20
1.5.1. Traductoare cu reacţie 20
1.5.2. Traductoare numerice 21
1.5.3. Traductoare integrate 22
1.5.4. Traductoare inteligente 24
1.6. Analogii şi metode de calcul 25
Cap. 2 TRADUCTOARE PENTRU MĂRIMI GEOMETRICE 29
2.1. Generalităţi 29
2.2. Traductoare rezistive de deplasare 29
2.3. Traductoare inductive de deplasare 35
2.3.1. Traductoare de inductivitate proprie 35
2.3.2. Traductoare inductive de tip transformator (de inductivitate 40
mutuală)
2.4. Traductoare capacitive de deplasare 46
2.5. Traductoare cu radiaţii 50
2.6. Traductoare de proximitate 54
Cap. 3 MĂSURAREA MĂRIMILOR CINEMATICE 59
3.2. Măsurarea vitezelor 59
3.3. Măsurarea vibraţiilor şi şocurilor 61
3.4. Efectul piezoelectric 62
3.5. Senzorii piezoelectrici cu cuarţ 64
3.6. Structura şi tipurile accelerometrelor piezoelectrice 72
3.7. Montarea accelerometrelor 73
Cap. 4 TRADUCTOARE PENTRU MĂSURAREA TEMPERATURII 83
4.1 Metode şi mijloace de măsurare a temperaturii 83
1
4.2. Traductoare pentru măsurarea temperaturii 85
4.2.1 Traductoare termorezistive 85
4.2.2. Termorezistenţe 85
4.2.3. Termistoare 91
4.2.4. Traductoare termoelectrice (termocuple) 93
4.3 Traductoare de radiaţie 107
Cap. 5 TRADUCTOARE PENTRU MĂSURAREA MĂRIMILOR 111
MECANICE
5.2. Senzorul tensometric rezistiv 111
5.3. Circuite de măsurare 116
Cap. 6 CIRCUITE DE CONDIȚIONARE A SEMNALELOR 127
SENZORILOR ȘI TRADUCTOARELOR
6.1. Introducere 127
6.2 Amplificarea 128
6.2.1. Amplificatoare operaţionale 128
6.2.2. Amplificatoare de instrumentaţie ( AI ) 142
6.3 Atenuare şi adaptarea de impedanţă 151
6.3.1 Atenuarea 151
6.3.2 Adaptarea de impedanţă 153
6.4. Eşantionarea şi memorarea 155
6.4.1 Introducere 155
6.4.2. Caracteristicile circuitului de eşantionare şi memorare 156
6.4.3 Ansamblul CEM – CAN 157
6.4.4. Principii constructive ale CEM 158
6.4.5. Comutatorul Electronic 160
6.4.6. Circuit de eşantionare şi memorare optimizat 161
6.4.7. Circuitul de eşantionare şi memorare specializat LF6197 162
6.5 Multiplexarea şi amplificarea programată 163
6.5.1. Circuite de multiplexare a intrărilor 163
6.5.2. Circuite de amplificare programată 164
BIBLIOGRAFIA 173

Sisteme Senzoriale Moderne PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sisteme Senzoriale Moderne PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I.

Principii de bază în realizarea senzorilor şi traductoarelor

PRINCIPII DE BAZĂ ÎN REALIZAREA SENZORILOR ȘI

Fig. 1.1. Locul senzorului în lanţul de măsurare

Fig. 1.2. Posibilităţi de conversie a energiei la nivelul senzorilor

- forma semnalului ce trebuie transmis la distanţă,

Indiferent de domeniul de utilizare, senzorilor li se impun anumite condiţii, cum ar fi:

1.2. Modelarea tridimensională a conversiilor specifice senzorilor

Fig.1.3. Cubul conversiilor

Senzorul se alege funcţie de mărimea de intrare, iar asocierea sursei de energie şi a

1.3. Principii fizice utilizate

Electrică LED piezoelectricitate efect tranzistor solenoid electroliză

Senzorii generatori (activi) au la bază principiului de funcţionare un efect fizic ce asigură

În continuare se prezintă o descriere sumară a acestor efecte fizice:

Posibilităţile de conversie a unor mărimi de natură neelectrică în mărimi de natură

- Variaţia lungimii, secţiunii sau - Deplasări liniare şi unghiulare,

Termistor - Coeficient negativ de variaţie cu - Sensibilitate ridicată

1.4. Structura generală a unui sistem senzorial

Sursa de Obiect sau Traductor Elemente

Energie Mărime fizică Mărime fizică accesibilă

Fig. 1.4. Structura generală a unui sistem senzorial de măsurare

Fig.1.5. Structura generală a unui traductor

Clasificarea traductoarelor funcţie de poziţia acestora în lanţul de măsurare

1.5. Caracteristici şi performanţe generale ale traductoarelor

1.5.1. Caracteristici şi performanţe traductoarelor în regim staţionar

Sensibilitatea absolută este raportul între variaţia mărimii de ieşire y şi variaţia

Repetabilitatea se referă la modul în care mărimea de ieșire se apropie de caracteristica

Exactitatea instrumentală reprezintă calitatea traductorului de a da rezultate apropiate de

Puterea consumată este puterea absorbită de mijlocul de măsurare de la obiectul supus

Fiabilitatea metrologică reprezintă probabilitatea ca mijlocul de măsurare să funcţioneze

1.5.2. Caracteristici şi performanţe în regim dinamic

Traductorul ca element de ordinul zero

În acet caz, regimul dinamic este caracterizat de sensibilitatea statică k ce rămâne

Traductorul ca element de ordinul întâi

a) răspuns la intrare treaptă b) răspuns la intrare rampă

Fig. 1.6. Caracteristici de răspuns

Traductorul ca element de ordinul doi

Fig. 1.7. Răspunsuri la intrare treaptă unitară

Se defineşte ca parametru de regim dinamic durata regimului tranzitoriu tt , de care

Caracterizarea comportării în domeniul frecvenţă, se realizează prin aplicarea la intrare a

Fig. 1.9. Definirea benzii de frecvenţă

1.4. Principii constructive ale elementelor sensibile

1.4.1. Principiile elementelor sensibile parametrice

Fig. 1.10. Conexiunea serie a unui element sensibil

Acest mod de conectare simplu al elementului sensibil în serie cu impedanţa de sarcină

1.4.2. Conexiunea în punte

Fig. 1.11. Conexiunea în punte a elementului sensibil

1.4.3. Conexiunea diferenţială

Fig. 1.12. Principiul conexiunii diferenţiale

Aplicând principiul superpoziţiei, se obţine:

1.4.4. Conexiunea de rezonanţă

1.5. Categorii de traductoare

 Fig. 1.13. Măsurarea presiunii

traductoarelor cu reacţie. Principiul de funcţionare al acestor traductoare este identic cu

1.5.2. Traductoare numerice

O altă categorie de traductoare numerice o reprezintă traductoarele rezonatoare, cum ar

1.5.3. Traductoare integrate

Ultimele cercetări în acest domeniu vizează utilizarea şi a altor materiale decât

1.5.4. Traductoare inteligente

Fig. 1.15. Traductor inteligent

Microprocesorul are rolul de a gestiona achiziţia datelor, corecţia efectelor mărimilor

1.6. Analogii şi metode de calcul

Analogii de tip energetic