Lucr 1

CARACTERIZAREA GENERALĂ A SCHIMBURILOR NUTRITIVE

DIN ORGANISMUL ANIMAL

a) Animalele sunt organisme heterotrofe, care nu-şi pot procura necesarul de substanţe
nutritive prin fotosinteză, ca plantele, de aceea ele trebuie să-şi acopere aceste cerinţe prin
substanţele nutritive din nutreţurile ingerate.
b) În corpul animal predomină proteinele şi grăsimile, primele ca substanţe nutritive de
constituţie, iar celelalte ca substanţe energetice de rezervă; în timp ce în plante predomină glucidele
atât ca substanţe de constituţie (celuloza) cît şi de rezervă (amidonul, inulina, zaharurile simple).
c) Organismul animal se comportă ca un consumator şi transformator de energie, fiind în
acelaşi timp un “înnobilator” al substanţelor nutritive ingerate, cu valoare biologică ridicată.
d) Substanţele nutritive ingerate de animal sunt în cea mai mare parte de origine vegetală,
animală şi minerală şi într-o măsură mai mică de origine sintetică, ele îndeplinind în organism
funcţii plastice (proteinele şi unele substanţe minerale), energetice (lipidele şi glucidele) şi biologic
active (proteine, vitamine, substanţe minerale, enzime, hormoni).
e) Între substanţele nutritive ingerate trebuie să se găsească cele mai convenabile raporturi
pentru organism, în scopul asigurării necesarului de întreţinere şi de producţie, în funcţie de starea
fiziologică, categoria de vârstă, forma de producţie etc.
Principalele etape ale schimburilor nutritive din organismul animal sunt:
- asigurarea substanţelor nutritive prin hrana ingerată, a apei şi O2, pentru respiraţie;
- transformarea substanţelor nutritive din hrana ingerată în principii proprii organismului şi
energie, necesare pentru funcţiile vitale şi pentru producţie;
- eliminarea metaboliţilor din organism prin excreţii lichide, solide şi gazoase. Ansamblul de
schimburi nutritive este cunoscut sub numele de metabolism, cu cele două laturi ale sale,
catabolismul şi anabolismul.
Catabolismul se defineşte ca fiind un complex de procese biochimice de transformare a
substanţelor nutritive complexe în substanţe mai simple, asimilabile, în timp ce anabolismul
reprezintă un complex de procese biochimice de neotransformare, de transformare a substanţelor
organice simple în substanţe mai complexe.
În urma metabolismului rezultă o serie de substanţe nutritive incomplet oxidate sau
transformate, inutile pentru organism care sunt eliminate din organism ca metaboliţi.
Utilizarea substanţelor nutritive în organismul animal se desfăşoară în mai multe etape:
digestia, absorbţia, metabolismul intermediar al substanţelor nutritive şi excreţia.

1
CAPITOLUL 1
VALOAREA NUTRITIVĂ A NUTREŢURILOR ŞI RAŢIILOR

Prin nutreţ se înţelege orice produs de origine vegetală, animală, minerală sau de sinteză care
prin conţinutul său în energie şi substanţe nutritive concură la acoperirea cerinţelor animalelor, fără
a influenţa negativ starea de sănătate şi funcţia de reproducţie.
Raţia de hrană este alcătuită din unul sau mai multe nutreţuri care prin conţinutul lor satisfac
cerinţele de întreţinere şi de producţie ale animalului, corespunzător greutăţii corporale, stării
fiziologice, pe categorii de vârstă, forme de producţii, niveluri productive, calitatea producţiei etc.
Valoarea nutritivă a unui nutreţ este dată pe de o parte de conţinutul acestuia în substanţe
nutritive, iar pe de altă parte de capacitatea organismului de a utiliza aceste substanţe, deci valoarea
nutritivă este rezultanta interacţiunii „nutreţ – animal”.
Valoarea nutritivă (VN) a unei raţii este dată atât de suma valorii parţiale ale substanţelor
nutritive conţinute de fiecare nutreţ în parte cât şi de interacţiunea, respectiv complementaritatea
acestor substanţe nutritive care pot duce la o creştere sau chiar scădere a VN a nutrienţilor din raţie.
La începutul cercetărilor de nutriţie, valoarea nutritivă a nutreţurilor a fost apreciată pe baza
compoziţiei chimicebrute a acestora, dar în etapele următoare, noţiunea de valoare nutritivă a fost
completată prin experienţe pe animale şi stabilirea gradului de utilizare a substanţelor nutritive din
nutreţuri şi raţiei, precum şi a influenţei acestora asupra producţiei, stării de sănătate, a funcţiei de
reproducţie.

1.1. Compoziţia chimică a plantelor şi corpului animalelor

Din analiza chimică comparativă a corpului animalelor şi a plantelor furajere, s-a constatat
că atât în plante cât şi în corpul animalelor intră aceleaşi elemente chimice, cum sunt: C, O, H, U, S,
P, I, Fe, Ca, K, Zn, Cu, Mn, Na, Cl, iar din acestea, C, O, H şi N, reprezintă cca. 95%.
În plante predomină substanţe organice ternare (C, O, H), respectiv glucidele, comparativ cu
corpul animalelor în care predomină proteinele (C, O, H, N) şi grăsimile. Glucidele au rol atât
plastic cât şi de rezervă, comparativ cu corpul animal unde acestea se găsesc în cantităţi foarte mici
şi riguros controlate prin sistemul glicemic. Se poate aprecia că organismul animal nu dispune în
rezervă decât grăsimi şi proteine. Glucidul de bază este reprezentat de celuloză, iar în grăunţe şi
seminţe de amidonul, inulina şi alte zaharuri simple; în organismul animal glucidul de rezervă este
glicogenul, iar cel circulant glucoza.
Cu excepţia unor seminţe de oliaginoase, plantele furajere sunt sărce în grăsimi; în corpul
animal se formează cantităţi importante de grăsimi cu rol energetic de rezervă. Cantitatea de
2
grăsime care este influenţată de numeroşi factori ca: specia, rasa, vârsta, starea de îngrăşare, natura
hranei şi nivelul de alimentaţie.
În corpul animal cantitatea de proteine este mult mai mare comparativ cu a plantelor, iar
valoarea biologică a acestora este mult mai ridicată.
În corpul animalelor tinere predomină apa, dar pe măsură ce animalele înaintează în vârstă
scade conţinutul acestora în apă şi creşte cel de proteine şi grăsimi.

1.2. Compoziţia chimică brută a nutreţurilor

Cercetările de nutriţie având la bază aprecierea VN după compoziţia chimică brută a
nutreţurilor datează de la sfârşitul sec. XVIII şi au continuat, ca metodă unică, până în deceniul al 4-
lea al sec. XIX. Schema cadru de analiză a fost propusă de cercetătorii germani Henneberg şi
Stochmann, la staţiunea Weende, cunoscută sub numele de schema Weende-ană care, ulterior a fost
completată cu o serie de noi analize, necunoscute la vremea respectivă.

1.2.1. Apa
Conţinutul nutreţurilor în apă este foarte variabil, fiind influenţat de numeroşi factori ca:
specia de plante, soiul, faza de vegetaţie, partea de plantă utilizată ca nutreţ, tehnologia de
conservare etc.
Proporţia de apă variază în nutreţuri între 10-96%, fiind mai ridicată în nutreţurile verzi (75-
85%), rădăcinoase şi tuberculifere, (70-90%), în reziduurile industriale apoase, (80-95%) şi mai
scăzută în nutreţurile conservate prin uscare, (12-14%) respectiv în grăunţe, seminţe, reziduuri
industriale uscate, făinurianimale etc.
În nutreţuri apa se găseşte sub mai multe forme şi anume:
- apa de vegetaţie, care se găseşte în citoplasma celulară;
- apa de constituţie, care intră în structura peretelui celular (nu poate fi eliminată prin
uscare);
- apa de imbibiţie sau de higroscopicitate pe care nutreţurile o absorb din mediul
înconjurător, cantitatea absorbită fiind în corelaţie cu umiditatea atmosferică;
- apa de preparaţie care este introdusă în procesul de preparare a nutreţurilor;
- apa tehnologică care este adăugată în procesul de extracţie a unor substanţe nutritive din
materia primă ce a servit unor scopuri industriale (reziduuri industriale apoase).
În corpul animal apa se găseşte în proporţii de 45-75%, în funcţie de vârsta animalului,
starea de întreţinere, respectiv gradul de îngrăşare. se prezintă sub mai multe forme:
- apa de constituţie care intră în structura peretelui celular lipo-proteic;
- apa circulantă (plasma sangvină, limfă etc.);
3
 - apa lacunară care se găseşte în citoplasma celulară.
Apa din corpul animal, după provenienţă, poate fi exogenă (din apa de băut şi cea conţinută
în nutreţuri) şi apa endogenă provenită în urma arderilor substanţelor nutritive. prin oxidarea a 1 g
de proteină rezultă 0,41 g apă, prin oxidarea a 1g glucide rezultă 0,55 g apă, iar prin oxidare a 1 g
lipide rezultă 1,07 g apă.
Cunoaşterea conţinutului nutreţului în apă are o foarte mare importanţă deoarece valoarea
nutritivă a nutreţurilor este direct proporţională cu conţinutul în apă iar conservarea nutreţurilor se
face în raport cu conţinutul acestora în apă.
Conservarea nutreţurilor prin uscare presupunea pierderea unor cantităţi importante de apă
astfel încât acestea să nu conţină mai mult de 15-16% apă iar conservarea în mediu umed se face
numai prin procedee fermentative, respectiv prin însilozare în mediu anaerobiotic.

1.2.2. Substanţe minerale sau cenuşa brută

Rezidul uscat rezultat în urma calcinării nutreţurilor sau corpului animal constituie cenuşa
brută, care conţine totalitatea substanţelor minerale. cantitatea de cenuşă brută variază în limite mari
în nutreţurile vegetale, 1-14% (nutreţuri verzi şi suculente 1-5%, nutreţuri fibroase 5-15%) şi mai
puţin în corpul animal, 3-5%.
Substanţele minerale se găsesc atât sub formă de săruri minerale propriu-zise, intrând în
structura oaselor scheletului şi a dinţilor la animale, sau ca elemente de structură la plante, cât şi sub
formă de combinaţii organo-minerale (P, S, Cu, Fe) sau sub formă ionică, în diferite lichide.
Cantitatea cea mai mare de substanţe minerale se găseşte sub formă de săruri ale acizilor
minerali şi organici, săruri solubile sau mai puţin solubile, care îndeplinesc în general funcţii
plastice. Substanţele minerale care intră în structurile organo-minerale şi sub formă ionică
îndeplinesc în organism importante funcţii biologic-active.
După ponderea gravimetrică, substanţele minerale se împart în macroelemente – peste 100
mg/kg nutreţ sau 0,04% în organism (Ca, P, Na, K, Mg, Cl, Si, S), microelemente – sub 100 mg/kg
nutreţ sau sub 0,04% în organism (Co, Cu, I, Zn, Mg, F, Fe) la care în ultimii ani s-au mai adăugat
şi alte elemente (As, Ti, Li, Rb, ş.a.).
Conţinutul total de substanţe minerale din nutreţuri şi corpul animal variază în limite destul
de mari şi este influenţat: la plante de specia de plante, soiul, partea de plantă, faza de vegetaţie,
precum şi condiţiile de mediu (sol, climă, regim de precipitaţii, regim de fertilizare); la animale este
influenţat de specia de animale, vârsta, starea de întreţinere etc.
Plantele din familia leguminoaselor sunt de 3,5-4 şi mai bogate în calciu comparativ cu
gramineele, sărurile acidului fosforic se găsesc în cantităţi mai mari în grăunţe şi seminţe, dar mai
ales în tărâţe, iar K se găseşte în catităţi mari în rădăcini, frunze şi colete de sfeclă. Pe măsură ce
4
plantele avansează, ca fază de vegetaţie, creşte ponderea sărurilor de K şi Si, scăzând în acelaşi
timp, proporţia de Ca, P, mg şi Cl.
Nutreţurile de origine vegetală sunt sărace în Na şi Cl, dar bogate în K.
Pe solurile sărăturoase, nisipoase, calcaroase şi pe turbării se constată o scădere a
conţinutului plantelor în Ca, P şi Fe.
În corpul animal predomină sărurile de Ca, P şi Mg, dar sunt sărace în Na, K şi Cl (cu
excepţia făinii de sânge).
Carenţa hranei în substanţe minerale poate duce la apariţia osteodistrofiilor, tetaniilor,
anemiilor a tulburărilor generale, a apariţiei sindromului de “pică”, mergând chiar până la moarte.
Utilizarea substanţelor minerale este în legătură cu o serie de vitamine (D, A), a unor enzime
(fosfataze alcaline), a unor hormoni (tiroidieni şi paratiroidieni), dar şi de prezenţa sau absenţa unor
factori demineralizanţi cum ar fi: acidul fitic şi oxalic, care pot influenţa într-o măsură importantă
utilizarea substanţelor minerale din nutreţuri. De asemenea, unele substanţe antitiroidiene (VTO,
ITT, oxazolina), prezente în unele plante din familia crucifere, pot avea influenţă negativă asupra
utilizării în organism a iodului, cu apariţia sindromului caracteristic.

5
 Lucr. 2
Rolul biologic al diferiţilor ioni în organism
Macroelemente
Calciul, fosforul şi magneziul
Între aceste elemente există o serie de interrelaţii foarte importante de aceea stabilirea rolului
lor se face de regulă împreună.
Sărurile de Ca şi P deţin cca. 65-70% din totalul substanţelor minerale din organism, Ca
reprezintă 1,3-1,8% iar P, 0,1-0,8% din greutatea corporală, iar sărurile de magneziu reprezintă
0,04-0,5% din greutatea corporală. În corpul unui om de 70 kg se găsesc 1,2 kg Ca, 0,3 kg P şi 0,15
kg Mg.
Cea mai mare parte a sărurilor de Ca, P şi Mg (cca. 99%) se găsesc în schelet, adică în oase
şi dinţi, iar restul sunt constituenţi ai acizilor nucleici, fosfolipidelor, cazeinei şi a unor coenzime,
sau se găsesc sub formă ionică. Raportul Ca/P în oase este de 2/1.
În afara rolului plastic pe care-l îndeplinesc aceste elemente, este de remarcat şi rolul
biologic activ al acestora în organism.
Calciul intervine în coagularea sângelui, activând vitamina K şi trombochinaza, care
transformă protrombina în trombină, menţine excitabilitatea normală a sistemului nervos şi
muscular.
În cazul scăderii cantităţii de Ca din sânge, creşte excitabilitatea nervoasă şi apar contracţii
de tip tetanic.
Ca şi P au un rol important în producţia de lapte, intrând în structura cazeinei şi a unor
enzime eliminându-se zilnic, la 1 kg lapte, cca. 1,2-1,3 g Ca şi 0,9 g P. Utilizarea Ca, P şi Mg pentru
sinteza laptelui se face pe de o parte din hrana ingerată, iar o altă parte, din oase. O insuficientă
aprovizionare în P are influenţă negativă asupra mobilizării rezervelor de Ca din oase în timp ce
insuficienţa aprovizionării prin hrană de Ca, poate declanşa mobilizarea simultană din oase a Ca şi
P.
Efectele carenţei prelungite în Ca şi P, la vacile de lapte, în timpul gestaţiei, are ca
consecinţă manifestarea unei boli nutriţionale numită „febra vituleră”, care apare imediat după
fătare şi se caracterizează printr-o hipocalcemie severă, mişcări dezordonate, apariţia de contracţii
tetanice, pareze şi paralizii, comă şi chiar moarte.
Găinile ouătoare elimină zilnic cantităţi foarte mari de Ca, P, şi Mg prin cochiliile ouălor.
Rezervele de Ca în scheletul găinilor sunt mici, de aceea necesarul zilnic trebuie să se asigure prin
hrană, în caz contrar apar ouă cu coaja foarte subţire sau fără coajă, scade producţia de ouă sau se
poate chiar opri.

6
 Fosforul intervine atât ca element de structură în oase şi dinţi dar intră şi în structura unor
proteine, a acizilor nucleici, a fosfolipidelor, a ATP-ului, intervenind astfel în procesul de
fosforilare şi de transfer a energiei. Alături de Na şi K, P intervine în menţinerea echilibrului acido-
bazic şi a presiunii osmotice din organism.
Vacile de lapte cu producţii ridicate de lapte ca şi găinile ouătoare, elimină zilnic cantităţii
importante de P care trebuie echilibrat prin hrană.
Magneziul are rol atât plastic cât şi biocatalitic. Din cantitatea totală de Mg, cca. 70% intră
în structura oaselor şi dinţilor iar restul se găseşte fie în stare ionică, fie în combinaţii organo-
minerale ale unor sisteme enzimatice, în special care reglează activitatea neuromusculară. Ca şi Mg
sunt depresori ai excitabilităţii neuro – musculare.
Osteomalacia numită şi rahitismul animalelor adulte apare mai des la vacile de lapte cu
producţii ridicate şi la vacile în gestaţie, care au fost hrănite necorespunzător, cu nutreţuri sărace în
Ca şi P şi unde organismul a fost obligat să utilizeze o cantitate mare de Ca din oase. Se
caracterizează prin apariţia frecventă a fracturilor membrelor, deformări ale oaselor, tetanii etc.
Osteofibroza este caracteristică cabalinelor porcinelor şi caprinelor. Ea apare ca urmare a
nerespectării raportului Ca/P din organism, în sensul creşterii cantităţii de P în raport cu Ca, dar
poate apărea şi în cazul unei hrăniri necorespunzătoare cu proteine. Se caracterizează prin apariţia
unui ţesut fibros mineralizat în ţesut osos.
Echilibrarea hranei în Ca, P şi Mg se realizează prin utilizarea unor surse minerale,
corespunzătoare speciei de animale, categoriei de vârstă şi a naturii deficitului.

Sodiul, clorul şi potasiul

Aceste elemente se găsesc în organism în cantităţi reduse (0,059% Na, 0,0003% K, 3,6 g Cl/l
sânge) dar au importante funcţii biologic active ca: menţinerea echilibrului acido-bazic, menţinerea
presiunii osmotice, a permeabilităţii de membrană, intră în structura unor sisteme enzimatice şi
intervin în menţinerea tonicităţii musculare, intră în structura acidului clorhidric, stimulează apetitul
şi reglează metabolismul proteinelor şi a apei.
Na şi Cl se găsesc în cantităţi mici în nutreţuri dar necesarul animalelor este ridicat, de aceea
aceste elemente se asigură prin introducerea în hrană a sării de bucătărie.
Carenţa în Cl are influenţă negativă asupra sintezei de HCl, cu influenţă asupra pH din
stomac, mai ales la animalele monogastrice. La vacile de lapte, carenţa prelungită în Cl, duce la
scăderea apetitului, a producţiei de lapte, a greutăţii corporale. La găinile ouătoare carenţa Na şi Cl
are influenţă negativă asupra producţiei de ouă şi a calităţii lor de incubaţie, iar la tineretul aviar
influenţează negativ apetitul şi viteza de creştere. Deoarece toate nutreţurile, cu excepţia unor

7
nutreţuri de origine animală (făina de peşte oceanic, făina de sânge) sunt sărace în Na şi Cl, se
impune suplimentarea raţiilor cu sare de bucătărie.
Excesul de NaCl este dăunător, determinând un consum exagerat de apă, care determină
accelerarea tranzitului intestinal, apariţia diareelor, ceea ce duce la o mai slabă valorificare a hranei,
slăbirea animalelor, apariţia de edeme.
Toleranţa faţă de excesul de NaCl este mai mare la rumegătoare şi mai mică la monogastrice,
în special la păsări, care sunt foarte sensibile (necesarul nedepăşind 0,35-0,4% din nutreţul
combinat sau 0,5% din SU). În cazul în care în nutreţurile combinate pentru porcine şi păsări se
introduc cantităţi importante de făină de peşte se va reduce corespunzător cantitatea de sare.
La rumegătoare, tratarea nutreţurilor grosiere cu soluţii de saramură, măreşte apetitul şi
implicit ingestia de hrană.
Potasiul (K) se găseşte în cantităţi suficiente în nutreţurile de origine vegetală şi mai puţin în
cele de origine animală.
Potasiul îndeplineşte funcţii importante în organism astfel, intervine în procesul de osmoză şi
în menţinerea tonicităţii musculare, intervine contracţia miocardului reglând durata diastolei,
controlează metabolismul apei şi a unor substanţe minerale, în special Ca.
Excesul de potasiu, provoacă o eliminare importantă a Ca şi Mg din organism, fiind în
legătură cu apariţia sindromului de „pică”. Nutreţurile bogate în K (sfecla furajeră, frunzele şi
coletele de sfeclă) au efect demineralizant la rumegătoare, prin eliminarea unor cantităţi importante
de Ca, Mg şi Na, de aceea, la utilizarea acestora, se impune o suplimentare corespunzătoare a raţiei
cu cretă furajeră şi sare.

Sulful
Se găseşte în organism în combinaţii organo-minerale intrând în structura aminoacizilor
sulfuraţi (cistină, cisteină, metionină), a unor enzime, hormoni, vitamine.
Este element constituent al cheratinei de aceea se găseşte în cantităţi mari în lână, păr, copite,
fanere etc.
Sulful are rol important în procesul de creştere şi în formarea ţesutului de susţinere, în
formarea penelor şi deci a procesului de împlumare, intervine, prin intermediul sulfaţilor, la
neutralizarea unor substanţe toxice ori a unor metale grele, deci în procesul de detoxificarea a
organismului.
Carenţa în S are influenţă negativă asupra dezvoltării microflorei simbionte, a sintezei
cheratinelor din păr, lână, pene, influenţează rezistenţa şi luciul firului de păr şi a lânii iar la
masculii de reproducţie influenţează viabilitatea şi vitalitatea spermatozoizilor.

8
 Nutreţurile de origine vegetală sunt în general sărace în S, mai bogate fiind nutreţurile de
origine animală (făina de peşte, de carne, de sânge). Suplimentarea raţiilor cu sulf nu este necesar
decât în cazul utilizării unor cantităţi importante de substanţe azotate neproteice (uree, ape
amoniacale) sau în momentul însilozării nutreţurilor cu adaos de SASN.

Microelementele
Principalele microelemente care au influenţă deosebită asupra unor funcţii în organism sunt:
Fe, Cu, Mn, I, Co, Zn, Mo, Se şi Fl.

Fierul (Fe)
Se găseşte în cantităţi mari în sânge şi muşchi reprezentând cca. 0,04% din greutatea
corporală. În sânge se găseşte în gruparea prostetică a hemului care împreună cu globina formează
hemoglobina, care asigură transportul de O2 de la plămâni la ţesuturi şi organe. Fierul hemic
constituie forma circulantă, dar fier se mai găseşte şi în rezervă sub formă de feritină, în muşchi şi
ficat. Fe intervine în fosforilarea oxidativă de la nivel celular, a transportului de electroni, constituie
un element indispensabil al procesului de fotosinteză din plante, deşi nu intră în structura clorofilei
(se apreciază că Fe ar neutraliza sărurile de Ca şi ar elibera ionii de Mg, care intră în structura
clorofilei).
Nutreţurile verzi, în special din familia leguminoaselor, dar şi nutreţurilor fibroase, conţin
cantităţi suficiente de Fe, chiar pentru animale cu producţii ridicate de lapte.
La animalele în creştere şi în special la viţei şi purcei, după fătare, rezervele de Fe din corp
sunt insuficiente pentru acoperirea necesarului zilnic, de aceea, hrana trebuie suplimentată cu Fe.
În caz de carenţă de Fe apar anemii, întârzieri în creştere, scăderea apetitului, edeme în
regiunea capului, paloarea urechilor şi a pielii etc. Boala este de natură nutriţională şi este mai
frecventă la purcei şi viţei, cunoscută sub numele de anemie feriprivă, sau boala celor trei
săptămâni. Prin laptele zilnic supt, un purcel îşi asigură cca. 1mg Fe în timp ce necesarul zilnic este
de 6-7 mg.
Fe administrat în hrana scroafelor nu duce la o creştere a acestuia în lapte, de aceea pentru a
preveni efectele negative ale carenţei se recomandă administrarea direct în hrană sau în apa de băut
a purceilor, de preparate pe bază de fier cum ar fi: Fier-Dextran, Miofer, Sulfat de Fe (2,5%) sau
chiar preparate pe bază de lut roşu (în sistemul gospodăresc de creştere).
În caz de carenţă severă, doza terapeutică este de 100-200mg/kcorp, soluţie injectabilă intra
muscular.
Efectele carenţei în Fe se pot observa şi la găinile ouătoare, în perioada de vârf de ouat, când
pot apărea anemii şi paloarea bărbiţelor.
9
 Excesul de fier se poate constata numai în cazul unor utilizări abuzive de preparate pe bază
de Fe şi are efecte negative prin interacţiunea pe care o are cu P, formând fosfaţi de Fe insolubili.

Cuprul (Cu)
Se găseşte în organism în cantităţi mai mici decât Fe, intrând în structura unor metalo-
proteine din enzime, hormoni, cu importante funcţii în hematopoieza, dar şi în sinteza unor proteine
din păr, lână şi pene cărora le asigură pigmentarea caracteristică, luciul şi buclajul. Cu este în relaţie
sinergică cu Co şi în relaţii antagonice cu Mo.
În cazul când solul este bogat în Mo, plantele sunt mai bogate în acest element, dar mai
sărace în Cu, ceea ce determină apariţia unei maladii „diareea de turbă”, observată în unele ţări
insulare (Anglia, Noua Zeelandă), boală care poate fi prevenită prin adaos de Cu2SO4.
Efectele carenţei în Cu se observă în special la rumegătoare, la care poate fi afectată viteza
de creştere şi producţia de lapte fiind uneori asociată cu apariţia unor simptome ca: anemie,
anorexie, depigmentarea mucoasei ochilor, afectarea articulaţiilor jaretului şi buletului, defecte de
aplomb, stare generală alterată.
La porcine s-a constatat că, are influenţă pozitivă asupra vitezei de creştere şi a valorificării
hranei, fiind utilizat ca biostimulator de creştere (soluţie de Cu2SO4 – 0,1%).
Excesul de Cu are efecte dăunătoare la miei şi viţei. Plantele pot conţine o cantitate mai mare
de Cu, mai ales dacă provin din vii şi livezi, tratate cu preparate pe bază de Cu sau dacă au fost
tratate cu fungicide.
Cu are influenţă şi asupra funcţiei de reproducţie, în special la păsări. În caz de carenţă scade
fecunditatea şi fertilitatea, scade % de ecloziune, iar puii manifestă o viabilitate şi vitalitate scăzută.
Corectarea deficitului în Cu se poate face prin utilizarea unei soluţii de 1‰ Cu2SO4, care se
administrează în apa de băut sau se introduce în structura nutreţului combinat, prin premixul
vitamino-mineral.

Cobaltul (Co)
Rolul Co a fost evidenţiat mai târziu, o dată cu descoperirea vitaminei B12, când s-a
constatat că acest element intră în structura vitaminei, fiind fixat printr-o legătură chelatică, deci
rolul acestui element este indisolubil legat de rolul vitaminei B12.
Co activează o serie de enzime (peptidaze, catalaze) intervenind în procesele de oxidare de la
nivelul celular, stimulează multiplicarea bacteriilor rumenale şi sinteza de vitamina B12,
influenţează hematopoieza prin intermediul vitaminei B12, stimulează sinteza vitaminelor din
complexul B.
Ionii Co au acţiune sinergică cu ionii Fe.
10
 Carenţa în Co este mai puţin întâlnită în ţara noastră însă a fost descrisă în unele ţări insulare
(Australia, Noua Zeelandă), unde produce la rumegătoare şi în special la ovine o boală „marasmul
enzootic” sau “boala de coastă”, care se caracterizează prin depigmentarea lânii, dispariţia
ondulaţiilor, anemie, mers titubant şi care este datorată carenţei în sol a Co şi implicit în plantele
furajere utilizate ca hrană de animale. Carenţa în Co poate fi corectată prin administrarea
intravenoasă a unor preparate pe bază de Co ca: Carbonatul de Co, Clorura de Co şi Sulfatul de Co.

Zinc (Zn)
Se găseşte în organism sub formă de combinaţii organo-minerale, în special în unele enzime
ca anhidraza carbonică, intervenind în reglarea unor procese respiratorii din hematii.
Acţionează sinergic cu unii hormoni cum ar fi insulina, de unde şi influenţa acestuia asupra
metabolismului glucidelor şi menţinerea glicemiei.
Cantităţi mai mari de Zn se găsesc în organism în hipofiză, ficat, glanda tiroidă, în materialul
seminal, oase şi creier.
Carenţa în Zn are influenţă negativă asupra procesului de creştere, asupra apariţiei maturităţii
sexuale, asupra procesului de împlumare la păsări şi de dezvoltare a foliculilor piloşi la animale.
Carenţa în Zn provoacă la porcine apariţia paracheratozei.
În ţara noastră nu au fost semnalate carenţe în Zn iar pentru porcine şi păsări, crescute în
sistem industrial, se utilizează în premixuri vitamino-minerale, preparate pe bază de Zn cum ar fi
sulfatul de Zn, carbonatul de Zn şi oxidul de Zn.

Iodul (I)
Rolul biologic al I este legat de activitatea glandei tiroide, acesta intrând în structura
hormonilor tiroidieni (tironinele şi tiroxinele).
Iodul influenţează pozitiv funcţia de reproducţie mai ales la rumegătoare unde s-a constatat o
manifestare mai intensă a căldurilor, influenţează pozitiv producţia de lapte şi % de grăsime din
lapte, are influenţă favorabilă asupra creşterii şi dezvoltării la tineretul în creştere, influenţează
pozitiv eritropoieza.
Carenţa în I produce tulburări tiroidiene prin micşorarea cantităţii de tiroxină sintetizată.
Carenţa în I poate fi datorată pe de o parte carenţei sau lipsei I din apă şi sol şi implicit din
plantele furajere care cresc pe aceste soluri, sau poate fi cauzată de prezenţa în raţie a unor factori
goitrogeni (VTO, ITT, oxazolidona) conţinute de unele nutreţuri din familia crucifere (varza
furajeră, rapiţa furajeră, muştar), dar şi din unele leguminoase verzi care pot bloca utilizarea iodului.
De asemenea, apariţia guşii endemice poate fi şi consecinţa unei incapacităţi a organismului de a
utiliza iodul din hrană şi ca urmare are loc o hipertrofiere a ţesutului glandular.
11
 În zonele carenţate în iod, atât la animale cât şi la om se recomandă utilizarea iodurii de Na,
sau iodurii de K (sol 1-5‰, în apa de băut), sau sare iodată, în nutreţul combinat.

Seleniul (Se)
Este considerat de majoritatea cercetătorilor ca un element toxic pentru organism, chiar în
doze foarte mici, respectiv 10-30 ppm. Pragul de toxicitate este la porcine de cca. 0,5 ppm în hrană
şi 0,5 ppm în lapte. Totuşi lipsa lui a fost pus în legătură cu apariţia unei boli de „echilibru” observă
în Irlanda şi S.U.A.. Se manifestă prin mers titubant, căderea părului, afectarea coarnelor şi
copitelor, lâna rugoasă şi fără luciu. Se apreciază că aceasta se datorează faptului că S din
tioaminoacizi este înlocuit cu Se şi care duce la manifestarea fenomenelor respective şi la
intoxicare.
Se are şi influenţă pozitivă, în prevenirea unor miopatii la viţei şi miei, care poate apărea ca
urmare a unei carenţe în vitamina E. Seleniului i se atribuie un rol important în respiraţia celulară şi
ca element protector al celulelor cu activitate metabolică intensă (celulele hepatice, biliare, fibre
musculare), care în caz de carenţă poate provoca unele miodistrofii.
Prin administrarea de seleniu se tratează miodistrofia scheletică şi cardiacă, necroza şi
atropia pancreasului la păsări.
În acest scop se utilizează selenitul de Na 1‰, care, după injectare se asociază cu alfa şi
gama globuline, care pot preveni boala muşchilor albi la ovine, necroza ficatului la porcine,sau
unele tulburări de reproducţie la bovine şi ovine. Selenitul de Na se poate asocia şi cu Vitamina E
cu care are acţiune sinergică.

Manganul (Mn)
Se găseşte în organism sub formă de „urme”, în unele glande ca ficat, pancreas, hipofiză, dar
şi în sânge şi schelet. Nu este încă suficient de bine precizat rolul Mn în organism, dar se apreciază
că acesta este activator al unor enzime ca fosfatazele, influenţează producţia de lapte şi ar interveni
în procesul de creştere şi dezvoltare, în special în procesul de osificare. Mn influenţează şi funcţia
de reproducţie, în special controlează activitatea ovariană.
Carenţa în Mn determină o încetinire a procesului de creştere iar la păsări este incriminat,
alături de colină, în procesul de apariţia „perozei” sau „prozisului”, care se caracterizează prin
lunecarea tendonului şi deformări ale articulaţiei tibiotarsiene, provocând mari pierderi economice,
deoarece puii au dificultăţi în deplasare şi nu-şi pot procura apa şi hrana. În general nutreţurile
conţin suficiente cantităţi de Mn iar suplimentarea hranei cu acest element nu se impune decât la
păsări.

12
 Molibdenul (Mo)
Se găseşte în cantităţi foarte mici în organism şi mult timp a fost considerat ca element toxic.
Cercetările din ultimii ani atribuie Mo unele funcţii importante, cum ar fi activarea unor enzime ca
xantinoxidazele, care intervin în metabolismul substanţelor cu azot şi a nucleoproteinelor.
Mo este în relaţii antagonice cu fe şi Cu, pe care îl înlocuieşte în unele combinaţii organo-
minerale cu implicaţii ce decurg din acesta.
Excesul de Mo este mult mai periculos decât carenţa, putând afecta vacile în lactaţie şi viţeii.
În ţara noastră nu au fost înregistrate intoxicaţii cu Mo.

Fluorul (F)
Este considerat un microelement cu rol plastic, care intră în structura oaselor şi dinţilor,
prevenind apariţia cariilor dentare. Ionii Fl sunt foarte toxici şi au acţiune antagonică cu I,
producând eliminarea acestuia şi favorizând hipertrofierea glandei tiroide. Fluorul este indispensabil
procesului de osificare a oaselor, condiţionând metabolismul fosfo-calcic.
Creşterea cantitativă a ionilor Fl duce la o scădere a ionilor Ca, pe care îi elimină din
organism.
În ţara noastră nu au fost evidenţiate carenţe în Fl, existând probabil cazuri de exces de Fl
mai ales în zonele unde solul este bogat în acest element.

13
 Lucr 3
1.2.3. Substanţele organice
Substanţele organice sunt foarte complexe din punct de vedere chimic şi aparţin cantitativ, la
trei grupe de substanţe: glucide, lipide şi proteine. În grupa substanţelor organice intră şi alte
substanţe care, deşi se găsesc în cantităţi mici, au un rol deosebit de important în organism:
vitamine, enzime, hormoni, acizi organici etc.
Glucidele şi lipidele conţin elementele C, O, H, iar proteinele conţin în plus şi elementul N,
uneori elementul S (aminoacizii sulfuraţi) şi mai rar elementele Fe şi Mg.

1.2.3.1 Glucidele
Sunt substanţe organice ternare, foarte răspândite în nutreţurile de origine vegetală în care
îndeplinesc atât rol plastic sau de susţinere, cât şi rol de rezervă şi mai puţin biologic activ.
În corpul animal, glucidele se găsesc în cantităţi foarte mici, respectiv sub formă de glucoză
circulantă şi sub formă de rezervă, în glicogen.
Din grupa ozelor mai importante sunt pentozele (arabinoza, xiloza, riboza, dezoxiriboza) şi
hexozele (glucoza, fructoza, galactoza şi manoza). Hexozele se găsesc fie sub formă liberă (în unele
fructe), sau intră în structura unor glucide complexe (amidon, glicogen, celuloză), sau există ca
produşii intermediari în procesul de metabolism al ozidelor.
Pentozele mai importante sunt: xiloza, care se găseşte în nutreţurile vegetale, în structura
glucidelor complexe, formând xilanii, constituie partea lemnoasă a plantelor sau intră în structura
unor alge, micelii şi gume vegetale; arabinoza care intră în structura arabanilor; riboza şi
dezoxiriboza care intră în structura acizilor nucleici.
Dintre hexoze cele mai importante sunt glucoza sau dextroza, foarte răspândită în nutreţuri
fie ca atare (fructe coapte) sau ca formă circulantă în corpul animal, sau sub formă de holozide
(zaharoza, celuloza, amidon, glicogen); manoza este răspândită în seminţele de leguminoase, în
drojdii sub formă de manani; galactoza se găseşte în nutreţurile de origine vegetală sub formă de
galactani şi hemiceluloze care în lapte intră în structura lactozei; fructoza se găseşte ca atare în
fructe coapte, mere plasma seminală dar şi sub formă complexă, în zaharoză, inulină, levani.
Din grupa oligozidelor cele mai importante sunt: zaharoza, lactoza, maltoza şi celobioza.
Zaharoza sau zahărul se găseşte în cantităţi mari în sfeclă, frunze şi colete de sfeclă, unele
fructe şi chiar frunze. Prin scindare eliberează glucoza şi fructoza.
Lactoza sau zahărul animal se găseşte în lapte şi unele derivate ale laptelui (4,8-5% în laptele
de vacă).
Maltoza sau zahărul din malţ se găseşte ca atare în unele nutreţuri, fie ca produs intermediar
rezultat în urma hidrolizei, amidonului şi glicogenului.
14
 Celobioza nu se găseşte ca atare în nutreţuri, ci doar ca produs de degradare a celulozei.
Din grupa poliozidelor cele mai importante glucide sunt: amidonul, celuloza,
hemicelulozele, substanţele pectice.
Amidonul este foarte răspândit în nutreţurile concentrate vegetale, în seminţe, grăunţe, fructe,
dar în cantităţii mai mici şi în tulpini şi frunze; constituie principalul glucid de rezervă din grăunţe
şi seminţe, din tuberculi şi unii bulbi.
Celuloza este foarte răspândită în nutreţurile de origine vegetală,intrând în structura peretelui
celular şi în ţesuturile de susţinere ale plantei. Se găseşte în cantităţii mici şi în frunze, rădăcini şi
fructe, în învelişul grăunţelor de cereale (2,5-12%).
Celuloza este un poliglucid cu un grad de polimerizare mare, are o structură fibrilară şi este
hidrolizată de acizi anorganici şi de unele enzime celulozolitice pe care organismul animal nu le
produce dar care sunt produse de unele bacterii şi protozoare din rumen sau din alte compartimente
ale tubului digestiv.
Conţinutul nutreţurilor în celuloză este influenţat de numeroşi factori ca: specia de plantă,
soiul, partea de plantă şi mai ales faza de vegetaţie a plantei.
Hemicelulozele. Din această grupă de glucide fac parte o serie de poliozide vegetale de
asociaţie, care împreună cu celuloza formează complexul celulozic.
Prin hidroliza hemicelulozelor rezultă xiloza, arabinoza, manoza şi diferiţi galactani.
Hemicelulozele se găsesc în tulpinile plantelor şi au o digestibilitate ridicată, comparativ cu
celuloza.
Substanţele pectice sunt poliglucide răspândite în unele seminţe dar mai ales în unele fructe
şi părţi vegetative ale plantelor, au proprietatea de a forma geluri.
Inulina este apropiată ca structură de amidon şi se găseşte în unele rădăcini, cum ar fi
topinamburul; prin hidroliza inulinei rezultă fructoza care este uşor asimilată.
Glicogenul este principalul poliglucid din corpul animal găsindu-se în ficat şi muşchi, se mai
numeşte şi „amidon animal”.
Substanţele încrustate (lignina, cutina şi suberina) se găsesc numai în plante şi au un rol de
susţinere. Lignina este un glucid cu structură lamelară care, pe măsură ce plantele înaintează în
vârstă impregnează substanţele pectice, ducând la lignificarea plantei. Cutina şi suberina se găsesc
tot în ţesuturile de susţinere ale plantei.
Substanţele încrustate sunt nedigestibile şi cu cât plantele conţin o cantitate mai mare de
astfel substanţe cu atât scade digestibilitatea celulozei şi a celorlalte substanţe nutritive.

1.2.3.2 Lipidele

15
 Sunt substanţe organice ternare (C, O, H), esteri ai acizilor graşi cu alcooli, în special
glicerolul. Principalii acizi graşi sunt: acidul stearic, palmitic şi oleic. După gradul de nesaturare sau
saturare a acizilor graşi, grăsimile pot avea o consistenţă mai moale sau mai tare, astfel când
predomină acizii stearic şi palmitic grăsimile au o consistenţă mai tare iar când conţinutul este mai
ridicat în acid oleic, aceasta este mai moale.
Lipidele îndeplinesc în organism importante funcţii, în principal energetice, cu rol de
rezervă, dar ele influenţează şi activitatea unor glande, asigură solvirea vitaminelor liposolubile iar
unii acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic şi arahidonic) sunt indispensabili pentru organism, cu
rol relativ apropiat de cel al vitaminelor, de aceea mai sunt cunoscute şi sub numele de vitamina F.
Lipidele se găsesc atât în nutreţurile de origine vegetală cât şi în cele de origine animală. In
plante, cantitatea de grăsimi este scăzută, excepţie făcând unele seminţe de oleaginoase şi embrionii
unor grăunţe, de porumb în special.
Nutreţurile de origine animală conţin cantităţi mari de grăsimi şi aceasta depinde de modul
de producere a acestora. Conţinutul materiei prime în grăsimi, specia de animale şi gradul de
îngrăşare etc. Au conţinut ridicat în grăsimi făina de peşte nedegresată, făina de cadavre (10-15%),
jumările rămase de la extracţia grăsimii (15-30%), laptele (3-15%), în funcţie de specie).
Gliceridele sunt preponderente în nutreţuri, ele îndeplinesc preponderent rol energetic, ca
lipide de rezervă, dar o mică parte intră şi în structura grăsimilor de constituţie, în unele organite
celulare şi în peretele lipo–proteic din celula de origine animală.
Lipidele complexe se găsesc într-o cantitate mai mică în nutreţurile de origine vegetală. Din
această grupă fac parte glicerofosfatidele, lecitinele, cefalinele, inozitolfosfatidele, serinfosfatidele,
iar dintre acestea lecitinele şi cefalinele se găsesc în cantităţi mai mari în nutreţurile de origine
animală.
Grăsimile sunt substanţe sensibile la acţiunea hidrolizantă a apei, hidroliză care poate fi
favorizată de temperaturile ridicate, acţiunea unor acizi, baze şi a unor enzime, de aceea pentru ca
nutreţurile să poată fi stocate o perioadă mai mare de timp trebuie să conţină puţine grăsimi sau
dacă conţin cantităţi mai mari acestea trebuie stabilizate (cu substanţe antioxidante) sau se utilizează
în timp scurt în alimentaţie.
Lipidele totale conţinute de nutreţ se determină prin metoda Soxhlet; în acest complex, pe
lângă lipidele propriu-zise sunt solubilizate şi alte substanţe cum ar fi pigmenţii carotenoizi şi o
serie de vitamine liposolubile, acizi graşi etc.

16
 1.2.3.3 Proteinele
Sunt substanţe cvaternare, care conţin elementele C, O, H şi N dar şi unele elemente ca S (în
aminoacizii sulfuraţi), Fe şi Mg. În alimentaţie, proteina brută se determină după metoda Kjeldhal,
în care se determină „N” total, adică toate substanţele cu „N” în care intră proteinele propriu-zise şi
o serie de substanţe cu N, dar care nu sunt proteine.
Azotul participă în structura proteinelor în proporţie de cca. 16%, astfel că 1 g N este
corespondent cu 6,25 g proteine (100:16=6,25). După natura aminoacizilor care intră în structura
proteinelor, valorile acestui coeficient variază între 5,38-6,38 (5,38 pentru porumb, 5,70 pentru
grâu, 5,80 pentru carne, 6,38 pentru cazeina din lapte).
Conţinutul nutreţurilor în proteină brută este foarte variabil, fiind influenţat de originea
nutreţului (vegetală sau animală), iar la plante, de specia de plante, soiul, partea de plantă care este
utilizată ca nutreţ, faza de vegetaţie, tehnica de recoltare şi conservare etc.
Rădăcinoasele şi tuberculiferele au un conţinut scăzut în proteine (1-3%), nutreţurile grosiere
au de asemenea un conţinut scăzut, respectiv 3-5%, grăunţele de cereale 7-13%, seminţele de
leguminoase 20-35%, nutreţurile de origine animală 50-85%. Nutreţurile verzi, din familia
leguminoase ca şi fânurile rezultate, au un conţinut ridicat în proteine (3-4% în nutreţurile verzi şi
16-20% în nutreţurile fibroase).
Proteinele îndeplinesc în organism în principal funcţii plastice, intrând în structura celulelor
animale şi vegetale, a ţesuturilor şi organelor, asigurând procesul de multiplicare celulară, respectiv
de creştere a organismului dar îndeplinesc şi funcţii energetice şi funcţii biologic active, intrând în
structura enzimelor, hormonilor, a unor vitamine, a acizilor nucleici etc.
Funcţia energetică a proteinelor este mai puţin importantă pentru organism deoarece acesta
utilizează glucidele şi lipidele pentru energie, proteinele sunt utilizate în scop energetic atunci când
aportul de energie al raţiei este nesatisfăcător, sau când raţia este excedentar bogată în proteine.
Proteinele se împart în holo şi heteroproteide. Holoproteidele pot fi de natură animală şi
vegetală. In grupa holo proteidelor de origine animală intră: protaminele, histonele, globulinele,
albuminele, fibrinogenul, miozina şi o serie de proteine insolubile ca cheratinele, elastinele şi
colagenul. Holoproteinele vegetale mai importante sunt: albuminele, globulinele, glutelinele şi
prolaminele.
Protaminele şi histonele au o structură apropiată de a polipeptidelor şi se găsesc asociate cu
ADN-ul, formând nucleoproteine. Au fost izolate şi în nucleii spermatici ai unor peşti.
Albuminele sunt atât de natură vegetală cât şi animală. Unele produse de origine animală
conţin cantităţi importante de albumine cum ar fi: oul (ovalbuminele), laptele (lactalbumina), serul
sangvin (serumalbuminele). În produsele de origine vegetală albuminele se găsesc în cantităţi mai
17
mari în seminţele de leguminoase, sub formă de legumelină, iar în grăunţele de cereale sub formă de
leucozine.
Globulinele ca şi albuminele, se găsesc atât în produsele de origine animală cât şi în cele de
origine vegetală. Globulinele de origine animală se găsesc în serul sangvin (serumglobuline), în
muşchi, în lapte şi sub formă de fibrinogen. Globulinele vegetale sunt cunoscute sub numele de
legumine (în seminţele de leguminoase) şi elastine (în grăunţele de cereale).
Cheratinele, elastinele şi colagenul sunt tot holoproteide, dar insolubile; se mai numesc şi
scleroproteide şi intră în structura cheratinelor din fanere, copite, unghii sau a unor cartilagii,
ţesuturi conjunctive (colagenurile).
Glutelinele sunt holoproteide ce se găsesc numai în nutreţurile de origine vegetală, mai ales
în grăunţele de cereale, sub formă de gluteine.
Prolaminele sunt de origine vegetală şi se găsesc în grăunţe şi seminţe: gliadina în grâu,
zeina în porumb, hordeina în orz, avenina în ovăz.
Heteroproteidele sunt substanţe proteice care pe lângă aminoacizi conţin în molecula lor şi
alte grupări, numite şi grupări prostetice. Cele mai importante heteroproteide sunt fosfoproteinele
(răspândite în lapte şi ou sub formă de cazeină şi vitamine), glucoproteinele (răspândite în ţesutul
conjunctiv, ou, sânge, diferite mucine), lipoproteidele (constituie forma circulantă a lipidelor în
organismul animal), nucleoproteinele (în structura acizilor nucleici) şi cromoproteide (hemoglobine,
mioglobine).
Peptidele sunt substanţe organice formate dintr-un număr limitat de aminoacizi (minimum
doi şi cu o masă moleculară de până la 10.000), care există ca atare în organism sau ca produs
intermediar de scindare şi de sinteză a proteinelor.
Aminoacizii sunt substanţe organice care, din punct de vedere chimic, conţin cel puţin
grupările COOH şi NH2, ei reprezentă unităţile structurale ale peptidelor, polipeptidelor şi
proteinelor.
Se cunosc cca. 20 aminoacizi existenţi în regnul animal şi vegetal şi care au fost clasificaţi
de W.C. Rose în aminoacizi esenţiali (indispensabili) şi neesenţiali (neindispensabili).
Aminoacizii esenţiali sunt cei pe care organismul nu-i poate sintetiza din alţi aminoacizi sau
nu-i poate sintetiza în ritmul necesar organismului, de aceea aceşti aminoacizi trebuie asiguraţi prin
proteinele din hrană.
In această grupă se includ: lizina, metionina, triptofanul, treonina, fenilalanina, leucina,
izoleucina, valina, arginina şi histidina. La mamifere, se consideră esenţiali 10 aminoacizi (citaţi
mai sus) iar la păsări, 11 aminoacizi, adăugându-se şi glicocolul, care este neesenţial pentru
mamifere.

18
 Aminoacizii neesenţiali şi cei pe care organismul poate să-i sintetizeze din anumiţi
aminoacizi şi alţi „precursori”; din această grupă fac parte: glicina (cu excepţia păsărilor), serina,
prolina, oxiprolina, alanina, norleucina, acidul aspartic,acidul glutamic, acidul hidroxiglutamic,
citrulina, tirozina şi cistina.
Unii cercetători, consideră că ar exista, şi o a treia categorie de aminoacizi – aminoacizii
semiindispensabili sau semiesenţiali – care pot fi sintetizaţi de organism numai din aminoacizi
esenţiali. În această grupă ar intra arginina care poate fi sintetizată din lizină, cistina din metionină
şi tirozină care se sintetizează din fenilalanină.
Aminoacizii esenţiali se mai numesc uneori şi aminoacizi „limitanţi” sau „critici”, deoarece
dacă unul sau mai mulţi aminoacizi din această grupă se găsesc în cantităţi mai mici la un moment
dat în organism, limitează şi utilizarea celorlalţi aminoacizi, care se pot găsi în cantităţi suficiente.
Aminoacizii esenţiali ridică deosebite probleme în alimentaţia porcinelor şi păsărilor, de
aceea la aceste specii nu este suficient să se precizeze conţinutul în proteine ci şi conţinutul în unii
aminoacizi esenţiali, în special în lizină, metionină (sau complexul metionină + cistină), treonină,
triptofan şi fenilalanină.
In ţara noastră se precizează conţinutul nutreţurilor în lizină şi metionină + cistină.
Aminoacizii din raţie, trebuie să fie prezenţi în cantităţi suficiente (corespunzător diferitelor stări
fiziologice, niveluri productive, intensităţi de creştere), continuu şi simultan deoarece organismul
animal nu-şi poate crea rezerve în aminoacizi decât cu totul limitat.
Utilizarea aminoacizilor în organism mai depinde şi de gradul de disponibilizare a acestora,
de prezenţa unor factori antinutriţionali (antitriptici sau antienzimatici, saponine, hemaglutinine),
care pot limita utilizarea acestora din hrană.
După provenienţa lor aminoacizii pot fi exogeni, cei care provin din hrana ingerată, şi
endogeni, cei care sunt sintetizaţi în organism de către bacterii şi protozoare sau de organism.
Rolul aminoacizilor se confundă de cele mai multe ori cu rolul proteinelor în structura cărora
intră, însă au fost identificate şi funcţii specifice.

Lizina intră în structura proteinelor din ţesuturi, are influenţă asupra funcţiei de reproducţie,
influenţează procesul de multiplicare celulară deci şi de creştere. Este un aminoacid esenţial
deosebit de important pentru porcine şi păsări. Se găseşte în cantităţi mari în nutreţurile de origine
animală, în făina de peşte în special în făina de carne, în drojdii, dar şi în inele nutreţuri de origine
vegetală cum ar fi şroturile de soia. Sunt sărace în lizină grăunţele de cereale în special (grăunţele
de porumb, şroturile de floarea soarelui).

19
 Triptofanul intervine în funcţia de reproducţie în metabolismul protidelor şi în procesul de
creştere, participă la sinteza proteinelor din ou şi la sinteza acidului nicotinic, care este precursor al
vitaminei PP. Insuficienţa în triptofan este legată cu apariţia unor afecţiuni oculare, a unor tulburări
la nivelul testiculelor şi ovarelor, la apariţia senilităţii şi a unor anemii (legate de sinteza
hemoglobinei). Nutreţurile cu un conţinut ridicat în triptofan sunt cele de origine animală (în special
laptele), şroturile, tărâţele de grâu şi seminţele de leguminoase. Deosebit de sărace în triptofan sunt
grăunţele de cereale, porumbul în special.

Metionina şi cistina sunt aminoacizi esenţiali cu S, şi se mai numesc şi tioaminoacizi. Au

rol important în creştere, în funcţionarea unor glande endocrine, intervin în procesul de detoxificare
a organismului în metabolismul lipidelor, prevenind apariţia ficatului gras. Aminoacizii sulfuraţi
intră în structura cheratinei din păr, lână, pene, fanere şi copite, având influenţă deosebită asupra
vitezei de împlumare a puilor după ecloziune. Nutreţuri cu un conţinut ridicat în metionină şi cistină
sunt cele de origine animală, făină de peşte şi de carne, dar şi unele nutreţuri vegetale, cum ar fi
şroturile de floarea soarelui.

Histidina este necesară mai ales în procesul de creştere a organismului, intervine în sinteza
acidului folic şi a acizilor nucleici, stimulează metabolismul N. Nutreţurile sunt în general bogate în
histidină, de aceea nu sunt probleme de echilibru.

Leucina şi izoleucina participă la sinteza proteinelor, influenţând creşterea, au influenţă

pozitivă asupra activităţii unor glande endocrine şi participă la protecţia activităţii ficatului.
Insuficienţa în aceşti aminoacizi determină o eliminare mai mare de azot endogen, scăderi de
greutate şi anemii. Nutreţurile utilizate în structura nutreţurilor combinate pentru porcine şi păsări
conţin cantităţi suficiente de leucină şi izoleucină, cu o singură excepţie, făina de sânge care are un
conţinut foarte scăzut în izoleucină, motiv pentru care, deşi are un conţinut foarte ridicat în proteine,
are o valoare biologică (VB) scăzută a proteinelor.

Fenilalanina are rol în sinteza adrenalinei şi a tirozinei, influenţează hematopoieza. Carenţa

în fenilalanină este în legătură cu apariţia unor tulburări endocrine, a glandelor sexuale, în
pigmentaţie şi apariţia anemiilor.

Valina participă la sinteza proteinelor şi are influenţă asupra activităţii sistemului nervos; în
caz de insuficienţă pot apărea tulburări nervoase şi de echilibru. Nutreţurile au în general un
conţinut normal în acest aminoacid.
20
 Treonina are funcţii asemănătoare cu a serinei şi izoleucinei. Intră în structura proteinelor şi
contribuie la o bună valorificare a proteinelor în corpul animal. Cantităţi mai mari de treonină se
găsesc în nutreţurile de origine animală şi în drojdii furajere; cantităţi mai reduse se găsesc în
grăunţele de cereale şi şroturi.

Arginina are rol important în procesul de creştere la animalele tinere şi în special la puii de
carne. Insuficienţa ei din hrană afectează viteza de creştere, pofta de mâncare şi determină
consumuri specifice mai ridicate.

21
 Lucr. 4
1.2.3.4. Vitaminele
Sunt substanţe organice deosebit de complexe din punct de vedere chimic, care se găsesc în
cantităţi mici în organismele animale şi vegetale, de aceea rolul lor este de biocatalizatori.
Vitaminele sunt indispensabile, bunei desfăşurări a proceselor metabolice în organism fapt pentru
care au şi fost denumite astfel.
Organismul animal, organism heterotrof este în bună măsură dependent de existenţa
vitaminelor din hrană deoarece puţine vitamine sunt sintetizate de aceasta iar cele sintetizate sunt în
majoritatea cazurilor sintetizate de microflora simbiontă, care populează tubul digestiv. Plantele
sintetizează cantităţi importante de vitamine, de aceea animalele pot să-şi asigure necesarul zilnic
dacă este organizată o alimentaţie ştiinţifică, cu nutreţuri recoltate şi conservate corespunzător.
Vitaminele se găsesc în regnul vegetal fie ca atare, fie sub formă de provitamine, care sunt
transformate în vitamine în corpul animal.
Necesarul animalelor în vitamine este influenţat de o multitudine de factori ca: specia,
vârsta, starea fiziologică, intensitatea producţiilor, condiţiile de mediu (starea de stres).
Aprovizionarea vitaminică depinde şi de o serie de factori care ţin de plantă sau sursa de
nutreţuri utilizată şi care are în vedere: forma de prezentare a vitaminei, gradul de disponibilizare a
acesteia, prezenţa unor factori antivitaminici etc.
După gradul de satisfacere a necesarului în vitamine se disting mai multe stări de unde mai
multe noţiuni ca:
- avitaminoza - sau lipsa totală a unei vitamine din hrană, situaţie rar întâlnită în practica
alimentaţiei care poate fi doar provocată prin utilizarea unor regimuri sintetice;
- hipovitaminoza, sau insuficienţa vitaminică este foarte des întâlnită;
- hipervitaminoza, constă într-o aprovizionare excedentară în vitamine, mai rar întâlnită în
alimentaţia animalelor şi doar la o utilizare abuzivă a unor preparate vitaminice.
Orice tulburare care afectează aprovizionarea vitaminică este apreciată ca o „vitaminoză”.
Utilizarea vitaminelor de către organismul animal depinde şi de o serie de interrelaţii pe care
acestea le pot avea între ele şi chiar cu unele microelemente, de gradul de stabilitate a acestora la
influenţa unor factori de mediu (lumină, temperatură, pH, acţiunea unor substanţe oxidante etc.).

Clasificarea vitaminelor
Metoda clasică de clasificare a vitaminelor are în vedere solubilitatea acestora care este
utilizată în mare măsură şi astăzi. După solubilitate vitaminele sunt liposolubile (solubile în solvenţi
organici) şi hidrosolubile adică solubile în apă. Cea mai bună metodă de clasificare este după

22
structura chimică a acestora însă mai greoaie şi de aceea este mai puţin după structura chimică a
acestor, dar este utilizată în practică (fig. 1).
Vitaminele liposolubile
Din grupa vitaminelor liposolubile fac parte vitaminele A, D, E, K şi F, substanţe solubile în
grăsimi care sunt depuse în organismul animal în ţesutul adipos şi ficat.

Vitamina A
Sunt mai multe substanţe organice cu structuri asemănătoare care au activitate vitaminică,
cele mai importante fiind retinolul (axeroftolul) sau vitamina A1, 3 – Dehidroretinolul sau vitamina
A2 (retinolul este mai activ decât 3 – Dehidroretinolul).
În organismul animal se depune în rezervă în grăsimile corporale şi în ficat; cele mai bogate
fiind unele preparate pe bază de ficat de morun sau alţi peşti marini.
În plante vitaminele A se găsesc sub formă de provitamine respectiv caroteni, care sunt de
mai multe feluri şi au activităţi vitaminice diferite: , , , caroteni.
Dintre caroteni cel mai răspândit este -carotenul care are şi activitatea vitaminică cea mai
ridicată (din scindarea unei molecule de -caroten rezultă două molecule de vitamina A).

Fig. 1. Schema de clasificare a vitaminelor, după solubilitate

23
 Sunt foarte bogate în caroten toate nutreţurile verzi, nutreţurile fibroase uscate sub protecţie,
nutreţurile însilozate iar mici cantităţi se găsesc şi în grăunţele de porumb. Carotenii sunt foarte
sensibili la temperaturi ridicate şi la lumină, suferind procese de oxidare care le degradează.
Transformarea carotenilor în vitamina A se face la nivelul mucoasei intestinale iar o mică
parte poate fi transformată şi de ficat. Unitatea de măsură a vitaminei A, a fost la începuturile
cercetărilor de vitaminologie – Unitatea Internaţională (UI) sau unitatea de activitate, care a fost
definită ca fiind cantitatea minimă de vitamină care produce un efect vizibil în organism. S-a
renunţat în general la acest sistem de exprimare preferându-se unităţile ponderale de exprimare,
adică mg şi mcg. Corespondenta între aceste unităţi este următoarea: 1 UI vit. A = 0,3 mcg retinol
sau 0,344 mcg retinol (acetat sintetic) sau 0,6 mcg caroten; 1 mg vit. A=33 UI iar 1mg
caroten=1660 UI.
Rolul vitaminelor A în organism
a) Influenţează procesul de creştere şi dezvoltare. În caz de carenţă se constată o încetinire a
procesului de creştere chiar în contextul unor raţii echilibrate în ceilalţi principii nutritivi.
b) Vitamina A are rol antiinfecţios, în mod indirect, prin capacitatea acestei vitamine de a
proteja epiteliile şi deci de a bloca posibilitatea de penetrare a agenţilor infecţioşi. În caz de carenţă,
are loc cheratinizarea epiteliilor în special, dar şi a epidermului şi a foliculilor piloşi, a glandelor
sebacee şi sudoripare.
c) Vitamina A intervine în mecanismul vederii. Carenţa în vitamina A produce o serie de
tulburări de vedere, în special imposibilitatea acomodării la lumina crepusculară sau hemeralopia,
dar şi modificarea şi cheratinizarea epiteliilor conjunctive, fenomen cunoscut sub numele de
xeroftalmie, de unde si denumirea vitaminei A, de vitamină antixeroftalmică.
d) Vitamina A are rol important în procesul de refacere a celulelor şi ţesuturilor distruse, în
refacerea şi cicatrizarea plăgilor.
e) Vitamina A, fiind protectoare a epiteliilor, acţionează şi asupra funcţionalităţii epiteliului
seminifer, controlând astfel spermatogeneza şi spermiogeneza la masculi iar la femele controlează
activitatea ovariană respectiv maturarea foliculului iar după dehiscenţă, formarea corpului galben
(care este foarte bogat în vitamina A). În caz de carenţă în vitamina A pot avea loc avorturi
embrionare, iar viabilitatea şi vitalitatea produşilor, scăzută (mai ales la păsări).
f) Vitamina A intervine în procesele de hematopoieză, în fixarea calciului, influenţează
producţia de ouă şi de lapte.
Necesarul zilnic de caroten pentru funcţiile de întreţinere ar fi de 20-25 mg/kg greutate vie la
animale mari şi 30-35 mg/kg greutate vie la porcine şi păsări, la care se adaugă necesarul pentru
diferitele producţii. Hipovitaminozele în vitamina A sunt mai frecvente spre sfârşitul perioadei de

24
stabulaţie (la rumegătoare) când animalele îşi consumă o bună parte din rezervele vitaminice şi mai
ales când hrănirea se face cu nutreţuri în care nu au fost prezervaţi carotenii.
Sursele principale de vitamina A sunt în principal nutreţurile verzi, morcovii furajeri,
fânurile vitaminice (pentru animalele rumegătoare), iar pentru porcinele şi păsările crescute în
sisteme industriale, premixul vitamino-mineral. În caz de carenţă severă, în scop terapeutic, se pot
utiliza şi o serie de preparate vitaminice ca: A, D2; A, D3, E, care se introduc fie în nutreţurile
combinate, fie parenteral, fie în apa de băut, dacă se utilizează forma hidrosolubilă.

Vitaminele D
Se mai numesc şi vitamine antirahitice sau calciferol şi sunt substanţe organice cu structură
sterolică, care provin din transformarea unor steroli, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Se cunosc
mai multe substanţe cu structura apropiată care acţionează sinergic dar care au activităţi vitaminice
diferite. Cele mai active sunt ergocalciferolul (vit. D2) şi colecalciferolul (D3), care rezultă din
iradierea 7-dehidrocolesterolului. Eficacitatea vitaminică fiind colecalciferol >ergocalciferol > 22
dihidroergocalciferol.
Vitaminele D ca şi provitaminele D sunt absorbite la nivelul intestinului şi depozitate în
diferite organe şi ţesuturi (ficat, rinichi, piele) de unde sunt mobilizate corespunzător cerinţelor
organismului. Unitatea de măsură a activităţii este UI care este pe cale de a fi înlocuită cu unităţi
gravimetrice (mg, mcg). Corespondenţa între unităţile de măsuri este următoarea:
1 UI de vit D2 = 0,25 mcg ergosterol iradiat;
1 UI de vit D3 = 0,025 mg de 7 – dehidrocolesterol;
1 mg vit.D3=40000 UI.
Rolul biologic al vitaminelor D. Este unanim acceptat că principalul rol al vit. D constă în
reglarea metabolismului Ca şi P în organism, absorbţia acestuia de la nivelul intestinului şi
depunerea acestora în oase. Acest lucru se realizează prin:
1. influenţa asupra pH-ului intestinal, determinând scăderea acestuia şifavorizând absorbţia
Ca şi P;
2. catalizează transformarea P organic în P anorganic şi formarea complexului fosfo-calcic
din sânge necesar mineralizării oaselor;
3. măreşte capacitatea de absorbţie şi de fixare a Ca în cazul unor regimuri cu un conţinut
mai scăzut în Ca;
4. influenţează procesul de fosforilare a proteinelor şi de fixare a Fe;
5. influenţează procesul de elaborare a cojii ouălor şi % de ecloziune.
Hipovitaminoza în vit. D are drept consecinţă apariţia rahitismului la animalele tinere şi
osteomalaciei la animalele adulte. Sensibilitatea faţă de hipovitaminozele în vit. D este mai mare la
25
animalele crescute în sisteme industriale de creştere, cu producţii ridicate de ouă şi lapte, cu viteza
de creştere mare sau private de acţiunea pozitivă a razelor ultraviolete.
Nutreţurile în general, sunt foarte sărace în vit. D (cu excepţia unor nutreţuri ca cel de ficat
de morun, drojdii iradiate), dar animalele pot să-şi echilibreze balanţa în vit. D prin iradierea
colesterolului sub acţiunea razelor ultraviolete, deci printr-un regim de mişcare adecvat sau chiar în
padocuri.
În scop terapeutic se pot utiliza şi vitamine de sinteză, iar în sistemele industriale de creştere,
echilibrarea în vit. D, se face prin introducerea acestora în premixul vitamino-mineral, relaţia între
vitamina A şi vitamina D fiind de 8-10/l.

Vitamina E
Se mai cunoaşte şi sub numele de vitamină antisterilică, vitamina fecundităţii sau vitamina
reproducţiei.
Se cunosc mai multe substanţe cu activitate vitaminică respectiv: , , , şi  tocoferolul,
care sunt apreciate ca provitamine şi care sunt transformate în vitamine în organismul animal.
Activitatea vitaminică este în ordine:  tocoferol >  tocoferol >  tocoferol >  tocoferol.
Tocoferolii sunt substanţe rezistente la temperaturi ridicate dar foarte sensibile la substanţe
oxidante şi lumină, în special la radiaţiile ultraviolete.
Nu se cunoaşte foarte bine modul de acţiune al tocoferolilor, dar se admite că aceştia intervin
în procesele de oxidoreducere, având rol antioxidant, (protejând unele substanţe susceptibile de
oxidare, cum ar fi retinolul) sau ar fi transportatori de H.
Mult timp s-a crezut că rolul principal al vit. E ar fi în sfera reproductivă, deoarece efectul
acestei vitamine fusese evidenţiat la şobolan unde, atât la femele cât şi la masculi, influenţează
procesele de gametogeneză, nidare, implantare şi dezvoltare embrionară.
La această specie, în caz de carenţă, apar degenerescenţe ale epiteliului seminifer şi alteraţii
în gametogeneză. Nu aceleaşi efecte ale carenţei au fost semnalate şi la alte specii de animale.
La rumegătoare, vit. E, este mai puţin implicată în procesele de reproducţie, în schimb, se
pare că, este în legătură cu apariţia unor miopatii. La păsări carenţa în vitamina E poate afecta
aparatul locomotor (împreună cu Mg şi colina care este responsabilă de lunecarea tendonului) sau
poate duce la apariţia unor tulburări nervoase, producând encefalomalacia de nutriţie.
Surse de vitamina E: nutreţurile de origine vegetală sunt destul de bogate în tocoferoli. Se
găsesc cantităţi mari de tocoferoli în: plantele verzi, în nutreţurile fibroase (în fânurile de
leguminoase) grăunţe şi seminţe, în uleiurile vegetale şi în nutreţurile de origine animală. În mod
obişnuit, rumegătoarele şi erbivorele nu ridică probleme de echilibru. Hipovitaminoza este în

26
schimb posibilă în creşterea industrială a porcinelor şi păsărilor, dar la aceste specii premixul
vitamino-mineral utilizat trebuie să conţină şi vitamina E.

Vitamina K
În această grupă intră o serie de substanţe naturale sau de sinteză, care au la bază nuclei ai
naftochinonei şi naftalenici care intervin în procesul de coagulare a sângelui. Se cunosc mai multe
substanţe naturale şi de sinteză care au acţiune vitaminică: filochinona, farnochinona, menadiona,
menadiolul, vitamina K5, vitamina K6 şi ftiocolul. Vitamina K5 şi vitamina K6 sunt solubile în apă,
iar celelalte în grăsimi.
Cu excepţia păsărilor, mamiferele îşi sintetizează necesarul de vitamine K, prin intermediul
microflorei simbionte din rumen şi intestinul gros. Păsările au tubul digestiv foarte scurt, şi nu pot
sintetiza în cantităţi suficiente această vitamină.
Sensibilitatea faţă de această vitamină este mărită în cazul creşterii în bacterii, unde păsările
nu pot practica coprofagia, fenomen natural pentru această specie şi care ar permite o echilibrare a
balanţei vitaminice, ceea ce se întâmplă de altfel în creşterea de tip gospodăresc.
Carenţa în vit. K provoacă la puii de carne hemoragii subcutanate sau intramusculare, iar la
porcine apariţia sindromului hemoragic, hemoragii ombilicale prelungite, hemoragii intense la
tăierea cozii sau la castrare, ceea ce este în legătură cu scăderea vitezei de coagulare a sângelui. Vit.
K favorizează sinteza protrombinei şi transformarea acesteia în trombină.
Nutreţurile au un conţinut destul de ridicat în vitamina K, cele mai bogate fiind nutreţurile
verzi, fânurile şi unele nutreţuri de origine animală (făina de sânge, carne, făina de peşte).
Pentru prevenirea hemoragiilor, a diatezelor hemoragice precum şi a unor insuficienţe
hepatice, sau pentru combaterea unor efecte secundare observate în tratamentele prelungite cu
sulfamide, se pot utiliza, în scop terapeutic, produse injectabile pe bază de vitamina K3. Se
administrează înainte şi după orice intervenţie chirurgicală hemoragică: 0,2-0,3 g/cap la animalele
de talie mare; 0,01-0,03 g/cap la animalele mici sau preventiv în caz de carenţă, în structura
nutreţurilor combinate sau în apa de băut (vitaminele K5, K6, care sunt hidrosolubile).

Vitamina F
În acest grup intră o serie de substanţe organice care nu sunt vitamine propriu-zise ci acizi
graşi nesaturaţi, respectiv acizii linoleic, linolenic şi arahidonic. Se mai numesc şi acizi graşi
indispensabili vieţii şi care au fost incluşi în vitamina F. Acizii linoleic şi linolenic sunt sintetizaţi
de plante iar acidul arahidonic de corpul animal.
Se atribuie acestor acizi graşi importante funcţii în procesul de creştere şi dezvoltare, fiind
denumiţi şi factori neidentificaţi de creştere.
27
 Nu se cunoaşte foarte bine modul de acţiune al acestor acizi graşi dar se admite că ei intervin
în sinteza unor grăsimi complexe şi acţionează ca protectori ai unor epitelii şi a epidermului.
Se găsesc în cantităţi mari în uleiurile vegetale, în germeni de porumb şi de grâu.

Vitaminele hidrosolubile – în această categorie intră toate vitaminele solubile în apă şi insolubile
în solvenţi organici, respectiv vitaminele din complexul B şi vitaminele C.

Vitamina B1
Se mai numeşte tiamina, sau aneurina, sau vitamina antiberiberică, a fost obţinută pentru
prima dată din coaja boabelor de orez, de către K. Funk (biochimist american, premiul Nobel,
1912).
Această vitamină este sintetizată în mod obişnuit de microflora simbiontă din rumen dar se
găseşte şi în nutreţuri în cantităţi importante.
Tiamina are importante implicaţii în metabolismul glucidic, în resorbţia grăsimilor, în
reglarea activităţii neuronilor şi a glandelor endocrine. Vitamina B1 se mai numeşte antinevritică
pentru că, catalizează decarboxilarea acidului piruvic în acid lactic, împiedicând acumularea
acidului piruvic în sânge şi deci apariţia polinevritei.
Carenţa în vitamina B1 duce la tulburări de apetit, afectează viteza de creştere şi apariţia
unor tulburări metabolice, tulburări de locomoţie, mers titubant, pierderea echilibrului iar la păsări
apariţia opistotonusului.
Sensibilitatea mai mare la carenţa în vitamina B1 o manifestă păsările, porcinele, iepurii de
casă şi carnasierele, dar mai ales porcinele şi păsările crescute în sisteme industriale.
Carenţa în vitamina B poate fi prevenită prin utilizarea unor preparate pe bază de clorhidrat
de tiamină care se introduce în premixul nutreţului combinat. În scop terapeutic se utilizează soluţii
injectabile intramusculare, subcutanat sau chiar intravenos, în funcţie de gravitatea situaţiei (la
animalele de talie mare, doze zilnice de 200-1000 mg , iar la cele de talie mică 25-50 mg/cap/zi).

Vitamina B2
Se mai numeşte şi riboflavina sau lactoflavina şi aparţine grupului flavoproteinelor. Este
considerată o vitamină care intervine cu precădere în sistemele de oxio-reducere de la nivel celular,
intrând în structura flavoenzimelor.
Carenţa în vitamina B2 are influenţa negativă asupra creşterii şi dezvoltării organismului,
asupra calităţilor de incubaţie ale ouălor, acţionează asupra procesului de reproducţie, intervine în
metabolismul glucidelor şi protidelor, iar indirect şi asupra procesului de hematopoieză.
28
 Nutreţurile cele mai bogate în vitamina B2 sunt drojdiile furajere, laptele şi subprodusele
laptelui, şroturile şi fânurile de bună calitate. Ca şi în cazul vit B1, cele mai sensibile la carenţa în
riboflavină sunt animalele monogastrice şi iepurii de casă. Carenţa în riboflavină determină la
porcine apariţia tulburărilor nervoase, a diarei şi a dermatitelor, iar la păsări determină pareze,
paralizii, deformări ale oaselor, scăderea procentului de ecloziune şi mortalităţi foarte ridicate.
În scop terapeutic se utilizează soluţiile injectabile de riboflavină sau pulberile de
riboflavină, care se introduc în premixuri.
Pentru prevenirea hemoragiilor şi a diatezelor hemoragice a unor insuficienţe hepatice sau
pentru combaterea unor efecte secundare, ca enteritele cronice, se recomandă la animalele de talie
mare utilizarea a 30-60 mg/cap/zi, 20-30mg/cap/zi la animalele de talie medie şi 10-20 mg/cap/zi la
animalele mici, de soluţie injectabilă de vitamina B2.

Acidul pantotenic (vitamina B3)

Se mai numeşte şi factorul antidermatitic al puilor de carne. În nutreţuri acidul pantotenic se
găseşte sub formă de panteteină, fosfopanteteină şi acetil-CoA. Rolul vitaminic al acidului
pantotenic este indisolubil legat de prezenţa acestuia în structura acetil-CoA şi a rolului acestuia în
activarea aminoacizilor şi acizilor carboxilici în timpul metabolismului intermediar.
Acidul pantotenic influenţează sinteza grăsimilor şi a colesterolului, influenţează procesul de
creştere şi reproducţie.
Carenţa în acid pantotenic determină la puii de carne întârzieri în creştere, apariţia
dermatitelor, scăderea vitezei de împlumare (îmbrăcare cu pene) iar la purcei determină apariţia
diareelor, pareze şi paraliziei, stare hipotrepsică.
Surse mai importante de acid pantotenic sunt: drojdiile furajere, tărâţele, grăunţele, fânurile
de bună calitate şi nutreţurile verzi.

Colina (vitamina B4)

Nu este o vitamină propriu-zisă, fiind o bază azotată, simplă care intră în structura unor
grăsimi complexe; se mai numeşte şi factorul lipotrop.
Colina intervine în sinteza metioninei şi intră în structura acetilcolinei care constituie un
important mediator chimic în transmiterea influxului nervos. Colina este de asemenea incriminată,
alături de Mn, în apariţia perozisului la tineretul aviar şi în mobilizarea grăsimilor din ficat (funcţia
lipotropă), împiedicând apariţia ficatului gras la găinile ouătoare.
Surse mai importante de colină sunt: nutreţurile de origine animală, drojdiile, şroturile şi
fânurile de bună calitate, dar colina se produce astăzi şi pe cale industrială, pe bază de sinteze,

29
respectiv colina HCl care se introduce în structura nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi
păsărilor.

Acidul nicotinic (vitamina B5)

Se mai numeşte şi vitamina PP sau vitamina atipelagroasă. Din punct de vedere chimic este
amida acidului nicotinic, care prin hidroliză formează acid nicotinic şi amoniac.
Rolul biologic activ al acidului nicotinic este datorat formării de două nucleotide-NAD şi
NADP, cunoscute şi sub numele de coenzimele I şi II, care intervin în sistemul redox (ca
transportatori de H).
Animalele superioare pot să-şi sintetizeze această vitamină, dacă în raţie există triptofan.
Efectele carenţei se observă mai rar la animale dar la om se manifestă prin afecţiuni ale pielii,
dermatite şi pelagră. Grăunţele de porumb au un conţinut foarte scăzut de triptofan şi consumate în
cantităţi mari şi în lipsa proteinelor de origine animală, produc ulceraţii ale mucoaselor, scăderea
apetitului şi apariţia pelagrei care se caracterizează prin diaree, dermatite şi demenţă (boala celor
trei D).

Vitamina B6
Se mai numeşte şi piridoxină sau adermină. Piridoxina prezintă trei compuşi cu acţiune
vitaminică: piridoxolul, piridoxalul şi piridoxamina care se bazează pe acţiunea coenzimatică a
fosfatului de piridoxol şi de piridoxamină, care intervin în metabolismul aminoacizilor.
Pirididoxina intervine în special în metabolismul triptofanului, de aceea rolul biologic activ
al vitaminei B6 este în legătură cu activitatea acidului nicotinic.
Se atribuie vitaminei B6 un rol important în sinteza unor acizi graşi indispensabili, ca acidul
arahidonic. Carenţa în vitamina B6 afectează în general animalele tinere (purcei, viţei, pui de carne)
unde apar tulburări nervoase, inapetenţă şi stare generală alterată. Surse mai importante de vitamina
B6 sunt: drojdiile furajere, nutreţurile de origine animală şi tegumentul grăunţelor şi seminţelor.

Vitamina B12
Se mai numeşte şi ciancobalamina sau factor antipernicios al ficatului (descoperită de
Folkers, Smith şi Rikerts în 1948). constituie o grupă de vitamine cu o structură foarte complexă,
care fixează printr-o legătură chelatică elementul cobalt.
Vitamina B12- este sintetizată în mare măsură de microflora simbiontă rumenală, cu condiţia
a nutreţurile să conţină cantităţi suficiente de Co, în caz contrar, sinteza este limitată sau încetează,
ceea ce poate duce la apariţia “marasmului enzootic”(taurine şi ovine).

30
 Vitamina B12 intervine în sinteza metioninei din cistină, în sinteza acizilor nucleici şi deci în
procesul de multiplicare celulară şi de creştere a organismului.
Vitamina B12 intervine în metabolismul lipidelor din ficat, comportându-se ca factor
lipotrop, intervine în procesul de hematopoieză, fiind considerată din acest punct de vedere o
vitamină antianemică.
Carenţa în Vitamina B12 afectează mai mult animalele tinere şi mai ales porcinele şi
păsările, determinând la porcine, tulburări de creştere, hemoragii musculare, tulburări în locomoţie
şi lipsa de coordonare a muşchilor, anemii; la puii de carne, tulburări de echilibru, inapetenţă,
deformări ale oaselor, anemii, viabilitate şi vitalitate scăzută; la găinile ouătoare, scăderea
producţiei de ouă, anemii, paloarea bărbiţelor şi crestei, scăderea % de incubaţie.
Vitaminele B12 sunt considerate ca principalul component al factorului proteic animal (APF
- animal protein factor), descoperit 1948 şi care are influenţă considerabilă asupra procesului de
creştere şi dezvoltare a organismului, de creştere a VB a proteinelor din nutreţuri şi care se găseşte
într-o cantitate mai mare în nutreţurile de origine animală.

Acidul folic sau pteroil-glutamic sau vitamina Bc

Influenţează în principal unele sisteme enzimatice care intervin în metabolismul intermediar
al proteinelor şi aminoacizilor (metionină în special), în hematopoieză.
Carenţa în acidul folic este mai rar întâlnită la animale dar poate apărea accidental la
tineretul porcin şi aviar, unde este în legătură şi cu alte vitamine care controlează procesul de
creştere.
Surse importante de acid folic sunt: grăunţele şi seminţele, plantele verzi, drojdiile furajere,
însă cantitatea cea mai mare este produsă de microflora simbiontă.

Biotina sau vitamina H (vitamina B7)

Are în organism importante funcţii, legate de procesul de dezaminare a aminoacizilor, în
metabolismul glucidelor, şi în activarea unor sisteme enzimatice.
Carenţa în biotină provoacă la păsări apariţia unor dermatite iar la purcei, leziuni cutanate. Şi
biotina este încriminată în apariţia perozisului la păsări.
În general nutreţurile conţin cantităţi corespunzătoare de biotină, cele mai bogate fiind
nutreţurile de origine animală, drojdiile furajere, grăunţele şi seminţele.

Vitamina C sau acidul ascorbic

Se mai numeşte şi vitamina antiscorbutică şi antiinfecţioasă. A fost descoperită de medicul şi
fiziologul american Szent-Gyorgy, din acidul ascorbic (premiul Nobel 1937).
31
 Vitamina C poate fi sintetizată de microflora simbiontă la majoritatea mamiferelor cu
excepţia primatelor şi a cobaiului. Specialiştii consideră că această vitamină este mult mai
importantă decât s-a crezut până în prezent, de aceea trebuie să i se acorde o mai mare atenţie.
Vitamina C poate suplini foarte multe vitamine din complexul B şi chiar unele vitamine din grupa
vitaminelor liposolubile (A,D,E). Vitamina C are rol antioxidant, antiinfecţios, intervine în
metabolismul glucidelor şi protidelor catalizează unele reacţii de fixare a calciului şi participă la
osificarea organismului.
Surse – se găseşte în cantităţi importante în nutreţurile verzi, în grăunţele încolţite, varză,
sfeclă furajeră, dar şi în ţesuturile unor glande şi organe cu activitate intensă ca: hipofiză,
suprarenale, ficat, corp galben, ţesut interstiţial, globule albe. Deosebit de bogate sânt citricele şi
fructele de măceşe.

32
 Lucr 5
Factori care condiţionează echilibrarea alimentaţiei vitaminice a animalelor

Echilibrarea alimentaţiei vitaminice la animalele domestice este condiţionată de o

multitudine de factori dintre care foarte importanţi sunt: cantitatea de vitamine şi forma de
prezentare a acestora în nutreţ, gradul de disponibilizare şi de sensibilitate a acestora la factorii de
mediu, toleranţa animalelor la lipsa sau carenţa de vitamine din raţie, posibilităţile de substituţie şi
de compensare a unor vitamine cu alte vitamine, intensitatea producţiilor şi cunoaşterea
sensibilităţii animalului faţă de anumite vitamine în funcţie de starea fiziologică în care se manifestă
cerinţe mai mari de vitamine.
În ceea ce priveşte cantitatea de vitamine din nutreţuri, aceasta depinde de faza de vegetaţie a
plantei, familia botanică, soiul, partea de plantă, lucrările agronomice aplicate, modul de recoltare şi
conservare, de condiţiile de mediu.
La animalele rumegătoare probleme deosebite se pun în special cu vitaminele liposolubile şi
în special cu vitamina A. Carotenii sunt deosebit de sensibili la lumină, la substanţe antioxidante, la
razele ultraviolete şi temperaturi ridicate. Cantitatea cea mai mare de caroten se află în plantă în
fazele vegetative şi tinere iar din momentul recoltării pierderile pot fi mai mici sau mai mari în
funcţie de tehnologia de conservare aplicată (uscare sau însilozare) şi de condiţiile de mediu.
Pierderile în caroten pot fi de 50% chiar după a doua zi după cosire. Modul de uscare şi conservare
pot avea o mare influenţă, de aceea carotenii trebuie prezervaţi de acţiunea îndelungată a luminii, a
ploilor şi a pierderilor materiale importante ocazionate de întoarcerile repetate (la uscarea în
brazdă), de aceea se impune uscarea artificială, cea mai economică fiind cu curenţii de aer rece
(ventilare la rece).
Pe timp de vară, la rumegătoare, nu se înregistrează carenţe în vitamina A, în schimb iarna
când animalele sunt hrănite cu nutreţuri conservate, cu nutreţuri fibroase şi grosiere, cu nutreţuri
însilozate şi sfeclă furajeră, de multe ori nutreţurile fiind sărace în vitamine produc hipovitaminoza.
Aceasta este cu atât mai accentuată cu cât nivelul productiv al animalelor este mai ridicat.
Se recomandă producerea de fânuri vitaminice, utilizarea pe scară mai largă a morcovilor
furajeri iar în caz de necesitate, în scop terapeutic, utilizarea unor preparate vitaminice (AD3E;
AD2).
La animalele monogastrice alimentaţia vitaminică este mult mai complexă mai ales când
creşterea se face în sisteme mari industriale, unde aportul vitaminic depinde de cantitatea de
vitamine introdusă în premixul vitamino-mineral (grăunţele, seminţele şi şroturile sunt sărace în
vitamine).

33
 Premixurile vitaminice trebuie să fie alcătuite pe specii de animale, categorii de vârstă, stări
fiziologice care să răspundă corespunzător necesarului animalelor, dar să ţină cont de unele
interrelaţii dintre vitamine sau între vitamine şi microelemente, care pot diminua activitatea
acestora.

1.3 Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri

Cercetările de alimentaţie privind stabilirea VN a nutreţurilor au evoluat cu o etapă
superioară celei bazate exclusiv pe baza compoziţiei chimice brute a nutreţurilor şi anume: pe baza
digestibilităţii substanţelor nutritive din nutreţuri. Prin această metodă se are în vedere interacţiunea
„nutreţ – animal” stabilindu-se cantitatea de principii nutritivi care au fost digeraţi şi reţinuţi de
organismul animal.

1.3.1. Factori care influenţează digestibilitateasubstanţelor nutritive din nutreţuri

Digestibilitatea substanţelor nutritive din nutreţuri şi raţii este influenţată de o multitudine de
factori care pot fi grupaţi în: factori determinaţi de animal, factori legaţi de natura nutreţului sau
raţiei şi factori legaţi de condiţiile de mediu.

Factori determinaţi de animal

Specia – între diferitele specii de animale există mari deosebiri în ceea ce priveşte
capacitatea de digestie a substanţelor nutritive din nutreţuri şi raţii. Pe parcursul evoluţiei speciilor
au avut loc transformări importante în morfologia şi fiziologia tubului digestiv şi ca urmare au
apărut diferenţieri ale lungimii tubului digestiv, a compartimentării acestuia, a volumului şi a
cantităţii de sucuri digestive secretate.
Nutreţurile fibroase sunt cel mai bine digerate de rumegătoare, care au o lungime mare a
tubului digestiv, deci un tranzit digestiv lent, care favorizează digestia celulozei, component greu
digestibil. De asemenea, rumenul este populat cu o microfloră şi microfaună foarte numeroasă şi
specifică care conferă acestor animale avantaje în privinţa valorificării nutreţurilor celulozice.
Porcinele şi păsările digeră mai slab sau foarte slab celuloza, în schimb digeră foarte bine
SEN, grăsimile şi proteinele.
Rasa – în cadrul aceleaşi specii, datorită procesului de ameliorare există diferenţieri în
privinţa digestiei unor substanţe nutritive. Rasele ameliorate valorifică mai bine nutreţurile cu un
conţinut mai scăzut în celuloză şi bogate în SEN iar rasele mai puţin ameliorate valorifică mai bine
celuloza decât cele specializate.
Vârsta – animalele foarte tinere valorifică mai slab unele substanţe nutritive datorită
incompletei dezvoltări a tubului digestiv şi a echipamentului enzimatic insuficient de activ.
34
Animalele bătrâne valorifică mai slab substanţele nutritive datorită scăderii activităţii metabolice în
general, a cantităţii de sucuri digestibile şi dentiţiei; cel mai bine valorifică hrana animalele tinere,
care au tubul digestiv complet dezvoltat.
Individualitatea – datorită unor variaţii genetice individuale, de tip constituţional şi de
temperament au fost constate diferenţe de 5-8%; în privinţa digestiei substanţelor nutritive, între
indivizii aparţinând aceleaşi rase.
Sănătatea şi starea de întreţinere a animalului – animalele bolnave sau în condiţii
necorespunzătoare de întreţinere digeră mai slab substanţele nutritive din hrană, comparativ cu
animalele sănătoase şi în condiţii bune de întreţinere.
Nivelul producţiei – animalele cu producţii ridicate au un tranzit digestiv mărit ceea ce duce
la o scădere a digestibilităţii unor componente (în special a celulozei). Animalele care şi-au terminat
creşterea şi depun în rezervă numai grăsimi au o digestibilitate mai scăzută a substanţelor nutritive
din hrană în timp ce animalele gestante digeră mai bine aceste substanţe ca urmare a anabolismului
de gestaţie.
Regimul de efort sau de repaus – animalele obosite digeră mai slab substanţele nutritive din
raţii de aceea hrana trebuie administrată după o perioadă de odihnă şi niciodată în timpul efortului.

Factori determinaţi de natura nutreţului sau raţiei

Volumul raţiei – pentru ca digesta să se desfăşoare în bune condiţii, volumul raţiei trebuie să
fie corespunzător capacităţii tubului digestiv. Când volumul raţiei este mai mare apar tulburări de
secreţie a sucurilor digestive şi de absorbţie.
Structura raţiei – între nutreţurile care alcătuiesc raţia trebuie să existe anumite raporturi
care să favorizeze digestia. Nutreţurile cu un conţinut mai ridicat în substanţele nutritive digestibile
au influenţă pozitivă şi asupra digestiei celulozei, însă utilizată în cantităţi mari pot avea ca efect o
scădere a digestibilităţii celulozei din raţie.
Natura nutreţului – nutreţurile de origine animală au o digestibilitate mai ridicată a
substanţelor nutritive, comparativ cu a celor de origine vegetală.
Digestibilitatea proteinei din lapte este de 95%, a celei din grăunţe şi seminţe de 80-85%, a
proteinei din nutreţurile fibroase de 62-75% iar a celor din nutreţurile grosiere de 30-35%.
Compoziţia chimică a nutreţului şi raţiei
- Conţinutul în celuloză este în relaţie directă cu digestibilitatea astfel, cu cât un nutreţ
conţine mai multă celuloză cu atât digestibilitatea substanţei organice este mai scăzută şi invers.
Pentru ca digestibilitatea substanţelor nutritive să nu fie afectată, se recomandă recoltarea
nutreţurilor în faza optimă şi asocierea lor cât mai convenabil pentru animal.

35
 - Conţinutul în grăsimi - în general nutreţurile au un conţinut scăzut în grăsimi şi nu
influenţează negativ digestibilitatea substanţelor nutritive, însă când se utilizează cantităţi mai mari
(în nutreţurile combinate utilizate în alimentaţia păsărilor şi porcilor) se poate activa peristaltismul
şi tranzitul intestinal şi ca urmare are loc o scădere a digestibilităţii substanţelor nutritive.
- Conţinutul ridicat în proteine influenţează pozitiv digestibilitatea în sensul că, un conţinut
scăzut influenţează negativ digestia iar unul echilibrat stimulează multiplicarea microflorei
simbionte. Între părţile azotate şi neazotate ale raţiei trebuie să fie un anumit echilibru în funcţie de,
nivelul productiv al animalului şi natura proteinelor şi azotului din hrană.
- Conţinutul echilibrat în săruri şi în special în sare de bucătărie are influenţă pozitivă
asupra digestiei, prin stimularea secreţiei de salivă şi acid clorhidric şi activarea proceselor
enzimatice.
Cantităţile mai mari de săruri din raţie pot avea influenţă negativă, prin consumul mare de
apă şi creşterea tranzitului intestinal.
- Conţinutul în acizi organici şi vitamine poate influenţa digestibilitatea într-o măsură
importantă. Acidul lactic favorizează digestia şi într-o măsură mai mică acidul acetic; un conţinut
mai ridicat de acid butiric duce la scăderea digestibilităţii. Vitaminele, atât liposolubile (A şi D) cât
şi cele din complexul B, stimulează digestia.
Tehnologia de producere a nutreţurilor poate avea influenţă asupra digestibilităţii atât prin
condiţiile de uscare şi conservare cât şi a lucrărilor agrotehnice utilizate (regim de fertilizare, de
umiditate, lucrări ale solului).
Prepararea nutreţurilor – prin tocare, măcinare, extrudare, dar şi prin unele tratamente
enzimatice sau chimice se măreşte digestibilitatea substanţelor nutritive. Unele metode de
preparare, dacă nu sunt riguros controlate (în special temperatura), pot avea influenţă negativă
asupra digestibilităţii (exemplu degradarea proteinelor din făina de peşte la temperaturi ridicate).

Factorii determinaţi de condiţiile de mediu

Altitudinea – trecerea animalelor de la mică altitudine la altitudine înaltă (cazul păşunatului
transhumant), trebuie să se facă progresiv, pentru acomodarea animalelor la noile condiţii deoarece
aerul rarefiat are influenţă asupra unor constante fiziologice ale sângelui, ceea ce are influenţă
negativă asupra digestibilităţii substanţelor nutritive.
Nivelul de alimentaţie – exprimă cantitatea de energie şi de substanţe nutritive utilizate pe
animal şi zi. În cazul vacilor recordiste, care sunt hrănite la un nivel înalt, au loc modificări de
tranzit şi de absorbţie a substanţelor nutritive.
Tehnica de alimentaţie influenţează uneori într-o măsură importantă digestia atât prin tipul
de alimentaţie (restricţionat, normal, sau la discreţie), prin numărul de tainuri utilizate cât şi prin
36
ordinea de succesiune a nutreţurilor în raţie, care poate duce fie la o creştere a digestibilităţii fie la o
scădere a acesteia.
Tehnica de alăptare la viţei poate avea influenţă foarte mare asupra digestibilităţii,
substanţelor nutritive din lapte deoarece trebuie bine corelată capacitatea de digestie cu cantitatea
ingerată. În cazul unei ingestii mai mari de lapte are loc o accelerare a tranzitului intestinal, apar
tulburări gastrointestinale şi are loc o scădere a absorbţiei substanţelor nutritive.

Rolul energetic al nutreţurilor

Substanţele nutritive din nutreţuri sunt utilizate de către animal pentru satisfacerea
necesarului de energie şi substanţe nutritive. Animalele sunt organisme heterotrofe, care transformă
energia şi substanţele nutritive din glucide, lipide şi protide, în substanţe proprii organismului.
Energia eliberată este utilizată, o parte pentru diferite reacţii din metabolismul bazal şi menţinerea
marilor funcţiuni iar o altă parte este utilizată pentru diferite producţii.
Transformarea energiei din substanţele nutritive conţinute de nutreţuri poate fi reprezentată
sub forma unei scheme a transformărilor energetice. Conform acestei scheme energia conţinută de
nutreţuri suferă o serie de transformări până la forma finală, adică energie netă, care este singura
formă de energie efectiv utilizată de organism.
Organismul animal funcţionează după legea conservării energiei, adică întreaga cantitate de
energie ingerată prin nutreţuri se regăseşte sub diferite forme în produsele eliminate (fecale, urină,
gaze de fermentaţie), în consumul fiziologic necesar satisfacerii marilor funcţiuni (necesar de
întreţinere), în căldura radiată la exterior şi în diferitele produse.
Energia brută (EB) – constituie energia chimică potenţială pe care un nutreţ o conţine la un
moment dat. Această formă de energie nu este utilizată ca unitate de exprimare a valorii nutritive a
nutreţurilor deoarece nu caracterizează corespunzător valoarea acestora. Nutreţurile cu un conţinut
apropiat de SU dar cu conţinut diferit de substanţe nutritive au valori apropiate ale EB.
Determinarea EB se poate face direct prin arderea 1 g de nutreţ în bomba calorimetrică sau
indirect, pe baza conţinutului chimic brut şi a caloricităţii fiecărei substanţe nutritive în parte.
Bomba calorimetrică este o incintă specială termoizolată, prevăzută cu pereţi dubli în care se
arde 1 g din nutreţ, în prezenţa unei cantităţi cunoscute de O2, la presiunea de 22 atm. Aprinderea
se face electric sau electronic.
Cantitatea de energie rezultată reprezintă energia brută a nutreţului.
În mod indirect EB se poate determina cunoscând conţinutul chimic brut (determinat după
schema Weende-ană) şi caloricitatea substanţelor nutritive conţinute de nutreţ. Prin arderea în
bomba calorimetrică a substanţelor nutritive rezultă următorii coeficienţii calorici: 4,1 kcal/g
37
glucide (celuloză şi SEN), 5,7 kcal/g proteine şi 8,5-9,5 kcal/g grăsimi (în funcţie de natura
acestora).
Făcând produsul dintre aceşti coeficienţi şi conţinutul chimic brut, (în g) şi prin însumarea
valorilor parţiale, se determină EB conţinută de un nutreţ.

Energia digestibilă (ED) - sau energia părţii digerate.

Energia brută conţinută de nutreţuri şi ingerată de animal nu este în totalitate pusă la
dispoziţia organismului, deoarece o parte este eliminată la exterior prin fecale, reprezentând energia
părţii nedigerate. Calculul energiei din fecale se poate face fie prin calorimetrie directă, fie în mod
indirect, cunoscând compoziţia chimică a excreţiei solide şi coeficienţii calorici ai substanţelor
nutritive conţinute.
ED = EB – Ef
Pierderile prin fecale sunt influenţate de numeroşi factori dintre care mai importanţi sunt:
conţinutul nutreţului în celuloză, specia, vârsta, starea de întreţinere şi de sănătate, starea
fiziologică.
În cazul nutreţurilor fibroase şi grosiere pierderile de energie prin fecale, chiar la speciile
care au capacitate superioară de valorificare (rumegătoare), sunt de peste 40% din cantitatea de
energie ingerată iar la cabaline de 50-55%. În cazul nutreţurilor concentrate pierderile sunt mai
mici, respectiv, 5-30% la rumegătoare şi 25-40% cabaline.
Energia digestibilă poate constitui unitate de exprimare a valorii energetice a nutreţurilor mai
ales la rumegătoare, cabaline şi iepuri de casă.
Determinarea energiei digestibile se poate face şi pe baza cunoaşterii conţinutului digestibil
(obţinut prin experienţe de digestibilitate) şi o serie de coeficienţi calorici corespunzători
substanţelor nutritive digestibile. Cercetătorii de la Institutul de nutriţie a animalelor O. Kellner din
Rostock (Germania), prin numeroase experienţe efectuate pe diferite specii de animale au stabilit o
serie de echivalenţi energetici pentru substanţele nutritive digestibile conţinute de nutreţuri.
Făcând produsul dintre conţinutul digestibil a fiecărei substanţe nutritive (exprimată în
grame) şi coeficienţii calorici, şi apoi prin însumarea valorilor parţiale, se determină ED. Această
formă de energie se poate exprima în kcal, în Jouli (1 kcal = 4,18 Jouli), kJ şi MJ, ultima formă de
exprimare fiind conformă cu recomandările actuale privitoare la unităţile de măsură ale energiei.
Digestibilitatea energiei reprezintă expresia procentuală a raportului între ED şi EB.
ED
dE =  100
EB
În cazul cunoaşterii digestibilităţii energiei se poate determina ED după relaţia:
ED + EB x dE (%).

38
 Energia metabolizabilă (EM)
Aşa cum s-a văzut din schema transformărilor energetice, o parte din energia ingerată este
pierdută prin fecale, iar o altă parte (5-15%) este pierdută prin urină şi gaze de fermentaţie.
Pierderile de energie prin gazele de fermentaţie sunt cu atât mai mari cu cât nutreţurile sunt mai
bogate în glucide în general şi în zaharuri uşor fermentescibile în special. Ele sunt mai mari la
rumegătoare (5-7%) şi mai mici la cabaline (2-3%) şi monogastrice (< 2%).
Prin gazele de fermentaţie se elimină CH4, CO2, H2S etc., dar mai ales metan care o
caloricitate de 9,45 kcal/l. Pierderile de energie prin gazele de fermentaţie nu pot fi determinate
decât în incinte speciale (camere respiratorii), care permit dozarea volumetrică a acestora.
Pierderile de energie prin urină reprezintă în principal proteinele incomplet oxidate sub
formă de acid uric, uraţi, uree, NH3; pierderile sunt apreciate la cca. 1,1-1,6 kcal/g proteine
absorbite.
Energia din urină se poate determina direct, prin ardere în bomba calorimetrică sau în mod
indirect, prin conţinutul chimic al acesteia şi o serie de coeficienţi calorici ai substanţelor nutritive
conţinute.
Pentru determinarea energiei din urină, Blaxter şi col. (1966), au propus următoarea relaţie
de calcul:
Eu (kcal) = 1,6 x 0,25 x PB(%).
Dacă se aplică corecţia pentru pierderile de energie din urină şi gazele de fermentaţie, atunci
EM se poate calcula după relaţiile:
EM = ED - (Eu + Eg) sau EM = EB - (Ef + Eu + Eg).
Energia metabolizabilă (EM) constituie o unitate importantă de apreciere şi exprimare a
valorii nutritive a nutreţurilor utilizată în special pentru nutreţurile destinate porcinelor şi păsărilor.
Există numeroase metode de calcul a EM, diferite de la o ţară la alta sau de la un sistem la altul.
În sistemul O.K.I.T., cercetători germani, au stabilit o serie de echivalenţi energetici pentru
fiecare substanţă nutritivă digestibilă în parte şi pentru diferite specii care, înmulţiţi cu conţinutul
digestibil şi însumate, permit calculul EM.

În sistemul ARC (Anglia), determinarea EM la rumegătoare are în vedere energia

digestibilă (ED) şi conversia acesteia în EM, după relaţia:
EM= 0,81 x ED (kcal).

În sistemul INRA (Franţa):

- la rumegătoare: EM(kcal/kgSU)=ED(0,8417-9,9x10-5CB-1,96x10-4PB+0,0265 NA);
39
 - la monogastrice: EM (kcal/kg SU) = 36,1 x PB + 76,9 GB + 40,6 x A + 26,1 x 2;
în care: A = amidon; 2 + glucide libere în %.
În sistemul francez, determinarea EM se poate face şi după relaţiile:
– la rumegătoare: EM (kcal) = 3,65 x g TSD;
– la monogastrice: EM (kcal) = 4,1 x g TSD.
Utilizarea EM în corpul animal este în legătură cu valoarea raportului EB
EM care reprezintă indicele de conversie sau digestibilitatea EB în EM, fapt care ia permis
lui Blaxter să propună următoarele relaţii de calcul:
EM î = 54,6 + 0,3 x A;
EM
EM g = 3 + 0,81 a; în care: a = x 100;
EB
EM î = energie metabolizabilă pentru întreţinere;
EM g = energie metabolizabilă pentru producţia de grăsime.
În funcţie de gradul de utilizare a energiei metabolizabile, pentru întreţinere şi producţie, au
fost stabilite şi cerinţele animalelor în această formă de energie.
Energia netă din nutreţuri (EN) – energia netă reprezintă singura formă de energie pe care
organismul animal o poate utiliza efectiv pentru întreţinere (în prioritate) şi pentru diferite producţii.
Energia netă se calculează după următoarea relaţie:
EN = EM – Et (Ec).
unde: Et = energie termică sau calorică sau extracăldură.
Prin munca de digestie şi de transformare a substanţelor nutritive din nutreţuri în principii
proprii organismului rezultă şi o cantitate importantă de energie care o parte este reţinută şi utilizată
pentru homeostazia termică, iar o altă parte este eliminată la exterior. Determinarea Et (Ec) se face
prin calorimetrie directă şi indirectă în incinte de tip special (camere respiratorii).
Au fost propuse numeroase relaţii de calcul a EN dintre care cele mai propuse de OKIT sunt
cele mai utilizate. În acest sistem EN se calculează, cunoscându-se conţinutul digestibil al
nutreţurilor (g) care se înmulţeşte cu o serie de echivalenţi energetici, corespunzători fiecărei
substanţe nutritive în parte. Prin însumare se determină EN care se exprimă în kcal sau în Jouli.
În vederea determinării valorii nutritive a nutreţurilor se raportează EN conţinută de nutreţ la
EN standard, respectiv 1414 kcal EN pentru îngrăşare şi 1650 kcal EN, pentru lapte, după relaţiile:
EN din nutreţ (kcal)
VN (UN/kg) = pentru îngrăşare sau
1414 kcal
EN din nutreţ (kcal)
VN (UN/kg) = pentru lapte.
1650 kcal

40
 Valoarea proteică a nutreţurilor
Datorită funcţiilor plastice pe care le îndeplinesc în organism, proteinele sunt indispensabile
vieţii de aceea, cu cât un nutreţ are un conţinut mai ridicat în proteine, cu atât este mai valoros. De
altfel şi preţul de cost al nutreţurilor este în legătură în primul rând cu conţinutul în proteine al
acestora şi apoi cu conţinutul în energie.
La începutul cercetărilor de alimentaţie valoarea proteică a nutreţurilor s-a exprimat prin
conţinutul în proteină brută (PB). Ulterior, după efectuarea de experienţe de digestibilitate, s-a
trecut în exprimarea în proteină digestibilă (g PD/kg nutreţ sau g PD/SU), exprimare care în multe
ţări şi în special la rumegătoare şi cabaline este menţinută şi astăzi.
În Franţa s-a propus în anul 1978, un nou sistem de apreciere şi exprimare a conţinutului
nutreţurilor în proteine şi anume sistemul proteinei digestibileintestinale, respectiv sistemul PDI. În
acest sistem nutriţionişti francezi consideră că proteinele din nutreţuri pot fi exprimate prin două
fracţiuni şi anume:
- proteinele digestibile din intestin care sunt de origine alimentară - (PDIA) şi care au fost
digerate în rumen;
- proteinele digestibile din intestin care sunt de origine microbiană - (PDIM).
Fiecare nutreţ se caracterizează printr-o valoare a PDIA şi două valori a PDIM:
- cea permisă de conţinutul în energie fermentescibilă din rumen (PDIME);
- cea permisă de conţinutul în azot fermentescibil (PDIMN).
Valorile PDIM ale nutreţurilor sunt în funcţie de conţinutul chimic brut ale acestora dar şi de
natura nutreţurilor de asociere, în cadrul raţiilor. Valoarea proteică reală a unui nutreţ poate fi
calculată având în vedere două valori şi anume:
- conţinutul în SOD: PDIE=PDIA+PDIE:
- conţinutul în PD: PDIN=PDIA+PDIMN.
Valorile PDIE şi PDIN sunt prezentate în tabele de valoare nutritivă alăturat de PDI.
Calculul valorii proteice exprimate în PDI
Valorile PDI se pot calcula având în vedere următoarele elemente de calcul:
- conţinutul nutreţurilor în PB;
- degradabilitatea teoretică a proteinei în rumen (DT);
- conţinutul rumenului în substanţe organice fermentescibile (SOF);
- digestibilitatea reală în intestinul subţire a aminoacizilor de origine alimentară (DR).
1. PDIN (g/kg SU) = PDIA + PDIMN;
în care: PDIA = proteină digestibilă intestinală de origine alimentară;
PDIMN= proteină digerată în intestin de origine microbiană permisă de conţinutul în azot al
nutreţurilor.
41
 PDIA (g/kg SU) = PB (1 - DT) x 1,11 x dr
PDIMN (g/kg SU) = PB x 11,11 (1  DT)  0,9  0,64 ;
în care: PB = proteină brută exprimată în g/kg SU;
DT= degradabilitatea teoretică a proteinei în rumen;
dr = digestibilitatea reală a aminoacizilor de origine alimentară în intestin.

2. PDIE (g/kg SU) = PDIA + PDIME;

în care: PDIME = proteina digestibilă intestinală de origine microbiană permisă de
conţinutul de energie al nutreţului;
PDIME (g/kg SU) = SOF x 0,145 x 0,8 x 0,8.
Se consideră că microorganismele sintetizează cca. 145 g substanţe proteice/kg SOF, cu 80%
conţinut în aminoacizi şi o digestibilitate de cca. 80%.
SOF (g/kg SU) = SOD - PB (1 - DT) - GB – PF; în care: DOD = substanţă organică
digestibilă (în g/kg SU);
GB = grăsime brută (în g/kg SU);
PF = produşi de fermentaţie din silozuri (tab. 1.14).

Exemplu de calcul al PDI pentru un fân de lucernă coasa I-a recoltat la

îmbobocire.
1. PDIN (g/kg SU) + PDIA +PDIMN
PDIA (g/kg SU) = PB (1-DT) x 1,11 x dr) = 152 (1-0,66) x 1,11 x 0,75 = 43,58
PDIMN (g/kg SU) = PB [1-1,11 x (1-DT)] x 0,9 x 0,8 x 0,8 = 152[(1-1,11(1-0,66)] x 0,9 x
0,8 = 54,5
PDIN = 43,58 + 54,5 = 98,08 g/kg SU, adică 83,36 g/kg nutreţ cu 85% SU.

2. PDIE (g/kg SU) = PDIA + PDIME

PDIME (g/kg SU) = SOF x 0,145 x 0,8 x 0,8
SOF(g/kg SU) = SOD- PB (1-DT) -GB-PF = 551,20- 152 (1-),66)-32,1+ 467,42
PDIME = 467,42 x 0,145 x 0,8 x 0,8 = 43,3
PDIE (g/kg SU)= 43,58 + 43,3 = 86,88 respectiv 73,84 g/kg nutreţ

88

42
 Lucr 6
CAPITOLUL 2
NUTREŢURILE UTILIZATE ÎN ALIMENTAŢIA ANIMALELOR ŞI
CARACTERISTICILE LOR NUTRITIVE

Nutreţurile sunt produse şi subproduse de origine vegtală, animală, minerală şi de sinteză

care prin conţinutul lor participă la asigurarea cerinţelor de hrană ale animalelor. Nu se consideră
nutreţuri acele produse şi subproduse care, deşi conţin substanţe nutritive, conţin principii toxici
care afectează starea de sănătate a animalelor.
Noţiunea de nutreţ este foarte largă, în această categorie intrând produse foarte complexe
cum sunt cele de origine animală (laptele, făina de carne) dar şi nutreţuri care au un conţinut destul
de limitat în substanţe nutritive cum sunt unele nutreţuri de origine minerală (sarea, creta, fosfat).
Tot în categoria de nutreţuri intră şi unele produse de sinteză, ca ureea, aminoacizii de
sinteză, vitamine, preparate hormonale, enzime, antioxidanţi, care deşi utilizate în cantităţi mici au
importanţă nutriţională deosebită. Totalitatea nutreţurilor care intră în alimentaţia unei specii
constituie baza furajeră a acelei specii.

2.1. Criterii de clasificare a nutreţurilor

Criteriile de clasificare cele mai des utilizate sunt:
- după origine: nutreţuri de origine vegetală, animală, minerală şi de sinteză;
- după concentraţia energetică a acestora: nutreţuri concentrate, care într-un volum mic
dozează o cantitate mare de energie şi substanţe nutritive (grăunţe, seminţe, reziduuri industriale,
concentrate, nutreţuri de origine animală sub formă de făinuri) şi nutreţuri de volum sau
voluminoase care au o concentraţie energetică mică pe unitatea de volum (nutreţuri fibroase,
grosiere şi diferite suculente);
- după conţinutul în apă: nutreţuri cu conţinut ridicat în apă, 85-90% (rădăcinoase,
tuberculifere, unele nutreţuri verzi, reziduuri industriale apoase), nutreţuri cu conţinut mai scăzut în
apă, 30-40% silozuri, semisilozuri) şi nutreţuri uscate, care au peste 85% SU, respectiv sub 15%
apă;
- după conţinutul în substanţe nutritive (în proteine, grăsimi, celuloză, extractive neazotate).

2.2. Nutreţurile de origine vegetală

2.2.1. Nutreţurile verzi

43
 În această grupă intră o mare diversitate de nutreţuri, aparţinând la diferite familii botanice,
care pot fi produse pe pajişti naturale şi cultivate sau în culturi furajere.
Nutreţurile verzi constituie baza alimentaţiei animalelor rumegătoare şi erbivore pe timp de
vară, fiind nutreţurile care pot acoperi până la exclusivitate cerinţele de energie şi substanţe
nutritive ale animalelor cu producţii medii (12-15 l lapte/cap/zi). De asemenea, porcinele şi păsările,
mai ales cele crescute în sistem gospodăresc pot utiliza pe timp de vară cantităţi importante de
nutreţuri verzi (20- 30% din necesar), fiind o sursă importantă de echilibrare a necesarului proteic,
energetic, vitaminic şi mineral.
Nutreţurile verzi au un conţinut ridicat în apă (75-85%), au un conţinut ridicat în proteine
(mai ales cele din familia leguminoase), sunt bogate în vitamine şi substanţe minerale. Dacă sunt
recoltate în fază optimă (18-22% S.U.), nutreţurile verzi au un conţinut moderat în celuloză şi o
digestibilitate ridicată a substanţelor nutritive. Utilizate în alimentaţia vacilor de lapte au influenţă
pozitivă asupra lactogenezei iar la tineretul de prăsilă asigură o alimentaţie echilibrată şi o
dezvoltare armonioasă.
Nutreţurile verzi, dacă sunt utilizate prin păşunat, sunt nutreţuri ieftine, ceea ce influenţează
pozitiv asupra preţului de cost al produselor animale.

2.2.1.1. Pajiştile naturale

Pajiştile naturale sunt asociaţii floristice naturale care se pot utiliza prin păşunat fie prin
cosire şi utilizată ca masă verde.
În ţara noastră suprafaţa pajiştilor naturale este apreciată la cca. 4,5 milioane ha din care,
2,8-3 milioane hectare utilizate ca păşune şi 1,5 milioane hectare sub formă de fâneaţă. Aceasta
reprezintă cca. 20% din suprafaţa agricolă utilă a ţării, manifestându-se o uşoară tendinţă de creştere
a acesteia (prin defrişări de păduri, reamenajarea complexului Delta-Dunării reînfiinţarea imaşurilor
comunale).
Plantele furajere de pe pajiştile naturale aparţin în principal la două familii botanice,
graminee şi leguminoase dar pe lângă acestea pot exista şi plante din alte familii botanice, unele cu
valoare furajeră ridicată.
Valoarea nutritivă şi productivitatea pajiştilor naturale este influenţată de o multitudine de
factori dintre care cei mai importanţi sunt: asociaţia floristică, regimul de precipitaţii, condiţiile de
sol, clima şi faza de vegetaţie a plantelor în momentul utilizării.
Datorită condiţiilor geografice foarte variate din ţara noastră şi pajiştile au o mare diversitate.
După zona geografică se împart în: pajişti de câmpie şi podişuri joase, de deal şi podişuri înalte, de
munte şi alpine.

44
 Pajişti de câmpie şi podişuri joase – sunt dispuse în zona de stepă şi silvostepă, mergând
până la altitudini de 250-300 m. Se apreciază că aceste pajişti ar fi de cca. 550.000 ha şi sunt
dispuse pe terenurile cele mai slabe, improprii culturilor cerealiere, râpe etc. Aceste pajişti sunt de
slabă calitate pe de o parte datorită condiţiilor de sol, de climă, datorită regimului de precipitaţii
scăzut şi mai ales datorită asociaţiilor floristice nesatisfăcătoare. Producţiile la ha sunt de 5-10 t
masă verde.

Pajiştile de dealuri şi podişuri înalte – sunt amplasate în zona pădurilor de foioase (până la
800 m altitudine), şi sunt apreciate la cca. 1,5 milioane ha. Asociaţiile floristice sunt dominate de
speciile Festuca şi Medicogo falcata cu producţii de 7-12 t masă verde şi cu o valoare nutritivă de
0,98-1,15 UFL/kg SU, 62-109 g PDIN/kg SU şi 79-88 g PDIE/kg SU.

Pajiştile de munte – sunt dispuse pe înălţimi de până la 1500 m şi sunt apreciate la cca. 1,1
milioane ha. Datorită regimului de precipitaţii şi a condiţiilor de sol şi climă, asociaţiile sunt mai
bune şi au o valoare nutritivă mai ridicată.
Producţiile pot ajunge în zonele favorabile la 20-25 t/ha iar valoarea nutritivă este de 0,61-
0,79 UFL/kg SU, 74-90 g PDIN/kg SU şi 59-82 g PDIE/kg SU.

Pajiştile alpine – sunt plasate la înălţimi de peste 1600 m pe o suprafaţă de 0,12 milioane
ha, depăşind zona pădurilor de conifere. Au o vegetaţie scundă, cu o producţie mică şi cu o valoare
nutritivă mai scăzută. Asociaţiile floristice sunt dominate de Agrostis, Festuca şi Nardus, iar în
unele zone apar şi speciile Carex şi Juncus, care duc la scăderea valorii nutritive a acestora.
În afară de pajiştile naturale zonale mai există şi unele pajişti intrazonale cum sunt cele
dispuse pe solurile sărăturoase şi nisipoase sau în zonele inundabile (pe lunci şi bălţi) care au mai
mică importanţă economică deoarece sunt, fie slab productive, fie că au o valoare nutritivă scăzută.
În afară de pajiştile naturale zonale mai există şi unele pajişti intrazonale cum sunt cele
dispuse pe solurile sărăturoase şi nisipoase sau în zonele inundabile (pe lunci şi bălţi) care au mai
mică importanţă economică deoarece sunt, fie slab productive, fie că au o valoare nutritivă scăzută.
Pentru utilizarea mai economică şi pentru punerea în valoare a pajiştilor naturale existente se
impun o serie de măsuri vizând ameliorarea pajiştilor atât în privinţa îmbunătăţirii asociaţiilor (prin
supraînsămânţare cu specii mai productive şi cu valori nutritive mai ridicate) cât şi prin unele
lucrări agrotehnice, utilizarea de îngrăşăminte naturale şi artificiale iar în zonele unde este posibil,
irigarea acestora. De asemenea, se impune organizarea unei exploatări raţionale, în special prin
păşunatul raţional, care să respecte cu rigurozitate potenţialul productiv al pajiştilor şi viteza de
refacere a covorului ierbos.
45
 Din acest punct de vedere se poate aprecia că potenţialul productiv al pajiştilor din ţara
noastră este considerabil diminuat datorită păşunatului neraţional, de tip extensiv, cu un număr mare
de animale şi cu mai multe specii de odată, fără a lăsa timpul necesar regenerării plantelor între
ciclurile de păşunat. O acţiune importantă în organizarea păşunatului raţional o constituie stabilirea
potenţialului productiv al pajiştilor şi stabilirea numărului (încărcării) de animale care pot păşuna pe
unitatea de suprafaţă.
Determinarea producţiei de masă verde se poate determina fie prin metoda coaselor de
probă, fie prin metoda zootehnică.
Metoda coaselor de probă - constă în cosirea mai multor parcele de o anumită suprafaţă
(10-20 m), în funcţie de suprafaţa păşunii şi astfel dispuse încât masa verde cosită să reprezinte
media calitativă a păşunii. Se cântăreşte, se analizează chimic şi se stabileşte VN a păşunii şi apoi se
stabileşte numărul de animale care pot paşuna având în vedere un anumit nivel de producţie.
Păşunatul trebuie organizat pe parcele astfel încât între două cicluri de păşunat să se realizeze un
repos de 25-35 zile, pentru refacerea covorului ierbos. După fiecare ciclu de păşunat se cosesc
resturile neconsumate şi buruienele necomestibile.
Metoda zootehnică - este o metodă indirectă de apreciere a potenţialului productiv al
pajiştilor şi se bazează pe variaţia greutăţii corporale (la animalele în creştere), sau pe nivelul
producţiei de lapte. În raport cu cantitatea de lapte sau de carne obţinută şi în funcţie de necesarul
de întreţinere se poate calcula cantitatea de energie consumată de fiecare animal pe zi şi pe o
anumită perioadă de păşunat care, apoi se recalculează în kg masă verde (ştiindu-se VN a unui kg
de verde).
Intr-un ciclu de păşunat animalele nu trebuie să staţioneze mai mult de 4-6 zile pe o parcelă.

2.2.1.2. Nutreţurile verzi cultivate

Datorită creşterii efectivelor de animale, ca şi a tendinţei de creştere a suprafeţelor agricole
afectate culturilor cerealiere şi tehnice, pajiştile naturale nu pot satisface necesarul de furaje, iar în
unele zone mai ales în zona de câmpie şi de deal suprafeţele cu păşuni sunt din ce în ce mai mici
ceea ce impune producerea furajelor cultivate.
Culturile furajere au avantajul utilizării de specii şi soiuri de plante furajere cu productivitate
mare şi valoare nutritivă ridicată, ele pot fi astfel eşalonate încât să asigure în mod constant
necesarul de nutreţuri pe timpul verii, iar excedentul poate fi conservat pentru perioada de
stabulaţie.
Culturile furajere pentru masa verde, se obţin prin utilizarea de plante furajere anuale şi
perene mai ales din familia leguminoaselor şi gramineelor.

46
 A. Leguminoasele perene – aparţin unei familii botanice de foarte mare importanţă, atât
prin producţiile mari care se obţin la ha cât şi prin valoarea nutritivă şi mai ales conţinutul în
proteine. Datorită capacităţii fixatoare de azot a bacteriilor cu care trăiesc în simbioză,
leguminoasele sintetizează o mare cantitate de proteine lăsând totodată în sol cantităţi importante de
azot (128-130 kg N/ha), fiind din acest punct de vedere bune premergătoare pentru cultura
cerealelor.
Leguminoasele au un conţinut ridicat în proteine, (15-25%), sunt bogate în săruri minerale
(8-12% din SU) şi în special săruri de Ca (3-4 g/kg masă verde), au un conţinut ridicat în caroten
(30-60 mg/kg masă verde) şi în vitaminele A şi C.

Lucerna (Medicago sativa) – este una din cele mai importante plante furajere atât prin
producţiile mari obţinute la ha cât mai ales prin conţinutul în proteine. Este principalul nutreţ
utilizat ca corector de proteină pentru raţiile utilizate în timpul stabulaţiei, iar pe timp de vară, când
se asociază cu unele graminee sărace în proteine (porumb masă verde).
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă este diferită, în funcţie de faza de vegetaţie şi partea
de plantă utilizată ca nutreţ.
Producţia de masă verde este influenţată de condiţiile de sol şi climă dar mai ales de regimul
pluviometric.
Se apreciază că producţia de masă verde poate fi în condiţii agrotehnice mai slabe de 25-30
t/ha, în condiţii bune de 40-60 t/ha şi în condiţii foarte bune de 60-80 t/ha.
Lucerna verde are o digestibilitate ridicată a proteinei (75-80%) şi are un conţinut ridicat în
lizină, arginină, treonină şi triptofan ceea ce îi conferă o valoare biologică ridicată comparativ cu
proteinele din alte nutreţuri verzi.
Lucerna se utilizează aproape la toate speciile de animale dar în principal la rumegătoare,
cabaline, iepuri de casă.
Datorită conţinutului ridicat în proteine, mult peste necesarul animalelor se recomandă
asocierea acesteia cu graminee verzi pe timp de vară iar iarna în asociere cu gramineele însilozate,
cu nutreţurile grosiere, şi alte suculente. Pentru a se evita meteorizaţiile (în cazul când lucerna este
foarte tânără şi umedă) se recomandă obişnuirea animalelor prin introducerea acesteia progresiv şi
în amestec cu nutreţuri de volum sau după o prealabilă pălire. La vacile de lapte se recomandă
cantităţi zilnice de 25-35 kg la care se adaugă 20-40 kg graminee verzi; la tineretul taurin 15-25
kg/cap/zi; la ovine 3-5 kg iar la cabaline 20-30 kg.
Lucerna masă verde se utilizează şi în alimentaţia porcinelor şi păsărilor crescute în sistem
gospodăresc şi semiintensiv. La scroafele în lactaţie se recomandă 8-10 kg/cap/zi, la cele în gestaţie
3-4 kg şi la tineretul porcin de peste 30 kg, cantităţi de 3-5 kg.
47
 La găinile ouătoare se recomandă 80-100 g, iar la palmipede 100- 150 g/cap/zi.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense) – este de asemenea o cultură furajeră valoroasă,

recomandată în zonele mai puţin prielnice culturii lucernei, mai ales în zonele de deal şi de munte
unde regimul de precipitaţii este de peste 1000 mm/an.
Producţia de masă verde este mai scăzută comparativ cu a lucernei. Valoarea nutritivă şi
modul de utilizare sunt sensibil apropiate de cel al lucernei, iar momentul optim de recoltare este la
început de înflorire; la această fază de vegetaţie trifoiul are 19-20% SU; 0,75-0,93 UFL/kg SU, 97-
154 g PDIN/kg SU şi 84-107 g PDIE/kg SU.
Unele soiuri de trifoi au rezistenţă mare la păşunat şi se utilizează în amestecuri cu graminee
(Lolium, Poa) la înfiinţarea de pajişti cultivate.

Sparceta (Onobrychis sativa) – este o plantă furajeră cultivată pe soluri calcaroase,

denivelate şi erodate unde nu se poate cultiva lucerna. Are o compoziţie chimică apropiată de a
trifoiului dar cu un conţinut mai ridicat în celuloză.
Sparceta este rezistentă la secetă şi condiţiile vitrege de sol şi climă, produce 15-30 t masă
verde/ha, pe terenurile degradate, iar în condiţii bune poate produce până la 50 t/ha.
Faza optimă de recoltare este la început de înflorire, când are 19-20% SU, 0,84-1,01 UFL,
96-123 g PDIN/kg SU şi 90-96 g/PDIE/kg SU.

Ghizdeiul (Lotus corniculatus) – este o plantă furajeră cultivată atât în cultură pură, dar este
utilizat mai ales la înfiinţarea pajiştilor cultivate sau la supraînsămânţarea pajiştilor naturale. Este
bine valorificat de animale şi un produce meteorizaţii. In anumite condiţii de sol şi climă, unele
soiuri pot sintetiza şi un glicozid cianogenetic, care are influenţă negativă asupra sănătăţii
animalelor imprimând totodată şi gust neplăcut laptelui (prin gustul amărui al acestuia).

Sulfina (Melilotus albus) – este o leguminoasă frecvent utilizată pentru punerea în valoare a
unor soluri degradate, calcaroase, neproductive, fiind rezistentă la ger şi secetă. Se utilizează rar în
cultură pură, cel mai frecvent se utilizează la formarea de asociaţii floristice de pe pajiştile
degradate din zonele aride. Recoltarea plantelor se face înainte de îmbobocire deoarece se lignifică
foarte repede fapt care duce la scăderea digestibilităţii substanţelor nutritive. În fază mai avansată
de vegetaţie sintetizează o substanţă toxică hemolizantădicumarolul.

48
 B. Leguminoase anuale – dintre leguminoasele anuale cele mai folosite pentru obţinerea de
nutreţuri sunt mazărea furajeră, măzărichea, lupinul, soia, bobul iar în asociaţii cu gramineele
borceagul.
Mazărea furajeră (Pisum arvense) – mai puţin utilizată în cultură pură şi mai mult în
asociaţie cu unele graminee, cu porumbul, orzul, ovăzul, secara, iarba de Sudan, cu care formează
borceaguri deosebit de valoroase. Se recoltează când mazărea ajunge în fază de păstăi iar
gramineele la înspicare, faza în care borceagul are 15-18% SU. Se utilizează la toate speciile de
animale dar în mod special la vacile de lapte şi tineretul taurin în creştere, având influenţă pozitivă
asupra secreţiei lactate şi asupra creşterii şi dezvoltării.

Măzărichea – se disting mai multe specii (Vicia villosa, Vicia panonica şi Vicia sativa) care
se utilizează la formarea de borceaguri de toamnă (V. villosa şi V. panonica) şi de primăvară (V.
sativa) în asociaţie cu ovăzul, secara şi iarba de Sudan.
Borceagurile recoltate în fază optimă au o valoare energetică de 0,76- 1,00 UFL/kg SU, 105-
142 g PDIN/kg SU şi 89-98 g PDIE/kg SU. Sunt foarte bine utilizate de vacile de lapte şi tineretul
taurin în creştere.

Lupinul – sunt mai multe specii de lupin dar cel mai des utilizat este lupinul alb (Lupinus
albus). Se cultivă pe suprafeţe întinse în ţările mediteraneene dar nu în cultură pură,ci sub formă de
borceaguri, în asociaţie cu ovăzul, orzul şi secara. Dă producţii bune la ha (30-40 t) şi este bine
echilibrat energo-proteic. Se utilizează şi la supraînsămânţarea pajiştilor naturale. În unele ţări din
CE, lupinul se cultivă până la faza de masa verde după care este tocat şi este reîncorporat în sol,
pentru îngrăşarea acestuia, fiind bogat în azot şi Ca.
Soia (Glycine hispida) – pentru nutreţ verde se cultivă soiurile înalte şi cu aparatul foliar
bine dezvoltat. Se cultivă mai rar în cultură pură dar se asociază frecvent cu porumbul, dând
producţii mari la ha. Se recoltează în faza de formare a păstăilor când se utilizează ca masă verde
sau într-o fază mai avansată (bob în lapte - ceară) când se însilozează. Când se recoltează pentru
masă verde are cca. 15-17% SU, fiind un nutreţ valorificat bine de vacile de lapte.
Graminee anuale – au o mare productivitate şi sunt bogate în energie, în caroteni dar mai
sărace în proteine şi Ca. Cele mai utilizate graminee sunt: porumbul, iarba de Sudan, sorgul furajer,
raigrasul, secara, orzul, ovăzul şi uneori grâul, în special genul Triticale.
Porumbul furajer (Zea mais) – este o plantă deosebit de valoroasă atât pentru nutreţ verde
cât şi pentru însilozare. Porumbul utilizat ca masă verde se cultivă la densităţi mari, 400-600.000
plante/ha şi se recoltează în faza de început de înspicare (60-70 cm) când dă producţii de 20-25 t/ha.

49
 Poate fi semănat primăvara şi recoltat pentru masă verde în lunile iulieaugust sau se poate
semăna după recoltarea păioaselor (orz, grâu, secară) asigurând cantităţii importante de masă verde
în lunile septembrie şi octombrie. Datorită conţinutului scăzut în proteine, pentru echilibrarea
necesarului proteic, trebuie asociat cu lucerna masă verde sau se utilizează un concentrat proteic.
Valoarea nutritivă a porumbului masă verde este de 0,97-1,06 UFL/kg SU, 44- 74 g
PDIN/kg Su şi 71-74 g PDIE/kg SU. De asemenea, porumbul poate fi semănat în amestec cu soia,
când se obţine un nutreţ bine echilibrat. Porumbul masă verde este utilizat cu precădere în hrana
vacilor de lapte, în cantităţi de 20-40 kg/cap şi în alimentaţia tineretului taurin suspus îngrăşării, 20-
30 kg.
Iarba de Sudan (Sorghum Sudanense) – este o plantă furajeră de cultură utilizată mai ales în
zonele cu un regim de precipitaţii mai scăzut, recomandată în zonele sudice şi sud-estice ale ţării.
Valoarea nutritivă este apropiată de a porumbului masă verde dar are o capacitate de regenerare
mare putându-se obţine 2-3 coase/an. Înainte de înspicare are cca. 20% SU; 0,68-1,03 UFL, 31-101
g PDIN/kg SU şi 58-83 g PDIE/kg SU. Se utilizează în alimentaţia vacilor de lapte şi a tineretului
taurin supus îngrăşării. Iarba de Sudan poate fi utilizată şi pentru însilozare, în cultură pură sau în
amestec cu mazărea, măzărichea sau soia.
Sorgul zaharat sau gaoleanul (Sorghum Sacharatum) – se cultivă ca plantă de nutreţ verde
în zonele secetoase, unde cultura porumbului este mai puţin favorabilă, fără irigaţii.
Este bogat în glucide dar sărac în proteine. Se cultivă fie în cultură pură, fie asociat cu iarba
de Sudan sau cu unele leguminoase. În fază vegetativă, sorgul zaharat poate sintetiza nitroglicozizi
care prin hidroliză provoacă intoxicaţii cu acid cianhidric. Se recomandă utilizarea acestuia după o
prealabilă pălire.
Raigrasul italian (Lolium multiflorum) – este o graminee furajeră anuală sau bienală, care
este foarte mult utilizată în ţările mediteraneene. Dă producţii de 60-80 t/ha în condiţii normale iar
în condiţii de irigare, de 80-100 t/ha. Se utilizează atât sub formă de masă verde cosită cât şi
însilozat sau sub formă de fân. Se cultivă atât în cultură pură cât şi în asociaţie cu unele
leguminoase cum ar fi măzărichea şi mazărea furajeră. Este bine valorificat de vacile de lapte, în
cantităţi de 40-50 kg/cap/zi.
Secara (Secale cereale) – se poate utiliza pentru furaj verde fie în cultură pură sau în
amestec cu o leguminoasă. Ca masă verde se poate utiliza până la înspicare, după această fază se
lignifică, scade digestibilitatea substanţelor nutritive şi corespunzător scade cantitatea ingerată. Se
utilizează la vacile de lapte în cantităţi de 40-50 kg ,în funcţie de faza de vegetaţie.
Ovăzul (Hordeum vulgare) – se utilizează ca atare sau în amestec cu măzărichea sau
mazărea, dând borceaguri deosebit de valoroase. Mai sunt şi alte specii de graminee anuale care pot
fi utilizate ocazional pentru obţinerea de masă verde, cum ar fi ovăzul, grâul şi specia Triticale.
50
 Graminee perene – cele mai valoroase graminee perene sunt: raigrasul (Lolium perene),
festuca sau păiuşul de livezi (Festuca pratensis), golomăţul (Dactylis glomerata) şi timoftica
(Phleum pratense).
Se cultivă în cultură pură mai ales raigrasul şi golomăţul însă rezultate foarte bune se obţin
când se asociază cu leguminoasele perene pentru înfiinţarea de pajişti permanente sau la
supraînsămânţarea celor existente. Valoarea nutritivă este sensibil apropiată de a gramineelor anuale
fiind influenţată de faza de vegetaţie şi de proporţia dintre graminee şi leguminoase.
Faza optimă de recoltare este înainte de înspicare şi început de înspicare, deoarece după
această fază are loc un proces rapid de lignificare, în special la golomăţ şi raigras.
Alte surse de nutreţuri verzi - pe lângă plantele furajere din familia leguminoase şi
graminee mai sunt şi alte specii de plante, aparţinând la alte familii botanice, care sunt deosebit de
valoroase cum ar fi: rapiţa furajeră, varza furajeră, floarea soarelui şi o serie de produse secundare
ca: frunzele şi coletele de sfeclă, frunzele de varză şi morcov.
Rapiţa furajeră - este o cultură foarte mult utilizată în unele ţări ca Franţa, Germania,
Polonia, atât ca nutreţ verde cât şi pentru seminţe. Este o plantă cu viteză de creştere foarte rapidă,
fiind nutreţul verde cel mai timpuriu recoltat, culturile cu rapiţă masă verde eliberează devreme
terenurile cultivate, ceea ce practic nu afectează cultura porumbului. Este rezistentă la îngheţ şi
asigură producţii de 25-35 t/ha.
Faza optimă de recoltare este înainte de înflorire, când are 12-13% SU, 1,05-1,11 UFL/kg
SU, 130-140 g PDIN/kg SU şi 89-92 g PDIE/kg SU. După această fază are loc un proces intens de
lignificare şi acumulare a unor substanţe cu gust amar, care afectează şi compoziţia chimică,
respectiv valoarea nutritivă şi ingestibilitatea. Deoarece consumul de masă verde nu poate fi
prelungit din cauza evoluţiei rapide a ciclului de vegetaţie, surplusul de masă verde recoltat se poate
însiloza în amestec cu grosiere tocate. Cantităţile utilizate sunt de 20-25 kg/cap şi zi la vacile de
lapte şi 15-20 kg la tineretul taurin.
Rapiţa poate sintetiza o serie de substanţe antitiroidiene (VTO, ITT, oxazolidonă), când
plantele sunt avansate ca fază de vegetaţie.
Floarea soarelui – se cultivă pentru nutreţ verde mai ales în zonele secetoase şi nu în cultură
pură, ci în amestec cu porumbul, sorgul şi soia. Dă producţii mari la hectar (30-50 t) şi se utilizează
ca nutreţ verde numai până la formarea capitulilor, deoarece după această fază se lignifică.
Se administrează sub formă tocată la vacile de lapte 20-30 kg/cap/zi şi la tineretul taurin la
îngrăşat 15-25 kg/cap/zi.
Frunzele şi coletele de sfeclă – constituie un subprodus vegetal de la cultura sfeclei de
zahăr, ce reprezintă 30-40% din greutatea rădăcinilor. Sunt bogate în apă şi glucide având influenţă
pozitivă asupra producţiei de lapte. Dacă sunt utilizate în cantităţi mari pot provoca accelerarea
51
tranzitului intestinal de aceea se recomandă utilizarea a 20-30 kg/cap/zi la vacile de lapte şi în
amestec cu fibroase sau grosiere tocate.
Frunzele sunt deosebit de bogate în acid oxalic şi săruri de K care au efect laxativ şi
demineralizat, de aceea se recomandă utilizarea suplimentară de carbonat de calciu (creta furajeră).
Frunzele de varză şi de morcov – pot fi folosite toamna rezultând din grădinile de legume,
dar trebuiesc curăţate şi spălate de impurităţi. Cantităţile utilizate sunt de 15-25 kg/cap/zi la vacile
de lapte şi 15-20 kg/cap/zi la tineret taurin; utilizate în cantităţi mai mari pot influenţa negativ
gustul şi culoarea laptelui.
Conveerul verde - reprezintă un sistem de producere şi utilizare a nutreţului verde de
primăvara devreme şi până toamna târziu. Se are în vedere că hrănirea pe bază de nutreţuri verzi
este cea mai ieftină, influenţează pozitiv producţiile animale şi este bine echilibrată în substanţe
nutritive. In funcţie de zonă, conveerul poate fi natural (în zona de munte), cultivat (în zonele de
câmpie) şi mixt în cadrul căruia participă atât păşunile cât şi plantele de nutreţ cultivate (în zonele
de câmpie şi de deal).
Culturile furajere care intră în structura conveerului trebuie să fie de mare productivitate,
bine echilibrate în substanţe nutritive şi astfel eşalonate încât, pe tot parcursul verii, să asigure
necesarul de hrană al animalelor în mod constant.
Cele mai indicate plante furajere pentru zona de şes sunt: rapiţa masă verde, secara masă
verde sau borceag pe bază de secară şi o leguminoasă (borceag de toamnă, borceagul de primăvară),
păşunea naturală sau cultivată, porumbul masă verde, lucerna masă verde, iarba de Sudan, varza
furajeră. Porumbul pentru masă verde se cultivă în rânduri dese (350-400.000 plante/ha) primăvara
devreme (mai), după borceag sau în mirişte, sau după cultura păioaselor (orz, grâu, secară).
În unităţile care dispun de păşuni naturale se va stabili potenţialitatea acesteia, speciile sau
categoriile de animale care vor păşuna, încărcarea cu animale, numărul ciclurilor de păşunat. Între
două cicluri de păşunat trebuie să se prevadă o perioadă de repaus de 30-35 zile, pentru refacerea
covorului ierbos. Se va organiza un păşunat raţional, pe parcele.
Trecerea de la hrănirea în regim de stabulaţie la hrănirea pe bază de nutreţuri verzi trebuie să
se facă progresiv, după o perioadă de obişnuire de 10-15 zile, iar păşunatul trebuie să înceapă numai
când plantele au atins o înălţime corespunzătoare (20-25 cm pentru bovine, 10-15 cm pentru ovine).

2.2.2. Nutreţurile fibroase

Sunt nutreţuri celulozice care provin din nutreţuri verzi, după ce au fost uscate. Fânurile
uscate şi conservate corespunzător trebuie să păstreze caracteristicile plantelor din care au provenit,
culoarea verde, aromă plăcută, să se facă cu pierderi cât mai mici şi să nu conţină praf, impurităţi
sau mucegaiuri.
52
 Valoarea nutritivă a fânurilor este influenţată pe de o parte de familia botanică sau
compoziţia floristică a plantelor şi de faza de vegetaţie în momentul recoltării, sistemul de uscare şi
păstrare a acestuia.
Momentul optim de recoltare pentru leguminoase este în general la faza de îmbobocire iar
pentru graminee faza de început de înflorire. Trifolienele se recoltează când cca. 50% din plante
sunt înflorite, sparceta înainte de înflorire iar ghizdeiul în plină înflorire.
Uscarea fânurilor se face în mod diferit, în funcţie de zonă, regim de precipitaţii, dotare
tehnică etc. Se practică două sisteme de uscare: uscarea naturală şi uscarea artificială.
Uscarea naturală este aplicată pe scară largă în unităţile zootehnice mai mici şi dispuse în
zona de câmpie şi deal. Se practică uscarea în brazdă, în valuri şi în căpiţe, iar în zonele cu regim
pluviometric mai ridicat se practică uscarea pe suporturi (prepeleaci, garduri sau paliere). Uscarea
naturală trebuie să se facă întrun timp cât mai scurt şi în absenţa precipitaţiilor, în caz contrar
pierderile materiale şi de substanţe nutritive sunt foarte mari.
Uscarea artificială este practicată în tot mai multe unităţi şi permite obţinerea unor fânuri de
calitate superioară, cu pierderi mici materiale şi de substanţe nutritive.
Uscarea se realizează prin ventilaţie, cu ajutorul curenţilor de aer rece sau cald, curenţi ce
pot fi produşi de ventilatoare sau instalaţii speciale de uscare. Se practică mai mult uscarea cu
curenţi de aer rece, deoarece este mai puţin consumatoare de energie, comparativ cu uscarea la cald.
Prin uscarea artificială plantele îşi menţin frunzele, se prezervă carotenii, iar pierderile materiale şi
în substanţe nutritive sunt sub 8%.
Fânul natural - obţinut de pajiştile naturale deţine o pondere importantă în ţara noastră, mai
ales în zonele de deal şi de munte. Se distinge o mare varietate de tipuri şi subtipuri, în funcţie de
zona geografică şi asociaţia floristică. După criteriile zonale fânurile naturale sunt de: baltă, luncă,
stepă, câmpie, deal şi munte.
Fânurile naturale se utilizează în alimentaţia bovinelor, ovinelor, cabalinelor în cantităţi de 3-
10 kg, în funcţie de specia de animale, categoria de vârstă, nivelul productiv al acestora şi în funcţie
de structura raţiei, respectiv ponderea altor nutreţuri în raţia de hrană.
Fânurile obţinute din plante cultivate – în scopul obţinerii de fânuri, ca plante de cultură,
se utilizează specii din familia leguminoase şi graminee, anuale sau perene, în cultură pură sau în
amestec.
Cele mai valoroase plante cultivate aparţin familiei leguminoase, în special cele perene, care
sunt foarte bogate în proteine, substanţe minerale şi vitamine.
Fânul de lucernă - este cel mai valoros nutreţ fibros şi se obţine din cultura lucernei. Fânul
de lucernă este bogat în proteine (101-114 g PDIN/kg SU şi 83-94 g PDIE/kg SU), în substanţe

53
minerale, în special în Ca, (12-16 g/kg) iar dacă este uscat şi conservat corespunzător, este bogat în
caroten (100-150 mg/kg).
Datorită conţinutului ridicat în proteină, fânul de lucernă constituie principalul nutreţ proteic
şi corector al deficitului de proteine în raţiile pe timp de iarnă. De asemenea, dacă este recoltat în
faza vegetativă şi uscat artificial, fânul de lucernă poate fi măcinat şi utilizat sub formă de făină de
fân de lucernă în structura nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor (5-8%). La vacile
de lapte se utilizează în cantităţi de 4-7 kg, în funcţie de nivelul productiv al acestora şi de aportul în
proteine a celorlalte nutreţuri din raţie, la taurii de reproducţie 5-8 kg, la tineretul taurin 3-5 kg, la
ovine 0,5-1,5 kg iar la cabaline 6- 10 kg.
Fânul de trifoi – are caracteristici nutritive şi mod de utilizare apropiat de a fânului de
lucernă. Se produce în zonele de deal, unde nu se poate cultiva lucerna. Dă producţii de 6-8 t/ha, în
2-3 coase. Recoltarea plantelor pentru fân se recomandă la faza de înflorire, deoarece recoltat
înainte de această fază are un conţinut ridicat în apă şi este mai greu de uscat.
În zonele de deal, unde se produc cantităţi mai mici de nutreţuri suculente de iarnă, ponderea
fânului de trifoi este mai mare în raţie astfel, la vacile de lapte se utilizează 8-10 kg , la tineretul
taurin 5-7 kg, la cabaline de muncă 10-12 kg.
Fânul de sparcetă – se obţine din cultura sparcetei sau a sparcetei cu alte plante furajere.
Este o plantă furajeră valoroasă, rezistentă la secetă şi condiţiile de microclimat. Se obţin producţii
de 6-10 t/ha şi cu valoarea nutritivă apropiată de a fânului de lucernă.
Sparceta valorifică foarte bine solurile mai puţin fertile, solurile calcaroase şi bogate în Ca.
Fânul de sparcetă are un gust plăcut şi o digestibilitate ridicată a substanţelor nutritive. Se utilizează
în hrana rumegătoarelor şi a cabalinelor în cantităţi apropiate de a fânului de lucernă.
Fânul de borceaguri – se obţine din cultura borceagurilor, respectiv a amestecului de
graminee anuale (orz de toamnă, secară, ovăz) cu leguminoase anuale (mazărea şi măzărichea). Se
obţin fânuri de bună calitate, bine echilibrate în energie şi proteine la care se îmbină capacitatea
productivă a gramineelor şi conţinutul ridicat al leguminoaselor în proteine.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a fânurilor de borceaguri depinde de raportul dintre
leguminoase şi graminee, de faza de vegetaţie în momentul recoltării, de modul de uscare şi
conservare a acestora. Ponderea gramineelor faţă de leguminoase, în amestecurile pentru fânul de
borceag este de 60-70/30-40%.
Cantităţile de fân de borceag utilizate la diferite specii de animale sunt de 4-6 kg/cap la
vacile de lapte, 3-5 kg/cap la tineretul taurin, 7-8 kg/cap la cabaline, 1-2 kg/cap la ovine.
Fânurile de graminee cultivate – în scopul obţinerii de fânuri se utilizează atât gramineele
anuale dar mai ales gramineele perene cultivate. Dintre gramineele perene cultivate cele mai

54
utilizate sunt raigrasul englezesc, raigrasul aristat (Lolium multiflorum), golomăţul (Dactylis
glomerata), păiuşul de livadă, timoftica iar dintre gramineele anuale cultivate, iarba de Sudan.
Sunt nutreţuri bogate în energie, dar cu un conţinut mai scăzut în proteine şi cu un conţinut
moderat în Ca şi P. Dacă sunt recoltate în fază optimă şi uscate corespunzător, au un conţinut de 50-
60 mg caroten. Gramineele se lignifică rapid de aceea trebuie respectată cu stricteţe faza optimă de
recoltare.

2.2.3. Nutreţuri însilozate

Conservarea nutreţurilor prin însilozare sau murare constituie o tehnologie utilizată în toate
ţările lumii şi mai ales în cele dispuse în emisfera nordică, unde condiţiile de producere a fânurilor
sunt mai dificile. Acest procedeu de conservare prezintă multe avantaje comparativ cu conservarea
prin uscare şi anume:
- conservarea se face în mediu umed menţinând suculenţa plantelor, ceea ce are influenţă
pozitivă asupra lactogenezei;
- pierderile materiale şi de substanţe nutritive sunt mai mici comparativ cu conservarea prin
uscare;
- la însilozare se utilizează plante furajere care dau producţii foarte mari, sunt ieftine şi se pot
conserva în momentul cel mai potrivit;
- conservarea nutreţurilor prin însilozare este o soluţie alternativă mai ales când condiţiile
atmosferice nu permit uscarea unor plante pentru fân;
- în momentul însilozării se pot introduce în masa de nutreţ substanţe azotate neproteice
(uree), sau se pot utiliza în amestec, cu nutreţuri proteice (lucernă, trifoi) care duc la o creştere a
conţinutului în proteine.
În alimentaţia vacilor de lapte şi a taurinelor supuse îngrăşării, ponderea nutreţurilor
însilozate poate fi de 50-60% din valoarea energetică a raţiei.
Prin însilozare se pot conserva nutreţuri simple, amestecuri de nutreţuri, sau amestecuri de
nutreţuri cu reziduuri industriale apoase, rădăcinoase, tuberculi şi chiar nutreţuri concentrate.

Utilizarea nutreţului murat in hrana animalelor

Nutreţul murat constituie nutreţul de bază pentru hrana rumegătoarelor, putând acoperi 50-
60% din necesarul energetic zilnic la vacile cu lapte şi de 50-70% la taurinele supuse îngrăşării. Se
introduc treptat în hrana acestora iar după 10-15 zile se poate consuma cantitatea maximă.
În raţiile obişnuite nutreţurile însilozate sunt asociate cu nutreţuri fibroase. Deoarece are
miros persistent care poate impregna laptelui miros specific, se recomandă introducerea în hrana
vacilor de lapte după efectuarea mulsorii. Cu 2-3 săptămâni înainte de fătare se recomandă
55
excluderea nutreţurilor însilozate din raţie iar când se utilizează cantităţi importante se recomandă
suplimentarea acestuia cu cretă furajeră (2-3 g/kg nutreţ însilozat) şi sulf.
Cantităţile de nutreţuri însilozate recomandate pe cap şi zi sunt: 20-30 kg la vacile de lapte;
25-35 kg la taurinele supuse îngrăşării; 10-20 kg la tineretul taurin şi diferite vârste; 7-8 kg la taurii
de reproducţie; 2-3 kg la ovinele în lactaţie; 3-4 kg la ovinele supuse îngrăşării; 7-8 kg la cabalinele
de muncă; La porcine şi păsări se recomandă mai ales în creşterea de tip gospodăresc, pasta de
porumb sau pasta de porumb şi lucernă însilozată, 2-3 kg la scroafele în lactaţie;0,5-2 kg la tineretul
suin; la palmipede 50-150 g, iar la găinile ouătoare 50-80 g.

2.2.4. Nutreţuri grosiere

Sunt subproduse de origine vegetală, rezultate din cultura cerealelor pentru grăunţe şi
seminţe, sau din cultura leguminoaselor pentru seminţe. Cele mai importante nutreţuri grosiere sunt:
cocenii de porumb, paiele şi pleava de cereale, vrejii de leguminoase, ciocălăii de porumb, capitulii
de floarea soarelui.
Cocenii de porumb – reprezintă nutreţul grosier obţinut în cantităţile cele mai mari în ţara
noastră (35-40 milioane tone). Are o valoare energetică de 0,60- 0,73 UFL/kg SU, 30-62 g PDIN/kg
SU şi 60-68 g PDIE/kg SU; este bogat în celuloză şi sărac în proteine. Cocenii pot fi utilizaţi în
hrana rumegătoarelor în cantităţi de 3-5 kg, dar numai în asociaţie cu nutreţuri de bună calitate, în
caz contrar, datorită concentraţiei energetice scăzute şi ingestibilităţii scăzute (1,3-1,5 kg SU/100
greutate vie), animalele nu-şi pot acoperi cerinţele de hrană, producţiile sunt mici iar la consumul
exclusiv de coceni, animalele nu-şi pot acoperi nici cerinţele de întreţinere.
Vrejii de leguminoase – rezultă din cultura leguminoaselor pentru boabe (soia, mazăre,
fasole, bob). Au un conţinut ridicat în celuloză şi o valoare nutritivă de 0,60-0,76 UFL/kg SU dar cu
un conţinut mai ridicat în proteine, 41-65 g PDIN/kg SU şi 59-62 g PDIE/kg SU. Se recomandă mai
ales în alimentaţia ovinelor, 1-2 kg/cap/zi.
Paiele de cereale – sunt subproduse vegetale rezultate de la cultura cerealelor, respectiv a
grâului, orzului, secarei şi ovăzului. Au un conţinut ridicat în celuloză şi redus în proteine (3-4%),
din care sub 1% proteine digestibile. Datorită conţinutului ridicat în celuloză, şi redus în proteine se
utilizează într-o măsură mai mică în alimentaţia animalelor; o ingestibilitate este foarte redusă (0,5-
0,8 kg SU/100 greutate vie).
Paiele nu se utilizează decât în amestec cu nutreţuri de bună calitate, pentru a asigura sursa
de „lest” sau „balast” în raţiile bogate în nutreţuri suculente, de exemplu în amestec cu sfecla
furajeră, cu tăieţei proaspeţi de la industria zahărului, în amestec cu rapiţa masă verde, borceagul
masă verde şi porumbul masă verde. În partea a doua a verii se recomandă amestecul acestora cu

56
lucerna masa verde pentru a echilibra balanţa proteică excedentară, în cazul utilizării exclusive a
acesteia.

2.2.5. Rădăcinoase şi tuberculifere

Din grupa nutreţurilor rădăcinoase fac parte sfecla furajeră, sfecla semizaharată, sfecla de
zahăr, guliile furajere şi morcovul furajer; din grupa tuberculiferelor: cartoful şi topinamburul. Sunt
nutreţuri cu un conţinut ridicat în apă (75-93%), bogate în glucide, au un conţinut scăzut în celuloză
(< 1%) ceea ce le conferă o digestibilitate ridicată. Valoarea nutritivă, exprimată pe kg SU, este
apropiată de a nutreţurilor concentrate iar conţinutul în proteină este de 1-2%. Au însuşiri gustative
plăcute şi influenţează pozitiv lactogeneza şi îngrăşarea; pot fi utilizate în cantităţi mari
îmbunătăţind ingestibilitatea unor nutreţuri grosiere faţă de care animalele manifestă un apetit
scăzut.

Rădăcinoasele
Sfecla furajeră este o plantă furajeră care se caracterizează prin producţii mari la ha, 100-
150 t, în funcţie de soiul cultivat, condiţiile de sol, lucrările agrotehnice şi regimul de precipitaţii şi
fertilizare. In condiţii favorabile se pot obţine 10000-15000 UN/ha şi 900-1200 kg proteine/ha, fiind
din acest punct de vedere o cultură foarte performantă.
Se administrează tocată în următoarele cantităţi: 25-30 kg la vacile de lapte, 15-30 kg la
tineretul taurin la îngrăşat, 2-5 kg la tineretul ovin, 10-20 kg la cabalinele de muncă, 8-12 kg la tauri
de reproducţie, 4-6 kg la scroafele în lactaţie, la găini 50-150 g iar la palmipede 150-250 g.
Sfecla de zahăr – are un conţinut mai ridicat în SU şi o valoare nutritivă mai mare
comparativ cu a sfeclei furajere. Este mai puţin utilizată în hrana animalelor şi doar sfecla de zahăr
care nu are calităţile cerute de fabricile de zahăr.
În hrana vacilor de lapte are influenţă pozitivă asupra lactogenezei şi se administrează în
cantităţi de 15-20 kg. La celelalte specii se poate utiliza ca şi în cazul sfeclei furajere, dar în cantităţi
mai mici cu 30-40%.
Guliile furajere – sunt cultivate în zonele, unde nu se poate cultiva sfecla furajeră. Sunt
plante bianuale care dau producţii ridicate la hectar şi au valoare nutritivă ridicată, sunt plăcute la
gust şi pot fi utilizate în amestec cu nutreţurile grosiere.
În hrana vacilor de lapte se utilizează, în cantităţi de 15-20 kg/zi, la taurinele supuse
îngrăşării 10-20 kg/zi, iar la ovinele în lactaţie, 2-3 kg/zi.
Tuberculifere

57
 Din această grupă de nutreţuri mai importante sunt cartoful şi topinamburul. Sunt nutreţuri
cu un conţinut ridicat în apă (75-78%), bogate în glucide uşor fermentescibile (amidon) şi sărace în
proteine, celuloză şi grăsimi.
Cartoful conţine 22-23% SU şi este deosebit de bogat în amidon (17- 18%) dar sărac în
proteine (1,9-2%), grăsimi (0,01%) şi celuloză (0,6%). Este foarte bine valorificat de porcine şi
păsări la care digestibilitatea este de 90% în cazul porcinelor şi 87% în cazul păsărilor.
Cartoful poate conţine un glicozid toxic – solanina – care în mod obişnuit se găseşte sub
0,01%, dar care poate creşte la peste 0,5%, în cazul cartofilor imaturi, verzi, sau care sunt expuşi o
perioadă mai mare de timp la soare sau sunt încolţiţi. Solanina este termolabilă şi este inactivată
prin fierberea cartofilor: apa de fierbere trebuie îndepărtată.
Cartofii se utilizează în special în alimentaţia porcinelor respectiv 4-6 kg/zi la scroafele în
gestaţie, 8-10 kg la scroafele în lactaţie, 2-3 kg la tineretul suin de diferite vârste. Cartofii se fierb şi
se amestecă cu nutreţuri concentrate. La păsări se administrează fierţi, în cantităţi de 150-250 g, în
funcţie de specie. Se pot utiliza şi la rumegătoare mai ales în zonele de producere a cartofului.
Topinamburul are compoziţia chimică şi valoarea nutritivă apropiată de a cartofului, cu
deosebirea că în loc de amidon conţine un poliglucid numit inulina. Are un conţinut de 21-22%SU
şi o valoare nutritivă de 0,23 UN/kg şi 10 g PBD/kg. Se utilizează în aceleaşi cantităţi ca şi cartoful
şi la aceleaşi specii.

2.2.6. Nutreţuri concentrate

Din această categorie de nutreţuri fac parte: grăunţele de cereale, seminţele de leguminoase
şi de oleaginoase şi fructele unor plante utilizate în hrana animalelor.

Grăunţele de cereale
Constituie principala sursă de nutreţuri concentrate utilizate în alimentaţia animalelor
monogastrice şi de completare a raţiei de bază, la rumegătoare.
Grăunţele au un conţinut ridicat în zaharuri uşor fermentabile, în special în amidon (70%),
un conţinut scăzut în celuloză (2,5-12%) şi grăsimi (2,5 - 3%), cu excepţia porumbului (4-5%) şi un
conţinut de 7-12% PB Substanţele azotate se dispun mai ales în învelişul grăunţelor iar grăsimile în
embrion.

Grăunţele de porumb – ocupă suprafeţe întinse în ţara noastră (peste 3 milioane ha), unde
sunt condiţii deosebit de bune pentru această cultură. Se obţin producţii ridicate mai ales în zona de
câmpie şi în zonele de deal cu înălţimi mai mici de 800 m (5-15 t/ha). Porumbul are un conţinut
ridicat în amidon (peste 70%) un conţinut scăzut în celuloză, (2,5%), şi proteine (7-9%). Proteinele
58
din porumb au valoare biologică scăzută datorită conţinutului scăzut în unii aminoacizi esenţiali ca:
lizină, metionină şi triptofanul.
Există preocupări, atât în alte ţări cât şi în ţara noastră de ameliorare a conţinutului în
proteină şi chiar au fost create câteva soiuri cu conţinut mai ridicat în proteine (Opaque-1, Opaque-
2, Fleury) şi respectiv în lizină dar care dau producţii mult mai mici la ha, ceea ce a dus la
renunţarea utilizării lor. În prezent se utilizează hibrizi foarte productivi, care dau în mod obişnuit
producţii de 7- 8 t/ha iar în condiţii bune de fertilizare, irigare şi de întreţinere a culturilor, se obţin
producţii de 15-16 t ştiuleţi la ha, ceea ce face ca porumbul să fie una din cele mai performante
culturi, sub aspectul producţiei de energie la ha.
Conţinutul în grăsimi este de 4-5% şi sunt formate din grăsimi nesaturate, ce conţin acizii
oleic şi linoleic, care le conferă fluiditate şi digestibilitate ridicată. Cenuşa din grăunţele de porumb
are un conţinut mai ridicat în săruri de fosfor (0,2-0,3%) şi mai scăzute în Ca.
Porumbul are un conţinut scăzut în vitamine liposolubile 2-4 mg caroten şi 20-25 UI vit. E),
dar ceva mai ridicat în vit. din complexul B, respectiv în riboflamină şi niacină.
Valoarea nutritivă a boabelor de porumb, din soiurile utilizate în ţara noastră, este de 3300
kcal EM/kg şi 8-9% PB/kg. Se utilizează în hrana porcinelor şi păsărilor, întrând în structura
nutreţurilor combinate şi ca nutreţuri de completare a raţiei de bază la rumegătoare.
Porumbul participă în structura nutreţurilor combinate, în proporţii foarte diferite (50-80%),
în funcţie de categoria de vârstă şi de nivelul proteic cerut de aceste categorii de animale. La
rumegătoare se utilizează pentru completarea raţiei de bază a animalelor cu niveluri productive
ridicate, simple sau în amestec cu alte nutreţuri concentrate, în amestecuri „tip fermă”, sau în
structura nutreţurilor combinate. Porumbul, utilizat în cantităţi mari spre sfârşitul perioadei de
îngrăşare. În hrana porcinelor are influenţă negativă asupra calităţii grăsimilor, dându-le o
consistenţă slabă

Grăunţele de orz – constituie un nutreţ valoros atât în privinţa producţiilor la ha cât şi în

privinţa valorii nutritive. În ţara noastră se cultivă pe cca. 1 milion ha, iar producţiile, în condiţii
normale, sunt de 4-5 t/ha. În ţările nordice dar şi în Franţa şi Germania producţiile sunt de peste 7
t/ha, ceea ce situează orzul la concurenţă cu producţiile de la porumb. Orzul are avantajul că
eliberează terenul mai repede decât porumbul, iar după orz se poate cultiva porumbul pentru masa
verde sau siloz. Semănându-se toamna, beneficiază de regimul pluviometric abundent din perioada
de iarnă şi este mai puţin afectat de regimul secetos din timpul verii.
Grăunţele de orz sunt bogate în substanţe extractive neazotate, au un conţinut de 4-6%
celuloză brută şi de 8-10% PB, fiind din acest punct de vedere mai bogat în proteine decât porumbul
şi mai bine echilibrat în aminoacizi. Valoarea nutritivă este 2900-3000 kcal EM/kg. Se utilizează în
59
hrana tuturor speciilor de animale, intrând în structura nutreţurilor combinate pentru porcine şi
păsări (30-50%) sau în structura unor amestecuri destinate rumegătoarelor.
În lipsa porumbului, orzul poate fi utilizat în cantităţi mari, inclusiv la categoriile inferioare
de vârstă (purcei, pui de carne), dar se recomandă decorticarea sau cernerea acestuia, deoarece
învelişul celulozic şi aristele pot avea influenţă negativă asupra mucoasei tubului digestiv,
favorizând apariţia tulburărilor gastrointestinale.

Grăunţele de ovăz pentru boabe este cultivat pe suprafeţe restrânse în ţara noastră de aceea
este utilizat în alimentaţia cabalinelor în general şi cabalinelor pentru sport în special, la care este un
nutreţ specific. Micile cantităţi care mai rămân pot fi utilizate şi în hrana celorlalte specii de
animale, intrând de regulă în structura nutreţurilor combinate destinate reproducătorilor masculi
cum ar fi a vierilor, taurilor şi berbecilor de reproducţie (20-30% din structura nutreţului combinat).
Ca şi celelalte grăunţe de cereale, ovăzul, este bogat în SEN, dar şi în celuloză (11-13% CB),
are un conţinut mai ridicat în proteine (11-12% PB) şi în grăsimi, comparativ cu orzul.

Grîunţele de grâul. În alimentaţia animalelor se utilizează numai boabele care nu au calităţi

de panificaţie, seminţele de grâu sparte, şiştave sau care rezultă în urma selectării grâului de
sămânţă. În ultimul timp au fost create şi soiuri de grâu furajere, de la care se obţin producţii foarte
ridicate (7-8 t/ha) şi chiar genuri noi, cum ar fi Triticale, care este utilizat atât pentru masa verde cât
şi pentru grăunţe. Grâul este indicat mai mult în alimentaţia păsărilor şi porcinelor, intrând în
structura nutreţurilor combinate în proporţie de 10-15%.

Grăunţele de secară – sunt utilizate într-o măsură mai mică în ţara noastră deoarece şi
suprafeţele afectate acestei culturi sunt nesemnificative. Valoarea nutritivă a boabelor de secară este
apropiată de a grâului furajer şi poate fi utilizată în hrana tuturor speciilor de animale, intrând în
structura nutreţurilor combinate iar în sistem gospodăresc, utilizate ca tare, în alimentaţia păsărilor.
Grăunţele imature pot provoca tulburări digestive şi inapetenţă la porcine şi păsări de aceea,
ele trebuie să fie recoltate la maturitate deplină, bine uscate şi mai ales să nu fie atacate de cornul
secarei (Claviceps purpurea), care pot provoca intoxicaţii deosebit se grave.

Grăunţele de meiul – sunt utilizate în cantităţi mici în ţara noastră şi doar în zonele mai
secetoase (Dobrogea) dar se poate cultiva şi în cultură succesivă, după cultura păioaselor de vară (în
mirişte), dând producţii de 2,5-3 t/ha.

60
 Meiul se utilizează în hrana tuturor speciilor dar mai ales în hrana reproducătorilor masculi,
la care favorizează spermato şi spermiogeneza. Învelişul grăunţelor de mei este mai bogat în
celuloză şi lignină, de aceea nu se va administra în hrana animalelor decât măcinat.

Grăunţele de sorg au compoziţia chimică şi valoarea nutritivă apropiată de a grăunţelor de

porumb.
Valoarea nutritivă este de 1,05-1,12 UN/kg şi 70-75 g PBD/kg. Se utilizează în structura
nutreţurilor combinate destinate porcilor la îngrăşat, şi a puilor de carne în perioada de finisare,
unde poate substitui parţial sau total porumbul.

Seminţele de leguminoase
Cele mai utilizate seminţe de leguminoase, în alimentaţia animalelor sunt: mazărea, soia,
bobul, fasolea, lupinul şi lintea furajeră.
Seminţele de leguminoase au un conţinut ridicat în proteine (22-39% PB), un conţinut relativ
scăzut în celuloză (5-8%) şi un conţinut mai ridicat în substanţe minerale, comparativ cu a
grăunţelor de cereale, fiind mai bogate în Ca şi P.
Unele seminţe de leguminoase (fasolea, soia) conţin şi unele substanţe antinutriţionale care
pot avea influenţă negativă asupra valorificării proteinelor, grăsimilor şi implicit asupra procesului
de creştere şi dezvoltare. In seminţele de fasole şi soia au fost identificate o serie de substanţe
antienzimatice (antitriptice) care reduc activitatea tripsinei la nivelul duodenului, determinând
reducerea absorbţiei proteinelor şi unor glucide: Aceşti factori pot fi inactivaţi prin tratamente
termice (umede sau uscate) în instalaţiile de toastare a fabricilor de ulei (seminţele de soia) sau prin
fierbere.

Mazărea – seminţele de mazăre nu conţin factori antinutriţionali şi constituie un nutreţ

foarte valoros pentru echilibrarea necesarului proteic în nutreţurile combinate destinate porcinelor şi
păsărilor, dar pot fi utilizate şi în alimentaţia vacilor de lapte, a tineretului taurin în creştere şi a
berbecilor de reproducţie. Mazărea conţine 22-25% PB, 1-2% GB, 4-5% CB şi are o valoare
nutritivă de 3200-3300 kcal EM/kg.
Se introduc în structura nutreţurilor combinate în cantităţi de 5-15%, în funcţie de specie,
categoria de animale şi cantităţile disponibile. In alimentaţia vacilor de lapte se utilizează în
cantităţi de 1,5-3 kg, în funcţie de nivelul productiv şi natura nutreţurilor care intră în alcătuirea
raţiei de bază. La berbecii de reproducţie, în sezonul de însămânţări, se recomandă 0,4-0,6
kg/cap/zi, în amestec cu alte grăunţe de cereale.
61
 Soia - seminţele de soia sunt deosebit de valoroase având conţinutul cel mai ridicat de
proteine (32-34%) comparativ cu a celorlalte seminţe de leguminoase. Au un conţinut ridicat în
grăsimi (17-22%) ceea ce le conferă o valoare nutritivă ridicată.
Datorită conţinutului ridicat în grăsimi, seminţele de soia sunt deosebit de bogate în energie,
respectiv 4000-4100 kcal EM/kg. Datorită prezenţei în seminţele de soia a unor factori antitriptici,
nu se recomandă utilizarea lor ca atare, de aceea trebuie tratate termic pentru inactivarea acestor
factori.
În mod obişnuit seminţele de soia nu se utilizează ca atare decât în sistemul gospodăresc de
creştere, sub formă măcinată însă cea mai mare cantitate de seminţe de soia este supusă procesului
de extracţie a grăsimilor, în fabricile de ulei, cu care ocazie sunt tratate şi termic, rezultând şroturile
de soia, care au o largă utilizare în hrana animalelor.

Fasolea. Seminţele de fasole au o utilizare limitată, mai ales în sistemul gospodăresc de

creştere, utilizându-se seminţele sparte, zoana sau cele care nu au capacitate germinativă. Se
utilizează sub formă măcinată şi fiartă în alimentaţia porcinelor şi păsărilor sau ca atare în
alimentaţia ovinelor şi în special în alimentaţia berbecilor de reproducţie.

Bobul. Există mai multe varietăţi de bob (cu seminţe mari - Vicia faba maior, cu seminţe
mijlocii, Vicia faba equină şi cu seminţe mici - Vicia faba minor) care au un conţinut ridicat în
proteine şi cu o valoare biologică bună. Se utilizează sub formă măcinată, în amestecuri cu
grăunţele de cereale, în alimentaţia vacilor de lapte, a porcinelor şi ovinelor.

Lupinul. Seminţele de lupin se utilizează pe scară redusă în alimentaţia animalelor. Se

cultivă trei varietăţi; lupinul alb, lupinul galben şi lupinul albastru, din care cel mai utilizat este
lupinul alb, fiind lipsit de substanţe toxice. Poate intra în structura nutreţurilor combinate utilizate în
hrana taurinelor, porcinelor şi animalelor de muncă, în cantităţi de 10-25%.

Lintea. Seminţele de linte au un conţinut ridicat de proteine (24-25%), dar cantităţile

produse în ţara noastră sunt deosebit de scăzute şi nu au importanţă decât locală. Pot fi utilizate în
cantităţi asemănătoare şi la aceleaşi specii ca şi fasolea.

Măzărichea. – se cultivă mai multe varietăţi (Vicia sativa, Vicia vilosa panonica) pentru
seminţe, dar cantităţile obţinute sunt foarte reduse şi se utilizează mai ales la formarea culturilor de
borceaguri şi pentru seminţe.
62
 De asemenea, utilizarea în cantităţi mai mari, poate provoca constipaţii şi dermatite la
porcine, iar la cabaline, simptome de intoxicare asemănătoare „latirismului”, datorate acidului
prusic rezultat în urma scindării unor glicozizi cianogeni.

2.2.6.3. Seminţele de oleaginoase

Seminţele plantelor oleaginoase aparţin la diferite familii botanice având o caracteristică
comună, conţinutul ridicat în grăsimi (25-40%) şi proteine (20- 25%). Aceste seminţe au un
conţinut ridicat în substanţe minerale, fiind mai bogate în Ca şi P, comparativ cu grăunţele de
cereale.

Seminţele de in – sunt mai puţin utilizate ca atare în alimentaţia animalelor; conţin 33-34%
grăsimi, şi au un conţinut ridicat în proteine (22-24%).
Se utilizează în scopuri dietetice deoarece substanţele pectice care se găsesc în aceste
seminţe, prin înmuiere, formează un mucilagiu utilizat în cazul unor tulburări gastrointestinale. De
asemenea, seminţele de in se utilizează timp de 2-3 săptămâni în alimentaţia tineretului taurin şi
ovin pregătit pentru expoziţii, deoarece influenţează pozitiv luciul părului şi a lânii.

Seminţele de floarea soarelui, de rapiţă, bumbac, de mac şi ricin – nu se utilizează direct

în alimentaţia animalelor, ele fiind mai întâi supuse procesului de extracţie a uleiului în fabrici, cu
care ocazie sunt supuse şi unor tratamente termice pentru inactivarea unor principii toxici şi a unor
alcaloizi, ce se găsesc în seminţele de rapiţă, bumbac, mac şi ricin. Se utilizează mai ales în
alimentaţia porcinelor şi păsărilor, intrând în structura reţetelor de nutreţuri combinate, sub formă
de şroturi. Cele mai importante şroturi sunt de floarea soarelui, atât în privinţa cantităţilor obţinute
în ţara noastră cât şi din punct de vedere nutritiv.

2.2.6. Bostănoasele
Sunt nutreţuri bogate în apă (90-95%) şi în substanţe extractive neazotate dar au în general
un conţinut relativ scăzut în proteină.
Bostanul furajer - constituie un nutreţ deosebit de valoros deoarece are un conţinut ridicat
în SEN şi este consumat cu plăcere de animale. Are un conţinut de 90-93% apă, 7-10% SU, 1,5%
PB, 2,9-3% SEN şi un conţinut redus în grăsimi şi celuloză. Seminţele reprezintă cea. 2-3% din
greutatea bostanului şi au un conţinut ridicat în grăsimi 35-37% din SU.
Valoarea nutritivă a bostanului furajer este influenţată de cantitatea de SU şi de seminţe
conţinute fiind de 0,10-0,12 UN/kg şi 9-12 g PBD/kg.

63
 Se utilizează în hrana tuturor animalelor dar mai ales în hrana vacilor de lapte şi a porcinelor
la îngrăşat. Fiind bogat în apă are influenţă pozitivă asupra lactogenezei, utilizându-se 15-25
kg/cap/zi. La porcine se administrează ca atare sau sub formă fiartă, mai ales în sistemul
gospodăresc de creştere, 3-5 kg/cap/zi. La celelalte specii se recomandă: 5-6 kg la cabaline, 1,2-2
kg la ovine, 150-200 g la palmipede, 100 g la găinile ouătoare.
Pepenele furajer - are o compoziţie chimică şi valoare nutritivă apropiată de a bostanului
furajer şi se utilizează la aceleaşi specii şi în cantităţi apropiate.
Are un conţinut mai ridicat în apă (93-96%), fiind foarte suculent, ceea ce are influenţă
pozitivă asupra producţiei vacilor în lactaţie. Are un conţinut ridicat în zaharuri uşor fermentescibile
şi o digestibilitate ridicată a acestora ceea ce-i conferă şi calitatea de „corector de apetit”. Poate fi
asociat cu nutreţurile celulozice cărora le măreşte ingestibilitatea.
De asemenea, atât bostanul cât şi pepenele furajer pot fi utilizaţi la însilozarea cocenilor de
porumb şi a altor nutreţuri grosiere sau chiar la însilozarea porumbului ştiuleţi uruit sau a grăunţelor
de porumb uruit, pentru obţinerea pastei de porumb, mai ales în anii ploioşi când porumbul nu poate
fi uscat. Valoarea nutritivă este de 0,08-0,10 UN şi 8-9 g PBD/kg%. Se utilizează în alimentaţia
tuturor speciilor de animale: 20-30 kg la vacile de lapte, 25-40 kg la taurinele supuse îngrăşării, 10-
15 kg la scroafe în lactaţie, 5-8 kg la porcinele la îngrăşat şi 4-5 kg la ovine.

2.3. Drojdiile furajere

Drojdiile furajere constituie nutreţuri proteice obţinute prin cultura organismelor unicelulare,
pe substraturi energetice, mai utilizate fiind cele din genurile Torula, Candida şi Saccharomyces.
Se caracterizează printr-un conţinut ridicat în proteine, 42-45%, în vitamine din complexul
B, hormoni şi alte substanţe biostimulatoare. Dacă sunt iradiate, cu ajutorul razelor ultraviolete,
erogosterolul conţinut de drojdii se transformă în vitamina D2 (2000-5000 UI/gram), care are
influenţă pozitivă asupra metabolismului fosfo-calcic.
Pentru producerea drojdiilor furajere se utilizează diferite surse energetice ca: amidonul din
cereale, hidrolizate de paie, coceni, rumeguş de lemn, leşii bisulfitice, dejecţii de porc şi pasăre iar
în unele ţări şi n. parafine, obţinute din distilarea petrolului.
În ţara noastră a fost construită o fabrică de drojdii cu o capacitate de 60.000 t anual care
utilizează ca substrat, normal parafinele (la Curtea de Argeş în cooperare cu Japonia).
Drojdiile furajere sunt nutreţuri cu un conţinut ridicat în proteine, fiind din acest punct de
vedere apropiate ca conţinut de nutreţurile de origine animală. Sunt foarte bogate în lizină însă au
un conţinut mai scăzut în amino-acizi sulfuraţi (metionina în special).
Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor, în proporţii
de 2-5%. Drojdiile furajere pot fi produse şi în unităţile de producţie, prin însămânţarea unor
64
substraturi glucidice (cereale, dejecţii de porc şi pasăre) care apoi sunt utilizate în hrana
rumegătoarelor, în amestec cu nutreţuri grosiere tocate. Prin acest procedeu creşte atât conţinutul în
azot al nutreţurilor cât şi valoarea biologică a proteinei.

65
 Lucr 7
2.4. Nutreţuri de origine animală
Sunt produse şi subproduse obţinute de la diferite industrii prelucrătoare de produse animale
cum sunt cele de prelucrarea laptelui, a cărnii, a peştelui, a serviciilor de ecarisaj, dar pot fi obţinute
şi prin prelucrarea în totalitate a produselor animale cum este cazul făinii de peşte şi a laptelui.
Nutreţurile de origine animală au un conţinut ridicat în proteine şi cu o valoare biologică
mare, au un conţinut ridicat în substanţe minerale şi vitamine. Sunt nutreţuri foarte valoroase atât
sub aspect energetic şi proteic cât şi în privinţa echilibrului în aminoacizi, proteinele fiind apropiate
ca structură de proteinele corpului animal, ceea ce le asigură o valoare biologică ridicată.

2.4.1. Laptele şi subprodusele lactate

Laptele este produsul de secreţie al glandei mamare declanşat de actul fătării. Este
indispensabil vieţii la toate mamiferele, în special în primele luni de viaţă când puii acestora nu pot
consuma alte nutreţuri. În primele zile de după fătare glanda mamară secretă un produs special
„colostrul” care este deosebit de valoros atât prin conţinutul ridicat în substanţe nutritive, cât şi prin
conţinutul în imunoglobuline, care induc la unele mamifere fenomenul de imunitate.
Compoziţia chimică a colostrului se modifică de la o oră la alta astfel încât, după 3-5 zile, se
apropie de compoziţia laptelui normal. Imunoglobulinele sunt proteine cu masa moleculară mare,
care nu pot trece bariera intestinală decât în primele zile de viaţă, când permeabilitatea mucoasei
intestinale este mai mare şi când animalele nu dispun de un echipament enzimatic proteolitic
deosebit de activ, care să scindeze aceste proteine, de aceea, administrarea colostrului trebuie să se
facă imediat după fătare.

Laptele integral – se utilizează în hrană în timpul perioadei de alăptare, după terminarea

perioadei colostrale, la toate speciile de mamifere. La viţei laptele integral poate fi substituit parţial
sau total cu substituenţi de lapte (inlavit) sau cu lapte degresat, în funcţie de schema de alimentaţie
şi obiectivele urmărite.

Laptele tras sau smântânit – constituie un produs obţinut prin degresarea laptelui integral.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă este variabilă, în funcţie de gradul de extracţie a
grăsimilor. După extragerea grăsimilor se menţin toate celelalte componente adică, lactoza,
proteinele, substanţele minerale dar şi o mică cantitate de grăsime (0,1-0,5%). Caloricitatea unui kg
de lapte tras este de cca. 300-350 kcal şi este echivalent cu 0,5 kg lapte integral. Se introduce treptat
în hrana viţeilor, până la un consum de 10-12 kg/cap/zi, situaţie în care laptele integral este înlocuit

66
în totalitate cu laptele tras. Laptele tras este bogat în vitaminele B2 şi B12, dar este sărac în
vitaminele A şi D, care sunt extrase odată cu grăsimile.

Laptele acidofil – se obţine din laptele tras prin fermentaţia lactică. Are aceeaşi valoare
nutritivă dar are calităţi dietetice, fiind utilizat în scop profilactic, mai ales în prevenirea unor
afecţiuni gastrointestinale, împiedicând dezvoltarea bacteriilor de putrefacţie.

Zara – constituie un subprodus obţinut de la fabricarea untului. Poate fi utilizată proaspătă

sau fermentată lactic. Are o valoare nutritivă apropiată de a laptelui smântânit. Se utilizează atât în
alimentaţia tineretului bovin cât şi a celui suin.

Zerul – constituie un subprodus valoros, care rezultă de la industria brânzeturilor. Conţine o

cantitate mai mare de lactoză şi mici cantităţi de proteine, grăsimi şi substanţe minerale. Se
recomandă mai ales în alimentaţia tineretului suin, în amestec cu nutreţuri concentrate, cărora le
îmbunătăţeşte valoarea biologică a proteinelor.

2.4.2. Produse şi subproduse de la industrializarea peştelui

De la industrializarea peştelui rezultă făina de peşte şi solubilizatul de peşte (fish solubil),
nutreţuri care au o importanţă deosebită în echilibrarea necesarului proteic şi în aminoacizi esenţiali
a nutreţurilor combinate utilizate în hrana porcinelor şi păsărilor. Făina de peşte se poate obţine prin
industrializarea în totalitate a unor specii de peşti (Anchois, Morun, Balenă, Sardină, Hering) şi
crustacee (Krill), sau se obţine din resturile rămase de la conservele de peşte, obţinându-se o făină
cu un conţinut mai scăzut în proteină şi mai ridicat în substanţe minerale.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă a făinii de peşte este variabilă, în funcţie de specia
şi partea de peşte utilizată, gradul de prospeţime şi de degresare a acesteia, de conţinutul în
substanţe minerale.
Pentru a putea fi conservată o perioadă mai lungă de timp, făina de peşte nu trebuie să
conţină o cantitate mai mare de 3% grăsimi, iar atunci când conţine 7-10% grăsimi, se adaugă fie
substanţe antioxidante sau se utilizează în consum imediat după fabricare. Calitatea făinii de peşte
poate fi influenţată de o multitudine de factori care ţin atât de calitatea materiei prime utilizate cât şi
de factori tehnologici de fabricaţie, cum ar fi: gradul de prospeţime a materiei prime, tehnologia de
producere utilizată, în special temperatura utilizată şi timpul de prăjire, gradul de degresare etc.
Condiţiile minimale pe care trebuie să le îndeplinească făina de peşte de bună calitate sunt:
- conţinut în apă maximum 12%;
- conţinut în proteină brută minimum 60%;
67
 - conţinut în grăsimi maximum 6%;
- conţinut în săruri maximum 6%;
- conţinut în fosfaţi de calciu maximum 25%.
Datorită conţinutului ridicat în proteine, dar mai ales a valorii biologice a acestora, făina de
peşte este un nutreţ indispensabil creşterii porcinelor şi păsărilor, intrând în structura nutreţurilor
combinate, în proporţie de 5-6% la categoriile inferioare de vârstă şi de 4-5%, la tineretul porcin de
până la 30 kg şi a puilor pentru carne în perioada de vârstă, 15-28 zile.
Făina de peşte se utilizează şi în alimentaţia găinilor ouătoare a căror ouă sunt utilizate la
reproducţie, în cantităţi de 3-5%, însă nu este utilizată la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate
găinilor ouătoare ouă consum, deoarece imprimă un gust şi miros specific, în acest caz fiind
înlocuită cu făina de carne, laptele praf, drojdii furajere etc.
În cantitate de 150-200 g se poate utiliza şi în alimentaţia taurilor de reproducţie, cu valoare
biologică deosebită, deoarece făina de peşte, are influenţă pozitivă asupra calităţii materialului
seminal. Se recomandă ca făina de peşte să fie protejată, pentru a se evita degradarea microbiană de
la nivelul rumenului şi de a fi scindată enzimatic la nivelul duodenului.

2.4.3.. Produse şi subproduse din carne

Sunt produse de valoare nutritivă ridicată, cunoscute şi sub numele de făinuri proteice
animale. Rezultă ca subproduse de la abatoare şi servicii de ecarisaj, cele mai importante fiind făina
de carne, făina de carne-oase, făina de sânge, iar de la abatorizarea păsărilor, făina de deşeuri de
abator şi făina de pene.
Ca subproduse de la abatorizarea animalelor mai pot fi obţinute jumările furajere, grăsimile
furajere, iar de la industria pielii resturile colagene şi făina de piele.
Valoarea nutritivă a subproduselor de la industria cărnii este foarte variabilă, în funcţie de
calitatea materiei prime utilizate şi de factorii tehnologici de producţie, (în special temperatura) şi
de conţinutul în substanţe minerale şi grăsimi.

Făina de carne - se produce din resturi de carne care nu au calităţi comerciale, carcase
degradate, confiscate de abator etc. Materia primă este mai întâi sterilizată în autoclave sub presiune
apoi uscată şi măcinată. Compoziţia chimică este variabilă dar făina de carne de bună calitate se
caracterizează prin: 8- 12% SU, 60-65% PB, 5-8% grăsimi, 4-10% cenuşă şi o valoare energetică de
2900-3200 kcal EM/kg.
Făina de carne este utilizată la alcătuirea nutreţurilor combinate, în cantităţi de 3-6%, în
funcţie de disponibil şi mai ales în structurile nutreţurilor combinate utilizate în alimentaţia
porcinelor şi păsărilor, la categoriile inferioare de vârstă.
68
 Făina de carne-oase – se obţine din cadavrele animalelor de la ecarisaj, confiscate din carne
şi resturi de abator. Materia primă este fiartă la temperaturi de 130-135ºC, în autoclave sub
presiune, uscată şi măcinată. Datorită conţinutului ridicat de substanţe minerale are o valoare
nutritivă mai scăzută comparativ cu făina de carne. Digestibilitatea şi valoarea biologică a proteinei
poate fi afectată de temperaturile ridicate la care este supusă materia primă, fapt care afectează şi
unele calităţi organoleptice cum ar fi gustul şi mirosul, care sunt mai puţin plăcute.
Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate puilor pentru carne şi purceilor, în
cantităţi de 3-6%.
În unele unităţi crescătoare de animale fluxul tehnologic de producere a făinii de carne-oase
se rezumă la fierberea cadavrelor şi administrarea lor sub formă de supe, în amestec cu nutreţurile
combinate.

Făina de sânge – se obţine din sângele rezultat în urma sacrificării animalelor în abatoare.
Volumul sângelui variază de la o specie la alta în limita 1/12-1/13 din greutatea vie, dar se
recoltează 3-5% din greutatea vie a animalului, de aceea cantităţile rezultate sunt mici.
După coagulare, sângele se usucă prin atomizare în instalaţii speciale, la temperaturi de
700C şi apoi este măcinat. Făina de sânge are cel mai ridicat conţinut în proteină, (83-85% PB), dar
valoarea biologică este afectată de conţinutul scăzut în izoleucină şi metionină, de aceea se impune
echilibrarea lor prin utilizarea de aminoacizi de sinteză, fie prin amestecuri cu făina de carne sau de
peşte, când se realizează complementaritatea aminoacizilor limitanţi.
Se utilizează la alcătuirea nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor, în
proporţie de 2-5%, în funcţie şi de disponibil.

Făina de pene – se obţine din abatorizarea păsărilor unde, de cele mai multe ori, penele sunt
amestecate cu intestine şi gheare. Penele au un conţinut ridicat în azot dar proteinele conţinute sunt
cheratine, adică scleroproteine foarte greu digestibile, fapt care impune utilizarea unor tehnologii
specifice care să permită hidroliza acestor proteine. Tehnologiile actuale constau în tratarea penelor
cu vapori sub presiune la 3-4 atmosfere urmată de uscarea şi măcinarea lor însă produsul obţinut
este de valoare nutritivă scăzută, deoarece hidroliza se realizează într-o măsură limitată. Se impune
utilizarea unor procedee chimice de hidroliză, prin utilizarea unor acizi puternici.
În urma acestor tratamente rezultă un hidrolizat de pene care are un grad mai ridicat de
disponibilizare a azotului din cheratine. Valoarea biologică a cheratinei este afectată de conţinutul
scăzut în lizină şi histidină dar este foarte ridicat în cistină, arginină, glicină şi leucină.
Compoziţia chimică a făinii de pene este în medie de 8-10% SU, 81-83% PB, 2,5-3,2
cenuşă, 2-4% grăsimi , are un conţinut ridicat în sulf (2,6-2,7%). Se utilizează la alcătuirea
69
nutreţurilor combinate, în cantităţi de 2-3%, iar hidrolizatele obţinute prin procedee chimice sunt
recomandate în alimentaţia taurinelor la îngrăşat, la care sunt mai bine puse în valoare.
Grăsimile de uz furajer – se utilizează în mod obişnuit pentru ridicarea nivelului energetic
a nutreţurilor combinate destinate porcinelor şi păsărilor.
Grăsimile au o concentraţie energetică ridicată, 8500-9500 kcal/kg şi o digestibilitate de 88-
92%, în funcţie de natura grăsimilor şi de gradul de saturare al acizilor graşi. În ţara noastră
disponibilităţile sunt mici de aceea se utilizează în cantităţi de 1-2% din structura nutreţurilor
combinate destinate porcinelor şi păsărilor. În ţările cu o zootehnie dezvoltată se introduc 5-7%,
realizându-se concentraţii energetice de 3200-3300 kcal/kg, ceea ce are influenţă pozitivă asupra
consumului specific de hrană. Grăsimile sunt mai întâi topite şi apoi pulverizate pe particulele de
nutreţ combinat. În cazul când sunt stocate o perioadă mai mare de timp se impune stabilizarea
acestora cu antioxidanţi.

2.5. Substanţe azotate sintetice neproteice (SASN) utilizate în hrana animalelor pentru
echilibrarea balanţei în proteine
Încă în prima jumătate a secolului XIX (1828) Wöhler a sintetizat ureea, substanţa organică
care a fost mai târziu izolată în sucul rumenal la rumegătoare. Ulterior s-a emis ipoteza că bacteriile,
care populează rumenul, scindează o parte din proteine în aminoacizi şi amoniac care serveşte drept
hrană pentru sinteza proteinelor bacteriene.
Zunz şi Hageman aduc numeroase precizări în acest sens şi admit că o parte din proteinele
din hrană pot fi substituite cu surse neproteice, bacteriile utilizând sursele neconvenţionale de N
pentru sinteza proteinelor. Cercetătorii germani obţin rezultate remarcabile în timpul primului
război mondial când, datorită blocadei economice, fiind în imposibilitatea de a-şi asigura resursele
proteice, recurg la utilizarea ureei ca sursă de N la rumegătoare.
Cercetările lui Wattson şi Virtanen, privind dinamica azotului din hrană, utilizând azot
marcat (N15), au arătat că peste 60% din totalul azotului proteic din raţie este transformat în NH3 la
nivelul rumenului care este utilizat ulterior pentru sinteza proteinelor bacteriene.
Nutriţionistul finlandez, A.I.Virtanen, reuşeşte să substituie în totalitate azotul proteic din
hrană, cu azot neproteic, într-o experienţă pe vaci de lapte cu producţia de 4000 l lapte, utilizând un
regim sintetic pe bază de glucide (amidon, grăsimi, uree şi substanţe minerale).Pentru aceste
cercetări, ca şi pentru precizarea reacţiilor biochimice care au loc în procesul însilozării, acesta a
fost recompensat cu premiul Nobel.
În general este unanim acceptat că substituirea azotului proteic cu azot neproteic se poate
face, fără a influenţa negativ procesele de digestie, până la 30-40 % din necesarul zilnic de proteine.
Pentru a se realiza o biosinteză normală, bacteriile şi protozoarele au nevoie de o sursă glucidică
70
uşor fermentescibilă, de substanţe minerale (în special sulf) şi de azot proteic sau neproteic. În 24
ore, în rumenul unei vaci de lapte se sintetizează o biomasă de 1-1,5 kg de microsimbionti, din care
1/3, adică 400-600 g, pot fi sintetizate pe baza azotului neproteic.
Cele mai importante substanţe azotate sintetice neproteice utilizate ca sursă de azot sunt:
ureea, izobutilidendiureea (IBDU), apele amoniacale, bicarbonatul de amoniu şi amoniacul.

71
 Lucr 8

CAPITOLUL 3
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI TAURINELOR

Alimentaţia taurinelor, ca şi altor animale rumegătoare (poligastrice), are un anumit specific

determinat de particularităţile de digestie şi valorificare a hranei.

Particularităţi ale digestiei

Taurinele îşi acoperă minim 60% din cerinţele lor în energie prin acizii graşi volatili (AGV)
formaţi în rumen ca rezultat al proceselor microbiene care au loc la acest nivel al tubului digestiv.
Bacteriile şi protozoarele care ajung, cu bolul alimentar, în intestinul subţire şi sunt supuse
procesului de digestie, asigură minimum 50% din necesarul de proteină/aminoacizi al animalului;
microorganismele din rumen descompun, parţial sau total, substanţele azotate din hrană până la
NH3 care apoi este metabolizat.
În această situaţie, regimurile de furajare ale taurinelor trebuie să asigure, pe cât posibil,
exploatarea cât mai completă a sistemului microbian din prestomace, pentru realizarea fermentaţiei
şi a sintezei şi valorificarea integrală a produşilor metabolismului microbian; de aici şi constatarea
că la rumegătoare “se hrănesc bacteriile din rumen şi nu animalul care le găzduieşte”.
Datorită microflorei simbionte din tubul digestiv, taurinele sunt adaptate perfect
consumului/transformării nutreţurilor de volum. O alimentaţie raţională a lor presupune folosirea la
maximum a nutreţurilor de volum, prin îmbunătăţirea consumabilităţii lor şi ameliorarea
metabolismului simbionţilor. În acest proces, microflora este factorul esenţial, fiindcă bacteriile au
cel mai important rol în digestia celulozei.
Asupra populaţiei microbiene din rumen trebuie acţionat în sensul determinării unei maxime
degradări a pereţilor celulari ai nutreţurilor şi unei minime degradări a conţinutului celular.
Orice modificare a populaţiei microbiene cât şi a mediului nutritiv din rumen determină
perturbări ale echilibrului biologic, respectiv a proceselor de fermentaţie şi sinteză.
Digestia în reticulo-rumen (care este un sistem de fermentaţie anaerob, cu un pH uşor acid, 6-7) este
influenţată de o serie de factori, dintre care mai importanţi sunt (Hoffmann, 1990):
- motilitatea rumenală;
- constanţa componentei şi calităţii raţiei;
- structura fizică a nutreţurilor;
- dimensiunea particulelor nutreţurilor;
- durata de furajare;

72
- succesiunea administrării nutreţurilor.
Motilitatea rumenală este declanşată de baroreceptorii din peretele rumenului, prin acţiunea
fizică a celulozei lignificate; datorită motilităţii rumenului, se asigură omogenizarea conţinutului
rumenal, stratificarea componentelor (după dimensiunea lor), deplasarea componentelor mărunţite
spre segmentele superioare ale tubului digestiv, se elimină gazele rezultate din fermentaţie (CO2,
CH4, H2…).
Constanţa componenţei şi calităţii raţiei este esenţială pentru o activitate microbiană optimă
în rumen; această constanţă se asigură prin menţinerea, pe timp îndelungat, a structurii raţiei şi a
calităţii (compoziţie chimică) nutreţurilor. În condiţiile unor raţii constante şi optimizate, rumenul
funcţionează la parametrii normali şi asigură atât procesele de fermentaţie cât şi cele de sinteză.
Este cunoscut faptul că în special bacteriile (populaţia cea mai complexă şi mai activă din
rumen) este "specializată" pentru prelucrarea diverselor substanţe din nutreţuri, echilibru dintre
speciile de bacterii depinde de compoziţia raţiei şi pH-ul conţinutului rumenal. Stabilizarea unui
anumit "echilibru" bacterian favorabil fermentaţiei pereţilor celulari ai nutreţurilor se realizează în
timp (10-15 zile), orice variaţie calitativă a raţiei având influenţă negativă asupra acestui echilibru,
care se reface în cca 10-15 zile.
În aceste condiţii, recomandările de schimbare periodică a nutreţurilor la taurine pentru a
stimula consumul (şi producţia) sunt în contradicţie cu fiziologia rumenului şi dăunătoare pentru
animal.
Structura fizică a nutreţurilor, prin conţinutul de celuloză brută şi dimensiunile nutreţurilor
fibroase mărunţite, stimulează: baroreceptorii rumenali, rumegarea şi secreţia de salivă (care este
uşor alcalină pH = 8,2, bogată în substanţe tampon, contribuind la variaţia - în limite reduse: 6,2:6,5
- a pH-ului rumenal).
Frecvenţa (număr tainuri) şi durata furajării (timpul de acces la hrană)influenţează viaţa,
activitatea şi producţia simbionţilor rumenali, respectiv producţia de AGV, proteine şi vitamine. În
acest sens, se consideră că fragmentarea raţiei în mai multe tainuri, respectiv un timp mai lung de
acces al animalelor la hrană, sunt favorabile digestiei în rumen. Astfel, este favorabilă fragmentarea
cantităţii concentratelor la maximum 1-1,5 kg/tain, pentru a împedica scăderea bruscă a valorii pH-
ului din rumen.
Referitor la durata de furajare, se consideră că timpul de acces la hrană ar trebui să fie zilnic
de 12 h pentru vaci în lactaţie şi cca 16 h pentru vaci în gestaţie avansată (Hoffmann, 1990).
Succesiunea administrării nutreţurilor merită o discuţie mai detaliată. Astfel, multe din
lucrările de specialitate, chiar recente, recomandă în cazul vacilor de lapte, administrarea
concentratelor la muls, înaintea administrării fânului sau silozului, pentru a nu fi influenţată negativ

73
calitatea laptelui (în special mirosul), aspect parţial adevărat, dacă mulsul nu se face centralizat sau
pe “conductă”.
Dacă se are în vedere, aşa cum ar fi normal, specificul fiziologiei rumenului, respectiv
influenţa concentratelor asupra pH-ului rumenal atunci practica administrării concentratelor (adesea
în cantităţi mari) ca prim tain apare ca nefondată ştiinţific, recomandabilă fiind următoarea
succesiune.

Alimentaţia vacilor în lactaţie

Vacile de lapte convertesc excelent energia şi proteina din hrană în producţia de lapte, iar
această conversie este cu atât mai bună cu cât nivelul producţiei este mai ridicat (tab. 30.3); trebuie
remarcat şi faptul că pe măsura creşterii producţiei de lapte creşte şi costul hranei pe vacă, dar
costul hranei pe 100 kg lapte scade.
În codiţiile în care producţia medie de lapte/lactaţie/vacă, la rasa Friză şi rasele derivate, este
în Europa occidentală de cea. 6300 kg (cu 3,91 % grăsime şi 3,19 % proteină) (Georgescu, 2000),
prin lapte se elimină anual mari cantităţi de energie şi substanţe, astfel că eliminările prin lapte sunt
mult mai mari decât cantităţile de substanţe existente în organism (ex. de cea. 10 ori pentru Ca şi 12
ori pentru P).
Această cantitate mare de energie şi substanţe care se elimină zilnic prin lapte, trebuie să
intre, tot zilnic, în organism, prin hrană; pentru aceasta, în ultimii ani, s-au elaborat mai multe
concepte care vizează îmbunătăţirea alimentaţiei vacilor de lapte.

Cerinţe de hrană
Substanţa uscată ingerată
Sub aspect nutriţional, cantitatea de substanţă uscată ingerată (SUI), este de cea mai mare
importanţă, fiindcă de ea depinde cantitatea de nutrienţi pe care o poate folosi organismul pentru
întreţinere şi producţia de lapte.
În acelaşi timp, având în vedere caracteristicile nutreţurilor care se folosesc în hrana vacilor
de lapte, pentru formularea raţiilor este esenţială estimarea cantităţii de SUI în dependenţă cu felul
nutreţurilor şi calitatea lor. Factorii care influenţează cantitatea de SUI sunt numeroşi, la fel ca şi
teoriile pe baza cărora s-au propus diversele modalităţi de evaluare a ei; este unanim acceptată
constatarea că influenţă hotărâtoare au digestibilitatea nutreţurilor şi animalul (greutatea, starea
fiziologică a vacilor, respectiv stadiul lactaţiei, stadiul gestaţiei …).
Pentru estimarea cantităţii de SUI s-au propus mai multe modalităţi de calcul, care ţin cont
de o serie de caracteristici ale nutreţului sau animalului; astfel, după INRA (1988):

74
 CI (kgSU)
SUI (kg/zi)  unde:
UE ( sau US)/kgSU

CI = capacitatea de ingestie;
UE(US) = unităţi de încărcare (unităţi de saţietate).
Rezultă că ingesta de SU, la aceeaşi capacitate de ingestie a animalului, este cu atât mai
mică cu cât valoarea de încărcare (saţietate) a nutreţului este mai mare.
Mai recent, acelaşi organism (NRC, 2001) consideră că cea mai bună ecuaţie de estimare a
cantităţii de SUI, la vaci, este:
SUI (kg/zi)=(0,372 x PL+0,0968 x GV0,75) x [1-e(-0,192x (se+3,67)) unde:
PL = kg lapte cu 4% grăsime;
CV = greutate vie în kg ;
se= săptămâni lactaţie.
Din relaţiile propuse pentru estimarea canţităţii de SUI, se constată că factorii majori care,
sunt luaţi în considerare, în acest caz, sunt: greutatea corporala (determină capacitatea de ingestie),
digestibilitatea SO din nutreţ (determină valoarea energetică) şi producţia de lapte (determină
cerinţele de energie); pe lângă aceşti factori, SUI mai este influenţată şi de:
- temperatura mediului (în afara zonei de neutralitate termică -5-20°C, pentru vaci); în acest
caz se fac următoarele corecţii, daorate temperaturii (t):
t>20ºC : SUI* x 1-(ºC-20)x0,005922
SUI *
t<20ºC :
1  (C  20) x0.004644
care se aplică pentru cantitatea de SUI stabilită după ecuaţia anterioară (NRC, 2001);
- conţinutul nutreţurilor în apă (umiditatea), influenţează SUI în sensul că pentru nutreţurile
care conţin peste 50% apă se înregistrează o reducere a SU ingerate (cu 0,02 % din GV, pentru
fiecare la % de apa peste 50%) (NRC, 1989).
- proporţia de fibre detergent neutre (NDF) este considerată că având influenţă majoră
asupra SUI (Mertens, 1994).
- raportul nutreţuri de volum: nutreţuri concentrate (NV:C); în principiu, SUI creşte pe
măsura creşterii proporţiei de concentrate (până la cea. 60 % concentrate în SU a raţiei);
- sporirea aportului de grăsimi (ca sursă de energie), în detrimentul hidraţilor de carbon,
reduce cantitatea de SUI, fapt explicat prin influenţa negativă a grăsimilor asupra termentaţiilor
rumenale şi digestibilităţii fibrelor; nivelul reducerii SUI depinde de conţinutul raţiei-de-bază în
acizi graşi şi de felul acestora (Allen. 2000);

75
- condiţiile de exploatare şi hrănire (front de furajare, temperatura mediului, alimentaţia cu
"amestecuri unice"-"complete" - sau administrarea secvenţială, timpul de acces la hrană etc)
influenţează SUI.
În concluzie, se poate aprecia că ingesta de SU la vaci este determinată de numeroşi factori,
între care capacitatea de ingestie este factorul limitant; capacitatea de ingestie, la rândul ei, este
influenţată de greutatea corporală şi nivelul producţiei de lapte. La aceeaşi capacitate de ingestie,
cantitatea de SUI depinde de felul nutreţurilor, respectiv de digestibilitatea lor (care variază după
conţinutul în pereţi celulari).
Astfel, se poate spune că, în principiu, capacitatea de ingestie cea mai ridicată (2,5-3,5 kg
SU/100 kg GV) se înregistrează în perioada 10-20 săptămâni de lactaţie, după care se reduce
continuu, atingând valoarea minimă (1,8-2,0 kg SU/100 kg GV) la fătare.

Cerinţe de energie
În cazul vacilor de lapte cerinţele de energie sunt determinate de:
- cerinţele pentru întreţinere;
- cerinţele pentru producţia de lapte;
- alte cerinţe: gestaţie (învelitori fetale, creştere fetus, acumulări grăsimi rezervă, spor greutate la
primipare, muncă/deplasare).
Pentru întreţinere, cerinţele de energie se stabilesc în funcţie de greutatea metabolică
(G0.75), respectiv greutatea corporală ridicată la puterea 0,75 (sau 3/4); pe kg greutate metabolică
cerinţele de energie sunt estimate la 70 kcal (INRA, 1988), respectiv 80 kcal (NRC, 2001).
Cerinţele pentru producţia de lapte sunt determinate de compoziţia chimică a laptelui şi de
caloricitatea diferitelor lui componente; dacă se acceptă că laptele de vacă "standard" conţine: 4,0%
grăsimi, 3,1% proteine şi 4,8% lactoză, atunci caloricitatea unui kg lapte este de 740 kcal (sau
0,44UFL).
Cerinţele de energie pentru gestaţie sunt stabilite pe baza cantităţii de energie fixată în uter
şi corpul mamei; deoarece în primele 2/3 ale gestaţiei aceste acumulări sunt reduse, cerinţele
respective sunt satisfăcute dacă alimentaţia energetică se face în funcţie de producţia de lapte. Un
aport suplimentar de energie se impune în gestaţie avansată.
Energia consumată de vacile în lactaţie pentru diferitele activităţi (deplasare, păşunat…) este
determinată de sistemul de exploatare (stabulaţie permanentă cu sau fără centru de muls, păşunat
etc); în cerinţele pentru întreţinere sunt incluse şi cheltuielile de energie pentru activităţile voluntare
(cca 10% din cerinţele de întreţinere), dar la păşunat vacile cheltuiesc energie pentru deplasare,
cheltuieli influenţate de: distanţa parcursă, topografia terenului, calitatea păşunii, greutatea

76
corporală. În medie, aceste cheltuieli energetice sunt estimate la 0,45 kcal ENL/km parcurs (Coulon
şi col., 1998).
Cu toate că, în special în zonele cu climat rece, temperatura mediului influenţează cerinţele
de energie pentru întreţinere (care cresc cu 7-25% în condiţii de stress sever de temperatură), datele
existente până în prezent, referitor la acest aspect, nu permit o estimare precisă a acestor cheltuieli
energetice.
Referitor la nutriţia energetică a vacilor de lapte, trebuie avut în vedere specificul formării şi
mobilizării rezervelor de energie (sub formă de grăsimi) din organism; astfel, se înregistrează, în
diferite faze ale lactaţiei, un decalaj important între capacitatea de ingestie a animalului şi
cheltuielile zilnice de energie (fig. 5.3); în primele zile de după fătare capacitatea de ingestie
reprezintă 70-75% din cea maximă, ajunge la cca 95% în săptămânile 6-7 de lactaţie şi apoi la
maximum în săptămânile 10-20 de lactaţie, după care scade continuu.
În perioada când ingesta de energie este mai mică decât pentru cheltuielile determinate de
producţia de lapte, se recurge la consum de energie din rezervele corporale, formate în ultima parte
a lactaţiei şi respectiv în gestaţie avansată (repaus mamar); această mobilizare de grăsimi (15-60 kg)
asigură cantitatea de energie necesară pentru 150-600 kg lapte (Hoden şi col., 1988).
Formarea rezervelor corporale de energie la vaci trebuie dirijată prin alimentaţie, cu foarte
multă grijă, fiindcă vacile prea grase sunt expuse riscului unor tulburări metabolice şi boli cu
influenţă negativă asupra producţiei de lapte, fecundităţii, parturiţiei etc.

Cerinţe de proteină
Nutriţia proteică a vacilor de lapte a înregistrat, în ultimii 15-20 de ani, numeroase şi foarte
importante schimbări, ca rezultat al cercetărilor referitoare la metabolismul proteinelor şi al
aminoacizilor la rumegătoare.
Ca o primă constatare: sistemul proteinei brute (PB) sau al proteinei brute digestibile (PBD),
folosit foarte mult timp (chiar şi acum la noi), nu mai este adecvat fiindcă nu ţine cont de felul
proteinei şi de calitatea ei şi nici de dinamica sintezei proteinei microbiene în organismul animal.
Sistemele recente elaborate în Franţa sau SUA si însuşite, într-o formă sau alta, în foarte
multe ţări, fac apel la o serie de termeni noi pentru precizarea/descrierea diferitelor fracţiuni
proteice.
Astfel, s-a introdus conceptul proteinei digestibile în intestinul subţire (PDI), concept ce ţine
cont de specificul digestiei proteinei în rumen: fermentaţia digestivă în reticulo-rumen, digestia
hidrolitică/enzimatică în intestin şi eliminarea proteinelor nedigestibile prin fecale, precum şi de
separaea cerinţelor de N ale microorganismelor de cele ale animalului gazdă.

77
 Aceste noţiuni nou folosite în nutriţia proteică a vacilor de lapte, scot în evidenţă contribuţia
deosebită a proteinelor bacteriene la satisfacerea cerinţelor în proteină/aminoacizi a vacilor de lapte;
cantitatea de proteină bacteriană sintetizată depinde de N fermentescibil/degradabil în rumen
(PDIMN), şi de energia fermentescibilă (PDIME) pe care le furnizează raţia.
Se apreciază 3 în medie în rumen se sintetizează cea. 145 g proteine bacteriene/kg substanţe
organice fermentescibile (Verité şi col, 1988).
Lucrările de specialitate americane (NRG, 2001) indică, pentru calcularea proteinei
bacteriene (PBB, g/zi), o relaţie care tine cont de ingesta zilnică de ENL (Mcal):
PBB = 6,25 (-30,93+11,45 x ENL)
Numeroase cercetări, efectuate atât în Franţa cât şi în SUA, scot în evidenţă influenţa
nivelului proteic al raţiei asupra producţiei de lapte; astfel, cercetările efectuate în Franţa
evidenţiază, la vaci cu producţii de 20 kg lapte/zi, că o creştere a aportului de PDI cu 100 g/zi,
determină o sporire a producţiei de lapte cu 0,9-0,2 kg/zi, respectiv creşteri mai mari la raţii
deficitare în proteină şi mai mici la raţiile cu exces de proteină
În alimentaţia proteică a vacilor de lapte s-au introdus şi alte noţiuni noi precum substanţe
protejate rumenal sau proteină protejată rumenal.
O substanţă protejată rumenal este definită ca fiind: “nutrient furajer administrat sub o formă
care să permită creşterea proporţiei (în nutrientul respectiv) care să nu fie modificată în abomasum
şi care să fie disponibilă în intestinul subţire" (Association of American Feed Control Officialis). În
categoria substanţelor protejate intră în acest caz aminoacizii protejaţi (ex. metionina).
Proteina protejată rumenal este proteina dintr-un nutreţ care este altfel tratat/procesat încât
scade degradarea ei şi creşte partea de proteină nedegradată în rumen.
Cerinţele efective de proteină pentru vacile de lapte sunt formate, în sistemul INRA, din:
- cerinţe pentru întreţinere (cca 3,25 g PDI/kg0,75);
- cerinţe pentru producţia de lapte (48 g PDI/kg lapte cu 4% grăsime);
- alte cerinţe (200 g PDI/ zi, în ultimele 2-3 luni de gestaţie).
Referitor la cerinţele în aminoacizi esenţiali, se consideră că aminoacizii limitanţi pentru producţia
de lapte sunt: leucina, histidina şi treonina.
Folosirea aminoacizilor protejaţi se justifică numai la producţii zilnice de lapte de peste 25-
30 kg, situaţie în care producţia de lapte creşte (cu 1-3 kg/zi), crescând şi conţinutul în proteină a
laptelui.

Cerinţe de hidraţi de carbon

Un concept nou în alimentaţia vacilor de lapte priveşte hidraţii de carbon, care constituie
principala sursă de energie pentru vacile de lapte şi reprezintă 60-70 % din substanţa uscată a raţiei
78
 acestora; hidraţii de carbon sunt sursa de energie pentru microflora din rumen şi pentru animalul
gazdă.
Unii hidraţi de carbon contribuie la menţinerea sănătăţii tractusului gastrointestinal.
În nutriţia rumegătoarelor, hidraţii de carbon sunt clasificaţi în:
- hidraţi de carbon nestructurali (HCNS)
- amidon
- zaharuri
- acizi organici
- hidraţi de carbon structurali (HCS)
- celuloza
- hemiceluloza
- lignină
- pectine
Hidraţii de carbon nestructurali constituie principala sursă de energie pentru vacile cu
producţii ridicate de lapte.
Concentraţia optimă a acestor componenţi ai raţiei, pentru vacile performante, este în
legătură cu:
- digestia globală a hidraţilor de carbon;
- producţia de AGV, rumegarea şi producţia de salivă;
- digestia amidonului;
- ingesta de substanţă uscată; stadiul fiziologic al animalului.
Sursele de amidon influenţează procentul de grăsime din lapte, pH-ul rumenal şi proporţia
AGV, chiar şi în cazul în care aportul de NDF nu se modifică.
Astfel, amidonul din grâu şi orz este degradat mai rapid decât cel din porumb sau sorg, la fel
ca şi amidonul provenit din cerealele tratate termic, faţa de cel din cerealele netratate care este
degradat mai lent.
Dimensiunea particulelor la care sunt mărunţite nutreţurile de volum au efect asupra pH-lui
rumenal; astfel, s-a constatat că un nivel optim al pH-ului din rumen, al rumegării şi al procentului
de grăsime din lapte se realizează dacă fânul de lucernă este mărunţit la dimensiuni mai mari de 3
mm.
Un aport minim de fibre prin nutreţurile de volum este obligatoriu pentru menţinerea
conţinutului de grăsime din lapte.
Modul de furajare, respectiv hrănirea cu amestecuri unice sau administrarea secvenţială
(separată) a nutreţurilor, au influenţă asupra nivelului pH-ului din rumen şi producerii de acizi graşi
volatili; consumul concentratelor concomitent cu nutreţurile de volum (cazul amestecurilor unice)
79
favorizează rumegarea şi salivaţia, în timp ce administrarea concentratelor separat reduce pH-ul,
favorizând acidoza.

Cerinţe de grăsimi
La vacile de lapte, grăsimile contribuie la creşterea concentraţiei energetice a raţiilor; în
acest scop se folosesc seminţele de oleaginoase, uleiuri vegetale şi grăsimi animale, cât şi grăsimi
protejate.
În mod normal, pentru raţiile formate din nutreţuri de volum şi concentrate, proporţia de
grăsimi este de cea. 3-4%; în unele cazuri, această proporţie de grăsimi creşte la 6-7% prin
suplimentare cu uleiuri, grăsimi animale, săruri de calciu ale acizilor graşi sau grăsimi încapsulate
(protejate).
Influenţa suplimentului de grăsimi asupra procentului de grăsime din lapte este variabilă:
acizii graşi nesaturaţi au efect favorabil, dar grăsimile protejate, saturate sau sărurile de calciu ale
AG nu au influenţă.
Procentul de proteină din lapte este influenţat negative de suplimentarea raţiilor cu grăsimi
(Wu, 1994).

Cerinţe de minerale
Prin lapte şi fetuşi se elimină din corpul vacilor cantităţi importante de minerale, în special
de macroelemente (Ca, P, M, Na, Cl, S); astfel, corpul unui viţel conţine 550-650 g Ca şi 300-400 g
P.
Prin lapte se elimină şi o importantă cantitate de microelemente (Zn, I, Se, Cu, Fe, Mn).
Dată fiind capacitatea organismului de a-şi echilibra, în caz de carenţă a raţiei, cerinţele
minerale, prin mărirea absorbţiei intestinale şi alte mecanisme, compoziţia laptelui în
macroelemente nu este influenţată, pe durată scurtă, de aportul acestor minerale prin raţie.
Calciul este localizat, în marea lui majoritate (cea. 98 %) în schelet, iar restul (cea. 2 %) se
găseşte mai ales în lichidele extracelulare; în cazul unei carenţe a raţiei în Ca, se mobilizează Ca din
oase pentru menţinerea concentraţiei Ca extracelular.
În lapte, Ca se găseşte în concentraţie de 1,22 g/kg, iar în colostru de 2,1 g/kg; cantitatea de
Ca din hrană necesară pentru obţinerea Ca dintr-un kg de lapte depinde de coeficientul de absorbţie
al Ca din nutreţuri, respectiv din sursele anorganice care intră în raţie. Ca principiu, proporţia
calciului absorbit scade o dată cu creşterea aportului de calciu prin raţie; se apreciază că valoarea
coeficientului de absorbţie a Ca, la vaci, este în medie de 0,38 (NRC, 2001). Absorbţia Ca este
diferită, după sursă, fiind foarte ridicată în cazul surselor anorganice (> 95 % pentru CaCl, 40-85 %

80
pentru CaCO3...) şi mai redusă pentru Ca din nutreţurile de volum (30-60% ) şi concentrate (cca.
60%).
În prima parte a lactaţiei, bilanţul Ca în organism este negativ şi se ajunge la un bilanţ
pozitiv după 6-8 săptămâni de lactaţie; pentru a putea înlătura efectele bilanţului negativ al Ca în
prima parte a lactaţiei, se apreciază că aportul de Ca prin raţie ar trebui să fie de cea. 5 g/k/lapte.
Carenţa în Ca la vaci, determină mobilizarea lui din oase, scăzând rezistenţa acestora,
favorizând fracturile spontane; concentraţia laptelui în Ca nu este modificată decât în carenţe
accentuate şi de lungă durată.
Excesul Ca în raţii nu determină intoxicaţii la vaci, dar reduce absorbţia unor minerale (Zn).
Efectul excesului de Ca asupra producţiei de lapte la vacile hrănite cu siloz de porumb se explică
prin efectul alcalinizant al lui în rumen (Ca fiind un cation puternic) şi nu printr-o creştere a Ca
absorbit.
Fosforul este unul dintre elementele cu cel mai mare risc de poluare a solului, în cazul în
care este în exces.
În organism, P are funcţii mai importante decât alte macroelemente; în oase se găseşte cea.
80% din P din organism, restul fiind prezent în celule, fosfolipide, fosfoproteine şi acizi nucleici.
Fosforul este necesar pentru sinteza proteinelor microbiene şi digestia celulozei în rumen.
Cerinţele de P pentru lapte se stabilesc după cantitatea de P din lapte (cea. 0,8 g/kg) şi
coeficientul de utilizare a lui la vacile de lapte (estimat la 64-70 % pentru raţiile formate din
nutreţuri de volum şi concentrate); absorbţia P se reduce dacă aportul prin raţie creşte. O sursă
importantă o constituie P salivar. Aportul în exces de P, faţă de cerinţe, reduce absorbţia P
anorganic sau din salivă.
Cantitatea de SUI şi producţia de lapte au atins cel mai ridicat nivel când P în raţie a
reprezentat 0,40-0,42% în prima parte a lactaţiei; se recomandă ca nivelul mediu al P, pe întreaga
lactaţie, să fie de 0,32-0,42 % (NRC, 2001).
Carenţa raţiilor în P, la vaci, se manifestă prin simptome nespecifice: inapetenţă, reducerea
producţiei de lapte, scăderea fertilităţii, iar excesul prin tulburarea metabolismului Ca, deformări ale
oaselor, calculi urinari.
Clorura de sodiu (sarea de bucătărie) este necesară pentru vacile de lapte, având în vedere
influenţa ei asupra producţiei; Na şi Cl sunt elemente critice pentru producţia de lapte, având în
vedere relaţia dintre ingesta de sare şi ingesta de substanţă uscată, respectiv ingesta de SU şi
producţia de lapte. Cu toate că vacile consumă mai multă sare dacă este administrată "la discreţie",
sub formă măcinată, comparativ cu administrarea ca bulgări pentru lins, cantitatea consumata în
acest ultim caz este suficientă pentru acoperirea cerinţelor pentru lactaţie (estimate pentru Na la
0,03% din substanţa uscată ingerată); majoritatea cercetătorilor şi crescătorilor din domeniu
81
apreciază că un aport de 0,5-1% sare în amestecul de concentrate acoperă cerinţele vacilor pentru
Na şi Cl.
Potasiul este, cantitativ, al treilea element mineral al laptelui (1,5 g/kg lapte), cerinţele de K
pentru lapte fiind mai mari decât cele pentru alte producţii (ex. creşterea); dată fiind abundenţa K în
majoritatea nutreţurilor (raţiile obişnuite, pentru vaci, conţin cea. 1-1,5% K), nu este necesar o
suplimentare a acestora cu alte surse de K.
Magneziul se găseşte în lapte în cantităţile cele mai reduse (0,012 %) comparativ cu alte
macroelemente, cantităţi mai ridicate (0,04%) găsindu-se în colostru. Absorbţia Mg, pentru
majoritatea nutreţurilor, este de 20-30 %, dar din sursele anorganice (oxid de magneziu, sulfat de
magneziu) Mg este foarte bine absorbit (50-60 %).
Sulful se găseşte în organism în cantităţi mici (0,15% din greutatea corporală), fiind
component al aminoacizilor sulfuraţi (metionina, cisteina, cistina, homocisteina, taurina). La vacile
de lapte S este necesar, în mod deosebit,, pentru sinteza proteinei microbiene; bacteriile
celulozolitice utilizează S din cisteină şi nu din sulfat.
Metionina, analogii metioninei şi sulfaţii sunt surse bune de S pentru microorganismele din
rumen; S elementar este mai puţin disponibil (probabil fiindcă nu este foarte solubil).
Cerinţele în S sunt estimate la 0,2-0,3% din SU a raţiei, dar ele sunt mai ridicate dacă în
raţiile vacilor se folosesc surse de N neproteic.
Microelementele; (Co, Cu, Fe, I, Mn, Mo, Se, Zn) sunt considerate ca elemente esenţiale
pentru vacile de lapte, în timp ce altele: Cd, F, Pb, Hg sunt toxice, iar pentru Al, As, Ni, Si, nu se
cunoaşte suficient efectul lor, la vaci.
Cobaltul, component al vitaminei B12, este necesar pentru sinteza acestei vitamine de către
microorganismele din rumen, vitamină care încorporează peste 13% din Co din hrană.
Cerinţele în Co sunt estimate la 0,11 mg/kg SU din raţii; conţinutul nutreţurilor în Co (0,1-
0,5 mg/kg SU) acoperă aceste cerinţe, excepţie făcând zonele în care solul este deficitar în acest
mineral. Excesul de Co este însoţit de reducerea ingestiei de SU şi anemie.
Cuprul este component al multor metalo-enzime care sunt necesare pentru transportul
oxigenului, sinteza hemoglobinei, producţia de melanină etc. în organism, cantităţile de Cu sunt
foarte reduse, un conţinut mai ridicat având colostrul (0,6 mg/kg ). Cerinţele de Cu sunt estimate la
0,5-2 mg/zi, cu variaţii în funcţie de stadiul gestaţiei.
Iodul este necesar pentru sinteza tiroxinei şi triiodtironinei, care reglează metabolismul
energetic; la vacile cu producţii ridicate de lapte nivelul tiroxinei este 2,5 ori mai mare decât cel
existent la vacile cu producţii medii, ceea ce face ca, la vacile performante, cerinţele în I să ajungă
la cca 15 mg/100 kg greutate corporală sau 0,45 mg/kg SU din raţie.

82
 Dacă raţiile conţin nutreţuri cu substanţe goitrogene, se impune suplimentarea cu cca. 0,6
mg I/kg SU din raţie.
Reglementările recente (NRC, 2001) limitează suplimentele de I din EDDI
(Etilendiamindihidroiodin), la 10 mg/zi.
Fierul (component al hemoglobinei şi mioglobinei), de obicei se găseşte în cantităţi
suficiente în nutreţuri, cazurile de carenţă, la taurine, fiind rare. Laptele este sărac în Fe (1 mg/kg).
Manganul, dacă se găseşte în raţii în cantităţi mai reduse decât cerinţele, determină o
reducere a creşterii şi tulburări de reproducţie la vaci; excesul de Ca şi K măreşte eliminarea Mn
prin fecale.
Cerinţele în Mn sunt estimate, pentru toate categoriile de taurine, la 40 mg/kg SU din raţie.
Seleniul este component al unor enzime, fiind implicat în sinteza acidului arahidonic; la
vaci, Se reduce frecvenţa şi severitatea mastitelor. Se apreciază că raţiile de bază trebuie să conţină
<0,08 mg Se/kg iar suplimentările se fac fie prin injecţii (50 mg/vacă), fie în hrană (cu 0,2-0,3 mg
Se/kg hrană). Seleniul în exces este foarte toxic.
Zincul este component al metalo-enzimelor, fiind implicat în metabolismul hidraţilor de
carbon, proteinelor, lipidelor şi acizilor nucleici; carenţele de Zn produc tulburări în sinteza
prostaglandinelor.
Laptele conţine cea. 4 mg Zn/kg; cerinţele în Zn ale vacilor de lapte sunt estimate la 35
mg/kg raţie, dar absorbţia Zn este influenţată de doi factori majori: interferenţa cu alţi ioni metalici
(Cu, Fe, Cd şi Ca) şi respectiv prezenţa unor chelatori organici.
Simptomele de intoxicaţie cu alte elemente minerale (Cd, F, Pb, Hg) sunt relativ rare la
vacile de lapte şi apar în special când se consumă nutreţuri care au fost poluate cu aceste elemente.
Nivelurile tolerabile sunt estimate la 5 mg pentru Cd, 40 mg pentru F, 100 mg pentru Pb şi 2 mg
pentru Hg, pe kg raţie.

Cerinţe în vitamine
La vacile de lapte se manifestă cerinţe specifice pentru toate vitaminele liposolubile (A, D, E
şi K), dar recomandări pentru un aport suplimentar se fac numai pentru vitaminele A, D şi E,
considerându-se că vitamina K este sintetizată în organism în cantitîţi suficiente.
Vitamina A (retinol) este necesară la vacile de lapte pentru buna desfăşurare a procesului de
reproducţie; se pare că -carotenul nu este implicat în acest proces.
Cerinţele de vitamină A la vaci sunt estimate la 100-110 UI/kg greutate vie; aceste cerinţe
sunt acoperite printr-un aport corespunzător de nutreţuri care conţin -caroten (nutreţuri verzi, în
special leguminoase, făinuri de foarte bună calitate, nutreţuri murate din lucernă sau ierburi bine
conservate...).
83
 Suplimentarea raţiilor cu vitamina A (acetat sau palmitat de retinol) se impune în unele
situaţii specifice de alimentaţie, respectiv cu:
- raţii care conţin cantităţi reduse de nutreţuri de volum sau de slabă calitate;
- raţii care au proporţii ridicate de siloz de porumb sau de concentrate sărace în -caroten;
Suplimentarea se impune şi când riscul de infecţii este crescut, precum şi înaintea fătării.
Vitamina D este un precursor al hormonului care realizează absorbţia Ca şi P în organism.
Cerinţele în vitamina D, la vaci, sunt estimate la 30 UI/kg greutate vie. Suplimentarea în
vitamină D (D2 sau D3, la fel de eficace la rumegătoare) se impune pentru animalele întreţinute
permanent în adăpost şi la cele aflate în gestaţie avansată.
Hipervitaminozele D sunt dăunătoare, dozele mari de vitamina D (peste 2200 UI/kg nutreţ)
fiind chiar toxice.
Vitamina E se găseşte în nutreţuri în cantităţi foarte variabile, în funcţie de specie şi stadiul
de vegetaţie. La vaci, este implicată în funcţia de reproducţie, prevenirea mastitelor şi în răspunsul
imun; previne modificarea
Cerinţele vacilor în lactaţie în vitamina E sunt apreciate la 2,6 UI/kg greutate vie. Suplimentarea
raţiilor cu vitamina E se impune:
- în cazul raţiilor care sunt carenţate în Se;
- în perioada colostrală a vacilor (colostrul conţine cantităţi mari de -tocoferol: 0,3-0,6 g/kg);
- în cazul raţiilor care conţin cantităţi mari de acizi graşi polinesaturaţi;
- în perioada dinaintea fătării, când scade capacitatea imunologică a organismului.
Vitamina K este sintetizată în cantităţi relativ ridicate în rumen şi simptomele de carenţă sunt
foarte rare.
Vitaminele hidrosolubile sunt sintetizate în mare parte de către microorganismele din rumen,
iar în majoritatea nutreţurilor aceste vitamine se găsesc în cantităţi mari. Vitamina C este sintetizată
în organismul rumegătoarelor.

Cerinţe de apă
Apa este nutrientul necesar la vacile de lapte în cea mai mare cantitate, laptele conţinând cca
87% apă; în organismul vacilor, apa reprezintă 56-81% din greutatea corpului (Murphy, 1992). În
organism apa provine din: apă "băută liber" (ABL), apa existentă în nutreţuri şi apa rezultată din
metabolism (care cantitativ este neînsemnată). Pentru determinarea cantităţii de ABL (y) au fost
formulate mai multe ecuaţii, pentru vaci în lactaţie:
y = 14,3 + (1,28 x kg lapte/zi) + (0,32 x % SU în raţie ) (1)
y = 15,99 + (1,58 x SUI) + (0,90 x kg lapte/zi) + (0,05 x g Na/zi) + 1,20 x T) (2)
y = - 9,37 + (2,30 x SUI) + (0,053 x %SU în raţie) (3)
84
 (unde y = kg apă/zi; SU = substanţă uscată; SUI = kgSU ingerată/zi; T =temperatura
minimă în 0C).
Cantitatea de apă ABL a fost estimată, pe baza a numeroase cercetări, la 2,6-3,0 kg/kg lapte
produs, în cazul vacilor cu producţii mai reduse (sub 25 kg/zi), respectiv 3,3 - 4,2 kg/kg lapte
produs, la vacile cu producţii mari (peste 30- 35 kg/zi).
Consumul de apă creşte în cazul temperaturilor ridicate; astfel, la o creştere a temperaturii
mediului de la 18ºC la 30ºC, consumul de apă a sporit cca 30%.
Calitatea apei prezintă importanţă mare atât pentru producţie cât şi pentru sănătatea vacilor;
calitatea apei este apreciată după unele însuşiri organoleptice (miros, gust), fizico-chimice (pH,
sediment solid, oxigen, duritate), prezenţa unor compuşi toxici (metale grele, minerale toxice,
organofosfaţi etc), prezenţa în exces a unor compuşi (nitraţi, sodiu, sulfaţi, fier), conţinut
microbiologic.

Regimuri de furajare pentru vaci în lactaţie

Un regim de furajare (alimentaţie) poate fi caracterizat pe baza mai multor indicatori, printre
care şi proporţia diferitelor categorii de nutreţuri în substanţa uscată a raţiei; din acest punct de
vedere, la vacile de lapte, în funcţie de sezon, principalele regimuri de furajare sunt: cu nutreţuri de
volum cu umiditate ridicată (suculente) şi respectiv, cu nutreţuri de volum uscate; acestea constituie
aşa zisele raţii de bază, definite în literatura de specialitate ca fiind raţiile formate din nutreţurile
de volum (umede sau uscate), inclusiv rădăcinile şi tuberculii furajeri, precum şi unele subproduse
din industria alimentară, care au concentraţie energetică redusă.
Raţiile de bază, calculate în funcţie de capacitatea de ingestie a vacilor, pot asigura un
anumit nivel de producţie, corespunzător sortimentului de nutreţuri şi calităţii acestora; datorită
variaţiei sortimentului şi calităţii nutreţurilor, aceste raţii sunt foarte variabile ca şi conţinut în
nutrienţi, unii componenţi putând fi în exces, iar alţii în deficit.
Raţiile de bază se pot echilibra pentru ca toţi componenţii lor să asigure acelaşi nivel de
producţie de lapte (minimum 10-12 kg lapte) şi se distribuie uniform la întregul efectiv de vaci în
lactaţie.
Cerinţele vacilor care depăşesc nivelul producţiei pe care îl pot asegura raţiile de bază se
satisfac prin aşa zisele raţii suplimentare alcătuite, de obicei, din nutreţuri concentrate, minerale,
vitamine, aditivi furajeri.
Raţiile suplimentare se administrează individual, în funcţie de nivelul producţiei de lapte a
fiecărei vaci.
85
 În funcţie de componenţa sa, 1 kg SU din raţia suplimentară acoperă cerinţele
(energie/nutrienţi) pentru 2-2,5 kg lapte, peste nivelul asigurat de raţia de bază.
Alimentaţia individuală se poate aplica în exploataţiile mici şi unde se urmăreşte, periodic,
evoluţia producţiei zilnice de lapte; în exploataţiile mari, acest mod de administrare a raţiilor
suplimentare se practică acolo unde există sistem automatizat (informatizat) de furajare cu
concentrate, care se distribuie în sala de muls.

Regimuri de furajare cu nutreţuri verzi

Nutreţurile verzi se folosesc de primăvara până toamna, fie prin păşunat, fie cosite şi
administrate la iesle.
Aceste regimuri de furajare prezintă multe avantaje (sunt ieftine, au digestibilitate ridicată,
sunt surse bune de vitamine şi unele minerale, sunt dietetice…) dar şi unele dezavantaje (conţinut
mare în apă, variaţia valorii nutritive cu stadiul de vegetaţie, conţinut mai redus în celuloză
brută…), mai ales pentru vacile cu producţii mari de lapte.
Ingesta nutreţurilor verzi pe păşune este mai ridicată (cu cca 30%) decât în cazul
administrării "la iesle", datorită fazei de vegetaţie a plantelor pe păşune (de obicei, în stadiul de
frunze), a posibilităţii alegerii plantelor în funcţie de palatabilitate (de unde şi un coeficient mai
redus de folosire 75-85%), şi a frecvenţei mai ridicate de furajare.
Nutreţul verde proaspăt este consumat mai bine decât cel pălit, la fel nutreţ întreg faţă de cel
tocat mărunt; depozitarea intermediară (între cosire şi administrare) reduce consumul şi valoarea
nutritivă.
Cantitatea de SU ingerată şi valoarea nutritivă a acestor nutreţuri depind de stadiu de
vegetaţie în momentul folosirii. Consumul exclusiv de nutreţuri verzi, mai ales când plantele sunt
tinere, poate provoca tulburări digestive datorită conţinutului mare în apă, redus în celuloză brută
(care determină şi scăderea procentului de grăsime în lapte) şi excesului de proteină. Nutreţurile
verzi sunt sărace în Ca, P şi Na, fiind necesară echilibrarea corespunzătoare a raţiilor; prin folosirea
în raţii a nutreţurilor celulozice se pot evita unele din aceste neajunsuri.
Alimentaţia vacilor numai cu nutreţuri verzi, permite, la începutul sezonului de păşunat,
obţinerea unor producţii de până la 18-25 kg, iar apoi de 10- 15 kg lapte/zi, în funcţie de calitatea
păşunii şi cantitatea de iarbă care poate fi consumată; în primul caz, suplimentele de concentrate
sunt puţin eficace (cu excepţia vacilor performante), dar în al doilea caz aceste suplimentări se
justifică, efectul marginal al concentratelor fiind de 2-3 kg lapte/kg concentrate.

Regimuri de furajare cu silozuri (nutreţuri murate)

86
 Folosirea silozurilor s-a impus datorită efectului lor favorabil asupra performanţelor de
producţie a vacilor, folosirii mai raţionale a nutreţurilor verzi (inclusiv a păşunii), precum şi asupra
eficienţei economice a exploataţiilor de vaci de lapte.
În ultimul timp se ia în considerare, din ce în ce mai mult, contribuţia regimului de furajare
bazat pe siloz de porumb, la reducerea poluării mediului, (în special cu azot); eliminările anuale de
N/vacă se reduc odată cu sporirea cantităţii de siloz de porumb în alimentaţia vacilor datorită
conţinutului mai redus în N a dejecţiilor.
Asociat cu păşunea tânără, silozul de porumb echilibrează aportul de N al raţiei şi în
consecinţă reduce eliminările de N pe păşune. De altfel, o alimentaţie a vacilor bazată pe siloz de
porumb determină un bilanţ echilibrat al azotului (şi alte minerale) în sol.

Regimuri de furajare cu silozuri şi nutreţuri verzi

Folosirea silozurilor (de porumb sau ierburi), în raţiile de bază cu nutreţuri verzi,
stabilizează consumul de substanţă uscată şi prin aceasta şi aportul de energie şi nutrienţi; în
perioada de tranziţie de la regimul de stabulaţie la cel cu nutreţuri verzi, folosirea silozului
atenuează efectele negative ale schimbării tipului de regim de furajare; în acelaşi timp, se
diminuează efectul schimbării stadiului de vegetaţie al plantelor verzi.
Raţiile formate din nutreţuri verzi şi siloz de porumb asigură, faţă de raţiile numai cu
nutreţuri verzi, un consum mai mare de SU şi o cantitate mai mare de grăsime şi proteină în lapte;
proporţia de siloz de porumb nu trebuie să depăşească 30-40% din SU a raţiei.
La acest tip de raţii raportul proteină/energie este mai echilibrat reducându-se risipă de
energie sau proteină, fără a influenţa negativ producţia potenţială de lapte (PPL):

Aditivi specifici folosiţi la vacile în lactaţie

Somatotropina bovină (BST) este un hormon natural produs de glanda pituitară (hipofiză) a
vacilor; este regulatorul major al creşterii şi producţiei de lapte. Astăzi, acest hormon se produce pe
cale industrială, prin recombinare genetică, şi este aprobat (ex. FDA, SUA) a fi folosit ca aditiv
pentru stimularea producţiei de lapte la vaci.
Numeroasele studii efectuate în această direcţie aratijrâ, în urma folosirii BST, producţia de
lapte la vaci creşte cu până la 23%) fără a fi modificată compoziţia laptelui; efectul apare imediat
ajungând la maxim la câteva zile după administrare.
Ionoforii sunt antibiotice produse de actinomycete (în special Streptomyces spp), care
modifică fluxul ionilor prin membranele biologice. Folosiţi la vacile de lapte, ionoforii (ex.
Monensin) influenţează fermentaţiile rumenale şi producţia de lapte, prin creşterea producţiei de
propionat în detrimentul acetatului, butiratului şi metanului, surplusul de energie fiind disponibil
87
pentru sinteza laptelui; o cantitate mai mare de propionat sporeşte cantitatea de glucoza sintetizată
de animal, influenţi direct sinteza lactozei.
Probioticele, la vaci, se folosesc sub forma unor culturi vii de fungi (Aspergilllus oryzae,
Sacchromyces cerevisiae) sau bacterii lactice (Lactobacilus) sau producătoare de acid lactic
(Streptococcus) sau alte specii de bacterii.
Substanţele tampon. Unele substanţe cum sunt: bicarbonatul de sodiu, oxidul de magneziu,
carbonatul de calciu, acetatul de sodiu, bentonita, zeoliţii..., se adaugă în raţiile vacilor de lapte cu
scopul de-a reduce tulburările digestive şi a preveni scăderea procentului de grăsime din lapte, în
cazul raţiilor bogate în concentrate şi sărace în celuloză.
Folosirea acestor substanţe tampon (0,6-0,8 % din SUI sau 1,2-1,6 % din concentrate) este
recomandată la începutul lactaţiei sau când în raţie se folosesc cantităţi mari de concentrate şi de
porumb siloz sau dacă concentratele şi nutreţurile de volum se dau separat, precum şi atunci când
se constată reducerea procentului de grăsime din lapte.

Alimentaţia vacilor în gestaţie avansată

Perioada gestaţiei avansate este o etapă cheie şi obligatorie în viaţa productivă a unei vaci;
importante în această perioadă sunt alimentaţia şi igiena.
Gestaţia avansată corespunde, teoretic, ultimei treimi a gestaţiei, când fetusul realizează cca
70-75% din greutatea la naştere; dat fiind faptul că în luna a şaptea de gestaţie hrănirea vacilor se
face, încă, în funcţie de producţia de lapte, din punct de vedere nutriţional şi al specificului
alimentaţiei gestaţia avansată corespunde ultimelor două luni de gestaţie când vacile nu se mai mulg
(fiind în aşa-zisa perioadă “uscată”, “dry cow”) respectiv când sunt “înţărcate” sau în “repaus
mamar”.
Denumirea de repaus mamar este improprie, fiindcă în această peritada glanda mamară nu
este în repaus, la acest nivel având loc modificări extrem de importante mai ales în “statusul
endocrin”, modificări care pregătesc vaca pentru fătare şi lactogeneză. De altfel, chiar şi în perioada
considerată de repaus propriu zis (situată între a treia şi a cincea săptămână), în glanda mamară au
loc modificări semnificative.
Ca principiu, în timpul repausului mamar stătusul hormonal are următoarea evoluţie (NRC,
2001):
- insulina plasmatică scade treptat;
- se măreşte, treptat cantitatea de hormon de creştere;
- creşte treptat concentraţia plasmei în tiroxină (T4) care se reduce apoi la cea. 50% la fătare,
ca să crească din nou după fătare;

88
 - cantitatea de estrogeni, în plasmă, creşte pe durata gestaţiei avansate, apoi descreşte
imediat după fătare;
- concentraţia în progesteron este ridicată în repausul mamar (pentru menţinerea gestaţiei) şi
se reduce rapid, la cca. 2 zile după fătare;
- glucocorticoizii şi prolactina cresc în prima zi după fărare şi nivelul lor revine apoi la cel
dinainte de fătare, în următoarele zile.
Modificările statusului endocrin atrag după sine şi schimbări ale stării corporale şi ingestei
de hrană; sub aspectul stării corporale, caracteristice sunt: depunerile de substanţe de rezervă, în
primul rând de energie (sub formă de grăsimi) datorită aşa-zisului anabolism de gestaţie. Aceste
rezerve de grăsimi corporale, care se mobilizează în primele săptămâni după fătare, pot asigura
energia necesară pentru sinteza a 150-600 kg de lapte.
Ingesta de substanţă uscată se reduce treptat, atingând cel mai scăzut nivel în momentul
fătării; dacă raţia nu asigură cerinţele de energie (sporite, datorită sporului zilnic de greutate al
fetusului), se recurge la mobilizarea grăsimilor corporale şi a glicogenului din ficat.
Reducerea ingestei de SU şi creşterea cerinţelor de energie în ultimile săptămâni de gestaţie,
presupune o sporire a concentraţiei energetice a raţiilor.
Factorii care determină ingesta de SU, în perioada gestaţiei avansate, nu sunt bine definiţi;
unele cercetări (Hayiril şi col.,1998) arată că reducerea cantităţii de SU ingerată este cu atât mai
accentuată cu cât starea corporală a vacilor înainte de înţărcare este mai bună. Pe de altă parte,
compoziţia raţiei şi conţinutul în nutrienţi influenţează SUI; astfel, o raţie mai concentrată în
energie şi proteină înainte de înţărcare, stimulează ingesta de SU şi energie în repausul mamar.

89
 Lucr 9
CAPITOLUL 4
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI OVINELOR

Ovinele (ca şi caprinele) se diferenţiază faţă de alte specii de animale domestice prin faptul
că depun un efort mai mare pentru procurarea hranei; se apreciază că cca 90% din hrana consumată
de către ovine este reprezentată de vegetaţia existentă pe pajişti permanente (unori inaccesibilă altor
specii), de subproduse agricole şi surse ocazionale, mai puţin de 10% fiind nutreţuri concentrate. Cu
toate acestea, producţiile obţinute de la ovine sunt numeroase şi importante: carne, lapte, lână,
gunoi.

Particularităţi ale digestiei

Ca animale poligastrice, cu stomac cu patru compartimente (rumen, reţea, foios şi cheag)
ovinele sunt adaptate digestiei nutreţurilor de volum (inclusiv celulozice), care de altfel constituie
baza alimentaţiei lor.
La ovine, reţeaua este proporţional mai mare şi bine separată de rumen, fapt ce încetineşte
refluxul particulelor mici din sacul ventral al rumenului către sacul cranial şi reţea; rolul foiosului,
ca pompă aspiro-refulantă pentru transferul digestei, este mai important decât la bovine.
Membrele lungi şi subţiri le oferă o mare mobilitate, care facilitează valorificarea vegetaţiei
de pe terenuri accidentate, şanţuri, păduri etc. Forma ascuţită a gurii şi mobilitatea mare a buzelor
permit o riguroasă selectare a plantelor comestibile (de pe mirişti, ciocălăişti păduri), precum şi
consumul plantelor de talie mică (pot păşuna după alte specii: taurine, cabaline), respectiv a
subproduselor grosiere (de la care pot alege părţile mai comestibile).
Rasele mai rustice (Ţurcană, Tigaie) pot parcurge distanţe mari pentru procurarea hranei,
alimentaţia lor fiind "pe parcurs", de unde şi sistemul de transhumanţă aplicat mult în trecut, dar pe
scara mai redusă în prezent.
Fiind animale rustice şi mai puţin pretenţioase faţă de hrană, ovinelor le sunt destinate
nutreţurile de calitate inferioară, cu toate că ele digeră mai slab substanţele organice şi în special
celuloza brută din nutreţurile de volum, comparativ cu bovinele; din contra, digeră mai bine decât
bovinele, componentele nutreţurilor concentrate, fapt explicabil în parte prin eliminarea unor
cantităţi mai reduse de produse endogene, faţă de bovine.
Cu toate că reticulo-rumenul are la ovine o capacitate relativă mai mare, ingestibilitatea
nutreţurilor, raportată pe kg0,75, este mai redusă (cu până 35%) faţă de bovine.

90
 Ovinele au un intestin subţire cu o lungime relativă mai mare (de cca. 27 ori lungimea
trunchiului), fapt ce asigură o bună absorbţie a nutrienţilor; prin mucoasa intestinului gros se absorb
cantităţi mari de apă, ca urmare la ovine fecalele au formă şi consistenţă specifice.

Alimentaţia oilor (oi mame)

Specificul alimentaţiei oilor este dat de stările fiziologice prin care trec ele în timpul unui
an; din acest punct de vedere se remarcă următoarele perioade caracteristice: pregătirea pentru
montă şi monta, gestaţia, lactaţia şi o perioadă de repaus. Faţă de perioada de repaus (cu durată
variabilă după rasă şi crescător) cerinţele de hrană variază în raport de la 1:3 pentru energie până la
1:4 pentru proteine, iar capacitatea de ingestie în raport de cca 1:2 (Bocquier şi col., 1988).
Capacitatea de ingestie este mai mare la oile care au o condiţie corporală mai slabă, comparativ cu
cele cu o condiţie corporală mai bună.

Cerinţe de hrană
Cerinţe de energie
La oi, nutrientul limitativ este în general energia. Având în vedere acest aspect, se consideră
că succesul unei alimentaţii raţionale a oilor depinde de modul de gestionare a rezervelor corporale
de grăsimi, în scopul acoperirii cerinţelor variabile de energie în funcţie de starea fiziologică.
Cerinţe mai mari de energie se înregistrează în perioada pregătiri pentru montă şi montă
(cca. 1 lună), în gestaţie avansată (ultimele 8-6 săptămâni înaintea fătării) şi în lactaţie (2-3 luni);
nivelul de alimentaţie aplicat urmăreşte menţinerea oilor, tot timpul anului, într-o condiţie corporală
corespunzătoare, avându-se în vedere că atât insuficienţa cât şi excesul de energie sunt dăunătoare
funcţiei de reproducţie.
Evoluţia greutăţii corporale a oilor este în legătură cu starea fiziologică; greutatea corporală
scade (uneori drastic) imediat după fătare şi apoi în continuare în primele 2-3 luni de lactaţie, după
care greutatea corporală trebuie să crească continuu (pentru refacere şi rezerve) până la fătarea
următoare.
În aceste condiţii, cerinţele de energie cele mai ridicate se înregistrează în primele 2 luni de
lactaţie, datorită producţiei mari de lapte (0,5-2 kg/zi, în funcţie de numărul de miei şi rasa oilor) şi
respectiv, în ultimile 4-2 săptămâni de gestaţie; cerinţele minime de energie corespund perioadelor
de repaus mamar şi respectiv, primelor 3 luni de gestaţie, când aportul de energie este la nivelul
cerinţelor de întreţinere.

Cerinţe de proteine

91
 Simbionţii din rumen sintetizează cantităţi importante de ammoacizi care sunt folosiţi de
oaie pentru acoperirea cerinţelor în aceşti nutrienţi; ca urmare se apreciază că la oi mai importantă
este cantitatea de proteină, decât calitatea ei.
Pentru sinteza proteinei bacteriene în rumen este folosit atât N din proteine cât şi cel din
surse neproteice; datorită costului ridicat al surselor naturale de proteine, în multe ţări se folosesc şi
la ovine surse de N neproteic.
În cazul folosirii ureei trebuie respectate câteva reguli:
- ureea reprezintă 1% din raţie sau maximum 3% din concentrate, iar N neproteic nu trebuie
să depăşească 1/3 din azotul total din raţie;
- ureea nu se foloseşte la miei;
- ureea se introduce în hrană treptat, perioada de adaptare a oilor fiind de 2-3 săptămâni;
- se acordă atenţie deosebită omogenizării ureei pentru a evita ingesta unor
cantităţi prea mari, care pot deveni toxice.
Cerinţele de proteină, în funcţie de starea fiziologică a oilor, evoluează astfel: sunt reduse în
perioada de repaus mamar şi primele 3 luni de gestaţie (cca 80 g PDI/UFL), cresc în ultima parte a
gestaţiei (100-110 g PDI/UFL), fiind cel mai ridicate (110-120 g PDI/UFL) în perioada de lactaţie.
La începutul sezonului de păşunat, când plantele sunt în stadiu vegetativ, aportul de proteină
asigurat prin păşune acoperă cerinţele oilor, chiar dacă sunt în perioada de lactaţie.

Cerinţe de minerale
Aceste cerinţe sunt influenţate şi în cazul ovinelor, de numeroşi factori: rasă, vârstă, sex,
sporul de greutate, starea fiziologică, forma chimică sub care se găsesc mineralele şi interrelaţiile cu
alte minerale.
La ovine se manifestă cerinţe specifice atât pentru macro cât şi pentru microelemente; în
general, raportul Ca:P nu trebuie să aibă valori mai mici de 1,2:1; cele mai mari cerinţe în aceste
minerale se înregistrează în perioada de lactaţie.
Potasiul se găseşte în cantităţi mari în nutreţurile vegetale şi nu se constată carenţe; o
proporţie mai mare de K în raţie (până la 2% în SU) este recomandată pentru combaterea stresului
de transport.
Sulful, la ovine are importanţă deosebită fiindcă intră în proporţii mari în compoziţia fibrei
de lână, prin cistină; aminoacizii sulfuraţi (metionina şi cistina) sunt cei mai importanţi pentru
creşterea lânii. Raportul N:S în raţii nu trebuie să fie mai mare de 10:1 mai ales când se foloseşte N
proteic.

92
 Cuprul şi seleniul sunt necesare dar sunt şi foarte toxice la ovine, diferenţa dintre nivelul
cerinţelor şi cel toxic este redusă; ovinele au mare sensibilitate la Cu, excesul (peste 25 ppm)
provocând icter hemolitic şi moartea animalelor.
Carenţa în Zn este însoţită de reducerea fertilităţii oilor şi paracheratoză; carenţa în Co
determină sterilitate.
Oile sunt mari consumatoare de sare (NaCl) (10-20 g/zi pentru oi de 45-50 kg)* din cauza
toxicităţii mari a Cu, la oi nu trebuie administrate brichete minerale cu sare care au fost formulate
pentru bovine.

Cerinţe de vitamine
Ca şi la alte rumegătoare şi la ovine se manifestă cerinţe specifice în vitamine liposolubile
(A, D, E şi K), dar nutreţurile verzi pe care le consumă oile asigură cerinţele lor, care sunt apreciate
(Hoffmann, 1990), în funcţie de starea fiziologică.
Vitaminele din complexul B şi vitamina C se sintetizează în organism în cantităţi suficiente;
simptome de carenţă apar rar şi se manifestă sub formă de poliencefalomalacie, când este distrusă
vitamina B1 (tiamina).

Cerinţe de apă
Cu toate că oile pot suporta lipsa de apă mai multe zile, apa de băut trebuie să fie asigurată
în permanenţă, cerinţele de apă de băut, trebuie să fie asigurată în permanenţă, cerinţele de apă fiind
mai mari mai ales la alimentaţia cu nutreţuri uscate.
Cerinţele totale de apă (din nutreţuri, rouă, uneori din zăpadă şi din apa de băut) sunt
dependente de: greutatea şi stadiul fiziologic al animalului, temperatura mediului şi respectiv
nivelul ingeştei; cele mai mari cerinţe de apă se înregistrează în ultima parte a gestaţiei (mai ales
când oaia are 2 sau 3 miei) şi în prima lună de lactaţie, cantitatea de apă băută zilnic putând depăşi
în aceste situaţii 10 kg.

Alimentaţia oilor în gestaţie

O caracteristică importantă a oilor este durata scurtă a gestaţiei şi posibilitatea de a făta în
diferite sezoane, intrarea în călduri facându-se natural sau după tratamente hormonale.
Această caracteristică permite crescătorului să adopte un management adecvat la trei
obiective, preponderente astăzi:
- furnizarea diferitelor tipuri de miei în perioadele cu cerinţe crescute ale pieţei;
- folosirea mai eficientă a forţei de muncă în crescătorie, printr-o mai bună succesiune a
lucrărilor;
93
 - exploatarea cât mai intensă a perioadei de păşunat.
În condiţiile actuale, eficienţa creşterii ovinelor se bazează, în primul rând, pe obţinerea unei
cantităţi cât mai mari de carne de miei/oaie, producţia de lână reprezentând maximum 20-25% din
veniturile realizate.
Perioada de montă este, în aceste condiţii, determinată de tipul de miel dorit a se obţine,
respectiv miel de Paşti sau miel de măcelărie (în special pentru export); în ultimul caz, fatările şi
creşterea mieilor trebuie astfel dirijate încât să poată fi satisfăcută cererea mare, mai ales a ţărilor
arabe, cu ocazia sărbătorilor specifice.
Pentru obţinerea unui miel de Paşti fatările trebuie să aibă loc aproximativ în luna februarie
pentru ca mielul la sacrificare să fie înţărcat şi să se obţină o carcasă de minimum 6-8 kg; monta se
face în acest caz în luna septembrie, astfel că gestaţia este situată între lunile septembrie-februarie,
iar alimentaţia este atât pe păşune cât şi în stabulaţie.
Nivelul şi tipul alimentaţiei oilor gestante sunt determinate de cerinţele specifice perioadei
de gestaţie. Pe parcursul celor 147-150 zile de gestaţie, sporul de greutate al oii este determinat de
creşterea fetusului/fetuşilor şi a învelitorilor fetale şi depunerea de substanţe de rezervă în corpul
mamei; cheltuielile energetice şi de nutrienţi pentru sporul de greutate sunt reduse în primele 90 zile
de gestaţie şi cresc constant în perioada următoare; astfel, cheltuielile de energie ale oii gestante
sunt mai mari cu numai 20% în ziua a 90-a şi cu peste 125% în preajma fătării; comparativ cu
începutul gestaţiei, creşterea cea mai accentuată înregistrându-se în ultimile 40 zile de gestaţie.
Din această cauză gestaţia la oi este împărţită, sub aspectul cerinţelor de hrană şi
alimentaţiei, în două perioade, respectiv gestaţie I (cu durata de cca. 3,5 luni) şi gestaţie II (cu
durata de 1,5 luni).
În prima lună de gestaţie, când embrionul se dezvoltă liber în uter, până în ziua a 16-a
(INRA 1988) sau a 40-a (NRC 1989) când se fixează pe peretele uterin, este necesar ca alimentaţia
să fie cât mai apropiată, atât cantitativ cât şi calitativ, de cea dinaintea montei, pentru a evita
mortalitatea embrionară.
În următoarele 2 luni de gestaţie dezvoltarea fetusului/fetuşilor este redusă, la vârsta de 90
de zile greutatea lor reprezintând până la 15% din greutatea la naştere. Se apreciază, pe această
bază, că nivelul de alimentaţie corespunzător cerinţelor de întreţinere este suficient pentru această
perioadă.
În acest caz, alimentaţia pe păşune poate asigura integral cerinţele oilor, dacă acestea pot
consuma 3-3,5 kg SU/100 kg GV; de obicei, în această perioadă a anului oile folosesc multe resurse
ocazionale de nutreţuri cum sunt: lucerniere, ciocălăişti, mirişti, samuraslă etc, care sunt formate din
plante tinere şi chiar resturi de seminţe rămase după recoltare, pe care oile le pot alege şi consuma.

94
 În afara perioadei de păşunat, oile aflate în prima parte a gestaţiei sunt hrănite cu fânuri
naturale, vreji de leguminoase, sfeclă furajeră, siloz de porumb, în cantităţi care să satisfacă
cerinţele de întreţinere, în limita capacităţii de ingestie.
Alimentaţia în prima parte a gestaţiei trebuie astfel dirijată încât să nu fie o depunere
pronunţată de grăsimi, fiindcă la animalele grase se reduce capacitatea de ingestie, cu efect negativ
asupra bilanţului energiei în perioada gestaţiei avansate şi a lactaţiei.
Reducerea capacităţii de ingestie presupune un consum mai mic de nutreţuri de volum şi
sporirea aportului de concentrate, dar şi mobilizarea de grăsimi corporale care declanşează
cetoza/toxiemia de gestaţie. În ultimile 6 săptămâni de gestaţie, fetusul/fetuşii realizează 75-80%
din greutatea lor la naştere, acumulându-se în acelaşi timp şi importante rezerve (de energie,
proteine, minerale) în corpul mamei; în aceste condiţii, cerinţele de hrană sporesc substanţial pe
măsură ce avansează gestaţia; concomitent se reduce capacitatea de ingestie, ceea ce determină
necesitatea creşterii densităţii energetice a raţiilor, astfel încât printr-o cantitate mai redusă de SU
ingerată să se asigure un aport mai ridicat de energie.
Semnificativ este faptul că reducerea capacităţii de ingestie este mai accentuată la oile cu
mai mulţi fetuşi.
În ultima parte a gestaţiei cresc şi cerinţele de proteină, minerale şi vitamine; astfel, cerinţele
de proteină sunt, în această perioadă, de 140-145 g PDI/UFL, faţă de 80-110 g PDI/UFL în prima
parte a gestaţiei.
Insuficienţa energiei şi a altor nutrienţi în preajma fătării influenţează negativ:
- cantitatea şi calitatea lânii la oaia mamă;
- dezvoltarea fetusului/fetuşilor;
- greutatea fetuşilor la naştere, în special la fătări duble, triple;
- dezvoltarea corporală a mielului în timpul alăptării, datorită producţiei mai mici de lapte;
- producţia de lână a urmaşilor pe timp mai lung dat fiind faptul că formarea foliculilor are
loc, preponderent, în ultima parte a perioadei intrauterine şi începutul perioadei de alăptare.
în cazul oilor aflate în ultima parte de gestaţie, folosirea unei cantităţi mai mari de grosiere
(coceni, paie, vreji) presupune cantităţi mari de concentrate în raţii (0,4-0,6 kg); folosirea unor
silozuri (porumb, ierburi, lucernă) de foarte bună calitate, în special de lucerna (0,5-1,0 kg SU)
asigură necesarul de nutrienţi, în limita capacităţii de ingestie a oilor.
În ultima parte a gestaţiei creşte semnificativ cantitatea de apă băută care depinde de stadiul
de gestaţie şi de numărul fetusilor; în acest sens, se afirmă chiar că se poate aprecia numărul de miei
fătaţi, după cantitatea de apă băută în ultimele săptămâni de gestaţie.

95
 CAPITOLUL 5
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI CABALINELOR

Cu toate că domesticirea cailor s-a făcut în urmă cu milenii, doar în ultimii 30-40 de ani s-au
strâns suficiente informaţii ştiinţifice referitoare la formularea raţiilor pentru diferite categorii de
cabaline; cercetările efectuate în această direcţie evidenţiază necesitatea hrănirii cailor în funcţie de
specificul anatomicofuncţional al tubului digestiv.

Particularităţi ale digestiei

Caii sunt animale nerumegătoare, erbivore, la care în intestinul gros (cecum şi colon)
fermentaţiile bacteriene sunt foarte intense, ceea ce face posibilă valorificarea nutreţurilor fibroase.
Tractusul digestiv se caracterizează printr-un stomac puţin voluminos (15- 18 l) şi un intestin
dezvoltat; intestinul subţire este lung (16-24 m), iar intestinul gros are un volum foarte mare (180-
220 l) şi îndeplineşte un rol similar rumenului de la poligastrice.
Procesele de digestie au loc la trei nivele diferite ale tubului digestiv: stomac (digestie
gastrică), intestin subţire (digestie enzimatică) şi intestin gros (digestie microbiană).
Cu toate că are capacitate redusă, stomacul nu se umple niciodată; el se goleşte pe măsura
consumului hranei; în momentul când se termină consumul de hrană, stomacul se închide complet,
fapt ce face imposibil vomismentul, de unde frecventele tulburări digestive (colici) dacă ingestia
este rapidă, dacă nutreţurile sunt prea reci etc.
Procesele de digestie în stomac sunt relativ reduse, fiindcă la acest nivel rămân mai mult
timp numai ultimele cantităţi consumate dintr-un tain şi suferă procese mai intense de digestie;
stomacul are un rol mai important în mărunţirea hranei. Celuloza suferă un început de digestie în
urma căreia, în unele cazuri, rezultă cantităţi importante de gaze care pot provoca "meteorismul
stomacului". Un început de digestie suferă şi proteinele, care apoi sunt hidrolizate în intestinul
subţire. În stomac practic nu se digeră mineralele, iar glucidele sunt foarte puţin descompuse la
acest nivel.
În intestinul subţire sub influenţa enzimelor pancreatice şi intestinale, procesele de digestie
pentru zaharuri, amidon, grăsimi şi proteine sunt foarte intense; produşii finali sunt glucoza şi acizii
graşi cu lanţ lung (care sunt surse de energie) şi respectiv aminoacizii; intensitatea digestiei la acest
nivel al tubului digestiv este cu atât mai mare cu cât raţiile conţin cantităţi mai mari de concentrate

96
(cereale, şroturi…). Nutrienţii eliberaţi şi absorbiţi în intestinul subţire furnizează 30-60% din
energia totală absorbită şi 30-80% din azotul (aminoacizii) absorbit.
Substanţele minerale (exceptând fosforul) sunt absorbite în intestinul subţire la diferite
niveluri, în funcţie de element.
Intestinul gros este populat cu o mare cantitate de microorganisme (bacterii, protozoare,
fungi) asemănătoare cu cele din rumen; părţile de nutreţuri nedigerate în stomac şi intestinul subţire
ajung în intestinul gros unde suferă o fermentaţie microbiană care are ca rezultat producţia de
dioxid de carbon, metan şi acizi graşi volatili (AGV, în special acetat, propionat şi butirat); prin
metan se elimină până la 3% din energia ingerată.
În funcţie de tipul regimului de furajare, prin AGV absorbiţi în intestinul gros se asigură 30-
60% din energia absorbită; valorile mai mari sunt specifice raţiilor formate preponderent, din fânuri
şi celulozice. Propionatul este precursor pentru glucoză, acetatul şi butiratul nu sunt glucogenetice.
Din activitatea bacteriilor în intestinul gros rezultă proteine şi vitamine din complexul B, dar
caii folosesc în mică măsură aceste substanţe, fiindcă absorbţia la acest nivel este redusă (NRC,
1989). Sursele de N neproteic sunt mai slab utilizate la cai decât la rumegătoare; în acelaşi timp,
caii sunt mai puţin sensibili la intoxicaţia cu uree (nivelul de toleranţă este de cca 2 g/kg greutate
vie), fiind mai sensibili la intoxicaţia cu amoniac şi săruri de amoniu.
Şi la cai tipul nutreţului/raţiei influenţează fermentaţiile microbiene; nutreţurile bogate în
amidon (grăunţele de cereale) determină formarea unor cantităţi mai mari de propionat şi mai
scăzute în acetat şi butirat. Schimbările frecvente şi brutale ale raţiilor ( îndeosebi ca structură) au
influenţă negativă asupra fermentaţiilor microbiene, fiindcă determină modificări ale populaţiilor de
microorganisme (prin moartea unor tipuri de bacterii) şi schimbarea pH-ului intestinal. Pentru
menţinerea unei activităţi optime în intestinul gros se recomandă ca în hrana cailor să se asigure
minimum 1 kg fân /100 kgGV, iar nutreţurile concentrate să se administreze după cele de volum
(fibroase).

Cerinţe de hrană
Pentru întreţinere şi producţie (creştere, lapte, muncă) caii au nevoie de energie şi nutrienţi
specifici (aminoacizi, minerale, vitamine).
Substanţa uscată ingerată (SUI) asigură energia şi nutrienţii necesari animalului pentru
realizarea performanţelor dorite.
Cantitatea de SU ingerată depinde de mai mulţi factori:
- felul nutreţului: stadiul de vegetaţie la recoltare, specia plantelor, modul de conservare;
- caracteristicile animalului: greutate corporală, stare fiziologică (gestaţie, lactaţie, creştere),
efort de muncă.
97
 Nutreţurile verzi sunt ingerate în cantităţi mai mari decât cele conservate; cantitatea de SU
ingerată din nutreţurile murate creşte odată cu conţinutul lor în substanţă uscată; leguminoasele sunt
ingerate în cantităţi mai mari decât gramineele.

Cerinţe de energie
Cerinţele de energie la cabaline sunt exprimate fie în energie digestibilă (ED) (NRC, 1989),
fie în energie netă (EN, respectiv unităţi furajere UF) (INRA, 1990).
Ca şi la alte specii de animale şi la cabaline cerinţele totale de energie reprezintă suma
cerinţelor pentru întreţinere şi a celor pentru producţie.
Cerinţele de energie pentru întreţinere sunt determinate de greutatea corporală (GV), care în
cazul când nu poate fi determinată prin cântărire (cele mai întâlnite situaţii) poate fi estimată pe
baza unor dimensiuni corporale, cum ar fi perimetrul toracic (PT) şi înălţimea la greabăn (IG), după
următoarele relaţii de calcul (Martin-Rosset şi col.,1990):
- iepe: GV (kg)= 5,2PT + 2,6IG-855 (±25 kg)
- tineret în creştere: GV (kg)= 4,5PT - 370 (±23 kg)
- cai de muncă: GV (kg)= 4,3PT+3,0IG - 785 (±26 kg)
- rase grele (toate categoriile): GV (kg)= 7,3PT- 800 (±27 kg)
În funcţie de greutatea corporală (kg) se utilizează următoarele relaţii de calcul (NRC, 1989)
pentru estimarea cerinţelor de ED pentru întreţinere:
- Pentru cai cu GV<600 kg:
ED (Mcal/zi)=1,4 + 0,03 GV
- Pentru cai cu GV>600kg:
ED (Mcal/zi)=1,82 + 0,0383 GV - 0,000015GV2
Cerinţele de energie pentru întreţinere calculate după aceste relaţii, se reduc pe măsura
creşterii greutăţii corporale dacă sunt raportate la 100 kg GV.
Sistemul INRA exprimă cerinţele de energie la cabaline în energie netă, care este echivalată
în Unităţi Furajere cal (UFc) prin raportarea la 2200 kcal, valoare care reprezintă cantitatea de
energie netă pentru întreţinere a unui kg de orz de referinţă (cu 87% SU) la cai.
Exprimate în acest fel, cerinţele de energie pentru întreţinere sunt de cca 0,70-0,80 UFc/100
kg GV; se remarcă o variaţie mai mare a acestor cerinţe la cai în funcţie de sex, rasă, individualitate
şi temperament, comparativ cu alte specii de animale.
Cerinţele de energie pentru producţie sunt determinate de felul şi mărimea acesteia (efort,
creştere fetus, producţie de lapte, creştere-îngrăşare), precum şi de alţi factori cum ar fi temperatura
mediului.

98
 Cerinţe de proteină
Modul de exprimare a cerinţelor de proteine variază în funcţie de sistemul de normare;
astfel, în sistemul NRC cerinţele de proteine pentru întreţinere sunt estimate la minimum 7,2% PB
în raţie (NRC, 1989).
Sistemul INRA apreciază cerinţele de proteine şi respectiv conţinutul nutreţurilor în
Proteină Brută Digestibilă cal (PBDc); se consideră în acest caz că 100 g PBDc, furnizează în tubul
digestiv, la cal:
- 100 g PBDc (aminoacizi) în cazul nutreţurilor concentrate, prin digestia în intestinul
subţire;
- 70-90 g PBDc (aminoacizi) în cazul nutreţurilor de volum, cantitate rezultată atât din
digestia în intestinul subţire cât şi din digestia microbiană din intestinul gros.
Cerinţele de proteine pentru întreţinere la caii adulţi sunt apreciate, în sistemul INRA, la 50-
55 g PBDc/100 kgGV.
Cerinţele pentru producţie sunt variabile, după felul producţiei.

Cerinţe de minerale
Cerinţe mai ridicate de minerale se manifestă pentru Ca, P şi K, pe care NRC (1989) le
apreciază, pentru SU din raţie la: 0,21%Ca; 6,15% P; 0,3 % K, în cazul cailor în stare de întreţinere.
Faţă de cerinţele de întreţinere, cerinţele pentru lactaţie sunt mai mari de 1,5-2,5 ori pentru Ca, P şi
K.

Cerinţe de vitamine
O atenţie deosebită se acordă vitaminelor liposolubile, în special pentru vitamina E a cărei
carenţă determină la cai tulburări specifice cum ar fi boala neuronilor molari, mieloencefalopatia
degenerativă ecvină şi alte tulburări degenerative; se recomandă ca nivele optime de vitamină E: 15-
50 UI/kg GV pentru întreţinere şi cea. 80 UI/kg GV pentru creştere şi muncă.

Cerinţe de apă
Cantitatea de apă consumată depinde de temperatura mediului, cantitatea de SU ingerată,
felul nutreţurilor consumate etc. Astfel, dacă se consumă fân de lucernă, cantitatea de apă băută este
mai mare decât la consumul fânului de graminee. Se estimează un consum zilnic de apă de 2-3 l/kg
SU ingerată (NRC, 1989); alte estimări sunt de 30 ml apă/kg GV.
La cai, insuficeinţa apei reduce cantitatea de SU ingerată şi favorizează apariţia colicilor;
reducerea conţinutului corpului în apă cu 5-7% din GV este considerată o deshidratare moderată,
cca de 8-10% accentuată, iar peste 10 % este considerată fatală.
99
 Lucr 10
CAPITOLUL 6
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PORCINELOR

Carnea de porcine reprezintă o sursă importantă de energie, proteine, minerale şi vitamine,

pentru o mare parte din populaţia globului. Sinteza ţesuturilor muscular şi adipos, a oaselor şi a altor
componente ale corpului, este dependentă de aportul adecvat de nutrienţi prin hrana pe care
porcinele o primesc într-o formă palatabilă şi care poate fi utilizată eficient pentru creştere,
reproducţie şi lactaţie.

Particularităţi ale digestiei

Porcinele sunt animale monogastrice, omnivore, cu masticaţie şi salivaţie foarte active. Sub
aspectul conformaţiei şi funcţionării tubului digestiv, există o mare asemănare între om şi porc; de
altfel, porcii sunt folosiţi ca model experimental în cercetările de nutriţie şi alimentaţie umană.
Digestia la porc se desfăşoară în 2 etape:
I. Digestia în stomac şi intestinul subţire, unde sub acţiunea enzimelor proprii are loc o
descopunere a componentelor nutreţurilor până la nutrienţi care pot fi absorbiţi: glucoză,
aminoacizi, acizi graşi, minerale, vitamine; astfel se eliberează 1/2 până la 2/3 din nutrienţii pe care
îi conţin nutreţurile ingerate;
II. Digestia în intestinul gros se face sub acţiunea enzimelor bacteriene, prin procese de
fermentaţie din care rezultă atât produşi care pot fi utilizaţi de animal: acizi organici cu lanţ scurt
(acid acetic, propionic, butiric, lactic), vitamine etc., cât şi produşi nefolositori (metan, CO2, H2,
căldură de fermentaţie, aminoacizi etc.).
Ca şi la om, tubul digestiv la porci este populat pe toată lungimea sa cu o imensă cantitate de
microorganisme, al căror număr este de cca. 10 ori mai mare decât numărul total de celule ale
animalului gazdă. Aceste microorganisme sunt fie fixate de papilele intestinale (flora parietală), fie
plutesc în chim (flora luminală).
La naştere, tubul digestiv al purceilor este liber de germeni (germ free), dar el este populat
rapid cu germeni din mediu. La început proliferează germeni precum: E. coli, Streptococcus,
Clostridium ; schimbarea acestei structuri bacteriene se face încă din prima săptămână de viaţă când
pe măsură ce sporeşte proporţia bacteriilor producătoare de acid lactic (Lactobaccilus şi
Streptococcus sp.) se reduce semnificativ popularea cu E. coli.

100
 Structura populaţiei bacteriene din tubul digestiv al purceilor este în legătură şi cu pH-ul
mediului, care scade pe măsura sporirii producţiei de acid lactic; bacteriile patogene (ex. E. coli)
sunt sensibile la valori mai scăzute ale pH-ului intestinal.
Sub acţiunea florei intestinale, componentele nutreţurilor sunt supuse unor intense procese
de fermentaţie.
Astfel, în urma fermentării unei părţi din hidraţii de carbon rezultă acizi graşi volatili (acetic,
propionic, butiric) şi acid lactic; AGV sunt absorbiţi (mai ales la nivelul cecumului şi colonului) şi
furnizează o parte din energia necesară organismului pentru întreţinere: cca 30% la porci în creştere
şi până la 40 % la scroafele în gestaţie. Ca structură, amestecul de acizi graşi este diferit (Rodecki şi
col., 1991), atât în funcţie de felul hranei (conţinutul în celuloză şi nivelul ingestiei), cât şi de
segmentul tubului digestiv.
În general, fermentaţiile din colon sunt limitate de cantitatea mai redusă de hidraţi de carbon
disponibili, la acest nivel.
Din fermentarea proteinelor de către bacteriile intestinale rezultă peptide, amine, fenoli etc.
(produşi folosiţi pentru resinteza proteinei bacteriene) şi alţi compuşi. Aminoacizii din proteina
bacteriană sintetizată în colon, pe baza ureei, sunt folosiţi de porci pentru sinteza proteinelor
corporale.
Din degradarea aminoacizilor de către bacterii rezultă metaboliţi fenolici volatili (fenol, p-
cresol, scatol etc) care dau mirosul caracteristic dejecţiilor. Microorganismele din tubul digestiv au
rol limitat în digestia lipidelor, dar ele influenţează negativ absorbţia acestora fiindcă degradează
acizii biliari, necesari pentru o bună absorbţie a lipidelor.
De asemenea, bateriile intestinale au influenţă negativă asupra disponibilităţii mineralelor
(ex. Fe), pe care le blochează.
Cu toate că bacteriile, mai ales din intestinul gros, sintetizează vitaminele din complexul B
şi vitamina K, organismul porcului beneficiază relativ puţin de această sinteză fiindcă absorbţia
vitaminelor la acest nivel al tubului digestiv este neînsemnată.

Cerinţe de hrană
Dtorită particularităţilor de digestie şi absorbţie, utilizarea nutrienţilor la porcine este
superioară cu 20-30% faţă de cea de la taurinele la îngrăşat.
Energia este exprimată în energie digestibilă (ED) sau în energie metabolizabilă (EM);
energia netă (EN) se utilizează rareori pentru exprimarea cerinţelor energetice pentru întreţinere.
Conţinutul nutreţurilor în ED este determinat de compoziţia lor chimică, fiind influenţat
pozitiv de conţinutul în grăsimi, respectiv negativ de conţinutul în celuloză şi cenuşă.

101
 Cerinţe de energie
Cerinţele pentru întreţinere cuprind toate cheltuielile de energie pentru funcţiile
organismului şi o activitate moderată şi sunt exprimate, în cele mai multe cazuri, faţă de greutatea
metabolică (GV0,75; kg0,75).
Exprimate în acest fel, cerinţele zilnice de energie pentru întreţinere variază în limite destul
de mari, de la autor la autor, respectiv 92-160 kcal EM/kg0.75, fiind reţinute, ca mai apropiate de
adevăr următoarele valori, în funcţie de starea fiziologică (NRC, 1998):
- 106 kcal EM/kg0,75 la scroafe gestante, lactante şi la porci în creştere;
- 112 kcal EM/kg0,75 la tineret suin şi vieri adulţi.
Cerinţele globale de energie sunt compuse din cerinţele pentru întreţinere, la care se adugă
cele pentru producţie (creştere, gestaţie, lactaţie, activitatea sexuală a vierilor).
Cerinţele pentru creştere sunt calculate pe baza cheltuielilor de energie pentru sinteza de
proteine şi grăsimi.
Cheltuielile de energie pentru gestaţie, corespund sporului de greutate al scroafei şi
dezvoltării fetuşilor şi ţesuturilor fetale; aceste sporuri sunt apreciate, în total, la cca 45 kg, din care
20 kg pentru produşii de concepţie şi învelitorile fetale (Noblet şi col, 1990). Eficienţa utilizării
energiei în timpul gestaţiei este apreciată la 0,69-0,88, valoarea mai mare fiind pentru depunerea de
ţesut maternal (Close şi col., 1985).

Cerinţe de proteine
La porcine, aceste cerinţe sunt exprimate, în cele mai multe cazuri, în proteină brută (g N x
6,25). Pe baza constatării că în multe cazuri creşterea şi reproducţia sunt deficitare chiar dacă
nivelul proteinelor în hrană era teoretic corespunzător, s-a emis ideea că nu proteina este elementul
esenţial ci conţinutul ei în aminoacizi.
Astfel, cei 20 de aminoacizi din proteinele naturale au fost împărţiţi şi pentru porcine în 2
grupe: aminoacizi esenţiali (indispensabili) şi neesenţiali (neindispensabili).
O utilizare a aminoacizilor cu eficienţă maximă se realizează în cazul în care hrana asigură
un aport echilibrat al aminoacizilor esenţiali; acest concept este cunoscut sub denumirea de
proteină ideală, care defineşte un amestec echilibrat de aminoacizi specific fiecărei producţii şi
categorii de porcine.
Dată fiind provenienţa diversă a aminoacizilor (în funcţie de sursa de nutreţuri),
disponibilitatea lor pentru organism este diferită de la un aminoacid la altul, în funcţie de nutreţ;
pentru a evita acest neajuns, în ultimul timp se utilizează, la formularea raţiilor, conţinutul
nutreţurilor în aminoacizii digestibili (digestibilitatea ileală), considerându-se că aminoacizii folosiţi
efectiv de organism sunt aceia care sunt digeraţi şi absorbiţi la nivelul intestinului subţire.
102
 Pentru echilibrarea raţiilor porcilor în unii aminoacizi esenţiali se folosesc aşa-zişii
aminoacizi cristalini (aminoazici de sinteză) cu următoarea concentraţie în substanţă activă
(aminoacid pur):
L-lizină -HCl (98,5% puritate) 78,8% lizină
L-treonină 98,5% treonină
L-triptofan 98,5% triptofan
DL-metionină 99,0% metionină
DL-metionină hidroxi analog (lichid) 88,0% metionină
Cerinţele de aminoacizi ale diferitelor categorii de porcine sunt influenţate de mai mulţi
factori, între care: vârstă (greutate corporală), sex, producţie, scop urmărit (proporţie maximă de
carne în carcasă, spor de creştere maxim, eficienţă maximă a hranei), potenţialul genetic de sinteză
a proteinei etc.

Cerinţe de minerale
La porcine, se manifestă cerinţe specifice în unele anorganice: Ca, P, Na, K, Mg, CI, S, I,
Cu, Fe, I, Zn, Se.
Funcţiile acestor elemente sunt variate,lele fiind component nestructurale ale ţesuturilor sau
reglând funcţionarea unor ţesuturi şi organe.
Calciul şi fosforul au rol major în formarea şi dezvoltarea scheletului, precum şi alte funcţii
fiziologice importante. Eficienţa nutriţională a Ca şi P, la toate categoriile de porcine depinde (Peo,
1991) de:
- suplimentarea adecvată a hranei cu aceste elemente într-o formă disponibilă;
- un raport adecvat Ca:P;
- prezenţa vitaminei D în cantităţi suficiente.
Referitor la cerinţele în Ca şi P a diferitelor categorii de porcine, se remarcă următoarele:
- cerinţele optime pentru a sigura o creştere maximă nu corespund şi unei maxime
mineralizări a oaselor;
- la porcii specializaţi pentru proporţia mare de carne în carcasă cerinţele sunt mai reduse
decât la cei cu proporţie moderată de carne;
- cerinţele vierilor sunt mai mari decât ale vieruşilor sau scrofiţelor;
- fosforul din sursele naturale are o biodisponibilitate diferită (ex. 100 % pentru faina de
lucerna, faina de peşte, fosfat dicalcic şi numai 15 % pentru grăunţele de porumb, 31 % pentru cele
de orz, 25-38 % pentru şrotul de soia etc);
- excesul de Ca şi P reduce performanţele zootehnice ale porcinelor. Sodiul clorul şi potasiul
sunt ionii cu cea mai mare influenţă asupra balanţei electrolitice şi echilibrului acido-bazic din
103
organism. Carenţa în aceste elemente reduce ritmul de creştere şi eficienţa hranei; toleranţa
porcinelor faţă de NaCl este ridicată, dacă este asigurat accesul nelimitat la apă.
Simptomele de toxicitate ale Na: tulburări nervoase, paralizii, moarte.
Magneziul este cofactor în multe sisteme enzimatice şi component al oaselor; cerinţele în
Mg sunt stabilite mai exact pentru purcei, fiind mai puţin cunoscute pentru porcii de reproducţie.
Carenţa în Mg se manifestă prin hiperexcitabilitate, dureri musculare, tetanie, moarte.
Sulful este necesar pentru sinteza compuşilor cu S; se pare că sulful din aminoacizii sulfuraţi
asigură necesarul porcilor.
Cuprul este necesar pentru sinteza hemoglobinei şi activarea unor enzime implicate în
metabolism. Nivelul optim al Cu în hrana diferitelor categorii de porcine este încă incomplet
lămurit şi diferă de la o sursă la alta (ex. pentru scroafe 6-60 ppm) carenţa în Cu reduce mobilizarea
Fe, influenţând negativ hematopoeza, cheratinizarea epiteliilor, sinteza colagenului, elastinei şi
mielinei.
Carenţa în Cu este asociată cu anemia hipocromă, fracturi spontane, tulburări cardiace etc.
Dozele mari de Cu, peste 250 ppm, sunt toxice, dar dozele moderate (100-250 ppm) stimulează
creşterea porcilor.
Cuprul din sulfaţi, carbonaţi şi cloruri are disponibilitate ridicata la porci; complexele
organice care conţin cupru au o disponibilitate asemănătoare cu sulfaţii. Complexele cu lizină au
influenţă mai bună asupra creşterii decât sulfaţii.
Iodul, prin intermediul tiroxinei, este implicat în metabolism; carenţa determină mixedem,
tiroidă hemoragică etc, la scroafe. Sursele de I uşor disponibil sunt iodatul de calciu şi de potasiu.
Fierul este component al hemoglobinei şi mioglobinei, dar şi a unor enzime. La naştere,
purceii au o rezervă de Fe (în hemoglobina de cea. 50 mg şi cerinţe zilnice de (7-16 mg) respectiv
21 mg/kg spor greutate; laptele de scroafă conţine cca. 1 mg Fe/1, fiind cu totul insuficient faţă de
cerinţele purceilor.
O serie de cercetări mai recente arată că mucoasa intestinală la purcei, în primele ore după
naştere, permite absorbţia Fe din surse organice/anorganice cu fier disponibil şi se pot astfel
satisface cerinţele purceilor m acest element. In schimb, un aport ridicat de Fe (peste 200 mg)
administrat injectabil sau oral, stimulează dezvoltarea florei bacteriene care declanşează diareea
(Kadis şi col, 1984).
Disponibilitatea Fe din diferite surse este foarte variabilă; astfel, unele surse (sulfat feros,
clorură ferică, cifratul feric, etc) au Fe cu disponibilitate mai ridicată, în timp ce altele (oxidul feric)
au o disponibilitate foarte redusă. Compuşii organici (ex. Fe-metionină) au fierul cu o
disponibilitate ridicată (68-81%). Carenţa în Fe determină anemia.

104
 Manganul este component al multor enzime implicate în metabolismul glucidelor, lipidelor
şi proteinelor. Nivelul optim al cerinţelor porcilor în Mn este insuficient precizat, cercetările în curs
fiind îndreptate spre estimarea mai precisă a cerinţelor pentru scroafe în gestaţie şi lactaţie.
Carenţa în Mn, pe termen lung, determină dezvoltarea anormală a scheletului, creşterea
depozitelor de grăsime, desfăşurarea anormală a ciclului sexual, resorbţia fetuşilor, reducerea
producţiei de lapte etc.
Toleranţa porcilor la Mn este foarte ridicată (până la 4000 ppm).
Seleniul este component al glutation peroxidazei, fiind implicat pe această, cale, în oxidarea
lipidelor.
Cerinţele porcilor în Se sunt reduse (0,15-0,3 ppm), ca de altfel şi pragul de toxicitate (5
ppm); toxicitatea se manifestă prin anorexie, căderea părului, infiltrarea grasă a ficatului etc.
Simptomele de carenţă sunt similare celor întâlnite la carenţa în vitamina E, respectiv:
edeme la nivelul colonului, a ţesuturilor subcutanate, submucoasei stomacului, distrofii la nivelul
muşchilor scheletici (boala muşchiului alb), cardiac, tulburări de reproducţie, reducerea producţiei
de lapte la scroafe, scăderea imunităţii.
Zincul este prezent în numeroase enzime, care la rândul lor, participă la metabolismul
glucidic, lipidic şi proteic.
Carenţa în Zn la porci, se manifestă prin hipercheratinizare a pielii, respectiv paracheratoză;
în acest caz se reduce sporul de creştere şi eficienţa hranei. La vieri, se întârzie dezvoltarea
testiculelor; carenţa de Zn la scroafe influenţează negativ dezvoltarea purceilor şi viabilitatea lor.
Pragul de toxicitate la Zn, este ridicat (2000 ppm).

Biodisponibilitatea Zn este mai mare din unele surse cum sunt: sulfatul, carbonarul şi clorura şi mai
redusă din oxidul de zinc; din complexele organice cu Zn, disponibilitatea elementului este
asemănătoare celei din sulfat.

Cerinţe de vitamine
Suplimentarea minerală a raţiilor pentru porci este cu atât mai necesară cu cât creşterea este
mai intensivă, animalele neavând, în aceste condiţii, nici o legătură cu solul, care este o bună sursă
de elemente.
În nutreţurile folosite curent în alimentaţia porcilor vitaminele se găsesc în cantităţi destul de
variabile, nivelul lor depinzând de felul nutreţurilor şi de tehnologia de producere şi procesare a
acestora. În practica alimentaţiei porcinelor hrana se suplimentează cu vitamine, atât liposolubile
(A, D, E uneori K), cât şi hidrosolubile (în special riboflavină, niacină, acid pantotenic, vitamina
B12, colină)
105
 Vitamina A, se găseşte în nutreţurile de origine vegetală ca provitamină (caroten), surse bune
fiind nutreţurile verzi (proaspete sau deshidratate) şi porumbul galben. Vitamina A se poate
depozita în cantităţi relativ mari în ficat, de unde este mobilizată şi folosită în cazul carenţelor de
scurtă durată.
Carenţa determină, pe lângă simptomele clasice (tulburări de vedere, xerof tal mie etc) şi
tulburări de reproducţie la scroafe, malformaţii diverse la purcei, reducerea creşterii, scăderea
eficienţei hranei etc.
Excesul de vitamina A pe o perioadă mai lungă, poate deveni toxic.
Vitamina D, prezintă o importanţă deosebită pentru metabolismul Ca şi P, pe care îl
reglează. Recomandările privitoare la nivelul cerinţelor de vitamină D pentru porcine sunt destul de
variabile, de la o sursă la alta; la purcei (5-10 kg) nivelul recomandat este de cea. 2200 UI/kg raţie,
cu toate că nivelul de tolerantă este dublu.
Excesul este toxic şi se manifestă prin reducerea creşterii, eficienţa scăzută a hranei,
anomalii ale oaselor, calcifierea ţesuturilor moi, moartea animalelor.
Vitamina E are funcţii asemănătoare seleniului.
Vitamina K este sintetizată de bacteriile din tubul digestiv, dar pot apărea simptome de
carenţă în special la tineretul porcin, ce se manifestă prin hemoragii subcutanate, prelungirea
cicatrizării ombilicului la purcei.
Lucerna este o sursă foarte bună de vitamina K.
Vitaminele hidrosolubile, respectiv vitaminele din complexul B şi C, sunt necesare pentru
întreţinere şi pentru producţia porcinelor.
Regimurile de hrănire bazate pe porumb/şrot de soia conţin cantităţi reduse de vitamine: B 12,
acid pantotenic, riboflavină, tiamină, colină, şi niacină disponibilă şi cu toate că ele se
suplimentează prin diferite forme comerciale ale acestor vitamine, apar destul de des simptome de
carenţă.
La porci, unele vitamine (B12 şi tiamina) se depozitează în cantităţi foarte reduse şi perioade
limitate de timp.
Se apreciază că vitamina C se sintetizează în cantităţi suficiente în organism, dar
suplimentarea raţiei are influenţă favorabilă, mai ales la purcei după înţărcare.

Cerinţe de apă
Datorită multiplelor funcţii fiziologice pe care le îndeplineşte, apa este iuiui dintre cei mai
importanţi nutrienţi şi la porcine.

106
 Proporţia de apă din corpul porcilor variază în funcţie de vârstă; din greutatea corpului gol
(greutate corporală - conţinut tub digestiv), apa reprezintă 82% la purceii nou-născuţi (1,5 kg) şi
scade până la 53%, la greutatea de 90 kg.
La purceii sugari consumul de apă începe după 1-2 zile de la naştere, dar pe perioada
alăptării cantitatea de apă băută este redusă fiindcă laptele conţine cea. 80% apă; unele cercetări
(Fraser şi col. 1988) au stabilit un consum mediu zilnic de apăl purcei în primele 4 zile după
naştere, de 46 ml (cu variaţii între 0-200 ml); după prima săptămână de viaţă, cantitatea de apă
băută este determinată de cantitatea de hrană uscată consumată (care este redusă până la vârsta de
cea. 3 săptămâni). În caz de diaree consumul de apă se reduce cu cea. 15%.
La purceii înţărcaţi, cantitatea de apă băută se poate stabili după relaţia:
Apă (l/zi)= 0,149 + (3,053 x kg nutreţ uscat consumat) (NRC, 1998)
Cantitatea de apă băută, după înţărcare, creşte treptat, d la cca. 0,5 l/zi până la 1,5 l/zi;
consumul este determinat şi de temperatura mediului.
În perioadă de creştere/finisare se estimează un consum de apă de 2-2,5 kg/kg nutreţ uscat
consumat (la porci de 20-90 kg) dacă hrana este administrată "ad libitum", respectiv 3,5-3,7 kg/kg
nutreţ, consumat, dacă hrănirea este restricţionată.
În cazul furajării lichide nu se constată diferenţe în privinţa performanţelor zootehnice, când
proporţia de apă: nutreţ uscat este în limitele 1,5-3,0:1; se impune şi în acest caz, asigurarea
accesului la apă proaspătă.
La scroafe, consumul de apă creşte de la montă, pe măsura avansării în gestaţie (de la cea.
11 l/zi până la 20 l/zi); în timpul estrului consumul de apă scade. Cantitatea de apă consumată în
timpul lactaţiei este foarte ridicată: cea. 18 l/zi (cu variaţii de la 12-40 l/zi).
Consumul de apă al vierilor este de 10-15 l/zi.

107
 CAPITOLUL 7
SPECIFICUL ALIMENTAŢIEI PĂSĂRILOR

Avicultura modernă este o activitate cu caracter industrial, ce se face în unităţi mari, este
specializată, mecanizată şi automatizată. Hrana păsărilor se prezintă ca nutreţ combinat complet
(granulat sau ca făinuri), fabricat după reţete specifice tipului de pasăre.
Din totalul producţiei mondiale de nutreţuri combinate peste 35% este destinată alimentaţiei
păsărilor pentru producţia de carne (19%) şi de ouă (16%); excepţionale progrese făcute pe linie
genetică şi în domeniul asigurării unor condiţii optime de creştere (de mediu) au fost însoţite de
progrese similare în domeniul nutriţiei şi alimentaţiei păsărilor.
Dintre numeroasele specii de păsări se vor face referiri, privind alimentaţia, la unele
granivore (găini şi curci) şi palmipede (gâşte şi raţe).

Particularităţi ale digestiei

Aparatul digestiv al păsărilor este scurt, puţin voluminos şi adaptat folosirii nutreţurilor
concentrate în energie, sărace în celuloză şi uşor digestibile.
La păsările granivore este specifică prezenţa guşii şi a stomacului format din două
formaţiuni distincte: una glandulară (proventricul, ventricul succenturiat) şi una musculoasă
(stomac muscular, pipotă) foarte dezvoltată atât la granivore cât şi la palmipede; la palmipede
lipseşte guşa, care este substituită prin posibilitatea dilatării esofagului care astfel poate depozita
cantităţi importante de nutreţuri (permite alimentaţia forţată-îndoparea).
Guşa este o dilatare (extensibilă) a esofagului, unde se pot depozita cantităţi importante de
nutreţuri (chiar peste 200 g, după mărimea păsării), care aici sunt umectate şi înmuiate; guşa
permite şi o reglare a tranzitului digestiv, în funcţie de plenitudinea stomacului muscular şi forma
de prezentare a nutreţurilor (făinuri, grăunţe, granule). În guşă au loc unele procese de digestie,
declanşate de enzimele proprii din nutreţuri, mai ales pentru amidon (din care rezultă zahăr ce poate
fi absorbit sau folosit de bacterii şi transformat în alcool etilic şi mai ales acid lactic şi acetic care,
după absorbţie, sunt surse de energie); acizii formaţi reduc pH-ul din tubul digestiv.
În stomacul glandular nutreţurile nu staţionează decât puţin (maximum o oră); aici ele se
îmbibă cu sucuri gastrice (acid clorhidric, pepsină), care ulterior acţionează asupra componentelor
nutreţurilor.
Stomacul muscular, prin contracţiile regulate şi puternice, asigură mărunţirea nutreţurilor; în
acest proces prezenţa pietricelelor nu este indispensabilă dar ea ajută această mărunţire, în special
când hrana este sub formă de grăunţe sau seminţe. În cazul în care pietricelele lipsesc o anumită
108
perioadă, pasărea încearcă să şi le procure, de unde şi practica (mai veche) de a distribui aceste
pietricele (grit).
Particulele alimentare grosiere nedigerate, rămân “blocate” în pipotă şi apoi sunt eliminate
pe gură sub formă de cocoloaşe (de către unele păsări).
Din pipotă chimul alimentar (acidifiat) trece în duoden, unde are loc neutralizarea acidităţii
de către secreţiile pancreatice. Digestia în intestinul subţire este rapidă (câteva ore), iar absorbţia
nutrienţilor este foarte intensă. O parte a digestiei continuă în cele două cecumuri unde au loc
procese de fermentaţie, dar de produşii rezultaţi aici păsările beneficiază puţin.
Colonul la păsări este foarte scurt şi puţin voluminos, dar are funcţii foarte importante; aici
ajung resturile nedigerate din intestinul subţire şi intermitent din cecum. În intestinul gros se absorb
apa şi unele săruri din digestă, parţial din urină şi alte produse endogene. În ultima parte a
intestinului gros (cloacă) se amestecă urina cu resturile nedigerate, formând excreta; energia din
excretă este folosită în relaţia pentru determinarea conţinutului nutreţurilor în energie şi respectiv a
cerinţelor păsărilor în energie, exprimate în energie metabolizabilă (EM).
Astfel, hidraţii de carbon constituie cea mai importantă sursă de energie; amidonul, sucroza,
maltoza, glucoza, fructoza sunt bine digerate de păsări, spre deosebire de lactoză care se digeră slab
(sucurile intestinale conţin cantităţi limitate de lactoză). Polizaharideie (celuloza, hemiceluloza,
pentozanii) şi unele oligozaharide (stahioza, rafinoza) se digeră slab; contribuţia lor la asigurarea
energiei pentru organism fiind foarte redusă. Unele nutreţuri care conţin cantităţi mari de acizi
nucleici (drojdii furajere, culturi de bacterii), dacă se folosesc în proporţii ridicate (10-15% din
raţie) produc tulburări digestive (gaze, diaree) din cauza fermentaţiei zaharurilor nedigerate şi
neabsorbite în tubul digestiv; acelaşi efect îl au şi nutreţurile care conţin arabinoză şi xiloză, precum
şi cele care conţin arabinoză şi xiloză, precum şi cele care conţin -glucani (orz, secară), care cresc
vâscozitatea conţinutului digestiv.
Digestia proteinelor, începută în proventricul, este continuată i intestinul subţire, unde se
face şi absorbţia, fie ca aminoacizi fie. în mai mică măsură, ca oligopeptide; după absorbţie
aminoacizii sunt folosiţi pentru sinteza proteinelor corporale sau sunt catabolizaţi, unii produşi
rezultaţi fiind utilizaţi în procese de neoglucogeneză sau lipogeneză.
Eficacitatea proteinelor alimentare este influenţată de factori extrinseci (mod de alimentaţie,
nivelul de consum, aportul altor nutreţuri etc) şi factori intrinseci (conţinutul proteinelor in
aminoacizi, disponibilitatea aminoacizilor etc).
În alimentaţia păsărilor lipidele sunt reprezentate mai ales prin trigliceride, care sunt surse
de energie şi acizi graşi esenţiali (acid linoleic); grăsimile corporale ale păsărilor conţin cantităţi
mari de acizi graşi nesaturaţi, proporţia acestora în grăsimile corporale sau în cele din ou este
influenţată de compoziţia lipidelor din hrană; pe această bază se studiază posibilitatea suplimentării
109
hranei păsărilor cu acizi graşi polinesaturaţi, denumiţi acizi graşi omega-3, respectiv acidul
linolenic (C18:3), acidul eicosapentaenoic (C20:5) şi docosahexaenoic (C 22:6), prezenţi în cantităţi
mari în uleiul de peşte şi care au efect favorabil asupra sănătăţii consumatorilor de carne şi ouă.
Folosirea unor nivele ridicate de grăsimi în hrana păsărilor creşte timpul de staţionare a
hranei în tubul digestiv, mărind astfel digestibilitatea şi absorbţia constituenţilor nelipidici din
hrană; energia eliberată este superioară sumei aportului calculat în funcţie de materiile prime din
raţie, evidenţiindu-se aşa visul efect extracaloric al suplimentului de grăsimi (NRC, 1994). Efect
similar are folosirea amestecului de grăsimi animale şi uleiuri vegetale, fapt explicat prin creşterea
absorbţiei acizilor graşi saturaţi când sunt asociaţi cu acizi graşi nesaturaţi.
La găinile ouătoare, folosirea suplimentului de grăsimi în hrană influenţează favorabil
formarea gălbenuşului şi greutatea ouălor.
Ca şi la alte specii şi la păsări mineralele sunt esenţiale pentru formarea scheletului şi a altor
ţesuturi, sunt cofactori a numeroase enzime, menţin echilibrul acido-bazic etc.
Utilizarea mineralelor în organism depinde de mulţi factori: sursa de minerale, categoria de
păsări, echilibrul mineralelor în hrană, prezenţa unor vitamine (ex. vitamina D) etc. În numeroase
cazuri excesul unui element interferează disponibilitatea altuia (ex. excesul de Ca interferează
disponibilitatea P, Mg, Mn, Zn).
La păsări, vitamina D2 are o activitate redusă, activă fiind vitamina D 3 (din uleiul de peşte);
toleranţa păsărilor faţă de excesul de vitamine este relativ ridicată.

Consumul de hrană
Reglarea consumului de hrană la păsări se face în mai mică măsură pe cale fizică,
hotărâtoare fiind concentraţia energetică a nutreţului, respectiv reglarea metabolică; la păsări este
evidentă aşa-zisa “reglare spontană” a consumului de energie, în virtutea căreia o sporire a
concentraţiei energetice determină o reducere a cantităţii de nutreţ ingerată. Această reglare a
ingestiei de energie nu este absolută, astfel că se constată o uşoară creştere a aportului de energie
metabolizabilă o dată cu sporirea concentraţiei energetice (în special la găinile din rasele grele);
producţia de ouă este puţin influenţată de un aport suplimentar de energie, constatându-se însă o
uşoară creştere a greutăţii oului şi mai ales a greutăţii găinilor.
În acelaşi sens, multe cercetări efectuate pe pui de carne arată sporirea concentraţiei
energetice a hranei este însoţită de reducerea cantităţii ingerate, care totuşi, creşte uşor, efectul fiind
mărirea sporului de greutate, îmbunătăţirea valorificării hranei. Creşterea cantităţii de EM ingerată
determină o acumulare mai mare de grăsimi în carcasă.
Reglarea consumului de hrană la păsări, în funcţie de concentraţia energetică a ei, impune
echilibrarea conţinutului nutreţului în nutrienţi în funcţie de conţinutul în energie, motiv pentru care
110
proporţia/conţinutul nutrienţilor se exprimă şi prin raportarea la 1000 kcal EM din nutreţ. În aceeaşi
idee, normele de hrană din ultimii ani prevăd atât nivelul nutrienţilor exprimat în % din nutreţ cât şi
aportul zilnic necesar (în g, mg), respectiv nivelul nutrienţilor în funcţie de cantitatea de nutreţ
consumat.

Nutreţuri folosite în harna păsărilor

Datorită particularităţilor anatomice şi funcţionale ale tubului digestiv, nutreţurile pentru
păsări trebuie să fie sărace în celuloză (mai general în fibre), dar să aibă un conţinut ridicat în
proteine, amidon şi grăsimi, care în principiu, sunt bine utilizate la păsări.
Din această cauză gama surselor de hrană pentru păsări este relativ redusă, în România.
Sursele de energie sunt reprezentate în primul rând de porumb şi grăsimi (vegetale şi
animale) şi în mai mică măsura de orz şi de grâu; alte surse (ovăz, sorg, mei, melasă, secară,
triticale, manioc etc.) practic nu se folosesc la noi în ţară decât izolat, unele dintre ele, în special în
micile gospodării private.
Comparativ cu porumbul, celelalte grăunţe au o valoare energetică mai redusă; toate se
caracterizează printr-un conţinut redus de proteină, respectiv aminoacizi esenţiali.
În scopul echilibrării raţiilor în proteine (respectiv aminoacizi esenţiali) se folosesc unele
surse devenite "clasice", cum sunt şroturile de soia şi tainurile animale şi în mai mică măsură
şroturile de floarea soarelui la acestea se mai adaugă (în alte ţări) şroturile de rapiţă, bumbac,
arahide. În mai mică măsură se folosesc seminţele de leguminoase (mazăre, bob, lupin) cu excepţia,
în ultimul timp, a seminţelor de soia (ca full-fat-soyd).
Valoarea proteică a acestor nutreţuri depinde mult de metodele de procesare/tratare, având
în vedere că pentru toate este necesar sa i£jglice un tratament termic fie pentru uscare, fie pentru
distrugerea unor factori f/vantinutritivi pe care îi conţin (ex. inhibitori antitripsici); sub acest aspect,
se considerarea problema principală a şrotului de soia o constituiefl supraîncălzirea în timpul
tratamentului termic şi mai puţin conţinutul în lizină. Efectul tratamentului termic se estimează prin
Getenum&rCii solubilităţii proteinei (prin metoda Kjeldahi sau alte metode) (NRC, 1994).
Utilizarea şrotului de soia în proporţii ridicate, la păsări, măreşte incidenţa dermatitelor la picioare
datorită, se crede, proporţiei ridicate <te K care duce la creşterea umidităţii aşternutului; la aceasta
se adaugă şi faptul că hidraţii de carbon din acest şrot, fiind mai puţin digestibili, stimuleazi
activitatea bacteriană în aşternut.

Consumul de apă
Consumul de apă la păsări este influenţat de o serie de factori, între care: temperatura şi
umiditatea mediului, compoziţia hranei, sporul de creştere în greutate, producţia de ouă, nivelul
111
proteinei din raţie, forma de prezentare a nutreţului (grăunţe, granule, făinuri), conţinutul în NaCl
etc. Astfel, cantitatea de apă consumată poate creşte de 3-4 ori dacă creşte temperatura mediului; în
principiu, la puii broileri consumul de apă creşte cu cea. 7%, pentru fiecare grad în plus, peste 21ºC
temperatură a mediului.
Creşterea nivelului mineralelor şi a proteinelor în raţii determină sporirea consumului de apă
(ex. excesul de K şi Mg creşte consumul şi respectiv eliminarea de apă prin dejecţii).
Ca principiu, se consideră că faţă de nutreţul consumat, cantitatea de apă băută este de două
ori mai mare.

112
 Lucr 11
Capitolul 8
ALIMENTAŢIA CÂINILOR ŞI PISICILOR

Deşi atât câinii cât şi pisicile sunt animale carnivore, între aceste specii se înregistrează
unele deosebiri în ceea ce priveşte morfologia tubului digestiv, cerinţele de hrană şi specificul
hrănirii lor.
Cu toate că dentiţia la carnivore este puternică, putând rupe şi sfâşia hrana, câinele înghite
fară a mesteca nutreţurile consumate; la pisică hrana suferă şi o prelucrare mecanică în gură.
Dat fiind faptul că în gură şi esofag nu se secretă enzime, digestia începe numai în stomac,
care este voluminos, la câini el reprezentând cea. 63 % din capacitatea tubului digestiv; datorită
pereţilor săi elastici stomacul are posibilitatea de a-şi modifica volumul în funcţie de cantitatea de
hrană ingerată.
Mediul foarte acid din stomac, determinat de prezenţa HCl, favorizează digestia proteinelor
sub acţiunea proteazelor; de altfel, acest mediu acid stimulează şi secreţia de pepsinogen
precursorul pepsinei Sub acţiunea pepsinei proteinele sunt scindate în lanţuri peptidice de
dimensiuni mai mici (proteoze, peptone şi polipeptide cu lanţ scurt).
Specifică la carnivore este secreţia mucusului de către celulele epiteliului gastric, mucus
care are rol de protecţie faţă de pepsină.
Unii stimuli externi (văz, miros) sau interni (gust) au o puternică acţiune stimulatoare asupra
secreţiei gastrice, fapt ce îmbunătăţeşte şi reglează digestia; la această reglare se mai adaugă şi cea
hormonală, realizată prin intermediul gastrinei.
Procesul de digestie şi absorbţie al proteinelor este definitivat în intestinul subţire (cu o
capacitate de 23% din cea a tubului digestiv), cu o lungime relativă mult mai redusă (6/1 la câine şi
4/1 la pisică, faţă de lungimea corpului), comparativ cu alte specii de animale.
În intestinul subţire, mai multe enzime proteolitice din sucul pancreatic şi intestinal (tripsină,
chimotripsină, carboxipeptidaze, aminopeptidaze) determină o descompunere a lanţurilor peptidice
până la aminoacizi, care sunt apoi absorbiţi prin peretele intestinal.
La acest nivel al tubului digestiv se digeră foarte bine toate componentele uşor hidrolizabile:
proteine animale şi vegetale, (excepţie scleroproteinele), oligozaharidele, amidonul (prelucrat
termic), precum şi grăsimile; sunt mai slab digerate amidonul crud şi mai ales celuloza. Cea mai
mare parte a nutrienţilor este absorbită în intestinul subţire.
În intestinul gros (de dimensiuni reduse, reprezentând cca. 14% din capacitatea tubului
digestiv) este prezentă flora microbiană sub acţiunea căreia au loc procese de fermentaţie şi de
113
sinteză a unor .aminoacizi şi vitamine. Substanţele sintetizate aici sunt puţin folositoare animalului,
atât din cauza cantităţii cât şi a absorbţiei, ambele fiind reduse. În intestinul gros se absoarbe mai
bine apa.

Surse de hrană pentru câini şi pisici

Carnea şi subprodusele de abator reprezintă cea mai importantă sursă de hrană pentru
animalele carnivore; în funcţie de provenienţă, valoarea lor nutritivă este foarte variabilă. Aceste
surse pot fi administrate crude sau preparate termic (fierbere, prăjire); intensitatea căldurii poate
denatura proteinele şi reduce valoarea lor biologică.
Dintre subprodusele de abator, ficatul are o valoare nutriţională deosebită, fiind bogat şi în
vitamine şi minerale; alte subproduse (inimă, rinichi, splină) au valoarea apropiată cărnii, fiind şi
surse bune de vitamine. Surse precum pulmon, trahee, glande... au valoare nutriţională variabilă şi
mai redusă comparativ cu celelalte subproduse.
Peştele şi subprodusele din peşte se pot folosi cu rezultate foarte bune în hrana câinilor şi
pisicilor, dar cu precauţie existând posibilitatea unor accidente traumatice. În hrană aceste surse se
recomandă să asigure 30-40 % din proteinele de origine animală.
Laptele şi subprodusele lui sunt surse atât de proteine cu mare valoare biologică cât şi de
Ca, P şi vitamine; cantitatea de lapte şi/sau subproduse trebuie limitată (sub 15% din aportul de
energie), pentru a se evita posibile tulburări digestive atât la câine cât şi la pisici, datorită cantităţii
reduse de lactoză în echipamentul lor enzimatic.
Ouăle au proteina cu cea mai ridicată valoare biologică, dintre proteinele de origine animală;
totodată ouăle sunt surse bune de grăsimi, acizi graşi esenţiali, calciu şi vitamine. Se administrează
de preferinţă fierte (obligatoriu pentru cele de raţă sau gâscă, pentru distrugerea Salmonelleî).
Grăsimile (animale şi vegetale) se includ în raţii atât ca sursă importantă de energie cât şi de
acizi graşi esenţiali (în special acid linoleic); suplimentarea raţiilor cu grăsimi este necesară numai
în cazul unor cerinţe ridicate în energie (câini de tracţiune, sport...).
Cereale şi subprodusele lor se folosesc în alimentaţia câinilor în special ca sursă de energie
pentru cei care fac efort intens; pentru creşterea digestibilităţii amidonului se impune o tratare
termică. Cu bune rezultate se pot folosi fulgii de cereale. Pâinea şi pastele făinoase, în cantităţi mari,
pot duce la sensibilizări alergice.
Legumele se pot folosi în alimentaţia câinilor asociate cu alte surse care să echilibreze hrana
în proteine, energie, minerale şi vitamine; folosirea lor ca singură sursă de hrană nu este posibilă
fară urmări nefavorabile pentru viaţa şi sănătatea animalelor (câinii nu pot fi "vegetarieni").
Cu toate că mai ales câinii preferă dulciurile (bomboane, ciocolată, prăjituri), folosirea lor în
cantităţi mari duce la obezitate, carii dentare etc.
114
 Oasele sunt preferate de câini dar pot provoca (în cazul celor moi, uşor casabile) obstrucţii şi
perforaţii intestinale şi dificultate în defecaţie.
Nutreţurile preparate (pet food) reprezintă hrana de bază a câinilor şi pisicilor în foarte
multe ţări din lume; pentru producerea lor s-a realizat o adevărată industrie, a cărei producţie
animală depăşeşte 6 miliarde de dolari numai în SUA.
În mod curent se produc următoarele tipuri de nutreţuri:
Tipul % substanţă uscată
Uscat 90
Conserve 20
Semilichid 70
Gustări/trataţie 90
Aceste nutreţuri sunt amestecuri de diferite materii de origine animală şi vegetală, la care se
adaugă minerale şi vitamine care să satisfacă cerinţele animalelor în toţi nutrienţii; ele trebuie să se
încadreze în legislaţia specifică alimentaţiei animalelor.
Folosirea lor trebuie făcută conform indicaţiei producătorului.

Alimentaţia câinilor
Comportamentul alimentar al câinilor domestici este modificat astfel că ei se hrănesc de
preferinţă ziua, într-un ritm de 10-13 mese/zi, dacă se administrează "la discreţie" hrană uscată.
Câinii preferă hrana din conserve celei uscate, cu toate că în ultimul caz, se folosesc aditivi furajeri
(ex. sucroză) pentru creşterea palatabilităţii.
Ca principiu, hrănirea "la discreţie" se practică numai pentru femele în gestaţie şi lactaţie şi
pentru cei de tracţiune; chiar şi în aceste cazuri se poate aplica o hrănire de 2-3 ori/zi; la căţei după
înţărcare hrana se administrează de 2-3 ori/zi până la vârsta de 6 luni şi de 2 ori/zi până la vârsta de
1 an.
Cerinţele de apă la câini sunt ridicate: respectiv, de 2-3 ori cantitatea de SU ingerată la căţei
şi adulţi fară activitate şi 4-5 ori la femele în lactaţie sau pe timp călduros; pe lângă apa băută sau
cea din nutreţuri, o cantitatea importantă de apă rezultă din procesele metabolice ("apa
metabolică"), respectiv 10-16 g apă/ 100 kcal energie metabolizabilă; astfel, în funcţie de energia
ingerată pot rezulta cantităţi importante de apă:
Cerinţele de energie la animalele carnivore se exprimă ca şi la monogastrice, în special în
energie metabolizabilă (EM), cum de altfel se exprimă şi valoarea energetică a nutreţurilor.
O serie de factori, precum, temperatura mediului, activitatea fizică (efortul), individualitatea,
condiţia corporală, antrenamentul (exerciţiul) influenţează nivelul cerinţelor de energie a câinilor.

115
 Faţă de aceste consideraţii generale o se impun careva precizări referitoare la cerinţele de
energie:
• un aport suplimentar de energie (5-10% peste nivelul de întreţinere) înaintea montei (cu
10-15 zile) la femelele slabe are efect favorabil asupra prolificităţii; după montă, un aport sporit de
energie, peste nivelul de întreţinere este necesar numai în ultimele 3-2 săptămâni de gestaţie;
• în timpul lactaţiei (cerinţele de energie cresc mult de 2-3 ori peste nivelul de întreţinere),
caloricitatea laptelui fiind ridicată (cca. 1300 kcal/kg) şi producţia de lapte mare (până la de 2 ori
greutatea femelei); nivelul maxim de producţie este atins la 3-5 săptămâni de lactaţie;
• în primele cea. 4 săptămâni, căţeii consumă numai lapte matern; după această vârstă se
introduce şi altă hrană bogată în proteină, digestibilă. şi echilibrată;
• conţinutul hranei în EM se poate determina pe baza componentelor ei (% proteină brută -
PB; % grăsime brută - GB; % extractive neazotate - SEN) după relaţia:
3.5 PB  8.5GB  3.5SEN
EM (kcal / g ) 
100
Cerinţele de proteine/aminoacizi sunt mai mari la tineretul în creştere şi animalele de
reproducţie şi respective mai reduse la adulte în întreţinere; aceste cerinţe depind şi de calitatea
proteinelor (conţinutul în aminoacizi esenţiali), de digestibilitatea lor, energia ingerată, statusul
nutriţional, vârstă, ritm de creştere, raportul de proteină/energie raţie.
Nivelul minim al proteinelor şi al aminoacizilor esenţiali în hrana câinilor se stabileşte în
relaţie cu nivelul energetic. Se apreciază că atât pentru creştere cât şi pentru întreţinere sunt necesari
următorii aminoacizi:
Arginină Metionină
Histidină Fenilalanină
Izoleucină Treonină
Leucină Triptofan
Lizină Valină
Un nivel prea ridicat de proteine nu este indicat fiind dăunător sănătăţii câinilor (favorizează
tulburările renale).
Cerinţe de acizi graşi se manifestă şi la câini; astfel, se estimează un necesar de acizi graşi
esenţiali, exprimat în acid linoleic de 2,85 g/1000 kcal EM; carenţa hranei în astfel de acizi graşi
esenţiali este însoţită de uscarea pielii şi leziuni ale acesteia, asprirea părului etc. Sursa de acizi
graşi o prezintă grăsimile (în special uleiurile).
Cerinţele de hidraţi de carbon sunt satisfăcute prin prezenţa în hrană a amidonului, care după
hidroliză furnizează organismului glucoza. Se remarcă faptul că la câini se poate sintetiza glucoza

116
plecând de la precursori mm sunt aminoacizii (glucogenici) sau glicerolul; chiar şi la căţei este
pos i b i l ă sinteza de glucoza plecând de la precursori.
Hidraţii de carbon structurali (hemiccluloza, celuloza) în proporţii reduse (până la 3%) sunt
favorabili; în proporţii mai mari (cca. 10%) se folosesc aceşti hidraţi de carbon la câinii
adulţi/bătrâni, în caz de obezitate.
Cerinţele de minerale sunt mai mari pentru creştere şi reproducţie, respectiv mai reduse
pentru întreţinere la câinii adulţi; carenţele hranei în Ca şi P determină, în primul rând la tineret,
deformări ale oaselor, favorizează paralizii ale membrelor şi alte simptome nervoase.
Cerinţele de vitamine ale câinilor sunt relativ ridicate, exceptând vitamina K şi biotina care
se asigură prin aportul din materiile prime şi sinteza microbiană din tubul digestiv.
În hrana câinilor se folosesc şi aditivi în vederea creşterii palatabilităţii îmbunătăţirii
digestiei, echilibrării în aminoacizi (lizină, metionină), prevenirii oxidărilor grăsimilor etc.

Alimentaţia pisicilor
Spre deosebire de câini, pisicile sunt mai pretenţioase faţă de hrană, ele folosind mai puţin
sursele vegetale; în cazul hrănirii "la discreţie", ele consuma hrană în 10-17 mese în 24 de ore (atât
ziua cât şi noaptea).
La pisică este foarte dezvoltat simţul gustului, ceea ce determină un comportament mai
selectiv faţă de hrană, comparativ cu câinii.
Cerinţe de apă. Cantitatea de apă consumată de către pisici reprezintă de 2-2,8 ori
cantitatea de hrană uscată consumată; interesantă este observaţia referitoare la creşterea consumului
de apă la 3-5,7 ori faţă de cantitatea de hrană consumată din conserve.
Cerinţe de energie. Comportamentul mai liniştit al pisicilor face ca cerinţele de EM pentru
întreţinere să fie mai mici (cea. 110 kcal EM/kg 075) comparativ cu cele ale câinilor, la pisici
cerinţele de EM se raportează cel mai adesea la greutatea corporală şi nu la cea metabolică.
Cerinţele în energie/kg greutate se reduc pe măsura creşterii greutăţii corporale.
În gestaţie, cerinţele de energie sporesc în ultima parte a gestaţiei (cu până la 30 % faţă de
întreţinere care sunt de cea. 70-75% kcal EM/kg greutate vie).
Cerinţele de energie cresc mult în perioada de lactaţie, în vârf de lactaţie fiind de până la 3
ori mai mari faţă de cele de întreţinere.
Cerinţe de proteine. Proteinele din hrană sunt surse de aminoacizi esenţiali şi de azot
pentru sinteza aminoacizilor neesenţiali; la pisici cerinţele în proteină sunt mai ridicate comparativ
cu ale câinilor, atât pentru creştere cât şi pentru reproducţie sau întreţinere. Pe lângă cei 10
aminoacizi esenţiali pentru mamifere la pisică se adaugă şi taurina, care nu poate fi sintetizată (din

117
metionină şi cistină) în ritm corespunzător sintezei proteinei corporale. Ori, carenţa în taurină este
asociată cu tulburări de vedere, de reproducţie, cardiace şi scăderea imunităţii.
Cerinţele de acizi graşi. Şi la pisici grăsimile sunt surse de energie şi de acizi graşi
esenţiali; spre deosebire de câini, pisicile nu sintetizează cantităţi suficiente de acid arahidonic (din
acid linoleic) care este esenţial pentru spermatogeneză, dar şi pentru buna desfăşurare a gestaţiei şi
lactaţiei la femele. În acest caz, se consideră că nivelul acizilor linoleic şi arahidonic în hrana
pisicilor trebuie să fie de 0,5% şi respectiv 0,2%; raportate la 1000 kcal EM, aceste cantităţi sunt de
1,25 g şi respectiv 0,5 g. Având în vedere şi alte funcţii ale grăsimilor (suport pentru vitaminele
liposolubile, sporirea paiatahilitaţii hranei, aport de energie) se estimează că nivelul grăsimilor, în
hrana pisicilor, ar trebui să fie de cea. 9% din SU (AAFCO, 1993).
Cerinţele de minerale sunt ridicate în special pentru Ca şi P; mineralele sunt mai bine
utilizate dacă raportul Ca:P este mai strâns (0,9:1 până la 1,1:1). Consumul ridicat de proteine are
tendinţa de reducere a pH-ului urinei (acidifiere), fapt atenuat prin suplimentarea hranei cu
acidifîanţi naturali (ex. acid fosforic). O atenţie deosebită se acordă nivelului Zn din hrană.
Cerinţe de vitamine. Pentru buna desfăşurare a funcţiilor organismului sunt necesare toate
vitaminele; la pisici, conversia -carotenului în vitamina A este redusă, la fel ca şi sinteza acidului
nicotinic din triptofan.
Excesul de vitamine (A, D) este dăunător metabolismului, oaselor (survine spondiloza
cervicală), determinând deformarea vertebrelor şi reducând mobilitatea membrelor.
Hrănirea pisicilor se face "la discreţie" pentru pisoii în creştere, adulte active sau în gestaţie
avansată şi în lactaţie, în cazul când hrănirea se face cu nutreţuri uscate; aceleaşi nutreţuri se dau în
cantităţi limitate (de 2 ori pe zi), la pisicile adulte, inactive.
În cantităţi limitate se foloseşte şi hrana semiumedă sau din conserve pentru pisicile
inactive.

118
119
 7.1. CERINŢELE NUTRIŢIONALE PENTRU ÎNTREŢINERE
Pentru ca organismul să-şi menţină starea de existenţă, celulele sale sunt într-o continuă
reînnoire: produşii toxici se elimină, ţesuturile lezionate regenerează.
Reînnoirea proteinelor se realizează zilnic: aproximativ 3% la bovine adulte, 5% la tineretul
bovin, 10% la miei. Această reînnoire este mai rapidă în sistemul digestiv, mai ales în intestin (90%
pe zi), mai lentă în muşchi (6% pe zi).
Reînnoirea lipidelor este mai lentă, reprezentând cea 1% pe zi. Pe de altă parte, menţinerea
constantă a compoziţiei intracelulare care presupune un transport permanent de compuşi metabolici
prin membranele celulare, cât şi unele funcţii cum sunt, masticaţia, digestia, menţinerea
temperaturii corporale, deplasarea în adăpost, padoc sau la păşune, staţiunea patrupeda lă, chiar în
condiţiile când animalul nu realizează producţii şi rămâne la aceeaşi greutate corporală şi acestea se
realizează cu cheltuială de energie numită pentru întreţinere.

7.1.1. CERINŢELE DE ENERGIE PENTRU ÎNTREŢINERE

Din schema transformărilor energetice ale nutreţurilor în organism, în final interesează
energia disponibilă pentru întreţinere şi pentru producţiile animaliere.
Modul de determinare a cerinţelor de energie pentru întreţinere. Cerinţele de energie
pentru întreţinere se pot determina: pe animale tară producţie, cu hrănire la nivel de bilanţ echilibrat
(nul); pe animale de producţie în condiţiile unui bilanţ uşor pozitiv; pe baza metabolismului bazai.
Determinările pe animale fară producţie. Se folosesc raţii care furnizează energie doar atât
cât este necesar pentru menţinerea constantă a greutăţii corporale. Acestea au dezavantajul că se
realizează prin cântăriri de lungă durată şi faptul că nu controlează modificările compoziţiei
corporale, ci numai II cele de greutate.
Determinările de bilanţ nutritive uşor pozitiv. Se folosesc raţii care asigură întreţinerea şi
depuneri mici de substanţe Energia de întreţinere este calculat! ptti\ difefenţăi din energia ingerată
se scade energia sporului în greutate, iar exprimarea rezultatului se face în echivalenţi amidon (EA)
Determinarea metabolismului bazal. Metabolismul bazai reprezintă consumul minim de
energie în “condiţii bazale”, adică în condiţii de post, repaus şi neutralitate termică. Metabolismul
bazal constituie, îndeosebi, cheltuielile de energie cauzate de activitatea celulară (75%) şi activitatea
specifica organelor şi glandelor (25%).
Determinările sunt relative, întrucât condiţiile de post sau repaus absolut sunt greu de
realizat. Determinarea metabolismului bazai se face prin calort metric directă, calorimetrie indirectă
sau prin calcul, bazat pe experimente pe animale. Pentru a exista concordantă între datele diferiţilor
cercetători se încearcă standardizarea condiţiilor de determinare a metabolismului bazai. Astfel,

120
timpul ce trebuie să se scurgă de la ultima ingestie de hrană până ia începerea măsurători lor. trebuie
să fie de 24-28 ore la porcine, 48 ore la păsări, 48-72 ore la rumegătoare. La acestea din urmă
trebuie să se ia în considerare, pe lângă evacuarea conţinutului tractului gastrointestinal şi valoarea
câtului respirator (QRL = 0,7, la bovine), precum şi a gazului metan (CH4<2,1, la bovine).
Valoarea câtului respirator arată folosirea pentru arderi a grăsimilor de rezervă, iar minimul
de gaz metan arată diminuarea aproape în totalitate a digestiei.
Repausul este o condiţie greu de realizat, întrucât animalele nu stau mereu culcate,
schimbându-şi mereu poziţia. Se cunoaşte că metabolismul a/al creşte cu cea 9- 10% dacă animalele
stau în picioare (cu excepţia cabalinelor).
De asemenea, temperatura mediului ambiant şi stresul influenţează consumul de energie.
La stabilirea cerinţelor de energie pentru întreţinere, dacă animalele nu intă în post şi
consumă hrană, trebuie să se ţină seama că prin masticaţie, prin digestie şi prin fenomenele de
utilizare metabolică a nutrienţilor se consumă energie, care se adaugă metabolismului bazal
constituind cerinţele de întreţinere. Această energie trebuie să acopere cerinţele organismului pentru
a-l menţine la greutatea constantă.
Modul de exprimare a cerinţelor energetice pentru întreţinere şi nivelul acestora pe
specii. Cerinţele de energie pentru întreţinere se pot exprima în energie metabolizabilă (EMî) sau
energie netă (ENî):
EMî = MB x c, în care:
MB - energie bazală:
c -coeficientul de transformare a energiei bazale în energie de reţinere; 1,7 la erbivore şi c =
1.1 la alte specii.
Energia netă pentru întreţinere (ENî) se poate exprima în kcal EN sau unităţi convenţionale
(UN ovăz, TSD etc). Randamentul de transformare al energiei metabolizabile din nutreţ. în energie
netă pentru întreţinere este în medie de 72%.
Păsările, în comparaţie cu mamiferele, consumă de aproximativ 3-5 ori mai multă energie
pentru funcţiile vitale, raportat la 1 kg greutate corporală. Aceasta se explică prin faptul că ele au un
metabolism bazal mai intens, temperatura corporală este superioară mamiferelor cu 2-3°C şi au o
mobilitate mai pronunţată.
La tineretul animal, cerinţele energetice pentru asigurarea funcţiilor vitale sunt superioare cu
30-50% celor specifice animalelor adulte.
Evident că în afară de factorii care ţin de specie, rasă, vârstă, care nu se pot dirija, mai sunt
şi alţi factori de influenţă a cerinţelor energetice pentru întreţinere ce pot fi controlaţi.
Cunoaşterea influenţei acestor factori asupra nivelului cerinţelor energetice pentru
asigurarea funcţiilor vitale are mare importanţă, pentru ca specialistul sau crescătorul să poată
121
interveni în sensul reducerii consumurilor neproductive.

7.1.2. CERINŢELE DE PROTEINE PENTRU ÎNTREŢINERE

Întrucât nutreţurile bogate în proteină sunt şi cele mai scumpe, problema minimului şi a
optimului de proteine în alimentaţie a făcut obiectul a numeroase studii. S-a stabilit că o cantitate
minimă de proteine în raţie este absolut indispensabilă. Acest minim de proteine este compatibil cu
viaţa, dar nu constituie o alimentaţie raţională; concomitent rezistenţa organismului scade.
In general, când se vorbeşte de proteină se face referire la proteina brută care în normele de
hrănire defineşte conţinutul de azot x cu 6,25. Această definiţie se bazează pe presupunerea că, 100
g proteină ar conţine 16 g de zot. Nivelul optim de proteină în raţie este considerat atunci când raţia
respectivă poate furniza suficient azot şi aminoacizi esenţiali pentru sinteza aminoacizi lor
neesenţiali.
Noţiunile de aminoacizi esenţiali (AAE) şi aminoacizi neesenţiali (AAN) se referă la
necesitatea prezenţei, respectiv posibilitatea absenţei, acestor aminoacizi din proteina raţiei şi nu la
faptul că ar fi indispensabili sau dispensabili pentru îndeplinirea funcţiei plastice.
Prin urmare, normele exprimate în proteină digestibilă utilizate până în prezent, cel puţin
pentru porcine şi păsări, nu mai corespund cu realitatea practică din domeniul alimentaţiei
animalelor domestice. De aceea, exprimarea cerinţelor cantitative de proteine prin cerinţe de
aminoacizi indispensabil specifici este cea corectă şi necesară în etapa actuală.
In prezent se apreciază că pentru porcine şi păsări sunt indispensabili următorii aminoacizi:
arginina, histidina, izoleucina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofanul şi valina. Pentru porcine
se mai adaugă leucina. iar pentru ăsări, sub rezerva unor controverse, se adaugă glicina, prolina şi
acidul glutamic. Aminoacizii semiesenţiali sau semiindispensabili pentru ambele specii sunt cistina
care poate fi parţial substituită de metionina şi tirozină ce poate fi formată din fenilalanina în ficat
(Spiridon. 1985, Speer şi col.,1988).
Taurinele, cu toate că sunt mai puţin pretenţioase faţă de calitatea proteinelor din raţii,
comparativ cu speciile nerumegătoare, se consideră că şi pentru acestea cel puţin 4 dintre
aminoacizi sunt esenţiali. De exemplu, pentru taurinele adulte constituie aminoacizi esenţiali:
izoleucină, lizina, metionina şi valma (Nichita, 1978). Aceştia pot fi asiguraţi administrându-se în
asociaţie leguminoasele şi gramineele masă verde sau fibroase.
De reţinut că, indiferent de specie, aminoacizii neesenţiali sunt necesari pentru metabolismul
normal, dar de obicei aceştia nu trebuie să existe obligatoriu în sursele furajere administrate. Ei pot
fi obţinuţi din hrană sau sunt sintetizaţi folosind grupul amino derivat din aminoacizii prezenţi în
exces faţă de necesar.
Pentru performanţe optime, o raţie trebuie să asigure pe lângă cantităţi suficiente de
122
aminoacizi şi cantităţi corespunzătoare de substanţe energetice şi alţi nutrienţi indispensabili. In
aceste condiţii se păstrează starea de sănătate metabolică a animalelor, iar performanţele productive
vor fi satisfacătoare chiar dacă există o oarecare variaţie în cantitatea de proteină brută administrată.
Din acest punct de vedere, majoritatea cercetătorilor sunt de acord că atunci când se utilizează raţii
echilibrate, normele de alimentaţie proteică pot fi reduse cu 10-15%, fară a influenţa negativ starea
de sănătate, creşterea, reproducţia şi producţia animalelor.
Pe de altă parte nu trebuie pierdut din vedere faptul că animalele sunt supuse unui proces
continuu de perfecţionare, modificându-şi corespunzător, cantitativ şi calitativ, pretenţiile faţă de
hrană şi capacitatea de valorificare a hranei. In plus, industrializarea creşterii animalelor a creat
condiţii particulare de exploatare, care obligă organismul animal la adaptarea la noile condiţii de
exploatare. Astfel a devenit necesară asigurarea unor cantităţi mai ridicate de proteine, vitamine şi
de microelemente şi cantităţi mai reduse de energie.
In linii mari, la animale, necesarul de proteine este determinat de: specie, rasă, vârstă, stare
fiziologică, greutate corporală, echilibrarea multilaterală a raţiei, producţia realizată cantitativ şi
calitativ etc.
Prin experimente de bilanţ al azotului, organizate în condiţii de inaniţie proteică sau cu
ajutorul tehnicilor moderne, prin ecuaţii de regresie, se determină cerinţele proteice pentru
asigurarea funcţiilor vitale. Acestea sunt reprezentate prin cantităţile de proteină necesară pentru
reînnoirea ţesuturilor uzate şi pentru sinteza enzimelor şi hormonilor.
De subliniat că schimbul de substanţe proteice continuă în organism şi unei când animalul
nu primeşte proteină prin hrană. In această situaţie, animalele recurg la mobilizarea proteinelor
endogene, al căror nivel de consum se poate evidenţia prin cantitatea de azot eliminat prin urină.
Cantitatea de proteină tisulară endogenă, utilizată de organism pentru funcţiile vitale,
atunci când raţia nu conţine substanţe azotate, este cunoscuta sub denumirea de coeficient de uzură.
Cantitatea de proteină din raţie, capabilă să acopere necesarul de uzură, se numeşte
minimum de proteină.
După Stoica I. (1997) necesarul minim de proteină la taurine se calculează prin relaţia:
2  70  G 0,75  6,25
PDg / zi  ,
1000
Necesarul real rezultă din relaţia:
2  70  G 0, 75  6,25
PDg / zi   (2  1,4)
1000
în care:
2 - mg azot endogen urinar pe kcal bazală;
70 - kcal energie bazală pe kg G0,75;
123
 G0,75 greutatea metabolică;
6,25 - coeficientul de convertire a azotului în proteină;
2 - factorul de corecţie pentru valoarea biologică a proteinei, care se consideră a fi
50%;
1,4 - factorul de corecţie a azotului metabolic fecal, care reprezintă 40% din totalul
pierderilor de azot;
1000 - factorul de transformare din mg în g.
Exprimat în g proteină digestibilă/100 kg greutate corporală, la mamifere, necesarul de
proteină pentru întreţinere se încadrează în următoarele limite:
• 60 - 80 g pentru cabaline;
• 60 - 70 g pentru taurine şi ovine;
• 60- 100 g pentru porcine.
Pentru păsări se estimează aproximativ 3 g/găină. Limitele de variaţie sunt determinate de:
• Nivelul exogen de aminoacizi esenţiali implicaţi în asigurarea funcţiilor vitale, reprezentat
de metionină, triptofan, izoleucină, treonină şi valină;
• Echilibrul energo-proteic al hranei;
• Nivelul exogen vitamino-mineral implicat în metabolismul proteic.
Normele proteice pentru întreţinere se exprimă global împreună cu normele proteice pentru
producţie.

7.1.3. CERINŢELE VITAMINO-MINERALE PENTRU ÎNTREŢINERE

Cerinţele vitamino-minerale nu sunt stabilite separat: pentru întreţinere, pentru producţie sau
pentru reproducţie, ci sunt exprimate global.
Cerinţele minerale ale animalelor se stabilesc experimental prin bilanţul mineral şi
coeficienţii de utilizare care variază între 30-50%. Utilizarea tisulară a elementelor minerale este
influenţată de:
• Factorii enzimatici, ca de exemplu fosfatazele, care intervin în mutaţiile ionilor fosfatici;
• Factorii vitaminici, spre exemplu vitamina D, care intervine în utilizarea ionilor de calciu,
fosfor în principal şi condiţionează utilizarea ionilor de magneziu, fier, zinc şi mangan în secundar;
• Factorii hormonali: hormonul paratiroidian (parathormonul), care reglează homeostazia
fosfocalcică şi tireotrofina hipofizară, care reglează utilizarea iodului;
• Factorii interrelaţionali: anatagonismul între calciu şi zinc, cupru şi işau de sinergism, ori
potenţare a acţiunii, de exemplu, între seleniu şi vitamina E, calciu şi magneziu, vitamina A şi
vitamina E etc.
În cazul nivelului exogen vitamino-mineral deficitar, în funcţie de natura, intensitatea şi
124
durata carenţelor, organismul foloseşte rezervele corporale. S-a constatat că posibilităţile de stocare
a elementelor minerale şi vitaminelor în organism sunt mai mari pentru calciu, fosfor, vitamina A şi
E şi foarte reduse pentru fier, cupru, iod şi vitamine hidrosolubile.
De subliniat însă că şi în cazul unor rezerve importante, ele nu reprezintă garanţia unor surse
de compensare a deficitului vitamino-mineral, datorită unor factori inhibitori ai utilizării acestora
din stoc.
In aceste condiţii, stabilirea cerinţelor vitamino-minerale este, în general, dificilă şi
aproximativă.
Pentru obţinerea unor date cât mai apropiate de realitate s-au stabilit cantităţile de substanţe
biologic active (minerale şi vitamine) care asigură parametri optimi de menţinere a sănătăţii, a
îmbunătăţirii reproducţiei şi a creşterii producţiei animaliere, asociate cu relaţiile dintre nivelul
vitamino-mineral asigurat prin hrană şi nivelul sangvin al acestora stabilit în laborator prin examene
de profil metabolic.
La animalele în creştere şi de reproducţie, în alcătuirea raţiilor alimentare, a cerinfele
nutritive pentru întreţinere se adaugă cerinţele nutritive pentru diferitele forme de producţie care
sunt determinate de valoarea energetică a ptăţi de produs (spor de greutate corporală, lapte, ouă,
lână etc), de coeficientul de utilizare a energiei ingerate în sinteza diferitelor produse şide factorii
care influenţează utilizarea productivă a energiei în organism.

7.2. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LJ PENTRU PRODUCŢIE

Indiferent de felul producţiei (lapte, ouă, lână), creştere, gestaţie sau efort, acestea nu pot fi
obţinute decât cu consum de nutrienţi, constituind cerinţele nutriţionale pentru producţie. Nivelul
acestor cerinţe este în funcţie de felul şi cantitatea producţiei, compoziţia şi caloricitatea
producţiilor animaliere obţinute.

7.2.1. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA RUMEGĂTOARE

CONSUMUL DE SUBSTANŢĂ USCATĂ (SU)
Consumul de SU este un criteriu important în alcătuirea raţiilor alimentare, mai ales pentru
vacile mari producătoare de lapte. Uneori este imposibil să se acopere necesarul energetic în
limitele SU la aceste animale, fapt ce duce la diminuarea greutăţii corporale şi, ulterior, la scăderea
producţiei de lapte.
Factorii care influenţează consumul de substanţă uscată. Cantitatea de SU consumată de o
vacă depinde de următorii factori: greutatea vie, nivelul producţiei de lapte, stadiul lactaţiei, mediul
ambiant, raţiile folosite anterior în hrană, starea de sănătate, tipul şi calitatea nutreţurilor, precum şi
ingredientele folosite în hrană, factori sociali şi de management (NRC, 1987).
125
 Cu toate că producţia de lapte poate fi constantă, la începutul lactaţiei vacile nu consumă la
fel de mult ca în a doua parte a lactaţiei.
Dulphy şi Demarquilly (1983) au estimat că pe timpul primelor 3 săptămâni de lactaţie,
consumul de SU scade cu 15% faţă de celelalte perioade de lactaţie.
Scăderea cea mai mare se înregistrează în prima zi de lactaţie. Producţia de lapte atinge
maximul între 4 şi 8 săptămâni postpartum, iar consumul maxim de SU se înregistrează între a 10-a
şi a 14-a săptămână postpartum. Această creştere a consumului de hrană poate să nu aibă loc dacă
vaca este hrănită cu o raţie ce conţine cantităţi mai mici decât optime în proteine cu o
biodisponibilitate mai redusă (Verete şi col., 1982; Oldham, 1984). O întârzierea maximizării SU în
preajma vârfului (peak-ului) producţiei de lapte duce la un bilanţ energetic negativ în prima parte a
lactaţiei. Vaca va mobiliza din depozitele de grăsime proprii pentru a acoperi deficitul energetic,
ceea ce duce la pierderi în greutate. In timp ce SU creşte şi producţia de lapte se menţine în platou
sau descreşte, greutatea corporală se stabilizează şi ulterior va creşte spre sfârşitul lactaţiei şi pe
timpul repausului mamar. In ultimele trei luni ale gestaţiei cea mai mare parte a acestei creşteri se
poate datora dezvoltării fetusului şi membranelor fetale.
SU nedigestibilă este un important factor limitativ al consumului de hrană la rumegătoare. în
cadrul unor limite normale, SU creşte ca urmare a creşterii digestibilităţii raţiei. Când fibroasele
sunt componenta majoră în raţie, starea de plenitudine rumenală devine un factor limitativ pentru
SU (Blaster şi col., 1967).
Intre conţinutul de energie disponibilă şi cantitatea de hrană consumata, care are în
compoziţie nutreţuri de calitate slabă, există o corelaţie pozitivă, în timp ce în cazul nutreţurilor de
calitate înaltă şi a raţiilor cu procent mare de concentrate cerealiere, corelaţia este negativă (Bull şi
col., 1976).
Când în hrănire se folosesc raţii cu digestibilitate ridicată, consumul de energie se păstrează
constant şi SU scade. Raţiile concentrate devin factor limitativ pentru SU, ca urmare a intervenţiei
unor forţe metabolice. La valori mai mari de 68% consumul este în raport cu necesarul energetic al
animalului.
Valoarea la care digestibilitatea încetează de a mai fi factor limitative pentru SU variază cu
necesarul energetic al vacii, care este determinat, în principal, de nivelul producţiei de lapte. Pe
timpul perioadei când consumul este limitat de raţia voluminoasă, SU poate fi calculată, în funcţie
de digestibilitatea raţiei după formula:
SU = 5,4 W/500 F
în care:
SU - în kg/zi;
W - greutatea vie în kg (GV);
126
 F - procentul de SU nedigerată.

Folosindu-se aceasta formula, SU variază de la 2,25/100 GV cu 75% digestibilitate. Când la

o raţie formată exclusiv din fibroase se adaugă cereale sau alte nutreţuri concentrate, SU creşte la o
proporţie de 10/90 concentrate/fibroase.
Pe măsură ce procentul de cereale creşte peste 10% către 70%, creşterea concentratelor duce
la scăderea SU din fibroase. Pentru fânul de bună calitate, fiecare unitate de SU din concentrate
duce la scăderea cu 0,5 unităţi SU în fân, iar procentul de SU din concentrate creşte de la 10 la 70%
(Dean şi col., 1972). Scăderea SU din fibroase este mai mare pe unitatea de SU din concentrate la
consum ridicat de concentrate, faţă de un consum scăzut, ceea ce demonstrează că scăderea SU din
fibroase ca rezultat al creşterii SU din concentrate descrie un grafic curbi linear.
Când în raţie concentratele depăşesc 70%, consumul de fibroase este necorespunzător pentru
procesele fermentative rumenale şi, deseori, se produce o scădere drastică a lipidelor din lapte.
Frecvent, acest fenomen este însoţit de scăderea producţiei de lapte şi tulburări tipice ale
sindromului vacii grase (Marrow, 1976). Din aceste motive nu se justifică hrănirea vacilor de lapte
cu raţii ce conţin mai mult de 70% cereale, ori alte concentrate.
Cercetări relativ recente (Mertens, 1985) arată că o anumită cantitate de fibră brută (FB) din
raţie este corelată negativ cu SU. Pe baza acestui concept, legat de asigurarea fibrei brute pentru
menţinerea unui procent normal de grăsime în lapte, s-a propus un sistem pentru estimarea SU
plecând de la valorile fibrei brute. Când se introduc în raţie produse secundare (paie, coceni de
porumb), înainte de a folosi acest sistem pentru estimarea SU, sunt necesare date privind relaţia
dintre consumul de fibră brută şi digestibilitate, SU şi productivitatea animalului.
SU este scăzută când o mare parte a raţiei este compusă din nutreţuri fermentate. Această
scădere poate fî rezultatul acizilor organici, aminelor, azotului amoniacal, ori precursorilor acestora
din hrană, toţi având rol în curtarea duratei hrănirii şi greutăţii hranei (Dulphy şi Demarquilly,
1983). Când vacile sunt hrănite doar cu porumb siloz, ele consumă o cantitate e hrană egală cu 2,2-
2,5% din greutatea lor vie. Consumurile mai mari de 5-3% sunt posibile când vacile sunt hrănite
doar cu leguminoase de calitate foarte bună. De subliniat că şi consumul de siloz de porumb poate fi
crescut în adăugarea de suplimente proteice, uree sau alţi compuşi amoniacali (Verite şi col., 1982).
Umiditatea componentelor raţiei alimentare, afectează de asemenea SU; unele date arată că
SU totală descreşte când umiditatea raţiei depăşeşte 50% (Davio şi col.. 1983) Pentru fiecare
creştere de 1% a umidităţii hranei care include gluten de porumb, în procent de până la 40% din SU
totală, se înregistrează o scădere de 0,17 kg în SU pe zi (Staples şi col., 1984).
Efectul umidităţii asupra SU este mai redus dacă animalul este scos la păşune sau i se
administrează nutreţ verde, decât atunci când se folosesc în hrană siloz sau alte nutreţuri fermentate.
127
 Necesarul de substanţă uscată. Brown şi col. (1977) au stabilit ecuaţii de calcul pentru SU
bazate pe greutatea vie, grăsimea din lapte, producţia de lapte, zile de lactaţie, anotimp şi conţinutul
în fibră brută al raţiei.
Datorită multitudinii de factori ce influenţează consumul de SU, calcularea cu precizie a
necesarului de SU este dificilă. Se consideră că pentru rasele mai mici şi pentru vacile mari
producătoare de lapte valorile calculate ale consumului de SU sunt prea reduse. Pentru evitarea unor
erori de calcul s-a întocmit un tabel cu necesarul de SU pentru vacile de 400-800 kg, cu 10-60 kg
lapte pe zi cu 4% grăsime recalculată.
In calculul necesarului de SU s-a folosit aceeaşi metodă ca pentru aflarea necesarului
energetic pentru lactaţie, întreţinere şi refacerea greutăţii corporale ce a fost pierdută în prima parte
a lactaţiei. Sporul în greutate s-a estimat la: 0,22; 0,275; 0,33; 0,385; 0,44 kg/zi pentru vaci cu
greutăţi de: 400, 500, 600, 700 şi 800 kg.
Dacă vacile nu consumă SU cât le trebuie, în concordanţă cu calculele, şi concentraţia
energetică nu este crescută, consumul de energie va fi mai mic decât cerinţele. Rezultatul va fi
reducerea greutăţii corporale sau reducerea producţiei de lapte, sau ambele. Dacă vacile consumă
mai multă SU decât le trebuie, concentraţia energetică a raţiei trebuie micşorată, altfel va duce la
îngrăşarea animalelor. Acest fenomen se observă la vaci cu producţii mici de lapte.
Cerinţele de SU trebuie reduse cu 18% pe timpul primelor 3 săptămâni de lactaţie, având în
vedere apetitul redus al animalului şi pierderea în greutate (mai degrabă decât sporul în greutate) în
prima parte a lactaţiei (Duiphy, 1980; Dulphy şi Demarquilly, 1983).
Dacă nutreţurile fermentate constituie componentă majoră a raţiei, cantitatea de SU trebuie
scăzută cu 0,02 kg/100 kg GV, pentru fiecare creştere de 1% a umidităţii peste 50% (Chase, 1979).
In ambele cazuri reducerea SU pare să ducă la scăderea în greutate sau micşorarea producţiei de
lapte, sau ambele, nu şi dacă cerinţele energetice ale animalului sunt asigurate prin sporirea
concentraţiei energetice a raţiei.
Coeficientul de încărcare optim. Oricare ar fi cerinţele nutritive ale vacilor, volumul raţiilor
trebuie să rămână cuprins între două limite: pe de o parte, un maximum compatibil cu posibilităţile
de consum şi de utilizare digestivă, iar pe de altă parte, un minimum indispensabil tranzitului
normal al nutreţurilor în tractul digestiv şi mai ales în rumen.
O încărcare optimă se poate obţine prin realizarea unei concentraţii în celuloză brută a
raţiilor, în concordanţă cu nivelul productiv al animalelor. Plecând de la conţinutul în celuloză se
poate stabili digestibilitatea şi prin diferenţă se calculează fracţiunea nedigestibilă sau lest-ul. In
practică se foloseşte coeficientul de încărcare definit ca fiind raportul dintre kg SU/UN şi inversul
acestuia, concentraţia în energie UN/kg SU.
Există tendinţa de stabilitate a capacităţii de ingestie în unităţi de saţietate (US) şi de folosire
128
a unui indice ce exprimă densitatea energetică a raţiei (DER).

CERINŢELE ENERGETICE
Federaţia Europeană a Zootehniei a propus, şi în unele ţări sunt folosite deja, norme
exprimate în unităţi furajere lapte (UFL) şi unităţi furajere carne (UFV).
La noi în ţară, necesarul de energie s-a exprimat şi se exprimă în unităţi nutritive ovăz (1 UN
= 1414 kcal EN grăsime).
Sistemele actuale de apreciere a valorii energetice a nutreţurilor şi a cerinţelor de energie la
poligastrice se referă la energia netă (EN) care se calculează pornind de la: conţinutul în energie
brută a ingestei (EBI), coeficientul de digestibilitate ai substanţelor energetice (%ED), raportul
dintre conţinutul în energie digestibilă (ED) şi în energia metabolizabilă (EM), precum şi de la
randamentul utilizării EM pentru întreţinere (kî), pentru producţia de lapte (kl), şi pentru îngrăşare
(kf). Se calculează după relaţia:
EM
EN  EB  % ED   kî
ED
Energia brută a nutreţurilor se determină cu ajutorul bombei calorimetrice sau se poate
aprecia pe baza conţinutului în glucide (3,9-4,5 kcal/g), în protide (5,7 kcal/g), în grăsimi (9,5
kcal/g) şi în cenuşă (0 kcal/g).
După Burlacu (1985), energia brută a nutreţurilor este de:
 4,0-4,6 kcal/g SU la nutreţurile de volum; 1
 4,4-4,6 kcal/g SU la grăunţe cereale;
 4,3-5,0 kcal/g SU la şroturi.
Cantitatea de energie ingerată de rumegătoare se consideră la aproximativ 40-45 g SU/kg 0,75
pentru hrănirea de întreţinere, variind în funcţie de vârstă, starea fiziologică, aptitudinea productivă,
natura nutreţurilor administrate, de modul de conservare a acestora, de structura raţiilor etc.
In general, la tineretul în creştere şi îngrăşare există o corelaţie pozitivă între sporul de
greutate şi energia brută ingerată. Cantitatea de energie ingestă exprimată pe kg 0,75 şi zi, creşte, de
obicei, la început, de la naştere până la o anumită vârstă când atinge maximum, ca apoi să scadă
uşor sau să se păstreze la un nivel constant, când sinteza grăsimii predomină în sporul de greutate.
Gestaţia nu influenţează prea mult cantitatea de energie ingerată la rumegătoarele hrănite ad
libitum. în schimb, lactaţia are o mare influenţă asupra consumului de energie brută. În prima
perioadă a lactaţiei consumul de energie brută nu acoperă necesarul producţiei, datorită apetitului
redus, astfel că rezervele de energie ale organismului, în primul rând grăsimile corporale, sunt
mobilizate pentru sinteza laptelui, asistând astfel la un bilanţ energetic negativ. In timp ce lactaţia
avansează, cresc cantitatea de energie brută ingerată, cât şi producţia de lapte care atinge maximul
129
mai devreme decât maximul ingerării de energie. La vacile cu producţii mari de lapte, cantitatea de
energie brută ingerată poate depăşi de 4 - 5 ori nivelul energetic de întreţinere. In cursul avansării
lactaţiei este atins un stadiu în care ingerarea şi eliminarea de energie se află în echilibru. Aceasta
marchează momentul începerii sintezei grăsimii corporale, pe lângă cea a substanţelor cuprinse în
lapte. In acest fel, ţesutul adipos al organismului, mobilizat în prima parte a lactaţiei, este depus în
organism, din nou în stadiile mai avansate ale lactaţiei astfel^ se reface în întregime capacitatea de
producţie pentru lactaţia următoare.
Journet şi Remond (1976), citaţi de Burlacu (1985), arată că la vacile lactante cantitatea
maximă de hrană ingerată este între a doua şi a cincea lună de lactaţie şi scade lent în ultimele trei
luni de lactaţie şi foarte puternic în ultimele două săptămâni de gestaţie.
Dintre factorii exogeni, care influenţează ingerarea energiei brute prin intermediul apetitului,
se enumera: concentraţia în energie metabolizabilă şi modul de conservare şi preparare a
nutreţurilor. De exemplu, paiele, care se caracterizează printr-o slabă concentraţie în energie
metabolizabilă, sunt ingerate în cantităţi mai mici decât fânurile sau nutreţurile verzi. Prin urmare,
cantitatea de energie ingerată este proporţională cu digestibilitatea, dar şi cu modul de conservare a
acestora.
Pe de altă parte, absenţa sau procentul mic al unor principii nutritive în unele nutreţuri poate
influenţa semnificativ apetitul şi, în consecinţă, consumul de energie brută. De exemplu, adăugarea
de proteină brută sau uree, la nutreţuri deficitare în azot, măreşte ingestibilitatea acestora. In plus,
azotul ingerat favorizează dezvoltarea microsimbionţilor rumenali, creşte activitatea celulo-olitică a
acestora şi măreşte tranzitul.
De asemenea, carenţele minerale (sodiu, clor, fosfor, calciu, magneziu, potasiu, cobalt,
cupru) diminuează semnificativ ingesta.
Frecvenţa administrării hranei (de 6 faţă de 2 ori pe zi) influenţează favorabil ingesta,
corelând-o şi cu o producţie superioară de lapte (Sutton şi col., 1982).
Cerinţele energetice pentru gestaţie se referă la:
• Menţinerea funcţiilor vitale ale organismului matern;
• Sinteza produsului de concepţie şi a învelitorilor fetale;
• Sinteza substanţelor nutritive pentru dezvoltarea glandei mamare şi depunerea de grăsimi
corporale ca rezervă de energie;
• Necesarul de energie pentru întreţinerea vieţii intrauterine a fătului. Cerinţele energetice pe
parcursul gestaţiei sunt corelate cu ritmul de creştere a produsului de concepţie, care este redus în
primele 2/3 ale gestaţiei, And se realizează 20-34% din greutatea corporală. Diferenţa de 66-80% se
ealizează în ultima treime a gestaţiei. La taurine, maximul creşterii fătului le atins la 230 zile de
gestaţie, când realizează o valoare de peste 200 g/zi, upă care scade în ultimele zile la valori sub 100
130
g/zi.
Prin urmare, cerinţele energetice medii zilnice în primele 2/3 ale gestaţiei sunt cu 10-25%
mai mari decât cele corespunzătoare asigurării funcţiilor vitale şi cu 50-80% în ultima treime a
gestaţiei.

Cerinţele energetice pentru producţia de lapte se calculează ţinând seama de:

 Compoziţia chimică brută a unui litru de lapte;
 Valoarea energetică a unui litru de lapte;
 Coeficienţii de utilizare a energiei în producţia de lapte;
 Producţia de lapte zilnică.
O vacă cu o producţie de lapte de 30-40 kg/zi poate secreta 25-30 Mcal/zi sub formă de
lapte, sintetizând cea 900-1200 g/zi grăsime, 900-1000 g/zi proteină şi 1200-1500 g/zi lactoză.
Aceste sinteze impresionante sunt posibile numai printr-o sporire a cantităţii de energie ingerată, de
4 - 5 ori faţă de necesarul de întreţinere.
Pentru o evaluare cât mai corectă a cerinţelor nutritive trebuie să se stabilească greutatea
medie a vacilor şi să se efectueze un control al producţiei de lapte, care să permită compararea
curbelor de lactaţie teoretice şi practice.
Valorificarea energiei metabolizabile pentru sinteza laptelui este apreciată la cea 60%, cu
limite de variaţie între 57 şi 64%, în funcţie de compoziţia raţiei în substanţe nutritive.
Întrucât animalele lactante folosesc energia, pentru întreţinere şi producerea laptelui, cu grad
similar de eficienţă, calcularea raţiilor pentru vacile lactante se face pentru ambele funcţii:
întreţinere şi lactaţie. Aşadar, valoarea energetică a hranei pentru vacile lactante este menţionată din
punct de vedere al producţiei de lapte (ENL), care cuprinde şi necesarul pentru toate funcţiile vitale.
De obicei tabelele cu necesarul energetic pentru vacile lactante exprimă necesarul pentru
întreţinere, gestaţie, producţia de lapte şi sporul în greutate.
Necesarul de EN pentru lactaţie (ENL) este stabilit la 0,74 Mcal/kg pentru laptele cu 4%
grăsime. Pentru calcularea conţinutului în energie a procentelor intermediare de grăsime în lapte s-a
stabilit următoarea ecuaţie:
ENL (Mcal/kg de lapte) = 0,3512 + [0,0962 (% grăsime)]

Aceste valori pot fi folosite la evaluarea gradului de insuficienţă energetică din raţie în
timpul lactaţiei timpurii când animalele slăbesc şi în estimarea necesarului de hrană pentru
recuperarea în greutate în lactaţia târzie; trebuie acordată însă atenţie la evitarea supraîngrăşării. In
practică, vacile slăbesc în majoritate, în timpul primelor săptămâni de lactaţie şi apoi se
înregistrează o balanţă energetică pozitivă relativ mică pentru restul lactaţiei.
131
 Vacile nelactante aflate într-o stare de întreţinere bună trebuie să fie hrănite cu nutreţuri de
calitate medie. Acestea trebuie să reprezinte constituentul de bază al raţiilor. Concentratele adăugate
în raţie trebuie să fie crescute treptat, până la aproximativ 0,5% din greutatea vie, în timpul
ultimelor 2-3 săptămâni înainte de fătare, pentru a permite microorganismelor rumenale să se
adapteze la cantităţile mai mari de nutreţuri concentrate necesare în lactaţia timpurie. Totuşi,
concentratele nu trebuie să depăşească 40% din totalul SU.
Vacile mari producătoare de lapte sunt adesea incapabile să consume suficientă hrană pe
perioada lactaţiei timpurii pentru a preveni pierderea în greutatea corporală, pierderea calciului,
fosforului şi poate a proteinei. Totuşi asemenea pierderi pot fi minimizate printr-o alimentaţie
echilibrată în primele 6-8 săptămâni după fatare. Alimentaţia corepsunzătoare imediat după fatare
ajută, de asemenea, la prevenirea cetozelor
Valoarea energetică a hranei. Există o variaţie considerabilă a raţiilor pentru hrana vacilor
de lapte, care asigură energie disponibilă, dar variaţia este mult mai mare în cazul raţiilor compuse
din mai multe tipuri de nutreţuri (amestecate), decât în cazul monodietelor alcătuite numai din
fibroase sau numai din concentrate (Tyrrell şi Moe, 1975).
Digestibilitatea este afectată mai mult în cazul raţiilor cu niveluri ridicate de concentrate.
Folosirea energiei de către vacile de lapte depinde în mare măsură de fermentaţia microbiană care
apare în rumen. Gradul şi tipul de fermentaţie determină natura şi cantităţile diferiţilor metaboliţi
care sunt absorbiţi în tractul digestiv.
Aceşti metaboliţi influenţează eficienţa producţiei de lapte şi modul în care este folosită
energia (de exemplu: sinteza laptelui sau formarea de ţesuturi corporale). In general, raţiile din care
rezultă un conţinut scăzut de propionat-acetat rumenal conduc la intensificarea formării grăsimilor
în organism, pe seama reducerii sintezei grăsimilor din lapte. Asemenea sinteze reduse ale
grăsimilor din lapte pot fi însoţite de o creştere modestă a proteinei din lapte.
Grăsimea din nutreţuri este cea mai bine valorificată energetic pentru sinteza laptelui, cu
menţiunea ca aceasta să nu depăşească în raţie o limită mai mare de 4-5% (Jentsch şi col., 1972).
Energia pentru sinteza proteinei, grăsimii şi lactozei din lapte este furnizată de cele patru
substanţe nutritive din nutreţ, respectiv de produsele lor de fermentaţie în rumen, în primul rând
însă de acizii graşi volatili (AGV). Formarea acizilor graşi volatili depinde de structura raţiei şi
anume de raportul dintre nutreţurile de volum şi nutreţurile concentrate. Valorificarea energiei
metabolizabile pentru producţia de lapte poate creşte prin adăugarea în raţie a nutreţurilor
concentrate. Această modificare a valorificării EM este legata de schimbarea compoziţiei acizilor
graşi volatili din conţinutul rumenal, în sensul reducerii procentului de acid acetic de la 71% la 65%
şi creşterea corespunzătoare a procentului de acid propionic şi acid butiric.
La oi, de asemenea, în primele săptămâni de lactaţie se constată un bilanţ energetic negativ,
132
în special la cele cu mai mulţi miei. Eficienţa utilizării rezervelor energetice corporale, pentru
sinteza laptelui (la începutul lactaţiei când bilanţul energetic este negativ) la vaci, variază în limitele
81-90%, cu o medie de 84%, iar la oile în lactaţie este de 70% (Tissier şi col., 1978, Schiemann R.
şi col., 1974, Van Es şi col., 1970).
Rezultatele experimentale obţinute pe oi de rasă Merinos arată că jtecesarul energetic pentru
oile în lactaţie este mai mare cu 16% decât la oile sterpe (Treacher, 1974, Burlacu, 1985).
In mod practic, cerinţele energetice globale ale femelelor în lactaţie rezultă din cerinţele
pentru asigurarea funcţiilor vitale, la care se adaugă produsul cerinţelor/litrul de lapte şi producţia
zilnică de lapte.
Cerinţele globale pentru obţinerea unui litru de lapte se obţin raportând cerinţele energetice
globale/animal/zi la producţia de lapte obţinută.
In general, modificarea (creşterea) producţiei de lapte este condiţionată de utilizarea unor
raţii care să stimuleze apetitul şi să asigure un consum maxim de substanţă uscată/animal/zi, dar în
acelaşi timp să fie uşor digestibile şi cu concentraţie energetică mare pe unitatea de furaj.
Cerinţele energetice pentru creştere şi dezvoltare. Creşterea şi dezvoltarea la tineret sunt
asigurate prin diviziune celulară permanentă şi se materializează prin sinteza de ţesuturi şi spor de
greutate corporală. De aceea, cerinţele energetice pentru tineretul taurin şi ovin trebuie să pornească
de la compoziţia chimică şi caloricitatea sporului de greutate corporală în dinamica.
Energia sporului de greutate la rumegătoare este reprezentată de proteine şi grăsimi în
proporţie de 98-99%, glucidele reprezentând restul de 1-2%, depozitate în special în ficat, sub
formă de glicogen.
Cerinţele de energie globală la animalele tinere sunt însă influenţate de:
• Dinamica intensităţii metabolismului bazai şi a cerinţelor pentru asigurarea funcţiilor
vitale;
• Dinamica utilizării energiei în realizarea sporului de creştere;
• Sporul mediu zilnic.
Dată fiind mobilitatea mai mare a animalelor tinere, care presupune cheltuială de energie,
cât şi intensitatea mai mare a metabolismului bazai cu 20-25%, consumurile energetice pentru
asigurarea funcţiilor vitale/100 kg greutate corporală sunt mai mari cu 25-30%. Atât mobilitatea, cât
şi intensitatea metabolismului bazal înregistrează o descreştere progresivi, până la atingerea
maturităţii morfologice.
Pe de altă parte, utilizarea energiei din raţii în sinteza ţesuturilor este, de asemenea, în
descreştere de la naştere până la maturitate. De exemplu, eficienţa netă de utilizare a energiei
nutrienţilor în sinteza sporului de greutate este de 85-90% din lapte în perioada de sugari, 70% în
perioada prerumenală şi 55% în perioada postrumenală (Hoffman şi Schiemann, 1975; Nichita,
133
1984). De subliniat că eficienţa netă a utilizării EM pentru sporul de greutate (kf) depinde de
procentul de celuloză brută sau de concentraţia de energie a raţiei. Eficienta energetică netă este
dată de relaţia:
Energia.depusă (animal / zi )
Eficienţfi netă 
EMtotal (animal / zi)  EMîntreţMîere (animal / zi )
Raţiile de hrană cu concentraţii superioare de energie se utilizează cu o eficienţă neta de cea
55-57%, în timp ce raţiile cu concentraţie scăzută au o eficienţă cuprinsă între 30-32% (Blaxter,
1974; Burlacu, 1985).
In stabilirea cerinţelor energetice trebuie luată în considerare dinamica compoziţiei chimice
brute şi a valorii energetice a sporului de creştere, cunoscând că sporul de greutate corporală îşi
schimbă continuu compoziţia, prin reducerea procentului de apă, proteină şi substanţe anorganice
(cenuşă) şi creşterea procentului de grăsimi. Evident că, în aceste condiţii, valoarea enrgetică a
sporului în greutate prezintă o creştere paralelă.
De subliniat că valoarea energetică şi compoziţia chimică brută a sporului, •drul aceleiaşi
categorii, poate fi influenţată într-o mare măsură de raportul energo-proteic al raţiilor; la animalele
hrănite cu raţii hiperenergetice, cu conţinut redus de proteine, sporul realizat are o valoare
energetică mai mare, ca urmare a conţinutului de grăsime mai mare.
Pentru calcularea cerinţelor energetice globale, la necesarul energetic pentru asigurarea
funcţiilor vitale corespunzătoare categoriei de vârstă şi de greutate corporală se adaugă valoarea
produsului dintre sporul mediu zilnic în kg şi valoarea energetică/kg spor. Valoarea energetică brută
a unei UN este de 1414 kcal.
După NRC ediţia a VI-a/1989 pentru calcularea necesarului de ENG pentru creşterea de
juninci, folosite intens la reproducţie, se utilizează ecuaţia:
ENG (Mcal/zi) = (0,035W0,75)(LWG1,119)+LWG
unde:
ENG - energia netă pentru creştere şi dezvoltare;
W - greutatea în viu (kg);
LWG - sporul în greutatea vie (kg/zi).
Formula corespunzătoare pentru creşterea taurilor folosiţi intens la reproducţie:
ENG (Mcal/zi) = (0,025W0,75)(LWG1,097)+LWG
Similar, pentru femele folosite mai puţin la reproducţie, formula este:
ENG (Mcal/zi) = (0,045W0,75)(LWG1,119)+LWG
iar pentru masculi folosiţi mai puţin la reproducţie, formula este:
ENG (Mcal/zi) = (0,035W0,75)(LWG1,097)+LWG
Cerinţele de EN pentru întreţinere (ENI) pentru animalele în creştere au fost calculate ca
134
fiind 0,086 Mcal/kg0,75 de greutate vie.
In prima lună de viaţă, viţeii trebuie hrăniţi cu lapte sau înlocuitori ai acestuia, iar în
continuare, pentru a permite o creştere normală, se recomandă să fie folosite nutreţuri concentrate în
cantităţi suficient de mari. Ingrăşarea excesivă a viţelelor de lapte poate totuşi dăuna capacităţii lor
de a produce lapte când vor deveni animale adulte, motiv pentru care trebuie evitată (Fo1dager şi
Sejrsen, 1982). Acest efect este cu atât mai mare cu cât nivelul mărit de energie are loc la pubertate,
ceea ce poate afecta în mod negativ creşterea glandelor mamare (Sejrsen şi col., 1982, 1983).
Nivelurile de creştere recomandate pentru juninci de lapte sunt mai mici decât nivelurile maxime de
creştere posibile cu alimentaţie ad libitum. Aceste niveluri permit totuşi fătarea la 24 luni şi greutate
corporală acceptabilă, la maturitate, cu costuri minime (Reid şi col., 1964).
După ce animalul atinge 250-300 kg în viu, în continuare se poate obţine o creştere
acceptabilă prin hrănirea numai cu fân de bună calitate, siloz sau nutreţ verde.
Totuşi, uneori sunt necesare adaosuri de proteine, minerale şi vitamine.
Cerinţele energetice pentru reproducătorii masculi. Tăuraşii sugari pot fi hrăniţi liber
pentru stimularea maturizării sexuale timpurii şi producerea de spermă (Van Demark şi Mager,
1964). In schimb, nivelul energetic al taurilor maturi trebuie să fie controlat pentru a evita
îngrăşarea excesivă şi libidoul redus, dar în acelaşi timp trebuie să menţină o stare fizică bună.
In general, pentru taurii adulţi necesarul energetic se stabileşte având în vedere greutatea
corporală, starea de întreţinere, temperamentul, intensitatea folosirii la montă. La necesarul de
energie pentru întreţinere se adaugă un supliment de 0,5-1,0 UNL, în cazul folosirii moderate la
montă şi 2-3 UNL în cazul folosirii intense.
Necesarul de energie pentru întreţinere la taurii adulţi este de 0,086 Mcal de ENM/kg 0,75 de
greutate vie/zi.
Cerinţele energetice pentru animale la îngrăşat. Animalele la îngrăşat au un nivel
superior al cerinţelor energetice, cu cea 20-30%, faţă de cele ale tineretului de prăsilă. De menţionat
că obţinerea sporurilor maxime nu este posibili decât în condiţiile folosirii raţiilor echilibrate
energo-proteic şi vita-mino-mineral.
La stabilirea necesarului se au în vedere principiile arătate la tineretul de prăsilă, cu
menţiunea că viţeii de carne trebuie hrăniţi ad libitum cu lapte sau înlocuitori de lapte. In timpul
primei luni de viaţă, sau a primelor două, există o diferenţă relativ mică între ritmurile de creştere
ale viţelelor şi tăuraşilor, dar ulterior aceştia din urmă, datorită consumului mai mare de hrană pe zi
înregistrează o creştere mai rapidă.
La animalele tinere îngrăşarea cuprinde două procese fiziologice: creşterea sistemului
osteomuscular şi depunerea de grăsime, în timp ce la animalele adulte supuse îngrăşării sporul de
greutate este alcătuit mai mult din ţesut gras şi din cantităţi reduse de proteine şi săruri minerale.
135
Principiile care stau la baza îngrăşării animalelor sunt:
• Dirijarea proceselor fermentative rumenale astfel încât să rezulte o mai mare cantitate de
acid propionic şi mai puţin acid acetic. Aceasta se poate realiza prin adaptarea unei anumite
structuri a nutreţurilor din raţie şi prin măcinarea şi granularea fibroaselor;
• Administrarea de raţii cu valoare energetică cât mai ridicată, pentru a intensifica ritmul de
creştere în greutate şi aceasta cu atât mai mult, cu cât creşte nivelul concentratelor din raţie;
• Ingesta de SU creşte până ce concentratele ajung la 50% din SU a raţiei. La o creştere mai
mare a concentratelor are loc o reducere a ingestei de SU, dar se menţine la nivel constant ingesta
energetică şi sporul zilnic;
• Cu cât sporul mediu zilnic este mai mare, cu atât se scurtează perioada îngrăşării şi,
implicit, se reduce consumul specific, ca urmare a reducerii cheltuielilor pentru întreţinerea
funcţiilor vitale.
Taurinele adulte reformate (vaci, boi de tracţiune, tauri) se supun unei tehnologii de
recondiţionare, în scopul refacerii ţesuturilor musculare şi depunerii unei cantităţi limitate de
grăsime. Durata perioadei de recondiţionare este în medie de trei luni, folosindu-se deşeurile ce
rezultă de la procesul de fabricaţie al fabricilor de spirt, zahăr, amidon şi toate resursele vegetale
ieftine preparate corespunzător. Concentratele se administrează în ultima parte a îngrăşării,
maximum 30 de zile.
Cerinţele energetice pentru boii de tracţiune. Hrana trebuie sa conţină pe lângă energia
necesară funcţiilor vitale şi pe cele necesare efectuării lucrului mecanic.
In mod normal, necesarul de energie pentru întreţinere se suplimentează cu: 1,5±0,5
UN/animal, în cazul tracţiunilor uşoare; 3±1 UN/animal, în cazul tracţiunilor mijlocii; 5±1,5
UN/animal, în cazul tracţiunii grele sau foarte grele.
In perioada de iarnă se pot utiliza exclusiv nutreţuri fibroase şi suculente şi numai în
perioada de efort se pot adăuga concentrate (1-4 kg).
In timpul verii, raţia poate conţine, în perioada de repaus sau în cazul tracţiunii uşoare,
numai iarba de pe pajişti sau alte nutreţuri verzi. In cazul tracţiunilor mijlocii şi grele, raţiile pot
conţine pe lână nutreţuri verzi, cea 2-3 kg fân şi 1-3 kg concentrate.
Cerinţele energetice pentru producţia de lână. Necesarul energetic pentru producţia de
lână se stabileşte în funcţie de:
• Producţia individuală zilnică de lână, care variază între 10-30 g;
• Compoziţia chimică brută şi valoarea energetică a lânii;
• Energia necesară pentru asigurarea funcţiilor vitale.
Valoarea energetică a unui kg de lână este apreciată la 7740-8320 kcal.
Rezultă că producţia zilnică de lână echivalează cu cea 85-250 kcal EN, ceea ce corespunde
136
cu 0,06-0,18 UN.
Prin însumarea cerinţelor energetice productive (creştere, gestaţie, actaţie, producţie lână) cu
cerinţele pentru asigurarea funcţiilor vitale se obţine necesarul energetic global, corespunzător
diferitelor categorii de ovine.
Necesarul zilnic de energie pentru întreţinere este de 101,38 kcal EM/kg W0,75, 1 kg
TSND=4,409 Mcal ED sau 76 ED = 62 EM = 35 EN. Necesarul de proteină este legat de necesarul
de energie după cum urmează: 22 g proteină digestibilă (PD) sau 32 g proteină totală (PT) pe Mcal
ED. Necesarul de energie pentru creştere este 7,25 kcal EM/g spor în greutate. Iezii la vârste foarte
mici nu pot consuma cantităţile necesare de SU. Situaţii similare pot exista la caprele cu producţie
mare de lapte, dar consumul este mai mare de 5% raportat la greutatea corporală (Haenlein, 1978).

CERINŢELE PROTEICE
Pentru obţinerea producţiilor animaliere, în afara necesarului proteic pentru satisfacerea
funcţiilor vitale, trebuie asigurate consumuri suplimentare de proteine care variază cu: conţinutul în
proteină al producţiei obţinute, coeficienţii de utilizare ai proteinei în producţia respectivă şi factorii
care influenţează aceşti coeficienţi.
Absorbţia aminoacizilor esenţiali din proteinele digerate este vitală pentru întreţinerea,
reproducerea, creşterea şi lactaţia vacilor de lapte. Aceşti amino-acizi esenţiali trebuie să provină,
fie din proteinele din raţie care trec de fermentaţia din rumen, fie din proteina microbiană produsă
în rumen.
Pentru obţinerea producţiilor animaliere, în afara necesarului proteic pentru satisfacerea
funcţiilor vitale, trebuie asigurate consumuri suplimentare de proteine care variază cu: conţinutul în
proteină al producţiei obţinute, coeficienţii de utilizare ai proteinei în producţia respectivă şi factorii
care influenţează aceşti coeficienţi.
Absorbţia aminoacizilor esenţiali din proteinele digerate este vitală pentru întreţinerea,
reproducerea, creşterea şi lactaţia vacilor de lapte. Aceşti amino-acizi esenţiali trebuie să provină,
fie din proteinele din raţie care trec de rumen, fie din proteina microbiană produsă în rumen. Este
cunoscut că datorită particularităţilor morfo-fiziologice ale presto-macurilor, proteina din hrană
indiferent de valoarea ei biologică este în cea mai mare parte degradată de către flora şi fauna
rumenală şi transformată în proteină microorganică. Prin urmare, compoziţia în aminoacizi a
proteinei microorganice nu este similară cu a hranei şi practic nu este influenţată de hrană, întrucât
microorganismele sintetizează din azotul conţinut în raţie numai acei aminoacizi care sunt specifici
corpului lor, în cantităţi şi proporţii constante şi caracteristice.
In aceste condiţii se consideră că folosirea proteinelor valoroase în alimentaţia
rumegătoarelor nu este justificată şi constituie o risipă.
137
 Pe de altă parte, elaborarea raţiilor cu substanţe azotate neproteice trebuie să ţină seama de
faptul că cel puţin 20% din proteina simbiontă nu se poate sintetiza decât pe seama aminoacizilor
preformaţi. De exemplu s-a observat că înmulţirea bacteriilor celulozolitice este condiţionată de
prezenţa acidului izovalerianic, care rezultă din degradarea leucinei, izoleucinei şi valinei, care pot
fi consideraţi aminoacizi esenţiali pentru rumegătoare.
Alţi autori susţin că lizina, acidul aspartic şi valina favorizează utilizarea azotului din raţiile
care conţin amidon şi uree.
După Fromageot (1975), necesitatea asigurării unor aminoacizi în raţiile cu uree se
datorează prezenţei legăturilor ramificate de carbon, specifice structurii unor aminoacizi, care sunt
utilizate la reconstituirea lor în sinteza proteinei microorganice.
Anderson semnalează importanţa asigurării aminoacizilor (metionină, cistină) în utilizarea
azotului din combinaţiile azotate neproteice, datorită proprietăţilor oxidoreducătoare asupra grupării
SH.
Pentru rolul oxidoreducător sunt necesari în hrana rumegătoarelor metionina, cistina,
leucina, izoleucina, fenilalanina, triptofanul şi valina (Nichita, 1984).
Aşadar, este cunoscut că doar 50-80% din proteina ingerată cu hrana este preluată de
microorganisme şi transformată în proteină specifică lor, care din păcate nu reprezintă modelul ideal
pentru animalul gazdă. De exemplu, proteina bacteriană este carenţată în triptofan şi în leucină, iar
protozoarele sunt carenţate în metionina. Parţial aceste carenţe, în funcţie de raportul dintre bacterii
şi protozoare, se diminuează prin acţiunea de completare aminoacidă, astfel încât valoarea biologică
globală a proteinei simbionte poate fi estimată la 80% (Mc Donald, 1969).
Pentru proteosinteza simbiontă, prin raţie, rumegătoarelor trebuie să li se asigure un nivel
proteic situat între limitele de 5-12% PB.
Cercetări fundamentale au arătat că nivelul şi compoziţia aminoacizilor care ating locul
absorbţiei (intestinul subţire) reprezintă factori limitativi ai performanţelor productive ale taurinelor.
De exemplu, pentru tineretul rumegător în creştere, pe baza unor lucrări experimentale a rezultat
următoarea ordine a aminoacizilor limitativi: 1. Metionină; 2. Lizină; 3. Treonină. Infuzarea acestor
trei aminoacizi a majorat cu 60% balanţa azotului, faţă de infuzarea unei cantităţi echivalente de
azot provenit din uree. Aşadar, rezultă că rumegătoarele, ca şi monogastricele reacţionează evident
la calitatea proteinei aflată la locul absorbţiei şi că în funcţie de compoziţia în aminoacizi a acestei
proteine şi de nivelul aminoacizilor, producţiile principale ale taurinelor (carne, lapte) se modifică
semnificativ. In urma acestor constatări s-a considerat necesară aplicarea unor metode practice de
păstrare a potenţialului calitativ al proteinelor din hrană pe traseul parcurs de acestea prin rumen. Se
consideră că o raţie ideală pentru rumegătoare ar fi aceea care ar asigura concomitent:
a. Azot pentru activitatea susţinută a microorganismelor din rumen. Acesta poate fi furnizat
138
de cereale, nutreţuri voluminoase sau substanţe azotate neproteice;
b. Suplimente de aminoacizi limitativi sau de proteine ce conţin aceşti aminoacizi, care să fie
sustrase degradării rumenale şi să ajungă la locul de absorbţie nemodificate (Teodorescu, 1972).
Lucrările experimentale au demonstrat că procentul de proteină care scapă degradării
rumenale, depinde de mai mulţi factori, dintre care cel mai important este solubilitatea ei. Cu cât
proteina este mai puţin solubilă, cu atât este mai puţin degradată în rumen.
In acest scop s-au încercat diferite metode de păstrare a calităţii proteinelor valoroase, până
la locul absorbţiei, prin protejarea lor. Astfel, tratarea proteinelor alimentare de calitate superioară,
cu unele substanţe chimice, previne degradarea rumenală a acestora, astfel încât influenţează nivelul
final al aminoacizilor la locul absorbţiei. Aldehidele se consideră că ar acţiona cel mai bine pentru
protejarea proteinelor. Ele conferă un grad ridicat de insolubilitate a substanţelor azotate, în
condiţiile unui pH mai ridicat (similar celui din rumen) şi o capacitate mai bună de disociere la un
pH mai scăzut (similar celui din cheag). In acest fel, proteinele protejate prin tratare cu aldehide
devin inutilizabile pentru microorganismele din rumen, dar sunt apte de a fi digerate enzimatic în
stomacul glandular sub acţiunea fermenţilor proteolitici specifici.
Amos şi Ely (1970) arată că există unele proteine cu rezistenţă naturală la acţiunea
microorganismelor. Intre acestea se menţionează glutenul din porumb care, fără a fi protejat chimic,
asigură un cuantum ridicat de aminoacizi disponibili la locul absorbţiei.
Alţi autori consideră că utilizarea în hrana rumegătoarelor a unor surse azotate neproteice,
caracterizate prin viteză mai mare de scindare hidrolitică sau enzimatică, asigură azotul amoniacal
pentru proteosinteza simbionţilor, constituindu-se concomitent, indirect, în surse de proteine pentru
animalul gazdă şi în factori de protecţie a proteinelor ingerate care, fiind sustrase degradării în
compartimentul rumenal, sunt supuse digestiei în compartimentul gastric (cheag), cu pierderi
substanţial mai reduse (Nichita, 1984).
Unităţile de evaluare a cerinţelor proteice. Datorită faptului că atât producţia de lapte, cât
şi creşterea rapidă, timpurie a animalelor tinere sunt stimulate de proteina raţiei, devine din ce în ce
mai important ca proteina din raţia alimentară să scape de degradarea fermentativă rumena la care
ar furniza amoniac ce poate fi obţinut mai economic din alte surse neproteice. In aceste condiţii se
pune problema ca pentru evaluarea cerinţelor proteice la rumegătoare să nu se mai utilizeze proteina
brută totală, ci proteina absorbită în tractul digestiv, mai exact, aminoacizii absorbiţi în intestinul
subţire. Astfel, cerinţele nutriţionale calculate în unităţi de proteină absorbită vor fi întotdeauna
egale sau mai mici decât cerinţele în unităţi de proteină brută.
Conceptul modern pentru stabilirea necesarului proteic include necesarul pentru întreţinere,
azotul metabolic fecal (care este luat în considerare separat de ceilalţi componenţi de întreţinere,
deoarece este o funcţie de excreţie a SU nedigerate şi nu se raportează la greutatea vie) şi producţia
139
care include proteina necesară pentru concepţie, creştere şi lactaţie.
Pentru a permite continuarea creşterii, necesarul de întreţinere trebuie să fie mai mare cu
20% pentru prima lactaţie şi cu 10% pentru a doua lactaţie. Eficienţa folosirii proteinei de
întreţinere în unităţi absorbite sau necesarul total de întreţinere în unităţi de proteină netă/proteină
de întreţinere în unităţi absorbite se consideră că este de 0,67; echivalentul proteinei metabolice
fecale exprimate în unităţi de proteină absorbită se consideră că ar fi de 0,09, iar factorul de
eficienţă al transformării proteinei nete de concepţie în unităţi absorbite este de 0,50 (NRC, 1985).
Pentru producţia de lapte eficienţa folosirii proteinei exprimată în unităţi absorbite este de
0,70. In cazul viţeilor crescuţi pentru producţia de carne, această valoare este de 0,66 (NRC, 1984).
Reconsiderând ipoteza atât a sporului, cât şi a pierderii constante de proteine în rumen,
precum şi utilizarea conceptului de digestibilitate proteică în tractul digestiv, trebuie dezvoltaţi noi
factori care să cuprindă:
• Fracţionarea proteinei din hrană în proteină degradată şi proteină nedegradată;
• Suma algebrică a fluxului net de amoniac şi de uree;
• Proteina brută a microsimbionţilor (bacterii şi protozoare) produsă în relaţie cu energia de
fermentaţie;
• Proteina reală a microsimbionţilor;
• Nivelul de proteină digestibilă a microsimbionţilor şi nivelul de proteină digestibilă
nedegradată în rumen;
• Mobilizarea proteinelor tisulare.
Lipsa datelor complete asupra nedegradabilităţii proteinei în hrană limitează folosirea
sistemului de proteine absorbite. Din aceste considerente necesarul de întreţinere şi producţie se
exprimă cel mai adesea în proteină brută digestibilă (PBD).
In prezent normele prevăd pentru întreţinere 60 g PBD/100 kg GV sau 3,25 g PDI/kg G 0,75,
iar pentru producerea unui kg lapte cu 4% grăsime, 60 g PBD, din care 50 g PDI. Vacilor care nu şi-
au terminat creşterea, la suplimentul de UN, trebuie să li se asigure 110 g PBD/UN.
Deseori, când se folosesc nutreţuri de calitate proastă sau mediocră, substanţele proteice
reprezintă factorul limitativ al producţiei de lapte. In aceste căzuri suplimentarea raţiei cu
concentrate bogate in proteină este benefică. Dimpotrivă, hrănirea cu nutreţuri care asigură proteină
in exces constituie o risipă nejustificată, întrucât surplusul se transformă fie in depozite de grăsime,
fie este eliminat prin urină, fie se ajunge la stări patologice.
In practică trebuie să se evite creşterile de proteină ce depăşesc cu 15% cerinţele.
Raportul energo-proteic se poate exprima şi în PBD g/UNL din raţie, care la vacile de lapte
trebuie să aibă următoarele valori:
 60- 80 la vacile fără producţie;
140
  90- 110 la vacile cu producţie mică;
 110- 120 la vacile cu producţie mare de lapte;
 120- 130 la vacile cu producţie foarte mare de lapte.
Astfel, în general, calitatea proteinei la rumegătoare, inclusiv la vacile de lapte, are mai
puţină importanţă. Totuşi, la vacile cu producţii de lapte foarte bune trebuie sa se asocieze mai
multe sortimente proteice pentru a realiza echilibrul între aminoacizii indispensabili.
Pentru vacile gestante în perioada repausului mamar, trebuie fisă se asigure 105-110 g
PD/UNL respectiv 85-90 g PDI/UNL.
La taurii de reproducţie cerinţele de proteină exprimate în g PDI/UNL sunt de:
 120- 125 g PDI/UNL în cazul folosirii moderate la montă;
 125- 135 g PDI/UNL în cazul folosirii intense la montă.
Spre deosebire de celelalte categorii de taurine, la taurii de reproducţie are importanţă atât
cantitatea, dat mai ales calitatea proteinei din hrană, întrucât influenţează spermatogeneza şi,
implicit, cantitatea şi calitatea materialului seminal.
Pentru categoria viţeilor destinaţi reproducţiei unde sunt incluse viţelele şi masculii de la
naştere până la 4-6 luni vârstă (150 kg greutate), se estimează că 1 kg spor trebuie să se realizeze cu
un consum de 3,5-5 UNL şi 550-600 g PD, din care 250-300 g PDI (Stoica, 1997). Sporul de
creştere urmărit este de 600-900 g/zi şi trebuie sa fie cu atât mai ridicat cu cât vârsta junincilor la
prima fătare este mai precoce.
Viţeii nou-născuţi trebuie să primească obligatoriu 4-5 kg colostru pe zi, în 3-4 tainuri. In
primele 6 ore de la naştere trebuie să primească 2 kg costru în 3 tainuri, iar după perioada colostrală,
3-4 săptămâni, viţeii primesc 5-7 kg de lapte integral în 3 tainuri pe zi. In continuare începe
substituirea treptată cu lapte smântânit, apoi laptele smântânit se reduce treptat suprimându-se la a
3-lună când se face înţărcarea. Pentru o creştere normală după înţărcare se menţine un nivel proteic
ridicat, evitându-se totuşi o alimentaţie abundentă, întrucât inhibă dezvoltarea sistemului nervos şi a
glandei mamare. Nivelul de alimentaţie se stabileşte în funcţie de sporul de creştere planificat.
In perioada de vară, baza o constituie nutreţul verde pe păşune, cu suplimente de
concentrate, iar iarna fânul de bună calitate, suculente şi amestecuri de nutreţuri concentrate şi
minerale.
Junincile gestante trebuie să primească, începând din luna a VI-a de gestaţie, 1-1,5 kg
concentrate, iar tăuraşii 0,5 - 1,5 kg.

CERINŢELE MINERALE
Cerinţele de calciu şi fosfor. Indiferent de specie, cerinţele fosfo-calcice sunt mai mari la

141
animalele gestante, pentru mineralizarea scheletului fetal şi realizarea depozitelor materne; la
animalele lactante, nivelul trebuie să fie chiar uşor mărit, deoarece prin lapte se pierd mari cantităţi
de săruri fosfo-calcice. Creşterea şi dezvoltarea au un necesar fosfo-calcic, de asemenea, crescut
pentru mineralizarea oaselor.
La rumegătoare, calciul se asigură în general prin fânurile de leguminoase, nutreţuri verzi
mai cu seamă de leguminoase, frunzele de sfeclă şi silozurile preparate din acestea, care, după cum
se ştie, sunt foarte bogate în calciu şi acoperă întregul necesar de calciu.
Rădăcinoasele şi silozul de porumb sunt relativ sărace în calciu şi fosfor. Silozul de porumb
poate fi corectat prin presărarea unui amestec mineral având compoziţia: fosfat dicalcic 48%,
carbonat de calciu 18%, clorură de sodiu 20%, magneziu 6%, sulfat de zinc 2%, protoxid de
mangan 0,3%, sulfat de cupru 0,2%, sulfat de cobalt 0,05%, iodură de potasiu 0,005%, sulf
elementar 5% (numai dacă în raţie se adaugă uree). Proporţia este de 4 kg amestec mineral/tona de
siloz (Quequen, 1972, citat de Mihai, 1979).
Fosforul se găseşte în cantităţi mici în nutreţurile de bază, cum sunt fânurile şi grosierele,
din hrana rumegătoarelor. Conţinutul ideal de fosfor în fânul de bună calitate este de 0,3%, dar de
cele mai multe ori valoarea medie a acestuia este de 0,2%. Din aceste considerente, în majoritatea
fermelor de taurine şi ovine nu se acoperă necesarul de fosfor decât în cazul rumegătoarelor supuse
îngrăşării pe bază de nutreţuri combinate, întrucât conţinutul acestora în fosfor este peste 0,3%.
Exceptând situaţia când rumegătoarele beneficiază de cantităţi suficiente de concentrate (care de
obicei acoperă necesarul de fosfor), în rest trebuie administrate suplimente minerale. Suplimentarea
minerală însă trebuie să ţină seama de necesarul minim de calciu şi fosfor care nu poate fi stabilit cu
mare exactitate, datorită multitudinii factorilor care îl influenţează. Dintre aceştia, cea mai mare
influenţă o are raportul calciu/fosfor şi prezenţa vitaminei D. Întrucât raportul calciu/fosfor în os
este apropiat de 2/1, se consideră că un raport alimentar asemănător este ideal pentru creşterea şi
formarea osului. Cu toate acestea, adesea cerinţele de fosfor se situează la limite aproape
asemănătoare, deşi organismul conţine fosfor doar pe jumătate din conţinutul de calciu. Explicaţia:
fosforul participă nu numai la mineralizarea scheletului, ci şi în compoziţia ţesuturilor moi.
Wise şi col. (citaţi de Mihai, 1979), în studii efectuate pe viţei Hereford, a concluzionat că
rumegătoarele prezintă toleranţă ridicată la raporturi mai mari şi toleranţă mai scăzută la raporturi
mai mici.
Necesarul zilnic de calciu şi fosfor variază mult cu specia, rasa, viteza stadiul de creştere,
categoria fiziologică.
In general, balanţa calciului la rumegătoare este negativă când se administrează raţii din
iarbă şi pozitivă când se administrează fanuri şi concentrate.
Cerinţele de magneziu. Cantitatea exactă de magneziu necesară în hrană pentru acoperirea
142
tuturor cerinţelor este greu de stabilit. Sunt autori care arată că la vacile de lapte cerinţele de
magneziu pentru funcţiile vitale de întreţinere sunt de 5,5 g, iar pentru producţia de lapte, în jur de
1-1,5 g/l.
Concentraţia, critică a magneziului în nutreţuri, raportată la substanţa uscată, după Care
(1963) trebuie să fie de minimum 0,11%. Când nutreţurile au un conţinut de peste 0,2% magneziu
din substanţa uscată nu se evidenţiază niciodată hipomagneziemie. De aceea, orice nutreţ cu un
conţinut de magneziu inferior lui 0,2% trebuie privit ca suspect în privinţa provocării
hipomagneziemiei.
In acoperirea necesarului la viţei mai trebuie să se ţină seama că accesibilitatea magneziului
din hrană este doar de 33%, în comparaţie cu cea a calciului, care se ridică la 95% (Blaxter şi
Wood, 1952, citaţi de Martin şi Mihai, 1979).
La tineretul bovin la îngrăşat, cerinţele de magneziu sunt de 2-5 g/zi la greutatea de 100-200
kg şi 5-8 g/zi la greutatea de 200-400 kg, cerinţe care pot fi asigurate când conţinutul de magneziu
din raţie este de 0,05% SU (Preston şi Willis, 1970).
Cerinţele de sodiu, clor şi potasiu. Datorită conţinutului redus de NaCl în nutreţurile
vegetale, cât şi rolului acestor minerale în menţinerea sănătăţii şi stimularea producţiilor animaliere,
este necesară completarea cu sare de bucătărie a raţiilor, în cantităţi corespunzătoare fiecărei specii
şi categorii de animale. Trebuie să se dea o atenţie specială femelelor în ultimele săptămâni de
gestaţie şi în primele de lactaţie. Atât în sezonul de stabulaţie, dar mai ales în perioada de păşunat,
hrănirea obişnuită este deficitară în sodiu şi clor. De exemplu, iarba conţine aproximativ 0,1-0,15%
Na/SU, în timp ce necesarul la taurine şi ovine adulte este apreciat la 0,5% Na/SU. În aceste
condiţii, cerinţele de sodiu şi clor nu sunt satisfăcute printr-o hrănire obişnuită, nesuplimentată cu
sare de bucătărie. Pentru o vacă de 500 kg sunt necesare cea 23 g NaCl pentru întreţinere şi câte 2 g
pentru fiecare litru de lapte produs (Anke şi col., 1967, citat de Mihai, 1979). Prin urmare, la vacile
cu lapte se impune suplimentarea raţiei cu sare de bucătărie astfel încât să se ajungă la un nivel de
0,5% în raţie.
Pentru bovinele în creştere, cerinţele de sodiu se ridică la 1,5 g/SU, iar pentru bovinele la
îngrăşat, cerinţele de sodiu variază de la 3,1 g/zi la greutatea de 100 kg până la 8,2 g/zi la greutatea
de 400 kg (Queoquen, 1972). Pentru clor, cerinţele sunt puţin crescute: 3,5 g şi respectiv 11,3 g/zi
(Preston şi Willis, 1970).
Pentru rumegătoare, sarea de bucătărie se administrează şi la discreţie sub formă de bulgări
de sare sau brichete, simple sau cu microelemente.
La ovine, cerinţele optime de NaCl sunt cuprinse între 0,25-0,5% SU, aceste doze fiind
asociate cu cele mai bune performanţe privind dezvoltarea corporală şi valorificarea nutreţurilor.
De menţionat că dacă sarea de bucătărie este folosită la limita ingestei, trebuie asigurată în
143
mod necondiţionat o cantitate corespunzătoare de apă.
In ceea ce priveşte potasiul, întrucât utilizarea în condiţii normale de nutreţuri vegetale
asigură cantităţi suficiente, chiar peste cerinţe, nu se pune problema suplimentării raţiilor cu săruri
de potasiu. Nivelurile optime în raţie se apreciază la 0,55% SU.
In schimb, excesul de potasiu este frecvent întâlnit; cunoscând interacţiunea cu sodiul (îi
deprimă absorbţia) şi cu magneziul (efect antagonic), în caz de exces de potasiu trebuie crescută
concentraţia în raţie a NaCI şi Mg.
Cerinţele de fier. La taurinele adulte, în general, nu există preocupări pentru a stabili
necesarul de fier cu exactitate, deoarece hrănirea obişnuită asigură organismului suficient fier.
Jacquot (1974) recomandă la vaci în lactaţie ca raţia să conţină 80-100 ppm fier, considerându-se că
o producţie de 10 l lapte pe zi antrenează o eliminare zilnică de 5 mg fier.
Viţeii care consumă exclusiv lapte dezvoltă o anemie feriprivă la 8-10 săptămâni. Pentru a o
preveni se recomandă ca la viţeii care sunt hrăniţi cu înlocuitori de lapte să se asigure un minimum
de 100 ppm fier, deoarece în multe complexe de creştere industrială s-a semnalat anemie
consecutivă neasigurării fierului.
La tineretul taurin, asigurarea a 30 mg fier/kg SU satisface cerinţele de fier ale acestei
categorii.
La ovine, cerinţele sunt mici, astfel că asigurarea microelementului nu prezintă nici o
problemă. Jacquot (1964) recomandă în hrana berbecilor şi a oilor 80-100 ppm fier.
In sistemele de creştere industrială, pentru ovinele supuse ingrăşării şi tineret, cerinţele sunt
în jur de 50 ppm (Miloş şi Drînceanu, 1980).
Cerinţele de cupru. La bovinele adulte, cerinţele alimentare de cupru sunt de 8-10 ppm, dar
trebuie să se ia în considerare faptul că acest necesari poate fi modificat de o serie de factori ca, de
exemplu, prezenţa antagoniştilor cuprului în exces în raţie (molibden, calciu, zinc, sulfaţi etc). In
aceste condiţii este dificil să se aprecieze nivelul mineral optim al raţiilor (Miller şi Stake, 1972).
La tineretul bovin, cerinţele sunt estimate la 8-10 mg/kg SU.
La ovine, ca şi la bovine, determinarea cerinţelor de cupru este dificile datorită interacţiunii
acestuia cu diferite elemente constituente, natural sa accidental, din raţii (calciu, zinc, molibden,
sulfaţi etc). Majoritatea autorilor sunt de acord că la ovine 5 ppm la SU a raţiei asigură cerinţele
acestei specii cu condiţia ca nivelul exogen de molibden să fie sub 0,5 mg/zi (Miloş şi Drînceanu,
1980).
Cerinţele de cobalt. Rumegătoarele sunt dependente de cobalt pentru sinteza vitaminei B 12,
spre deosebire de monogastrice, care necesită cobalamină ca atare. Ordinea sensibilităţii privind
cerinţele în acest element sunt: tinerelul ovin, oile adulte, viţeii între 6 şi 8 luni, apoi bovinele
adulte. Cerinţele de cobalt variază şi in funcţie de starea fiziologică: oile gestante au un necesar de
144
minimum 0,07 ppm cobalt; la miei, necesarul minim este de 0,11 ppm/kg SU (Andrews, 1958); la
vacile gestante şi tineretul taurin necesarul minim este de 0,08 ppm, iar Ia vacile lactante este de
minimum 0,10 ppm/kg SU (Ammerman, 1979).
Cerinţele de mangan. Cerinţele de mangan pentru bovine şi ovine sunt studiate mai puţin
decât la păsări şi porcine. Se consideră că atunci când raţia conţine sub 20 ppm mangan/kg este
necesară o suplimentare cu mangan, deoarece viţeii proveniţi din vacile hrănite cu niveluri de 16-17
ppm mangan nu s-au dezvoltat normal. NRC a prevăzut pentru anul 1978 o creştere a nivelului de
mangan, comparativ cu recomandările anterioare, de la 20 ppm la 40 ppm. Având în vedere
posibilităţile de îmbunătăţire a indicilor de reproducţie se poate creşte chiar la 50 ppm/kg SU.
Cerinţele de mangan pentru ovine sunt apreciate tot la nivel de 40-50 ppm/kg SU.
Cerinţele de zinc. Minimul de zinc pentru viţei, miei, producţia de lapte ori fertilitate la
rumegătoare nu se cunoaşte încă bine. Cerinţele de zinc variază cu specia, forma chimică ori
combinaţia in care se află oligoelementul, cu natura raţiei, în special cu conţinutul de calciu şi
calitatea proteinelor. Când conţinutul dc calciu creşte peste 1% şi majoritatea proteinei provine din
nutreţuri vegetale care sunt bogate în acid fitic, cerinţele de zinc cresc.
Pentru vacile cu lapte şi tineretul bovin, nivelurile de 40-60 mg/kg SU raţie pot satisface
necesarul în acest oligoelement, numai când conţinutul nutreţurilor în CaO nu depăşeşte 0,5%; cu
fiecare 0,1% CaO, în plus, cerinţele de zinc cresc cu 10 ppm.
La ovine, cerinţele sunt estimnate la 30-50 ppm la SU raţie (Milos şi Drînceanu. 1980).
Cerinţele de seleniu. Consiliul Naţional al Cercetării din SUA (1973) a stabilit următoarele
limite:
Taurine de lapte: 0,1 ppm necesar, 5 ppm doză toxică;
Taurine de carne: 0,1 ppm necesar, 10 ppm doză toxică;
Ovine:0,1 ppm necesar. 3-20 ppm doză toxică. Neathery şi Miller (1977) acceptă 3-5 ppm
de seleniu ca fiind cea mai mare doză (subtoxică) la vaci şi oi. Consumul îndelungat de hrană ce
conţine 5 ppm seleniu determină deja simptome de intoxicaţie cronică.
Potrivit lui Koller şi Bxon (1986), maximul tolerat de vaci este 1 ppm. După consumul de
hrană cu un conţinut de 10-25 ppm de seleniu apare selenoza acută. Injectarea seleniului în doză de
2 mg kg greutate corporală la viţeii nou-născuţi şi la purcei determină mortalitate de 100% în mai
puţin de 12 ore şi respectiv 4 ore.

CERINŢELE VITAMINICE
Din cele prezentate în lucrare, rezultă că vitaminele sunt larg răspândite în regnul vegetal şi
animal. Spre deosebire de plante care pot sintetiza vitaminele din elementele primare, la animale
această posibilitate este mai limitată, de unde rezultă că trebuie să se asigure prin hrană.
145
 Se ştie că în corpul animalelor se pot sintetiza unele vitamine. De exemplu, toate speciile de
animale domestice pot sintetiza vitamina C în cantităţile necesare. Mai mult, animalele rumegătoare
sunt capabile să sintetizeze şi vitaminele din complexul B, prin intermediul microorganismelor
existente în prestomacuri. In aceste condiţii, la rumegătoare nu se pune problema asigurării
vitaminelor hidrosolubile prin hrană. In schimb, vitaminele liposolubile, datorită faptului că o parte
din ele nu pot fi sintetizate de organism, trebuie asigurate exogen la nivel optim.
Cerinţele de caroten la vacile de lapte sunt de minimum 8,0 ppm. In ultimele 2-3 luni de
gestaţie cerinţele cresc cu 50%, alungând la un minimum de 12 ppm. La vacile cu lapte nu sunt
necesare suplimente speciale de vitamina A sau caroten în hrană; păşunea în timpul verii, fânul şi
silozul în celelalte sezoane ale anului asigură în întregime necesarul de caroten, dacă acestea sunt de
bună calitate şi reprezintă 1/2 din totalul raţiei.
La viţeii sugari cerinţele de -caroten sunt de 9,5 ppm; vitamina A echivalent 3845 UI/kg.
La viţeii înţărcaţi 4,2 ppm -caroten; vitamină A echivalent 1622 UI/kg, iar la viţelele în creştere 4
ppm -caroten sau 1511 UI vitamină A echivalent.
Laptele integral şi nutreţurile fibroase de calitate bună asigură în general necesarul de
vitamină A la viţei. Când se folosesc înlocuitori de lapte sunt necesare suplimente speciale de
vitamina A (preparate sintetice sau untură de peşte).
Necesarul de vitamina D la vacile cu lapte se asigură în general prin nutreţurile obişnuite
uscate la soare şi prin expunerea animalelor la razele soarelui. Normele de vitamină D sunt de 302
UI/kg (Nichita, 1984).
La viţei cerinţele minime de vitamine D sunt de 600 UI/kg la sugari, 250 UI/kg la înţărcaţi şi
300 UI/kg la viţelele în creştere. Uneori la viţei se recomandă suplimente de vitamină D în
amestecul de concentrate sub formă de preparate de sinteză.
Vitamina E trebuie asigurată în special la viţeii sugari, normele fiind de 300 U I/kg.
Vitamina K este sintetizată în cantităţi suficiente cu ajutorul bacteriilor rumenale, astfel
încât nu trebuie asigurată prin hrană.

ASPECTELE SPECIALE ALE NUTRIŢIEI LA VACILE DE LAPTE

TULBURĂRILE METABOLICE
La vacile de lapte, tulburările metabolice pot fi în legătură directă sau indirectă cu nutriţia.
Multe afecţiuni de acest gen se declanşează la parturiţie sau la scurtă vreme după ea şi reprezintă o
lipsă de adaptare a vacii la stresul de lactaţie.
Cauzele sau prevenirea dismetaboliilor sunt tratate în capitole speciale destinate acestui
domeniu.

146
 Edemul mamar este o acumulare în exces de lichid atât în spaţiile intercelulare ale ţesutului
mamar, cât şi în zonele perimamare. Acesta se produce, de obicei, la parturiţie, cu toate că uneori
apare înainte. Cauzele lui nu sunt bine cunoscute. Se consideră că la baza acestui proces patologic
ar Lşta scăderea proteinemiei în perioada parturiţiei asociată cu creşterea fluxului sangvin fără o
circulaţie limfatică compensatorie. Edemul sever se poate reduce producţia de lapte şi poate fi una
din cauzele ugerului pendulant Dentine şi Mc Daniel, 1984).
Randal I şi col. (1974) au arătat că ingerarea de cantităţi mari de NaCl şi KCl (227g/zi)
măresc gravitatea edemului, în timp ce restricţionarea consumului de sare poate reduce severitatea
afecţiunii.
Febra de lactaţie se caracterizează prin hipocalcemie şi paralizie. Se observă, de obicei, în
primele două zile după fatare la vacile multipare. Administrarea unor cantităţi mari de calciu pe
timpul repausului mamar creşte incidenţa bolii, în timp ce limitarea consumului de calciu înainte de
parturiţie şi creşterea lui în preajma ratării îi reduce frecvenţa. Rolul vitaminei D, calciului şi
fosforului în apariţia febrei de lactaţie au fost abordate în lucrările de specialitate. Creşterea
cantităţii de minerale acidogene în raport cu mineralele alcalogene în hrană a redus apariţia
afecţiunii.
Cetoza, ori acetonemia, este însoţită de inapetenţă, abatere şi se produce n primele 6
săptămâni după parturiţie, cu incidenţa maximă la 3 săptămâni. Uneori animalele afectate prezintă
hiperexcitabilitate.
Glucoza este scăzută, iar corpii cetonici şi acizii graşi au valori ridicate în sânge. Cercetările
întreprinse au arătat că factorul major în declanşarea e aprovizionarea redusă cu glucide a
organismului pentru menţinerea în limite normale.
Măsurarea in vitro a activităţii enzimelor implicate în gliconeogeneză (din ficatul vacilor
sănătoase şi bolnave) a arătat că exceptând fructoz-difos-fataza, activitatea specifică a enzimelor
este crescută în ficatul vacilor cu cetoză. Această activitate sporită demonstrează capacitatea
ridicată de gliconeogeneză hepatică pe timpul bolii (Baird şi col, 1968).
După parturiţie, pentru evitarea cetozei este necesară hrănirea animalelor cu raţii bogate în
glucide. Adăugarea propilen-glicolului în hrană, în cantităţi de 125-250 g/zi, pe timpul perioadei
critice, poate preveni cetoza. La fel niacina în doze de 6-12 g poate reduce incidenţa cetozei
(Barlett şi col., 1983; Dufva şi col., 1983; Jaster şi col., 1983).
Sindromul vacii grase. In acest dismetabolism animalul se recunoaşte uşor în cadrul
efectivului. In plus s-a mai observat scăderea rezistenţei la infecţii şi creşterea incidenţei tulburărilor
metabolice, cum ar fi cetoza.
Sindromul se manifestă prin inapetenţă, scăderea producţiei de lapte, stare generală proastă.
In prima parte a lactaţiei apare un bilanţ energetic negativ, întrucât necesarul energetic pentru
147
întreţinere şi producţie este mai mare decât consumul. Ca rezultat al acestui deficit se vor mobiliza
rezervele corporale şi animalul va pierde din greutate. Pentru acoperirea necesarului energetic se va
apela la aminoacizi şi acizi graşi, care vor fi eliberaţi în sânge. Aceştia din urmă vor fi transportaţi
la organe cum sunt: ficatul, rinichii sau muşchi, unde se vor depozita intracelular ca trigliceride.
Extinderea depozitelor de grăsime organică determinantă de factori predispozanţi precum: cantitatea
de grăsime în exces, prezenţa unor tulburări locale, factorii de stres care duc la mobilizări tisulare.
În mod normal, cantitatea de lipide din ficat este redusa (1-2%), dar în funcţie de starea fiziologică
aceasta poate creşte, aşa cum se întâmplă înainte de fătare, când ajunge la 4-10% din greutatea
ficatului. Mobilizarea depozitelor de lipide din organism, după fătare. determină o acumulare în
ficat de până la 20%.
Pentru a reduce incidenţa ateatozei hepatice este necesari evitarea supraalimentării vacilor în
ultima perioada de gestaţie, respectarea repausului mamar, cât şi formularea unor raţii care să
crească consumul după fătare (Morrow, 1976).
Retenţia placentară. Cauzele nutriţionale ale acesteia sunt: deficitul de seleniu, vitamina A,
cupru, iod (Otterby şi Linn, 1981).
Incidenţa creşte o data cu hiopocalcemia de parturiţie care se consideră ci ar fi in legătură cu
sindromul vacii grase (Marrow, 1976). Injecţiile antepartum cu seleniu au redus incidenţa retenţiilor
placentare (Julien şi col., 1976)
Eger şi col. (1985) au arătat că dozele mici de seleniu (2,3-4,6 mg) au fost mai eficiente
decât cele mari. De asemenea, seleniul singur a fost la fel de eficient ca şi combinaţia seleniu +
vitamina E.
Tetania de iarbă, tetania de lactaţie, hipomagneziemia etc, reprezintă o tulburare
metabolică manifestată cu convulsii tetanice, la vacile în lactaţie, hrănite pe păşuni cu vegetaţie
luxuriantă, mai ales primăvara. Este cauzată de H scăderea magneziului în lichidele extracelulare.
Doar 1% din totalul magne-ziului din organism este găsit în aceste lichide şi această valoare poate
scădea foarte repede la o absorbţie redusă, mobil izându-se depozitele din oase şi ţesuturile moi.
Animalele afectate sunt agitate, se separă de cireada, încetează să pască, aleargă fară motiv,
deseori merg în pas de cocoş. Membrele devin rigide, animalul pierzându-şi echilibrul. în decubit au
spasme musculare tetanice, întrerupte de crize convulsive.
Magneziemia animalelor care păşunează poate fi îmbunătăţită printr-o întreţinere
corespunzătoare a păşunii şi solului şi prin suplimentarea raţiei (Miller şi col., 1972).

LIPIDELE
Până când rumenul devine funcţional, viţeii nou-născuţi trebuie să primească în hrană o
anumită cantitate de lipide (Cunnihgham şi Loosili, 1954). Pentru a asigura acizii graşi esenţiali,
148
transportul vitaminelor liposolubile şi energia necesară dezvoltării corporale, la o temperatură
optimă a mediului de 15°C, trebuie să se asigure cea 10% grăsime în înlocuitorii de lapte. Cu toate
că înlocuitorii de lapte au în compoziţie cantităţi ridicate de lipide, care constituie importante surse
de energie ce cresc depozitele de lipide din carcasă, totuşi acestea nu asigură energia necesară
ţesutului muscular şi osos. Pentru producţia de carne, hrănirea viţeilor cu înlocuitori de lapte cu
niveluri crescute de grăsime în compoziţie (15-20%) este recomandată (Radostitts şi Bell, 1970).
Mai mult, suplimentarea cu grăsimi este importantă pentru creşterea viţeilor, atunci când sunt
expuşi la temperaturi scăzute (Scibilia şi col., 1987).
La vacile de lapte de mare productivitate, care au de obicei un bilanţ energetic negativ la
începutul lactaţiei, se utilizează raţii cu un conţinut bogat în lipide pentru ridicarea nivelului caloric
al acestora în scopul creşterii consumului energetic şi asigurării acizilor graşi pentru buna
desfăşurare a lactaţiei. Această suplimentare cu lipide a hranei este necesară mai ales când
capacitatea tractului gastrointestinal limitează consumul.
In general, fibroasele şi boabele de cereale sunt sărace în lipide şi, de obicei, conţin mai
putin de 3-4% grăsimi. Vacile de lapte trebuie să utilizeze aproximativ 0,45 kg lipide/zi în plus faţă
de grăsimile prezente în hrana obişnuită (Palmquist, 1983). In aceste condiţii trebuie adăugate
grăsimi care să crească cu 2-3% SU totală şi cu 5% totalul lipidelor din cereale.
Evident că procentele pot varia cu tipul de hrană şi cu conţinutul în lipide al materiilor prime
folosite (cereale, soia, seminţe de bumbac, floarea-soarelui).
Multe studii efectuate pe vaci de lapte arată că 5% grăsime din SU a raţiei creşte producţia
de lapte în prima parte a lactaţiei (Palmquist, 1983). Acest lucru s-a realizat când amestecului de
cereale ce se administra vacilor de lapte i s-a adăugat 5% seu. Efectul a fost sporirea grăsimilor din
lapte cu 5% atât la primipare, cât şi la multipare (Mattias şi col., 1982).
O condiţie importantă pentru obţinerea unor rezultate bune, prin hrănirea cu cantităţi mai
mari de lipide, este creşterea consumului de fibroase. Sursa tradiţională cea mai importantă de
energie pentru vacile de lapte o reprezintă cerealele boabe. Substituind cu lipide o parte din amidon
în prima parte a lactaţiei este un mod de a asigura niveluri mari de energie şi un consum ridicat de
fibre. Înlocuirea cu grăsimi va corecta şi procentul de grăsime din apte a cărui scădere este cauzată
de hrana săracă în fibre şi bogată în amidon.
Raţiile care conţin niveluri mari de fibroase ajută la funcţionarea normală a rumenului şi
împiedică acţiunea inhibitorie a lipidelor asupra proceselor fermentative rumenale şi digestiei
nutrienţilor.
De subliniat este faptul că grăsimile adăugate împiedică fermentaţiile şi mai ales digestia
fibrelor în rumen, putând reduce consumul de hrană (Clapperton şi Steele, 1983). Efectele produse
de lipidele adăugate sunt dependente de tipul de supliment folosit. Când vacile de lapte sunt hrănite
149
cu raţii ce conţin acizi graşi cu lanţuri lungi trebuie să se adauge calciu şi magneziu, pentru că
grăsimile adăugate cresc formarea sărurilor de acizi graşi în rumen şi excreţia lor prin fecale (Bines
şi col., 1978; Palmquist şi Conrad, 1980). Când se administrează în hrană şi acizi graşi nesaturaţi,
conţinutul de calciu şi magneziu din SU totală trebuie să crească cu 20-30% faţă de valorile
recomandate.
Tipul de lipide folosit în supliment influenţează mult utilizarea nutrienţilor în producţia de
lapte, comportamentul de hrănire, consumul, palatabilitatea hranei şi compoziţia laptelui. Gradul de
saturare a lipidelor are un rol important. Grăsimile nesaturate sunt mai puţin folosite în hrana
vacilor de lapte din cauza efectelor inhibitorii asupra fermentaţiilor digestive şi digestiei rumenale.
Astfel, grăsimile animaliere, care sunt mai saturate, cât şi amestecurile de grăsimi animaliere şi
vegetale au favorizat performanţele în lactaţie (Palmquist şi Jenkins, 1980; Heinrich şi col., 1981,
Mattias şi col., 1982; Palmquist, 1983).
Pentru că uleiurile vegetale sunt bogate în acizi graşi nesaturaţi, ele constituie suplimente
mai puţin eficiente decât grăsimile saturate. Acizii graşi nesaturaţi care conţin niveluri mari de acid
oleic depăşesc capacitatea de hidrogenare a microsimbionţilor rumenali şi duc la scăderea grăsimii
din lapte. Dimpotrivă, creşterea acizilor graşi cu lanţ lung în raţie măreşte secreţia lor în lapte şi
inhibă sinteza acizilor cu lanţuri scurte şi medii în ţesutul mamar (Palmquist, 1983).
Pe de altă parte, raţia bogată în grăsimi scade conţinutul de proteine din lapte cu 0,1%
(Palmquist, 1983, 1987), reducând cazeina.
In unele cazuri administrarea protejată a lipidelor pentru a rezista la acţiunea simbionţilor
rumenali a crescut procentul grăsimii în lapte şi parţial eficienta producţiei de lapte, în schimb
datorită nivelurilor mai mari de acizi graşi polinesaturaţi s-a semnalat o susceptibilitate crescută la
râncezire (Bines şi col., 1978; Brumby şi col., 1978).
Sărurile de calciu ale acizilor graşi (82% lipide), care sunt inerte în ceea ce priveşte efectele
lor asupra digestiei fibrelor, sunt o sursă importantă de grăsimi protejate în hrana vacilor de lapte
(Cha1upa şi col., 1985; Robb şi Chalupa, 1987; Schneider şi col., 1987).
Datele obţinute din hrănirea animalelor cu lipide protejate au evidenţiat că suplimentarea
hranei vacilor cu aproximativ 15% din necesarul pentru întreţinere (EM), (6-7% grăsime în SU
totală), cu acizi graşi cu lanţ lung determină o eficienţă ridicată a folosirii energiei în producţia de
lapte (Bines şi col., 1978; Brumby şi col., 1978).

FIBRELE
Conţinutul de fibre din hrana vacilor de lapte este invers proporţional cu cel de energie netă
(Waldo şi Jorgensen, 1981). Cu toate acestea, în raţie este necesară o cantitate minimă de fibre de
calitate bună pentru a se obţine un maximum de consum de SU şi energie în scopul menţinerii
150
proceselor fermentative rumenale, a nivelului de grăsime din lapte şi evitarea eventualelor tulburări
postpartum (Clark şi Davis, 1980, 1983; Wangsness şi Muler, 1981; Davis C.L., 1979).
Cantitatea de fibră care trebuie inclusă în raţie la vacile de lapte este influenţată de: starea de
întreţinere şi nivelul de producţie, tipul de fibră, mărimea componentelor fibrei şi distribuţia lor,
cantitatea de SU totală consumată şi densitatea ei, de capacitatea de tamponare a pH-ului nutreţului
şi de numărul tainurilor. Animalele hrănite pentru producţii mari de lapte ori pentru îngrăşare
trebuie să primească mai multă energie şi mai puţine fibre decât cele cu producţii medii. Fibroasele
tocate mărunt sunt consumate şi fermentate în rumen mai repede, ceea ce reduce timpul de
rumegare, secreţia salivară şi raportul acetat/propionat din sucul rumenal (Barză şi col., 1983;
Woodford, 1984). Rezultatul acestor efecte este scăderea procentului de grăsime din lapte (Kawas,
1984; Shaver şi col., 1984).
Woodford (1984) a arătat că fânul de bună calitate (lucerna) trebuie să aibă lungimea
fragmentelor de 0,64 cm pentru a asigura lipidele în lapte. Factorii care scad pH-ul rumenal (cum ar
fi nutreţurile tocate) reduc numărul şi activitatea bacteriilor care degradează celuloza (Russel şi
Dombrowski, 1980), reducând transformarea ei (Belyea şi col., 1985).
Consumul unei cantităţi insuficiente de fibre sau folosirea unor fibroase cu capacitate redusă
de tampon în rumen determină efecte negative asupra proceselor rumenale, digestibilităţii fibrelor şi
grăsimii din lapte, similare cu cele cauzate de reducerea dimensiunilor nutreţului prin tocare.
Recomandările generale pentru hrănirea vacilor de lapte cu fibroase se referă la faptul că cel
puţin o treime din SU totală să fie fân întreg sau echivalentul său de SU pentru silozul tocat.
Alternativ, fibroasele trebuie administrate ca echivalent de SU fân la un minimum 1,5% din
greutatea vie, cu toate că este dificil să se determine echivalentul fân pentru diferitele nutreţuri, iar
aceşti echivalenţi nu oferă o estimare corectă a cantităţii dc fibre necesare vacilor de lapte.
Cantitatea de fibre din raţia vacilor de lapte este în mod normal exprimată ca celuloză brută
(CB) sau fibră brută (FB). Celuloza brută (CB) reprezintă fracţiunea celulozică rezistentă la
degradarea acidă sau bazică. Aceasta conţine celuloză, lignină, azot insolubil în detergent acid,
cenuşă insolubilă în acid. Fibra brută are hemiceluloză, celuloză, lignină, azot insolubil în detergent
acid şi cenuşă insolubilă în acid. Datorită furnizării datelor mai precise, în practică se operează cu
fibra brută (Mertan s, 1982).
Conţinutul de FB sau CB este corelată negativ cu consumul de SU şi cu digestibilitatea
aparentă a nutreţurilor (Varga şi Hoover, 1983) şi este direct proporţională cu timpul de rumegare
(Merten s, 1985).
Lofgren şi Warner (1970) au arătat că FB şi CB sunt factori care previn-scăderea lipidelor în
lapte. O concentraţie de 19% FB şi 17% CB în SU a menţinut constant procentul de grăsime din
lapte, la o valoare normală.
151
 Cantitatea de fibre, care trebuie inclusă în raţia vacilor, variază cu starea de întreţinere a
animalului, mărimea fragmentelor nutreţului, capacitatea de tampon în rumen, frecvenţa tainurilor şi
consumul. Din aceste considerente recomandările din lucrările de specialitate pentru fibra brută
trebuie folosite cu atenţie, căci există puţine informaţii despre interacţiunea dintre producţia de
lapte, compoziţia lui şi fibra brută din hrană, când aceasta este asigurată din tipuri variate de
nutreţuri, în perioade diferite de lactaţie şi la niveluri diferite ale producţiei de lapte.

SĂRURILE MINERALE ŞI ROLUL LOR DE NEUTRALIZARE ÎN RUMEN

Modificările survenite în hrănirea şi managementul folosite în creşterea vacilor de lapte au
făcut necesară includerea în hrană a sărurilor minerale, pentru a îmbunătăţi consumul, producţia şi
compoziţia laptelui, cât şi pentru a menţine sănătatea animalelor.
Sărurile de sodiu (bicarbonatul de sodiu, sarea cristalizată de sodiu), oxidul de magneziu,
carbonatul de calciu ori praful de var sau sodiul bentonit sunt principalele minerale investigate
pentru a fi folosite în alimentaţie. Sărurile minerale menţin concentraţia de H + în rumen, intestin,
ţesuturi şi lichidele organismului sau reglează transportul lichidelor la nivel rumenal (Chalupa şi
Kranfeld, 1983; Hemken, 1983).

RAŢIILE VACILOR DE LAPTE

Administrarea unor cantităţi mari de concentrate alături de puţine fibroase, ori folosirea
nutreţurilor fermentate sau tocate mărunt, micşorează secreţia salivară şi amplifică aciditatea; pH-ul
rumenal scade şi se acumulează lichid în exces, ducând la creşterea producţiei de acid propionic şi
scăderea raportului acetat/propionat (Davis C.L., 1979, Barză H., 1983). Reducerea procentului de
grăsime din lapte este deseori asociată cu aceste modificări în hrană a unor fibroase variate şi a unui
lichid în exces ducând la creşterea producţiei de acid propionic şi scăderea raportului
acetat/propionat (Davis C.L., 1979, Barză H., 1983). Reducerea procentului de grăsime din lapte
este deseori asociată cu aceste modificări în procesele rumenale. Administrarea în hrană a unor
fibroase variate şi a unui procent ridicat de concentrate, suplimentate cu 2,6 - 4,6% bicarbonat de
sodiu a crescut conţinutul de grăsime din lapte, dar a scăzut consumul de SU, faţă de raţiile
nesuplimentate (Schultz şi col., 1965).
Modificarea procentului de grăsime din lapte cauzată de suplimentarea raţiei cu bicarbonat
de sodiu este strâns corelată cu conţinutul iniţial de grăsime din laptele vacilor hrănite cu raţia de
bază (Davis şi Clark, 1983). Dacă raţia de bază asigură un procent normal de grăsime în lapte,
suplimentul cu bicarbonat de sodiu va avea un efect redus asupra lipidelor şi orice rezultat benefic
al suplimentării trebuie obţinut numai prin creşterea producţiei de lapte.
Alte studii (Erdman şi col., 1980, 1982; Ki1mer, 1980) au arătat că suplimentarea cu
152
bicarbonat de sodiu, a raţiilor bazate pe siloz de porumb la 0,7-1,5% din SU, a avut un efect redus
asupra grăsimii din lapte, mai ales atunci când conţinutul iniţial de grăsime al acestuia nu este
scăzut. In unele cazuri, suplimentul mineral a determinat creşterea consumului de SU şi a producţiei
de lapte.
Rezultatele cele mai bune în urma hrănirii cu bicarbonat de sodiu s-au obţinut în primele
faze ale lactaţiei, când silozul de porumb a fost nutreţul preponderent în raţie (Chase şi col., 1981;
Rogers şi col., 1985). În administrarea bicarbonatului de sodiu la vacile hrănite cu fân sau care
păşunează nu a dat rezultate benefice (Renate şi col., 1984, Rogers şi col., 1985; Stokes şi col.,
1985, 1986).
Îmbunătăţirea producţiei animalelor în urma folosirii suplimentelor cu bicarbonat de sodiu
se poate atribui creşterii pH-ului rumenal şi osmolarităţii, sporind procesele fermentative rumenale
şi cantitatea de lichid rumenal (Rogers şi col., 1982). De asemenea a scăzut producţia de acid
propionic şi a crescut raportul acetat/propionat.
Adăugarea oxidului de magneziu sau a unei combinaţii oxid de magneziu-bicarbonat de
sodiu în raţiile concentrate, folosite în hrana vacilor de lapte, a crescut procentul de grăsime din
lapte (Thomas şi col., 1984). În studiile făcute de Erdman şi col. (1980, 1982), suplimentul cu oxid
de magneziu 0,85 din SU totală într-o raţie cu 40% siloz porumb şi 60% concentrate a crescut pH-ul
rumenal şi raportul acetat/propionat într-un singur caz din trei. Folosirea oxidului de magneziu ca
supliment a crescut procentul de grăsime din lapte, în două din trei cazuri, dar creşterile consumului
de SU şi ale cantităţii de lapte au fost nesemnificative. Suplimentarea aceloraşi raţii cu 0,8% oxid de
magneziu şi 1,5% bicarbonat de sodiu sau 0,8 oxid de magneziu şi 1% bicarbonat de sodiu a crescut
procentul grăsimii în lapte în toate cele trei cazuri, dar a sporit producţia de lapte într-un singur caz.
Producţia de lapte a fost mai mare pentru vacile hrănite cu raţii cu 50% siloz de porumb şi 50%
concentrate, suplimentate cu 0,4% oxid de magneziu singur sau împreună cu 0,8% bicarbonat de
sodiu, decât pentru vacile hrănite cu supliment de oxid de magneziu de 0-0,8%, cu sau fără
bicarbonat de sodium (The. şi col., 1985).
Mecanismele prin care oxidul de magneziu modifică calitatea laptelui nu s-au stabilit. Oxizii
de magneziu diferă prin capacitatea lor de a controla pH-ul din rumen, capacitatea de tampon
rumenal şi producţia animalului (Jesse şi col., 1981; Sehaefer şi col., 1982; Thomas şi col., 1984),
aceasta fiind în legătură strânsă cu solubilitatea şi mărimea particulelor. Oxidul de magneziu pare să
crească secreţia de suc rumenal. crescând raportul acetat/propionat şi îmbunătăţind procentul de
grăsime în lapte (Thomas şi col., 1984). Oxidul de magneziu poate acţiona şi direct asupra glandei
inamare. crescând utilizarea acetatului sau funcţionează ca tampon la nivelul intestinului (Thomas
şi Emery, 1984).
Sunt şi alţi noi compuşi care se experimentează pentru acţiunea lor calin izantă, precum:
153
carbonatul de sodiu cristalizat şi trona cu capacitate mai mare de neutralizare decât bicarbonatul de
sodiu. In schimb praful de piatră de var are un efect de neutralizare slab sau deloc în rumen. Acest
efect redus se datorează solubililăţii reduse în sucul rumenal la valori ale pH-ului peste 5,5. Unele
observaţii arată (dar fără a stabili cu precizie) că acţiunea carbonatului de calciu ar consta în
creşterea pH-ului în intestinul subţire, când raţia conţine mult amidon, asigurând un pH intestinal
favorabil degradării amidonului de către a-amilaza (Wheeler şi Noller, 1976). Suplimentarea raţiei
alcătuită din 40% siloz de porumb şi 60% concentrate cu 1,4-2,4% carbonat de calciu nu a
îmbunătăţit mult digestibilitatea amidonului sau performanţa animalelor (Plegge şi col., 1983). In
schimb, adăugarea a 2,4% carbonat de calciu, într-o raţie hiperenergetică cu 25% siloz de porumb şi
75% concentrate pe bază de porumb, a crescut digestibilitatea amidonului cu 7% şi a scăzut
ponderea amidonului din SU a fecalelor de la 22,1% la 8,9% (Rogers şi col., 1982).

HRĂNIREA VIŢEILOR
Cercetările efectuate pentru investigarea modului cum răspund viţeii la adăugarea
neutralizanţilor în raţie au avut rezultate inconstante. Folosirea bicarbonatului de sodiu a dus la
creşterea palatabilităţii şi consumului de colostru acid, însă sporul în greutate nu s-a modificat
(Jenny şi col., 1984). Consumul şi sporurile în greutate au fost îmbunătăţite în experimente
efectuate în Australia, când s-au adăugat 2-6% neutralizante (bicarbonat de sodiu) în hrana viţeilor
înţărcaţi (Davis şi Clark, 1983). Secreţia salivară necorespunzătoare şi modificarea consistenţei
hranei, de la lichidă la hrană uscată, la 3-5 săptămâni vârstă, au dus la creşterea acidităţii endogene.
Scăderea acidităţii la utilizarea neutralizanţilor s-a considerat unul din mecanismele de acţiune a
acestora, prin care s-au îmbunătăţit performanţele viţeilor. Contrar rezultatelor obţinute în Australia,
în Statele Unite (Wheeler şi col., 1980; Eppard şi col., 1981; Curnick şi col., 1983; Hart şi Polan,
1984), la viţeii hrăniţi cu starter cu porumb şi fân în compoziţie, alături de 1,4-5% bicarbonat de
sodiu, nu s-a îmbunătăţit consumul sau sporul în greutate. Rezultatele variabile obţinute la utilizarea
neutralizanţilor în creşterea viţeilor pot fi datorate diferenţelor existente în compoziţia hranei lor;
suplimentarea raţiilor cu bicarbonat de sodiu, are efecte mai bune dacă se administrează hrană
acidă.

RECOMANDĂRILE PENTRU HRĂNIRE

Pentru aprecierea rezultatelor obţinute în urma experimentelor efectuate în hrănirea viţeilor
şi vacilor de lapte este necesar să se ia în considerare aciditatea de natură exogenă şi endogenă din
rumen.
Cercetările efectuate până în prezent au arătat că suplimentarea colostrului foarte acid cu
0,6% bicarbonat de sodiu îi îmbunătăţeşte palatabilitatea. Suplimentarea hranei lichide, care are un
154
pH aproape de neutru, cu agenţi neutralizanţi nu se recomandă pentru viţei. Datele obţinute în urma
studiilor făcute în Statele Unite arată că suplimentarea cu 2-5% bicarbonat de sodiu a starterului
folosit în mod curent (din porumb, ovăz şi fân) nu a îmbunătăţit performanţele viţeilor.
In alimentaţia vacilor de lapte, neutralizanţii sunt recomandaţi m 8 situaţii:
1. In prima parte a lactaţiei;
2. Când sunt administrate cantităţi mari de concentrate uşor fermentescibile, mai ales la
intervale neregulate;
3. Când nutreţurile fermentate, în special silozul de porumb, predomină;
4. Când concentratele şi fibroasele sunt administrate separat;
5. Când mărimea particulelor din SU totală a fost redusă prin tocare, măcinare, granulare,
crescând intensitatea proceselor fermentative rumenale şi reducând secreţia salivară şi capacitatea
de neutralizare:
6. Când în regimul de hrănire se trece brusc de la fibroase la concentrate, mai ales în prima
parte a lactaţiei;
7. Când procentul de grăsime din lapte este scăzut;
8. Când apar probleme nelegate de hrană, ca urmare a folosirii raţiilor uşor fermentescibile
(Davis şi Clark, 1983).
Bicarbonatul de sodiu, oxidul de magneziu sau combinaţia de bicarbonat de sodiu şi oxid de
magneziu sunt sărurile minerale recomandate vacilor de lapte. Suplimentele de bicarbonat de sodiu
trebuie să fie la nivel de 0,6-0,8% din amestecul total al raţiei şi 1,2-1,6% raportat la amestecul de
concentrate.
Oxidul de magneziu trebuie să se adauge în proporţie de 0,2-0,4 % din totalul amestecului şi
1,6-2,2% din amestecul de concentrate. Valori mai mari duc la scăderea consumului. Bicarbonatul
de sodiu este cel mai eficient în reglarea pH-ului rumenal, dar are o capacitate redusă de
neutralizare în intestin.
Referitor la stabilirea perioadei de timp în care să se administreze sărurile minerale
neutralizante, cât şi determinarea cantităţii necesare, nu se poate face o evaluare exactă. Se
consideră că este în exces orice cantitate de neutralizanţi care depreciază consumul.
Adăugarea carbonatului de calciu în raţie mai mult decât necesarul, pentru o vacă de lapte,
nu va îmbunătăţi utilizarea hranei sau producţia de lapte.

ACIZII GRAŞI CU LANŢURI RAMIFICATE ŞI ACIDUL N-VALERIC

Acizii graşi cu lanţuri ramificate (izobutiric, 2-metilbutiric, izovaleric), cât şi acidul valeric,
care are lanţ drept, sunt necesari pentru stimularea funcţiei celulolitice, cât şi a bacteriilor
necelulolitice rumenale (Bryant, 1973). Aceşti acizi graşi volatili sunt sintetizaţi în rumen prin
155
decarboxilarea oxidativă şi deaminarea aminoacizilor ramificaţi: valina, leucina şi izoleucina,
derivat din proteină (Allison, 1969, Bryant, 1973) sau din procesele fermentative rumenale ale altor
surse de carbon (Czekawski şi col., 1984).

Unele studii arată că hrănirea animalelor cu raţii fără proteină a dus la scăderea concentraţiei
acestor acizi în rumen (Oltjen, 1969) şi a aminoacizilor ramificaţi din plasmă (Oltjen şi Putman,
1966). Acizii izobutiric, 2-metilbutiric şi izovaleric asigură carbonul necesar pentru sinteza
aminoacizilor ramificaţi: valina, leucina şi izoleucina (Alison, 1969). Acidul valeric este folosit
pentru sinteza acizilor graşi cu lanţuri lungi şi a aldehidelor, cât şi pentru sinteza prolinei (Bryant,
1973; Amos şi col., 1971).
Suplimentarea raţiilor slab calitative (bogate în celuloză şi sărace în proteine superioare,
deseori având cantităţi mai mari de azot neproteic), cu acizi graşi ramificaţi şi cu acid valeric a
îmbunătăţit retenţia azotului şi sporul în greutate (Felix şi col., 1980). Acestea nu au fost posibile în
toate cazurile:
• în experimentele efectuate pe o perioadă de 305 zile de lactaţie, la vacile de lapte la care s-
au administrat suplimente cu amestecuri de acizi graşi cu catene ramificate, 80-125 g/zi şi animal,
alături de raţii de bază variate, care conţin siloz, porumb boabe, ovăz, soia, uree etc. producţia de
lapte a crescut cu 7-10% (Popas şi col., 1984; Peirce-Sandner şi col., 1985);
• în experimentele de scurtă durată nu s-au obţinut însă îmbunătăţirile în producţia de lapte,
compoziţia laptelui şi eficienţa utilizării hranei (Klusmeyer şi col., 1987).
Creşterea producţiei de lapte înregistrată pe parcursul a 305 zile de control s-a atribuit
îmbunătăţirii:
 Digestiei celulozei (Van Gylswyk, 1970);
 Consumului (Popas şi col., 1984);
 Eficienţei utilizării hranei (Peirce-Sandner şi col., 1985);
 Sintezei de proteină în rumen (Chalupa şi Block, 1983);
 Circulaţiei aminoacizilor către intestinul subţire (Komarek şi col., 1984);
 Valorilor plasmatice ale aminoacizilor (Oltjen şi col., 1971);
 Concentraţiilor hormonului de creştere în plasmă (Towns şi Cook; Fico şi col., 1984).

AMINOACIZll PROTEJAŢI DE DEGRADAREA RUMENALĂ

Întrucât s-a observat că producţia de lapte creşte atunci când s-au infuzat postrumenal
proteine de calitate superioară, ori amestecuri de aminoacizi, cercetătorii au încercat să determine
aminoacizii limitativi pentru vacile lactante şi să găsească metode de protejare a aminoacizilor de

156
degradarea din rumen (Chalupa, 1975; Clark, 1975). Metodele cele mai des folosite au fost sinteza
chimică de analogi ai aminoacizilor şi încapsularea lor. Deoarece s-a constatat că metionina
reprezintă cel mai limitativ aminoacid pentru producţia de lapte s-au făcut cercetări pentru a găsi căi
de protejare a acestui aminoacid.
În încercarea de a se proteja metionina de microsimbionţii rumenali au fost sintetizate N-
stearil-metionina, N-hidroximetil-L-metionina (HMM-Ca) şi -hidroxi--metil mercaptobutirat de
calciu (HMB-Ca). Pentru vacile de lapte, HMB-Ca s-a investigat mai mult decât ceilalţi analogi.
Acest compus nu este complet protejat de degradarea rumenală şi s-a arătat că HMB-Ca acţionează
prin mecanisme variate atât în rumen, cât şi postrumenal (Knight, 1983). Suplimentarea cu DL-
metionină (0,2%) ori HMB-Ca (0,3%) a concentratelor dintr-o raţie care conţine 60% concentrate şi
40% fibroase nu a îmbunătăţit producţia de lapte, dar a crescut procentul de grăsime din lapte
(Lundquist şi col., 1983), ceea ce susţine ipoteza că HMB-Ca acţionează şi în rumen. Administrarea
HMM-Ca şi HMB-Ca a crescut producţia de lapte (Kaufman şi Lupping, 1979). Cel mai important
rezultat obţinut în urma folosirii HMB-Ca a fost creşterea procentului de grăsime din lapte sau a
producţiei de lapte, ori amândouă (Lundquist şi col, 1983; Ray şi col., 1983; Huber şi col., 1984).
Producţia de grăsime a crescut cel mai mult când s-au administrat 25-35 g HMB-Ca/zi în raţii cu
concentrate în prima parte a lactaţiei (Lundquist şi col., 1982).
Administrarea metioninei învelita într-o matrice de grăsime, pentru a-i reduce degradarea în
rumen, a avut rezultate variabile în producţia de lapte. Folosirea metioninei într-un înveliş de
polimer sensibil la pH, preparat din stiren şi 2-metil-5-vinil piridină a crescut concentraţia
plasmatică a metioninei, dar nu a modificat cantitatea ori calitatea laptelui.
Amestecurile de metionina şi lizină administrate cu hrana sau infuzate, care au scăpat de
degradarea din rumen, nu au influenţat prea mult producţia de lapte, dar au crescut procentul de
proteină din lapte (Rogers şi col., 1987).
Prin urmare, rezultatele neconcludente obţinute în urma suplimentării cu metionina a hranei
vacilor de lapte nu fac posibilă utilizarea acestor reţete in toate situaţiile.
Alţi aminoacizi care pot fi protejaţi de simbionţii rumenali nu au fost cercetafi la fel de bine
ca metionina şi nu sunt disponibili în comerţ într-o formă protejată.

ASPECTELE SPECIALE ALE NUTRIŢIEI LA OVINE

În ţara noastră hrana de bază pentru ovine pe perioada mai-octombrie o reprezintă păşunea.
Utilizarea optimă a păşunilor de către ovine este dificil de realizat. Pe măsură ce plantele de pe
păşune se maturizează, cantitatea de fibră sporeşte, iar cantitatea de proteină şi digestibilitatea scad.
Asocierea infestaţiei parazitare interne cu incapacitatea mieilor de a consuma corespunzător
plantele mature are ca rezultat încetinirea creşterii în greutate cu 40-60%, comparativ cu mieii
157
hrăniţi cu nutreţuri concentrate (cereale), (Jordan şi Marten, 1968). Mieii în vârstă de 4-6 săptămâni
sunt foarte sensibili la infestaţiile parazitare interne, ale căror mame s-au infestat de pe păşune.
Pentru oile adulte, care tolerează semnificativ mai bine infestaţia cu paraziţi interni, păşunea
reprezintă cel mai bun nutreţ pentru întreţinere.
In unele zone din ţară, păşunile sunt adesea desfiinţate, în acest fel o mare cantitate de
nutreţuri se iroseşte. Pe de altă parte, limitarea timpului de păşunat la câteva ore pe zi sau
restricţionarea acestuia la 60% din normal reduce păşunatul selectiv, reduce ingesta de nutreţuri,
creşte capacitatea de păşunat de la 50 la 100% şi prelungeşte perioada de disponibilitate a
păşunatului.
Nutreţurile leguminoase oferă mai mulţi nutrienţi pe o perioadă de timp mai lungă decât
nutreţurile neleguminoase, dar în unele zone se produce metiorism (balonarea) şi, astfel, se exclud
din hrana ovinelor de orice vârstă.
Când leguminoasele reprezintă nutreţul de bază trebuie completat cu păşuni anuale.
Rapiţa, o specie de sezon rece, se pretează bine pentru păşunatul de vară şi toamnă atât
pentru oi, cât şi pentru miei, având ca rezultat o creştere zilnică in greutate de 0,2- 0,25 kg. Mazărea
furajeră determină un spor scăzut în greutate. Iarba de sudan şi cea rezultată din încrucişarea dintre
sorg şi Iarba de sudan dau o producţie mare, însă prezintă dezavantaje ca: selectivitatea, animalele
păscând suprafaţa inegal, iar în final se reduce numărul de miei fătaţi.
Datorită acestor dezavantaje, aceste ierburi sunt recomandate mai mult pentru hrana oilor
adulte, ce necesită o raţie de întreţinere, decât pentru animalele destinate îngrăşării. Pe de altă parte,
timoftica, păiuşul, ierburile graminee sunt nepalatabile. La mijlocul verii, iarba de livadă este
consumată mai bine decât obsiga, în plus prima, fiind şi mai productivă. Noile varietăţi de mei au
avantajul că au un conţinut crescut de substanţe nutritive, iar sezonul de păşunat este prelungit,
comparativ cu iarba de livadă sau obsigă (Morten şi col., 1981).
Creşterea extensivă a oilor (creşterea pe păşune). Cu toate că nu s-au constatat diferenţe
fiziologice între oile crescute pe păşune şi oile crescute în stabulaţie, cerinţele nutritive ale celor
două tipuri de creştere diferă.
Pe o păşune, compoziţia şi tipul plantelor existente este diferită în diversele puncte ale
păşunii şi aceasta se datorează tipului şi compoziţiei solului, cât şi umidităţii, energiei radiante
necesare creşterii, precum şi managementului anterior şi prezent al zonei respective. Solurile ce
conţin o cantitate mică dintr-un anumit element vor produce plante cu un conţinut redus în acel
element, având ca rezultat deficitul în elementul respectiv. Când solul conţine anumite elemente în
cantitate mare (plantele pot acumula aceste elemente) şi, este foarte probabil, ca atunci când aceste
elemente sunt toxice pentru ovine, să se producă intoxicaţia. Din aceste considerente este necesară
întocmirea de hărţi cu privire la conţinutul deficitar sau toxic al solului în anumite minerale, pentru
158
a fi luaţi în calcul (atunci când se interpretează intoxicaţiile sau deficitele) factorii topografici şi de
mediu înconjurător din zona respectivă.
În general, evaluarea terenului pe care se află păşunea se bazează pe determinările realizate
aproape de stadiul de vegetaţie maximă pentru un anumit tip de vegetaţie.
Cu toate că se utilizează clasificarea terenurilor de păşunat în vederea evaluării cantitative şi
compoziţiei floristice a nutreţurilor, pentru vânat sau efectivele de ovine, clasificarea sau scorul nu
poate stabili cu acurateţe producţia animalieră ce va putea fi obţinută. Factorii mai importanţi care
se iau în considerare atunci când se utilizează păşunea şi se evaluează producţia animalieră sunt:
distribuţia apei, topografia terenului, sezonul când se foloseşte pentru păşune, prezenţa plantelor
toxice şi modul cum este întreţinută păşunea. Pentru ca producţia să fie optimă oile crescute pe
păşune trebuie să primească un supliment de fosfor, proteine şi nutreţuri energetice. De exemplu,
nutreţul consumat de pe păşune, de către oile gestante (toamna târziu, iarna şi primăvara timpuriu),
conţine adesea cea mai redusă concentraţie în substanţe nutritive. Păşunile clasificate ca sărace şi
foarte sărace nu pot asigura necesarul de proteină, energie şi fosfor. Păşunile clasificate ca bune şi
foarte bune pot asigura necesarul energetic (excepţie făcând situaţia când păşunea este acoperită cu
zăpadă), însă oile trebuie să primească un supliment proteic şi, de asemenea, păşunile pot prezenta
carenţe de fosfor (Bryont şi col., 1979).
S-a estimat că necesarul energetic de întreţinere al oilor de pe păşune este cu 60-70% mai
mare decât cel al oilor crescute în padocuri, ca urmare a impactului cu factorii de mediu şi a unei
activităţi mai intense cauzate de deplasarea în căutarea hranei. Aceste cheltuieli energetice sunt cu
atât mai mari, cu cât păşunea este situată la deal sau la munte (cheltuiala energetică fiind de 10 ori
mai mare decât la şes), sau când densitatea plantelor de pe păşune este scăzută, ori sursa de apă
pentru adăpare se află la distanţe mari.
Datorită dificultăţii de cuantificare a nivelului nutritiv şi a selectivităţii oilor de pe păşune,
managementul trebuie să se bazeze pe cunoaşterea compoziţiei floristice în diversele stadii de
vegetaţie a plantelor şi în cursul diferitelor sezoane ale anului, cât şi pe capacitatea oilor de a
consuma nutreţuri de o anumită calitate şi cantitate. Starea fiziologică a oilor în momentul respectiv,
corelată cu cea anterioară şi cu cea care se doreşte în viitor, precum şi starea de întreţinere a lor şi
producţia sunt criteriile obişnuite care se iau în considerare în aprecierea cerinţelor nutriţionale
corespunzătoare.
In cazul în care este recomandată suplimentarea raţiei şi aceasta nu este posibilă, oile trebuie
să depăşească perioadele de lipsuri bazându-se pe depozitele corporale interne. Pentru eficienţă
economică crecută trebuie procedat astfel încât oile să-şi satisfacă cerinţele de hrană mai mult de pe
păşune şi mai puţin cu suplimente, grăunţe şi fân.
Stabilirea suplimentelor pentru oile de pe păşune. În stabilirea suplimentelor destinate
159
hrănirii oilor de pe păşune este necesar să se ia în calcul compoziţia raţiei disponibile, statusul
nutriţional şi stagiul productiv al oilor, O raţie alcătuită în majoritate din iarbă uscată, trebuie să
primească surplus diferit de cel recomandat în cazul hrănirii cu salvie sau lăstari.
Fânul de lucernă, care constituie o bună sursă energetică, proteică şi vitaminică, nu este bine
păscut. El este mai bine utilizat când păşunea este acoperită cu zăpadă şi există o cerinţă crescută de
SU, cât şi de energie şi proteină. Suplimentele sunt administrate, de obicei, sub formă de
concentrate care să conţină nutrienţii deficitari în nutreţul de pe păşune. Pentru a asigura un procent
de 30 până la 50% preoteine, 75% din vitamina A şi necesarul de fosfor şi 20-30% din necesarul
energetic, cantitatea suplimentată zilnic trebuie să fie de 0,1-0,2 kg/animal. Pentru a evita consumul
de plante toxice sau eind păşunea este acoperită cu zăpadă, cantitatea zilnică de supliment poate fi
crescuţi de 2 până la 4 ori.
Suplimentele obişnuite conţin 30-40% echivalent proteic, 1,5-2% fosfor, 3,5-4 Mcal ED/kg
şi 15-20 mg caroten/kg de supliment.
Hrănirea înaintea şi în timpul gestaţiei. Practica de a creşte raţia alimentară, ce
influenţează starea de nutriţie şi variaţia greutăţii corporale (GV), înainte şi în timpul gestaţiei este
numită flushing. Cu toate că flushingul este o practică frecventă în ţările mari crescătoare de ovine,
răspunsul la flushing este variabil, fară un motiv evident. Se presupune că există o asociere între
nivelul ridicat de enzime hepatice, care metabolizează steroizii (EMS), şi viteza crescută de
eliminare a steroizilor, pe de o parte, şi un nivel scăzut de steroizi este asociat cu o generare
crescută de gonadotrofine şi cu stimularea ovulaţiei (Thomas şi col., 1984), pe de altă parte.
Mărirea raţiei alimentare, în special a proteinelor, este un mijloc eficient de creştere a
nivelului EMS hepatice. Şi fenobarbitalul induce EMS în ficat. Thomas şi col. (1984) au arătat că
1 g fenobarbital/zi/oaie creşte gradul de ovulaţie cu 0,24 ovule/oaie, în timp ce o cantitate de
0,45 kg de cereale/zi/oaie nu are nici un efect.
De subliniat că procentul de naşteri este afectat de deficitele nutriţionale atât înainte, cât şi în
timpul gestaţiei, prin influenţa pe care nutriţia o are asupra numărului de ovule fecundate, cât şi
asupra numărului de embrioni care supravieţuiesc. Pentru embrionul care supravieţuieşte, prima
lună de la fecundare este foarte critică. Robinson (1983) împarte această perioadă în două: o
perioadă de preimplantare de 15 zile şi o fază de implantare embrionară de 14 zile. In cursul
primelor 15 zile după concepţie are loc distribuţia echilibrată a embrionilor în cele două coarne
uterine şi se iniţiază procesul de implantare, facându-se legătura dintre trofoblastul care se dezvoltă
rapid şi celulele epiteliale ale caruncurilor maternali. Pierderile de ovule fecundate în cursul
perioadei de preimplantare au ca rezultat o incidenţă crescută a ciclurilor estrogene repetate, care
apar la intervale normale, ce conduc în final la un procent de naşteri scăzut.
In general, nutriţia este un factor minor în determinarea supravieţuirii embrionare, cu
160
excepţia nivelului energetic mult mărit, care are un efect efavorabil (Doney, 1979). In plus, nutriţia
influenţează într-o oarecare măsură concentraţia de progesteron în plasma maternă (Parr şi col.,
1982), care la rândul ei influenţează creşterea embrionului în timpul perioadei de preimplantare
(zilele 14-28). Pierderile datorate nutriţiei au o gamă mai largă de efecte asupra gestaţiei. Acestea
includ o incidenţă crescută a oilor ce vin la ciclu estrogenic la mai mult de 19 zile după o
împerechere fertilă, un procent redus de fatări şi o greutate redusă a mieilor la ratare. Acest ultim
efect se datorează morţii embrionului în săptămâna a treia sau a patra, având loc distribuirea
echilibrată a fetuşilor în cele două coarne uterine. Datorită incapacităţii embrionilor supravieţuitori
de a ocupa cotiledoanele materne, astfel rămase libere, se produce o mare variabilitate în creşterea
fetală, dar şi reducerea greutăţii la naştere a fetuşilor supravieţuitori (Robinson, 1983). Extremele în
nutriţie (subnutriţia şi supraalimentaţia) sunt nefavorabile supravieţuirii embrionului. Acest
fenomen arată că oile trebuie ţinute la un nivel nutriţional de întreţinere în timpul primei luni de
gestaţie.
Alt aspect al pregătirii ovinelor pentru gestaţie se referă la dezvoltarea corporală şi starea
metabolică. În cazul organismelor cu o stare de întreţinere foarte proastă sau a celor care au suferit o
subnutriţie severă în perioada premergătoare împerecherii, instalarea ciclului estrogenic poate fi
întârziată, durata ciclului poate fi crescută, ovulaţia poate lipsi sau poate fi neînsoţită de estru
(Doney şi Gunn, 1981). Foote şi Mathews, (1983) au demonstrat o corelaţie foarte bună între
greutatea corporală şi dimensiunile corpului (0,999), prolificitatea (0,992) şi greutatea mieilor
născuţi pe oaie care naşte (0,998). Corelaţia dintre greutatea corporală a oii şi procentul de înţărcare,
precum şi greutatea mieilor înţărcaţi a fost de 0,336 şi respectiv 0,672.
Oile bine întreţinute în cursul împerecherii au un procent de ovulaţie semnificativ mai mare
şi dimensiunea foliculilor mai mare, dar un procent de supravieţuire a embrionilor mai mic (El-
Sheikh şi col., 1985). Un procent mai redus de supravieţuire a embrionilor se pare că este dat de
durata ovulaţiei şi corelat cu ea. Aceasta înseamnă că un procent mai mare de ovulaţie va avea ca
rezultat mai multe pierderi de ovule. Cu toate acestea, Foote şi col. (1959) au descoperit faptul că
greutatea cotiledoanelor maternale creşte când oilor li s-a limitat hrănirea. Acest fenomen are loc
probabil datorită unui nivel crescut de substanţe nutritive de la mamă către fetus, protejând astfel
fetusul de insuficienţa nutriţională. Pierderea de ovule este influenţată de nutriţia de după
împerechere şi de interacţiunea dintre pre- şi post-împerechere (Edey, 1976), Atât subnutriţia, cât şi
excesul nutritiv după împerechere sunt asociate cu pierderi de ovule, care pot avea efecte negative
severe asupra reproducţiei (Doney şi Gunn, 1981).
Placenta atinge, de obicei, 95% din greutatea finală în cursul primelor 90 de zile. Astfel,
nivelul nutritiv în cursul gestaţiei timpurii poate influenţa cel mai mult formarea şi integritatea
membranelor fetale, care la rândul lor influenţează retenţia fetusului. Hrănirea cu concentrate
161
(grăunţe) şi creşterea în greutate a oilor au ca rezultat niveluri crescute de glucoza plasmalică şi o
creştere a greutăţii glandelor suprarenale şi hipofizare, care determină un număr mai mare de
foliculi stimulaţi hormonal şi potenţarea hormonului luteinizant (Meman şi col., 1969). De fapt,
toate pierderile ce apar în cursul gestaţiei se grupează în primele 25 de zile după împerechere,
integritatea cotiledoanelor şi a membranelor placentare fiind un factor participant la aceasta. Doney
(1979) arată că eficienţa reproducţiei depinde de nivelul suplimentului nutritiv mediu în cursul
anului. Nivelul ovulaţiei este afectat de factorii care acţionează până la data împerecherii şi în cursul
perioadei de recuperare dintre lactaţie şi gestaţie. Pierderile de ovule sau avortul sunt afectate de
nutriţie în cursul perioadei de recuperare şi în cursul gestaţiei. Prin urmare, procentul de fătări este
influenţat atât în perioada statică (în cursul perioadei de recuperare), cât şi în cea dinamică
(flushing). Schimbările nivelului nutritiv, de la un necesar mărit în perioada premergătoare gestaţiei
la un necesar scăzut după terminarea acesteia, contribuie mai mult la mortalitatea prenatală decât
dacă oilor li s-a menţinut un nivel scăzut pe tot parcursul anului. Aceasta arată că extremele trebuie
evitate şi că starea de întreţinere de-a lungul anului poate influenţa la fel de drastic, ca şi în scurta
perioadă de flushing.
Flushingul este de obicei însoţit de hrănirea oilor cu păşune suplimentată cu nutreţ recoltat
sau cu o raţie zilnică de grăunţe de cea 0,5 kg/oaie, aceasta depinzând de condiţiile de stres,
disponibilitatea nutreţului şi starea de întreţinere. Acest nivel nutritiv trebuie să asigure cerinţele
energetice şi proteice prevăzute în cursul ultimei perioade a gestaţiei. In condiţii speciale are loc
hrănirea suplimentară, înainte cu două săptămâni de împerechere şi continuă, două până la patru
săptămâni, după aceea. Această practică se utilizează în special în cazul oilor slabe care nu s-au
recuperat în urma stresului de lactaţie anterior.
De reţinut că suplimentarea nu trebuie prelungită mai mult, deoarece pe de o parte este
costisitoare şi pe de altă parte, supraalimentarea în cursul gestaţiei trebuie evitată pentru efectele
sale negative.
Suplimentarea mieilor sugari. De obicei, mieii încep hrănirea suplimentară la vârsta de
10-14 zile. Cantitatea consumată, din hrana suplimentată, este invers proporţională cu cantitatea de
lapte consumată.
Hrănirea suplimentară a mieilor are ca urmare creşterea eficienţei şi sporului în greutate,
care sunt superioare, comparativ hrănirii oilor, cu grăunţe. Jordan şi Gates (1961) au administrat
fân oilor, dar nu au suplimentat raţia mieilor, situaţie în care sporul în greutate a fost de 0,2 kg.
Administrând fân oilor şi supliment micilor, sporul în greutate este de 0,3 kg. Administrând oilor
atât fân, cât şi grăunţe, iar mieilor un supliment, s-a realizat un spor în greutate de 0,33 kg.
Cantitatea de supliment consumată de către mieii în vârstă de 2-6 săptămâni este influenţată
de palatabilitatea raţiei (compoziţia raţiei şi forma în care se prezintă) şi stabilirea (localizarea)
162
zonei de hrănire cu supliment. Este e dorit ca zona respectivă să fie situată în apropierea locului în
care se află oile mame, iar aceasta să fie bine luminată şi cu un aşternut corespunzător, pentru
început mieii preferă ca raţiile suplimentare să fie măcinate. După vârsta de 4-5 săptămâni de viaţă,
mieii preferă ca raţiile să fie neprelucrate, după vârsta de 5-6 săptămâni, mieii trebuie hrăniţi cu
grăunţe nemăcinate.
Orskov (1983) a observat că măcinarea şi brichetarea orzului, porumbului, grâului şi
ovăzului, comparativ cu grăunţele întregi nu afectează sporul în greutate sau factorul de conversie a
hranei, dar, în schimb, determină o scădere a pH-ului rumenal cu o unitate, crescând raportul de
conversie a acidului propionic în acid acetic, la un nivel care depăşeşte capacitatea metabolică a
ficatului. Ca urmare a acestui fapt are loc o creştere a acizilor graşi care se transformă în ţesut
lipidic şi astfel calitatea carcasei este deteriorată. Grăunţele nemăcinate înlătură aceste efecte
negative. Dezavantajul hrănirii cu grăunţe întregi este dat de hrănirea separată cu diverse grăunţe, în
schimb, brichetarea suplimentelor rezolvă acest neajuns.
Soia, datorită palatabilităţii şi conţinutului crescut în proteine, reprezintă un important
ingredient în suplimentarea raţiilor mieilor. Tărâţele sunt bine consumate de către miei, datorită
gustului dulce. Orzul este bine consumat, însă pe măsură ce mieii cresc preferă porumbul.
Concentratele sunt consumate cu mai multă plăcere dacă li se adaugă 2- 5% melasă.
Pentru a determina un spor rapid în greutate, raţiile suplimentare trebuie să fie palatabile,
concentraţia energetică să fie ridicată şi să conţină 12-14% proteine, minerale (în special calciul,
deoarece grăunţele sunt sărace în calciu) şi vitamine.
Cel mai important factor fiziologic care determină înţărcarea timpurie şi capacitatea de a
utiliza hrana solidă este stadiul de dezvoltare a rumenului (Orskov, 1983). Dezvoltarea rumenală
este stimulată de nivelul de hrană solidă care prin fermentare eliberează acizi graşi volatili. Mieii
oilor care au o producţie mare de lapte consumă o cantitate mai redusă de hrană solidă.
Limitarea nivelului proteic al hranei oilor determină reducerea secreţiei lactate, fapt care
duce la creşterea necesarului de concentrate.
Pentru a stimula maturizarea rumenului, mieii trebuie să primească o raţie care să determine
o fermentaţie rapidă şi care să nu producă acumularea în rumen a fibrelor nedigerabile. Porumbul
îndeplineşte aceste două cerinţe, în timp ce orzul determină balonarea mieilor. Leguminoasele de
calitate superioară se degradează rapid în rumen şi stimulează creşterea rumenală. Dacă se verifică
greutatea corporală în perioada trecerii de la hrănirea predominant lactată, la cea predominant solidă
se constată o stagnare a creşterii în greutate timp de 7-10 zile (la vârsta de 4-6 săptămâni). Optimul
nutritiv este mai fidel determinat la mieii hrăniţi cu concentrate decât la mieii sugari.
Înţărcarea timpurie. Lactaţia oilor atinge apogeul în jurul primelor 3-4 săptămâni după
parturiţie, oile producând în cursul primelor 8 săptămâni de lactaţie 75% din producţia totală de
163
lapte. În timp ce producţia de lapte, în cursul primei perioade de lactaţie, este stimulată de către o
alimentaţie corespunzătoare, după 6-8 săptămâni ea scade simţitor şi nu mai poate fi stimulată de un
nivel nutritiv mărit (Jordan şi Honke, 1977).
Înţărcarea timpurie se referă la practica de înţărcare a mieilor la vârsta de 6-8 săptămâni.
Interesul deosebit acordat înţărcării timpurii face posibilă comercializarea timpurie a mieilor,
împerecherile extrasezoniere, mai multe ratări pe an, utilizarea raselor prolifice.
Înţărcarea timpurie poate fi avantajoasă deoarece determină creşteri sporite în greutate la
mieii tineri şi, de asemenea, costul de întreţinere al oilor este redus, acestea primind o raţie de
întreţinere (mai redusă) pe perioade mai mari de timp, dintre două fătări.
Pentru a fi înţărcaţi de timpuriu, mieii trebuie să primească un supliment imediat ce sunt
suficient de maturi pentru a fi hrăniţi cu nutreţ solid (de la aproximativ 7 zile până la 14 zile).
Stresul de înţărcare poate fi redus dacă se îndepărtează oile, lăsând mieii în mediul familiar lor.
Raţia de după înţărcare trebuie să cuprindă minimum 16% proteină brută, 0,6% calciu şi 0,3%
fosfor.
Prin întreruperea alăptării se întrerupe şi furnizarea de proteină asigurată prin lapte şi, astfel,
nivelul proteic al raţiei solide al mieilor înţărcaţi în vârstă de 6-8 săptămâni trebuie să fie crescut.
Creşterea artificială se realizează prin îndepărtarea mieilor de lângă mama lor la 8-24 ore
după fătare şi hrănirea lor folosind înlocuitorii de lapte pe o perioadă, de 3-4 săptămâni. Creşterea
artificială se recomandă în cazul mieilor orfani, a oilor cu producţie mică de lapte datorată
mastitelor şi în cazul raselor mai prolifice cu un număr de miei ale căror mame nu asigură necesarul
de lapte pentru produşii lor.
Mieii destinaţi creşterii artificiale trebuie lăsaţi împreună cu oile mame în primele 8 ore
pentru a consuma colostrul. Există şi alternative de hrănire cu colostru congelat, încălzit la
temperatura corporală şi administrat cu biberonul. Necesarul de colostru raportat la kilogram
greutate corporală este de cel puţin 50 ml (Gavrill şi col., 1982). Cu toate că este recomandat
colostrul congelat provenit de la oi, cel de vacă asigură, de asemenea, un nivel corespunzător de
anticorpi (Franken şi Elving, 1982).
Randamentul maxim în cursul creşterii artificiale se obţine utilizând înlocuitori de lapte ce
conţin 24% grăsimi şi 24% proteine, întreaga cantitate proteină fiind furnizată de produsele pe bază
de lapte praf (Heaney şi col., 1982).
Mieii pot fi crescuţi, de asemenea, foarte bine folosind un înlocuitor de calitate superioară
destinat viţeilor, ce conţine cel puţin 20% grăsime şi 20% proteine. Sporul în greutate al mieilor în
acest caz este de 90%, comparativ cu cel al mieilor hrăniţi cu înlocuitori de lapte destinaţi mieilor.
Totuşi, această metodă este economică datorită costului scăzut al înlocuitorilor de lapte folosiţi în
hrana viţeilor.
164
 In cazul primelor 3-4 săptămâni de creştere artificială un miel va consuma zilnic în medie
400-500 g de înlocuitor de lapte (sub formă uscată). O parte de înlocuitor de lapte fiind preparat cu
4 până la 5 părţi apă. Mieii trebuie să primească înlocuitorul de lapte la discreţie, la 2-4°C pentru a
evita tulburările digestive, în special balonarea abomasală.
Mieilor trebuie să li se asigure accesul permanent la sursa de apă proaspătă şi la nutreţul
solid cu un gust plăcut care să îi determine să consume nutreţuri uscate. Acest procedeu va
minimiza pierderile în greutate în cursul perioadei de tranziţie, de la o raţie lichidă la cea solidă, în
jurul vârstei de 3-4 săptămâni.
Sporul în greutate va trebui să fie de aproximativ de 0,25-0,30 kg pe miel/zi în cursul
perioadei de hrănire cu înlocuitori de lapte.
Mieii pot fi înţărcaţi uşor la vârsta de 3 săptămâni, chiar dacă s-a constatat o uşoară scădere
în greutate pe timpul înţărcării. Raţia de după înţărcare trebuie să conţină un nivel energetic crescut
şi trebuie să conţină 18-20% proteine în primele 3 săptămâni şi 14-17% proteine în perioada
următoare.
Este discutabil dacă un nivel proteic mai mare va avea ca rezultat creşterea semnificativă a
greutăţii care să justifice costul.
Raţiile alternative. Oile crescute în condiţii necorespunzătoare, în ţarcuri restrânse, cu
densitate mare de ovine şi front de hrănire redus au un nivel nutritiv redus, datorită dificultăţilor de
asigurare a raţiei alimentare la toate ovinele. Prin unele îmbunătăţiri organizatorice, precum şi prin
introducerea în raţie a concentratelor, aceste deficite pot fi evitate. De exemplu, hrănirea diferitelor
categorii de ovine în aceleaşi jgheaburi, la momente diferite, elimină problema lipsei de spaţiu
pentru hrănire. Hrănirea oilor gestante din două în două zile sau de trei ori pe săptămână, cu
aceleaşi cantităţi de nutreţ (pe săptămână), au aceeaşi producţie de lână şi miei, ca şi oile hrănite
zilnic (Iordan, 1966).
Altă raţie alternativă este cea îmbogăţită cu grăunţe. In unele zone, grăunţele sunt o sursă
energetică ce se procură la un preţ mai avantajos decât fânul şi, ca urmare, este recomandată în
creşterea intensivă a oilor. Oile gestante hrănite cu un amestec în părţi egale de fân şi porumb (69%
TSTSID), în cantităţi ce reprezintă jumătate din raţia obişnuită a oilor hrănite numai cu fân, prezintă
aceeaşi creştere în greutate şi aceeaşi producţie de lână şi miei. Dezavantajul constă în nivelul redus
al substanţelor fibroase, care determină M modificări ale lânii. Acest neajuns poate fi evitat dacă
raportul dintre fân şi porumb este de 3 la 1 (75% fân din totalul raţiei). In acest fel se asigură
necesarul de fibroase, proteine şi minerale şi reduce costul de hrănire.
In cazul în care oile sunt hrănite numai cu fân, cantitatea necesară este consumată în 3-4 ore,
în timp ce oile care consumă o raţie ce conţine 40% porumb şi 60% fân, au nevoie doar de 20-30
minute. Reducerea timpului de hrănire este avantajos în special în cazul în care se are în vedere
165
hrănirea mai multor categorii de animale în aceeaşi zi, din aceleaşi jgheaburi. Pentru a preveni
accidentele de obstrucţie esofagiană, porumbul trebuie amestecat cu fânul (sau presărat deasupra
fânului) pentru a preveni consumul acestuia prea rapid. De asemenea, fânul trebuie să fie de bună
calitate şi să conţină 15-18% proteină pentru a evita carenţele de calciu şi proteină.
Evident că în raţiile alternative pot fi utilizate mai multe tipuri de nutreţuri în afara
combinaţiei obişnuite a fânurilor de leguminoase, graminee şi grăunţe. Acestea includ mai multe
tipuri de cereale, legume, fructe şi subproduse ale industriei alimentare, cât şi spărtura de grâu,
pleava, gozurile etc. care, de obicei, au un cost scăzut, comparativ cu nutreţurile convenţionale. Insă
utilizarea frecventă a acestor nutreţuri neconventionale solicită o atenţie sebită în vederea corectării
deficitelor nutritive ce pot apărea.

INTERRELAŢIA NUTRIŢIE-TULBURĂRI METABOLICE

Polioencefalomalacia (PEM) descrisă prima dată în Statele Unite de către Jensen şi col.,
(1956) şi Necroza cerebrocorticală (NCC) descrisă prima dată în Anglia de către Terlecki şi
Markson (1959, 1961) sunt termeni sinonimi pentru aceeaşi boală.
Polioencefalomalacia afectează atât bovinele, cât şi ovinele (Edwin, 1975).
Semnele clinice includ: prostraţia, dezorientarea, mişcări dezordonate, în cerc, orbire
progresiva, spasmul extensorilor. Diagnosticul este dependent de examenul histopatologic (Spincer
şi Horton, 1981).
După descoperirea faptului că tiamina poate fi utilizată cu succes în terapia acestei afecţiuni
(Davies şi col., 1965) s-a stabilit că animalele afectate erau carenţate în tiamină. Cu toate că
etiologia precisă a bolii este necunoscută, s-a acceptat că deficitul de tiamină, asociat probabil cu
cofactorii şi antimetaboliţii, este iniţiat de tiaminazele produse în rumen (Edwin şi col., 1982).
Boala a fost descrisă la multe categorii de vârstă, dar ea are cea mai mare incidenţă la mieii la
îngrăşat (Mueller şi Asplund, 1981). Animalele cu PEM pot fi tratate cu succes prin injectarea a 200
-500 mg tiamină (Edwin şi col., 1982). Animalele recuperate, rar vor realiza niveluri de
productivitate satisfăcătoare. Tratamentul cât mai rapid după debut are şanse de reuşită. Injecţiile cu
tiamină pot, de asemenea, să fie utilizate pentru a proteja oile clinic sănătoase din turma unde a
apărut PEM.
Cetoza (toxiemia de gestaţie) se asociază cu subnutriţia sau dimpotrivă cu supraîngrăşarea
oilor cu gestaţie avansată, gemelară.
Semnele clinice includ: nivel ridicat de corpi cetonici în sânge şi hipoglicemie. Animalele
afectate sunt depresate, îşi pierd apetitul, au mersul oscilant, se separă de turmă, prezintă semne
nervoase (Reid, 1968). In stadiul final al bolii, vederea este diminuată, oile sunt incapabile să se
ridice sau să stea în picioare din cauza epuizării, anchilozei sau paraliziei parţiale. Oile care nasc în
166
faza iniţială a bolii se recuperează în cea mai mare parte.
In timpul gestaţie târzii există mari cerinţe de glucoza, îndeosebi la oile cu dezvoltare rapidă
a fetuşilor. In aceste condiţii oile mobilizează rezervele de grăsime din ţesutul adipos, în încercarea
de a realiza acoperirea necesarului de glucoza, ficatul produce mai puţină glucoza, se dezvoltă o
acidoză metabolică, iar corpii cetonici se acumulează în sânge. Boala poate fi prevenită prin
asigurarea unui nivel adecvat de iminenţi în gestaţia târzie. La apariţia primelor simptome se poate
utiliza o doză de 200-300 ml propilen glicol ca o sursă de energie pentru oile care refuză să
consume suficientă hrană.
Enterotoxiemia (boala de supraalimentaţie) este o maladie legată de hrănire, care cauzează
adesea moartea la oi, datorită toxinei produse de către Clostridium perfringens tip D, la mieii sugari
în vârstă de 2-4 săptămâni. Bacteria respectivă pare să fie larg răspândită în natură fiind izolată de
pe păşune, gunoi de grajd şi din tractul gastrointestinal al oilor sănătoase (Buxton, 1983).
In condiţiile unui nivel exogen ridicat de hidraţi de carbon (raţie bogată în grăunţe, lapte sau
nutreţuri verzi imature), bacteria cauzatoare se multiplică rapid şi produce o toxină ce afectează
mieii sugari, mieii care sunt hrăniţi la păşune, mieii în stadiul de creştere-finisare şi oile hrănite cu
niveluri ridicate de concentrate.
Protecţia mieilor împotriva enterotoxiemiei poate fi realizată prin vaccinare de două ori, la
interval de cel puţin 10 zile. Sunt necesare aproximativ 2-4 săptămâni pentru ca să se dezvolte
imunitatea după vaccinare. Vaccinarea oilor gestante cu 2-4 săptămâni înaintea fatării va transfera
suficientă imunitate pasivă mieilor pentru a fi protejaţi în primele 4-6 săptămâni după naştere.
Calculii urinari sunt depozite minerale care se acumulează pe tractul urinar, în general la
berbeci.
Această boală se consideră că ar avea o origine nutriţional-metabolică. Animalele afectate
excretă o urină alcalină, care are un conţinut ridicat de fosfaţi, Nivelul de calciu, fosfor, magneziu şi
potasiu din raţie, se crede că joacă un rol major în incidenţa calculozei la mieii hrăniţi la discreţie.
Reducerea nivelului de fosfaţi şi menţinerea unui raport Ca/P mai mare de 2/1 reduce incidenţa
afecţiunii.
De asemenea, reducerea alcalinităţii urinii prin hrănire cu săruri formatoare de acizi, clorură
şi sulfat de amoniu adăugate în procent de 0,5% a fost un real succes. Pentru oi, clorura de amoniu
se utilizează în doză de 7-14% g/oaie şi zi timp de 3-5 zile. Boala este asociată cu consumul de
nutreţuri care conţine cantităţi mari de siliciu (Bailey, 1978), în timp ce clorura de sodiu
administrată în hrană în proporţie de 4% sau mai mult ajută la prevenirea calculilor, întrucât aceasta
creşte consumul de apă şi cantitatea de urină produsă. Asigurarea unei adăpări la discreţie cu apă
curată este de mare importanţă în reducerea cazurilor de calculoză în sistemele cu hrănire la
discreţie.
167
 Plantele toxice. Există multe plante toxice ce cresc pe păşunile din diverse zone ale ţării,
care constituie o cauză majoră a pierderilor economice. Un număr mare de pierderi are loc atunci
când plantele furajere sunt rare pe păşune, iar cele toxice cresc din abundenţă. Pierderile se
datorează morţii, avortului, fotosensibilizării, producţiei scăzute, emacierii şi defectelor de naştere.
Deoarece pentru cele mai multe plante toxice nu se cunoaşte un tratament specific al animalelor
intoxicate, întreţinerea corectă a păşunilor şi îngrijirea animalelor reprezintă cea mai bună soluţie de
prevenire a pierderilor. Cea mai bună protecţie este cunoaşterea plantelor toxice care cresc pe
păşuni şi a circumstanţelor în care aceste plante sunt periculoase pentru oi. Oile care au suferit un
stres sau care sunt înfometate sau însetate nu trebuie lăsate să pască în zonele cu plante toxice. Oile
introduse într-o zonă nouă, care conţine plante toxice noi, trebuie observate cu atenţie. In funcţie de
cerinţe, animalele care pasc trebuie să primească şi sare şi alimentaţie suplimentară. Acolo unde
este posibil trebuie efectuată combaterea plantelor toxice (administrarea de erbicide, managementul
păşunatului, smulgerea manuală) sau limitarea accesului animalelor în zonele care conţin plante
toxice (prin îngrădire, rotaţia păşunilor).
Pentru un tratament eficace la oile intoxicate este necesară identificarea plantei în cauză,
hrănirea în continuare ci inii-o sursă care nu conţine plante toxice ţi administrarea unui antidot dacă
acesta este disponibil. In cazul în care ou se cunoaşte un tratament specific, singura măsură posibilă
este tratamentul simptomatic.

ASPECTE SPECIALE ALE NUTRIŢIEI LA CAPRINE

Utilizarea ierburilor şi mlădiţelor. In comparaţie cu alte animale domestice, caprele au
preferinţă unică pentru tufişuri şi frunze de arbori sau dacă sunt căzătoare sau sunt tot timpul verzi.
În comparaţie cu bovinele sau ovinele, caprele selectează dintr-o gamă mai mare de plante,
în special plantele lemnoase. Modul de a selecta hrana este foarte asemănător cu cel al
rumegătoarelor mici sălbatice (Hoppe şi col., 1977). Ierburile şi plantele ierboase cu inflorescenţă
sunt, de asemenea, selectate de către capre.
Întrucât caprele au o preferinţă anume pentru frunzele plantelor lemnoase, au fost exploatate
ca arme împotriva speciilor de tufe, lăstăriş, mărăciniş; rug de mur etc. pentru a le limita
dezvoltarea şi răspândirea. Deoarece caprele nu consumă numai plantele invadatoare, ci şi puietul
pomilor fructiferi, mlădiţe, frunze şi crengi de arbori şi arbuşti cultivaţi, trebuie să se evite o
distrugere a tot ceea ce acoperă solul zonei respective (Wilson şi col., 1975).
Folosirea cu mare succes a caprelor în distrugerea plantelor invadatoare (nedorite) implică
păscutul intensiv pe o perioadă mică de timp, urmat de mutarea întregului păşunat pentru o perioadă
mai lungă, astfel încât să se permită regenerarea plantelor dorite. Bineînţeles, această metodă nu
este eficientă atunci când caprele găsesc plante invadatoare nepalatabile.
168
 Provenza (1978) a asemuit capra cu o maşină mobilă de tuns care a modificat tufişurile şi
astfel a sporit accesibilitatea bovinelor la mai multe nutreţuri valoroase.
Talbot şi Talbot (1963) a observat avantajul natural al păşunatului combinat, la
rumegătoarele sălbatice. Aceste efecte sinergice benefice între speciile de animale a determinat o
acceptare mai largă a păşunatului combinat şi la animalele domestice.
Caprele consumă aproximativ aceeaşi cantitate de SU ca şi oile cu mărime corporală
similară. Cantitatea de nutreţuri pe care ele o vor consuma în mod voluntar este influenţată de câţiva
factori:
 Caprele vor consuma mai mult nutreţ dacă au acces la specii de plante pe care le preferă;
cantitatea ingerată a scăzut pe parcursul maturizării plantelor furajere.
 Factorii de mediu cum sunt temperatura, umiditatea influenţează, de asemenea, nivelul
ingestiei.
Mlădiţele, frunzele, corzile, tufele, boscheţii, mărăcinişul şi cătina conţin, în general, o
cantitate mai mare de proteină brută şi fosfor în timpul sezonului de creştere, în comparaţie cu
ierburile.
Uneori, multe specii de mlădiţe palatabile sunt limitate în valoarea nutritivă, deoarece există
unul sau mai mulţi inhibitori care pot acţiona asociat şi pot împiedica utilizarea nutrienţilor
conţinuţi în plante.
Aceşti inhibitori includ: lignificarea excesivă a corzilor lemnoase şi unzelor arborilor, care
încapsulează substanţele nutritive; uleiurile esenţiale (terpene bazate pe compuşi organici) sunt
prezente la niveluri relativ ridicate în compoziţia unor tufişuri care inhibă creşterea bacteriilor din
rumen (Oh şi col. 1968); nivelul ridicat de taninuri în mlădiţe scade digestia nutreţurilor prin
inhibarea activităţii enzimatice (Gartner şi Hurwood, 1976); alţi compuşi, cum ar fi cei de siliciu,
de asemenea pot limita valoarea nutritivă a mlădiţelor (Short, 1973). Cu toate că motivele nu sunt
pe deplin înţelese, există observaţii practice care arată o dezvoltare mai bună a caprinelor tinere care
consumă mlădiţe, comparativ cu celelalte animale. Aşadar, în ciuda ideii că mlădiţele sunt mai puţin
nutritive decât arată analiza chimică, la proba creşterii şi dezvoltării caprele răspund mai bine la
consumul de mlădiţe, decât la nutreţuri considerate mai valoroase. Aşadar, caprele digeră mai
eficient nutreţul fibros decât alte animale domestice. Pe baza acestor observaţii s-a indus ideea că în
alimentaţia caprelor trebuie să se acorde atenţie mai mare consumului mlădiţelor, tufişurilor,
frunzişului care şi aşa nu au o altă valorificare economică.

INTERRELAŢIA NUTRIŢIE-TULBURĂRI METABOLICE

Avorturile. Caprele sunt mai susceptibile la avort în comparaţie cu alte specii de animale
domestice, datorită faptului că această specie este corpus-luteum dependentă.
169
 Multe avorturi apar ca răspuns la condiţiile de stres, între 90 şi 110 zile de gestaţie, deoarece
în această perioadă creşte secreţia suprarenalelor fetale, concretizată în niveluri ridicate de
precursori estrogenici şi estrogeni, care după cum se ştie sunt potenţiali abortigeni (Wentzel şi col.,
1975; 1976).
Pe de altă parte, subnutriţia în stadiile de dezvoltare fetală rapidă poate duce la o competiţie
pentru nutrienţi între organismul fetal şi maternal.
Fătarea, chiar înainte sau la termen, este iniţiată în mod normal de creşterea
corticosteroizilor de origine fetală sau maternală (Wentzel Roelofse, 1975).
Au fost identificate două tipuri de avorturi: unul cunoscut ca avort de stres care este
declanşat la niveluri scăzute ale glucozei în sângele matern (Wentzel şi col., 1976). Acest tip este
indus de condiţiile proaste de nutriţie a caprelor ş; are ca rezultat expulzarea fetusului viu şi sănătos;
al doilea tip de avort este avortul habitual manifestat prin expulzarea unor fetuşi morţi, edematoşi
sau autolizaţi. Acest tip de avort rezultă aparent din hiperadrenalism suprarenal maternal.
Ambele tipuri de avorturi pot fi declanşate de subnutriţie, care determină scăderea glucozei
sangvine.
De subliniat că avortul de stres poate fi aproape în totalitate prevenit printr-o nutriţie
raţională şi corectă şi eliminarea stresului.
Enterotoxiemia, cunoscută şi ca indigestie toxică sau boala de supraalimentaţie, se
manifestă prin diaree, depresie, incoordonare în mers, comă şi moarte atât a iezilor, cât şi a caprelor
adulte. Agentul cauzal este Clostridium perfringens tip C sau D, împotriva cărora programele de
vaccinare sunt eficiente.
În stabulaţie, hrănirea caprelor cu cereale, fân, zer sau lapte, administrate în porţii mici,
poate preveni enterotoxiemia. În schimb, raţiile consistente, administrate o dată pe zi, cât şi
schimbarea bruscă a nutreţurilor în raţie, în special când conţinutul în proteine sau energie al
acesteia este crescut, poate declanşa boala.
Indigestia acută cu pH mai mic de 4,8 arată acidoză lactică, ca urmare a nivelurilor ridicate
de concentrate din raţie în perioada de început a lactaţiei, care duce la o complicaţie secundară,
enterotoxiemia.
Cetoza este o tulburare metabolică caracterizată prin creşterea nivelurilor corpilor cetonici
(acid betahidroxibutiric, acid acetoacetic şi acetonă) în sânge, lapte şi urină, asociată cu niveluri
crescute de acizi graşi neesterificaţi în plasma sangvină care sunt precursori ai corpilor cetonici.
Cetoza este întâlnită la oaie şi capră în gestaţia târzie, la femele care poartă fetuşi multipli.
Tratamentul este asemănător celui de la vaci.
Creşterea nivelurilor de acizi graşi neesterificaţi în plasmă este cel mai sensibil indicator al
subnutriţiei la capre, în raport cu corpii cetonici şi nivelurile glucozei sangvine. Hormonul de
170
creştere, epinefrina, hormonii giucocorticosteroizi şi ACTH-ul au un efect direct asupra nivelului
corpilor cetonici din sânge la capre.
Parezia de parturiţie (Febra de lactaţie) este o tulburare metabolică cu hipocalcemie, cu
incidenţă mai mică decât la vaci.
Semnele clinice şi tratamentul sunt asemănătoare celor de la vacă. Parezia de parturiţie este
asociată cu sporirea fluxului sangvin la nivelul glandei mamare, imediat după parturiţie (Reynolds,
1970). Se consideră că timpul de răspuns al hormonului paratiroid şi mobilizarea calciului din
poolul mobilizabil al oaselor este prea lent în raport cu necesarul de calciu ce se instalează la
caprele parturiente sau la cele lactante, iar când depozitul de calciu gata de a fi mobilizat este
insuficient pentru a acoperi necesarul, atunci se produce parezia parturientelor.
Plantele toxice. Problema plantelor toxice este una din cele mai importante pentru
proprietarii de capre din lumea întreagă. Habitatul lor (precum locurile în care ele sunt întreţinute)
permite un amplu contact cu plantele toxice. Multe capre sunt crescute în zone aride, fiind obligate
să consume o mare varietate de plante. Multe plante aflate în condiţii aride au mecanisme protective
naturale, inclusiv plantele toxice, care reduc evaporarea şi le proteiează îmnotriva animalelor.
Caprele sunt mai puţin sensibile decât vacile la efectele toxice ale acidului tanic. De
exemplu, caprele pot trăi perioade mari de timp consumând frunzişul unor specii de stejar cu
conţinut ridicat de acid tanic, în timp ce vacile sunt foarte sensibile.
Toxicitatea ureei. Ureea este un compus natural important în procesele fiziologice la capră,
dar poate deveni foarte toxică dacă este consumată în cantităţi mari. Cu toate că cea mai mare parte
din ureea care este formată la nivelul ficatului este excretată prin rinichi, o parte trece în rumen
unde este hidrolizată în amoniac şi utilizată de către microorganismele din rumen pentru sinteza de
proteine (Hume şi col., 1970). De aceea, ureea este inclusă uneori în raţia rumegătoarelor pentru a
înlocui parţial ingredientele proteice. Crescătorii şi cei care formulează reţete pentru capre, trebuie
să aibă mare grijă când includ ureea în hrana caprelor, deoarece cantităţile excesive determină
niveluri toxice de amoniu în sânge (Morris şi Payne, 1970).
De asemenea se recomandă o perioadă de acomodare de cel puţin 3 săptămâni, pentru ca
animalele să utilizeze eficient ureea. Se consideră, în general, că 44 g/100 kg greutate corporală, la
o singură hrănire, determină intoxicaţia acută.
Urolitiaza. Caprele sunt sensibile la urolitiază şi ele nu diferă de vaci sau oi în ceea ce
priveşte formarea calculilor. Dezechilibrele nutriţionale se consideră cauza primară a formării
calculilor. Urolitiaza este importantă doar la animalele întreţinute în condiţii de stabulaţie
permanentă, ceea ce reprezintă o mica parte din efectivul de caprine, dar afectează cei mai valoroşi
ţapi.
Unul din cei mai importanţi factori predispozanţi îl constituie conţinutul ridicat de fosfor,
171
calciu sau potasiu în raţie (Hoar şi col., 1970). In raţiile compuse din nutreţuri uscate nivelul de
potasiu trebuie să fie menţinut în limite normale şi raportul calciu-fosfor trebuie menţinut la 1,5/1
sau mai mare.
O protecţie şi mai mare se obţine când se utilizează în raţie clorura de amoniu sau clorura de
potasiu care acidifiază urina (Crookshank, 1970).

7.2.2. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA CABALINE

După decimarea speciei cabaline în perioada anilor '60, în prezent creşterea calului a devenit
o componentă importantă pe scena agricolă şi competiţional sportivă în multe zone ale României.
Ca urmare a crescut popularitatea calului, care va trebui să aibă ca impact dezvoltarea cercetării
ştiinţifice în ceea ce priveşte factorii fiziologici care influenţează producţia şi ^performantele.
Multe dintre problemele nutriţiei cabalinelor nu sunt clarificate. în consecinţă, cerinţele
nutriţionale prezentate în materialul de faţă vor specifica cantităţile necesare pentru menţinerea
stării de sănătate, producţiei şi performanţelor cabalinelor, având ca sursă valorile selectate din
lucrările publicate. Aceste informaţii au fost extrapolate diverselor situaţii din teren. De exemplu,
dacă singura cercetare disponibilă referitoare la un anume nutrient necesar pentru mânjii înţărcaţi a
fost efectuată pe mânji pursânge, această informaţie a fost extrapolată şi pentru ponei înţărcaţi sau
mânji din rase comune. Totuşi, caii trebuie hrăniţi individual, ţinând cont de următorii factori:
- Diferenţierile digestive şi metabolice existente între cabalinele din rase uşoare şi rase grele,
care pot fi compensate prin ajustări corespunzătoare ale raţiei;
- Diferenţierile între capacitatea productivă şi performanţa animalelor, precum şi între
pretenţiile proprietarilor faţă de animale;
- Starea de sănătate a animalului;
- Variaţiile în compoziţia nutriţională a diferitelor nutreţuri;
- Interrelaţiile dintre nutrienţi;
- Statusul nutriţional anterior al calului;
- Condiţiile climatice şi de mediu ambiant.

CERINŢELE ENERGETICE
Cerinţele de energie sunt exprimate ca energie digestibilă (ED). Dacă se utilizează
exprimarea prin nutrienţii totali digestibili (NTD), atunci echivalentul a 1 kg NTD este reprezentat
de 4,4 Mcal ED. Alte sisteme cum ar fi energia metabolizabilă (EM) sau energia netă (EN) pot fi
mult mai precise.
Valorile energiei, cum ar fi: NTD, ED sau EN, pentru nutreţurile experimentate pe bovine,
pot fi semnificativ mai mari, comparativ cu cele obţinute prin experimente pe cabaline. Din aceste

172
considerente, astfel de valori ale energiei nu ar trebui utilizate direct în alcătuirea raţiilor pentru cai,
în special atunci când raţia alimentară conţine o cantitate mare de fibroase.
Numeroşi factori, ca: individul, constituţia corporală, temperatura mediului ambiant,
intensitatea şi durata efortului, greutatea şi abilitatea călăreţului, calitatea suprafeţei de alergare şi
gradul de oboseală, pot influenţa cerinţele de energie pentru cabaline
Pentru orientarea generală, pot fi luate în considerare următoarele niveluri de energie:
Cerinţele energetice pentru întreţinere. Ecuaţia stabilită de Payan şi Hintz (1986) pentru
cai, în funcţie de metabolism, este:
ED (Mcal/zi) = 0,975 + 0,021 w
unde:
w - reprezintă greutatea calului în kg.
Cerinţele pentru întreţinere la cai de 600 kg sau mai mici rezultă din ecuaţia:
ED (Mcal/zi) = 1,4 + 0,03 w
unde:
w - reprezintă greutatea calului (kg).
Cerinţele de ED pentru caii adulţi cu greutatea peste 600 kg au fost exprimate prin ecuaţia:
ED (Mcal/zi) = 1,82 + 0,0383 w - 0,000015 w2
unde:
w - reprezintă greutatea animalului (kg).

Cerinţele energetice pentru reproducţie

Montă. Condiţia fizică a iepelor în momentul montei poate influenţa nivelul concepţiei.
Henneke şi col. (1984) au arătat că iepele slabe care se îngraşă în perioada de montă sunt de două
ori mai fertile decât cele care îşi menţin greutatea în acest răstimp. Iepele mai grase, au totuşi un
nivel de concepţie mai mare, chiar dacă slăbesc sau îşi menţin greutatea în perioada de montă.
Prin urmare, cerinţele energetice pentru reproducţie, depind de starea de întreţinere a iepei
Henneke şi col., 1983, au elaborat un sistem de apreciere corporală şi recomandă ca iepele mame în
perioada de montă să aibă scorul minim 5.
Creşterea energiei cu 10-15% peste necesar ar putea cauza creşterea greutăţii corporale şi ar
avea ca rezultat creşterea scorului de condiţie fizică. Scăderea nivelului de energie cu 10-15% sub
necesarul de energie înseamnă scăderea greutăţii corporale şi implicit un scor mai mic al animalului
(Ott şi Asquith, 1981).
Gestaţia. Cerinţele de ED pentru dezvoltarea fătului nu sunt mult crescute în primele 3 luni
de gestaţie. Cea mai mare dezvoltare a fătului are loc în ultimele 3 luni de gestaţie (Platt, 1984).

173
Necesarul estimat de ED pentru lunile a IX-a, a X-a şi a Xl-a ale gestaţiei se află prin înmulţirea
necesarului de întreţinere cu 1,11; 1,13 şi respectiv cu 1,20.
Lactaţia. Necesarul de ED pentru iepele lactante depinde de cantitatea şj compoziţia
laptelui produs. Studii asupra compoziţiei laptelui la cabaline sunt puţine. Baker şi Jackoon (1983)
arată că nu diferă prea mult compoziţia laptelui la iapa hrănită cu fân şi grăunţe de cel al unei iepe
hrănită doar cu fân.
Se pare că la iepele din rase uşoare, cantitatea de lapte produs pe zi reprezintă echivalentul a
3% din greutatea corporală în prima parte a lactaţiei (1-12 săptămâni) şi 2% din greutatea corporală
în ultima parte a lactaţiei (13-24 săptămâni) (Gibbs şi col., 1982; Deftedal şi col., 1983). La ponei,
producţia de lapte a fost estimată în medie la 3-4% din greutatea corporală, în prima perioadă a
lactaţiei
Zimmerman (1981) nu a măsurat producţia de lapte, dar prin calculul sporului în greutate, la
mânji şi modificărilor greutăţii corporale, la iepe, a ajuns la concluzia că NRC (1978) a subestimat
cerinţele energetice la iepele lactante.
Cerinţele energetice pentru creştere. Cerinţele de energie pentru întreţinere şi nivelul
creşterii au fost calculate utilizând ecuaţia (Scott şi col., 1987):
ED (Mcal/zi) = ED de întreţinere
(Mcal/zi) + (4,81 + 1,17 v - 0,023 v2) (ADG)
unde:
ADG - media sporului zilnic (kg);
v - vârsta în luni.

Ingerarea în cantitate mare de hidraţi de carbon a fost asociată cu apariţia bolilor ortopedice
(osteocondroză, epifizită, deformări flexurale). Hrănirea cu amidon a cauzat modificări importante
ale insulinei serice, tiroxinei şi triiodotironinei cu maturizarea întârziată a cartilajelor (Glade şi
Belling, 1984; Glade şi Reimers, 1985; Glade şi Luba, 1987). Thompson şi col. (1987) au ajuns la
concluzia că există legătură între creşterea sporului peste limita maximă şi instalarea anomaliilor
osoase (de exemplu: epifizită). Ei au arătat că forţarea excesivă a osului la animalele foarte grele
poate duce la alterarea maturizării normale a cartilajelor.
Desigur, în apariţia bolilor ortopedice au fost incriminaţi şi alţi factori nutriţionali, ca:
vitaminele şi mineralele (Glade, 1988), precum şi factorii de mediu şi influenţele genetice (Hintz,
1988; Kroufeld şi Donoghne, 1988).
Cerinţele energetice pentru efort. Este complicat de estimat necesarul de ED pentru efort,
deoarece este dificil de cuantificat diferiţii factori care au influenţă asupra acestuia. De exemplu:

174
starea animalului, regimul de antrenament, greutatea călăreţului, gradul de oboseală al calului,
temperatura mediului ambiant etc, sunt factori care pot influenţa cerinţele de ED.
Cerinţele de ED pentru efort au fost stabilite prin câteva metode. Spre exemplu, Anderson şi
col. (1983) arată că nivelul ED pentru efort şi întreţinere este cel mai bine exprimat prin ecuaţia:
ED (Mcal/zi) = 5,97 + 0,021 w + 5,03 vt - 0,48 vt2
unde:
w - greutatea corporală (kg)
şi
vt = z x km x 10-3
în care:
z - greutatea calului, călăreţului şi harnaşamentului în kg.

Autorii menţionează că această ecuaţie nu ar trebui aplicată atunci când sarcina de efort (kg
x km) este mai mare de 3560, care este cea mai mare valoare experimentală utilizată pentru
calcularea ecuaţiei. Totodată, ecuaţia este aplicabilă numai pentru caii care depun efort intens, nu şi
pentru cei ce practică efort de rezistenţă (Rolston, 1988).
Pagan şi Hintz (1986) au arătat că cerinţele de ED peste cele de întreţinere (kcal/kg greutate
corporală a calului, călăreţ şi harnaşament) ar putea fî calculate prin ecuaţia:

ED( kcal / kg / h) 
e ( 0.32 0.0065 y )
  0,06
0,57

unde:
y - viteza (m/minut).

Această ecuaţie nu ar trebui utilizată pentru estimarea cerinţelor pentru caii care aleargă cu o
viteză mai mare de 350 m/minut. Totodată, ecuaţia este mult mai potrivită pentru caii care aleargă
pe durate de timp mai mari.
Cea de a treia metodă pentru estimarea ED se poate generaliza în funcţie de activitate. De
exemplu, animalele din rasele pursânge şi standard atât în antrenament, cât şi în cursă consumă o
cantitate de nutreţuri echivalentă cu 2 până la 3% din greutatea corporală (Minieri şi col., 1985;
Smith, 1986).
Făcând abstracţie de metodele de calcul mai sus menţionate, pentru simplificare s-a stabilit
că la ponei şi caii din rase uşoare (200-600 kg), pentru efort uşor, mediu şi intens, se măreşte
necesarul de ED cu 25; 50 şi respectiv 100% peste necesarul de întreţinere.

175
 Cerinţele de energie pentru caii de efort depind de mai mulţi factori, cum sunt: mărimea
încărcăturii şi tipul efortului efectuat. Totuşi, creşterea cerinţelor de energie pentru întreţinere cu
10%, pentru fiecare oră de activitate în teren, reprezintă o proporţie rezonabilă (NRC, 1989).

CERINŢELE PROTEICE
Cerinţele pentru proteinele din raţie la cabaline variază în funcţie de categoria de vârstă sau
starea fiziologică a animalului, de calitatea proteinelor şi de digestibilitatea acestora. Influenţa
calităţii sau relaţia dintre concentraţia de aminoacizi a raţiei şi creşterea organismului cailor tineri a
fost demonstrată ştiinţific. Mânjii înţărcaţi, hrăniţi cu nutreţuri suplimentate cu faină de in, s-au
dezvoltat mai încet, comparativ cu mânjii hrăniţi cu proteine din lapte (Hintz şi col., 1971); mânjii
înţărcaţi timpuriu şi hrăniţi cu lapte praf ecremat s-au dezvoltat mai încet, comparativ cu cei hrăniţi
cu nutreţuri pe bază de taină de soia (Borton şi col., 1973). Tineretul de 1 an hrănit cu faină de
seminţe de bumbac (Polter şi Huchton, 1975) sau borhot uscat (Ott şi col., 1979) a crescut mult mai
încet, comparativ cu mânjii de 1 an hrăniţi cu faină de soia. In toate cazurile adăugarea de lizină,
alături de proteinele de slabă calitate, a avut ca rezultat creşteri în greutate comparabile cu cele
produse de nutreţurile care conţineau proteine de bună calitate, ceea ce arată cum compoziţia în
aminoacizi a raţiei este esenţială pentru dezvoltarea calului.
Caii adulţi sunt mai puţin sensibili la calitatea proteinelor, comparativ cu tineretul în
creştere.
Pe de altă parte, digestibilitatea proteinelor variază în funcţie de sursa de proteină şi
concentraţia din raţie (Slade şi col., 1970; Gill şi col., 1985).
Concentraţiile în proteină digestibilă (PD) ale diferitelor tipuri de raţii pentru cabaline adulte
pot fi estimate prin utilizarea următoarelor ecuaţii:
Fân de pajişte: PD(%) = 0,74 PB - 2,5
Fân ovăz/concentrate (1:1) PD(%) = 0,80 PB - 3,3
Fân lucerna/concentrate (1:1) PD(%) = 0,95 PB - 4,2
Din aceste ecuaţii reiese că digestibilitatea proteinei poate fi de 43% la utreturile slab
proteice (8% PB), de exemplu, la fân de pajişti sau ridicată %), de exemplu, la combinaţia lucernă-
concentrate (16% PB). Creşterea portului amestecului peste 1:1 (fân/concentrate) poate avea ca
rezultat mărirea digestibilităţii proteinei (70-75%).

CERINŢELE NUTRIŢIONALE
Raţiile foarte bogate în concentrate (3:1 concentrate/fân) pot reduce digestibilitatea,
deoarece aminoacizii sunt absorbiţi predominant în intestinul subţire, iar forma principală a azotului
absorbit în porţiunea terminală a intestinului este amoniacul, ori locul de absorbţie influenţează, de
176
asemenea, în mare măsură eficienţa utilizării proteinei. Din aceste considerente, alcătuirea raţiei
pentru cabaline trebuie să se bazeze pe proteina brută.
Cerinţele proteice pentru întreţinere. Estimările cerinţelor de PD pentru întreţinere la
cabaline variază de la 0,49 până la 0,68 g PD/kg greutate corporală/zi (Quinn, 1975; Meyer şi col.,
1985). Se consideră că cea mai apropiată valoare pentru majoritatea cailor este 0,60 g PD/kg
greutate corporală/zi. Dacă animalele primesc o raţie cu o digestibilitate de 40%, necesarul de PB ar
fi de 1,3 g PB/kg greutate corporală/zi. Raportând proteina brută la digestibilitate rezultă o valoare
de 40 g proteină brută/Mcal de ED. De menţionat că proteinele din raţiile tip conţin aproximativ
3,5% lizină.
Cerinţele proteice pentru reproducţie
Montă şi gestaţie. Cerinţele de proteină pentru iepele nelactante pe perioada sezonului de
montă şi în prima parte a gestaţiei nu sunt diferite de cele pentru întreţinere. Totuşi, Holtan şi Hunt
(1983) au arătat cum concentraţia proteinei din raţie influenţează valorile progesteronului circulant,
având implicaţii asupra fertilităţii iepelor. întrucât 60-65% din dezvoltarea fătului are loc în ultima
parte a gestaţiei, necesarul de proteină creşte în această perioadă (Platt, 1984).
Pe baza datelor referitoare la compoziţia fătului şi a gradului de utilizare a proteinei, de
60%, s-a stabilit că o iapă gestantă de 500 kg are un necesar de 127, 130 şi 178 g PD/zi pentru
dezvoltarea fătului, în plus faţă de necesarul de întreţinere, ceea ce înseamnă în total 427, 430 şi
respectiv 478 g PD în lunile a IX-a, a X-a şi a Xl-a de gestaţie. De exemplu, dacă digestibilitatea
este de 55% iar iapa cântăreşte 500 kg, ea ar avea nevoie de 776, 782 şi respectiv 869 g PD pe zi în
lunile a IX-a, a X-a şi a XI-a de gestaţie. Aceasta reprezintă un raport proteină/energie de
aproximativ 44 g de PB/Mcal de ED şi au servit la calcularea necesarului de proteină brută.
Lactaţia. Conţinutul în proteină al laptelui are cea mai ridicată valoare imediat după
parturiţie şi scade treptat de-a lungul perioadei de lactaţie (Gibbs şi col., 1982; Zimmerman, 1985).
Compoziţia laptelui nu pare si fie influenţată de raţie, dar nivelul producţiei depinde de cantitatea de
proteina ingerată (Jordan, 1979).
Necesarul de PB se calculează în funcţie de:
• Conţinutul în proteină al laptelui de iapă care este de 2,1% în prima fază şi 1,8% în a doua
fază a lactaţiei;
• Coeficientul de utilizare a PD pentru producerea de lapte, care este de
• Digestibilitatea proteinei în raţiile tip pentru lactaţie care este de 55%.
Necesarul zilnic de proteină pentru o iapă lactantă de 500 kg, în prima fază de lactaţie
trebuie calculat după cum urmează:
• 500 kg x 0,003 kg lapte produs pe kg de greutate corporală x 2,1 proteină din lapte = 0,315
kg proteină secretată;
177
 • 0,315 kg/eficienţa coeficientului de utilizare (0,65) = 0,485 proteină pentru producerea
laptelui;
• 0,485 kg + necesarul pentru întreţinere (0,3 kg) = 0,785 PD raţiei;
• 0,785 kg/coeficientul de digestibilitate aparentă (0,55%) = 1,427 PB a raţiei.
Cerinţele proteice pentru creştere. Cantitatea de proteine şi energie ingerată reprezintă
factorii nutritivi majori pentru creşterea cailor tineri. Dacă se micşorează una din acestea, se
micşorează şi nivelul de creştere a animalului. Pe baza informaţiilor existente s-au calculat cerinţele
de PB pentru mânji înţărcaţi şi mânji de 1 an, acestea fiind de 50 şi respectiv 45 g/Mcal ED/zi
(Scott şi col., 1987; Szeurec şi col., 1987).
Lizina reprezintă primul aminoacid care influenţează creşterea la mânjii tineri, fîînd factor
limitativ. Necesarul de lizinâ este de 2,1 şi, respectiv, 1,9 g/Mcal ED/zi, pentru mânjii înţărcaţi şi
mânjii de 1 an (Ott şi Asquith, 1986).
Cerinţele proteice pentru efort. Efectul antrenamentelor asupra necesarului de proteină
pentru cai nu a fost încă bine stabilit. Patterson şi col. (1985) au arătat că efortul are importanţă
mică sau nu are deloc asupra necesarului de proteină la cal. Prin urmare, hrănirea cailor pentru efort
cu raţii bogate în proteină nu este avantajoasă.
*
* *
Utilizarea azotului neproteic la cabaline nu are influenţe benefice. Caii adulţi suportă până
la 4% uree în raţia totală (NRC, 1989). Toleranţa mică se crede că este dată de solubilitatea mare a
ureei şi are ca rezultat absorbţia sa din intestinul subţire şi din excreţiile renale.
Unii cercetători au semnalat creşterea retenţiei de azot la caii hrăniţi cu nutreţuri neproteice.
Cabalinele în creştere nu pot atinge nivelurile maxime de dezvoltare, iar iepele lactante nu ating
producţia maximă, atunci când o mare parte din necesarul de azot este preluat din uree.
Efectele deficitului sau excesului de proteine la cabaline. Ingerarea în cantităţi
insuficiente de proteină sau lizină are ca rezultat încetinirea creşterii şi dezvoltării la animalele
tinere. La caii adulţi poate duce la scăderea consumului de hrană, slăbire, deprecierea învelişului
pilos, reducerea creşterii copitelor.
Excesul moderat de proteină nu are efecte negative asupra cailor. Ingerarea de 64 g PB/Mcal
ED la mânji înţărcaţi (Joakam şi col., 1978) şi 56 g PB/Mcal de ED la mânji de 1 an (Gibb şi col.,
1987) a avut ca rezultat încetinirea creşterii. Aceste valori se situează cu cel puţin 25% peste
necesar, în plus, Glade şi col. (1985) într-un studiu de metabolism au găsit că ingerarea de cantităţi
de proteină similare cu cele descrise anterior, duc la o scădere a resorbţiei calciului la nivel renal.

178
 Pe de altă parte Slade şi col. (1975) au arătat că ingerarea de proteine peste necesar este
dăunătoare la caii care fac efort şi poate influenţa negative performanţele. Totuşi, prin aceste studii
nu au putut fi stabilite cauzele.

CERINŢELE MINERALE
Cabalinele obţin majoritatea mineralelor necesare de pe păşune, din fibroase şi grăunţe.
Conţinutul în minerale al nutreţurilor, precum şi potenţialul de preluare al lor de către animale sunt
variabile în funcţie de concentraţia în minerale, speciile de plante, stadiul de maturizare şi condiţiile
de recoltare. De aceste variaţii trebuie să se ţină seama atunci când se apreciază necesarul de săruri
minerale pentru un animal şi când se întocmesc raţiile.
Cerinţele de calciu. Se crede că eficienţa absorbţiei calciului scade cu vârsta, de la 70% la
tineret la 50% la cabalinele adulte.
Pentru estimarea cerinţelor de calciu la cabaline se utilizează o eficienţă a absorbţiei de
50%. De reţinut, însă, că prezenţa acidului oxalic în raţie în procent de 1% reduce absorbţia
calciului cu aproximativ 66%; concentraţia totală de oxalaţi în raţie de 2,6-4,3% duce la o balanţă
negativă a calciului.
Pierderile endogene au fost estimate la 20 mg Ca/kg greutate corporală/zi (Schryver şi col.,
1970, 1971). Dacă eficienţa absorbţiei calciului din raţie este de 50%, un cal de 500 kg are un
necesar de 20 g (500 kg x 20 mg/0,5) calciu în raţie sau 0,04 g calciu/kg greutate corporală/zi sau
1,22 g cal-ciu/Mcal ED/zi pentru întreţinere. Schryver şi col. (1974) au estimat că mânjii în creştere
depozitează aproximativ 16 g calciu/kg spor. Astfel, un mânz de 215 kg cu un spor mediu zilnic de
0,85 kg/zi şi care are o eficienţă a absorbţiei calciului de 50% va avea un necesar de 27,2 g/zi (16 g
x 0,85 kg/0,5) calciu în raţie pentru dezvoltarea scheletului, plus 8,6 g/zi (215 kg x 20 mg/0,5)
pentru compensarea pierderilor endogene.
In ultima parte a gestaţiei şi în lactaţie apar cerinţe speciale pentru calciu. Zilnic se
depozitează aproximativ 11,1; 25,3 şi 14,4 mg calciu/kg greutate corporală la iapă, în fetus şi
membranele materne în lunile a IX-a, a X-a şi a XI-a de gestaţie (Meyer şi Ahlswede, 1976;
Drepper şi col., 1982). Dacă eficienţa absorbţiei este de 50% necesarul de calciu în raţie pentru o
iapă de 500 kg în lunile a IX-a, a X-a şi a XI-a de gestaţie este de 11; 25 şi respectiv 11 g/zi (în
medie 15,9 g/zi) pentru dezvoltarea fătului.
Necesarul mediu de calciu în raţie pentru depozitări în ţesuturi se adaugă la cel pentru
întreţinere şi se împarte la necesarul mediu de ED pentru aceeaşi perioadă. Valoarea obţinută este
multiplicată cu necesarul zilnic de ED pentru fiecare lună.
Pentru iepele lactante, Schryver şi col. (1986) au arătat că necesarul zilnic de calciu este
cuprins între 1,2 g/kg lapte în prima săptămână postpartum fi de 0,8 g/kg de lapte până în
179
săptămânile 15-17 postpartum. Pentru o iapă de 500 kg cu o producţie de 15 kg lapte/zi în prima
parte a lactaţiei şi cu o eficienţă a absorbţiei calciului de 50%, necesarul zilnic de calciu în raţie este
de 36 g (15 kg x 1,2 g/0,5) pentru producţia de lapte, plus 20 g pentru întreţinere.
Cerinţele de fosfor. Eficienţa absorbţiei fosforului este estimată la 30-55% şi variază cu
vârsta animalului, cu sursa şi concentraţia fosforului în hrana. Pentru toate categoriile de cabaline
adulte în repaus (iepe gestante şi caii de efort) eficienţa absorbţiei fosforului este de 35%, iar pentru
iepele lactante şi cabalinele în creştere este de 45%, deoarece raţiile acestora din urmă sunt cu
fosfor anorganic, în timp ce fosforul din hrană sub formă de fitat este mai slab absorbit.
Pierderile endogene de fosfor la caii adulţi au fost estimate la 10 mg/kg greutate corporală/zi
(Schryver şi col., 1971).
La o eficienţă a absorbţiei fosforului de 35%, cerinţele de fosfor pentru întreţinere sunt de
28,6 mg/kg greutate corporală/zi sau 0,87 mg fosfor/Mcal de ED/zi.
Un cal adult de 500 kg, va avea un necesar de 14,3 g fosfor/zi pentru întreţinere. Cerinţele
de fosfor pentru dezvoltarea optimă a scheletului la mânjii în creştere se calculează ştiind că la
animalele în creştere sunt necesare cea 8 g fosfor/kg spor de creştere. Astfel, un mânz de 215 kg cu
o eficienţă a absorbţiei fosforului de 45% şi un spor mediu zilnic de 0,85 kg va avea un necesar de
15,1 g fosfor (8 g x 0,85 kg/0,45) în plus faţă de necesarul pentru întreţinere de 4,8 g (215 kg x 10
mg/0,45), (Schryver şi col., 1974).
Pe durata ultimei faze a gestaţiei şi lactaţiei, necesarul de fosfor creşte.
Cerinţele de fosfor pentru dezvoltarea produsului de concepţie la iepe în lunile a IX-a, a X-a
şi a XI-a de gestaţie a fost estimat la 7; 12 şi respectiv 6,7 mg/kg greutate corporală/zi (Drepper şi
col . 1982). La o eficienţă a absorbţiei de 35%, necesarul zilnic de fosfor pentru o iapă de 500 kg în
lunile a IX-a, a X-a şi a XI-a va fi de 7,8; 13 şi respectiv 7,4 g (în medie 9,4 g/zi). Media cerinţelor
din raţie pentru depunerea în ţesuturi se adaugă la necesarul pentru întreţinere şi se împarte la media
necesarului de ED pentru aceeaşi perioadă. Această valoare (1,44 g fosfor/Mcal de ED/zi) a fost
multiplicată apoi cu necesarul de ED pentru fiecare lună.
Concentraţia de fosfor în lapte la iapă variază între 0,75 g/kg lapte în prima parte a lactaţiei
şi 0,50 g/kg lapte în ultima parte a lactaţiei. Dacă eficienţa absorbţiei este de 45%, necesarul zilnic
pentru lactaţie, în afară de cel pentru întreţinere, va fi de 25,0 g pentru o iapă cu o producţie de lapte
de 15 kg/zi, în prima parte a lactaţiei şi de 11,1 g la o producţie de 10 kg lapte în ultima perioadă a
lactaţiei. La aceste producţii de lapte o iapă de 500 kg va avea un necesar de 36 şi respectiv 22,2 g
fosfor/zi.
Raportul calciu/fosfor. Acesta reprezintă un criteriu important pentru nirea raţiilor la ecvine.
Raportul sub 1 /1. de exemplu, atunci când br ingerată este mai mare decât cantitatea de calciu,
poate în defavoarea absorbţiei calciului. Chiar şi atunci când necesarul de calciul te asigurat,
180
ingerarea de fosfor în exces poate duce la malformaţii ale scheletului. Raportul calciu/fosfor mai
mare de 6/1 în raţie pentru cabalinele în creştere nu se consideră dăunător atunci când cantitatea de
fosfor este corespunzătoare (Jordan şi col., 1975).
NRC (1980) a arătat că nivelul maxim tolerabil al fosforului în raţie, la caii hrăniţi cu
cantităţi corespunzătoare de calciu, este de 1%.
Cerinţele de magneziu. In nutreţurile obişnuite pentru cabaline magneziul poate ajunge de
la 0,1 până la 0,3%. Absorbţia magneziului din nutreţuri variază între 40-60% (Meyer, 1979).
Magneziul din suplimente minerale, ca: oxid, sulfat sau carbonat de magneziu se absoarbe în
proporţie de 70%.
Mc Kenzie şi col. (1981) au arătat că magneziul este digerat în proporţie de 42-45%.
Excreţia endogenă a magneziului la calul adult este estimată la 6 mg/kg greutate corporală/zi. Dacă
se consideră pentru magneziu o absorbţie reală de 40%, necesarul zilnic este aproximat la 15 mg/kg
greutate corporală/zi sau 0,46 g/Mcal de ED. Astfel, un cal de 500 kg are un necesar de 7,5 g
magneziu în raţie/zi pentru întreţinere.
Pentru animalele în creştere Schryver şi col. (1974) au stabilit că sunt necesare 0,85-1,25
magneziu/kg spor/zi. Aşadar, un mânz de 215 kg, cu un spor mediu zilnic de 0,85 kg, va avea un
necesar de 1,07 g magneziu pentru creştere plus 3,23 g pentru pierderile endogene prin fecale, în
total 4,30 g/zi. După Drepper şi col. (1982), efortul măreşte necesarul de magneziu cu 1-2 g/zi la un
cal de 500- 600 kg. Walter şi col. (1986) recomandă suplimentarea magneziului în raţie cu 0,18% la
caii în antrenament, mai ales dacă sunt suplimentate şi grăsimile.
Necesarul de magneziu la o iapă gestantă a fost estimat la 0,23; 0,31 şi 0,36 mg/kg greutate
corporală în lunile a IX-a, a X-a şi a XI-a de gestaţie (Drepper şi col., 1982); o iapă de 500 kg va
avea un necesar de 287; 387 şi 450 mg magneziu în raţie zilnic. Media magneziului în raţie pentru
depozitare în ţesuturi a fost adăugată la cea pentru întreţinere şi apoi împărţită la media ED necesară
pentru aceeaşi perioadă. Valoarea care a rezultat (0,48 g magneziu/Mcal ED, a fost multiplicată
apoi cu necesarul de ED zilnic.
Concentraţia de magneziu în lapte este de 90 g/g în prima parte a lactaţiei şi de 45 g/g în
ultima parte a lactaţiei. Dacă eficienţa absorbţiei este de 40%, o iapă care produce 15 kg lapte/zi cu
o concentraţie în magneziu de 90 g/g va avea un necesar de 3,4 g magneziu în raţie/zi pentru
producţia de lapte în prima perioadă, în plus faţă de 7,5 g magneziu pentru întreţinere.
Cerinţele de sodiu. Concentraţia în sodiu a nutreţurilor naturale pentru cabaline este adesea
sub 0,1%. Clorura de sodiu se adaugă în nutreţuri în procent de 0,5-1% ca atare sau sub formă de
sare iodată, sau sare mineralizată cu oligoelemente.
Pierderile endogene de sodiu la caii adulţi au fost estimate la 15-20 g/kg greutatea
corporală/zi (Meyer şi col., 1984). Dacă sodiul este absorbit în procent de 100%, atunci un cal de
181
500 kg are un necesar de 7,5 g sodiu/zi pentru întreţinere. Această cantitate va fi furnizată de 19-25
g clorura de sodiu/zi.
Concentraţia optimă de sodiu în raţiile pentru cabaline se estimează între 1,6 şi 1,8 g/kg SU
pentru întreţinere, creştere şi ultima parte a gestaţiei şi de 3,6 g/kg pentru efort. Drepper şi col.
(1982) arată că necesarul de sodiu pentru iepele gestante, în afară de cel pentru întreţinere, este de
aproximativ 1,9 mg/kg greutate corporală/zi în luna a X-a de gestaţie. După aceiaşi autori necesarul
pentru un cal adult de 600 kg este de 15 g pentru întreţinere, 21-36 pentru efort, 16 g pentru ultima
parte a gestaţiei şi 18 g pentru lactaţie. Concentraţia sodiului în raţiile pentru întreţinere trebuie să
fie de cel puţin 0,1%.
Cerinţele de clor. Necesarul de clor se presupune că este îndeplinit atunci când se respectă
necesarul de clorura de sodiu. Nutreţurile obişnuite pentru cabaline pot conţine clor în cantitate de
0,05%.
Cerinţele de potasiu. Fibroasele şi făinurile de grăunţe oleaginoase conţin în general 1-2%
potasiu în SU, în timp ce grăunţele.de cereale (porumb, ovăz, grâu, orz) conţin 0,3-0,4% potasiu.
Concentraţia de potasiu cerută într-o raţie ideală pentru cabaline în creştere a fost estimată la 1%
(Stowe, 1971). Animalele adulte au un necesar de 0,06 g potasiu/kg greutate corporală/zi sau
aproximativ 0,4% potasiu în raţie.
Cerinţele de sulf. Sulful reprezintă până la 0,15% din greutatea corporală şi se găseşte sub
formă de aminoacizi cu sulf, biotină, heparină, tiamină, insulina şi condroitin sulfat.
Proteinele raţiei, atunci când se află în cantităţi corespunzătoare, furnizează 0,15% sulf
organic, ceea ce este suficient pentru a satisface necesarul de sulf al cabalinelor (NRC, 1978;
Jarrige şi Martin-Rosset, 1981).
Cerinţele de fier. Corpul unui cal de 500 kg conţine aproximativ 33 g fier. Acesta se
găseşte în hemoglobina (60%), mioglobină (20%); în unele sisteme de depozitare şi transport
(20%), sub formă de fier citocrom şi în componenta unor enzime (0,2%), (Moore, 1951).
Nutreţurile şi subprodusele conţin aproximativ 100-250 mg fier/kg nutreţ. Grăunţele conţin obişnuit
mai puţin de 100 mg/kg. Absorbţia fierului din raţie la nerumegătoarele hrănite cu raţii ce conţin
cantităţi corespunzătoare de fier pare să fie de 15% sau chiar mai mică. Utilizarea fierului este
diminuată atunci când cadmiul, cobaltul, magneziul şi zincul se află peste limitele normale
(Uderwood, 1977). Pierderile endogene de fier nu s-au stabilit, cerinţele de fier se apreciază că ar fi
de 50 mg/kg pentru mânjii în creştere sau iepele gestante şt lactante şi de 40 mg/kg pentru celelalte
categorii de cai adulţi. Având în vedere concentraţia fierului în nutreţuri, nivelul absorbţiei acestuia
şi cerinţele, se consideră că nutreţurile obişnuite satisfac necesarul de fier la cabaline (NRC, 1989).
Feritina serică, un element foarte precis pentru stabilirea statusului fierului, variază între 70-
250 ng/ml cu o medie de 152±54,6 ng/ml la caii adulţi.
182
 Fierul în exces este toxic mai ales la animalele tinere. La mânji s-au înregistrat cazuri de
mortalitate în urma administrării per os a suplimentelor cu fier (Mullaney şi Brawn, 1986). Doza de
fier administrată a fost cea recomandată de producătorul suplimentului, respectiv 350 mg fumarat
feros la naştere şi la vârsta de 3 zile. Înainte de a sucomba mânjii au prezentat diaree, icter,
deshidratare şi comă. Leziunile au fost reprezentate de eroziuni ale vililor jejunali, hemoragii
pulmonare, depozite masive de fier în ficat şi hepatoză. Toxicitatea fumaratului feros a fost
semnalată la cabalinele adulte de către Arujberg (1981).
Cerinţele de cupru. Eficienţa absorbţiei cuprului este invers proporţională cu concentraţia
cuprului din raţie (Cymbaluk şi col., 1981). Concentraţia în cupru a nutreţurilor obişnuite pentru
cabaline variază de la 4 mg/kg la porumb până la 80 mg/kg pentru melasă.
Mânjii hrăniţi cu 9 mg cupru/kg raţie au avut o creştere mai bună. Bazaţi pe aceste cercetări
Dropper şi col. (1982) au recomandat 10 mg cupru/kg hrană pentru cabalinele de toate vârstele,
indiferent de intensitatea efortului sau starea reproducţiei.
Simptomele deficitului de cupru sunt osteocondroza şi osteodisgenia asociată cu
hipocupremia (Carbery, 1984). O scădere semnificativă a cuprului scrie o dată cu creşterea vârstei
iepelor pare să fie legată de incidenţa rupturilor fetale ale arterei uterine la iepele parturiente
(Strowe, 1968).
Caii sunt relativ toleranţi la concentraţiile ridicate de cupru în raţie. Femelele de ponei
hrănite cu 79 mg cupru/kg raţie, timp de 183 zile, au avut niveluri ridicate de cupru în ficat, dar nu
s-au observat alterări ale stării de sănătate la iepe sau la mânjii acestora (Smith şi col., 1975).
Administrarea per os a unei doze unice de 20 şi 40 mg cupru/kg greutate corporală sub
formă de sulfat de cupru la poneiul adult nu a determinat apariţia unor efecte adverse (Stowe, 1980).
Nivelul maxim tolerabil de line a fost estimat la aproximativ 800 mg/kg raţie (NRC, 1980).
Cerinţele de cobalt. Necesarul de cobalt la cabaline nu a fost studiat în mod particular.
Microflora din colonul şi cecumul cabalinelor utilizează cobaltul din raţie pentru sinteza vitaminei
B12 (Davies, 1971; Saliminen, 1975).
Falimer (1933) a arătat că starea de sănătate la cabaline nu este alterată atunci când păşunea
conţine cantităţi de cobalt sub limita cerută pentru rumegătoare.
Cerinţele de mangan. Manganul este esenţial pentru metabolismul hidraţilor de carbon şi
lipidelor şi pentru sinteza condroitinsulfatului necesar în formarea cartilajelor. Cerinţele de mangan
pentru cabaline nu au fost încă stabilite. Totuşi pe baza datelor pentru alte specii se consideră
corespunzătoare o cantitate de 40 mg mangan/kg hrană (Rojas şi col., 1965). Fibroasele conţin 40-
140 mg mangan/kg, iar concentratele (cu excepţia porumbului) conţin 15-45 mg/kg.
Cerinţele de zinc. Absorbţia zincului este reglată de statusul animalului şi poate fi de 5-
10%. Nutreţurile obişnuite pentru animale conţin 15-40 mg zinc/kg.
183
 Harrigton şi col. (1973) au demonstrat că 40 mg zinc/kg raţie purificată au fost suficiente
pentru a preveni deficitul de zinc la mânji. Schryver şi col. (1974) au arătat că mânjii hrăniţi cu 41
mg zinc/kg în raţie au avut o creştere cu nivel acceptabil şi s-au menţinut normale rezervele
sangvine de zinc. Drepper şi col. (1982) au arătat că 50 mg/kg SU au fost corespunzătoare pentru
toate categoriile de cabaline.
Laptele de iapă conţine 1,8-3,2 mg zinc/kg lapte. Astfel mânzul care consumă 15 kg lapte/zi
ar trebui să consume 27-48 mg zinc/zi; echivalentul a 17-30 mg zinc/kg SU.
Zincul din lapte este foarte bine absorbit.
Knight şi col. (1985), în cercetările efectuate, au constatat că, la cabaline, concentraţia
optimă de zinc din raţia zilnică, ce reduce la minimum incidenţa bolilor metabolice osoase, este în
jur de 90 mg/kg.
Caii sunt toleranţi faţă de excesul de zinc din raţie. Nu s-au observat efecte dăunătoare la
iepe sau mânji hrăniţi cu raţii care conţin 700 mg zinc/kg. Totuşi, Messer (1981) a semnalat
efuziuni tibiotarsiene la trei descendenţi din rasa Arabă care aveau creşteri marcante ale zincului
seric. Mânjii hrăniţi cu 90 g zinc/zi (aproximativ 2% din raţie) au prezentat epifize mărite, deplasare
greoaie, greutate în menţinerea patrupedală şi creşterea zincului tisular. Semne similare au fost
observate de Gunson şi col. (1982) şi Emens şi col. (1984) la mânji şi cai tineri care păşunau lângă o
fabrică eliminatoare de zinc. Cauza pare să fie un deficit secundar de cupru indus de intoxicaţia cu
zinc.
Cerinţele de seleniu. Concentraţia seleniului în nutreţuri este în medie 0,05-0,3 ppm şi este
influenţată de variaţiile cantitative ale seleniului din sol şi de pH. Seleniul este absorbit cu mare
eficienţă (77%) la nerumegătoare, faţă de rumegătoare (29%), (Wright şi Bell, 1966). În nutreţuri şi
grăunţe, seleniul este prezent ca seleniu organic sub formă de selenocistină, seleno-cisteină şi
selenometionină. Selenitul şi selenatul de sodiu sunt adesea adăugate ca suplimente de seleniu
anorganic.
Suplimentarea cu seleniu a nutreţurilor pentru cabaline este restricţionată numai la
recomandările exprese ale nutriţioniştilor.
Cerinţele de seleniu pentru cabaline au fost estimate la 0,1 mg/kg raţie (Stowe, 1967), fiind
în concordanţă cu cercetările lui Shelow şi col. (1985), care au constatat că la caii adulţi
concentraţiile plasmatice în seleniu ajung şi rămân în platou la nivelul de aproximativ 140 ng/ml la
animalele hrănite cu 0,14 sau 0,23 mg seleniu/kg raţie. Ei au ajuns la concluzia că suplimentarea
hranei cailor adulţi peste 0,1 mg seleniu/kg raţie este inutilă şi ineficientă, deoarece concentraţia
plasmatică de 140 ng/ml plasmă este suficientă pentru a preveni deficitul de seleniu.
Valorile glutation peroxidazei pentru caii de curse din rase standard (pur sânge) au fost de
17 unităţi enzimatice/mg de hemoglobina (Gallagher şi Stowe, 1980).
184
 Seleniul seric la mânji obţinuţi din mame cu cantităţi normale de seleniu este în mod
constant mai scăzut decât la mame, mergând de la 70-80 ng seleniu/ml de ser (Stowe, 1967).
Valorile seleniului seric sub 65 ng/ml sunt semnificative pentru deficit; mânjii tineri pot fi
predispuşi la miodistrofie nutriţională, mai ales dacă nivelul vitaminei E este scăzut.
Nivelul maxim tolerabil de seleniu la cabaline este estimat la 2 mg/kg raţie (NRC, 1980) şi
DL 50 pentru administrarea per os este aproximată la 3,3 mg seleniu (sub formă de selenit de
sodiu)/kg greutate corporală.
Forma acută a intoxicaţiei cu seleniu este caracterizată prin orbire aparentă, transpiraţie,
dureri abdominale, colică, diaree, tahicardie, tahipnee (Rosenfeld şi Beath, 1964). Intoxicaţia
cronică cu seleniu se caracttrizează prin alopecie, mai ales a coamei şi cozii şi fragilitatea copitelor
în jurul coroanei.
Cerinţele de iod. Concentraţia de iod la unele nutreţuri obişnuite pentru cabaline este de 0
la 2 mg/kg, în funcţie de conţinutul în iod al solului pe care cresc nutreţurile.
Suplimentarea cu iod a nutreţurilor se poate face prin iodarea nutreţurilor sau cu suplimente
minerale (săruri iodate) care con ţin 70 mg iod/kg raţie. Cednia în iod pentru cabaline a fost stabilită
la 0,1 mg/kg raţie. Concentraţia maximă de iod tolerabilă în raţie a fost estimată la 5 mg/kg/zi
pentru un cal care consumă 10 kg SU zilnic (NRC, 1980), echivalentul a 50 mg iod/zi.

CERINŢELE VITAMINICE
Cerinţele de vitamina A. Iarba proaspătă de păşune şi lucerna verde pot furniza până la
300-600 mg caroten/kg SU, în timp ce fânul de lucerna şi fânul de timoftică au o concentraţie doar
de 40 şi respectiv 20 mg/kg SU.
Garton şi col. (1964) au constatat că media concentraţiei plasmatice in caroten şi vitamina A
la iepele adulte a fost între 7,9 şi 15,8 g/dl pe timp de iarnă la hrănirea cu fân şi de 114,1 şi 26,7
g/dl primăvara, la ieşirea la păşune. Concentraţiile serice ale retinolului la iepe hrănite pe păşune
au crescut rapid de la valori mici (aproximativ 15 g/dl) în mai, la valori mari din iunie până în
octombrie (aproximativ 23-28 g/dl).
Din noiembrie până în mai, concentraţiile serice de retinol au scăzut. Mânjii au avut
concentraţii de retinol mai scăzute decât iepele, cu valori de cea 13 g/dl aproape de începutul lui
iunie, crescând la 18 g/dl în septembrie, scăzând până la 11 g/dl în aprilie şi crescând din nou la
23 g/dl în iunie când au fost înţărcaţi. După Ahlswede şi Konermann (1980) caii la păşune au avut
concentraţii plasmatice de -caroten de 8-13 ori mai mari, comparativ cu cei ţinuţi la grajd.
Când iepele au primit zilnic suplimente de 10000-40000 UI de vitamina A, concentraţiile
serice de retinol nu au crescut (Mäenpää şi col., 1988).

185
 Carotenul asigurat prin fânul de lucerna este de aproximativ 24-25 mg/kg SU sau de 400-
500 g/kg greutate corporală.
Cerinţele minime de caroten pentru o depozitare semnificativă în ţesuturi, adaptarea optimă
la întuneric şi funcţii de reproducţie normale se consideră de cinci ori mai mare sau aproximativ
125 g/kg greutate corporală.
Pe de altă parte, Ralston şi col., 1985, au ajuns la concluzia că o cantitate de 17-9 mg de (3-
caroten/kg SU în fân este corespunzătoare pentru producţia de spermă şi menţinerea libidoului la
armăsari, iar 9,5-11 UI de vitamina A/kg greutate corporală previn instalarea semnelor deficitului.
Bazându-se pe aceste observaţii, aceştia propun ca optime 18-60 g (60-200 UI) de retinol/kg
greutate corporală/zi.
Ferraro şi Cote (1984) au arătat că hrănirea iepelor cu 100 mg -caroten/zi ar induce călduri
precoce şi intens exprimate, ar îmbunătăţi nivelul concepţiei şi ar ajuta la menţinerea gestaţiei.
Cu toate datele din literatura de specialitate, datorită rezultatelor limitate existente despre
cerinţele de caroten şi vitamina A şi despre variabilitatea lor în funcţie de diversele situaţii, aceste
cerinţe pot fi estimate fără prea mare precizie.
Deficitul de vitamina A, la cabaline, determină hipercheratinizarea corneii şi orbire,
anorexie, infecţii respiratorii, abcesul glandei salivare sublinguale, afectarea concepţiei, creşterea
presiunii lichidului cerebrospinal însoţită de crize convulsive, scăderea progresivă a concentraţiei de
vitamină A în plasmă, ficat şi rinichi (Donoghue şi col., 1981).
Excesul de vitamină A duce la fragilitate osoasă, hiperostoză, exfolierea epiteliului şi
fenomene teratologice. Intoxicaţia severă a poneilor s-a produs când s-au administrat 12000 g
retinol/kg greutate corporală/zi.
Cerinţele de vitamină D. Pentru cai nu au fost încă stabilite, necunoscându-se carenţele
determinate de raţii.
Administrarea per os a suplimentelor de 1000 UI vitamină D/zi, previne simptomele
carenţei, cu toate că efectul este mai slab, comparativ cu expunerea animalelor la soare.
Suplimentele zilnice de 1000 UI vitamină D au fost echivalente cu 781 UI/kg raţie pentru
ponei în vârstă de 3-8 luni şi de 433 UI/kg raţie pentru ponei de 9-14 luni. Aceste valori
transformate, corespund la 28 şi respectiv 9 UI/kg greutate corporală. Cu toate că sunt limitate,
aceste date arată că în prima fază a creşterii şi dezvoltării, poneii privaţi de lumina solară au un
necesar 800-1000 UI de vitamină D/kg SU. Pentru o fază mai târzie a creşterii, sunt suficiente 500
UI vitamină D/kg SU.
Deficitul în vitamina D la cabaline se manifestă prin pierderea apetitului, creşterea înceată,
scăderea mineralelor din os, scăderea rezistenţei meta-carpului.

186
 Excesul în vitamina D se caracterizează prin hipercalcermie, hiperfosfatemie, calcificarea
vaselor sangvine, cordului şi a altor structuri tisulare, precum şi anormalităţi ale oaselor. Hintz şi
col. (1973) au constatat la poneii tineri că administrarea a 3300 UI de vitamina D 3/kg greutate
corporală/zi provoacă moartea animalelor respective.
NRC (1987) a propus un nivel maxim de siguranţă de 2200 UI vitamina D 3/kg raţie, în cazul
administrării pe termen lung (mai mult de 60 zile). Pentru un cal de 500 kg care consumă raţii cu
SU de cea 2% din greutatea corporală pe zi, vitamina D3 va fi echivalentă cu 44 UI/kg greutate
corporală/zi.
Cerinţele de vitamina E. Cu toate că vitamina E este necesară în raţia pentru cabaline,
există puţine informaţii despre estimarea cantitativă a cerinţelor de vitamină E la această specie.
Mânjii cu deficite de vitamină E au un necesar de 27 g parenteral (intramuscular) sau 233
g per os de -tocoferol/kg greutate corporală/zi, pentru a-şi menţine integritatea eritrocitară.
Cercetări complexe au stabilit că pentru a asigura un nivel corespunzător la trăpaşul
american, care este hrănit cu raţii cu nivel scăzut de vitamina E, este necesar să se administreze un
supliment per os de 600-1800 mg D,L-tocoferil acetat, egal cu 1,5-4,4 mg/kg greutate corporală.
De subliniat că la o concentraţie plasmatică de 1 g/ml s-au înregistrat dureri musculare şi
şchiopături, în timp ce dacă s-a crescut concentraţia plasmatică de -tocoferol la 1,5-3 g/ml nu au
mai fost observate simptomele musculare. Buller şi Blackmore (1983), examinând 140 cai pur
sânge, ţinuţi legaţi la grajd şi aflaţi în perioada de antrenament, au găsit o concentraţie plasmatică
medie (+DS) de -tocoferol de 3,3±1,29 g/ml. O concentraţie în raţie de 100 UI vitamina E/kg SU
furnizează echivalentul a cea 2 mg D,L--tocoferil acetat/kg greutate corporală/zi.
Întrucât informaţiile de mai sus sunt limitate, cât şi faptul că există unele diferenţe în
stabilirea necesarului, aceste cerinţe sunt dificil de estimat. Un criteriu care nu a fost estimat la cai
în detaliu este nivelul de vitamină E necesar asigurării unui răspuns imun normal. Beudich şi col.
(1986) au ajuns la concluzia că necesarul de vitamină E în raţie, pentru un răspuns imun optim la
şobolan, depăşeşte 50 mg -tocoferil acetat/kg raţie deshidratată, dar poate fi şi de 100 mg sau mai
mult. Dacă acest aspect se întâlneşte şi ia cal, necesarul de vitamina E poate depăşi 50 UI/kg SU sau
1 UI/kg greutate corporală. Până când aceste aspecte vor fi clarificate este prudent să se asigure raţii
care conţin 80-100 UI vitamină E/kg SU pentru mânji, iepe gestante şi lactante şi caii de efort.
Excesul de vitamină E nu a produs simptome. Niveluri de minimum 1000 UI/kg raţie pot fi
administrate pe perioade îndelungate, tară a produce semne de intoxicaţie la puii de găină. Pe baza
studiilor lui March şi col. (1979), nivelul maxim sigur pentru pui se situează între 1000-2000 UI/kg.

187
 Studiile lui Alam şi Alam (1981) arată că şobolanii pot tolera 2500 UI/kg. NRC, 1989 a
propus pentru animale un nivel de cea de 75 UI/kg greutate corporală/zi. Acesta furnizează unui cal
de 500 kg aproximativ 37500 Ul/zi.
Când calul respectiv consumă SU egală cu 2% din greutatea sa corporală/zi, concentraţia de
vitamină E în raţie (SU) ar fi de 3750 UI/kg.
De reţinut că din cauza cantităţii foarte mari de vitamină E ingerată ar putea fi interferată
utilizarea altor vitamine liposolubile şi chiar se poate produce deficit moderat de vitamină K. De
aceea, un nivel maxim tolerabil este considerat 1000 UI/kg raţie uscată sau 20 UI/kg greutate
corporală/zi.
Cerinţele de vitamină K în raţia pentru cabaline nu au fost determinate. Conţinutul de
vitamină K din păşune şi din fânul de calitate, cât şi sinteza bacteriană intestinală, asigură cerinţele
de vitamină K pentru această specie.
Cerinţele de vitamine hidrosolubile. Vitaminele din complexul B, cu excepţia vitaminei
B12, sunt în mod obişnuit furnizate de nutreţurile de bună calitate. Vitamina B12 nu este sintetizată de
plante, dar este sintetizată de bacteriile anaerobe din cecum şi colon cu condiţia să existe suficient
cobalt în organism.
Microflora intestinală sintetizează din abundenţă şi celelalte vitamine B. La această sursă se
adaugă şi cele din nutreţuri, astfel încât se satisfac pe deplin cerinţele de vitamine B.
Vitamina C, de asemenea, este asigurată la cabaline prin sinteza endogenă.
La mânji s-a studiat problema asigurării vitaminelor hidrosolubile. Se ştie că laptele de iapă
satisface în general cerinţele mânzului, la aceasta contribuind şi alte nutreţuri o dată ce mânzul
începe să le consume. Dacă este necesar să se întocmească o raţie suplimentară pentru mânjii orfani
pot fi luate ca model cerinţele NRC pentru purcei (calculate la 100% SU): biotină 0,09 mg, colină
0,7 g, folacină 0,3 mg, niacină 22 mg, acid pantotenic 13 mg, riboflavină 4 mg, tiamină 2 mg,
piridoxină 2 mg, cobalamină 22 g.

7.2.3. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA PORCINE

CERINŢELE ENERGETICE
Ingerarea energiei la porcine se exprimă în kcal sau Mcal de energie digestibilă. ED sau de
energie metabolizabilă. EM/kg de hrană sau pe animal/zi.
Pierderile de energie prin gaze (EG) produse în tractul digestiv al porcului sunt în general de
0,5- 1 % din ED (Verstegen, 1971; Fuller şi Boyne, 1972). La scroafele de reproducţie hrănite cu
raţii bogate în celuloză, procentul de metan este de cea 4% din energia brută ingerată (Burlacu,
1985).

188
 Întrucât la porcine valorile lui EG sunt mici nu se pot măsura şi, ca atare, acestea sunt
ignorate.
Cea mai mare parte din hrană o reprezintă EM, care este apreciată la 94-97% din ED.
Valoarea de 90% este în mod obişnuit acceptată.
Cantitatea şi calitatea proteinei în raţie influenţează raportul dintre EM şi ED. O exprimare
mai exactă a EM poate fi calculată din ED, utilizând formula (National Research Council, 1981):
EM = ED x (0,96-0,202 x % proteină brută)

Prin urmare, BM descreşte dacă proteina este de slabă calitate. De asemenea, EM descreşte
în căi de exces proteic în raţie, întrucât aminoacizii care nu sunt folosiţi pentru sinteza proteică sunt
catabolizaţi şi folosiţi ca sursă de energie, iar azotul este excretat ca uree. In aceste condiţii, o dată
cu creşterea conţinutului de azot în urină, EM descreşte. Uneori se face o corecţie pentru valorile
EM pentru azotul câştigat sau pierdut din corp, EMn (Morga n şi col., 1975). EM este corectată în
raport de echilibrul azotat, deoarece energia care este reţinută şi depozitată ca proteină nu poate fi în
totalitate reacoperttă de animal dacă aminoacizii sunt degradaţi pentru energie. Această corecţie în
cazul echilibrului azotat poate fi aplicată la animalele adulte. La animalele în creştere se semnalează
în mod frecvent retenţie de azot. De aceea, corecţia nu este necesară (Farell, 1979). Mulţi autori
folosesc factori de corecţie diferiţi, astfel: Diggs şi col., (1959) utilizează ca factor de corecţie
6,77; Morgan şi col. (1975) foloseşte 9,17; Wu şi Ewan (1979) utilizează 7,83 kcal EM/g azot,
pentru a corecta fiecare gram peste sau sub echilibrul de azot. Această corecţie se adună pentru a
determina EM pentru porcii cu balanţă azotată negativă şi se scade când animalele sunt cu balanţa
azotată pozitivă.
Energia netă, EM, este diferenţa dintre EM şi creşterea de căldură ce reprezintă cantitatea de
căldură eliberată ca urmare a consumurilor energetice ale proceselor digestive şi metabolice. De
aceea, EN defineşte energia pe care animalul o foloseşte pentru întreţinere, ENî şi pentru producţie,
ENp. Pentru porcii în creştere, aceste două componente sunt rareori separate. S-a demonstrat că EN,
cu toate că este dificil de determinat, este cea mai bună măsură a energiei disponibile a animalelor
pentru întreţinere şi producţie.
Pentru porcii hrăniţi cu raţie convenţională şi ţinuţi la temperatură normală, raportul EN/EM
variază între 0,66/1 până la 0,72/1 (Thorbec, 1975).
De subliniat că valorile EN sunt influenţate de mulţi factori, printre care: compoziţia hranei,
cantitatea de hrană ingerată, balanţa nutrienţitor în raţie, vârstă, rasă, sex, condiţie fizică, condiţiile
de mediu în care sunt ţinute animalele şi procentul de energie reţinută ca proteină (Farrell, 1979;
Honing şi col., 1985).

189
 Cerinţele energetice pentru întreţinere şi creştere. Cerinţele de ED ale porcilor în
creştere sunt suma dintre: cerinţele pentru întreţinere (EDÎ), retenţia (sporul) de proteină (EDpr),
depunerea de grăsime (EDg) şi termogeneză (EDMc), exprimate prin relaţia:
ED = EDî + EDpr + EDg + EDHc

Cerinţele de energie pentru întreţinere includ cerinţe pentru toate funcţiile corpului şi o
activitate fizică moderată. Mulţi factori influenţează aceste cerinţe: temperatura mediului ambiant,
nivelul de activitate fizică, categoria de greutate, stresul şi compoziţia corpului.
Cerinţele energetice pentru întreţinere sunt de obicei exprimate pe baza unei aşa-numite
greutăţi metabolice, care se obţine ridicând greutatea corpului la puterea 0,75.
Cerinţele de ED/kg greutate metabolică, EDî variază de la 96 la 167 kcal de ED/kg greutate
corporală0,75/zi. Valoarea medie EDî este de 110 kcal de ED/kg greutatea corporală 0,75/zi. Totuşi,
Whittemore (1983) arată că EDÎ se poate obţine mai precis cu relaţia:
EDî (kcal) = 461 x Pt0,75
în care:
Pt - proteina totală a corpului, în kg.
Robles şi Ewan (1982) au găsit că cerinţele de energie netă pentru întreţinere (EDî) sunt
71 kcal/kg de greutate corporală0,75/zi.
Consumul energetic pentru sporul proteic (EDpr) variază între 7,1-14,6 Mcal ED/kg, cu o
medie de 12,6 Mcal ED/kg (Tess şi col., 1984).
Consumurile energetice pentru depozitarea de grăsime (EDg) variază între 9,5 până la
16,3 Mcal ED/kg, cu o medie de 12,5 Mcal ED/kg (Tess şi col., 1984). Cu toate că cele două medii
anterior menţionate sunt aproximativ egale, 1 kg masă musculară conţine doar 20-22% proteină;
consumul energetic pentru producţia masei musculare este considerabil mai mic decât cel pentru
producţia grăsimilor.
Termogeneza influenţează cerinţele energetice atunci când temperatura ambiantă este sub
temperatura critică (Tc). Temperatura critică este punctul termic sub care un animal trebuie să-şi
crească producţia de căldură pentru a-şi păstra temperatura corpului.
Consumurile energetice pentru termogeneza pot fi redate de relaţia:
EDHc (kcal ED/zi) = 0,326 W + 23,65 (Tc - T)

W - greutatea animalului în kg;

Tc şi T - temperatura critică, temperatura ambiantă în °C.

190
 Verstegen şi col. (1982) estimează că în timpul perioadei de creştere de la 25 la 60 kg, porcii
au un necesar de 25 g (80 kcal de EM) hrană/zi pentru a compensa fiecare 1°C sub Tc. In timpul
perioadei de încheiere a creşterii de la 60 la 100 kg, porcii au un necesar de 39 g (125 kcal de
EM)/zi.
Intre temperaturile critice, minimă şi maximă, există o zonă de termo-neutralitate în care
producţia de căldură este relativ stabilă. Creşterea temperaturii ambiante deasupra temperaturii
critice a animalului va reduce ingestia de hrană (Ewan, 1976). National Research Council (1986)
stabileşte că ingestia de ED este redusă cu 0,017% pentru fiecare 1°C deasupra temperaturii critice
superioare.
Cerinţele energetice ale scroafelor. In ultimii ani, numeroşi cercetători afirmă că eficienţa
reproductivă a scroafelor este crescută pe termen lung, prin minimizarea pierderilor de greutate şi
grăsime în timpul lactaţiei. O asemenea strategie ar solicita, din partea animalului, o refacere
minimă a greutăţii în gestaţia următoare (Williams şi col., 1985).
Gestaţia. Cerinţele de hrană şi energie ale scroafei gestante variază cu greutatea corporală,
cu sporul de greutate propus în timpul gestaţiei şi alţi parametri de întreţinere şi ambientali.
Scroafele, cel puţin în primele 4 gestaţii, trebuie hrănite şi întreţinute astfel încât, în timpul
unei gestaţii să înregistreze un spor în greutate de 45 kg, din care 20 kg reprezintă greutatea
fetuşilor, a placentei şi a altor produse de concepţie şi 25 kg să reprezinte sporul în greutate propriu-
zis al scroafei (Aherne şi Kirkwood, 1985; Williams şi col., 1985; Vestegen şi col., 1987)
In general, o creştere a energiei ingerate de către scroafa gestantă peste 6 Mcal ED/zi va
creşte sporul maternal în greutate, dar nu va influenţa semnificativ mărimea purceilor la naştere
(Agricultural Research Council, 1981). Whittemore şi col. (1984) observă că ingerări de hrană de
1,7 kg şi 2,3 kg/zi în timpul gestaţiei, pe perioada a cinci gestaţii consecutive, nu au un efect
semnificativ asupra numărului de purcei născuţi. Totuşi, scroafele care au primit cantitatea de hrană
prevăzută la limita inferioară (1,7 kg/zi) au un procent mai mare de purcei subponderali şi neviabili.
Legat de această problemă, majoritatea experimentelor arată că greutatea purceilor la naştere creşte
progresiv când ingerarea de hrană sau nivelul energetic exogen creşte în timpul gestaţiei, dar peste
6 Mcal ED/zi rareori s-a constatat o creştere semnificativă a greutăţii purceilor (Henry şi Etienne,
1978; Agricultural Research Council, 1981).
Crescând ingestia de hrană în prima parte a gestaţiei, numărul de purcei nu va creşte (Toplis
şi col., 1983), în timp ce crescând ingestia de hrană în ultima parte a gestaţiei se poate creşte media
greutăţii la naştere a purceilor cu 50 g (Cromwell şi col., 1982). Elsley şi col. (1971) au demonstrat
că forma de administrare a hranei în timpul gestaţiei este mai puţin importantă, în ceea ce priveşte
influenţa sa asupra performanţelor scroafei, decât cantitatea totală de hrană.

191
 Dacă scroafele sunt hrănite ad libitum, ele vor consuma mai multă energie în timpul
gestaţiei decât le trebuie pentru funcţiile vitale şi pentru dezvoltarea produşi lor de concepţie. Ele
vor depozita grăsime şi proteină. De aceea, pentru a regla sporul în greutate în timpul gestaţiei este
necesar să se limiteze ingestia de energie la scroafele gestante. Cerinţele zilnice energetice pentru
gestaţie includ consumul pentru întreţinere, energia necesară pentru depozitarea proteinelor şi
grăsimilor în ţesutul maternal şi energia necesară concepţiei.
Estimările cerinţelor energetice pentru întreţinere (ED), variază de la 96 până la 167 Mcal
ED/kg greutate corporală0,75, cu o medie de 110 kcal/kg greutate corporală 0,75/zi. Această medie este
asemănătoare cu cea a porcilor care îşi încheie creşterea (Agricultural Research Council,
1981;Verstegen şi col., 1985, 1987). Williams şi col. (1985); Close (1986); Noblet şi Etienne (1986)
au găsit că nu există o creştere a necesarului de energie pentru întreţinere pe unitatea de greutate
metabolică o dată cu avansarea gestaţiei. Cerinţa energetică pentru sporul maternal de proteină şi
grăsime se presupune a fi asemănătoare cu cea de la porcii care îşi încheie creşterea şi anume 12,5
Mcal ED/kg spor (Noblet şi Close, 1979). Când compoziţia sporului în greutate la scroafa este de
aproximativ 25% grăsimi şi 15% proteină, atunci consumul energetic/kg spor maternal poate fi
calculat la aproximativ 5 Mcal ED/kg. Consumul energetic/zi pentru o scroafa cu un spor în
greutate de 25 kg, într-o perioadă de 114 zile de gestaţie, este de 1,1 Mcal ED. Această valoare este
cu aproximativ 10% mai scăzută decât recentele estimări ale lui Verstegen şi col. (1987).
Verstegen şi col. (1987) au estimat necesarul de energie zilnică pentru creşterea produşi lor
de concepţie la 0,19 Mcal ED. De aceea, consumul energetic pe zi în timpul gestaţiei trebuie să fie
de 1,29 Mcal ED.
Pentru fiecare 1°C sub temperatura critică (18-20°C) există o creştere cu aproximativ 4% în
consumul de energie pentru întreţinere (Verstegen şi col., 1987). Cerinţa de EN pentru întreţinere la
scroafele gestante variază de la 142,6 kcal/kg greutate corporală 0,75 la -5°C, până la 182 kcal/kg
greutate corporală0,75 la -15°C. Pentru scroafele de 180 kg, în condiţii normale de cazare individuală
pe beton, va exista o creştere de aproximativ 4% în consumul energetic pentru întreţinere sub
temperatura critică (18-20°C).
Alăptarea. Cerinţele zilnice energetice în timpul alăptării includ cerinţe pentru întreţinere
(EDî, kcal/zi) şi cerinţe pentru producţia de lapte. EDî pentru scroafele ce alăptează este de
110 kcal/greutate corporală0,75/zi, care este identică cu cea pentru scroafe gestante. Unele cercetări
au arătat că cerinţele scroafei ce alăptează pot fi cu 5-10% mai mari decât la scroafele gestante
(Noblet şi Etienne, 1986; Burlacu şi col., 1986). Cerinţa energetică pentru producţia de lapte este de
2 Mcal ED/kg lapte. Calculul a fost făcut considerând cantitatea de energie a laptelui egală cu
1,3 Mcal ED/kg lapte şi cu o eficienţă de utilizare de 65% (Agricultural Research Council, 1981;
Verstegen şi col., 1985):
192
 65
2  1,3%
100
Pierderea în greutate a corpului poate fi determinată presupunând că pierderea în greutate
este de 30% grăsime şi 13 % proteină. Această pierdere în greutate trebuie, aşadar, să conţină
4,5 Mcal/kg, energie ce este convertită în energia laptelui, cu o eficienţă de 85% (Agricultural
Research Council, 1981; Verstegen şi col., 1985; Noblet şi Etienne, 1987).

ASPECTELE SPECIALE ALE NUTRIŢIEI ENERGETICE LA PORCINE

Hidraţii de carbon. Amidonul este principala sursă de hidrocarbonate şi principala sursă
energetică din hrana porcinelor. Purceii de 2-3 săptămâni, hrăniţi cu mari cantităţi de amidon, nu
cresc aşa de bine ca purceii hrăniţi cu aţii în care glucoza, lactoza sau sucroza este principala sursă
de hidrocarbonate, din cauza insuficienţei amilazei pancreatice şi dizaharidazelor intestinale. După
ce purceii împlinesc 2-3 săptămâni, echipamentul lor enzimatic digestiv le permite o digestie
eficientă a amidonului cerealier (Sewell şi Maxwell, 1966).
Menţinerea sănătăţii, cât şi a vitezei de creştere a purceilor hrăniţi cu niveluri mari din
diferite zaharuri, arată că lactoza şi glucoza sunt zaharuri utilizate efectiv de purceii mai mici de
7 zile (Kidder şi Manners, 1978; Sambrook, 1979). După ce purceii împlinesc 7-10 zile, ei pot
folosi şi fructoza şi sucroza, dar când aceste zaharuri sunt administrate purceilor mai tineri, pot să
apară: diareea severă, pierderea în greutate şi mortalitatea crescută (Aherne şi col., 1969).
Fibra. Celuloza, hemiceluloza şi lignina, în fibră brută, sunt de 50 până la 80%, 20% şi
respectiv 10 până la 50%. Administrarea de fibră în hrana porcilor descreşte concentraţia de ED şi
EM din hrană (Kennelly şi Aherne, 1980). Porcul, încercând să-şi menţină nivelul de ingerare a ED
din hrană, va consuma mai multă hrană (Baird şi col., 1975; Agricultural Research Council, 1981;
Low, 1985). Când fibra brută din raţie depăşeşte 10-15%, cantitatea de nutreţuri ingerate scade,
datorită volumului excesiv sau paiatabilităţii scăzute (Brande, 1967).
Grodul de utilizare a fibrei brute de către porcine prezintă mari variaţii determinate de: sursa
de fibră, gradul de lignificare, procentul de participare reţetă şi gradul de prelucrare (Laplace şi
Lebas, 1981). Utilizarea este influenţată, de asemenea, de structura fizică şi compoziţia chimică din
raţie, nivelul de hrănire, vârsta şi greutatea animalului, adaptarea la sursa de fibră, precum şi de
diferenţele individuale dintre porci (Myer şi col., 1975; Pollman şi col., 1979). Când aceşti factori
sunt luaţi în considerare, nu este de mirare ca digestibilitatea fibrei brute variază între 0 şi 97%
(Rerat, 1978) şi că literatura de specialitate furnizează date contradictorii în ceea ce priveşte
efectele fibrei brute asupra digestibilităţii nutrieţurilor.
Sunt păreri împărţite şi în ceea ce priveşte influenţa fibrei brute asupra digestibiliţiţii
proteinelor. Câteva studii arată că atunci când sursa de fibră brută nu furnizează suficiente cantităţi
193
de proteină în hrană, creşterea cantităţii de fibră brută nu afectează semnificativ digestibilitatea
proteinei (Kennellv Aherne. 1980). Alţi autori au observat, totuşi, că o creştere a cantităţii fibră în
raţie determini scăderea digestibilitiţii proteinelor (Feank şi col., 1987). Just (1982) arată că o
creştere cu 1% a fibrei în raţie determină o scădere a digestibilitiţii energetice cu aproximativ 3,5%.
Intestinul mare al porcului adult constituie 35-45% din volumul tractului gastrointestinal
(Kidder şi Manners, 1978). Principalul produs final al fermentaţiei microbiene în intestinul gros
este reprezentat de acizii graşi volatili. Contribuţia calorică a acizilor graşi volatili la porc a fost
estimată la valori cuprinse între 5 şi 28% din energia necesară animalului pentru întreţinere,
depinzând de nivelul şi de frecvenţa hrănirii. precum şi de nivelul fibrei din hrană (Kass şi col.,
1980; Kennely şi col., 1981).
Lipidele. Porcinele nu pot sintetiza anumiţi acizi graşi, precum: acidul linoleic şi acidul
arahidonic, aşadar, acizii trebuie asiguraţi prin hrană (Cunane, 1984). Întrucât acidul arahidonic
poate deriva in vivo din acidul linoleic, numai acidul linoleic este cu adevărat un acid gras esenţial.
Este dificil si produci semne evidente de carenţă de acid gras esenţial la porci. Enser (1984), în
experimentele sale, a observat că o creştere normală poate fi asiguraţi doar cu 0,1% acid linoleic, de
la naştere până la greutatea de tăiere.
Agricultural Research Council (1981) a arătat că cerinţele de acid gras esenţial sunt de 3,0%
din energia digestibili a raţiei pentru porci până la 30 kg şi de 1,5% pentru porcii de la 30 la 90 kg.
Christensen (1985) a găsit că pentru maximum de performanţe şi eficienţă de folosiri a hranei,
cerinţa de acid linoleic în raţie este de 0,2% din cantitatea de energie sau de aproximativ 0,10% din
hrana pentru porcii înţărcaţi la 5 săptămâni şi crescuţi până la 90-100 kg. Acest nivel de acid
linoleic este de obicei întâlnit în toate raţiile bazate pe cereale şi suplimentele de proteină. De aceea
principala problemă este folosirea lipidelor ca sursă energetică.
Valoarea grăsimii adăugate în hrana purceilor până la vârsta înţărcării este nesigură, în cele
mai multe experimente, adăugarea unei largi game de grăsimi si uleiuri, variind de la 2 la 32% din
hrană, nu creşte substanţial viteza sau eficienţa sporului în greutate la purceii în vârstă de 7-28 de
zile (Cline şi col., 1977; Wolfe şi col, 1978).
Motivul acestui răspuns slab la grăsimi poate fi rezultanta unui ansamblu de factori care
cuprinde: vârsta porcului la începutul experimentului, cantitatea de grăsime adăugată, tipul grăsimii,
precum şi metoda prin care a fost adăugată grăsimea. Aherne şi col. (1982) au constatat că purceii
pot folosi energia din grăsimi la fel de eficient ca şi cea din hidrocarbonate, atunci când raportul
proteină/energie este menţinut constant. Aceste date arată că există un raport proteină/energie optim
pentru porcii tineri. De aceea, cerinţele nutriţionale sunt adesea exprimate în cantitate/Mcal ED.
O asemenea exprimare presupune că valoarea optimă a raportului nutrient/energic pentru
Întreţinere este aceeaşi ca pentru un nivel înalt de producţie. Totuşi este posibil ca această
194
presupunere să nu fie în întregime corectă, deoarece cerinţele relative în anumiţi nutrienţi pentru
întreţinere şi spor în greutate diferă probabil de cerinţele energetice. Aşadar, raportul se va schimba,
de obicei crescând, pe măsură ce nivelul producţiei sau greutatea corporală creşte.
Numeroşi autori sunt de acord că adăugarea de grăsimi în raţie determină o reducere a
consumului zilnic de hrană şi îmbunătăţeşte eficienţa de utilizare a hranei. Substituirea energetică a
hidrocarbonaţilor cu grăsimi la porcii ţinuţi la o temperatură normală accelerează nivelul creşterii şi
scade cerinţele de EM/unitatea de spor în greutate. Pentru porcii ţinuţi la căldură, însă, energia
metabolizabilă ingerată voluntar creşte cu 0,2% până la 0,6% pentru fiecare procent de grăsimi
adăugate în hrană.
Vârsta porcului, lungimea lanţului acizilor graşi din grăsime şi raportul acizi graşi
nesaturaţi/acizi graşi saturaţi influenţează digestibilitatea grăsimilor (Stably, 1984). Digestibilitatea
este mai ridicată la acizii graşi cu lanţuri scurte sau medii (80-95%), indiferent de raportul de acizi
graşi nesaturaţi/acizi graşi saturaţi din raţie. Digestibilitatea grăsimilor din raţia care are un raport
mai mare de 1,5/1 este, de asemenea, crescută, oscilând între 85 şi 92%. Digestibilitatea grăsimilor
descreşte cu 1,3-1,5% pentru fiecare adăugare de 1% fibră brută în hrană (Just, 1982).
Există date care arată că adăugarea de grăsimi în hrană la scroafe, în timpul ultimei perioade
de gestaţie sau lactaţie, creşte producţia de lapte, conţinutul de grăsimi al colostrului şi laptelui,
precum şi supravieţuirea purceilor de la naştere până la înţărcare, în special pentru purceii
subponderali (Coffey şi col., 1982; Seerley, 1981). Suplimentarea cu grăsimi poate reduce, de
asemenea, pierderea în greutate a scroafei în timpul lactaţiei şi micşorează perioada de timp
necesară refacerii pentru un nou ciclu reproductive (Moser şi Lewis, 1980; Pettigrew, 1981; Cox şi
col., 1983; Seerlei, 1984; Shurson şi col., 1986).

INGESTIA VOLUNTARĂ DE HRANĂ

Reglarea ingerării de hrană este influenţată de numeroşi factori, printre care:
- Factorii fiziologici, care se referă la mecanismele nervoase şi hormonale şi factorii
senzitivi, cum ar fi: vederea şi gustul (Fowler, 1985; NRC, 1986);
- Factorii de mediu: temperatura ambientală, umiditatea, curenţii de aer, spaţiul
disponibil/porc (NRC, 1986);
- Factorii alimentari, care se referă la deficitele sau excesele de nutriţie, densitatea
energetică, antibiotice, aromă, prepararea hranei şi apa (ARC, 1981; Fowler, 1985; NRC, 1986).
Aceste valori sunt pentru porcii cu acces ad libitum la o raţie echilibrată de făină de porumb
plus soia. Dacă ingestia de hrană este restricţionată, ca în cazul scrofiţelor şi vieruşilor de prăsilă (de
înlocuire), ingestia zilnică de nutrienţi (cu excepţia energiei) trebuie menţinută la nivelul

195
recomandat pentru porcii destinaţi îngrăşării şi sacrificării. De aceea, raportul nutrient/energie din
hrană trebuie crescut.
La purcei. Potrivit National Research Council (1986), ingestia ED din hrană poate fi
exprimată la purcei prin următoarea ecuaţie:
ED ingerată (kcal/zi) = 11,2 x zi - 151,7
unde:
zi - vârsta purcelului în zile.

De subliniat că până la vârsta de 13,5 zile purceii nu ingeră hrana uscată.

La purcei după înţărcare. National Research Council a stabilit că ingestia de hrană creşte
liniar în perioada de după înţărcare, exceptând primele 24 de ore după înţărcare când se consumă
foarte puţină hrană sau chiar deloc. Estimările creşterii hranei ingerate variază de la 17 la 23 g/zi
pentru faină de porumb plus soia, care conţine 3,2 kcal ED/g. Aceste date pot fi exprimate prin
următoarea ecuaţie:
ED ingerată (kcal/zi) = 108 x zile - 100
unde:
zile - numărul de zile după înţărcare.
Ecuaţia:
ED ingerată (kcal/zi) = 455,5 x GC - 9,46 x GC2 - 1,531 x GC
exprimă relaţia dintre greutatea corporală (GC) şi ED ingerată, pentru purceii de 5- 15 kg.

La porci în perioada de creştere până la încheierea creşterii De la greutatea de 15 kg până

la 110 kg, porcii sunt lăsaţi să consume zilnic hrana la discreţie, cantitatea de hrană ingerată fiind
reglată de conţinutul său în energie (Cole, 1986). Porcii vor compensa creşterea sau descreşterea
densităţii nutrienţi lor din hrană prin descreşterea sau creşterea cantităţii de hrană ingerată (Owen şi
Ridgeman, 1967, 1968). In anumite limite, această compensare normalizează energia ingerată.
Cantitatea totală de hrana ingerată voluntar, cât şi consumul individual al porcului variază
considerabil de la o zi la alta (Frank şi col., 1983).
National Research Council (1986) a descris pentru porcii de 15-110 kg o relaţie asimptotică
între cantitatea de hrană ingerată şi greutatea corporală:
ED (kcal/zi) = 13162 1-exp (- 0,0176 x GC)]
La scroafe. Întrucât ingestia de hrană este restricţionată în timpul gestaţiei, determinarea ED
ingerate nu este oportună. În schimb pentru scroafele care alăptează, energia ingerată voluntar, după
NRC (1916) se exprimă prin ecuaţia:
ED ingerată (Mcal/zi) = 13 + 0,596 x zi – 0,0172 x zi2
196
 unde:
zi – numărul de zile după fătare

CERINŢELE PROTEICE LA PORCINE

Porcinele au cerinţe proteice superioare speciilor erbivore. Cerealele acoperă de obicei 30-
70% din proteina raţiei. Pentru a asigura cantităţile necesare de proteină şi un echilibru
corespunzător între aminoacizii esenţiali, trebuie să se apeleze şi la alte surse de proteină, cum ar fi
soia. Suplimentarea cu aminoacizi de sinteză poate fi, de asemenea, folosită pentru a creşte ingestia
de aminoacizi specifici.
Din aceste considerente cerinţele de aminoacizi disponibili pot fi mai scăzute decât valorile
totale înscrise. De exemplu, porcilor de 20-50 kg le este necesară 0,75% lizină când sunt hrăniţi cu
porumb + soia. Dacă se presupune că lizina disponibilă în aceste două ingrediente este de cea 80%,
atunci necesarul de lizină disponibilă sau fiziologică este de 0,6%.
De subliniat că disponibilitatea aminoacizilor în proteina ingredientelor din hrană a fost
determinată pentru un număr limitat de surse de proteină pentru porci. Metoda de evaluare a
disponibilităţii, constă în determinarea nivelului în care aminoacizii au dispărut din intestin când
digestia a atins porţiunea terminală a ileonului. Valorile determinate în acest mod (care sunt mai
degrabă numite digestibilităţi ileale decât disponibilităţi) sunt în general apropiate de valorile
determinate prin alte metode, cum este, de exemplu, evaluarea creşterii.
Întocmirea raţiei pe baza aminoacizilor disponibili mai degrabă decât pe baza totalului de
aminoacizi se recomandă când disponibilitatea de lizină, triptofan, treonină sau metionină din
ingrediente este mai mică de 70% sau mai mare de 90%. O raţie pe bază de porumb + soia conţine
anumiţi aminoacizi (arginină, leucină, fenilalanină + tirozină) în exces faţă de nivelul optim pentru
creştere. Aceste excese au efect minim asupra performanţelor porcinelor.
În toate cazurile cerinţele se referă la izomerul L. formă în care cei mai mulţi aminoacizi se
găsesc în proteina animală şi vegetală.
D triptofanul are o activitate biologică de 60-70% din cea a L-triptofanului la porcinele în
creştere (Zimmerman, 1985), De aceea 0,15% triptofan DL este echivalentul a 0,12-0,13 % din
triptofan L. De asemenea când se fac suplimentări cu aminoacizi de sinteză, DL-metionina poate
înlocui forma L pentru a face faţă cerinţei de metionină, cu toate că forma D este folosită efectiv
mai puţin decât forma L de către purceii foarte tineri. În schimb D-lizina şi D-treonina nu sunt
folosite de nici un animal dintre cele care au fost testate. Valorile formelor D, pentru alte forme de
aminoacizi esenţiali la porci, nu sunt cunoscute.

197
 Porcinele pot sintetiza arginina la un nivel suficient pentru a face faţa cerinţelor creşterii
postpuberale şi gestaţiei (Easter şi col., 1974; Easter şi Baker, 1976). Dar sinteza nu este suficientă
în primele stadii de viaţa (Southeren şi Baker, 1983).
Raţia porcinelor în creştere trebuie să conţină o sursă de arginina. Cistina poate satisface cel
puţin 50% din necesarul de aminoacizi sulfuraţi (metionină+cistină) (Mitchell şi col., 1968; Baker,
1983). Cistina poate fi sintetizată din metionină în schimb metionină nu poate fi sintetizată din
cistină. De aceea, metionină poate satisface cerinţa totală de aminoacizi sulfuraţi în absenţa cistinei.
Similar, fenilalanina poate satisface cerinţa totală de fenilalanină şi tirozină, deoarece ea poate fi
transformată în tirozină. Tirozina poate satisface cel puţin 50% din cerinţa totală în aceşti doi
aminoacizi (Robbins şi Bake r, 1977), deoarece ea nu poate fi convertită în fenilalanină.
Cerinţele de aminoacizi pentru scroafele gestante au fost determinate experimental sau sunt
bazate pe cantităţile necesare pentru retenţia normală de azot în timpul ultimei perioade de gestaţie.
Similar, cerinţele pentru lactaţie au fost determinate experimental sau au fost extrapolate din
cerinţele pentru întreţinere de la femelele adulte, la care s-au adăugat cantităţile calculate pentru a
da o bună producţie de lapte.
S-au întreprins puţine cercetări pentru determinarea necesarului de aminoacizi la vierii
adulţi. Experienţele privind efectele suplimentării cu lizină şi metionină asupra funcţiilor
reproductive ale vierilor au arătat că vierii activi sexual au o cerinţă relativ crescută pentru
aminoacizii sulfuraţi (Fufaer şi Pashkeviech, 1972; Muhn şi col., 1973, 1974; Poppe şi col., 1974).
Sunt puţine semne clinice caracteristice deficitului în aminoacizi la porcine. Un semn primar
este, de obicei, reducerea ingerării de hrană, asociată cu încetinirea creşterii şi, în general, un
consum neeconomic de nutreţuri.
Porcinele pot tolera cantităţi mari de proteină tară efecte nocive, exceptând diareea uşoară
uneori, însă, cantităţile mari de aminoacizi individuali pot conduce la o varietate mare de efecte
negative după natura efectului au fost clasificate ca: toxicitate, antagonism şi dezechilibru.
Antagonismele apar adesea printre aminoacizii care sunt înrudiţi structural. Un exemplu este
antagonismul lizină-arginină în raţie, unde excesul de lizină determină creşterea necesarului de
arginină. Dezechilibrul aminoacidic are loc atunci când raţia este suplimentată cu unul sau mai
mulţi aminoacizi, excepţie făcând aminoacizii limitativi. In aceste situaţii se observă adesea
reducerea ingerării de hrană.
Nivelurile proteice evaluate pe cale experimentală pentru porcii în creştere şi scroafele
gestante sau în perioada de alăptare sunt similare cu cele calculate pentru a satisface necesarul de
aminoacizi.
In schimb, tineretul porcin are nevoie de o sursă exogenă de arginină. Mai mult, Leibholtz
(1982) arată că cerinţa totală fiziologică, care poate fi satisfăcută prin sinteza endogenă, creşte de la
198
45% la porcii de 2,5 kg greutate la aproape 100% la porcii de 100 kg. De aceea, raportul
arginină/triptofan a fost scăzut de la 3,0 la purceii nou-născuţi la 1,0 la porcinele care au încheiat
creşterea.
Lizina este necesară într-un procent mai mare pentru sinteza ţesuturilor decât pentru
întreţinere, de aceea la tineretul porcin necesarul în lizină este mai mare, comparativ cu porcinele
care au încheiat creşterea.
Prolina, de obicei, nu este considerată ca un aminoacid esenţial pentru porcine, dar Ball şi
col. (1986) au demonstrat că tineretul porcin (1-5 kg) este inapt pentru a sintetiza suficient de
repede prolina, astfel încât să satisfacă în totalitate cerinţele lui.
Din aceste considerente trebuie asigurată o sursă exogenă de prolina. Pe baza
experimentărilor s-a stabilit că necesarul de prolina pentru porcii de 2,5 kg este de 1,4% din hrană.
Nu există studii care să ateste faptul că alte categorii de porcine (mai mari de 5 kg) ar avea
nevoie de o sursă exogenă de prolina.

CERINŢELE MINERALE
Cerinţele de calciu şi fosfor. Tehnologia creşterii industriale nu mai permite accesul
porcilor la sol, fapt ce a condus la creşterea necesarului de minerale.
Pentru porcine, raportul optim calciu/fosfor pentru hrana pe bază de cereale şi şrot de soia
este de 1/1 şi 1,5/1.
Au fost efectuate multe cercetări pentru a determina necesarul de calciu şi fosfor la tineretul
porcin de curând înţărcat, precum şi la porcii ce au încheiat creşterea.
Cerinţele de calciu total şi fosfor total se bazează pe faptul că nu tot fosforul din plante este
disponibil pentru a fi utilizat de organism. Nivelurile de calciu şi fosfor necesare pentru viteza
maximă de creştere nu sunt identice cu nivelurile necesare pentru mineralizarea maximă a oaselor.
Cerinţele pentru maximizarea tăriei oaselor şi conţinutul cenuşii osoase sunt cu cel puţin 0,1% mai
mari decât cerinţele pentru viteza maximă de creştere şi eficienţa sporului în greutate (Kornegay şi
Thomas, 1981; Mahan, 1982; Maxon şi Mahan, 1983; Koch şi col., 1984).
Maximizarea tăriei oaselor prin hrănirea cu cantităţi mari de calciu şi fosfor la porcii în
creştere nu îmbunătăţeşte în mod necondiţionat structura oaselor (Calabotta şi col., 1982; Lepine şi
col.. 1985). Cerinţele de calciu şi fosfor din hrană, exprimate ca procente din cantitatea de hrana,
sunt uşor mai mari pentru scroafe decât pentru porcii castraţi (Calabotta şi col., 1982).
După unele studii, hrănirea cu niveluri de calciu şi fosfor suficiente centru a maximiza
mineralizarea oaselor, la scroafele necastrate la începutul perioadei de creştere, a îmbunătăţit
longevitatea reproductivă (Nimmo şi col., 1981), cu toate că unii autori nu sunt de aceeaşi părere.

199
 Cerinţele de calciu şi fosfor ale vierilor în creştere sunt mai mari decât ale porcilor castraţi
sau ale scroafelor necastrate (Hickman şi col., 1983; Kesel şi col., 1983; Hansen şi col., 1987).
Cerinţele de calciu şi fosfor ale porcilor de prăsilă sunt mai mici decât cele ale porcilor în creştere.
In timpul gestaţiei, cerinţele de calciu şi fosfor cresc proporţional cu dezvoltarea fătului şi ating
maximul în ultima perioadă a gestaţiei.
In timpul alăptării, cerinţele sunt corelate cu cantitatea de lapte a scroafei. Cerinţele de
calciu şi fosfor se bazează pe un nivel de hrănire minimal cu 1,8-1,9 kg hrană pe zi, în timpul
gestaţiei şi 4,4-5,3 kg hrană pe zi, în timpul lactaţiei. Dacă scroafele sunt hrănite cu mai puţin de 1,8
kg de hrană pe zi, în timpul gestaţiei, raţia trebuie formată astfel încât să conţină suficiente cantităţi
de calciu şi fosfor pentru a satisface cerinţele zilnice.
Ingerarea voluntară de hrană a scroafelor ce alăptează poate fi redusă datorită temperaturii
ridicate a mediului înconjurător. Forma în care este prezent fosforul în hrană influenţează utilizarea
sa. In cereale şi seminţele plantelor oleaginoase, aproximativ 60 până la 70% din fosfor este legat
organic, sub forma fitatului (Lolas şi col., 1976), care este puţin disponibil pentru porc (Peeler,
1972; Cromwell, 1980).
Disponibilitatea biologică a fosforului la cereale este diferită, variind de la sub 15% la
porumb, ia aproximativ 50% la grâu. Disponibilitatea mai mare a fosforului la grâu este atribuită
prezenţei naturale a enzimei fitază (Pointillart, 1984). Fosforul în porumbul cu umiditate mare sau
seminţele de sorg umede este mult mai disponibil decât în grăunţele uscate (Boyd şi col., 1983;
Ross şi col., 1983).
Seminţele plantelor oleaginoase prezintă o disponibilitate biologică scăzută (Stoher şi col.,
1980; Harold, 1981; Ross şi col., 1982). Dimpotrivă, fosforul din proteina de origine animală este
în mare parte anorganic şi prezintă o biodisponibilitate ridicată (Cromwell şi col., 1976; Hew şi
col., 1982). Fosforul în lucerna deshidratată are, de asemenea, o disponibilitate ridicată (Cromwell
şi col., 1983).
Fosforul din fosfaţii de amoniu, calciu şi sodiu este foarte disponibil. Se ştiu puţine lucruri
despre disponibilitatea calciului din hrana naturală. Cele mai multe nutreţuri contribuie atât de puţin
cu calciu, încât biodisponibilitatea calciului este de mică importanţă. Calciul din: ghips, carbonatul
de calciu, faină de scoică, aragonită şi din praful de marmură este disponibil într-un grad ridicat
(Pond şi col., 1981; Ross şi col., 1984). Pe de altă parte, particulele cu mărimi de până la 0,5 mm, în
diametrul principal, au un efect mic asupra disponibilităţii calciului. Calciul din carbonatul de calciu
dolomitic are doar 50-70% din disponibilitatea carbonatului de calciu calcitic (Ross şi col., 1984).
Semnele deficitului de calciu şi fosfor sunt similare cu cele ale vitaminei D. Afecţiunea
curentă a scroafelor carenţate în calciu şi fosfor este paralizia trenului posterior, care apare frecvent
la scroafele cu producţie mare de lapte, spre sfârşitul sau chiar imediat după terminarea lactaţiei.
200
 Excesele nivelurilor de calciu şi fosfor tind să reducă performanţele porcilor (Hall şi col.,
1985; Reinhart şi Mahan, 1986). Excesul de calciu creşte necesarul de zinc şi de vitamina K la
porci. Nivelul calciului în raţie nu trebuie să depăşească 1,2% din substanţa uscată, pentru că altfel
poate interfera cu utilizarea zincului şi a altor minerale.
Cerinţele de magneziu a porcilor crescuţi în sistem industrial este între 0,03 şi 0,04% din
hrană (Barlley şi col., 1961; Miller şi col., 1965). Laptele de scroafă conţine o cantitate suficientă
de magneziu pentru a satisface cerinţele purceilor sugari (Miller şi col., 1965). Se apreciază că
cerinţele porcinelor adulte nu sunt mai mari decât cele ale tineretului porcin. Cerinţa de magneziu la
animalele de prăsilă nu este cunoscută. Unele cercetări arată că pentru porc disponibilitatea
magneziu lui în ingredientele naturale este doar în procent de 50-60% (Miller, 1980; Nouranne şi
col., 1980). Ordinea apariţiei semnelor de carenţă în magneziu sunt: hiperiritabilitate, spasme
musculare, evitarea de a sta în picioare, chişiţă slabă, pierderea echilibrului şi tetanie urmată de
moarte (Miller şi col., 1965). Nivelul de toxicitate al magneziului nu este cunoscut.
Cerinţele de clor, sodiu şi potasiu. Cerinţa de sodiu la porcii în creştere este cuprinsă între
0,08 şi 0,10% din hrană (Alcantara şi col., 1980; Honeyfield şi col., 1985). Cerinţa de clor nu este
bine definită şi se consideră că nu este mai mare de 0,08% pentru porcii în creştere (Honeyfield şi
Eroseth, 1985). O cantitate de 0,20-0,25% de NaCl satisface cerinţele de sodiu şi clor din raţiile
pentru porcii în creştere (Hagsten şi col., 1976).
Cerinţa de sodiu şi clor pentru animalele de prăsilă nu a fost stabilită exact. Rezultatele unui
studiu arată că 0,3% NaCl în hrană (ceea ce înseamnă 0,12% Na) nu a fost suficient pentru scroafele
gestante (Eriend şi Wo1ynetz, 1981). Alte cercetări au arătat că reducerea consumului de NaCl de la
0,50 la 0,25% la scroafe în timpul gestaţiei şi lactaţiei a avut ca rezultat obţinerea de purcei nou-
născuţi şi purcei înţărcaţi mai mici (Cromwell şi col., 1986). Bazat pe conţinutul în sodiu al laptelui
de scroafă, care este de 0,03-0,04%, cerinţele de sodiu din raţie trebuie să fie cu aproximativ 0,05%
mai mari în timpul lactaţiei decât în timpul gestaţiei. Pe baza celor cunoscute până în prezent,
conţinutul de NaCl optim în raţie este de 0,4% în timpul gestaţiei şi 0,5% în timpul lactaţiei.
Disponibilitatea sodiului şi clorului din ingredientele alimentare este cuprinsă între 90% şi 100%
(Miller, 1980).
Un deficit de sodiu sau clor reduce viteza şi eficienţa de creştere. Porcinele pot tolera
cantităţi mari de clorură de sodiu, cu condiţia să aibă acces la surse mari de apă potabilă. Dacă
sursele de apă sunt limitate sau dacă nivelul de clorură de sodiu în apă este mare, se poate ajunge la
intoxicaţii (NRC, 1980). Ionul de sodiu este responsabil pentru reacţiile fiziologice adverse, datorită
tulburărilor echilibrului hidric. Semnele intoxicaţiei cu sodiu sunt: nervozitate, slăbire, mers
vaccilant, paralizie şi moarte (Bohstedt şi Grummer, 1954; Smith, 1975).

201
 Potasiul este al treilea element mineral ca abundenţă în corpul animalelor, fiind depăşit doar
de calciu şi fosfor (Manners şi McCrea, 1964). Cerinţele de potasiu din raţiile pentru porcii în
creştere sunt următoarele:
- Pentru purceii de 1-4 kg greutate, 0,27-0,39% (Manners şi McCrea, 1964);
- De la 5 la 10 kg, 0,26-0,33 % (Jensen şi col., 1961);
- La 16 kg, 0,23 - 0,28% (Meyer şi col., 1950);
- De la 20 la 30 kg greutate vie, 0,15% (Mraz şi col., 1958).
Nu există estimări pentru porcii adulţi sau pentru cei de prăsilă. Hrana obişnuită administrată
porcinelor peste 35 de kg conţine în mod normal suficient potasiu pentru a satisface cerinţele tuturor
categoriilor de porcine. Cerinţele de potasiu pot fi crescute dacă în raţie există concentraţii mari de
anioni (clor, sulf, etc).
Disponibilitatea potasiului din porumb şi soia este de cea 90-97% (Combs şi Miiller, 1985).
Relativ recent s-a descoperit că la purcei potasiul măreşte disponibilitatea lizinei, astfel că mărind
conţinutul raţiei în potasiu se (Lougnon, 1985), dar un răspuns similar nu s-a obţinut şi la porcii
adulţi.
Semnele carenei în potasiu sunt: anorexie, piele şi păr aspru, astenie, adinamie, ataxie
(Jensen şi col., 1961).
Electrocardiogramele porcilor carenţaţi în potasiu arată: bradicardie şi intervale
electrocardiace mari (Cox şi col., 1966). Nivelul toxic al potasiului nu este bine stabilit. Porcinele
pot tolera cantităţi de 10 ori mai mari decât necesarul, dacă este asigurată apa din abundenţă.
Injectarea intravenoasă de clorură de potasiu la porci a cauzat electrocardiograme anormale
(Coulter şi Swenson, 1970).
Cerinţele de fier. Estimările asupra cerinţelor de fier la purcei au o importanţă practică
deosebită, întrucât este foarte frecvent întâlnită anemia feriprivă. Pentru a menţine nivelul
corespunzător de hemoglobina şi rezervele de fier în organism, purceii sugari trebuie să reţină 7-16
mg fler zilnic sau 21 mg fier pe kg de spor în greutate (Venn şi col., 1947; Brande şi col., 1962).
Laptele de scroafa conţine în medie 1 mg fier/litru (Brady şi col., 1978), de aceea purceii
care sunt hrăniţi numai cu lapte devin în scurt timp anemici (Venn şi col., 1947). Hrănirea scroafelor
gestante şi lactante cu niveluri mari în diverşi compuşi de fier (sulfatul de fier, chelatanţii de fier),
nu creşte în mod evident conţinutul de fier în lapte. In schimb aceste niveluri mari pot preveni
carenţa de fier a purceilor care au acces la fecalele scroafelor (Veum şi col., 1965; Spruill şi col.,
1971; Brandy şi col., 1978; Sanson şi Gleed, 1981; Gleed şi Sanson, 1982).
Necesarul de fier pentru purceii sugari hrăniţi cu lapte este de 50-150 mg pe kg de lapte
substanţă uscată (Harmon şi col., 1967; Hitchcock şi col., 1974). Miller şi col., în 1982 găsesc un
necesar de 100 mg fier/kg lapte praf. Necesarul de fier pentru purceii hrăniţi cu hrană uscată pe bază
202
de cazeină este cu 50% mai mare pe unitatea de SU decât pentru purceii hrăniţi similar cu hrana
lichidă (Hitchcock şi col., 1974).
Numeroase studii au demonstrat eficienţa unei singure injecţii intra-musculare de 100-200
mg fier sub formă de fier dextran sau gleptoferron în primele 3 zile de viaţă (Ullrey şi col., 1959,
Zimmerman, 1959; Kernkamp şi col., 1962, Parson s, 1979; Pollman şi col., 1983).
Mucoasa intestinală a purceilor nou-născuţi absoarbe în mod activ fierul. Administrarea de
fier din chelatanţii de fier, în primele ore de viaţă, satisface cerinţa de fler pentru purceii sugari. De
menţionat că administrarea per os trebuie făcută în perioada colostrală, înainte ca bariera intestinală
să devină impermeabilă pentru molecule mari (Harmon şi col., 1974; Thoren-Tholing, 1975). O
cantitate excesivă, mai mult de 200 mg fier injectabil sau per os, trebuie evitată, deoarece fierul
seric nelegat facilitează înmulţirea bacteriilor, conducând la o susceptibilitate mărită la infecţii şi
diaree (Weinberg, 1978; Klasing şi col., 1980; Knight şi col., 1983; Kadis şi col., 1984).
Cerinţa de fier din hrană după înţărcare este de aproximativ 80 ppm (Pickett şi col., 1960).
Cerinţa de fier scade la maturitate, pe măsură ce ritmul de creştere a voiemiei se reduce. Hrana
obişnuită, în general, asigură suficient fier pentru a satisface necesarul purceilor după înţărcare.
Injecţiile cu fler au determinat un efect benefic la porcii înţărcaţi, hrăniţi cu raţii naturale.
Disponibilitatea fierului provenit din diferite surse variază mult. Sulfatul feros, clorura
ferică, citratul feric şi citratul de colină ferică sunt eficiente în prevenirea anemiei datorate carenţei
de fler (Harmon şi col., 1967; Miller şi col., 1981; Ammerman şi Miller, 1972; Ullrey şi col., 1973).
Preparatele de fier cu solubilitate scăzută, precum oxidul feric, sunt ineficiente (Ammerman şi
Miller, 1972). Biodisponibilitatea fierului în carbonatul feros este mai scăzută şi mai variabilă decât
aceea a fierului în sulfatul feros (Harmon şi col., 1969; Ammerman şi col., 1974).
Concentraţia de hemoglobina sangvină este un indicator fidel al statusului fierului în
organismul porcinelor. Nivelul de 10 g hemoglobina sau mai mult pe 100 ml sânge se consideră
valoare normală, în timp ce 8 g hemoglobina/100 ml sânge arată anemie certă. Un nivel de 7 g/100
ml sau mai puţin, reprezintă anemie severă (Zimmerman, 1980). Tipul de anemie ce rezultă din lipsa
fierului este anemia microcitară hipocromă. Porcii anemici sunt apatici, rămaşi în urmă cu creşterea,
prezintă hipertrihoză şi horipilaţie, pielea zbârcită şi mucoasele palide. Purceii cu viteză mare de
creştere pot muri subit de anoxie. Un semn caracteristic este tahipneea după eforturi minime sau
contracţia spasmodică a muşchiului diafragmatic. La necropsie, ficatul este mărit cu degenerescentă
grasă, sânge apos, dilatarea evidentă a cordului, iar splina este mărită şi cu consistenţă crescută.
Porcii anemici sunt mai sensibili la infecţii (Osborne şi Davis, 1968).
Pentru purceii de 3-10 zile, doza toxică per os de fier din sulfatul feros este de aproximativ
600 mg/kg greutate corporală (Campbell, 1961). Semnele clinice de toxicitate apar la 1-3 ore după
administrarea fierului (Nilsson, 1960; Arpi şi Tollerz, 1965). Lannek şi col., 1962 şi Paiterson şi
203
col., 1967 şi 1969 au descoperit că fierul injectabil (100 mg fier dextran) este toxic la purceii
proveniţi din mame carenţate în vitamina E. lin nivel de 500 ppm în raţie produce leziuni de
rahitism care pot fi prevenite crescând cantitatea de fosfor din hrană (O'Donovan şi col . 1973;
Furugouri, 1972).
Cerinţele de cupru. La porcine, la fel ca şi la celelalte specii, cuprul este necesar în
principal pentru sinteza hemoglobinei şi pentru sinteza şi activarea câtorva enzime oxidative,
necesare pentru metabolismul normal (Miller şi col., 1979).
Pentru purceii nou-născuţi nivelul normal de cupru în hrană este de 5-6 ppm (Okonkwo şi
col., 1979; Hill şi col., 1983). De asemenea, pentru ultimele stadii de creştere ale tineretului porcin
se estimează aceleaşi cerinţe. Pentru scroafele gestante şi lactante sunt puţine date care să arate
necesarul. Lillie şi Frobish (1978) arată că 60 ppm cupru au crescut greutatea purceilor la naştere şi
la înţărcare. Acest răspuns poate fi o consecinţă a efectului chemoterapeutic al hranei bogate în
cupru. Kirchgessner şi col. (1980) au găsit că scroafele gestante hrănite cu 2 ppm cupru au avut
ceruloplasmina redusă şi au născut mai mulţi purcei morţi decât scroafele hrănite cu 9,5 ppm. Intr-
un studiu de echilibrare a hranei, aceiaşi autori au stabilit că cerinţa optimă de cupru este de 6 ppm.
Sărurile de cupru cu disponibilităţi biologice ridicate pentru porcine sunt: sulfatul,
carbonatul şi clorura de cupru. Dimpotrivă, sulfura şi oxidul de cupru sunt puţin disponibile pentru
porc (Cromwell şi col., 1978 şi 1984).
Carenţa de cupru duce la o slabă mobilizare a fierului, hematopoeză anormală şi o slabă
cheratinizare şi sinteză de colagen, elastină şi mielină. Semnele deficitului de cupru sunt: anemia
microcitară hipocromă, curbarea razelor osoase, fracturi spontane şi disfuncţii cardiace şi vasculare
(Karter şi col., 1959; Carnes şi col., 1961; Hill şi col., 1983).
Cuprul poate deveni toxic când cantităţile din raţie depăşesc 250 ppm mai multe luni la rând
(National Research Council, 1980). Semnele de toxicitate se manifestă prin niveluri scăzute de
hemoglobina şi icter, acestea fiind semne ale acumulării excesului de cupru în ficat şi în alte organe
vitale. Toxicitatea cuprului este accentuată de nivelurile reduse de zinc şi fier în hrană sau de
nivelurile ridicate de calciu (Suttle şi Mills, 1966; Hedges şi Kornegay, 1973; Prince şi col., 1984).
Când sunt hrăniţi cu 100-250 ppm, cuprul stimulează creşterea la porci (Wallace, 1967;
Cromwell şi col, 1981; Cromwell,1983). Scroafele hrănite cu niveluri mari de cupru au realizat
îmbunătăţirea sporului de greutate la purceii sugari (Lillie şi Frobish, 1978; Roos şi Easter, 1986).
Este posibil ca acest fenomen să se datoreze consumului de către purcei din hrana scroafelor.
Cerinţele de cobalt întrucât microflora intestinală a porcului este capabilă să sintetizeze
vitamina B12, doar un nivel minim de cobalt din hrană poate fi folosit pentru acest proces. Sinteza
intestinală este de o importanţă mai mare când vitamina B 12 din hrană este într-o cantitate limitată
(Klosterman şi col., 1950; Robinson, 1950; Kline şi col, 1954). Nu există nici o concluzie care să
204
ateste că porcinele ar avea o cerinţă absolută de cobalt pentru altceva decât pentru rolul său în
sinteza vitaminei B12. Cobaltul poate înlocui zincul în enzima carboxipeptidază şi o parte din zinc în
enzima fosfatază alcalină. Hoekstra (1970) şi Chung şi col. (1976) au arătat că suplimentarea cu
cobalt previne leziunile datorate unui deficit al zincului.
Un nivel de 400 ppm de cobalt este toxic pentru tineret şi poate cauza anorexie, mers
înţepenit, cifoză pronunţată, încoordonare în mers, tremurături musculare şi anemie (Huck şi
Clawson, 1976). Seleniul şi vitamina E asigură oarecare protecţie împotriva toxicităţii cobaltului în
exces din raţie (Van Vleet şi col., 1977)
Cerinţele de mangan. După NRC (1988), cerinţele de mangan în raţie sunt destul de
scăzute şi nu prea bine stabilite. Statusul manganului la femela gestantă influenţează cerinţele
purceilor nou-născuţi, deoarece manganul traversează cu uşurinţă placenta (Newland şi Davis,
1961; Gamble şi col., 1971).
Leibholtz şi col. (1962) au găsit că 0,4 ppm mangan este suficient pentru tineretul porcin. La
scroafele carenţate în mangan, necesarul este de 3-6 ppm (Kayngo-Male şi col., 1975). O raţie pe
bază de porumb şi soia trebuie să conţină suficient mangan pentru creşterea normală şi formarea
oaselor la porcii în creştere (Svajgr şi col., 1969).
Bazându-se pe retenţia manganului, Kirhgessner şi col. (1981)estimează cerinţa în mangan
la scroafele gestante la 25 ppm. Hrănirea timp îndelungat cu 0,5 ppm mangan conduce la creşterea
anormală a scheletului, creşterea depozitării de grăsime, cicluri estrale neregulate sau absente,
rezorbţia fetuşilor, purcei mici şi slabi (subponderali) la naştere şi reducerea producţiei de lapte
(Plumlee şi col., 1956).
Cu toate că doza toxică de mangan nu este cunoscută, când porcii au fost hrăniţi cu 4000
ppm mangan s-a observat reducerea vitezei de creştere şi scăderea consumului de hrană (Leibholz,
1962). Un nivel de 2000 ppm în raţie a condus Ia scăderea hemoglobinei (Matrone şi col., 1959), iar
5000 ppm mangan a redus viteza de creştere şi a condus la rigiditatea membrelor la tineretul porcin
(Grummer şi col., 1950).
Cerinţele de zinc. Ca şi la celelalte specii, mulţi factori legaţi de hrană influenţează
cerinţele de zinc (Miller şi col., 1979), dintre care acidul fitic şi fitaţii din plante (Oberleas, 1983),
calciul (Norrdin şi col., 1973), cuprul (Kirchgessner şi Grassman, 1970), cadmiul (Pond şi col.,
1966), cobaltul (Hoekstra, 1970), EDTA (Owen şi col., 1973), histidina (Dahmer şi col., 1972) şi
sursa proteică.
După NRC (1988), cerinţele de zinc pentru purceii sugari sunt de 100 ppm. Necesarul de
zinc al tineretului porcin care consumă cazeină-glucoză este scăzut (15 ppm), deoarece o asemenea
hrană nu conţine fitaţi vegetali (Smith şi col., 1962).

205
 Pentru tineretul porcin hrănit cu raţii semipurificate care conţin proteină izolată din soia sau
raţii de porumb plus soia, care conţin nivelul recomandat de calciu, cerinţa de zinc este de
aproximativ 50 ppm (Smith şi col., 1958, 1962; Mller şi col., 1970). Vierii au o cerinţă mai mare
decât porcii castraţi (Liptrap şi col., 1970; Miller şi col., 1970). Cerinţa de zinc este crescută când
porcii sunt hrăniţi cu niveluri crescute de calciu (Oberieas, 1983).
Pentru animalele de prăsilă, cu toate că cerinţele de zinc nu sunt exact stabilite, se apreciază
că 33 ppm zinc într-o raţie de porumb plus soia pentru scroafele în primele 5 gestaţii asigură
necesarul pentru performanţele optime de gestaţie, dar nu şi pentru lactaţie (Hedges şi col., 1976).
Un nivel scăzut în hrană (13 ppm), în timpul ultimelor 4 săptămâni de gestaţie, prelungeşte durata
fatării (Kalinowski şi Chavez, 1984). La scroafele lactante cerinţele de zinc sunt de 50 ppm.
Semnul clasic al deficitului de zinc la tineretul porcin este hipercheratinizarea pielii, numită
paracheratoză. Deficitele de zinc reduc viteza şi eficienţa creşterii şi nivelurile de albumină,
fosfataza alcalină şi zinc seric (Miller şi col., 1968, 1970; Prasad şi col, 1969, 1971; Ku şi col.,
1970).
Scroafele hrănite deficitar în zinc în timpul gestaţiei şi lactaţiei produc purcei mai mici şi
mai puţini, iar purceii respectivi au concentraţii scăzute de zinc în ser şi ţesuturi (Hill şi col, 1983).
Concentraţia de zinc în lapte la aceste femele este, de asemenea, scăzută (Pond şi Jones, 1964).
Un nivel de 1000 ppm zinc în raţie nu produce toxicitate, în schimb 2000 ppm zinc sub
forma carbonatului de zinc produce inhibarea creşterii, artrite, hemoragii axilare, gastrită şi enterită.
Doze mari de calciu reduc severitatea toxicităţii zincului (Hsu şi col, 1975).
Purceii proveniţi din scroafe hrănite cu niveluri ridicate de zinc prezintă concentraţii de
cupru în ţesuturi reduse şi dezvoltă repede anemie dacă sunt hrăniţi cu raţii ale căror niveluri în
cupru sunt scăzute (Hill şi col, 1983).
Cerinţele de seleniu. Necesarul de seleniu este de 0,1-0,3 ppm (Grace şi col., 1971, 1973;
Ku şi col., 1973; Meyer şi col, 1981).
Nivelurile mai mari de 1 ppm duc la creşterea retenţiei seleniului în perioada de după
înţărcare. După Iowry şi col. (1985), cerinţa de seleniu în hrană este influenţată de nivelul fosforului
din raţie.
Stresul poate creşte frecvenţa şi gradul deficitului de seleniu (Michel şi col., 1969; Mahan şi
col., 1971).
Administraţia pentru hrană şi medicamente din SUA a aprobat în 1974 adăugarea a 0,1 ppm
seleniu în hrana tuturor porcinelor. In acelaşi an, acelaşi for a aprobat adăugarea de 0,3 ppm seleniu
în hrana porcinelor până în 20 kg, deoarece 0,1 ppm seleniu nu previne întotdeauna semnele
deficitelor selenice la această categorie. Există o lege (1987) care permite adăugarea de 0,3 ppm
seleniu în hrana tuturor porcinelor.
206
 Moartea bruscă este o caracteristică a sindromului de deficit selenic. Majoritatea leziunilor
găsite în carenţa de seleniu sunt identice cu cele găsite în carenţa de vitamina E: necroza hepatică,
edemul colonului helicoidal, al pulmonilor, ţesutului subcutanat şi submucoasei stomacale,
decolorarea şi distrofia muşchilor scheletici, distrofia şi pătarea miocardului, infertilitate, reducerea
producţiei de lapte, reducerea răspunsului imunitar (Nieisen şi col, 1970; Sheffy şi Schullz, 1979;
Peplowsk şi col, 1980; Spallholz, 1980; Simesen şi col, 1982).
Seleniul, când este administrat porcilor în creştere sub formă de selenit de sodiu, selenat de
sodiu, selenometionină, nu produce toxicitate dacă se administrează până la 5 ppm. In unele cazuri,
totuşi, un nivel de 5 ppm (Mahan şi Moxon, 1984) sau de 7,5-10 ppm (Trapp şi col, 1970;
Herigstad şi col., 1973) au produs toxicitate. Semnele de toxicitate se manifestă prin: anorexie,
alopecie, infiltraţii grase ale ficatului şi rinichiului, edem şi separarea onglonului de piele la linia
coronară (Lindberg şi Lannec, 1965; Herigstad şi col, 1973). Substanţele arsenicale ajută la
atenuarea toxicităţii seleniului (Wahlstrom şi col, 1955).

CERINŢELE VITAMINICE LA PORCINE

Cerinţele de vitamină A. La porcine, cerinţele de vitamină depind de obiectivele urmărite.
Sporul în greutate este mai puţin sensibil decât presiunea lichidului cefalorahidian.
Pentru purcei în timpul primelor 8 săptămâni de viaţă sunt necesare 220 până la 1760 UI
vitamină A/kg hrană, depinzând de criteriul după care s-au stabilit cerinţele.
La porcii adulţi cerinţele variază între 100 şi 380 UI/kg, când criteriul este sporul zilnic şi de
1000 până la 2700 UI/kg, când drept criteriu sunt folosite depozitele hepatice şi presiunea lichidului
cefalorahidian (Ullrey şi col, 1965). Nitriţii şi nitraţii pot creşte cerinţele de vitamina A (Wood şi
col, 1967; Hutagalung şi col, 1968).
Rezervele de vitamină A ale scroafei fac dificilă determinarea cerinţelor ei. Brande şi col.
(1941) au semnalat că scroafele hrănite rară suplimente de vitamina A au avut 3 ratări normale.
Numai în a 4-a gestaţie au apărut semne de carenţă vitaminică. Scrofiţele care au primit niveluri
corespunzătoare de vitamină A, până la luna a 9-a de viaţă, au terminat două cicluri de reproducţie
fară semne de deficit.
Heaney şi col. (1959) au hrănit scrofiţe cu 16; 5; 2,5 g de vitamină A/kg greutate corporală
zilnic, fară să observe efecte asupra mărimii purceilor, greutăţii la naştere sau procentului de
supravieţuire. Parrish şi col. (1951) au arătat că 7000 UI vitamina A/zi în timpul gestaţiei şi
lactaţiei erau corespunzătoare pentru a menţine concentraţiile normale în ser şi ficat. Porcii de 5-10
kg greutate, hrăniţi cu nutreţuri ce conţin 888000; 666000 sau 440000 UI de vitamină A/kg hrană au
dezvoltat semne de intoxicaţie cu vitamina A în timp de 17,5; 32 şi respectiv 43 de zile. Nu au fost
observate semne de toxicitate la porcii hrăniţi cu 220000 Ul/kg hrană, timp de 8 săptămâni. Wolke
207
şi col. (1968) au observat leziuni ale oaselor în mai puţin de 5 săptămâni de hrănire excesivă cu
vitamina A.
Cerinţele de vitamină D. Bethke şi col. (1946) au semnalat că atât vitamina D2, cât şi D3
sunt la fel de eficiente în a satisface cerinţele de vitamină D ale porcinelor. Horst şi col. (1982) au
demonstrat însă că porcinele diferenţiază în metabolismul lor cele două forme de vitamină D. Sunt
necesare, însă, cercetări suplimentare pentru a detecta diferenţele între cele două forme de vitamina
D (D2 şi D3), în ceea ce priveşte absorbţia şi utilizarea lor.
Cerinţele de vitamina D2 ale purceilor hrăniţi pe bază de cazeină-glucoză sunt de 100 UI/kg
hrană (Miller şi col, 1964, 1965). Totuşi, cerinţele sunt mai mari dacă purceii sunt hrăniţi cu
proteină extrasă din soia (Hendricks şi col, 1967). Deficitul de vitamina D reduce retenţia calciului,
fosforului şi magneziului. Bethke şi col. (1964) au arătat o cerinţă minimă de 200 UI/kg pentru
porcii în creştere. Alte studii au arătat însă că suplimentarea vitaminei D nu a îmbunătăţit sporul în
greutate (Combs şi col, 1966).
Nu au fost efectuate cercetări asupra cerinţelor de vitamina D ale scroafelor în timpul
gestaţiei şi lactaţiei. Tratamentul parenteral al scroafelor, înainte de talare, poate constitui un mijloc
de suplimentare a purceilor cu colecalciferol (prin intermediul laptelui de scroafă) şi metaboliţii săi
hidroxizi, prin transportul placentar (Goff şi col, 1984).
Toxicitatea cu vitamina D a fost produsă la porcii înţărcaţi, cărora li s-au administrat zilnic,
per os, doze de 250000 UI de vitamina D3, timp de 4 săptămâni (Quaterterman şi col, 1964).
Această suplimentare a redus ingestia de hrană, viteza de creştere şi greutatea ficatului, a radiusului
şi cubitusului. La necropsie a fost observată o calcifiere la inimă, aortă, rinichi fi pulmoni. Hrănirea
cu o raţie care conţine 473000 UI/kg vitamină D3/zi, la purceii de 20-25 kg a produs moartea în 4
zile (Long, 1984). Hancok şi col. (1986) au observat că la porcii de 10-20 kg, hrăniţi cu o raţie ce
conţinea 22000-44000 UI vitamină D3/kg hrană/zi, se înregistra o reducere a sporului zilnic şi o
creştere a raportului hrană/spor. Vitamina D 3 s-a demonstrat că este mai toxică decât vitamina D 2 la
multe specii, printre care şi porcinele (National Research Council, 1987).
Cerinţele de vitamină E sunt influenţate de mulţi factori alimentari, precum: nivelul
seleniului, acizilor graşi nesaturaţi, aminoacizilor, retinolului, cuprului, fierului şi antioxidanţilor de
sinteză. Michel şi col. (1969) au prevenit moartea purceilor hrăniţi cu porumb + soia care conţineau
5,8 UI vitamină E/kg şi 0,04-0,06 mg seleniu/kg prin adăugarea a 22 UI vitamină E/kg. Studiile
efectuate cu raţii de faină de porumb + soia, asupra porcilor ce şi-au încheiat creşterea, au stabilit că
5 UI vitamină E/kg şi 0,04 mg seleniu/kg sunt necorespunzătoare pentru aceştia şi pot să apară
leziuni şi mortalitate. In prezenţa unei cantităţi corespunzătoare de seleniu, însă, suplimentarea cu
10-15 UI vitamină E/kg hrană previne mortalitatea, previne leziunile distrofice şi determină
performanţe normale (Groce şi col, 1971, 1973; Sharp şi col, 1972; Mahan şi Moxon, 1978; Meyer
208
şi col, 1981). Cantităţile de vitamina E necesare pentru a preveni semnele de deficit variază
considerabil, datorită, nivelurilor de seleniu din raţie (Agricultural Research Council, 1981; Ullrey,
1981), antioxidanţilor (Simensen şi col, 1982) şi lipidelor (Tiege şi col, 1977, 1978).
Nivelurile mari de vitamina E în hrană pot creşte răspunsul imunitar (Peplowski şi col,
1980). Ellis şi Vorhies (1976) au observat că la creşterea nivelului de vitamina E din hrană s-a
înregistrat creşterea titrului anticorpilor serici la Escherichia coli.
Asupra necesarului de vitamina E pentru reproducţie există puţine date. In cele mai multe
studii, raţiile care conţin 5-7 UI vitamină E/kg şi 0,1 ppm de seleniu anorganic/kg previn leziunile
cauzate de carenţă şi influenţează pozitiv performanţele de reproducţie. De precizat că 0,1 ppm
seleniu anorganic/kg hrană şi 22 UI de vitamină E/kg hrană sunt necesare pentru a menţine
nivelurile tisulare normale de vitamină E (Piatkowski şi col., 1979).
Toxicitatea vitaminei E la porcine nu a fost demonstrată. Nivelurile de 100 UI/kg hrană nu
produc efecte toxice (Ellis şi Vorhies, 1976).
Cerinţele de vitamină K. Schendel şi Johnson (1962) în experimentele lor au stabilit că
cerinţa este 5 g de fosfat de sodiu menadion/kg greutate corporală, pentru purceii de 1-2 zile
hrăniţi cu raţie lichidă purificată. Raţia mai conţinea sulfatiazol şi oxitetraciclină, pentru a reduce
sinteza înală de vitamina K2. S-au folosit cuşti cu fundul de sârmă curăţate cu atenţie pentru a
preveni coprofagia. Seerley şi col. (1976) au arătat că 1,1 mg MPB (menadionă pirimidinal
bisulfit)/kg hrană, contracarează efectele anticoagulantului Pivalil la purceii de înţărcat. Hali şi col.
(1986) arată că 2 mg menadionă sub forma MPB/kg hrană sunt necesare pentru a contracara
efectele Pivalilului la porcinele în creştere (72 kg).
Sinteza bacteriană a vitaminei K2 şi absorbţia consecutivă a acesteia, direct sau prin
coprofagie, reduc sau elimină cerinţa unei suplimentari de vitamina K, în raţie. Dozele mari de
antibiotice pot diminua sinteza de K2 de către flora intestinală. Nu au fost efectuate studii pentru a
determina dacă o sursă suplimentară de vitamina K este benefică pentru efectivele de reproducţie.
Muhrer şi col. (1970); Oswei1er (1970) şi Fritschen şi col. (1971) au semnalat apariţia unor
sindroame hemoragipare, fiind incriminată contaminarea micotică a ingredientelor folosite.
Suplimentarea de vitamină K (1 mg menadionă/kg hrană) a prevenit sindromul. Prezenţa cumarinei
poate creşte cerinţa de vitamină K în raţie. De asemenea, calciul în exces poate determina creşterea
necesarului de vitamină K (Hali şi col, 1985).
Concentraţiile de 110 mg MPB/kg hrană nu sunt toxice pentru purceii de înţărcat (Seerley şi
col, 1976).
Cerinţele de vitamină B1. Miller şi col. (1955) au estimat cerinţele de tiamină pentru
purceii cu greutate iniţială de aproximativ 2 kg, hrăniţi până la aproximativ 10 kg, la 1,5 mg pentru
o raţie cu 10% grăsimi. Purceii înţărcaţi la 3 săptămâni şi hrăniţi până la aproximativ 40 kg greutate
209
corporală au o cerinţă de aproximativ 1 mg tiamină/kg hrană (Ellis şi Madsen, 1944). Timpul de
supravieţuire al porcilor carenţaţi în tiamină a fost crescut prin creşterea nivelului de grăsimi la 28%
din hrană (Ellis şi Madsen, 1944). Rezultă că cerinţele pentru tiamină au fost micşorate pe măsură
ce energia din raţie reprezentată de hidrocarbonate a fost înlocuită cu niveluri mai mari de grăsimi.
Sporul în greutate a fost îmbunătăţit prin creşterea nivelului de tiamină la 1,1 mg/kg hrană, în timp
ce ingerarea de hrană a fost maximă atunci când porcii de 30-90 kg au primit 0,85 mg/kg hrană
(Peng şi Heitman, 1974). Aceiaşi autori în 1973 au evaluat statusul de tiamină pentru porcii în
creştere sau cei care îşi termină creşterea, prin determinarea activităţii crescute a transcetolazei
eritrocitare prin adăugare de tiamin-piro-fosfat la preparatele in vitro. Acest criteriu a permis să se
observe că pentru obţinerea unor sporuri de greutate maxime, cerinţele de tiamină sunt de până la 4
ori mai mari. Mai mult, cerinţele determinate pe baza acestui criteriu cresc pe măsură ce
temperatura mediului ambiant se ridică de la 20 la 30°C (Peng şi Heitman, 1974). Este posibil ca
această schimbare să fie datorată reducerii ingerării de hrană.
Tratarea ingredientelor din hrană cu dioxid de sulf inactivează tiamina. Acest proces a fost
folosit pentru a obţine raţii carenţate în tiamină în scopul determinării cerinţelor de tiamină (Van
Etten şi col., 1940; Elli şi Madsen, 1944).
Porcinele carenţate în tiamină, prezintă scăderea apetitului, reducerea sporului în greutate, a
temperaturii corporale, a ritmului cardiac şi uneori vomismente. Alte efecte observate sunt
hipertrofia inimii, inimă flască, degenerarea miocardică şi moartea subită datorată căderii inimii.
Animalele carenţate au evidenţiat, de asemenea, concentraţii ridicate de piruvat plasmatic
(Heineman şi col., 1946; Millr şi col., 1955).
Cerinţele de vitamină B2, la porcinele de 2 până la 20 kg, variază între 2 şi 3 mg/kg nutreţ
combinat (Miller şi col, 1954). Pentru porcii în creştere cerinţele variază între 1,1 şi 2,9 mg/kg
nutreţ combinat (Terrill şi col., 1955) şi între 1,8 şi 3,1 mg/kg hrană, când porcii sunt hrăniţi cu raţii
obişnuite (Miller şi Ellis, 1951).
Deficitele de riboflavină conduc la anestrus (Esch şi col, 1981) şi la tulburări de reproducţie
la scroafe (Franc şi col, 1984). Bazându-se pe performanţele în reproducţie şi pe activitatea
glutationului eritrocitar (enzima dependentă de FAD), Frank şi col. (1984) au estimat cerinţele de
riboflavină pentru gestaţie la aproximativ 6,5 mg/zi, iar pentru lactaţie 16 mg riboflavină/zi.
Semnele deficitului de riboflavină la tineretul porcin sunt: creştere înceată, cataracte,
rigiditate în mers, seboree, vomismente şi alopecie (Lehrer şi Wiese, 1952; Miller şi col., 1954). In
carenţele severe s-au observat creşterea granulocitelor neutrofile din sânge, scăderea răspunsului
imunitar, ficat şi rinichi decoloraţi, degenerarea mielinei de pe nervii sciatici şi bronhiali (Krider şi
col., 1949; Mitchell şi col., 1950; Terill şi col., 1955; Harmon şi col., 1963).

210
 Cerinţele de vitamină B3. Acidul pantotenic de sinteză este în general adăugat la toate
reţetele porcinelor sub formă de pantotenat de calciu, o sare care este mai stabilă decât acidul
pantotenic. Forma D a pantotenatului de calciu are 92% activitate. Amestecul racemic (DL) al sării
de calciu conţine doar 46% activitate acid pantotenic.
Cerinţele de acid pantotenic pentru purceii de 2-10 kg hrăniţi cu nutreţuri combinate sunt de
15 mg/kg hrană (Stothers şi col, 1955) şi pentru porcinele de 5-50 kg, estimările variază între 4 şi 9
mg/kg hrană (Luccke şi col., 1953; Sewell şi col., 1962; Palm şi col., 1968).
Pentru perioada de creştere de 20-90 kg cerinţele variază între 6 şi 10,5 mg acid
pantotenic/kg hrană (Meade şi col., 1969; Ruth-Maier şi Krichgessner, 1977).
Ullery şi col. (1955); Davey şi Stevenson (1963) şi Teague şi col. (1970) în experimentările
făcute constată că performanţele reproductive sunt slabe dacă nivelul acidului pantotenic este mai
mic de 5,9 mg/kg hrană. Ullrey şi col. (1955); Davey şi Stevenson (1963) estimează cerinţele de
acid pantotenic pentru reproducţia normală la 12-12,5 mg/kg hrană.
Semnele carenţei de acid pantotenic sunt: creştere înceată, anorexie, diaree, piele uscată, păr
aspru, alopecie, răspuns imunitar redus, mişcare anormală a membrelor din spate, numită pas de
gâscă (Stothers şi col., 1955; Harman şi col., 1963). Leziunile necropsice ale porcinelor carenţate în
acid pantotenic evidenţiază: edem şi necroze ale mucoasei intestinale, pierderea mielinei nervilor
etc. (Wintrobe şi col., 1945).
Cerinţele de vitamină B4. De observat că la scroafele gestante hrănite cu raţii suplimentate
cu 434-880 mg de colină/kg, numărul purceilor supravieţuitori la naştere a crescut (Stockland şi
Blaylock, 1974; Grandhi şi Strain, 1981). Intr-un studiu de lungă durată, asupra performanţelor
reproductive la scroafe, Stockland şi Blaylock (1974) au arătat că suplimentarea cu colină a
îmbunătăţit nivelul concepţiei. Scrofiţele hrănite cu raţii suplimentate cu colină în timpul gestaţiei
au fătat purcei mai mari şi mai viguroşi (Luce şi col., 1985). In schimb, în timpul lactaţiei
suplimentarea cu colină la raţiile cu 8-10% grăsimi sau uleiuri nu a influenţat producţia de lapte
(Seerley şi col., 1981; Boyd şi col., 1982).
Purceii carenţaţi în colină înregistrează o diminuare a sporului în greutate, păr aspru, anemie
oligocitemică, hipocromă (numărul de eritrocite, hematocritul şi hemoglobina scăzute), fosfataza
alcalină plasmatică crescută şi mers vaccilant. Ficatul şi rinichii prezintă infiltraţii grase. In
carenţele severe, glomerulii renali se pot ocluziona din cauza infiltraţiei grase masive (Neumann şi
col., 1949; Russett şi col., 1979).
Adăugarea a 260 mg colină/kg la o raţie compusă din 30% cazeină, 37% glucoza, 26,6%
untură de porc şi 2% sulfataladină ce conţine 0,8% metionină a prevenit carenţele de colină la
purceii în vârstă de 1-4 zile (Johnson şi James, 1948). La purceii de greutate şi vârstă similară

211
hrăniţi cu aceeaşi hrană, un nivel de 1000 mg colină/kg a optimizat sporul în greutate şi eficienţa de
hrănire şi a prevenit degenerescenta grasă a ficatului şi rinichiului (Neumann şi col., 1949).
Russet şi col. (1979) au arătat că cerinţa minimă de colină este de 330 mg/kg hrană pentru
purceii de 4-14 kg, hrăniţi cu o raţie cu 0 31% metionină şi 0,33% cistină. Nici dozele prea mari de
colină nu au efect benefic. De exemplu, la porcii hrăniţi cu o reţetă ce conţine 2000 mg colină/g nu
s-a realizat un spor în greutate pozitiv (Southern şi col., 1986).
Cerinţele de vitamină B5. Conversia metabolică a excesului de triptofan în niacină la toate
categoriile de porcine, exceptând pe cei nou-născuţi, a condus la complicarea determinării cerinţelor
de niacină (Luecke şi col., 1984). Firth şi Jonson (1956), în cercetările întreprinse, au ajuns la
concluzia că din 50-60 mg triptofan în exces faţă de triptofanul necesar, rezultă 1 mg de niacină.
Statusul niacinei este mai departe complicat de către biodisponibilitatea sa limitată în anumite
ingrediente alimentare. Niacina din porumbul galben, ovăz, grâu şi sorg se găseşte într-o formă
legată, care este în mică măsură disponibilă pentru tineretul porcin (Luce şi col., 1966, 1967;
Harman şi col., 1969, 1970). Niacină din soia este în mare măsură disponibilă pentru purcei şi,
probabil, la fel de disponibilă şi pentru porci (Yen şi col., 1977).
Firth şi Jonson (1956) estimează cerinţele de niacină disponibilă pentru purceii de 1-8 kg la
aproximativ 20 mg/kg pentru o raţie fără exces de triptofan. Cerinţele pentru porcii de 10-50 kg sunt
de 10-15 mg niacină disponibilă/kg pentru raţii cu niveluri de triptofan apropiate de cele necesare
(Kodicek şi col., 1959; Harmon şi col., 1969). Nu există informaţii asupra cerinţelor de niacină ale
scroafelor gestante şi lactante.
Semnele carenţei de niacină constau în diminuarea sporului de greutate, anorexie,
vomismente, piele uscată, dermatite, păr aspru, căderea părului, diaree, ulceraţii ale mucoasei
bucale, gastrite ulcerative, inflamaţii şi necroze ale cecumului şi colonului, anemie normocitară
(Kodicek, 1965).
Cerinţele de vitamină B6. Vitamina B6 din porumb şi soia este disponibilă în proporţie de
40%, respectiv 60% pentru purcei (Yen şi col., 1976). Probabil că este în aceeaşi măsură disponibilă
şi pentru porcinele adulte. Miller şi col., (1957); Kosters şi Kirchgessner (1976) arată o cerinţă de
1-2 mg/kg hrană pentru purceii ce cântăresc iniţial 2 kg şi crescuţi până la greutatea de 10 kg.
Pentru porcii în greutate cuprinsă între 10-20 kg necesarul variază între 1,2 şi 1,8 mg de
piridoxină/kg hrană (Sewell şi col., 1964; Kosters şi Kirchgessner, 1976).
Ritchie şi col. (1960) în studiile făcute nu găsesc diferenţe între performanţele de reproducţie
ale scroafelor gestante şi lactante hrănite cu raţii ce conţin 1 mg piridoxină/kg hrană, faţă de cele
hrănite cu 10 mg piridoxină/kg hrană din a doua lună de gestaţie până în a 35-a zi de lactaţie. Easter
şi col. (1983) au observat o creştere a mărimii purceilor la naştere şi la înţărcare când se adaugă
1 ppm piridoxină la făina de porumb + soia, raţie cu care sunt hrănite scroafele în timpul gestaţiei.
212
Coeficienţii activităţii transaminazelor glutaminic-oxalacetic eritrocitare la scroafele adulte hrănite
cu 0,45 sau 2,1 mg vitamină B6/zi sunt crescuţi, comparativ cu cei ai scrofiţe hrănite cu 83 mg
vitamină B6/zi. Activitatea transaminazelor glutamic-oxal-acetic din muşchi este redusă la scrofiţele
carenţate, ceea ce arată că zilnice de vitamină B 6 sunt mai mari de 2,1 mg (Russel şi col., 1985).
Deficitul în vitamina B6 reduce apetitul şi nivelul creşterii tineretului.
Carenţele severe se manifestă prin: ataxie, convulsii, comă şi moarte. Probele de sânge
recoltate de la porcii carenţaţi au evidenţiat scăderea numărului de hematii, a hemoglobinei şi a
limfocitelor, în schimb fierul seric şi gamma-globulinele sunt crescute. Leziunile caracteristice
carenţei în piridoxină sunt: degenerarea mielinei neuronilor senzitivi, anemia microcitară
hipocromă, infiltrarea grasă a ficatului (Miller şi col., 1957; Harman şi col., 1963).
Cerinţele de vitamină B7. În general, suplimentarea cu biotină a hranei în condiţii de
creştere industrială nu a îmbunătăţit performanţele purceilor sugari de 2-28 zile, a tineretului
înţărcat şi a porcinelor care îşi încheie creşterea.
Purceii în vârstă de 2-28 zile hrăniţi cu lapte smântânit filtrat ce conţine 10 g biotină/kg
substanţă uscată (aproximativ 15% din nivelul laptelui scroafei) au realizat un spor în greutate şi au
realizat o eficienţă în conversia hranei ca şi cei hrăniţi cu 50 g biotină/kg hrană (Newport, 1981).
De asemenea, suplimentarea biotinei la niveluri cuprinse între 110-880 g/kg hrană nu a condus la
nici o îmbunătăţire a vitezei sau a deficitului sporului în greutate la purceii înţărcaţi la 21-28 de zile
sau la porcii care îşi încheie creşterea (Simmins şi Brooks, 1980; Easter şi col., 1983; Bryant şi col.,
1985).
Suplimentarea biotinei la scroafe, în schimb, a dus la îmbunătăţirea substanţială a
performanţelor reproductive, a numărului de purcei fătaţi, a greutăţii lor la naştere şi a numărului de
zile de la înţărcare la apariţia estrusului (Penny şi col., 1981; Tribble şi col., 1984; Bryant şi col.,
1985).
In aceste experimente au fost folosite grăunţe de porumb, ovăz, grâu şi sorg. Suplimentarea
cu niveluri ridicate de biotină (100-550 g/kg hrană), în toate experimentele efectuate, a condus la
imposibilitatea aprecierii nivelului de biotină necesar pentru scroafe. Carenţa în biotină poate apare
în cazul când scroafele sunt ţinute în boxe individuale, care reduc posibilitatea coprofagiei şi la
scroafele care nu au acces la nutreţul verde. Printre semnele deficitului de biotină se numără
ulceraţiile pielii, dermatitele exsudative periorbitale, inflamaţii ale mucoasei cavităţii bucale,
pierderi excesive de păr, crăpături transversale în copite (Lehrer şi col., 1952).
Incorporarea de mari cantităţi de albuş de ou deshidratat în hrană a accentuat carenţa
biotinică (Hamillon şi col., 1983). Avidina conţinută în albuşul de ou formează împreună cu biotină
un complex care face ca biotină să devină indisponibilă pentru porc.

213
 Cerinţele de vitamină B9. Exceptând studiile lui Matte şi col. (1984) şi Lindemann şi
Kornegay (1986), rezultatele tuturor celorlalte cercetări confirmă că acidul folic conţinut în
ingredientele ce alcătuiesc raţia obişnuită (la porci), împreună cu sinteza bacteriană din tractul
intestinal satisfac în mod corespunzător cerinţele pentru toate categoriile de porci. Suplimentarea
raţiei din faină de porumb + soia cu 200 g de acid folic/kg hrană în timpul gestaţiei nu conduce la
creşterea numărului de purcei născuţi vii sau înţărcaţi (Easter şi col., 1983). In schimb, Matte şi col.
(1984), administrând câte 15 mg acid folic intramuscular la scroafe, repetat de 10 ori, începând de
la înţărcare şi până în ziua a 60-a de gestaţie, au observat o creştere a mărimii purceilor la fătare.
într-un studiu efectuat, Tremblay şi col. (1986) au arătat că suplimentarea cu 4,3 mg acid folic/kg
hrană ce conţine 0,62 mg acid folic/kg menţine concentraţiile folatului seric la niveluri echivalente
cu cele ale scroafelor gestante injectate repetat de 10 ori a câte 15 mg/scroafă în perioada de la
înţărcare până în ziua a 50-a după fătare.
Carenţa folacinei determină creşterea lentă a sporului în greutate, decolorarea părului,
anemie macrocitară şi normocitară, leucopente, trombocitopenie, reducerea hematocritului şi
hiperplazia măduvei osoase.
Newcomb şi Allee (1986) nu au obţinut efecte benefice la adăugarea a 1,1 mg acid folic/kg
hrană (făină porumb + soia şi zer) pentru purceii înţărcaţi la 17-27 zile. In schimb, Lindemann şi
Kornegay (1986) au observat îmbunătăţirea sporului zilnic la purceii de aceeaşi vârstă hrăniţi cu
faină de porumb + soia suplimentată cu 0,5 mg acid folic/kg hrană. Porcii hrăniţi cu raţii din faină
de porumb + soia în timpul perioadei de început de creştere şi de finisare a creşterii realizează un
spor în greutate şi utilizează hrana la fel de eficient ca porcii suplimentaţi cu 200 g de acid folic/kg
hrană.
Cerinţele de vitamină B12. Vitamina B12 este necesară la porcine, dar răspunsul porcinelor
la suplimentarea acesteia în raţie a fost diferit. Sinteza vitaminei B 12 de către microorganisme în
mediul înconjurător şi în tractul intestinal, precum şi înclinaţia porcului spre coprofagie pot asigura
suficientă vitamină B12 (Hendrick şi col., 1984).
Ingredientele de origine vegetală nu conţin vitamina B12, în schimb produsele animaliere o
conţin. Suplimentele de vitamina B12 sunt produse prin fermentaţia microbiană şi sunt în mod
obişnuit adăugate la raţiile din faină de soia.
Cerinţele de vitamină B12 pentru purceii de 1,5-20 kg hrăniţi cu lapte de sinteză şi ţinuţi în
boxe cu podea de sârmă au fost de 15-20 g/kg hrană SU (Frederick şi Brisson, 1961), iar în alt
experiment de 50 g/kg hrană (Neumann şi col., 1950). Porcii de 10-45 kg au un necesar de 8,8-
11,0 ug/kg hrană (Catron şi col., 1952). Animalele din aceste experimente au fost, de asemenea,
închise în boxe cu podeaua de sârmă.

214
 Frederick şi Brisson (1961) şi Teague şi Grifo (1966) au îmbunătăţit performanţele
reproductive ale scroafelor adăugând 11-1100 g vitamina B12/kg hrană. Teague şi Grifa (1966),
comparând performanţe reproductive ale scroafelor hrănite cu raţii vegetale nesuplimentate, cu cele
ale scroafelor hrănite cu raţii suplimentate cu 110-1100 g vitamina B12/kg hrană, arată că nu există
o reducere privind numărul de purcei fătaţi şi înţărcaţi sau în greutatea lor la naştere sau la înţărcare,
până la a 3-a şi a 4-a fătare. Din cauza variaţiei mari a nivelurilor de suplimente este dificil să se
determine cerinţa de vitamină B12 pentru reproducţie şi lactaţie. Cu toate acestea ea poate fi
aproximată la 15 g/kg hrană.
Semnele carenţei în vitamină B12 se manifestă prin; reducerea sporului în greutate, pierderea
apetitului, piele şi păr aspru, iritabilitate, hipersensibilitate în coordonarea trenului posterior.
Examenul sângelui la purceii carenţaţi evidenţiază: anemie normocitară, neutrofilie şi limfopenie
(Richardson şi col., 1951; Catron şi col., 1952). Un deficit de acid folic şi vitamină B 12 determină
anemie macrocitară şi hiperplazia măduvei osoase, amândouă având câteva caracteristici
asemănătoare cu anemia pernicioasă la om (Cartwright şi col., 1952).
Cerinţele de vitamină C. Animalele pot sintetiza această vitamină din D-glucoză şi alţi
compuşi înrudiţi (Dvorak, 1974; Brown şi King, 1977). In anumite condiţii, însă, porcii pot să nu fie
capabili să sintetizeze vitamina C suficient de repede pentru a satisface cerinţele lor. Riker şi col.
(1967) arată că la porcii ţinuţi la 29,4°C concentraţiile de acid ascorbic sunt mai scăzute decât la
porcii ţinuţi la 18,3°C. Brown şi col. (1970) arată că există o corelaţie semnificativă între energia
ingerată şi nivelul acidului ascorbic, iar mai târziu aceiaşi autori au semnalat că suplimentarea cu
vitamina C a îmbunătăţit semnificativ viteza sporului în greutate la purceii de 3 săptămâni (Brown
şi col., 1975). Răspunsul la vitamina C este mai accentuat la niveluri scăzute de energie ingerată,
decât la niveluri mari sau intermediare. Sandholm şi col. (1979) au observat o încetare rapidă a
sângerării ombilicului la purceii nou-născuţi când se adaugă 1 g vitamina C/zi la scroafele gestante.
cu 6 zile înaintea ratării. Purceii de la scroafele cărora li se administrează acid ascorbic suplimentar
sunt semnificativ mai grei la vârsta de 3 săptămâni, decât cei care nu primesc vitamina C, în timp ce
alte câteva studii nu evidenţiază o îmbunătăţire în supravieţuirea purceilor sau în viteza de creştere
când scroafele primesc suplimentar 1-10 g acid ascorbic/zi, în ultima perioadă de gestaţie (Chavez,
1983; Jen şi Pond, 1983). Aşadar, în mod curent condiţiile în care vitamina C poate fi benefică nu
sunt bine definite şi, de aceea, nu există recomandări pentru vitamina C la porcine.

215
 7.2.4. CERINŢELE NUTRIŢIONALE LA PĂSĂRI
ASPECTELE GENERALE ALE NUTRIŢIEI LA PĂSĂRI
Energia. O cerinţă absolută de energie exprimată în kcal/kg hrană nu se poate stabili,
deoarece păsările îşi reglează ingestia în funcţie de densitatea energetică a raţiei. Astfel, păsările
hrănite cu o raţie săracă din punct de vedere energetic consumă cantităţi mai mari de substanţe
nutritive decât dacă raţia este bogată energetic. Dacă se foloseşte o concentraţie mai mare de
energie, consumul de nutreţuri va fi redus. In consecinţă, concentraţiile de substanţe nutritive
trebuie crescute proporţional cu energia din raţia alimentară, pentru a se asigura ingestia la nivelul
cerinţelor. Astfel, raţiile cu concentraţii mai mari de energie sunt, de obicei, utilizate mai eficient
dacă sunt raportate la sporul realizat pe unitatea de nutreţ consumat. Totuşi, raţiile cu densitate
energetică mare pot avea ca rezultat consumul în exces al energiei, deoarece reducerea ingestiei
nutreţului nu este direct proporţional cu creşterea densităţii energiei din raţie.
Volumul raţiei pe unitatea de greutate poate, de asemenea, limita cantitatea de substanţe
nutritive care poate fi ingerată zilnic. Raţiile sub formă granulată cresc densitatea nutritivă pe
unitatea de volum a raţiei şi oferă posibilitatea unui consum mai mare de substanţe nutritive. De
asemenea, adăugarea de grăsimi sporeşte concentraţia energetică şi va micşora volumul raţiei.
La păsări se consideră că ingestia de hrană este controlată de anumite zone ale creierului,
care reglează umplerea şi golirea guşii. Există, de asemenea, o relaţie directă între conţinutul
alimentar al intestinului subţire şi nivelul de golire a guşii. Astfel, tractul gastrointestinal plin
influenţează zonele din creier care controlează ingestia, de hrană. Aminoacizii esenţiali influenţează
ingestia, fie prin concentraţiile lor în sânge, care irigă creierul unde ei influenţează alţi receptori ai
creierului, fie prin influenţarea metabolismului aminoacizilor din ficat.
La păsări nu se cunoaşte încă influenţa concentraţiei glucozei în sânge asupra procesului de
ingestie.
Temperatura mediului are o influenţă semnificativă asupra necesarului energetic şi, implicit,
şi asupra ingestiei alimentare. Cu cât temperatura mediului ambiant este mai ridicată, cu atât
consumul de nutreţuri este mai scăzut. Consumul de nutreţuri va scădea cu aproximativ 1,5% pentru
fiecare 1°C, peste temperatura normală. Dimpotrivă, temperaturile scăzute duc la creşterea
consumului de nutreţuri. Raţiile mai sărace într-un anumit nutrient sunt mai performante în mediu
mai rece, deoarece păsările consumă mai mult decât în condiţii de temperatură mai ridicată şi,
astfel, consumă o cantitate suficientă de substanţe nutritive. Prin urmare, concentraţiile de substanţe
nutritive necesare într-o raţie trebuie corelate cu temperatura mediului în care păsările sunt expuse.
In afară de forma fizică a nutreţului şi temperatura ambientală sunt fi alţi factori care
influenţează cerinţele de energie, precum: stresul, mărimea corporală, penajul ritmul de creştere sau
producţia de ouă.
216
 De subliniat că pentru o creştere eficientă şi pentru o producţie mare, temperatura optimă
(16-24°C) joacă un rol important. Pe această bază s-au stabilit nivelurile energetice pentru fiecare
specie de păsări şi categorie de vârstă.
Proteina şi aminoacizii. Cerinţele de proteină sunt de fapt cerinţele de aminoacizi din
proteină. Absorbţia intestinală a proteinei se face sub formă de aminoacizi.
Factorii care afectează consumul alimentar zilnic au fost prezentaţi anterior. Influenţa
energiei din raţie asupra consumului alimentar este factorul major care se ia în considerare la
temperaturi moderate ale mediului. Totuşi, o raţie cu un procent scăzut de proteină poate spori
consumul alimentar. Această observaţie a crescut interesul pentru exprimarea mai exactă a
cerinţelor de proteină şi aminoacizi.
In general, cerinţele sunt tăcute pentru o climă moderată (16-24°C). Nivelul proteic trebuie
mărit sau scăzut în funcţie de condiţiile de mediu mai cald sau mai rece care reglează consumul de
energie.
De obicei, nivelul productivităţii păsărilor, ritmul de creştere sau producţia de ouă determină
cerinţele de aminoacizi. Curcile sau puii de came au cerinţe zilnice mari de aminoacizi, pentru a
întruni cerinţele mari de creştere.
Un cocoş adult are cerinţe mai mici decât o găină ouătoare, deşi corpul acestuia este mai
mare, iar consumul de nutreţuri similar.
Zestrea genetică a păsării determină mărimea corporală, ritmul de creştere şi producţia de
ouă. Astfel, cerinţele de substanţe nutritive pot să difere de la o pasăre la alta sau de la o linie la alta.
Diferenţele genetice privind cerinţele nutritive pot, de asemenea, să apară datorită diferenţelor în
eficienta digestiei şi absorbţiei substanţelor nutritive şi metabolismului nutriejnţilor absorbiţi.
Pentru utilizarea eficientă a proteinei din raţie, echilibrele dintre aminoacizii esenţiali,
precum şi dintre concentraţiile de aminoacizi esenţiali şi neesenţiali sunt extrem de importante.
Relaţiile specifice aminoacidice:
Metionină-cistină. Cerinţa de metionină poate fi satisfăcută numai oria metionină. In schimb
cea pentru cistină poate fi realizată prin cistină sau metionină, întrucât aceasta din urmă poate face
uşor conversia metabolică în cistină în timp ce conversia inversă este imposibil de realizat.
Fenialanină-tironină. Cerinţa de fenilaianină se poate realiza numai prin icnilalanină; cea de
tironina prin tironină şi fenilalanină.
Glicina-serina. Glicina şi serina se pot substitui între ele în raţiile pentru păsări. De obicei,
atunci când cerinţa de proteină este acoperită se poate considera că glicina sau/şi serina au fost
asigurate în cantităţi corespunzătoare.

217
 Antagonismul şi dezechilibrul. Intre aminoacizii legaţi structural, ca de exemplu: leucină-
izoleucină şi lizină-arginină, există interacţiuni de tip antagonic. Crescând nivelul în raţie al unuia,
creşte cerinţa pentru celălalt aminoacid din acelaşi grup.
Alte interacţiuni sunt de tipul dezechilibrelor. Acestea apar atunci când raţiile sunt
suplimentate cu aminoacizi esenţiali, care determină o cerinţă crescută într-un aminoacid limitativ.
Pe de altă parte, suplimentarea raţiilor cu aminoacizi limitativi trebuie făcută în primul rând
cu aminoacidul cel mai limitativ, urmat de al doilea care este şi el puternic limitativ, dar în poziţia a
doua. Suprasuplimentarea doar cu aminoacidul limitativ din poziţia a doua poate să creeze
dezechilibrul şi poate să accentueze deficitul primar.
Conversia aminoacizilor în vitamine. Deficitul de colină sau vitamină B 12 poate fi parţial
compensat de metionină, prin punerea la dispoziţie a grupului metilic. Triptofanul poate micşora
deficitul de niacină. Totuşi, din punct de vedere nutriţional şi economic nu este recomandată
asigurarea colinei, cobalaminei şi niacinei doar prin conversiile amintite anterior.
Disponibilitatea aminoacizilor. Când se formulează raţia se consideră că disponibilitatea
aminoacizilor din proteina nutreţului este de 80-90%. Prelucrarea nutreţurilor poate îmbunătăţi
digestibilitatea, de exemplu, prelucrarea făinurilor din pene, tratarea termică a şrotului de soia. Sunt
şi situaţii când prelucrarea poate să reducă digestibilitatea produsului. Exemplu: supraîncălzirea din
timpul deshidratării făinii de sânge, deşeurilor de carne, şi a deşeurilor de peşte, care reduce
semnificativ digestibilitatea şi disponibilitatea aminoacizilor.
Grăsimile sunt ingrediente importante în raţia alimentară a păsărilor. Cu toate că sunt
folosite în primul rând pentru a oferi energie, ele îmbunătăţesc consistenţa raţiei şi dispersia
microingredientelor din amestecurile furajere.
Pentru hrănirea păsărilor, grăsimile trebuie stabilizate împotriva oxidării. Nivelul de
includere în raţie, compoziţia ingredientelor din aceasta aceasta şi vârsta păsărilor pot influenţa
contribuţia EM a grăsimilor. În general, valorile mai reduse de EM din grăsimi se folosesc la
păsările mai mici de 3-4 săptămâni, în timp ce la păsările adulte sunt corespunzătoare valorile
superioare.
Substanţele minerale. Calciul şi fosforul sunt esenţiale pentru formarea şi menţinerea
structurii scheletului. Sodiul, potasiul, magneziul şi clorul împreună cu fosfaţii şi bicarbonatul
contribuie la menţinerea homeostaziei, presiunii osmotice şi a pH-ului în organism. Cea mai mare
parte din cantitatea de calciu din raţie se utilizează pentru formarea osului la tineret şi pentru
formarea cojii oului la păsările ouătoare.
Concentraţiile mari de carbonaţi şi fosfaţi de calciu în raţie pot face ca aceasta să nu fie
palatabilă. Este greu de definit cerinţa de calciu la păsările ouătoare. Se crede că asigurarea calciului

218
în raţie la un nivel de 3,4% reprezintă o concentraţie scăzută pentru cantităţile de nutreţuri ce pot fi
consumate (110 g pe găină şi pe zi), la temperaturi diferite de mediul ambiant.
În ceea ce priveşte fosforul se ştie că doar 30-40% din fosforul plantelor este nelegat de fitaţi
şi considerat ca fiind disponibil pentru păsări. Capacitatea păsărilor de a utiliza fosforul legat de
fitaţi nu este pe deplin lămurită, majoritatea datelor semnalând că utilizarea fosforului legat de fitaţi
atât la tineretul aviar, cât şi la adulte este neglijabilă când concentraţiile de calciu sunt suficiente
pentru a asigura cerinţele păsărilor.
Alte elemente minerale sunt necesare în cantităţi foarte mici, astfel încât cerinţele sunt
adesea satisfăcute de concentraţiile naturale existente în nutreţuri. Totuşi sunt situaţii când
compoziţia minerală a solului din anumite zone geografice este deficitară şi, în consecinţă,
nutreţurile recoltate după asemenea soluri pot fi deficitare în anumite elemente. In aceste situaţii
raţiile păsărilor trebuie suplimentate cu mineralele deficitare, astfel încât să se asigure cantităţile
corespunzătoare de substanţe minerale. De asemenea, în echilibrarea minerală a raţiei trebuie să se
tină seama de interacţiunile existente între diferite minerale (cupru şi molibden, seleniu şi mercur,
calciu şi zinc, calciu şi mangan etc), precum şi de faptul că excesul unui element mineral poate avea
ca rezultat deficitul altuia.
Vitaminele. Pentru cele mai multe vitamine, cerinţele păsărilor sunt exprimate în mg/kg
nutreţ, cu excepţia vitaminelor A, D şi E pentru care cerinţele sunt stabilite în UI.
Vitamina C este sintetizată de păsări, de aceea nu este inclusă la cerinţe nutriţionale. Cu
toate acestea, în condiţii de stres există dovezi indiscutabile ale unui răspuns favorabil al păsărilor la
vitamina C.
Mai trebuie menţionat că cerinţele în vitamina D3 se bazează pe raţiile ce conţin la nivel de
necesar calciul şi fosforul disponibile.
Cerinţele în vitamina E sunt variabile în mare măsură şi depind de concentraţia şi tipul de
grăsime din raţie, concentraţia de seleniu şi prezenţa antioxidanţilor.
Activitatea vitaminei K, exprimată printr-un număr de compuşi naturali sau de sinteză
hidrosolubili sau liposolubili, poate fi calculată pe baza procentului de menadionă prezentă în
moleculă.
De reţinut că cerinţele în anumite vitamine pot fi asigurate prin componenţii naturali ai
nutreţurilor obişnuite folosite în raţii. Când nutreţurile convenţionale nu sunt disponibile şi
substituirea nu poate acoperi cerinţele diferitelor vitamine, raţia trebuie reformulată cu vitaminele
necesare.
In anumite situaţii cerinţele de vitamine hidrosolubile se interecondiţionează şi sunt, de
asemenea, dependente de factori majori ce determină cerinţele din raţie, precum: natura raţiei, tipul
de hidraţi de carbon, concentraţia de proteină şi echilibrul aminoacizilor.
219
 CERINŢELE NUTRIŢIONALE PENTRU GALINACEE
Cerinţele de substanţe nutritive pentru păsări diferă mult în funcţie de scopul pentru care
sunt crescute. Găinile pentru ouă consum (rasa Leghorn) au corpul mic, dar sunt mari producătoare
de ouă, în timp ce pasele grele, folosite pentru producţia de carne (broilerii) au ritmurile de creştere
rapidă şi dau mai puţine ouă. Aşadar, modul de hrănire la găini diferă în funcţie de aceste două
categorii.
Găinile rase uşoare sunt în general hrănite ad-libitum în timpul perioadei de creştere şi de
ouat. Rasele grele sunt şi ele hrănite ad-libitum pentru a asigura o creştere rapidă a broilerilor, astfel
încât să ajungă la mărimea solicitată pe piaţă. Pentru reproducţie sunt crescute însă şi găinile rase
grele pentru producţie de ouă, spre a fi folosite la ecloziune.
Raţiile cu conţinut scăzut în proteine sau cu conţinut dezechilibrat de aminoacizi vor întârzia
creşterea şi dezvoltarea puicuţelor. Hrănirea restricţionată a puicuţelor de găini rase uşoare se
practică rar în timpul perioadei de creştere, din cauza restricţiei regimului de lumină care
influenţează consumul de nutreţuri şi dezvoltarea sexuală. După ce s-a ajuns la un procent maxim
de ouat, programele de hrănire pentru puicuţe şi găini din rasa Leghorn pot fi modificate, deoarece
uneori ele pot consuma nutreţ în exces, mai ales în perioadele terminale ale ouatului, devenind
obeze. Pentru a preveni acest fenomen, raţia alimentară se limitează la 90-95%, pentru a stopa
consumul excesiv de energie. Evident că pentru a trece la astfel de măsuri trebuie mai întâi să existe
date exacte cu privire la consumul de hrană total al efectivului în cauză, greutatea corporală,
temperatura mediului ambiant şi producţia de ouă.
Întrucât producţia de ouă descreşte în timpul perioadei de ouat, acest fenomen trebuie
corelat cu o ajustare corespunzătoare a necesarului de substanţe nutritive la găinile ouătoare. De
obicei, după o perioadă de 8-12 luni de ouat, unele efective năpârlesc, în vederea începerii unei noi
perioade de ouat. Pentru a reduce năpârlirea se stopează producţia de ouă prin restricţionarea
hrănirii şi iluminatului. In acest fel, găinile intră în repaus 4-6 săptămâni, după care sunt hrănite
normal, paralel cu creşterea numărului de ore de iluminat care stimulează creşterea producţiei de
ouă.
Cerinţele energetice ale găinilor sunt foarte mult influenţate de temperatura mediului, în
schimb, cerinţele absolute de proteină, aminoacizi, vitamine şi minerale sunt afectate puţin de
temperatură.
Cerinţele energetice pentru găini hibride ouătoare şi găini de reproducţie
Intr-un climat moderat, constant, cerinţele energetice pentru găinile de rasă Leghorn sunt de
300-320 kcal EM/găină. Nutreţurile cu concentraţii energetice superioare produc îmbunătăţirea
utilizării nutreţurilor, în comparaţie cu cele cu energie mai scăzută. Nivelurile energetice al
220
nutreţurilor combinate de aproximativ 2900-3000 kcal EM dau rezultatele cele mai eficiente în
producţia de ouă. In ţara noastră se prevede, pentru găinile ouătoare rase uşoare şi pentru găinile de
reproducţie rase grele, un conţinut energetic de 2750 kcal EM/kg nutreţ combinat.
Pentru găinile de reproducţie rase grele, datorită greutăţii corporale mai mari, cerinţele de
energie ating valoarea de 400-450 kcal EM/găină/zi, pentru o producţie maximă de ouă.
Când se constată tendinţa de depunere a grăsimii corporale, nutreţul combinat se
restricţionează sau se reduce valoarea energetică la 2600-2750 kcal, astfel încât păsările să nu
consume peste 390-400 kcal/găină/zi.
Găinile de reproducţie din rasele cu greutate medie (Rhode Island, Red) vor primi un nutreţ
combinat cu o valoare energetică ce va asigura 350 kcal pe găină/zi (Spiridon, 1985).
Cerinţele energetice ale tineretului de înlocuire pentru producţia de ouă şi pentru
reproducţie sunt în concordanţă cu curba standard de creştere, ţinând seama că valoarea energetică
a nutreţului combinat determină volumul ingestiei.
Pentru ca apariţia maturităţii sexuale să coincidă cu dezvoltarea corporală, în perioada 8-22
săptămâni se aplică hrănirea restricţională prin care se asigură energia metabolizabilă necesară
creşterii şi dezvoltării normale, avându-se în vedere ca cerinţele energetice să fie corelate optim cu
celelalte substanţe nutritive (proteine, vitamine, minerale).
Dacă se asigură energie în exces apar depozite abdominale de grăsime, care nu sunt dorite.
O dezvoltare normală a tineretului de înlocuire pentru producţia de ouase obţine atunci când
nutreţul combinat are un conţinut de EM de 3000-3100 kcal/kg, iar pentru reproducţie rase grele, un
conţinut de 2500-2600 kcal kg. In ţara noastră se recomandă un conţinut în energie cuprins între
2800-2850 kcal EM/kg nutreţ combinat.
Cerinţele energetice pentru puii de carne se apreciază prin stabilirea valorilor EM ale
nutreţurilor combinate, ţinând seama că cerinţele în EM se schimbă de la o zi la alta, în funcţie de
creşterea puilor. Există o strânsă corelaţie între consumul de nutreţuri şi concentraţia de EM a
nutreţului combinat la puiul de carne.
Ca principiu de hrănire raţională, de reţinut că reţeta de nutreţ combinat trebuie să aibă o
valoare energetică ridicată, fiind necesară reacţiilor metabolice dezvoltate, specifice perioadei de
creştere.
Pentru a obţine concentraţii mai mari de energie în nutreţul combinat, în perioada a doua de
creştere şi în perioada de finisare, se utilizează grăsimi animale sau vegetale în procent de 5-20%,
obţinându-se sporuri în greutate superioare. De asemenea, în perioada de finisare, adăugarea de
grăsimi în nutreţurile combinate este absolut necesară pentru a satisface cerinţele pieţii privind
depunerile de grăsime în carcasă. Totodată se reduce conţinutul în proteină brută, pentru realizarea
raportului optim energie/proteină.
221
 Pentru nutreţul combinat destinat puilor de carne, legislaţia din ţara noastră recomandă o
valoare energetică de 3000 kcal EM/kg, indiferent de faza de creştere şi îngrăşare.
Cerinţele energetice pentru curci. In hrănirea curcilor există două scopuri distincte pe care
se pune accent. Cel mai comun este hrănirea pentru cornet etatizarea cărnii de curcă, însă mai mare
importanţă are hrănirea efectivului pentru reproducţie.
Formulele de hrănire pentru curcanii care se comercializează se modifică pe parcursul
perioadei de creştere la intervale de 3-4 săptămâni, mai ales atunci când se înregistrează variaţii de
temperatură a mediului ambiant.
Programele de hrănire pentru efectivul de reproducţie sunt împărţite în raţii de precreştere şi
raţii de întreţinere, care pot fi administrate când efectivul de reproducţie este selectat la aproximativ
16 săptămâni. Femelelor li se administrează raţia de întreţinere până când se introduce stimulul
lumină la cea 30 săptămâni. In cazul masculilor, stimulul luminos se foloseşte începând cu vârsta de
26 săptămâni. O raţie de întreţinere echilibrată din punct de vedere nutriţional trebuie administrată
pe tot parcursul perioadei de reproducţie, greutatea corporală a masculilor fiind controlată prin
limitarea hrănirii.
Pentru curci înainte de reproducţie nu este necesar să se administreze raţii sărace în
substanţe energetice sau să se restricţioneze raţia. Raţiile care conţin făină de soia pot fi
administrate ad libitum. Nutreţurile cu concentraţii medii de substanţe energizante sunt date pentru
a stabiliza dezvoltarea şi sporul în greutate corporală la maturitate. În general se respectă principiile
de la galinacee, anumite concentraţii energetice ale reţetelor fiind cele mai eficiente.
În scopul asigurării acizilor graşi esenţiali se recomandă adăugarea în nutreţul combinat a
grăsimilor animaliere şi vegetale în procent de 4-8%, în funcţie de categorie (mai mult pentru puiul
de curcă broiler în perioada de finisare).
Când conţinutul energetic al nutreţului combinat scade sub 2600 kcal EM/kg în climat rece
şi 2400 kcal EM/kg în climat cald, păsările pierd în greutate, deoarece folosesc proteina endogenă
pentru asigurarea cerinţelor de energie. Dimpotrivă, valoarea energetică excesiv de crescută a
nutreţurilor combinate conduce la depuneri de grăsime nedorite şi încetinirea creşterii la tineret,
întrucât nivelul exogen de proteină brută scade.
Cerinţele proteice. Necesarul de nutrienţi pentru creştere, dezvoltare, reproducţie şi
realizarea producţiilor de ouă şi carne, la păsări ca şi la mamifere, este deosebit de important, dar
proteinele au un rol preponderent
Cerinţele proteice pentru găinile ouătoare şi găinile de reproducţie. Numeroase cercetări au
demonstrat că pentru o producţie optimă de ouă (75-85%) şi pentru realizarea unui consum specific
corespunzător, găinile adulte de aproximativ 2 kg trebuie să consume zilnic 17-18,5 grame proteină.

222
 Când greutatea corporală este mai mare (rase grele) va trebui suplimentat cu 1,5 grame
proteină pentru fiecare kg greutate în plus.
De reţinut că la păsări, metionină este aminoacidul limitativ primar.
Întrucât de la începutul ouatului (20-22 săptămâni) şi până la vârsta de 42 săptămâni,
greutatea corporală creşte de la cea 1450 g la 1900 g, producţia de ouă atinge vârful curbei (85%),
iar greutatea ouălor creşte treptat de la 40 la 60 g, cerinţele în substanţe nutritive în timpul perioadei
de diferite, în funcţie de vârstă.
Faza I cuprinsă între 20-42 săptămâni este cea mai critică perioadă pentru găinile ouătoare,
fiind necesar un nivel crescut de substanţe plastice (proteină şi aminoacizi) şi catalitice (vitamine şi
săruri minerale).
In această fază, caracterizată prin creşterea în greutate vie cu cea 450 g, cea ce reprezintă
(până la vârsta de 32 săptămâni) un spor mediu zilnic de 6,5 g/pasăre, este necesar un nivel zilnic de
proteină de 1,2 g pentru creştere şi 0,4 g pentru dezvoltarea penajului.
Faza a II-a cuprinde perioada de când a atins dezvoltarea corporală maximă de 42
săptămâni şi până când producţia de ouă se reduce la 65%.
Faza a III-a este perioada în care producţia de ouă scade sub 65%. Valoarea minimă
permisă a proteinei brute în raţie este de 14,5%, iar sub acest conţinut nivelul de aminoacizi nu
poate fi echilibrat şi în consecinţă încetează proteosinteza.
Media producţiei de ouă pentru faza I este 78%, pentru faza a II-a 72% şi sub 65% pentru
faza a III-a.
Având în vedere însă că sunt multe păsări care depăşesc acest procent mediu de ouat, în
scopul stimulării producţiei de ouă nivelul proteic este calculat pentru o producţie de 100% în faza I
şi 85% în faza a Hl-a.
Găinile de reproducţie rase grele au cerinţe mai mari în energie şi proteină pentru întreţinere.
Astfel, la un consum de aproximativ 150 g nutreţ combinat pe zi, cu 16% proteină brută, găinile
rase grele ingeră 24 g proteină, în timp ce găinile din rase uşoare, la un consum de cea 100 g nutreţ
pe zi cu 18% proteină brută, ingeră 18 g proteină.
Normele oficiale de hrănire ale găinilor de reproducţie rase grele, arată un consum zilnic de
212 g nutreţ combinat cu un coşi de 2750 kcal EM/kg şi 17% proteină brută. In acest consum zilnic
de nutreţ este inclusă şi cantitatea de nutreţ combinat consumată de cocoşi. Reţeta trebuie să conţină
cel puţin 0,77% lizină şi 0,58% metionină + cistină.
Pentru găinile ouătoare din rasele uşoare Albo se recomandă prin normele de hrănire un
consum zilnic de 113 g nutreţ combinat, iar pentru găinile Roso un consum majorat cu 10% faţă de
Albo, datorită greutăţii corporale mai mari cu 25% şi a greutăţii oului cu cea 4% peste greutatea
medie a oului de Albo.
223
 Valoarea energetică a nutreţului combinat este de 2750 kcal EM/kg cu 17% proteină brută,
0,7% lizină şi 0,63% metionină + cistină.
Cerinţele proteice pentru tineretul aviar de înlocuire. Ouăle, penele şi carnea de pasăre au o
compoziţie complexă în aminoacizi esenţiali, fapt pentru care aceştia trebuie asiguraţi prin reţete. Pe
de altă parte, raportul energie/proteină/aminoacizi este extrem de important la tineretul aviar de
înlocuire, întrucât o hrănire dezechilibrată şi carenţată în aminoacizi esenţiali conduce la devieri de
la curba standard de creştere, care ulterior vor avea consecinţe negative asupra perioadei de ouat.
Cerinţele zilnice de proteină ale tineretului aviar de înlocuire se pot calcula după formula
aplicată pentru stabilirea cerinţelor proteice zilnice ale puilor de carne, înlocuindu-se coeficientul
0,64 cu 0,55, care reprezintă coeficientul de utilizare a proteinei de către tineretul aviar de înlocuire
(Spiridon, 1985).
Pentru atingerea greutăţii corporale din curba standard se aplică hrănirea restrictivă
cantitativă sau calitativă. După autorii englezi cele mai bune rezultate s-au obţinut cu programul de
restricţie cantitativă începând cu vârsta de 6 săptămâni până la 10 săptămâni.
Restricţionarea cantitativă prin administrarea nutreţului combinat cu pauze de o zi (program
Skip - a - day) este mai eficientă decât hrănirea restrictivă zilnică, prin reducerea cantităţii de nutreţ
combinat cu 20-30% pe zi.
Se poate aplica şi restricţionarea calitativă, prin resincţionarea administrării proteinei la
tineretul aviar în ultima fază de creştere, cu condiţia satisfacerii la nivel optim a cerinţelor în
vitamine şi săruri minerale (Spiridon, 1985).
In ţara noastră, norma în hrănirea trifazială a tineretului de înlocuire pentru reproducţie rase
grele este în medie:
- Proteina brută 18,1%, cu limite de 16-21%;
- Lizină 0,86%, cu limite de 0,72-1,05%;
- Metionină + cistină 0,65%, cu limite de 0,57-0,76%.
Pentru tineretul aviar de reproducţie şi tineretul de înlocuire din rasele uşoare, norma
prevede tot o hrănire trifazială, cu aceleaşi valori pentru substanţele nutritive, dar cu un consum
zilnic de nutreţ de 65,5 g/pasăre, faţă de 93,5 g la tineretul de reproducţie din rase grele.
Cerinţele proteice pentru puii de carne se modifică în raport cu vârsta, de la ecloziune până
la sacrificare, existând două sau trei faze de creştere, dezvoltare şi îngrăşare
Este cunoscut că pentru păsări aminoacizii cu sulf sunt limitativi primari. Întrucât reţetele de
nutreţ combinat pe bază de porumb şi şrot de soia prezintă un deficit de 0,15% metionină şi de
0,25% total aminoacizi cu sulf (metionină + cistină), este necesar ca aceştia să fie adăugaţi până se
atinge nivelul de 0,5% în prima fază şi 0,38% sau 0,32% în cea de a doua şi, respectiv, a treia fază.

224
De asemenea, la total aminoacizi cu sulf se adaugă până se atinge nivelul de 0,93% în prima fază,
0,72% în a doua fază şi 0,60% în a treia fază.
Pe de altă parte, prin lucrările cercetătorilor americani s-a demonstrat că nivelul de 1,44%
arginină cu 1,20% lizină asigură cel mai bun spor mediu de creştere. La niveluri mai mari de
arginină se consideră că vor fi consumuri specifice mai bune, cu condiţia păstrării raportului normal
lizină/arginină.
În ceea ce priveşte consumul zilnic de proteină la puii de carne, acesta se calculează după
formula:
Cerinţa zilnică de proteină (g) =

0,0016  greutatea corporală (g) Sporul zilnic (g)  0,018 0,07  Sporul zilnic (g)  0,082
 
0,64 0,64 0,64
în care:
0,0016 (16%) - pierderea de azot endogen pentru întreţinere pe zi pe kg greutate corporală
(cerinţe pentru întreţinere);
0,018 (18%) - conţinutul de proteină al cărnii de pasăre (cerinţe pentru creştere şi dezvoltare
corporală);
0,07 (7%) - greutatea penajului din greutatea corporală;
0,82 (82%) - conţinutul de proteină brută al penelor (cerinţă pentru creşterea penajului);
0,64 (64%) - coeficientul de utilizare a proteinei din nutreţ.

Cerinţele de proteină şi aminoacizi pentru curci. Curcile, comparativ cu găinile, au niveluri

mai ridicate de aminoacizi cu sulf, lizină şi arginină. Cerinţele de proteină şi aminoacizi variază cu
vârsta, sexul şi tipul de producţie.
Suplimentarea cu metionină de sinteză în reţetele combinate pentru puii de curcă determină
îmbunătăţirea creşterii şi a indicelui de conversie a nutreţurilor. Dimpotrivă, lipsa metioninei din
nutreţul combinat conduce la inhibarea creşterii asociată cu un consum specific ridicat şi apariţia
pododermatitelor la puii de curcă.
Cerinţele de proteină şi aminoacizi la curcile ouătoare sunt determinate de vârsta păsărilor,
greutatea corporala, sezonul de ouat, temperatura ambientală etc.
De menţionat că orice adaos de L-lizină nu influenţează performanţele de reproducţie, în
timp ce suplimentarea metioninei îmbunătăţeşte producţia, consumul specific şi determină creşterea
greutăţii ouălor.
Cerinţele minerale sunt corelate cu compoziţia corporală în aceste elemente şi cu producţia
specifică a păsărilor.

225
 Cerinţele de calciu şi fosfor. De subliniat că păsările ouătoare au cerinţe ridicate în calciu,
acest element mineral fiind limitativ. In cazul deficitului de calciu, procentul de ouat se reduce
proporţional cu carenţa, iar când calciul lipseşte din nutreţul combinat încetează ouatul în 2-3 zile.
Cerinţele nutriţionale în calciu şi fosfor, cu toate că sunt grupate în jurul unor valori medii,
diferă în funcţie de autori.
Când raţiile sunt compuse din nutreţuri de origine vegetală, în care aşa cum s-a mai arătat la
porcine, fosforul este mai puţin disponibil din cauza formei fitice şi ca urmare, necesarul este mai
mare. Dimpotrivă, când raţiile conţin proteine de origine animalieră, acestea având o
biodisponibilitate ridicată, necesarul de fosfor este mai mic.
La găinile ouătoare, în aprecierea necesarului de calciu s-a ţinut seama de faptul că în
organism se elimină, cu fiecare ou, peste 2 g de calciu (2,09 g Ca şi 20 mg P în coajă/ou).
Experimentele au arătat că nici nivelurile prea mari de calciu în raţie nu sunt avantajoase. De
exemplu, creşterea calciului alimentar peste 3,7% duce la scăderea producţiei de ouă, iar dacă se
mai asociază şi cu reducerea fosforului alimentar sub 0,5%, determină, pe lângă scăderea producţiei
de ouă, şi scăderea conţinutului de cenuşă al cojii oului, întrucât fosforul este implicat în transportul
calciului pentru formarea oului (Underwood, 1966).
Cercetătorii englezi, având în vedere interrelaţia dintre calciu şi potasiu, pe de o parte şi
valoarea energetică a raţiei, pe de altă parte, susţin că, o dată cu creşterea conţinutului în energie,
creşte şi cerinţa de calciu.
Pentru găinile ouătoare, cerinţa în calciu se asigură pentru producerea cojii ouălor, indiferent
de valoarea energetică a hranei administrate.
Cea mai importantă perturbare provocată de carenţa în calciu şi fosfor calitatea cojii oului.
Se consideră că înlocuirea carbonatului de calciu pulbere cu faină de scoici cu granulaţie mai mare
îmbunătăţeşte calitatea cojii lui.
Rezistenţa la spargere este mai mare în cazul hrănirii cu 1/3 carbonat de calciu şi 2/3 făină
de scoici (Spiridon, 1985).
Excesul de fosfor este în detrimentul calităţii cojii oului, reducându-i greutatea specifică.
Cerinţele de magneziu. Uneori lipsa magneziului declanşează scurte convulsii, urmate de
comă şi moarte.
In cazul excesului de magneziu, producţia de ouă scade, iar ouăle au coaja subţire. Aceste
observaţii au fost făcute în cazul hrănirii cu dolomita, care are un conţinut ridicat de magneziu.
Cerinţele de clor, sodiu şi potasiu. Sunt puţine date în legătură cu cerinţele de sodiu la
păsări. După NRC (1977), cerinţele de sodiu la păsări sunt de 0,15%. Alţi autori consideră că,
pentru performanţe maxime în ceea ce priveşte creşterea corporală şi utilizarea eficientă a hranei,
cerinţele ar fi de până la 0,206% (Nall, 1968). In medie, oul de găină conţine 73 mg sodiu, 88 mg
226
clor, de unde şi concluzia că necesarul pentru păsări în perioada de ouat trebuie să fie mai mare
decât la păsările neouătoare. Se consideră că atunci când păsările consumă 110-130 g hrană
uscată/zi, necesarul este de 0,12-0,15% sodiu şi 0,15-0,20% clor (Underwood, 1966). După Nichita
(1984), cerinţele la pui şi păsări adulte sunt cuprinse între 0,2-0,4%.
In ceea ce priveşte cerinţele de potasiu, cercetătorii englezi sunt de părere că există o
interrelaţie între valoarea energetică a raţiei şi cerinţele de potasiu şi calciu. O dată cu creşterea
conţinutului în energie creşte şi cerinţa în potasiu.
Necesarul de clor, sodiu şi potasiu pe specii şi categorii de păsări a fost prezentat anterior.
De reţinut că păsările sunt mai sensibile decât mamiferele la dozele crescute de clorură de
sodiu, iar din cadrul pasărilor, raţele sunt cele mai sensibile la intoxicaţia cu clorură de sodiu.
Semnele intoxicaţiei se manifestă prin instabilitate, adinamie, mişcări convulsive.
Păsările carenţate în sodiu prezintă o diminuare a creşterii, inactivitatea gonadelor, tulburări
în utilizarea nutreţurilor, diminuarea performanţelor in reproducţie.
Cerinţele de fier la găinile ouătoare, cerinţele sunt mai mari faţa de cele ale neouătoarelor.
Se consideră că un ou de găină conţine 1 mg fier, astfel că la o producţie de 150-200 ouă pe an, o
găină elimină cea 150-100 mg fier. In perioada ouatului, absorbţia fierului creşte, iar valorile
hemoglobinei din sânge scad. Se apreciază că raţiile obişnuite ale ouătoare lor, fără suplimente din
afară, conţin cantităţi de fier care depăşesc necesarul de 50 mg fier/kg substanţă uscată.
La puii în creştere, normele elaborate de NRC recomandă 40 mg fier/kg substanţă uscată
(Hill şi Matrone, 1961).
La păsări nu se pune problema supradozării, deoarece conţinutul maxim admisibil în
nutreţurile combinate este de 1250 mg/kg (Wagner, 1972; Vogt, 1973).
Cerinţele de cupru. La găini, prin ou se elimină aproximativ 0,03-0,06 mg cupru. Nivelul
oiigoelementului din ou este variabil şi dependent de hrănire.
Majoritatea recomandărilor plasează nivelul cerinţelor de cupru în jurul a 3-5 ppm la SU
nutreţ combinat.
Cerinţele de cobalt. Din cauza rarităţii sindromului carenţial datorat cobaltului la păsări,
sunt puţine date despre cerinţele de cobalt la păsări. Kratzer apreciază nivelul optim în hrană la 4,7
ppm, iar Wagner (1972) şi Vogt (1973), citaţi de Milos şi Drînceanu, 1980, recomandă să nu se
depăşească nivelul de 10 mg cobalt/kg nutreţ.
Cerinţele de mangan. In condiţiile actuale de alimentaţie, a scheletului, îngroşarea
corespunzătoare a cojii ouălor şi un procent de ecloziune corespunzător.
Pentru a avea însă o marja de siguranţă şi a face faţă variaţiilor de calciu şi fosfor ingerate se
recomandă 55-60 ppm/kg nutreţ.

227
 Cerinţele de zinc. Pentru puii de găină, minimum de zinc care să asigure o bună creştere şi
fără forme clinice de carenţă este de 35-40 ppm, iar pentru puii de curcă, 40-75 ppm.
La adulte, găinile ouătoare au un necesar de 50 ppm zinc, găinile de reproducţie 65 ppm,
curcile de reproducţie 65 ppm, iar raţele 40-50 ppm.
Cerinţele de seleniu. La găinile ouătoare, cercetările efectuate au arătat că un total de 0,05
mg/kg nutreţ din care 0,04 în nutreţuri din raţie şi 0,01 în suplimentul mineral a prevenit semnele
specifice de carenţă. Hrănirea pe bază de porumb şi drojdie furajeră fără supliment mineral de
seleniu/kg nutreţ satisface necesarul în acest oligoelement. La curci, necesarul este de 0,2 ppm
(Scott, 1974; NRC, 1977). Nivelul toxic este apreciat la 10 ppm.
Cerinţele vitaminice. Pentru păsări, aportul vitaminic exogen este absolut necesar, întrucât
acestea nu pot fi sintetizate în organism. Asigurarea lor se face fie sub formă de vitamine ca atare,
fie sub formă de provitamine sau carotenoizi, ergosteroli, tocoferoli etc.
Cerinţele vitaminice sunt influenţate de mai mulţi factori care intervin în exploatarea
intensivă a păsărilor, cum sunt: biodisponibilitatea vitaminelor prezenţa în nutreţuri a unor substanţe
antivitaminice (tiamininază, avidină) sau a unor substanţe cu acţiune spoliantă sau distructivă
(contaminarea nutreţurilor cu fungi, acţiunea micotoxinelor), echilibrul nutriţional, sinergismul sau
antagonismul vitaminelor, oxidarea unor principii nutritive din nutreţuri, infecţiile şi infestaţiile,
stresul general, alterarea funcţiilor hepatice şi renale, factorii de mediu ambientali (temperatură,
umiditate, densitate) etc.
Evident că în afara acestor factori extrinseci există o serie de factori intri seci, care
influenţează cerinţele, legaţi de specie, rasă, linia genetică.
Cerinţele pentru cele mai multe vitamine sunt exprimate în mg/kg nutreţ combinat, cu
excepţia vitaminelor liposolubile A, D şi E ale căror cerinţe sunt exprimate în UI.
In funcţie de autori sunt unele diferenţe privind stabilirea necesarului de vitamine. Unii
cercetători au estimat cerinţele nu numai pentru a preveni unele dismetabolii ca în cazul NRC, ci şi
pentru realizarea unor activităţi optime ale vitaminelor motiv pentru care valorile cerinţelor estimate
de aceştia sunt ceva mai ridicate.
Pe de altă parte, cerinţele sunt stabilite pentru condiţii de întreţinere normale de microclimat,
tehnologie de exploatare etc. În condiţii de stres (infestaţii ori infecţii, dezechilibru nutriţional,
vaccinări, transfer în alte adăposturi, schimbarea compoziţiei nutreţului combinat, nematurate etc.)
cerinţele vitaminice cresc în funcţie de multitudinea şi intensitatea acţiunii factorilor stresanţi.
De subliniat că galinaceele utilizează aproximativ 1/3 din (-caroten, conversia fiind mai
mare când se folosesc niveluri mai mici în reţete.
Deficitul în vitamina A se caracterizează prin reducerea creşterii, horiplumaţie, scăderea
producţiei şi ecloziunii frecvente leziuni oculare şi în tractul digestiv. Cauzele acestui deficit sunt:
228
niveluri scăzute de vitamina A în hrană, oxidarea vitaminei A în nutreţ, erori în omogenizare,
maladii diferite.

CERINŢELE NUTRIŢIONALE PENTRU PALMIPEDE

Cerinţele nutriţionale pentru raţe. Raţele se cresc cu succes în două sisteme de mediu:
sistemul de creştere deschis, unde locul în care se cresc are o deschidere spre un lac cu apă pentru
înotat şi un sistem de creştere în care raţele se cresc în adăposturi cu mediu controlat, cu aşternut de
paie sau o combinaţie de paie şi plase de sârmă.
Raţele consumă nutreţuri granulate mai bine decât nutreţuri moi. In perioada de creştere se
administrează 2-3 tainuri pe zi. Datorită vitezei mari de creştere, se începe cu raţia starter care
conţine 22% proteină, timp de două săptămâni şi un raport EM/PB de 140, apoi se continuă cu raţia
de creştere cu 16% proteină şi un raport EM/PB de 192. Dacă bobocilor de raţă li se administrează
16% proteine în starter, creşterea timpurie este încetinită şi doar creşterea compensatorie poate duce
la o carcasă normală la vârsta de comercializare.
Palmipedele ingeră cantităţi mai mari de celuloză, datorită dezvoltării mai mari a intestinului
gros.
Atât raţele, cât şi gâştele se cresc pentru carne, astfel la aceste specii, cerinţele proteice
vizează producţia de carne.
Cerinţele nutriţionale pentru gâşte. Pentru gâşte există programe diferite de hrănire. În
condiţii de fermă, bobocilor li se administrează o raţie starter până la vârsta de 2 săptămâni, apoi se
hrănesc cu iarbă şi concentrate granulate. Bobocii se comercializează la vârsta de 18 saptămâni cu
menţiunea că la vârsta de 15-16 săptămâni se trece la hrănirea cu grăunţe-în al doilea program,
bobocii sunt hrăniţi cu cantităţi limitate de nutre, preparat, pe toată perioada creşterii, dar li se
permite totuşi o hrănire mai susţinută în perioada de finisare. Aceste gâşte se comercializează la 14
săptămâni, după ce în prealabil au beneficiat de o raţie de finisare bogată în substanţe energizante.
Alt program practicat doar în Europa se referă la creşterea gâştelor pentru obţinerea unor
exemplare cu ficat mare şi gras pentru preparat pate. Ele sunt crescute 12 săptămâni după care se
administrează o raţie de forţare ce se bazează pe un conţinut mare de grăunţe.
Gâştelor crescute pentru reproducţie li se administrează raţii de creştere până la vârsta de 6-8
săptămâni, apoi raţii pentru o producţie intensivă de ouă fertile pentru ecloziune.
De subliniat că, în general, pentru palmipede, datele referitoare la nutriţie sunt puţine şi
disparate.

7.2.5. CERINŢE NUTRIŢIONALE LA IEPURI

ASPECTELE GENERALE
229
 Hidraţii de carbon. întrucât iepurii sunt erbivori utilizează eficient plantele fibroase. Slade
şi Hintz (1969) semnalează că procentul de digestibilitate pentru fibra brută din lucerna este de
18,1%. Fonueshck şi col. (1974) arată că la iepuri digestibilitatea celulozei este de 16,1%, în timp
ce digestibilitatea hemicelulozei se ridică la 24,7%. De reţinut că pentru buna funcţionalitate a
tractului digestiv este necesar ca raţia să conţină şi fibră nedigestibilă. Speradbury (1975) arată că
raţiile ale căror niveluri de fibră brută sunt sub 6% provoacă diareea.
Digestia fibrei este posibilă datorită unor bacterii celulozolitice sau protozoare existente în
cecum şi/sau colon, atunci când mamiferul respecţiv nu secretă celulaza.
Iepurii digeră eficient amidonul, hidrocarbonatul important al grăunţelor de cereale.
Lipidele. Arrington şi col. (1974) au administrat iepurilor în vârstă de 4-5 săptămâni un
regim de hrană ce conţine diferite procente de grăsime, sub forma uleiurilor vegetale şi a constatat
un spor de greutate al acestora, m cazul hranei ce conţine 11-14% grăsime.
Aceiaşi autori au observat un coeficient de digestibilitate de 83,6-90,7% pentru fracţiuni
constituite în mare măsura din ulei de porumb extras cu eter. Includerea grăsimii în regimul de
hrănire tinde să îmbunătăţească palatabilitatea. Cheeke (1974) a observat o preferinţă a iepurilor
pentru un regim de hrană cu adaos de ulei de porumb, cu 5% superioară faţă de unul fără adaos de
grăsime. A existat o preferinţă clară pentru un regim de hrană cu adaos de 10% ulei de porumb, faţă
de cel cu 20% adaos de ulei de porumb.
A fost demonstrată, de asemenea, necesitatea introducerii acizilor graşi esenţiali în raţia
iepurilor (Ahluwalia şi col., 1967). Simptomele carenţei acestora se manifestă prin reducerea
creşterii, pierderea părului şi modificări în sistemul de reproducere la mascul, incluzând modificări
degenerative ale tubilor seminiferi care afectează producerea spermei şi duce la atrofia glandelor
anexe.
Proteinele şi aminoacizii. Importanţa proteinei în nutriţia iepurilor este recunoscută.
Creşterea rapidă a tineretului este dependentă de un nivel corespunzător de aminoacizi esenţiali în
raţie.
Sinteza de proteină bacteriană de cecum a fost demonstrată, dar această proteină obţinută cu
ajutorul coprofagiei se consideră că un contribuie satisfăcător la asigurarea cerinţelor de aminoacizi
esenţiali la tineretul în creştere (Cheeke, 1971). Estimările lui Me Ward şi col. (1967) arată că
primul acid esenţial ca importanţă pentru creşterea iepurilor este arginina. Esenţialitatea argininei,
metioninei şi lizinei a fost descrisă şi de Gaman şi Fisher (1970) şi Cheeke (1971). Studiile lor, ca
şi ale altor cercetători în domeniu au găsit că, în general, cerinţele celor trei aminoacizi sunt de
0,60% arginină, 0,65% lizină şi 0,60% metionină + cistină în raţie, calculat la SU. Raportat în
grame pe zi şi pe animal rezultă cea 35-40 g.

230
 In contrast cu alte specii de animale cu stomac simplu, cum sunt porcinele şi păsările, iepurii
utilizează mult mai eficient proteina din plantele furajere. De exemplu, la porcine digestibilitatea
proteinei din lucerna este de 50% în timp ce la iepuri se ridică la 75% (Slade şi Hintz, 1969).
Cheeke şi Amberg (1972) au observat că pentru un nivel de creştere de 34 g pe zi în greutate, raţia
alimentară poate să cuprindă fân de lucerna cea 10-60%, în timp ce dacă procentul de participare al
fânului de lucernă în raţie se ridică la 90% nivelul de creştere scade la 23 g/zi.
La iepuri, contribuţia sintezei de proteină în cecum şi colon nu este evaluată cantitativ. Se
consideră că această sursă nu contribuie semnificativ la creşterea iepurilor tineri. Pentru animalele
adulte, însă, poate constitui o sursă de azot (Kenndy şi col., 1970) pentru raţiile lipsite de proteine.
Houpt (1963) a lansat ipoteza secreţiei ureei în sânge la nivelul cecumului şi colonului. Iepurii
adulţi care au primit gelatină, au avut balanţa azotului pozitivă, ca urmare a coprofagiei. In schimb,
când iepurii au fost privaţi de posibilitatea de a realiza coprofagia, balanţa azotului a fost negativă
(Kenndy şi Hershberger, 1974).
In general pentru creştere, întreţinere, gestaţie şi lactaţie cerinţele de proteină brută sunt de
16, 12, 15 şi, respectiv, 17%.

ASPECTELE SPECIALE
In sistemul gospodăresc, cerinţele nutriţionale sunt influenţate de variaţiile climatice
sezoniere care determină modificarea cerinţelor energetice, minerale şi vitaminice. Acestea sunt mai
mari iarna decât vara. In schimb, cerinţele proteice (% din SU) sunt aceleaşi indiferent de sistemul
de creştere sau sezon: 13% la adulţi, 15% la femelele gestante şi tineretul pentru reproducţie; 18%
la femelele care alăptează şi 17% la tineretul supus îngrăşării.
Pentru hrănirea iepurilor conţinutul optim în celuloză al raţiei este de 13-14%, putând ajunge
la 27% pentru iepurii adulţi.
In hrănirea iepurilor se pot folosi fânurile de lucernă, trifoi, borceag etc, paie, frunze şi
lăstari de arbori, morcovi, cartofi, dovleci, nutreţuri însilozate.
Fânurile se folosesc numai după 1-2 luni de la recoltare, timp necesar maturării. Utilizarea
acestora mai devreme produce fenomene de constipaţii m balonări.
Frunzele de sfeclă, de varză şi alte deşeuri de la grădini se administrează în cantităţi mici,
altfel pot predispune la diaree, coccidioză etc.
Nutreţurile verii în cantităţi mari, fără acomodare prealabilă, pot provoca tulburări digestive.
Prevenirea se poate face prin trecerea treptată la masă verde şi administrarea leguminoaselor verzi
sub formă pălită.

231
 Nutreţurile concentrate se pot utiliza sub formă de grăunţe sau uruieli. Iepurii, îndeosebi
tineretul, manifestă o mare sensibilitate faţă de nutreţurile infestate cu mucegaiuri şi, ca urmare,
acestea trebuie excluse din raţie.
Cerinţele nutriţionale ale iepurilor adulţi
Cerinţele nutriţionale exprimate în UN şi PD sunt în medie următoarele:
• Necesarul de întreţinere pentru 1 kg greutate vie este de 0,03 UN şi 3g PD;
• In perioada pregătirii pentru montă, necesarul de întreţinere se suplimentează cu 0,05 UN
şi 6 g PD;
• în perioada de gestaţie, necesarul de întreţinere se suplimentează cu 0,06 UN şi 9 g PD;
• în perioada de lactaţie, necesarul de întreţinere se suplimentează cu 0,16 UN şi 22 PD.
Raţiile de bază sunt constituite iarna din 200-300 g fân şi 200-300 g suculente, iar vara din
1000-1800 g masă verde, din care frunze de morcov, varză, sfeclă, maximum 500 g.
Începând cu 14 zile înainte de montă şi în perioada montei, masculii trebuie să primească
nutreţuri de volum de bună calitate, la care se adaugă 40-50 g concentrate.
Femelele în prima parte a gestaţiei trebuie să primească aceeaşi raţie din perioada de repaus,
dar fără nutreţ însilozat, fără frunze de sfeclă sau varză. In a doua parte a gestaţiei raţia se
suplimentează cu 40-50 g concentrate, iar spre sfârşitul gestaţiei, suculentele se reduc treptat, apoi
se exclud.
Iepurii adulţi pot primi în raţie maximum 140 g grăunţe de cereale, 100 g boabe de
leguminoase, 70 g tărâţe, 30 g şroturi, 10 g făinuri animaliere. Raţia trebuie să conţină 1-2 g sare de
bucătărie şi 3-4 g amestec de săruri de calciu şi fosfor.
Cerinţele nutriţionale ale tineretului. Cerinţele de întreţinere sunt mai ridicate la iepurii
tineri. La 1 kg GV acestea sunt în medie de 0,04 UN şi 4 g PD. Iepurii tineri realizează în mod
normal sporuri de 20-30 g/zi, iar pentru 1 kg spor sunt necesare 2,5-3 UN şi 300-350 PD.
In primele 3 săptămâni de viaţă, hrănirea se bazează exclusiv pe laptele matern. În
continuare, pe lângă laptele matern, se introduc în hrană şi alte nutreţuri uşor digestibile şi
asimilabile, cele mai recomandate fiind laptele smântânit (20-50 g/zi), uruielile de orz şi alte
cereale, nutreţuri combinate, lanuri de leguminoase la discreţie. Este de dorit ca şi raţiile
iepuroaicelor mame să conţină aceleaşi nutreţuri, deoarece puii consumă din raţia acestora.
Înţărcarea se face la 35 de zile, în următoarele 45 de zile hrănirea se face cu aceleaşi
nutreţuri, la care se adaugă morcovi, cartofi fierţi, cantităţi mici de sfeclă şi frunză de varză.
După vârsta de 80 de zile se pot utiliza şi alte nutreţuri, dar printr-o acomodare treptată, timp
de 5-6 zile.
La vârsta de 1-3 luni, raţiile pot fi alcătuite după sezon, din 50-100 g fânuri şi 100 g
suculente sau 100-300 g nutreţuri verzi la care se adaugă 40-50 g concentrate.
232
 Între 3 şi 5 luni, raţiile de bază se majorează cu 100-150 g fân şi 150 g suculente sau 300-
700 g masă verde, iar concentratele cu 20-30 g. Sărurile minerale se asigură prin 0,5-1 g sare de
bucătărie şi 2-3 g amestec săruri de calciu şi fosfor.
In sistemul industrial, creşterea iepurilor urmăreşte obţinerea unor producţii mari de carne şi
a unei bune eficiente economice raportate la cheltuielile totale.
In prezent cele mai utilizate sisteme sunt: creşterea în baterii supraetajate şi creşterea în cuşti
Flat-Deck.
Folosirea bateriilor supraetajate înregistrează o restrângere pe plan mondial, întrucât acestea
sunt mai greu de igienizat, observarea iepurilor se face mai greu, iluminatul este neuniform, menţin
un microclimat necorespunzător etc.
Bateriile orizontale pe un rând Flat-Deck înlătură inconvenientele arătate. Unul din factorii
esenţiali ai reuşitei creşterii iepurilor în acest sistem îl constituie alimentaţia raţională pe bază de
nutreţuri combinate complete, iar adăparea trebuie să se facă la discreţie, prin sisteme automate
(Stoica, 1997),
Cerinţele nutriţionale pe stări fiziologice nu sunt suficient studiate şi există diferenţe mari
între recomandările diferiţilor autori.
Nivelul proteic este de 15% PB la tineret şi femele gestante, 18% PB la femele în lactaţie şi
17% PB în cazul unui nutreţ unic.
Reţetele de nutreţuri combinate, în principal trebuie să conţină cereale, lucerna deshidratată,
şroturi, târâte, săruri minerale etc. O grijă deosebită trebuie acordată raportului proteină/celuloză.
Pentru evitarea enteritelor trebuie să se asigure 12-14% celuloză brută greu digestibilă. Sub
acest procent există riscul apariţiei diareei. Creşterea procentului de proteină în raport cu celuloza
poate provoca creşterea pierderilor în efectiv. Cantităţile mici de celuloză micşorează peristaltismul
intestinal, iar creşterea nivelului proteic determină creşterea ureei în sânge, deoarece nu poate fi
eliminată normal.
În alimentaţia cu nutreţuri combinate a iepurilor crescuţi în hale industriale se practică
hrănirea monofazială şi hrănirea mul ti fazială.
Hrănirea monofazială foloseşte o singură reţetă atât pentru maternitate, cât şi pentru tineretul
de reproducţie şi la îngrăşat.
Hrănirea multifazială foloseşte două sau mai multe reţete stabilite pe stări fiziologice.
In general se folosesc trei reţete de nutreţ combinat: pentru reproducţie, pentru înţărcare,
pentru îngrăşare. Nutreţul combinat pentru îngrăşare se administrează la discreţie, de la înţărcare la
livrare.

233
 De reţinut că în condiţiile creşterii industriale a iepurilor, granularea nutreţurilor este o
condiţie obligatorie pentru că iepurele prezintă o sensibilitate sporită a căilor respiratorii la pulberi.
Prin granulare se înlătură risipa şi se păstrează omogenitatea.
Ingesta zilnică de nutreţ combinat începe de la vârsta de 18-20 zile, creşte rapid şi
încetineşte abia către 8-9 săptămâni.
După Stoica (1997), cantităţile consumate, în medie, pe iepure şi pe zi într-o crescătorie sunt
următoarele:
- Tineret la îngrăşat (4-12 săptămâni): 110-120 g;
- Femele în lactaţie: 330-380 g;
- Femele gestante: 150- 170 g;
- Tineret de reproducţie (peste 12 săptămâni),
masculi adulţi şi femele în repaus: 30- 150 g.
Restricţionarea alimentaţiei trebuie practicată la masculi, la tineretul de reproducţie după
12 săptămâni, dar poate fi practicată şi la iepuroaicele gestante.
De subliniat că materiile prime alterate pot provoca accidente nutriţionale grave,
ireversibile. Din aceste considerente folosirea unor materii prime de foarte bună calitate, salubre,
constituie o garanţie a calităţii nutreţului combinat şi respectiv a eficientei alimentaţiei iepurilor in
crescătoriile industrială.

234
235
 10.2. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI PE SPECII
10.2.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Profilul metabolic este un termen nou, el fiind utilizat de mult în medicina umană de către
Carmalt şi col., citaţi de Pârvu, 1992. In medicina veterinară interesul pentru utilizarea testelor
biochimice în diagnosticul tulburărilor nutriţional-metabolice a fost introdus de Payne şi col. (1970)
descriind pentru prima dată testul de profil metabolic, apoi Slănina şi Beseda (1979) fac o descriere
completă a profilului metabolic la specia bovine.
In 1992, Pârvu Gh. tratează problema profilului metabolic în ansamblul său, abordând mai
întâi problemele premergătoare înţelegerii rostului şi interpretării profilului metabolic. In acest scop
s-au prezentat mai întâi date de enzimologie generală, de hematologie şi biochimie clinică şi apoi
profilul metabolic propriu-zis la speciile bovine, ovine, porcine şi păsări, sfârşind cu datele ce
vizează prevenirea şi combaterea profilului metabolic deviat.
Datorită tehnicilor pe care hematologia şi biochimia le oferă în prezent, supravegherea stării
de sănătate a unei populaţii de animale constă în explorarea mai multor parametri sangvini, pe mai
mulţi indivizi din aceeaşi categorie fiziologică, supuşi aceloraşi condiţii de viaţă.
De reţinut că testele de profil metabolic nu exclud mijloacele obişnuite de diagnostic cum
sunt cele morfoclinice, ci vin să le completeze. De aceea, testul metabolic trebuie considerat ca o
parte din examinarea complexă, clinică şi de laborator a efectivului. Totodată trebuie luate în
considerare datele de anamneză, cantităţile de nutreţuri administrate şi dinamica folosirii lor.

10.2.2. CÂND ŞI CUM SE EXECUTĂ PROFILUL METABOLIC

Modificarea cantitativă a constituenţilor sangvini reprezintă un revelator în diagnostic şi este
consecinţa fie a unei tulburări funcţionale, fie a unor leziuni organice, fie a reacţiei de apărare ca
urmare a unei agresiuni. In acelaşi timp, prezenţa unor asemenea valori anormal scăzute sau
anormal crescute a componenţilor serici este generatoare de perturbări în organism. Dozarea lor are
şi valoare prognostică.
In continuare se vor arăta stările patologice şi situaţiile zootehnice concrete, în care se
impune efectuarea profilului metabolic într-un efectiv, precum şi modul de realizare a lui.

SITUAŢIILE ZOOVETERINARE IN CARE SE IMPUNE EFECTUAREA

PROFILULUI METABOLIC
In condiţiile creşterii intensive a animalelor, diagnosticul unilateral a fost înlocuit cu
diagnosticul complex. Situaţiile concrete în care diagnosticul complex trebuie să includă şi teste de
profil metabolic sunt:

236
 • In urma anchetei nutriţionale şi a examenelor clinice se suspicionează o boală nutriţională
(boli de creştere, tetanii, diaree neonatală, toxicoze maternoperinatale, tulburări neuromusculare,
osteoarticulare sau cutanate etc);
• In efective se constată scăderi nejustificate ale producţiei sau ale unor parametri productivi
(procent de grăsime din lapte, spor de creştere, procent de ouat etc);
• Se constată tulburări ale funcţiei de reproducţie pe care ancheta ginecologică nu le poate
explica, precum şi tulburări ale gestaţiei şi puerperiu-mului;
• Evoluează boli cu etiologie complexă neprecizată sau, cu toate că etiologia este cunoscută
şi s-au luat măsuri de combatere etiotropă (antiinfecţioasă, antiparazitară etc), situaţia nu s-a
remediat;
• Control de rutină, preventiv, mai ales în perioadele de schimbare a regimului alimentar, în
efectivele de animale ultraspecializate, de mare valoare zootehnică, a căror productivitate mult
crescută a condus la creşterea cerinţelor nutritive (P â r v u şi Ta v a n o v, 1981). In acest din urmă
caz supravegherea sănătăţii metabolice se bizuie pe testarea periodică (de obicei de 2-4 ori pe an) a
anumitor parametri, la indivizi clinic sănătoşi, aleşi randomizat din efectivul în cauză.
In schimb, la primele patru cazuri de utilizare a testelor metabolice, prelevarea probelor se
face de la animale sănătoase, precum şi de la cele cu starea sănătăţii mai puţin perfectă, dar în mod
deosebit de la cele gestante cu puţin timp înaintea fatării şi la cele lactante în perioada de vârf a
lactaţiei când solicitarea metabolică este maximă.

MODUL DE REALIZARE A PROFILULUI METABOLIC

Testul de profil metabolic constă în efectuarea a două feluri de investigaţii:
• Biochimice, pe sânge total, ser, plasmă, urină, lapte, lichid rumenal sau alte lichide
biologice;
• Hematologice, prin executarea de examene cantitative (număr eritrocite, Ht, Hb, VEM,
HEM, CHEM, număr leucocite) şi calitative (citomorfologice, formulă leucocitară), atât pe sângele
periferic, cât şi pe măduva osoasă hem atoformatoare.
Principiile de prelevare şi conservare a probelor
Modul de prelevare a probelor biologice este în funcţie de specie şi lichidul biologic de
cercetat.
Sângele se prelevează din vena jugulară la bovine, cabaline şi ovine, din confluentul jugular
la porcine, din vena safenă externă sau cord la animalele de blană, din cord la păsări şi peşti. La
păsări, sângele se mai poate recolta din vena subclaviculară sau humerală, iar la peşti din vena
caudală sau din branhii (Pârvu şi col., 1977).

237
 Este foarte important ca prelevarea sângelui să se facă în aşa fel încât să se prevină hemoliza
care ar conduce la obţinerea de valori eronate. Una din condiţiile prevenirii hemolizei o constituie
utilizarea de instrumentar şi recipiente (ace, eprubete) curate (bine limpezite de detergenţi cu apă
fiziologică) şi uscate. Sângele va fi lăsat să se scurgă pe pereţii eprubetei, evitându-se formarea de
spumă. Cantitatea de sânge necesară este în funcţie de numărul şi felul determinărilor urmărite.
• Investigaţiile biochimice. In general pentru maxiprofilurile biochimice (15-20 determinări),
care de obicei sunt efectuate la cabaline, bovine, porcine şi ovine, sunt necesari aproximativ 20-25
ml sânge, ţinând seama că volumul serului ce se va exprima reprezintă aproximativ 45-50% din
sângele total prelevat. Pentru miniprofilurile (2-5 determinări) efectuate la animalele de blană,
păsări şi peşti, 2-6 ml de sânge sunt de ajuns.
Cu câteva excepţii, determinările biochimice se pot face pe serul sangvin atunci când
prelevarea se face în eprubete obişnuite ce se ţin la temperatura camerei pentru a favoriza retracţia
cheagului şi exprimarea serului. Pentru a grăbi exprimarea serului, este recomandat ca după cea o
oră de la prelevare (după ce sângele a coagulat) să se desprindă cheagul de pe pereţii eprubetei,
preferabil cu o baghetă de sticlă.
Tot în scopul prevenirii hemolizei este recomandabil să se efectueze cât mai curând
separarea plasmei, respectiv a serului după exprimare. Plasma, respectiv serul, separate de restul
componentelor sângelui se pretează la depozitare, chiar în condiţiile refrigerării.
In schimb, determinările acidului lactic şi piruvic se fac pe sânge total, recoltându-se 1 ml şi,
respectiv, 3 ml sânge cu seringa, care se adaugă peste 4 ml şi, respectiv, 6 ml soluţie 10% acid
tricloracetic existent deja în eprubetă, după care se agită energic.
• Investigaţiile hematologice. Sângele circulant se recoltează pe anti-coagulant, EDTA
pulvis, în proporţie de 4 mg EDTA şi 2 ml sânge, după care se agită blând pentru omogenizare.
Pentru examenul măduvei hematoformatoare se recoltează de la animalele moarte sau tăiate, fie o
sternebră (la animalele adulte, indiferent de specie, tineret şi nou-născuţii animalelor mari), fie
capătul proximal de femur sau tibie (la purcei, miei, pui şi găini). Prin strivirea fragmentului de os
se obţine măduva hematogenă care se etalează pe lamă de frotiu, se fixează, apoi se colorează May
Grunwald-Giemsa. Pentru o cât mai bună conservabilitate, transportul şi stocarea probelor atât
pentru analizele hematologice, cât şi pentru cele biochimice este bine să se facă (pe cât posibil) la
temperatura de + 4°C.
Răstimpul care poate trece de la prelevare până la dozarea diferiţilor parametri, ca regulă
generală, trebuie să fie cât mai redus. Sângele este lichidul biologic cel mai utilizat în testele
metabolice. In anumite situaţii însă se examinează şi alte lichide biologice cum sunt: urina, laptele,
lichidul rumenal, lichidul cefalorahidian etc.

238
 Prelevarea probelor de urină se face cu ocazia micţiunii spontane a animalelor sau prin
cateterism vezical, uşor de practicat la femele şi mai anevoioasă la masculi. Provocarea micţiunii
spontane reuşeşte la ovine şi caprine prin astuparea nărilor şi gurii.
Examenul urinii se recomandă imediat după recoltare, deoarece poate deveni repede sediul
unor colonizări bacteriene care determină schimbarea pH-ului şi a sedimentului. In plus, unele
componente ale sale fiind volatile se pierd (corpii cetonici) sau altele (glucidele şi sedimentul
organic) se descompun. In cazul când urina nu poate fi examinată pe loc, probele se vor ţine în
recipiente închise la +4°C după ce în prealabil s-a adăugat un antibiotic: 2-3 ctg streptomicină sau
20000 UI penicilină la 1000 ml sau 1 ml formol 40% la 10 ml urină (Ghergariu. 1985).
Sedimentul urinar se va examina în decurs de 2 ore de la prelevare. Analiza chimică se va
efectua în decurs de 4 ore de la prelevare, fară să se adauge conservant.
Prelevarea lichidului rumenal se face cu o sondă esofagiană căreia i se adaptează la
extremitatea liberă, o pompă aspiratoare sau aparatul de muls.
De la prelevare până în momentul efectuării analizei nu trebuie sa treacă mai mult de câteva
ore (după unii autori maximum 9 ore).
Prelevarea lichidului cefalorahidian este practicată fie prin rahicenteza suboccipitală
palpând spaţiul suboccipital pe linia mediană, în dreptul unei linii ce uneşte marginile anterioare ale
aripilor atlasului, fie rahicenteza lombară în spaţiile intervertebrale.
Numărul de animale care trebuie investigate pentru stabilirea diagnosticului pe efectiv.
Pentru a obţine informaţii diagnostice valabile. Intr-o colectivitate se consideră că 10-15 animale
din fiecare categorie fiziologică sunt suficiente. Slănina şi col. (1979) arată că în crescătoriile de
viţei este de ajuns a preleva de la 3-5% din viţeii sugari şi 3-5% din viţeii înţărcaţi, sănătoşi şi
bolnavi. Evident că numărul de animale investigate depinde de specie şi mărimea efectivului. De
exemplu, în crescătoriile mari de viţei, examinarea a 10 viţei este suficientă. Variaţii individuale pot
exista, mai mici sau mai mari, de aceea pentru concluzionarea diagnostică se calculează valoarea
medie pentru fiecare parametru hematologic sau biochimic şi se compară cu valorile de referinţă,
luându-se în seamă şi procentul de animale cu valori deviate. In condiţiile în care valoarea medie pe
categorie se încadrează în limite normale, în schimb, cel puţin 30% din indivizii cercetaţi prezintă
valori deviate în plus sau în minus faţă de normal, efectivul de animale din care provin acestea (cele
examinate) este considerat ca prezentând tulburări nutriţional-metabolice.
Pentru o mai mare exactitate în interpretare este preferabil să se calculeze media şi deviaţia
standard care oferă indicii asupra distribuţiei probabile a unor valori apropiate de medie mai mult
sau mai puţin, în plus sau în minus faţă de aceasta. Se utilizează media, una, două sau trei deviaţii
standard plus sau minus. Cel mai indicat este să se utilizeze media şi două deviaţii standard (m±2s)
întrucât corespunde unor limite de confidenţă de 95% (Ghergariu şi col., 1985).
239
 După Metais şi col. (1977), interpretarea comparativă a rezultatelor fată de valorile de
referinţă ar fi:
între:
 m şi m±2s - fără semnificaţie patologică;
 m±2s şi m±3s - situaţie limită;
 m±3s şi m±4s- stare patologică; peste:
 m±4s - stare extrem de patologică.
Cu toate acestea, interpretarea nu va fi făcută în mod mecanic, ci efectivul in cauză trebuie
cunoscut în detaliu sub toate aspectele: starea de nutriţie, sănătatea clinică, starea fiziologică, vârsta,
modul de exploatare etc.
Stabilirea valorilor de referinţă (normale). Cei mai mulţi autori sunt de părere că datorită
variaţiilor mari între diversele efective de animale ar fi bine să se stabilească valorile de referinţă
pentru fiecare efectiv în parte. După opinia noastră însă, acest lucru nu este practic şi nici posibil
întotdeauna.
In general sunt trei metode de a stabili valorile de referinţă, fără a exista o distincţie clară
între ele:
• Metoda reprezentativă constă în selecţia echilibrată a animalelor clinic normale care sunt
socotite a fi cele mai reprezentative sub aspectul sănătăţii pentru populaţia respectivă. Evident că o
asemenea selecţie este dificilă, întrucât opiniile cu privire la sănătate pot fi subiective, iar
compoziţia sângelui poate prezenta variaţii între efective;
• Metoda mediei presupune examinarea unui număr suficient de efective, pe care se obţine o
medie estimativă imparţială a populaţiei. Aceasta nu este reprezentată de indivizi selectaţi după mai
multe criterii, ci numai după criteriul sănătăţii clinice.
Prin urmare, valorile obţinute pe un număr mare de indivizi aleşi randomizat dintre cei clinic
sănătoşi, într-un număr mai mare de efective, constituie valori medii de referinţă care sunt utilizate
pentru compararea profilului metabolic (Payne şi col., 1970).
După Ghergariu şi col. (1985) intervalul de distribuţie în acest caz este prea mare, putând
include şi valori care nu mai pot fi apreciate ca fiziologice;
• Metoda optimă recurge la obţinerea valorilor medii pentru diferiţi parametri ai profilului
metabolic pe indivizi selectaţi după criterii multiple, ca de exemplu: starea de sănătate clinică,
vârsta, starea fiziologică, rasă. sex etc., în acest caz intervalul de variaţie este mult mai strâns astfel
că valori ale unor indivizi sănătoşi pot să cadă în afara celor considerate fiziologice.
Pentru înlăturarea neajunsurilor, o combinaţie între metoda mediei şi cea optimă se
consideră că ar întruni toate calităţile: examinarea unui număr mare de indivizi riguros selectaţi

240
după multiple criterii, într-un număr cât mai mare de efective. Dintre criteriile de selectare:
sănătatea clinică, vârsta şi prea fiziologică sunt de importanţi majora.
Metodele de dozare hematologice şi biochimice oficiale. Este cunoscut că în majoritate
constituenţii sangvini sau ai altor lichide biologice pot fi determinaţi cantitativ prin mai multe
metode. In funcţie de metoda de dozare utilizată, rezultatele pot fi diferite. Pentru a nu se produce
erori de interpretare, operându-se cu alte metode de determinare decât cele utilizate la stabilirea
valorilor de referinţă, se recomandă consultarea manualului cu metode omologate în care se dau
metodele oficiale (standard) şi valorile de referinţă.
Explorarea parametrilor morfologici sangvini. Dintre investigaţiile hematologice
interesează în mod deosebit patologia eritronului, deoarece în cazul neasigurării la nivel de necesar
a principiilor nutritive, acesta reacţionează mai prompt şi mai fidel decât sistemul leucocitar.
Nu se va insista asupra creşterii valorilor eritronului peste normal, întrucât în dismetabolii
este întâlnită doar poliglobulia relativă sau falsă ca urmare a hemoconcentraţiei determinată de
pierderea (vomitare, diaree, poliurie) sau carenţa de apă.
În schimb, anemia care este atât de frecventă şi specifică bolilor carenţiale H caracterizează
prin valori sub normal ale eritronului care, fie prin hipovolemie sau oligocitemie, fie prin
oligocrornie sau blocarea funcţională a hemoglobinei, conduce la hipoxia anemică cu tot ansamblul
de tulburări funcţionale consecutive acesteia.
Modificările de ordin cantitativ sunt însoţite de alteraţii calitative (citomorfologice) ale
eritrocitelor, cum sunt cele de volum, culoare şi formă. In aceste condiţii devine necesară
determinarea numărului de eritrocite, a hematocritului, a hemoglobinei, iar pentru determinarea
tipului morfologic de anemie este obligatorie determinarea indicilor eritrocitari derivaţi cum sunt
VEM şi CHEM şi examenul citomorfologic pe frotiu.
Seria leucocitară se utilizează mai rar în profilul metabolic, dar nu de puţine ori are
importanţă în stabilirea diagnosticului în general şi a diagnosticului diferenţial în special.
Pentru investigarea seriei albe se practică determinarea numărului de leucocite şi formula
leucocitară.
De subliniat că analizele hematologice trebuie coroborate obligatoriu cu cele biochimice
pentru a se explica etiologia unor devieri şi a evita unele interpretări de profil metabolic hazardate.
Explorarea parametrilor biochimici sangvini. Din întregul ansamblu de determinări
biochimice, se aleg, în funcţie de anamneză şi de examenul clinic, numai câteva profiluri parţiale.
Se cercetează îndeosebi profilul proteic, energetic, mineral, vitaminic. Celelalte profiluri (enzimatic,
echilibrul acido-bazic, stomacal etc.) se aleg în funcţie de tulburarea probabilă.
Din cadrul profilului proteic interesează dozarea proteinelor totale, albuminelor,
globulinelor şi ureei, precum şi raportul albumine/globuline. Aceste investigaţii au ca scop:
241
evaluarea nivelului proteic de care au beneficiat animalele pe o perioadă mai îndelungată (nivelul
albuminemiei), dar şi recenta (nivelul azotemiei); aflarea stării de sănătate sau suferinţă a unor
organe de importanţă vitală (ficat, rinichi, tractul gastrointestinal); cunoaşterea capacităţii de
apărare antiinfecţioasă a organismului (nivelul globulinelor serice).
Pentru determinarea stării nutriţionale energetice se cercetează glucoza, colesterolul, lipidele
totale, acidul piruvic, acidul lactic şi corpii cetonici. Aceste investigaţii au în vedere cunoaşterea
nivelului energetic (glicemie şi colesterolemie); evaluarea metabolismului intermediar energetic
(acid lactic şi piruvic) şi indirect aflarea statusului vitaminic B1 (nivelul acidului piruvic în sânge);
aprecierea stării funcţionale hepatice (colesterolemia); depistarea mai precoce a unor dismetabolii,
cum sunt: cetozele şi acidozele.
Evidenţierea eventualelor dismineraloze vizează în special dozarea de calciu, fosfor,
magneziu, sodiu, potasiu, fier, zinc, cupru, mangan şi seleniu. Prin aceste teste se evidenţiază stările
careul ia le în minerale; elucidarea diagnostică a unor intoxicaţii (seleniu, cupru, sodiu, potasiu etc);
descoperirea unor dezechilibre minerale precum: P/Ca, Cu/Zn, Ca/Zn, Na/K, Mg/K etc, sau a
dezechilibrelor hidrominerale.
Dintre vitamine, cu mijloacele actuale de dozare pot fi cercetate: vitamina A, -carotenul,
vitamina E, vitamina C şi indirect vitamina B1, prin dozarea acidului piruvic. Scopul urmărit este
aflarea statusului vitaminic în organism, care cu excepţia vitaminei C şi K (mai puţin la păsări) şi în
parte vitamina B, este legat de nivelul hrănirii cu aceşti nutrienţi.
Prin dozarea enzimelor serice se urmăreşte punerea în evidenţă a unor organopatii (ficat,
cord, rinichi, muşchi, oase etc). Interesează în principal transaminazele glutamoxalecetică (GOT) şi
glutamicpiruvică (GPT), gamma-glutamiltransferaza (GGT), creatinfosfochinaza (CPK),
lacticodehidrogenaza (LDH), fosfataza alcalină (PA), colinesteraza (CHE).
Foarte frecvente sunt situaţiile când este necesară investigarea echilibrului acidobazic prin
determinarea bicarbonatului actual.
Modificările cantitative sau calitative ale acestor constituenţi sangvini reprezintă un
revelator al stării de sănătate, deoarece ele sunt consecinţa unor carenţe nutriţionale, ori a unei
tulburări funcţionale sau a unor leziuni ale diferitelor organe. Alteori, modificările constatate
reprezintă reacţii de apărare din partea organismului, ca urmare a unei agresiuni. Foarte frecvent,
prezenţa unor asemenea valori anormal crescute sau anormal scăzute ale componenţilor serici este
generatoarea unui complex de perturbări în organism.
Aşa cum s-a mai amintit, setul de analize ce trebuie efectuat este în funcţie de specie,
categoria de animale, sezon, situaţia clinică concretă şi fosfataza alcalină (PA), colinesteraza
(CHE).

242
 Foarte frecvente sunt situaţiile când este necesară investigarea echilibrului acido-bazic prin
determinarea bicarbonatului actual.
Modificările cantitative sau calitative ale acestor constituenţi sangvini reprezintă un
revelator al stării de sănătate, deoarece ele sunt consecinţa unor carenţe nutriţionale, ori a unei
tulburări funcţionale sau a unor leziuni ale diferitelor organe. Alteori, modificările constatate
reprezintă reacţii de apărare din partea organismului, ca urmare a unei agresiuni. Foarte frecvent,
prezenţa unor asemenea valori anormal crescute sau anormal scăzute ale componenţilor serici este
generatoarea unui complex de perturbări în organism.
Aşa cum s-a mai amintit, setul de analize ce trebuie efectuat este în funcţie de specie,
categoria de animale, sezon, situaţia clinică concretă şi rezultatul anchetei nutriţionale din unitatea
respectivă.
De exemplu, dacă în cadrul profilului metabolic la porcine are importanţa dozarea proteinei
totale, albuminei, glucozei, vitaminei E, fierului, cuprului, GPT şi hemoglobinei, la bovine mai
mare importanţă are dozarea rezervei alcalinei, corpilor cetonici, seleniului, cobaltului, GGT şi
hematocritului. Dacă la bovinele adulte şi la păsări se impune dozarea -carotenului. la porcine,
ovine şi viţei sugari se impune dozarea vitaminei A. Dacă în sezonul de stabulaţie, la bovine,
dozarea magneziului şi potasiului nu are indicaţie majora, în perioada trecerii la păşunat devine
necesară.
Astfel de exemple sunt multe, dar trebuie reţinut faptul că în alegerea setului de determinări
se recomandă circumspecţie şi cunoaşterea în detaliu atât a fiziologiei şi fiziopatologiei speciilor
respective, cât şi a situaţiei în fermă, pentru a nu irosi timp şi reactivi pentru efectuarea unor
determinări nejustificate.
Interpretarea profilului metabolic. Interpretarea medicală a profilului metabolic, trebuie
făcută cu prudenţă şi înglobată într-un ansamblu coerent de date furnizate de: examenul clinic şi
morfopatologic, ancheta nutriţională, situaţia epizootologică şi rezultatele zootehnice ale efectivului
controlat (viteza de creştere, indicele de consum, fecunditatea, curba de lactaţie, procentul de ouat
etc.).
In interpretarea rezultatelor testului metabolic, de mare utilitate este controlul alimentaţiei,
cantitatea şi calitatea raţiei, dezechilibrele de tipul carenţelor sau exceselor care perturbă sinteza
proteică şi, în consecinţă, stau la originea unor perturbări grave enzimatice şi metabolice. Nu trebuie
neglijata nici depistarea unor deficienţe sanitare veterinare, ori unele îmbolnăviri subclinice, greşit
definite, care pot fi responsabile de rezultatele proaste ale creşterii şi dezvoltării.
De asemenea, la interpretare trebuie să se ţină cont de numeroasele interrelaţii care există
între diferiţi nutrienţi, care deseori fac dificilă stabilirea necesarului unui element nutritiv dacă nu se
ia în considerare prezenţa în hrană a altor elemente.
243
 Chiar legile homeostaziei limitează variaţiile concentraţiei diferiţilor metaboliţi, organismul
apelând la rezervele interne şi, abia după epuizarea acestora, în ultimul stadiu al deficitului se
exprimă prin reducerea concentraţiilor serice. Rezultă că unele carenţe alimentare se repercutează
asupra nivelurilor sangvine într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. De exemplu, hrănirea
carenţată în cupru, cobalt sau seleniu poate fi detectată în 2-3 luni, în cazul manganului chiar mai
tardiv, în timp ce zincemia, glicemia şi azotemia exprimă o stare momentană a ceea ce au primit
animalele în hrănirea recentă. Prin urmare, cunoscând că datorită mijloacelor homeostazice de care
dispune organismul, care fac ca devierile de la normal ale profilului metabolic să apară tardiv şi de
mică intensitate, se impune ca cele mai mici dereglări faţă de valorile considerate normale să fie
luate in considerare şi interpretate cu exigenţa cuvenită.
Aşadar, trebuie întotdeauna depistat dacă devierile parametrilor profilului metabolic sunt
primare ca urmare a unor erori de alimentaţie (carenţe, dezechilibre între diferiţi nutrienţi,
uniformizarea şi simplificarea raţiilor) sau sunt consecinţa unor afecţiuni grave, care după cum se
ştie, oricare ar fi cauza lor, modifică destul de mult metabolismul. Exemplu: parazitozele, bolile
infecţioase, hepatopatiile, nefropatiile etc.
Interpretarea profilului biochimic. De subliniat că satisfacerea cerinţelor energetice, care
reprezintă componenta nutritivă cea mai importantă pentru performanţele productive, nu este
întotdeauna în corelaţie cu nivelul glicemiei care poate fi influenţat şi de alţi factori (stresuri
diferite, starea fiziologică, disponibilitatea de mangan, crom, cobalt etc).
In ceea ce priveşte proteinele, pentru o interpretare corectă nu este suficientă dozarea
proteinelor serice totale. Pentru a evalua starea nutriţională proteică, trebuie completată cu dozarea
albuminei serice şi a eritronului, care sunt indicatori mai potriviţi, cu condiţia ca albuminemia să nu
fie perturbată de afecţiunile hepatice, renale sau enterice, iar eritropoeza să nu fie perturbată de
intoxicaţii sau metaplazii ale măduvei hematoformatoare.
Prin urmare, dozarea proteinelor totale şi a fracţiunilor lor (albumine, globuline) poate
constitui şi un test pentru depistarea afecţiunilor hepatice. Este cunoscut că sinteza albuminelor
serice se face în ficat, astfel că scăderea importantă a valorii albuminei poate avea ca semnificaţie o
insuficienţă hepatică, dar tot atât de bine hipoalbuminemia poate să arate o carenţă proteică de lungă
durată sau/şi o pierdere excesivă urinară ca urmare a leziunilor renale.
Pe de altă parte, afecţiunile ficatului sau ale sistemului retîculoendotelial modifică sinteza
globul inelor care influenţează valorile sangvine ale acestora. Mai sunt şi alţi factori care pot
modifica valorile proteinelor şi fracţiunilor lor, printre care: vârsta, stresul sub diferite forme,
infestările parazitare, infecţiile bacteriene sau virale, afecţiunile endocrine etc. In aceste condiţii
aprecierea stării nutriţional-metabolice a efectivelor de animale trebuie să se bazeze pe interpretarea

244
corelativă a rezultatelor de profil metabolic (din care să nu lipsească probele hepatice şi renale) cu
ceilalţi factori: ancheta nutriţională, anamneză, examen morfo-clinic etc.
Creşterea azotemiei poate fi pe perioadă scurtă consecinţa unui nivel azotat excesiv sau a
deshidratării (de obicei sunt creşteri mici, peste limitele superioare considerate normale), sau a unei
inhibări a diurezei, în timp ce hipoazotemia exprimă o carenţă azotată.
De reţinut că în medicina veterinară dozarea ureei este testul cel mai semnificativ pentru
depistarea disfuncţiilor renale; o valoare persistent ridicata a ureei sangvine arată gravitatea
afecţiunii organice, indicând în general o nefropatie cronică. Legat de aceasta Brian şi Bertrand
(1976) au precizat elementele prognosticului, în funcţie de valorile uremiei la câine, în cursul
nefritelor acute sau cronice: la valorile de 0,5 g/l până la 3 g/l exista supravieţuire în procent de 90-
30%; peste 3 g/l nu există supravieţuire. La alte specii (purcei, viţei), testând un mare număr de
animale, autorii lucrării au observat că la valorile de 4 g/l şansele de supravieţuire sunt de 50%. în
timp ce peste 4 g/l nu au constatat supravieţuire.
O importanţă deosebită în interpretarea profilului metabolic proteic o are raportul
albumine/globuline din ser. O hipoalbuminemie asociată cu hiper-globulinemie şi transaminaze
crescute, poate indica o hepatopatie, în care are loc dezvoltarea ţesutului mezenchimal în
detrimentul celui parenchimatos (preciroze, ciroze).
Dimpotrivă, nivelurile normale ale albuminei asociate cu hiperglo-bulinemia pot indica un
răspuns imunologic la boli infecţioase, după cum hipoalbuminemia dublată de hipoglobulinemie,
întâlnită în cazuri foarte rare, semnifică subnutriţie cronică severă, animale tarate, areactive.
De subliniat că în testele de rutină concentraţiile globulinemiei se află nu prin dozare, ci
scăzând valorile albuminemiei din cele ale proteinei totale, aşadar trebuie mare precizie la dozarea
albuminelor şi proteinelor totale.
Dintre sărurile minerale se pare că cele mai robuste din punct de vedere homeostazic sunt:
magneziul, cuprul, fierul, zincul şi sodiul, ele prezentând un interes strict nutritiv. Dimpotrivă,
variaţiile calcemiei, fosforemiei şi potasemiei nu reflectă numai starea nutritivă a acestora, ci poate
fi urmarea unor interrelaţii: carenţa de calciu poate fi şi ca urmare a carenţei de magneziu, stării de
hipoparatiroidie, hipersecreţiei de calcitonină etc. Carenţa de fosfor mai poate fi urmarea unor
carenţe pronunţate de magneziu. Creşterea sangvină peste valorile normale ale acestor trei elemente
minerale poate fi determinată de: hipovitaminoza D pentru fosfor şi calciu, hiperparatiroidismul
pentru calciu, stările de şoc, insuficienţa corticosuprarenală şi sindromul hemolitic pentru potasiu.
Pe de altă parte, carenţa aceluiaşi mineral poate determina leziuni diferite, în funcţie de specie.
Exemplu: carenţa de seleniu poate provoca: miodistrofle la rumegătoare, hepatodistrofie dietetică la
porcine, diateza exsudativă la păsări, sindromul grăsimii galbene la animalele de blană etc.

245
 Privind interpretarea profilului vitaminic nu trebuie pierdută din vedere importanta
vitaminelor din complexul B în procesele metabolice (protidic, glucidic, lipidic), prin reglarea
biosintezei şi a vitaminelor A, E, D şi C, în menţinerea structurilor tisulare.
La interpretare trebuie luat în considerare antagonismul vitaminei K cu vitamina A şi
protecţia acesteia din urmă de către vitamina E. De asemenea, sinergismul dintre vitamina E şi
seleniu trebuie amintit. Nu trebuie uitat că, este necesară dozarea vitaminei D din sânge, mai ales la
specia bovine, iarna şi primăvara, deoarece disvitaminozele îmbracă forma de boală carenţială
mixtă A, E, D, fapt de care trebuie să se ţină seama la aplicarea tratamentului. Pe de altă parte,
sinteza endogenă de vitamina C impune un nivel normal de vitamina A, E şi complexul B.
Se reaminteşte că pentru interpretare este importantă coroborarea obligatorie a datelor
biochimice cu cele hematologice, în scopul depistării cu mai multă siguranţă a unor deficite
alimentare. Este cunoscut rolul unor nutrienţi (albumine, fier, cupru, cobalt, acid folie, vitamina B 12,
E şi C) în hematopoeză, în general şi în eritropoeză şi hemoglobinogeneză în special.
Carenţele în unul sau mai multe elemente nutritive se manifestă, fie prin pancitopenie, fie
prin oligocitemie şi (sau) discromie. Astfel, rezultă că cele două tipuri de investigaţii, hematologice
şi biochimice, reuşesc să se completeze, iar până la un punct să se confirme una pe cealaltă. De
exemplu, asocierea valorilor serice scăzute de: fier, cupru şi (sau) albumine, cu anemie microcitară
hipocromă, sau de cobalt şi acid folie, cu anemia macrocitară normocromă, ori hipereromă.
Interpretarea profilului hematologic. Interpretarea corectă a rezultatelor profilului
hematologic presupune cunoaşterea hematopoezei şi a patologiei acesteia, în contextul tulburărilor
carenţiale.
Nu trebuie pierdut din vedere că toate anemiile nutriţionale au origine centrală şi că ele se
datorează, fie scăderii producţiei de eritrocite la nivelul măduvei hematogene, fie sunt urmare a
reducerii conţinutului în hemoglobina din eritrocite.
Pentru prima categorie de anemie este implicată carenţa de cobalt (vitamina B 12) care
determină blocarea sintezei de ADN în proeritroblaşti şi eritroblaşti bazofili sau lipsa acidului folie,
care blochează sinteza nucleotidelor şi aminoacizilor celulari. In consecinţă, în carenţa de
cobalamină şi acid folie în măduva osoasă hematogenă mitozele sunt blocate în faza de presinteză a
acizilor nucleici, în schimb sinteza de ARN şi proteinele citoplasmatice nu sunt afectate, fapt ce
determină asincronismul de dezvoltare nucleocitoplas-matic, caracterizat prin existenţa în
eritroblaşti a nucleilor tineri în citoplasmă matură, (nucleii mari cu structură afânată, caracter de
tinereţe; citoplasmă puţină şi intens colorată, caracter de maturitate). In sângele circulant,
caracteristic la acest tip de anemie este creşterea volumului eritrocitar mediu (VEM) peste valorile
normale, în timp ce cantitatea de hemoglobina eritrocitară medie (CHEM) este normală sau

246
crescută. Evident că în această situaţie diagnosticul va fi de anemie oligocitemică macrocitară
normo- sau hipercromă.
Importanţa numărării reticulocitelor nu este nicăieri mai clar demonstrată decât în
diagnosticul acestui tip de anemie: reticulocitopenia găsită în cazurile netratate devine reticulocitoză
marcantă, când se administrează doze mici de cobalamină. Acest tip de anemie poate fi întâlnit la
bovine şi ovine în zonele în care solul conţine cantităţi reduse de cobalt şi, după cum se ştie, în
absenţa cobaltului flora rumenală nu poate sintetiza vitamina B12.
Anemia produsă ca urmare a reducerii conţinutului de hemoglobina în eritrocit are la bază
deficientele în sinteza hemului consecutive carenţelor de fier, cupru şi (sau) albumine (siderofilina
de care se leagă fierul).
Examenul hematologic evidenţiază uşoară eritropenie, scăderea hemoglobinei,
hematocritului şi VEM-ului. La examenul frotiului de sânge circulant se constata microcitoză,
frecvent asociată cu anulocitoză. Uneori se observă şi eritrocite policromatofile şi chiar bazofile.
Diagnosticul va fi de anemie normocitemică microcitară hipocromă.
Frotiul din măduva hematoformatoare arată predominanţa eritroblaştilor bazofili şi
policromatofili (măduva albastră), fapt ce indică ineficienţa încărcării citoplasmei cu hemoglobina.
Şi în acest caz există asincronism de dezvoltare CI ocitoplasmatic, dar acesta este invers decât cel
constatat în carenţa de cobalamină şi acid folic: nuclei maturi în citoplasmă tânără (nuclei pignotici
şi citoplasmă multă).
Tot anemie microcitară hipocromă se produce şi în deficienţa sintezei glohinei, ca urmare a
blocajului sintezei unor catene polipeptidice ale acesteia, consecinţa: scăderea producţiei de
hemoglobina, eritropenie şi uneori prezenţa de leptocite. În contrast cu hipocromia, rezervele de fier
ale organismului sunt crescute.
Mai trebuie subliniat că interpretarea Ht trebuie făcută în corelaţie cu numărul eritrocitelor şi
VEM; Ht scăzut poate fi urmare a oligocitemiei şi (sau) microcitozei, în timp ce Ht crescut reflectă
policitemie şi (sau) macrocitoză (Pârvu şi col., 1977; Pârvu, 1983; Pârvu şi col., 1984).

10.2.3. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI LA BOVINE

Toate bolile cauzate de intensivizarea nutriţiei în scopul creşterii rapide a tineretului şi
obţinerea unor producţii mari de lapte, Payne, 1970 le-a denumit boli de producţie, iar şcoala
românească tehnopatii. Evident că una dintre cauzele de bază ale bolilor de producţie este aceea că
producţiile obţinute (lapte, viţei, spor de creştere etc), nu sunt acoperite nutriţional prin hrana

247
administrată. In aceste condiţii, după epuizarea mijloacelor homeostazice ale organismului apar
modificări ale compoziţiei sângelui (modificarea profilului metabolic), respectiv boli de producţie.
După cum se ştie toate aceste boli de producţie nu evoluează cu simptomatologie clinică, ci
doar prin tulburări metabolice manifestate prin modificări ale compoziţiei sângelui sau a altor
lichide biologice. Pentru depistarea acestor modificări se aplică testul de profil metabolic (Pârvu,
1992).
După cum se ştie toate aceste boli de producţie nu evoluează cu simptomatologie clinică, ci
doar prin tulburări metabolice manifestate prin modificări ale compoziţiei sângelui sau a altor
lichide biologice. Pentru depistarea acestor modificări se aplică testul de profil metabolic (Pârvu,
1992).

STABILIREA SETULUI DE ANALIZE

Pentru a avea sub control permanent echilibrul metabolic al animalelor s-au stabilit anumite
seturi sau combinaţii de constituenţi ai sângelui, care analizate împreună să dea relaţii despre
statusul metabolic al animalului. Aceste seturi de analiză variază în funcţie de autor. De exemplu
Payne şi col. (1970) propun testarea următoarelor constante hematologice: hematocritul,
hemoglobina, glucoza, azotul ureic, Ca, P, Mg, Na, K, proteina totală, albumină şi globul inele,
luând câte 7 vaci cu producţie mare de lapte, 7 vaci cu producţie medie de lapte şi 7 vaci înţărcate,
testate o dată la sfârşitul perioadei de păşunat şi o dată la sfârşitul stabulaţiei. Scopul profilului
metabolic în concepţia autorilor era să evalueze în dinamică sănătatea metabolică a efectivelor, pe
de o parte şi să ajute la cunoaşterea naturii şi diagnosticarea eventualelor tulburări metabolice, pe de
altă parte.
Kranfeld (1972) propune o listă puţin diferită de cea precedentă şi anume: hemoglobina,
glucoza, albumină, proteina totală, Ca, P, Mg, acizii laşi liberi, aceto-acetaţi (3-hidroxibutiraţi,
acetat şi lactat dehidrogenaza.
Sommer (1975) a ales 13 constituenţi consideraţi cei mai elocvenţi ai stării nutriţionale
metabolice, dar şi pentru faptul că metodele de dozare respective erau exacte şi se pretau la
automatizare. Acest set de constituenţi sangvini, denumit de autor testul de profil metabolic
complet, este constituit din următorii parametri: hematocritul, glicemia, azotemia, albuminemia,
proteinemia totală, Ca, P, Mg, K, Na, Cu, Fe.
Tot Sommer (1975) descrie un minitest de examinare preventivă individuală a vacilor
înainte de fătare prin determinarea GOT şi colesterolului. Probele de sânge se recoltează de la vaci,
cu 6-8 săptămâni antepartum. Dacă una sau amândouă constantele determinate sunt deviate de la
media populaţiei (creşterea GOT şi/sau scăderea colesterolului), vacile respective după fatare se
îmbolnăvesc în procent de 73%. Aplicând tratamente antepartum s-au redus îmbolnăvirile la 27%.
248
 Mai târziu, Slănina şi Beseda (1979) extind gama de investigaţii pentru profil metabolic,
descriind într-o monografie 11 profiluri parţiale şi anume: profilul hematologic (eritrocite, Hb, Ht,
VEM, HEM, CHEM, trombocite, leucocite, formulă leucocitară), profilul proteic (proteine totale,
albumine, fracţiuni globulinice: a, P, y, imunoglobuline prin testul turbidimetric cu sulfat de zinc,
fîbrinogen, azot neproteic), profilul energetic (glucoza, acid lactic, acid piruvic, colesterol, corpi
cetonici, lipide totale), profilul vitaminic (vitamina A, p-caroten, vitamina E), profilul mineral (Ca,
P, Mg, K, Na, CI, Fe, Cu), profilul hidroelectrolitic (ionograma, şi statusul hidric), profilul |Hfo
bazic (pH şi rezerva alcalină), profilul enzimatic (GOT, GPT, GGT, SDH), profilul hepatic
(bilirubină totală, GGT, SDH, GOT, proteine totale), profilul gastric (aciditatea actuală, aciditatea
totală, acizi graşi volatili, acid acetic, acid propionic, acid butiric, raportul acetat/propionat, acid
lactic) şi profilul urinar (pH, densitate, corpi cetonici, Ca, Na, K, P, Mg).
Evident că nu toţi aceşti constituenţi se examinează deodată. Stabilirea setului de parametri
de analizat depinde în primul rând de factorii care au relevanţă în problema investigată, ţinându-se
seama şi de preţul de cost, uşurinţa efectuării analizelor, exactitatea şi reproductibilitatea analizelor
în cauză, timpul de conservare a probelor pentru fiecare analiză în parte.
Pârvu şi col. (1992), efectuând controlul metabolic la un mare număr de efective de bovine,
timp de două decenii, au putut observa care constituenţi sangvini sunt cei mai revelatori pentru
starea de sănătate metabolică.
Parametri sangvini notaţi cu trei semne au indicaţie majoră şi trebuie să constituie analize
uzuale care să nu lipsească din setul de analize al efectivelor controlate. Parametri sangvini notaţi cu
două semne pot fi incluşi sau nu în setul de analize, în funcţie de situaţia concretă a efectivului, de
rezultatul examenului clinic, anchetei nutriţionale şi de datele de anamneză. Parametri notaţi cu un
singur semn se introduc în setul de analize mai rar, doar în anumite situaţii. Această notaţie rămâne
valabilă şi pentru celelalte specii (ovine, porcine, păsări).
Nu s-au inclus în setul de analize determinările de lacticodehidrogenază şi transaminaza
glutampiruvică, întrucât ori de câte ori au fost testate nu au furnizat date valabile pentru
diagnosticul la această specie. Dozarea lor pe un număr extrem de mare de animale, provenite din
diferite efective, nu a evidenţiat rezultate situate în afara valorilor de referinţă.

MOMENTUL OPTIM PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI METABOLIC

Momentele cele mai justificate de aplicare a testului de profil metabolica sunt cele care
coincid cu solicitarea metabolică cea mai intensă. Pentru vacile de lapte suni considerate gestaţia
avansată: 4-6 săptămâni antepartum şi vârful lactaţiei: 6-8 săptămâni postpartum. De asemenea se
mai recomandă aplicarea testului de profil metabolic, ori de câte ori se schimbă regimul de
alimentaţie şi mai cu seamă la sfârşitul stabulaţieî şi începutul păşunatului. Evident că pentru
249
efectivele cu probleme (suspiciune de cetonemie. paraplegii ante- şi postpartum, infertilitate,
toxicoză materno-perinatală etc.) se recurge la testul de profil metabolic, ori de câte ort situaţia o
impune.
Pentru efectivele normale de viţei sugari, efectuarea profilului metabolic nu este absolut
necesară. In schimb, la efectivele la care se constată diarei neonatale, semne de deshidratare.
întârziere în creştere, dispnee, suspiciune de anemie etc, aplicarea testului de profil metabolic are
importanţi majori.
La bovinele la îngrăşat, în general, se recurge mai rar la profilul metabolic. Momentele cele
mai potrivite de efectuare a lui sunt, fie când se schimbă regimul de hrănire, fie când în efectiv se
constată afecţiuni pedale cu caracter de masă, întârzieri în creştere, spor de greutate redus etc.
(Pârvu, 1992).

PROFILUL HEMATOLOGIC
Valorile hematologice se apreciază în funcţie de vârstă, producţie, stadiul lactaţiei, etc.
Valorile indicilor eritrocitari derivaţi VEM, HEM şi CHEM se obţin prin calcul, utilizînd
formulele:
Hb  10
VEM 
Er
Hb  10
HEM 
Er
Hb  10
CHEM 
Ht
Modificările eritronului. De subliniat că, valorile seriei roşii îndeosebi a hemoglobinei şi
hematocritului, la vacile cu lapte sunt în strânsă corelaţie cu producţia de lapte
De asemenea, incidenţa anemiei este deseori dependentă de nivelul lactaţiei. De exemplu, la
o producţie zilnică până la 7 litri lapte apariţia anemiei a fost de 4,4% din animalele cercetate. La o
producţie de 8-16 litri, incidenţa anemiei a fost de 9,8%, iar la peste 16 litri lapte incidenţa anemiei
a crescut la 15,5% (Slănina şi Beseda, 1979).
Numărul de eritrocite, hematocritul şi hemoglobina se corelează pozitiv cu albumina din
sânge şi prezintă modificări importante în funcţie de alimentaţie. Cei trei parametri sangvini scad
până la limitele anemiei la sfârşitul iernii şi începutul primăverii şi se refac pe perioada vară-
toamnă. Pârvu şi col. (1986), făcând un studiu pe o perioadă de 5 ani, însumând 47 efective de vaci,
au constatat că incidenţa anemiei subclinice a fost de 27,7% iarna, faţă de numai 42% vara.
Aceste diferenţe sezoniere nu sunt cauzate de anotimpul în sine, ci mai ales de nivelul
nutriţiei şi felul hranei ingerate de rumegătoare în cele două sezoane: de stabulaţie şi de păşunat.
Valorile eritronului mai ridicate vara sunt probabil date de ingestia mai mare de constituenţi plastici
250
şi catalitici (proteine, Co, Fe, Cu etc.) necesari eritrogenezei şi hemoglobinogenezei. Este de
asemenea posibil ca o reducere a ingestiei de apă şi sodiu pe perioada verii să determine
hemoconcentraţie şi astfel, creşterea valorilor eritronului. Incidenţa anemiei subclinice este mult
mai ridicată la viţeii în vârstă de o lună, iar Pârvu şi col., 1986, pe aceeaşi perioadă, au găsit 62%
viţei anemici, fiind posibil ca la anemicii congenitali înregistraţi la fatare să se adauge şi cei ce au
devenit anemici ca urmare a hrănirii exclusive cu lapte.
Pentru vacile de lapte şi bovinele la îngrăşat se consideră anemie atunci când numărul de
eritrocite scade sub 5,1 milioane/mm3, hematocritul sub 32% şi hemoglobina sub 9,2 g/dl.
După valorile CHEM, anemia poate fi: hipocromă, când CHEM este sub 26 g/dl;
normocromă, când CHEM este cuprins între 27 - 34 g/dl.
In funcţie de mărimea eritrocitelor, anemia este clasificată în: microcitară, când VEM este
mai mic de 48 microni cubi; normocitară, când VEM este cuprins între 48- 65 microni cubi;
macrocitară, când VEM este mai mare de 65 microni cubi.
La viţei, anemia se caracterizează prin hemoglobina scăzută sub 9 g/dl, numărul de eritrocite
sub 5 milioane/mm3 şi hematocritul sub 33%.
In funcţie de valorile indicilor eritrocitari, anemia hipocromă înregistrează valori de CHEM
sub 25 g/dl, anemia normocromă (CHEM 25 - 33), anemia microcitară (VEM sub 50), anemie
normocitară (VEM 50 - 62) şi macrocitară (VEM peste 62 jn3).
De subliniat că etiologia anemiilor Ia bovine (spre deosebire de alte specii) este foarte
diversă (nutriţională, toxică, parazitară, infecţioasă, neoplazică etc), de aceea, pentru diferenţierea
etiopatogenezică a anemiilor, obligatoriu trebuie făcute investigaţii epizootologice, examene clinice,
anchetă nutriţională, determinarea indicilor eritrocitari derivaţi (VEM, HEM, CHEM) şi examenul
măduvei hematogene.
Modificările leucocitare. Numărul total de leucocite scade spre limita inferioară a valorilor
de referinţă o dată cu creşterea producţiei de lapte.
Faţă de valorile normale leucocitare se poate întâlni, fie leucocitoza, fie leucopenie.
Leucocitoza poate fi: uşoară, când numărul de leucocite este cuprins între 9,8- 12 mii/mm3;
medie, când leucocitele sunt între 12-18 mii/mm3, accentuată, peste 18 mii leucocite pe mm3.
După tipul leucocitelor predominante în formula leucocitară se poate înregistra:
• Leucocitoza neutrofilică, când neutrofilele sunt peste 45%, întâlnită în bacterioze acute şi
inflamaţiile organelor;
• Leucocitoza limfocitară, când limfocitele sunt peste 60%, întâlnite în hepatoze, septicemie
şi viroze;
• Leucoză, când limfocitele sunt peste 75%;
• Creşterea eozinofilelor peste 10%, arată o stare alergici sau parazitară.
251
 Leucopenia (panleucopenia) poate fi considerată când numărul de leucocite este sub 6,6
mii/mm3, întâlnită în stres, viroze, intoxicaţii, hepatoze.
La vitei, numărul total de leucocite şi limfocite scade cu înaintarea în vârstă.
Leucocitoza uşoară, se consideră când numărul leucocitelor este cuprins între 11 şi 13,5
mii/mm3, lecucocitoza medie, între 13,5 şi 20 mii/mm3, iar lecocitoza accentuată, peste 20 mii/mm .
Profilul leucocitar poate înregistra fie o neutrofilie, când neutrofilele sunt peste 45%, în caz
de bacterioze acute, fie o limfocitoză când limfocitele sunt peste 67%, întâlnită în hepatoze sau
septicemie gravă, fie o eozinofilie când eozinofilele depăşesc 5% în formula leucocitară, în caz de
alergie sau parazitoze.
Leucopenie se consideră când numărul de leucocite este sub 6,1 mii/mm 3. Ea poate fi: pan
leucopenie, constatată în stres, micoze, hepatoze şi intoxicaţii sau granulocitopenie (neutrofile sub
23%), înregistrată în diateza hemoragică, afectarea măduvei hematogene şi micotoxicoze (Slănina şi
Beseda, 1979).

PROFILUL PROTEIC
Proteinele totale din serul sangvin se compun în cea mai mare parte din album ine şi
globuline. Plasma conţine fibrinogen. Albuminele, fibrinogenul şi o parte din globuline se
sintetizează în ficat, iar gammaglobulina în sistemul reticulo-plasmocitar.
Modificările profilului proteic la vacile de lapte şi bovinele la îngăşat:
a. Modificările cantitative ale proteinemiei.
Hipoproteinemie se consideră când proteinele totale scad sub 7 g/dl la vacile gestante şi 6,8
g/dl la vacile lactante.
Forma absolută a hipoproteinemiei poate să apară în: hepatoze, sindrom de malabsorbţie,
sindrom nefrotic, caşexie, endoparazitoze. Poate fi urmarea unei sinteze reduse sau a unei
catabolizări exagerate (diaree, exsudaţie, transsudaţie), ori de origine nutriţională, în cazul unui
bilanţ azotat negativ de lungă durată. De subliniat că tulburările de malnutriţie proteică, în condiţii
naturale, nu trebuie privite ca monocarenţe pure, ci ca policârenţe; hipoproteinoza determină o
perturbare a asimilării vitaminelor, o diminuare a tuturor proceselor de metabolism care se reflectă
mai întâi prin hipoproteinemie şi apoi prin scăderea hemoglobinei. Procesele oxidoreducătoare se
reduc ca intensitate, ca urmare a scăderii hemoglobinei, remarcându-se anemie, atrofia ţesuturilor şi
pierderea în greutate, anorexie, leucopenie, scăderea rezistenţei la îmbolnăviri.
Forma relativă (aparentă) este consecinţa hemodiluţiei, urmare a afecţiunilor renale cronice.
Hiperproteinemie se consideră când proteinele totale depăşesc 8,4 g/dl ser. Forma absolută
este întâlnită când se produce o sinteză crescută a globulinelor (în procesele inflamatorii, neoplazii).

252
Forma relativă (aparentă) se instalează în hemoconcentraţie (diaree profuză, vomă incoercibilă,
carenţă de apă).
b. Modificările calitative ale proteinemiei se referă la perturbarea raportului diferitelor
fracţiuni proteice din serul sangvin, respectiv disproteinemia.
Albumina constituie un indicator obişnuit al consumului de proteine pe durata unei perioade
lungi. Astfel, când scăderea albuminei şi a concentraţiei ureei apar împreună, în special la mijlocul
lactaţiei, reprezintă un indiciu al consumului necorespunzător de proteină. După unii autori
(Rowlands şi col., 1982) concentraţia scăzută de albumină poate fi dată, de asemenea, de fascioloză
sau alte infestaţii parazitare, care pot reduce capacitatea ficatului de a sintetiza albumina, sau aşa
cum s-a mai arătat, în bolile infecţioase concentraţiile globulinelor pot creşte, descrescând
compensator albumina.
Hipoalbuminemie se consideră când albumina reprezintă mai puţin de 43,1% din totalul
proteinelor la vacile gestante şi 44,2% la vacile lactante sau exprimat în grame sub 2,9 g/dl, la
ambele categorii de vaci.
Hipoalbuminemia poate fi prezentă în: cazurile de deficit în substanţe azotate în hrană;
îmbolnăviri acute şi cronice care determină catabolizare crescută; sinteză scăzută, ca urmare a
afecţiunilor hepatice; sângerări; exsudaţie şi transsudaţie; postpartum, 1 -4 săptămâni; malabsorbţie.
Concentraţiile scăzute de amumină au fost asociate cu producţii reduse dc lapte şi scăderea
substanţei uscate din lapte. Parker (1976) a semnalat o ameliorare a producţiei de lapte a cirezii,
datorită optimizării consumului de proteină care a fost recomandat ca urmare a testelor de profil
metabolic întreprinse de Payne şi col., 1970.
Hiperalbuminemie se consideră când albuminemia depăşeşte 52,1% din proteinele totale la
vaci gestante şi 55,2% la vacile lactante sau, exprimat în grame, când valorile albuminemiei sunt
peste 3,4 g/dl la vacile gestante şi 3,9 g dl la vacile lactante. Hiperalbuminemia nu poate fi decât
relativă, ea fiind prezentă în hemoconcentraţie. Consumul excesiv de proteină nu creşte concentraţia
de albumină peste limitele standard.
În examenele de rutină, concentraţiile globulinelor totale se află făcând diferenţa între
concentraţiile proteinei totale şi albumină. Ele variază invers cu concentraţiile albuminei,
compensând schimbările presiunii coloidosmotice ale sângelui. Prin urmare, concentraţiile crescute
sau scăzute pot fi secundare sau primare schimbării concentraţiei albuminei.
Creşterea -globulinelor peste normal, respectiv peste 13,9% la vacile gestante şi 16,2% la
vacile lactante apare în infecţii, inflamaţii acute, febră.
Creşterea -globulinelor peste 18,3% la vacile gestante şi 15,4% la vacile lactante are loc în
afecţiuni hepatice, inflamaţii acute.

253
 Creşterea -globulinelor peste 28,8% la vacile gestante şi 27,6% la vacile lactante se poate
întâlni în imunizarea animalelor (este însoţită de scăderea albuminei), în hepatoze cronice (de
asemenea, însoţită de scăderea albuminei), în îmbolnăvirile cronice, precum: metrită, pielonefrită,
leucoză, parazitoze etc.
Creşterea imunoglobulinelor totale din plasma sangvină, peste 46 g/l, pusă în evidenţă prin
testul de precipitare cu sulfat de zinc, este însoţită de obicei de hipergammaglobulinemie şi este
întâlnită în procesele inflamatorii acute şi cronice.
Diminuarea imunoglobulinelor totale sub 26 g/l, depistată prin acelaşi test, este însoţită de
hipoproteinemie şi este prezentă în anemii severe, hepatopatii şi îndeosebi în nefroze amiloide.
Clasa de IgG (subclasele IgG1 şi IgG2). Imunoglobulinele se găsesc cea 60% în spaţiul
intravascular şi 40% în spaţiul extravascular. Diminuarea concentraţiei conduce la reducerea
rezistentei organismului. îndeosebi fată de infecţiile piogene.
Nivelul IgG şi IgM diferă în funcţie de rasă şi în mai mică măsură în funcţie de sex (taurii au
valori mai mari). De asemenea, nivelul IgG, IgM şi IgA creşte o dată cu înaintarea în vârstă.
Fibrinogenul are tendinţă de creştere în diatezele hemoragice (stahibotriotoxicoză).
Amoniacul şi ureea sunt indicatori calitativi importanţi ai metabolismului proteic, întrucât
dau relaţii despre nivelul de proteină brută în raţie.
Metabolismul azotat va fi apreciat în funcţie de:
- Nivelul de substanţe proteice din raţie;
- Concentraţia de amoniac din stomac şi valoarea pH-ului la 60 minute după hrănire;
- Concentraţia amoniacului şi a ureei din sânge şi urină;
- Proteinemie.
Diminuarea valorilor de amoniac şi uree în sânge, plasmă şi ser, înseamnă un nivel redus de
substanţe azotate în raţie.
Toţi autorii (Payne şi col., 1970; Bolwey şi col., 1973; Miche I, 1976; Cottereau, 1977;
Pârvu, 1992) sunt de acord că hipoazotemia ureică asociată cu hipoalbuminemia, mai ales în
condiţiile când şi glicemia este situată la limita inferioară a valorii normale, arată un deficit, pe
termen lung, al proteinei din hrană.
Creşterea valorilor peste normal poate fi urmarea unei alimentaţii bogate în proteine, hrănirii
cu uree sau hemoconcentraţiei.
Pe de altă parte, concentraţia de uree în serul sangvin şi în urină depinde, în mare măsură, de
acoperirea nivelului de energie. Creşterea nivelului de substanţe energetice în hrană diminuează
concentraţia de uree în serul sangvin şi urină.
Între nivelurile de uree din serul sangvin şi din urină există o corelaţie directă (r + 0,52).

254
 Oscilaţiile concentraţiei de uree dependente de nivelul alimentar sunt mai mari şi mai
importante în urină decât în serul sangvin.
Un nivel excesiv de substanţe azotate digestibile în hrană nu măreşte producţia de lapte, în
schimb sarcina ficatului privind ureosinteza este îngreuiată.
Concentraţia optimă de uree, la vacile de lapte, variază între 25 şi 30 mg/dl, în serul sangvin
şi între 1 şi 1,2 g/dl, în urină, în timp ce limitele extreme, inferioară şi superioară admise, sunt
cuprinse între 20 şi 40 mg în serul sangvin şi 0,8-1,6 g/uree/dl în urină. Valorile crescute sau
scăzute sunt un semnal de avertizare a dezechilibrului azotat. In general, concentraţiile de uree sub
16 mg sau peste 35 mg/dl în ser şi sub 0,6 g sau peste 2 g/dl în urină demonstrează un deficit
considerabil şi respectiv un exces de substanţe azotate digestibile (Lebeda, 1979).
Hiperazotemia reală se instalează în:
• Intoxicaţia cu uree, în care concentraţia de amoniac din sânge poate să fie cuprinsă între 1-
2 g/dl (587-1178 mmol/1). Concentraţia maximă se produce la 40-60 minute după hrănire, doza
letală fiind de 2348-2935 mmol/1. Conţinutul gastric are un pH în jurul a 8,5 şi până la 46,9 mmol/1
amoniac;
•Supraalimentaţia cu albumina digestibilă;
•Disfuncţia alcalină a stomacului (alcaloza rumenală) cu putrezirea mucoasei şi a
conţinutului rumenal, în care valorile de amoniac cresc la peste 23480 mmol/1. Concomitent creşte
şi ureea din serul sangvin sau din urină;
• Nefropatie organică sau funcţională, în care concentraţia amoniacului din sânge şi
concentraţia ureei din serul sangvin cresc peste valorile considerate normale;
• Hepatopatii, datorită reducerii capacităţii de detoxifiere a ficatului.
Hiperazotemia aparentă se produce în caz de deshidratare.
Hipoazotemia aparentă se produce în caz de hemodiluţie.
Modificările profilului proteic la viţeii sugari. Proteinemia la viţei este dependentă de
vârstă; este mai mică la fatare (4,5 - 4,8 g/dl) şi creşte în cursul perioadei de alăptare (5,3-6,7 g/dl).
Hipoproteinemia la viţei se consideră atunci când în plasmă sau în serul sangvin se
înregistrează valori mai mici de 5,3 g/dl, care pot indica:
• Subnutriţie cantitativă şi calitativă;
• Tulburări de absorbţie a albuminelor (gastroenterită cronică);
• Pierderi excesive prin sângerare (diateză hemoragică, enterită hemo-ragîcă, ulcer splenic);
• Tulburări ale proteinosintezei (hepatoză);
• Pierderi excesive de proteine prin urină;
• Alăptare insuficientă.
De subliniat că hipoproteinemia este cauza cea mat frecventa a viabilităţii reduse a viţeilor.
255
 Hipoalbuminemia însoţeşte gastroenteritele cu descărcări diareice, deoarece catabolismul
albuminelor este crescut. Aceasta are o influenţă negativă asupra mecanismelor homeostazice ale
metabolismului apei.
Hiperproteinemia (proteine peste 6,7 g/dl) este rară şi apare în procesele inflamatorii uşoare,
cronice. Hiperproteinemia relativă, apare în cazul heroo-concentraţiei severe.
Disproteinemia la viţei este similară cu cea a vacilor de lapte, concentraţia
imunogiobulinelor în sângele viţeilor putând fi crescută sau redusă (imuno-deficit)
Imunodeficienţa este întâlnită de obicei la vârsta de 3-4 săptămâni, fiind urmare a mai
multor factori:
• Colostrul dc calitate inferioară;
• Administrarea primului colostru în cantităţi prea mici;
• Administrarea primului colostru prea târziu (după 6 ore);
• Diaree în primele zile după fatare, însoţită de malabsorbţie;
• Tehnologia de hrănire necorespunzătoare;
• Factorii necunoscuţi care împiedică absorbţia Ig.
De menţionat că în a 4-a, a 5-a săptămână, nivelul imunoglobulinelor totale este cel mai
redus. În perioada următoare determinarea Ig totale are o importanţă mai redusă.
In serul sangvin IgG este reprezentată până la vârsta de 6 luni, în cea mai mare parte, de
subclasa IgG1. O concentraţie mai redusă de IgG de 9,3 g/I determină scăderea rezistenţei
organismului.
Clasa IgM se găseşte în serul sangvin şi în secreţiile digestive. IgM are un rol important în
protejarea viţeilor, împiedicând colisepticemia.
Clasa IgA este dominantă în secreţiile externe. Are un rol de protecţie împotriva infecţiilor
virotice ale aparatului respirator şi protejează indirect aparatul digestiv împotriva infecţiilor
bacteriene, prin formarea unui strat protector al mucoaselor.
PROFILUL ENERGETIC
Modificările profilului energetic la vacile de lapte şi bovinele la îngrăşat. Valorile
energetice la vacile de lapte şi bovinele la îngrăşat depind de nivelul de substanţe energetice şi
proteice de care beneficiază animalele, de utilizarea şi metabolizarea acestora, de vârsta şi starea de
sănătate.
Profilul energetic trebuie apreciat concomitent cu profilul proteic, profilul stomacal, hepatic,
acidobazic şi eventual cu profilul urinar.
Profilul energetic depinde în primul rând de nivelul de energie brută şi netă din hrană, de
metabolizarea acesteia prin fermentaţie, de suma diferiţilor acizi graşi volatili din stomac, care
constituie un factor important al profilului energetic. De reţinut că nu întotdeauna concentraţiile
256
glucozei scad ca răspuns la scăderea consumului substanţelor energetice. Cu toate acestea ele
evidenţiază bine nivelul energetic al hranei administrate, astfel încât rămâne un parametru preţios aJ
profilului metabolic.
Conţinutul în glucide al acidului propionic şi conţinutul în grăsimi al acidului acetic şi al
acidului butiric sunt mijloace de reglare în asigurarea creşterii producţiilor.
In acţiunile de screening pentru stabilirea stării de sănătate metabolică şi potenţial productiv,
metabolismul intermediar poate fi cu greu studiat, motiv pentru care în practică se examinează
numai unele faze ale metabolismului intermediar (fazele principale). Din aceleaşi considerente se
recurge mai degrabă la metaboliţii finali, care constituie parametri importanţi ai metabolismului
energetic normal sau patologic, cum sunt: glucoza, acidul lactic, colesterolul, lipidele totale, acidul
piruvic şi corpii cetonici.
Tulburarea metabolismului energetic (exprimată prin devieri de la normal ale parametrilor
profilului energetic) poate conduce la:
• Diminuarea producţiei de lapte, a conţinutului de grăsime şi proteină din lapte;
• Tulburări de reproducţie (fertilitate scăzută), precum şi fătări de viţei pentru care în
practică se examinează numai unele faze ale metabolismului intermediar (fazele principale). Din
aceleaşi considerente se recurge mai degrabă la metaboliţii finali, care constituie parametri
importanţi ai metabolismului energetic normal sau patologic, cum sunt: glucoza, acidul lactic,
colesterolul, lipidele totale, acidul piruvic şi corpii cetonici.
Tulburarea metabolismului energetic (exprimată prin devieri de la normal ale parametrilor
profilului energetic) poate conduce la:
• Diminuarea producţiei de lapte, a conţinutului de grăsime şi proteină din lapte;
• Tulburări de reproducţie (fertilitate scăzută), precum şi fatări de viţei neviabili;
• Unele îmbolnăviri ca: cetoza, acidoza metabolică, disfuncţia rumenală etc.
Parametri profilului energetic, mai des studiaţi, sunt:
Glicemia. La vacile cu gestaţie avansată şi la lactante, formarea zilnică de glucoza variază
între 1500 şi 2000 g, din care aproximativ 25% este utilizată de către făt, iar 60% formează glucoza
din sânge.
Hipoglicemia se constată:
• în raţii alimentare insuficiente din punct de vedere energetic sau în precursori
glucogenezici;
• în caz de cetoză cu afectarea ficatului;
• în inaniţie;
• la câteva zile după fătare.
Hiperglicemia se întâlneşte în:
257
 • hrănirea excesivă cu glucide uşor digestibile (hiperglicemie alimentară);
• Cetoză incipientă, în care ficatul nu este afectat;
• Diabet (incidenţa este foarte scăzută; nu prezintă importanţă);
• Stres (fatare, transport sau alte solicitări de mai scurtă durată) şi este tranzitorie.
Acidul piruvic care creşte în cetoza şi în degenerarea grasă a ficatului. Cetonemia creşte
peste valorile normale în:
• Cetoză;
• Insuficienţa sau excesul de substanţe energetice (glucide uşor digestibile);
• Consumul de nutreţ cetogen (siloz cu conţinut ridicat în acid butiric, nivel alimentar cu
conţinut ridicat în grăsimi, respectiv peste 600 g/zi, de exemplu, turtele de oleaginoase);
• Fermentarea cetonică rumenală;
• Modificarea bruscă a hranei;
• Reducerea factorilor gustativi ai nutreţului, precum şi insuficienţa substanţei uscate şi a
fibrei brute;
• Solicitarea fizică cu consum de energie;
• Stres care solicită metabolismul energetic;
• Afecţiuni hepatice;
Subalimentaţie sau inaniţie (cetoză secundară).
De subliniat că hipercetonemia se asociază cu acidoza, întrucât corpii cetonici fixează
sărurile alcaline, conducând la acidoză.
Acidul lactic. Lactacidemia mai mare de 20 mg/dl poate fi cauzată, fie de o hrănire excesivă
cu glucide uşor digestibile care determină acidoza rumenală, fie de o solicitare fizică (este de scurtă
durată, tranzitorie).
Metabolismul grăsimilor depinde de: vârstă, hrănire, stadiul gestaţiei şi lactaţiei. Acesta se
evaluează prin determinarea lipidelor totale şi colesterolului.
In lucrările germane dozarea colesterolului este indicată la vacile cu gestaţie avansată,
pentru a depista exemplarele predispuse la tulburări postpartum. Se consideră că scăderea
colesterolemiei şi creşterea GOT este asociată cu riscul ca vacile respective să sufere de sindromul
de parturiţie. Hipercolesterolemia este întâlnită în perioada de hrănire cu nutreţ verde.
Hipocolesterolemia se produce în perioada de vârf a lactaţiei şi în hepatoze.
Lipidele totale scad în cazul degenerării grase a ficatului.
Modificările profilului energetic la viţei. Necesarul energetic la viţei, depinde de vârstă şi
de termoreglare (în mediul răcoros se măreşte necesarul 10-20%).
Deficitul energetic este frecvent la viţei în perioada de înţărcare, când se trece de la hrănirea
pe bază de lapte, la hrănirea vegetală. Amidonul este digerat la viţei abia începând cu a 21-a zi.
258
Viţeii în vârsta de până la 3 săptămâni digeră până la 10 g amidon, iar la vârsta de 3 - 4 luni până la
200-250 g/zi. Peste 8 g echivalent de hexoză/kg greutate vie determină diareea, îndeosebi când
hrana este săracă în grăsimi. Preponderenţa microflorei zaharolitice produce o cantitate mai mare de
acizi organici, îndeosebi acid lactic şi acetic, care au acţiune iritantă asupra intestinelor,
determinând hiperperistaltism şi diaree fermentativă. La aceşti viţei pH-ul fecalelor este de obicei
foarte acid. Acizii graşi volatili măresc presiunea osmotică, în intestin ceea ce duce la reţinerea apei
şi electroliţilor.
Pe de altă parte, o cantitate excesivă de grăsimi în hrană sau maldigestia acestora, duce la
diaree, ca urmare a concentraţiei mari de grăsimi în fecale (steatoree).
Glicemia la viţei este în strânsă legătură cu vârsta. La fătare este redusă (valori
asemănătoare vacilor de lapte), iar mai târziu creşte (aproximativ cu 9 mg/dl), apoi scade treptat o
dată cu dezvoltarea celui de al treilea stomac care are rol în gluconeogeneză.
Hipoglicemia (sub 69 mg/dl) se înregistrează în caz de diaree, înfometare, deficit energetic
în hrană, stresuri şi hemoconcentraţie crescută.
Hiperglicemia (peste 86 mg/dl), la viţei, are o importanţă secundară.
Cetogeneza la viţei este foarte redusă, întrucât mobilizarea lipidelor şi degradarea acizilor
graşi liberi este foarte accelerată.

PROFILUL MINERAL
Modificările profilului mineral la vacile de lapte şi bovinele la îngrăşat:
Calciul. Nivelul lui în ser sau plasmă este relativ stabil şi depinde de: nivelul exogen
(nutreţuri), resorbţie, eliminare şi starea funcţională a rinichilor.
Rowlands (1982) arată că, concentraţiile de calciu sunt aproape neafectate de variaţiile
calciului ingerat, în timp ce concentraţia de fosfor este influenţată direct de fosforul ingerat.
In hrană este foarte important raportul cantitativ calciu/fosfor, care trebuie să fie 1,5-2/1. Un
raport Ca/P scăzut pare a fi asociat cu pareze de parturiţie şi infertilitate. Reglarea nivelului
calciului în organism este asigurată de
Calcemia prezintă unele variaţii fiziologice în funcţie de vârstă, gestaţie, stadiul lactatiei,
hrană sau starea sănătăţii.
Hipocalcemia (valori sub 8,93 mg/dl) este corelată uneori cu hrănirea sezonieră, cu vârsta şi
cu producţia. Astfel este cunoscută noţiunea de hipocalcemie fiziologică întâlnită la vacile de lapte
mai bătrâne, cu producţie ridicată de lapte sau în primele zile după fătare.
Hipocalcemia patologică poate fi urmarea unui nivel scăzut în hrană, deficitul vitaminei D,
hrănirea cu exces de nutreţuri acide, hipofuncţia tiroidei sau timusului, sindromul de malabsorbţie,
insuficienţa renală cronică etc.
259
 Manifestările hipocalcemiei sunt cele legate de paraplegia postpartum, acidoză,
hipomagneziemie, osteomalacie, inapetenţă şi oboseală la eforturi mici.
Fosforul anorganic este absolut necesar pentru diferite fenomene fermentative, îndeosebi în
stomac.
Hipofosforemia poate fi cauzată de: un nivel scăzut de fosfor, tulburări ale resorbţiei
fosforului în intestinul subţire, raportul Ca/P necorespunzător, insuficienţa vitaminei D, excesul de
calciu şi magneziu în nutreţ etc.
Hipofosforemia s-a constatat la animale cu osteomalacie sau rahitism, în caz de alcaloze, la
vacile cu lapte de mare productivitate, care prezintă hematurie (Slănina şi Beseda, 1979).
Manifestările clinice ale hipofosforemiei se manifestă prin întârzierea creşterii, reducerea
producţiei de lapte, inapatenţă, infecunditate, retenţie placentară, eliminarea mărită a fosfaţi lor în
urină etc.
Hiperfosforemia poate fi urmarea unui exces de fosfor în nutreţ, a tulburărilor funcţionale
renale, acidozelor etc.
Magneziul intervine în sinteza proteinelor, a aminoacizilor şi utilizarea glucozei. Este un
activator al diferitelor procese fermentative, îndeosebi în stomac.
Hipomagneziemia poate fi urmarea unui nivel scăzut de magneziu în nutreţ, producţiei mari
de lapte, tulburărilor de resorbţie în intestinul subţire datorate unui exces de substanţe azotoase, de
potasiu, calciu, sulfaţi, fosfor etc. De asemenea, mai poate apărea când se adaugă uree în nutreţ, în
deshidratare şi în monodieta de fân.
Apariţia sezonieră a hipomagneziemiei se referă la perioada p aş un aiului de primăvară sau
în perioada de toamnă (hrănirea excesivă cu masă verde).
Aspectele patogene ale hipomagneziemiei sunt legate de tulburările echilibrului ionilor de
magneziu şi potasiu în spaţiul intercelular şi de conţinutul de potasiu în sânge şi celule.
Hipomagneziemia este însoţită şi de scăderea calcemiei sub limitele normale, incidenţa
crescând o dată cu vârsta. Scăderea magneziului seric sub 1,5 mg/dl se manifestă clinic prin tetanie,
urmare a creşterii excitabilităţii neuromusculare: reducerea magneziului din lichidele
compartimentului extracelular duce la producţia crescută de acetilcolină la nivelul plăcilor motorii
terminale, mărind totodată receptivitatea acestor plăci motorii musculare la acţiunea acetilcolinei.
Hipermagneziemia se constată în febra postpartum. Creşterea magneziului seric determină o
stare de toxicoză, cu modificarea stării generale (narcoză, somnolenţă, inapetenţă).
Potasiul intervine în diverse procese enzimatice şi prin aceasta în glicoliza şi în sinteza de
aminoacizi din cetoacizi.
Hipopotasiemia la bovine este extrem de rară, întrucât raţia alimentară asigură necesarul de
potasiu. Un bilanţ negativ de potasiu este semnalat totuşi la vaci cu 4 săptămâni antepartum şi 4
260
săptămâni postpartum. Hiperfuncţia corticosuprarenalei, prin excesul de mineralocorticoizi
eliberaţi, reprezintă o altă posibilitate cauzală, semnalată însă foarte rar.
Hiperpotasiemia poate fi de origine nutriţională (creşterea potasiului în Staţie, alcalozele
digestive, intoxicaţii cu: îngrăşăminte potasice, sfeclă, colete de sfeclă etc.) sau de origine
metabolică (fuga potasiului din celulă) în miopatii, cardiopatii, retenţii renale. Excesul de potasiu
este bine suportat datorită funcţiei corticosuprarenalei şi marii capacităţi renale de eliminare a
acestui mineral. Starea de sănătate este rareori influenţată şi numai când raportul K/Na este mai
mare de 10/1. Se observă tulburări de reproducţie în efectiv, aritmii cardiace, uneori pierderi prin
mortalitate. Concentraţii mari de potasiu au fost observate în efectivele hrănite cu masă verde sau
păşuni intens fertilizate.
Sodiul, intervine în neutralizarea conţinutului rumenal şi în funcţia unor fermenţi.
Hiponatremia poate să fie consecinţa unei carenţe primare, când bovinele beneficiază de o
alimentaţie excesivă cu masă verde, cu conţinut sub 0,1% Na din substanţa uscată sau când se
utilizează îngrăşăminte chimice cu potasiu, care reduc conţinutul vegetaţiei în sodiu. Hiponatremia
mai poate să apară în urma unei pierderi masive de sodiu o dată cu apa (diaree, vomă, salivaţie,
transpiraţie, poliurie), în stările de retenţie intracelulară sau interstiţială (edeme). Hiponatremia a
fost asociată cu pervertiri ale gustului şi poate fi corectată dacă se administrează bulgări de sare în
iesle.
Hipernatremia se produce datorită nivelului excesiv de sodiu în hrană, fară hidratare
corespunzătoare (intoxicaţie cu sare); tulburări de filtrare renală (nefrite cronice, oligurie); stări de
stres; corticoterapie prelungită. Hipernatremia este rar întâlnită la bovine.
Clorul. Tulburările de metabolism prin carenţă sau exces de clor sunt corectată dacă se
administrează bulgări de sare în iesle.
Zincul. La bovinele adulte, carenţa de zinc evoluează sub forma eczemei bazei cozii şi a
membrelor posterioare, care cedează la administrarea a 250-500 mg zinc per os.
Producerea experimentală a carenţei de zinc a arătat că primele modificări apar la membrele
posterioare, imediat deasupra ongloanelor, în jurul coroanei şi la chişiţă, apoi se extind la uger şi în
sus pe membre şi baza cozii, în săptămâna a 2-a de carenţă.
Umoral se constată hipozincemie cu valori sub 95 p.g/dl. Seleniul are rol protector,
antioxidant al membranelor celulare în sinergism cu vitamina E.
Hiposelenemia (valori sub 0,04 gamma/ml) semnifică stări carenţiale la animalele adulte:
manifestările clinice sunt şterse şi necaracteristice (infertilitate, retenţie placentară, stări diareice
cronice, distrofii hepatice etc).

261
 Pentru celelalte elemente minerale (fier, cupru, mangan), cu toate că prezintă interes
nutriţional deosebit pentru vacile de lapte şi bovinele la fegrăşat, carenţa sau excesul lor natural sunt
relativ rare.
Modificările profilului mineral la viţei:
Calciul. La viţei, sursa principală de calciu, fosfor şi magneziu o reprezintă colostrul şi
laptele. Tulburările metabolismului acestor elemente, asociată cu carenţa în vitamina D, determină
rahitismul, însoţit de diminuarea valorilor sangvine ale calciului şi fosforului (dar nu în mod
regulat).
Hipocalcemia se înregistrează în cazul: nivelului deficitar al calciului în hrană, tulburărilor
de resorbţie în intestinul subţire, administrării de înlocuitori de lapte cu grăsimi oxidate, precum şi
în hipo- sau avitaminoza D.
Dinamica sezonieră a calcemiei este legată de hrănirea vacilor de lapte în perioada fatării.
Nivelurile cele mai coborâte sunt în perioada ianuarie-aprilie, iar cele mai ridicate în perioada
august-octombrie.
Hipocalcemia se manifestă clinic prin rahitism, dezvoltare întârziată, apatie, somnolenţă,
spasmofilie, inapetenţă, salivaţie şi hiperestezie.
Rahitismul poate avea o formă alcalină în cazul unui nivel insuficient de calciu, determinând
mobilizarea calciului din oase şi una acidă în cazul unor tulburări analoage ale fosforului şi una de
hipovitaminoză D.
După intensitate, hipocalcemia poate fi: uşoară, când nivelul calciului în sânge este cuprins
între 7,6 şi 8,9 mg/dl şi gravă când calcemia este sub 7,6 mg/dl.
Fosforul. In practică se întâlneşte frecvent hipofosforemie şi hiperfosforemie, îndeosebi
postcolostral, la viţeii mai în vârstă care sunt hrăniţi cu lapte în care raportul Ca/P este neechilibrat.
Raportul corespunzător Ca/P pentru organismele în creştere este de 1,3- 1,5/1.
Hipofosforemia (când nivelul fosforului este sub 8,3 mg/dl) este întâlnită în deficitul
fosforului în hrană, în tulburări de resorbţie sau în cazul eliminării crescute a fosforului prin urină
(raportul Ca/P este crescut), în hipovitaminoză D, precum şi în hrănirea carenţată proteic.
După intensitate, hipofosforemia poate fi: uşoară, când valorile fosforului sunt cuprinse între
7,5 şi 8,3 mg/dl şi gravă când fosforemia este sub 7,5 mg/dl.
Hiperfosforemia este rezultatul unei hrăniri cu fosfor, proteine sau cereale în exces şi în
lactacidoză.
Magneziul. Rolul său în organism este acelaşi cu cel descris la vacile de lapte.
Viţeii primesc în cerealele măcinate o cantitate suficientă de magneziu, care se absoarbe
bine şi din care rămâne o anumită rezervă. In schimb, hrănirea pe bază de lapte nu asigură necesarul
de magneziu, iar rezervele existente se epuizează, de obicei, până la vârsta de 4-8 săptămâni.
262
Resorbţia intestinală de magneziu scade o dată cu înaintarea în vârstă, astfel încât la 3-4 luni este
mai redusă. In aceste condiţii rezervele de magneziu din oase se epuizează şi are hipomagneziemia.
Mai mult ca în cazul altor minerale, magneziemia înregistrează o dinamică sezonieră legată
de hrana vacilor de lapte în perioada de fatare care determină conţinutul de magneziu în colostru şi
lapte.
În condiţii de teren se constată cazuri de hipomegneziemie şi hipermagneziemie.
Hipomagneziemia este relativ frecventă şi are o importanţă mai mare, în comparaţie cu
hipermagneziemia care este de importanţă secundară în patologia viţeilor.
Hipomagneziemia îmbracă anumite aspecte etiopatogenice legate de nivelul exogen
insuficient, de tulburările de resorbţie în intestinul subţire, de excesul de calciu, potasiu, fosfor,
azot, sulfaţi sau de deshidratare, diaree, inapatenţă.
Deseori, hipomagneziemia este însoţită de hipocalcemie şi se manifestă clinic prin spasme
tetanice (în cazul unui nivel de sub 1 mg Mg/dl ser sangvin), contracţii musculare clonice,
hiperestezie, ataxie şi spasme convulsive, urmate de moarte (când nivelul Mg în ser este în jurul a
0,6 mg/dl).
După intensitate, hipomagneziemia poate fi: uşoară, când magneziu din ser este cuprins între
1,4 şi 1,8 mg/dl şi gravă când magneziul din ser este sub 1,4 mg/dl.
Fierul. Hrănirea unilaterală cu lapte pentru obţinerea de carne albă sau administrarea de
substituenţi de lapte nesuplimentaţi cu fier determină anemia la viţei. Se consideră că sunt şi zone
geografice în ţara noastră în care anemia naturală la viţei o egalează ca incidenţă şi intensitate pe
cea de la purcei. Iliescu şi Bazilescu (1986) examinând un număr de 1602 viţei, în 60 de unităţi
agricole din Oltenia găsesc o incidenţă de 42,4 %. În 9 din 60 de unităţi controlate, incidenţa
anemiei este de peste 75%, iar în 16 unităţi anemia diagnosticată este severă.
Spre deosebire de purcei, la viţei anemia feriprivă este subclinică şi se manifestă prin valori
reduse ale hemoglobinei, paloarea mucoaselor, inapetenţa, spor de creştere redus, indivizii devenind
cel mai adesea hipotrepsici. La nivelul serului sangvin se înregistrează hiposideremie cu valori sub
80 micrograme/dl, care se asociază cu anemia microcitară hipocromă.
Cuprul. Hipocuproza evoluează cel mai frecvent ca urmare a interferenţei cu molibdenul,
sulfaţii, calciul etc. Viţeii care primesc substituenţi de lapte nesuplimentaţi mineral pot face adesea
carenţe.
La viţeii în vârstă de peste 5 luni, în condiţiile unui exces de molibden i sulfaţi în hrană s-a
înregistrat o osteopatie cunoscută sub numele de epifizită manifestată prin şchiopături la 50% din
efectiv, ca urmare a tumefacţiilor lor articulare ale metacarpurilor (Smith şi col., 1973). Statusul
redus al cuprului a fost uneori asociat cu stări de spasmofilie, dar se crede că acestea sunt induse de

263
hipomagneziemia concomitentă. Sunt autori care susţin că concentraţiile scăzute au fost asociate cu
mortalitatea postnatală crescută, greutatea scăzută a viţeilor la naştere şi infertilitate.
Precizarea hipocuprozei la bovine se poate face prin determinarea cuprului seric sau celui
hepatic, cu toate că nu există întotdeauna o corelaţie intre acestea.
Hipocupremia se înregistrează când valorile cupremiei sunt sub 60 micrograme/dl şi, de
obicei, se asociază cu anemie macrocitară hipocromă.
Faptul că nu există o corelaţie între cuprul seric şi cel hepatic, se recomandă fie
determinarea ceruloplasminei, fie a cuprului hepatic, considerându-se că o concentraţie sub 30 ppm
este scăzută (Ghergariu, 1972).
Zincul intră de asemenea în componenţa a numeroase enzime.
Hipozincozele apar de obicei la viţeii între 4 şi 6 săptămâni, caracterizate prin stagnări în
creştere, aspectul aspru şi mat al părului, paracheratoză cefalică (în jurul ochilor, narilor, botului,
submandibulară), faţa internă a coapselor, abdominal etc. Zonele afectate sunt acoperite cu cruste,
extrem de pruriginoase, sub care pielea prezintă alopecie şi hemoragii. Membrele posterioare pot
prezenta fisuri şi ragade profunde dureroase, care fac deplasarea dificilă (Van Adrichem şi col.,
1971).
Hipozincemia care înregistrează valori sub 98 (mg/dl este însoţită de scăderea fosfatazei
alcaline la 171 mU/dl.
Pentru diagnostic zincul se mai poate determina din păr, ficat, rinichi, piele, dar trebuie
cunoscut că nu există totdeauna o concordanţă între valorile tisulare scăzute şi manifestările clinice.
Experimental s-a dovedit că după 3 săptămâni de depleţie, zincul scade rapid cu 63% în ser,
scade prea puţin în plasmă, dar nu scade în sângele total.
Manganul. Carenţa în mangan la viţei se manifestă clinic prin ataxie şi tremurături
musculare, rigiditatea membrelor pelviene, tumefacţia articulaţiilor şi şchiopături.
Greutatea nou-născuţilor la parturiţie este semnificativ mai redusă, viţeii proveniţi din vaci
carenţate pot prezenta torticolis, se dezvoltă lent, iar maturitatea sexuală este întârziată.
Precizarea deficitului de mangan este anevoioasă, deoarece concentraţiile tisulare sunt destul
de stabile chiar în carenţă, iar conţinutul manganului în nutreţuri, chiar dacă este normaK nu
înseamnă şi o disponibilitate optimă.
Cu toate că pentru aflarea statusului manganului unii autori preferă determinarea lui în ser şi
ficat, se consideră că dozarea pilară este un indicator sigur al carenţei. Manganemia este un
revelator inconstant.
Seleniul. Carenţa de seleniu la viţei duce la boli degenerative ale fibrelor musculare striate
şi cardiace fară afectare neurală, cunoscute sub diferite denumiri: miodistrofie nutriţională, boala
muşchilor albi, sindromul miopatie-dispnee etc.
264
 Miodistrofia nutriţională se întâlneşte pe terenurile unde solul conţine sub 1,5 ppm seleniu,
dar la bovine ea pare să fie condiţionată şi de nivelul asigurării vitaminei E.
Boala afectează îndeosebi viţeii în vârstă de 1-3 luni. Datorită faptului că străbaterea barierei
placentare de către vitamina E este relativ scăzută, este descrisă şi forma congenitală a miodistrofiei
nutriţionale. De asemenea, boala a fost semnalată la tineretul la îngrăşat hrănit cu nutreţuri tratate şi
conservate cu acid propionic, care, distruge complet vitamina E.
Miodistrofia nutriţională poate să apară când concentraţia seleniului în nutreţuri este sub 0,1
ppm.
La nivelul sângelui se pune în evidenţă o creştere severă a CPK şi GOT şi o diminuare a
seleniului şi vitaminei E.
Hiposelenemia poate înregistra valori sub 0,4 gamma/ml, iar hipovitaminoza E sub 3
gamma/ml.

PROFILUL VITAMINIC
Vitaminele care interesează profilul metabolic la bovine sunt: vitamina A, -carotenul şi
vitamina E.
-carotenul. La viţeii până la vârsta de 4 luni, valorile (-carotenului sunt coborâte şi
inconstante. începând cu vârsta de 4 luni, -carotenemia creşte treptat până la vârsta de adult.
-carotenul este sursa principală a vitaminei A la vacile de lapte. Transformarea -
carotenului în vitamina A se produce mai ales în peretele intestinului subţire, în ficat şi posibil în
glanda mamară. Capacitatea de convertire a carotenului este mai redusă la bovine faţă de alte specii.
Metabolismul carotenului la rumegătoare se pare că diferă de cel al altor specii. Carotenul absorbit
se leagă de albumină, fiind prezent în această formă în concentraţii ridicate, în sânge şi în alte
organe şi în special în ficat.
Influenţe negative asupra carotenemiei au inflamaţii le mucoasei intestinului subţire,
hrănirea cu exces de substanţe azotoase, cetoza, hepatoza raportul necorespunzător faţă de alte
vitamine (C, B12, E etc).
De subliniat este faptul că -carotenemia variază în funcţie de sezon, de producţia de lapte.
Valorile maxime se înregistrează în perioada iunie - septembrie şi minime în perioada decembrie-
aprilie.
Legat de producţia de lapte, fără a se ţine seama de anotimp, se constată că în prima fază a
lactaţiei nivelul de -caroten din sânge este mai redus.

265
 Vitamina A. Punerea în evidenţă a hipo- sau avitaminozei A se face prin determinarea -
carotenului şi a vitaminei A în sânge, prin analiza nutreţului, aprecierea vitalităţii viţeilor nou-
născuţi, precum şi prin determinarea vitaminei A în sânge şi respectiv în ficatul viţeilor.
De subliniat că prezenţa -carotenului, alături de vitamina A, determină potenţarea reciprocă
a concentraţiilor celor două componente, astfel încât valori mici de vitamină A în prezenţa -
carotenului conduc la rezultate eronat crescute (Ivanciu O., 1986). Fenomenul poate fi explicat prin
asemănarea structurală a -carotenului cu vitamina A, fapt ce duce la imposibilitatea eliminării
interferenţei -carotenului cu vitamina A atât în domeniul ultraviolet, cât şi vizibil (reacţia Carr
Price). Din aceste considerente, pentru speciile bovine şi păsări se dozează doar -carotenul, iar
pentru ovine şi porcine se dozează doar vitamina A.
La bovine 1 mg -caroten echivalează cu 200 UI vitamina A. Vacile de lapte care au un
nivel scăzut de vitamina A în sânge dau viţei bcu greutatea corporală mai mică, iar laptele lor are un
conţinut mai redus de vitamina A. Pe de altă parte, avitamoniza la vacile de lapte este cauza
avitaminozei viţeilor şi contribuie la creşterea procentului de morbiditate, în perioada de alăptare a
viţeilor.
Vitamina A prezintă, de asemenea, oscilaţii sezoniere în sânge, acestea depinzând de nivelul
carotenemiei cu care este în directă corelaţie; cele mai reduse niveluri se înregistrează tot în
perioada iarnă-primăvară.
Cauzele hipo sau avitaminozei A pot fi urmare a:
• Conţinutului insuficient în -caroten al nutreţului;
• Insuficientei vitaminei A în amestecul de hrană;
• Resorbţiei scăzute în intestinul subţire;
• Deficitului de transformare a -carotenului în vitamina A datorită inflamaţiilor intestinale,
diareei, excesului de substanţe azotate în hrană. Cercetările in vitro au demonstrat că nitriţii şi
nitraţii distrug factorii vitaminei A şi -carotenului. Se consideră că ei acţionează prin oxidarea
carotenilor din nutreţuri în special la nivelul tractului digestiv (Phillips, 1966) şi prin reducerea
gradului de conversie a carotenului în vitamina A (Reddy, 1962). Ingestia de bentonită şi carenţa în
fosfor, interferează şi ele conversia carotenilor în vitamina A, reducând-o (Marrison, 1963). Carenţa
în proteine asociată cu hipofuncţia tiroidei determină o slabă utilizare a carotenului, în timp ce
diferitele stresuri, precum şi unele stări fiziologice (gestaţie, lactaţie) măresc necesarul în vitamina
A (Mitchell, 1967).
La animalele supuse îngrăşării, hipovitaminoza A este relativ frecventă, fiind adesea
asociată cu carenţa în vitamina D. Ea se datorează variabilităţii rezervelor hepatice de vitamină A,
tipului de alimentaţie în care predomină borhoturile, fânul şi paiele de proastă calitate asociate cu

266
uree şi ape amoniacale etc. (care au valoare vitaminică redusă sau absentă şi care conţin nitraţi sau
nitriţi), stresurile de adaptare la noile condiţii, ce măresc necesarul de vitamina A.
Se apreciază că timpul necesar instalării carenţei în vitamina A poate varia între 46-266 zile,
în funcţie de rezervele hepatice şi de conţinutul în caroten al nutreţurilor (Riggs, 1940).
La viţei. Asigurarea cu vitamina A a fetusului depinde de prezenţa unei anumite concentraţii
de caroten în plasma mamei pentru ca vitamina A să treacă diaplacentar la acesta. Dacă conţinutul
carotenului din serul mamei este de numai 200 g/dl sau mai scăzut, viţelul se naşte carenţat în
vitamina A. O diagramă mai scăzută a carotenului la vaci nu prezintă neapărat o hipovitaminoza A,
însă vacile cu un conţinut scăzut în caroten nu pot asigura decât cantităţi insuficiente de vitamina A,
atât pe cale diaplacentară, cât şi pe cale colostrală, din care cauză se instalează carenţa în vitamina
A la nou-născut (Prohaszka, 1967).
Prin urmare, necesarul de vitamină A la viţeii sugari nu poate fi acoperit de caroteni,
deoarece organismul lor nu îi poate converti în vitamina A.
Hipovitaminoză A la viţeii în vârstă de 1-2 luni apare în cazul alimentaţiei vacilor în
perioada de gestaţie şi lactaţie cu substraturi sărace în caroten, când viţeii sunt trecuţi la alimentaţie
cu lapte smântânit şi primesc fân uri şi concentrate cu un conţinut redus în caroten sau când prezintă
malabsorbţie, ca o consecinţă a tulburărilor digestive.
Conţinutul mediu de vitamina A din ficatul viţeilor nou-născuti este de 23 UI/g în lunile de
vară şi 8,4 UI/g în lunile de iarnă. Această scădere este atribuită asigurării diferite cu vitamina A în
perioada intrauterină şi imediat după parturiţie, variaţii care ar putea justifica diferenţa de frecvenţă
a îmbolnăvirilor (Steinbach şi col., 1967).
La vacile de lapte care au hipo- sau avitaminoză, mortalitatea prenatală (embrionară) este cu
aproximativ 30% mai mare, iar cea postnatală cu 80-100%.
După intensitate, hipovitaminoză poate fi: uşoară, când diminuarea vitaminei A în sânge
ajunge la 14 gamma/dl şi severă când vitamina A în sânge este sub 10 gamma/dl (Slănina şi Beseda,
1979).
Vitamina E intervine în metabolismul intermediar energetic, iar prin intermediul glandelor
endocrine influenţează capacitatea de reproducţie
Vitamina E participă la transformarea -carotenului în vitamina A, de aceea necesarul
acesteia creşte în perioada de păşunat. Formarea peroxizilor din acizi graşi nesaturaţi în timpul
păşunatului sau în cazul hrănirii cu grăsimi uşor oxidabile necesită de asemenea un nivel crescut de
vitamina E.
Nivelul vitaminei E în sânge prezintă variaţii sezoniere care sunt legate de hrănire.

267
 Nivelul maxim al vitaminei E s-a înregistrat în perioada iulie-octombrie, în timp ce nivelul
minim a fost găsit în decembrie-februarie (Pârvu şi Ivanciu, 1986), precum şi înainte şi după fătare
(indiferent de anotimp).
Hipo- şi avitaminoza E pot fi cauzate de hrănirea carenţată în vitamina E pe perioada de
iarnă, administrarea de nutrienti care conţin în exces grăsimi m nesaturate oxidate sau mai pot fi
cauzate de acidoze.
Apariţia avitaminozei E este de multe ori însoţită de manifestări clinice, dar ea este mai
puţin frecventă la bovinele adulte.
La viţei, hrănirea carenţată în vitamina E, are repercusiuni economice negative prin aceea că
determină miodistrofia care de multe ori are un caracter enzootic.
Valorile sangvine sunt în funcţie de vârstă. La fătare nivelul vitaminei E este cel mai
coborât, fiind de 30 gamma/dl. În perioada de hrănire cu colostru se ridică la 100-150 gamma, iar în
perioada hrănirii cu lapte vitamina E înregistrează valori de 120 gamma, apoi creşte în timpul veri
când viţeii sunt hrăniţi cu masă verde la 320 gamma/dl. Pe lângă variaţiile legate de vârstă se
înregistrează şi variaţii sezoniere, care sunt corelate cu concentraţia vitaminei E în colostrul şi
laptele vacilor mame.
Cauzele hipo- sau avitaminozei E sunt legate de carenţele alimentare (colostru, lapte), de
inflamaţiile tractului gastrointestinal, de tulburările de digestie a grăsimilor, precum şi de conţinutul
de grăsimi oxidante.
După intensitate, hipovitaminoza E poate fi: uşoară, când vitamina E în sânge scade la 20
gamma/dl şi severă când diminuarea nivelului vitaminei E în sânge este sub 20 gamma/dl.

PROFILUL HIDROELECTROLITIC
Acesta este în strânsă legătură cu nivelul exogen de apă şi electroliţi, cu eliminarea lor prin
urină, transpiraţie, vomismente, fecale, cu deplasarea intra şi extracelulară, îndeosebi în cazul
hemoconcentraţiei sau al tulburărilor echilibrului acidobazic.
Profilul electrolitic (ionograma) la vacile de lapte şi bovinele la îngrăşat poate îmbrăca
următoarele aspecte:
• Hiponatremia (sodiul în ser sau în plasmă este sub 290 mg/dl) poate să apară ca o
consecinţă a carenţei severe şi de lungă durată de sodiu, \n caz de deshidratare (diaree), în acidoză
metabolică cronică. în nefroză si insuficienţa renală;
• Hipopotasiemia (potasiul în ser şi plasmă sub 16,9 mg/dl) apare în inaniţie, acidoza,
deshidratare (diaree) şi în cetoză;
• Hipocloremia (clorul în ser şi plasmă este sub 341 mg/dl), apare în caz de carenţe de lungă
durată, acidoza sau deshidratare;
268
 • Diminuarea HCO3 (bicarbonatul standard este sub 22 mmol/1) în ac/doză şi deshidratare;
• Hipernatremia (sodiul în ser şi plasmă, peste 360 mg/dl) întâlnită în intoxicaţii cu clorură
de sodiu (se dozează sodiul în ficat) şi în inaniţie;
• Hiperpotasiemia (potasiul în ser şi plasmă, peste 23,7 mg/dl) în caz de hemoliză,
insuficienţă renală, trecerea potasiului intracelular în spaţiul extracelular, consecutiv deshidratării;
• Hipercloremia (clorul în ser şi plasmă, peste 389 mg/dl) produsă în caz de inaniţie.
Profilul hidric va fi apreciat întotdeauna în raport cu profilul electrolitic, eventual şi cu cel
rumenal.
Abaterile profilului hidric apar sub forma deshidratării (hemoconcenţia) şi hiperhidratării
(hemodiluţia).
Deshidratarea se caracterizează prin creşterea elementelor figurate şi a electroliţilor în sânge.
In aceste condiţii hematocritul este mai mare de 42%, hemoglobina este peste 11,7 g/dl, numărul
eritrocitelor este peste 8 milioane pe mm3, proteina totală depăşeşte 8,5 g/dl, ionograma crescută,
greutatea specifică a urinei este crescută.
Creşterea valorilor constantelor menţionate cu 25% faţă de normal constituie semne
paraclinice preţioase pentru diagnostic şi prognostic, cunoscând că o creştere de 40% conduce la
exitus.
Hiperhidratarea poate să apară sub formă de hidropizie anemică sau hemoglobinurie
(parosistică).
Hiperhidratarea se manifestă prin diminuarea eritrociţelor, hemoglobinei, hematocritului şi
proteinelor totale, scăderea greutăţii specifice a urmii, hemoglobinurie (întâlnită la viţei şi tineretul
taurin).
La viţei, apa (în organismul lor) reprezintă 70-75% din greutatea corporală, din care 50-
55% este apa intracelulară şi 20% apa extracelulară.
Reglarea apei în organism este asigurată de cationii şi anionii plasmei şi ai celulelor.
Lipsa de apă sau imposibilitatea de a bea apă, inaniţia şi îndeosebi pierderea excesivă de apă
prin diaree, transpiraţii sau diureze duc la hemo-concentraţii.
Mecanismele homeostazice, prin intermediul osmozei şi a compoziţiei ionice a sângelui,
reglează oscilaţiile metabolice ale apei. în cazul pierderilor de apă şi a tulburărilor ionice, oscilaţiile
incipiente ale metabolismului duc la jpovolemie şi la modificarea lichidului extracelular, iar în
stadiul ulterior se produc modificări în compoziţia intracelulară a elementelor figurate ale sângelui.
Pierderile totale de apă la viţei ating 6% în cazul unei diarei uşoare, la o diaree mijlocie în
jurul a 10% şi la o diaree gravă 13 - 15% (Masek şi Melichar, 1986). Pierderile de 13-15% apă sunt
urmate de moartea animalelor.

269
 La o diaree mijlocie, viţeii pierd în 12 ore cea 100 ml apă/kg greutate vie. La o astfel de
pierdere, terapia dirijată etiologic nu mai are importanţă deosebită (Camberos, 1967).
In afară de hemoconcentraţia cauzată de diaree se mai constată lipsa elasticităţii pielii,
decolorarea mucoaselor şi dispnee.
Hemoconcentraţia (deshidratarea) poate fi:
• Uşoară, când se observă reducerea apetitului, sete, hematocritul crescut (42-48%). La
această formă pierderile de apă sunt de 4-6% din greutatea vie;
• Mijlocie, în cazul pierderii de apă de 7-10%, hematocritul este 48-52%. Simptomele
principale sunt: somnolenţa, diminuarea elasticităţii pielii, răcirea extremităţilor, reflexe diminuate,
tahicardie;
• Severă, când pierderea de apă este peste 10% din greutatea vie şi hematocritul mai mare de
52%. Simptomele însoţitoare sunt: suprafaţa corpului rece, pulsul slab abia perceptibil, hipotermia,
enoftalmia, miotonia, mucoase uscate şi hiperemice.
În investigaţiile de laborator hemoconcentraţia poate fi diagnosticată prin: creşterea valorilor
hematocritului, a numărului de eritrocite şi a hemoglobinei. De asemenea, din punct de vedere
biochimic, se constată creşterea densităţii urinii, acidoză, hiperproteinemie, hiperazotemie, hipo-
sau hipematremie, creşterea sau diminuarea vâscozităţii sângelui, hiper- sau hipopotasiemie. In
general, în hemoconcentraţie, hematocritul este peste 44%, hemoglobina mai mare de 15 g/dl,
eritrocitele peste 8,6 milioane/mm3 şi proteinele totale peste 6,7 g/dl.
In fermele unde există anemie la viţei, gradul hemoconcentraţiei este proporţional cu gradul
anemiei, înregistrându-se valori mai coborâte decât cele menţionate anterior.
Evaluarea ionogramei electrolitice şi patogeneza sunt asemănătoare cu cea descrisă la vacile
de lapte.

PROFILUL ACIDOBAZIC
Diferitele tulburări ale echilibrului acidobazic se determină prin măsurarea pH-ului, a
presiunii parţiale a CO2 (PCO2) şi a bicarbonatului standard (BS).
Tulburările acidobazice se împart în acidoze şi alcaloze, oare se diferenţiază în metabolice şi
respiratorii.
Acidoza şi alcaloza metabolică se determină în funcţie de bicarbonatul standard (crescut sau
scăzut), care reprezintă componenta metabolică,
Acidoza şi alcaloza respiratorie se determina în funcţie de presiunea parţială a CO 2, care
reprezintă componenta respiratory.

270
 În cadrul tulburărilor acidobazice pH-ul sângelui poate să se menţină în limite normale. În
acest caz se vorbeşte de acidoza sau alcaloza compensată. Când pH-ul este în afara limitelor
normale, aceste abateri arată forme decompensate.
Acidoza metabolică decompensată este o tulburare destul de frecventă şi se caracterizează
prin diminuarea pH-ului sângelui şi urinii, diminuarea bicarbonatului standard, în timp ce presiunea
parţială a CO2 este normală.
In forma compensată, pH-ul este normal, iar bicarbonatul standard şi presiunea CO 2 sunt
reduse.
Acidoza metabolică se produce în caz de hrănire cu hidraţi de carbon uşor digestibili în
exces, în cetoze, inaniţie, deshidratare, diaree de lungă durată şi insuficienţă renală (se reţin sulfaţii
şi fosfaţii), în hrănirea cu siloz cu fermentaţie acetică pronunţată.
Alcaloza metabolică decompensată este întâlnită rar, pH-ul sângelui este crescut peste 7,48,
bicarbonatul standard de asemenea este crescut. în timp ce presiunea parţială a CO2 este normală.
In alcaloza metabolică compensată, pH-ul este normal, iar bicarbonatul standard şi presiunea
parţială a CO2 sunt mărite.
Alcaloza se produce în caz de vomă, stenoza funcţională a pilorului, administrarea excesivă
a bicarbonatului de sodiu, intoxicaţie cu uree, tulburări de digestie gastrică a proteinelor în hrănirea
cu lapte a viţeilor etc.
Acidoza respiratorie decompensată este o tulburare frecventă şi îi este caracteristică
reducerea pH-ului, bicarbonatul standard este normal, iar presiunea parţială a CO2 mărită.
În forma compensată pH-ul este normal, bicarbonatul standard şi presiunea parţială a CO 2
sunt crescute.
Acidoza respiratorie se produce în bronhopneumonie şi emfizem pulmonar (ventilaţie
insuficientă).
Alcaloza respiratorie decompensată: pH-ul sângelui este mărit, bicarbonatul standard
normal, iar presiunea parţială a CO2 redusă.
La forma compensată pH-ul este normal, bicarbonatul standard şi presiunea parţială a CO 2
sunt reduse.
Alcaloza respiratorie este întâlnită în hiperventilaţie. La bovine, practic nu are importanţă.
La viţei, tulburările acidobazice sunt mai frecvente şi apar de obicei sub forme compensate.
Acidoza metabolică este frecventă la viţeii cu gastroenterită, datorită pierderii alcalinităţii.
Ca urmare a reducerii pH-ului în sânge, ionii de potasiu intracelulari trec în zona extracelulară,
determinând hiperpotasiemia. în cazul când funcţia renală este intactă, aceştia sunt eliminaţi prin
urină şi se instalează hipopotasîemia şi acidoza hipocalcemică. Celelalte cauze sunt identice cu ale
vacilor de lapte.
271
 Acidoza respiratorie este, de asemenea, un fenomen frecvent la viţei în sindroamele
respiratorii şi asfixia viţeilor nou-născuţi.

PROFILUL ENZIMATIC
Organele bovinelor conţin în celulele lor anumite enzime. Majoritatea enzimelor se găsesc
în celulele multor organe, numai o mică parte fiind specifică unui singur organ. În cazul
îmbolnăvirii organelor (inflamaţii, degenerescente), enzimele trec din celule în sânge şi se vorbeşte
de o activitate enzimatică mărită (cu excepţia colinesterazei), fiind posibilă diagnosticarea organului
afectat.
Gestaţia avansată, fatarea, puerperiumul, lactaţia mare, stresul, duc la oscilaţii mari în
activitatea enzimelor. Viţeii nou-născuţi au o concentraţie redusă de enzime în sânge, aceasta
crescând o dată cu vârsta. O excepţie o reprezintă numai fosfataza alcalină care scade o dată cu
înaintarea în vârstă.
O importanţă deosebit de mare în diagnostic, o prezintă activitatea enzimelor în ficat şi
musculatură, în timp ce în oase importanţa este mai mică.
Diagnosticul enzimatic al inimii, rinichilor, creierului şi pancreasului o importanţă redusă la
bovine.
Pentru screening se recomandă determinarea GOT, GGT, CPK şi PA. În suspiciunea de
intoxicaţie cu pesticide organofosfoice se adaugă determinarea colinesterazei.
La aprecierea activităţii enzimatice trebuie să se ţină seama de faptul că (excepţie,
pseudocolinesteraza) valorile scăzute practic nu au importanţa diagnostică, în timp ce creşterea
activităţii enzimatice este direct proporţională cu gradul de afectare a organului respectiv.
Colinesteraza fiind o enzimă secretată activ în sânge de către ficat, afectarea acestuia duce la
reducerea activităţii enzimatice respective în plasmă, mai cu seamă în intoxicaţiile cu pesticide
organofosforice.
Pe de altă parte, activitatea mărită a enzimelor, persistă un anumit timp şi după restitui ia
organului sau ţesutului respectiv. O solicitare musculară intensă, injecţiile intram uscul are repetate,
miozitele, determină creşterea activităţii enzimatice musculare.

PROFILUL HEPATIC
Profilul hepatic este important în aprecierea funcţiei hepatice (fiziologice sau patologice),
inclusiv a gradului de afectare a ficatului. Efectuarea a două controale repetate la un anumit interval
de timp are valoare prognostică.

272
 Profilul hepatic se referă la determinarea enzimelor GGT şi SDH considerate ca enzime
specifice hepatice, iar GOT ca enzimă ubicvitară* Proteinele totale şi albuminele servesc la
aprecierea stării funcţionale a ficatului (funcţia de proteinosinteză a ficatului).
Icterul ca atare la bovine, cât şi determinarea bilirubinei totale au o semnificaţie relativ
redusă de diagnostic, întrucât intensitatea icterului şi concentraţia bilirubinei în serul şi plasma
sangvină nu sunt întotdeauna proporţionale cu afectarea ficatului. Din aceste motive, determinarea
bilirubinei directe şi indirecte la bovine are o importanţă secundară în diagnostic; unele afectări
grave ale ficatului evoluează anicteric sau subicteric. In schimb, enzimograma hepatică oferă date
suficiente pentru aprecierea gradului de vătămare a ficatului. Cele mai sensibile sunt
gammaglutamil transferaza (GGT) şi sorbitol dehidrogenaza (SDH), dar la aceasta din urmă
creşterea activităţii în serul şi plasma sangvină în cazul afecţiunilor hepatice este redusă, motiv
pentru care se apelează mai rar la această determinare.
Transaminaza glutamoxalacetică (GOT) este de asemenea sensibilă, dar în cazul creşterii
acesteia, trebuie mai întâi eliminată afectarea musculară care se pune în evidenţă foarte bine prin
determinarea CPK.
La viţeii nou-născuţi se constată o concentraţie mare de bilirubină totală datorată
eritrocitolizei fetale, care se reglează în timp de 14 zile după fatare. Din aceste considerente se
înregistrează frecvent hiperbilirubinemie, în schimb subicterul clinic abia poate fi observat.
Icterul hepatic este relativ frecvent şi apare îndeosebi în complicaţiile omfaloflebitei, în
micotoxicoze, degenerări grave după intoxicaţiile cu arseniu, cupru, plumb, furazolidonă,
îngrăşăminte chimice, abcese hepatice, salmoneloze (Slanina şi Beseda, 1979).
In cazul apariţiei unor afecţiuni hepatice în masă este necesar examenul histofogic al
ficatului, precum şi examinarea virusologică şi toxicologici.

PROFILUL GASTRIC
Rumenul are un rol important în metabolismul glucidelor şi grăsimilor. Perturbarea acestor
metabolisme conduce la alterarea stării de sănătate ca urmare a dezechilibrului acidobazic, se
produce paracheratoza şi hipercheratoza epiteliului stomacal, apar disfuncţii ale tubului digestiv,
manifestate prin aşa-zisele boli de producţie.
Evoluţia bolii durează, în cele mai multe cazuri, vreme îndelungată, fiind o cauză de
eliminare prematură a animalelor din efectiv.
Pericolul acestor boli este crescut prin faptul că în stadiul iniţial ele nu pot fi diagnosticate
prin metode clinice clasice. Examinarea lichidului rumenal permite însă descoperirea tulburării
metabolice, înainte de a se ajunge la diminuarea capacităţii productive a animalului.

273
 Determinarea profilului metabolic al lichidului rumenal se face prin cercetarea cantitativă şi
calitativă a microflorei responsabilă de desfăşurarea proceselor fermentative în rumen şi prin
cercetarea unor metaboliţi finali ai substanţelor nutritive de bază.
In cadrul profilului gastric pot fi incluse următoarele examene ale lichidului rumenal:
culoarea, mirosul, pH-ul, sedimentarea şi flotaţia particulelor, reducerea azotiţilor şi azotaţilor,
potenţialul de digestie al celulozei, capacitatea de tamponare, greutatea specifică, aciditatea totală la
titrare, amoniacul, determinarea numărului de infuzori, acidul lactic şi acizii graşi volatili.
Pentru depistarea tulburărilor proceselor metabolice din rumen, examinarea cea mai
importantă este concentraţia acizilor graşi volatili şi a acidităţii actuale (pH), respectiv a acidului
lactic din lichidul rumenal. iar aprecierea rezultatelor este optimă când prelevarea lichidului se face
la 3-4 ore după hrănire, deoarece în acest moment fermentaţia în rumen este maximă.
La evaluarea profilului gastric trebuie luate în considerare: anotimpul, cantitatea şi structura
raţiei.
Iarna, datorită hrănirii specifice sezonului de stabulaţie, pH-ul conţinutului rumenal este mai
scăzut, iar acizii graşi volatili prezintă valori mai ridicate. De asemenea, raportul acetat/propionat
este mai ridicat.
Vara, dimpotrivă, pH-ul este ridicat, în timp ce acizii graşi volatili şi raportul
acetat/propionat cunosc valori mai reduse.
Legat de structura raţiei s-a putut demonstra că nutreţurile celulozice şi cele însilozate cresc
concentraţia conţinutului rumenal în acid lactic, iar concentratele (uruiala) produc creşterea
concentraţiei acizilor acetic, butiric şi propionic. De subliniat că disfuncţia stomacului diminuează
valoarea economică a animalelor, prin scăderea producţiei de lapte şi procentului de grăsime, care
în cazurile grave pot ajunge sub 2%.
Disfuncţia simplă a microflorei rumenale se caracterizează prin pH la limita superioară sau
uşor crescut, diminuarea acizilor graşi volatili şi acidului propionic, creşterea acidului acetic şi a
raportului acetat/propionat.
In acidoza rumenală acută se remarcă scăderea pH-ului până la oprirea formării acizilor
graşi volatili, diminuarea concentraţiei de acid acetic, diminuarea raportului acetat/propionat şi
creşterea concentraţiei de acid propionic şi butiric.
În alcaloza rumenală se constată creşterea pH-ului, a acidului acetic şi a raportului
acetat/propionat, diminuarea formării acizilor graşi volatili şi scăderea concentraţiei de acid
propionic. In ceea ce priveşte acizii graşi volatili se poate spune că aceştia se reduc în cazul lipsei
de hrană şi în disfuncţiile rumenale. ca urmare a diminuării activităţii microflorei rumenale.

PROFILUL URINAR
274
 Aprecierea pH-ului urinii are numai o importanţă orientativă, întrucât nu reflectă cantitatea
totală de ioni de sodiu şi baze.
Când se constată că pH-ul urinar este în jur de 7,0 se recomandă verificarea hrănirii şi
analizarea stării acidobazice.
Valorile scăzute ale pH-ului (sub 7,8) se întâlnesc în acidoză, cetoză, hipocalcemie, tetanie
de iarbă, paraplegie postpartum, inaniţie etc.
Valorile crescute ale pH-ului (peste 8,6) sunt constatate în caz de alcaloza, pielonefrită sau
infecţii bacteriene ale căilor urinare.
Densitatea (greutatea specifică) urinii la vacile de lapte şi la bovinele la îngrăşat variază în
limite largi, chiar la animalele sănătoase, ea fiind influenţată de ingerarea de lichide şi de
temperatura mediului înconjurător. Densitatea urinii creşte în stări febrile, pierderi de apă, sindrom
diareic şi nefrite. Este scăzută în polilirie.
În cazul când densitatea urinii prezintă deviaţii de la normal, trebuie dozate sărurile minerale
din urină. Excreţia prin urină a potasiuluu sodiului, calciului, magneziului şi fosforului, depinde de
conţinutul hranei In aceste elemente, de cerinţele organismului, de resorbţia intestinală, precum şi
de rezervele organismului puse în libertate.
In general, substanţele minerale din serul sangvin, sunt menţinute neuro-hormonal la un
nivel constant.
Excreţia normală a substanţelor minerale prin urină nu înseamnă, totuşi, că se asigură
substanţele minerale în cantităţi optime. Din aceste considerente, determinarea acestora în urină este
numai un examen complementar al determinării profilului mineral în sânge şi al analizei
nutreţurilor.

10.2.4. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI LA OVINE

Posibilitatea valorificării hranei mai avantajos decât la alte specii, a formării unor însemnate
rezerve în organism, îndeosebi a vitaminelor lipo-solubile, explică frecvenţa relativ mai mică a
dismetaboliilor la oile adulte şi incidenţa lor mai mare la mieii nou-născuţi şi tineretul ovin din
îngrăşatorii.
Date din literatura de specialitate cu referire la profilul metabolic aplicat la ovine sunt
puţine, cu toate că studiul metaboliţilor din sânge pentru aflarea statusului nutriţional al oilor a
început mult mai devreme (1960), decât la alte specii.
Cercetările efectuate în domeniul profilului metabolic la ovine au condus ia concluzii în
general asemănătoare celor efectuate pentru bovine. Din aceste motive se vor sublinia doar datele
prin care se diferenţiază de bovine.

275
 STABILIREA SETULUI DE ANALIZE
Russel şi Dancy (1980), investigând posibilitatea de a utiliza concentraţia acizilor graşi
volatili pentru a estima cerinţele de hrană ale oilor pentru întreţinere, concluzionează că modificarea
greutăţii corporale este un indicator mai sigur decât măsurarea concentraţiei acizilor graşi volatili în
sânge.
Sukes şi Field (1981) consideră mai potrivită investigarea constituenţilor proteici ai sângelui
şi arată că albumina şi în unele cazuri transferi na pot constitui indicatori obişnuiţi ai necesarului de
proteină pentru oile gestanţe. Observând însă că sunt diferenţe mari între unele turme de ovine,
autorii citaţi sunt de părere că aceşti parametri pot fi folosiţi numai după un deficit proteic de durată.
Alţi autori au propus un minitest de profil metabolic bazat pe concentraţiile glucozei, ureei
şi albuminei.
Evident că din această listă se aleg 7-12 determinări, care sunt mai indicate pentru situaţia
respectivă.

MOMENTUL OPTIM PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI METABOLIC

Momentele biomedicale cele mai potrivite pentru efectuarea examenelor sunt: gestaţia
avansată (2-3 săptămâni antepartum), lactaţia maximă şi sfârşitul lactaţiei, precum şi ori de câte ori
se schimbă regimul de hrănire. Pentru mieii sugari şi tineretul la îngrăşat, profilul metabolic este
necesar când se constata întârzieri în creştere şi dezvoltare, suspiciune de anemie, deshidratare, alte
afecţiuni generale cu etiologie necunoscută.

PROFILUL HEMATOLOGIC
Dintre toate speciile, ovinele şi caprinele prezintă volumul eritrocitar cel mai redus (3-4 3,
faţă de 6-7 la celelalte specii).
La ovine, stările anemice sunt relativ frecvente mai cu seamă la tineretul la îngrăşat.
Anemiile posthemoragice sunt cauzate de leziunile traumatice ale vaselor în cursul invaziilor
parazitare şi mai ales în coccidioză. Importanţă prezintă şi anemiile infecţioase şi cele hemolitice
(cele din leptospiroză şi hemosporidioză), dar grupa cea mai importantă este cea a anemiilor
dishemato-poetice, în producerea cărora, carenţele în factori plastici şi catalitici eritro-şi
hemoglobinogenezici au implicaţii deosebite. Este posibil ca în producerea anemiilor
dishematopoetice să intervină şi infecţiile cronice, unele organopatii, unele intoxicaţii etc. (Barză,
1974).
Anemiile carenţiale, ca urmare a nivelului insuficient de proteine, vitamine, fier, cupru,
cobalt etc, pot fi legate de sol, regim de hrănire (stabulaţie iarna, alimentaţie sărăcăcioasă,
dezechilibrată), dar pot fi condiţionate şi prin diferite solicitări de producţie sau patologice în care
276
consumul microelemen-telor, vitaminelor etc. poate creşte cu mult peste cerinţele din situaţiile
normale.
Reducerea numerică a globulelor roşii şi a încărcării lor cu hemoglobina conduc la
insuficienţe funcţionale ale diferitelor organe, slăbire, predispoziţie la infecţii intercurente sau la
alte boli condiţionate.
Examenul hematologic de laborator evidenţiază: scăderea numărului de eritrocite, forme de
eritrocite tinere în anemiile plastice, poichilocitoză, anizocromie, reducerea conţinutului în
hemoglobina, paraziţi endoglobulari în hemosporidioze etc. Determinarea constantelor eritrocitare
derivate: VEM, HEM, CHEM, precum şi examenul măduvei hematogene poate da indicii utile
privind tipul şi etiopatogeneza anemiei.
Sunt unele observaţii care arată că nivelul proteic la oi influenţează nivelul albuminei serice,
dar nu şi concentraţiile globulinelor sangvine.
Creşterile cu vârsta ale proteinei totale şi globulinelor în ser sunt date, probabil, mai ales de
dezvoltarea imunităţii la infecţii. Pe de altă parte, schimbarea concentraţiei albuminei poate fi dată
de variaţiile sintezei albuminei de către ficat. Larsen şi Hays (1979) au stabilit că gradul de edem al
ugerului la fătare este corelat cu scăderea concentraţiei albuminei. Injectarea înlocuitorilor de
proteină pentru ridicarea presiunii osmotice a sângelui atenuează edemul glandei mamare.
Sukes şi Field (1981) într-un studiu al concentraţiei globulinelor serice, pe durata gestaţiei la
oi, au atribuit descreşterea acestora mai ales creşterii volumului plasmatic. După parturiţie
imunoglobulinele cresc destul de repede (în cea 1-2 săptămâni). Ca şi la bovine, concentraţiile
azotului ureic în plasma ovinelor sunt în corelaţie directă cu proteina ingerată. Concentraţiile
crescute de uree rezultă dintr-un nivel proteic excedentar pe care ovinele nu-l pot utiliza eficient.
Dimpotrivă, concentraţiile scăzute de uree în sânge sunt datorate nivelului azotat mai scăzut.

PROFILUL ENERGETIC
Alţi cercetători fac referiri, în afara constantelor biochimice, şi la valoarea diagnostică a
concentraţiei acizilor graşi în sânge.
Reid şi Hinks (1980) stabilesc că oile în gestaţie avansată, hrănite ad libitum au concentraţia
acizilor graşi mai scăzută, iar cea de glucoza mai crescută decât oile hrănite restrictiv. Totuşi, când
consumul raţiei la oi negestante a fost redus la 70% concentraţia acizilor graşi a crescut. Pe această
bază Bowden, citat de Pârvu, 1992, a tras concluzia că şi concentraţia acizilor graşi din sânge poate
da unele informaţii despre nivelul in gest iei de energie la oi, în special, în perioada gestaţiei şi lac
taţi ei. dar că pentru a evalua cu mai mare siguranţă efectul energiei consumate, asupra concentraţiei
acizilor graşi în sânge, cercetările trebuie extinse.

277
 Ca particularitate pentru ovine, în cadrul tulburărilor metabolismului energetic, este de
menţionat toxiemia de gestaţie (acetonemia de gestaţie, boala mieilor gemeni, pareza, paralizia sau
eclampsia antepartum, degenerescenta grasă hepatică etc), care este o toxicoză (cetoză) bazată în
principal pe dismetabolia glucidolipidică, apărând la oi în ultimele 2-3 săptămâni de gestaţie. Boala
se caracterizează prin manifestări de encefaleză ca urmare a hipoglicemiei şi hipercetonemiei.
Insuficienţa glucidică primară sau indusă de solicitări, are drept consecinţă o comutare a
metabolismului energetic spre acizi graşi cu supraproducţie de corpi cetonici. Aceştia au efect toxic
direct, determinând totodată acidoză prin fixarea sărurilor alcaline (Barză, 1974).
Pentru diagnosticul bolii, examenele paraclinice sunt valoroase şi uşor de aplicat.
Determinarea cetonuriei sau cetonemiei cu reactivul nitroprusiat de sodiu sunt modalităţi care dau
indicii semnificative. Examenul biochimic ai sângelui evidenţiază hipoglicemie cuprinsă între 35-20
mg/dl, hipercetonemie în valoarea de 20-120 mg/dl, creşterea azotului neproteic etc.

PROFILUL MINERAL
Calciul, fosforul şi magneziul. Concentraţiile sangvine de calciu, fosfor şi magneziu
trebuie să fie interpretate împreună. Calcemia este aproape neinfluenţată de variaţiile calciului
ingerat, în timp ce fosforemia este în directă corelaţie cu nivelul acestuia. Pârvu şi col. (1982)
efectuând un studiu pe oi de rasă Stavropol, examinate lună de lună un an calendaristic, constată că
mediile sangvine ale calcemiei au fost sensibil egale în cele două sezoane (stabulaţie 9,55 şi păşunat
9,80 mg/dl), în timp ce fosforemia a prezentat variaţii largi de la o lună la alta. De exemplu, în luna
ianuarie s-au găsit valori de 3,95 mg/dl, iar în aprilie 7,55 mg/dl ser.
Hipocalcemia ovinelor se caracterizează prin manifestări depresive şi convulsive. Ea apare
la oi în gestaţie avansată, ori lactante, mai ales la sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Animalele
prezintă semne de oboseală (decubit prelungit, ridicare greoaie, mers înţepenit), depresie nervoasă,
tremuratei, convulsii tonice sau tonico-clonice. Calcemia înregistrează valori adesea sub 5 mg/dl.
Efectul salutar al calciterapiei, asociat cu hipocalcemia ajută la diferenţierea acestei maladii de
toxiemia de gestaţie, hipomagneziemie şi anaerobioze.
Hipofosforemia este asociată de cele mai multe ori cu rahitismul şi osteomalacia.
Majoritatea autorilor consideră rahitismul consecinţa unei carenţe în fosfor, efectul rahitogen al
carenţei în calciu fiind limitat şi strâns legat de carenţa în vitamina D. De exemplu, în rahitism la
tineretul ovin se înregistrează scăderea fosforului seric, chiar sub 4 mg/dl, creşterea activităţii
fosfatazei alcaline şi mai rar scăderea calciului seric sub 8 mg/dl ser.
Etiopatogenia osteomalaciei este comună cu cea a rahitismului, presupunând o tulburare a
metabolismului fosfocalcic, un rol deosebi revenindu-i hipofosforozei (fosforemia scăzând până la 2
mg/dl).
278
 Hipomagneziemia a fost observată frecvent în turme în care se constată o incidenţă crescută
a parezelor şi tetaniei de iarbă. De reţinut că hipomagneziemia este însoţită adesea de hipocalcemie
şi hipofosforemie. Se pare că modificarea concentraţiei fiecărui mineral (Ca, P, Mg) afectează
concentraţia celorlalţi doi constituenţi. De exemplu, în tetania de iarbă, alături de o
hipomagneziemie de 0,25 - 0,87 mg/dl ser (media 0,8 mg), se constată şi hipocalcemie de 6,5 - 9,0
mg/dl.
Hipomagneziemia din cadrul tetaniei de iarbă se datorează scăderii conţinutului în magneziu
al plantelor verzi, dependent de compoziţia chimică a solului sau poate fî condiţionată prin
perturbarea absorbţiei la nivelul tubului digestiv, dată de excesul proteic din plantele tinere
(primăvara), cât şi interferenţelor metabolice cu potasiul, fosfaţii, fitina, citraţii etc.
Sodiul şi potasiul. Hiponatremia a fost asociată cu pervertiri ale gustului, care se pot
corecta prin asigurarea bulgărilor de sare pentru lins. De obicei, concentraţia sodiului în sânge este
foarte bine controlată hormonal, astfel încât hiponatremia este mai greu de presupus. Cu toate
acestea, concentraţii scăzute de sodiu au fost observate în efective cu mastite grave. In schimb, prin
mastitele experimentale nu s-a ajuns la hiponatremie.
Hipernatremia a fost semnalată de Wi1son (1979) la efectivele lipsite de apă.
Hiperpotasiemia a fost observată în turmele hrănite cu iarbă verde, pe păşuni intens
fertilizate.
Hipopotasiemia nu este posibilă datorită faptului că raţia este bogată în potasiu.
Fierul şi cuprul. Nu s-au depistat variaţii sezoniere ale sideremiei, astfel încât utilizarea
dozării fierului la ovine este mai rară, pe când, faţă de cupru, ovinele prezintă o mare predispoziţie
atât la intoxicaţie, cât şi la hipocuproză.
Hipocuproza poate fi primară când cantitatea de cupru (sub 12-8 mg pe kg SU) din
nutreţurile consumate nu asigură necesarul zilnic de cea 15 mg/oaie adultă.
La miei, hipocuproza este cunoscută sub numele de ataxia enzootică, ca urmare a semnelor
de encefaloză prin care se manifestă.
Pentru diagnosticul hipocuprozei are importanţă, pe de o parte, valoarea cupremiei care
prezintă mari variaţii fiziologice (0,05-0,2 mg/dl ser), iar pe de altă parte, valoarea rezervei de cupru
hepatic (normal cea 80 mg/kg), a cărei scădere sub 1 g/g SU se exprimă clinic la miei prin tabloul
ataxiei enzootice.

PROFILUl VITAMINIC
Vitaminele cu importanţă pentru profilul metabolic la ovine sunt vitamina A şi vitamina E.
Valorile de referinţă ale vitaminei A sunt de 90±30 UI la oi adulte şi 65 ±20 la tineret la
îngrăşat.
279
 Vitamina E prezintă aceleaşi valori pentru ambele categorii de vârstă: 5-20 gamma/dl ser
sangvin.
Posibilitatea transformării, în mai mare măsură decât la alte specii, a carotenilor în vitamina
A şi a formării unor rezerve hepatice apreciabile, explică incidenţa mai mică a hipovitaminozei A la
ovinele adulte şi mai mare la tineret. Importanţa rezervei hepatice a oilor mame pentru miei se
evidenţiază în perioada intrauterină, prin corelaţia dintre disponibilul matern de vitamină şi
greutatea mieilor la naştere.
In afara hipovitaminozei prin neasigurarea necesarului de vitamină A. din anii secetoşi,
deficitul în vitamina A poate fi condiţionat de: alimentaţia unilaterală cu nutreţuri sărace în caroten
sau care conţin antagonişti ai vitaminei; insuficienţa hepatică (împiedică convertirea carotenilor în
vitamină); enteropatii (maldigestie, malabsorbţie); diferite stări de stres (cresc consumul de
vitamina A) etc.
Hipovitaminoza A, precum şi hipovitaminoza E au caracter sezonier. Pârvu şi Ivanciu
(1986), examinând în fiecare lună, pe perioada unui an calendaristic ovinele din unele unităţi, au
constatat că hipovitaminoza A prezintă cea mai mare incidenţă în luna martie (89%) în timp ce în
lunile iunie, iulie, august şi septembrie nu s-a identificat nici o unitate cu hipovitaminoza A.
Hipovitaminoza E, de asemenea, este mai frecventă la miei decât la oile adulte, motiv pentru
care a fost denumită şi miodistrofia enzootică a mieilor.
De subliniat că la ovine, poate mai mult ca la alte specii, hipovitaminoza E se asociază cu
hiposelenoza, producând miodegenerescenţă atribuită mai ales hiposelenozei. Boala apare mai cu
seamă spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii, ca urmare a stării carenţiale la miei în primele
săptămâni de viaţă, mai rar la 2-6 luni. Ovinele adulte nu prezintă manifestări clinice, dar
hipovitaminoza E şi hiposelenoza se reflectă asupra sănătăţii mielului sub formă de miodistrofie
enzootică.
Efectuând un studiu pe o perioadă de 5 ani, Pârvu şi Ivanciu (1986 constată că
hipovitaminoza E la ovine prezintă o incidenţă deosebit de mare (63%).
In afară de hipovitaminoza E (valori serice sub 3 gamma/ml) şi hiposelenoză (valori serice
sub 0,07 gamma/ml), la miei şi tineretul ovin se înregistrează lipsa vioiciunii, cifoză, mers înţepenit
caracteristic, încoordonare în mers, oboseală rapidă, animalele preferând decubitul sau poziţia
câinelui şezând.
Hipervitaminoza A, care să determine intoxicaţia acută sau cronică, este extrem de rară. In
general, la toate speciile de animale supradozarea per os sau parenterală depăşeşte de 500-1000 ori
dozele terapeutice.
Hipervitaminoza E, de asemenea, este lipsită de toxicitate, dozele masive de vitamina E
fiind lipsite de manifestări clinice de hipervitaminoza.
280
 PROFILUL ENZIMATIC
La ovine, celulele diferitelor organe conţin aproximativ aceleaşi enzime ca la bovine, cu
deosebirea că valorile de referinţă prezintă unele variaţii. O importanţă deosebită pentru diagnostic
o are activitatea enzimelor musculare (CPK, GOT), hepatice (GLDH, GGT, GOT) şi osoase (PA).
GPT şi LDH nu prezintă importanţă diagnostică pentru ovine. Pârvu şi col., efectuând un
mare număr de determinări pe perioada 1979-1989, au evidenţiat creşteri peste valorile considerate
normale.
Mieii au o concentraţie mai scăzută de enzime, exceptând fosfataza şi colinesteraza care sunt
mai crescute.

281
 10.2.5. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI LA PORCINE
Literatura de specialitate nu abundă în date privind profilul metabolic la porcine. In ţara
noastră, datorită policarenţelor proteice şi vitamino-minerale din fermele industriale, manifestate
prin dismetabolii cu incidenţa şi intensitate deosebit de mare, testele de profil metabolic la această
specie au căpătat o extindere largă.
Pentru a putea descoperi în fazele incipiente diversele tulburări nutriţional-metabolice care
au loc în metabolismul proteic, energetic, mineral, vitaminic, enzimatic etc, în cadrul profilului
metabolic este necesar să se determine cât mai mulţi parametri hematologici şi biochimici.

STABILIREA SETULUI DE ANALIZE

Spre deosebire de rumegătoare care (datorită particularităţilor fiziologice) îşi pot sintetiza
singure o seamă de constituenţi plastici şi vitaminici, porcinele, cât şi păsările sunt dependente în
mare măsură de nivelul din raţie. Din aceste motive importanţa testului de profil metabolic pentru
anumiţi constituenţi este semnificativ mai mare.

ALEGEREA MOMENTULUI OPTIM PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI

METABOLIC
În unităţile fară probleme sanitare veterinare se recomandă ca testul de profil metabolic să se
aplice în perioadele în care solicitarea metabolică este mai intensă. Din acest punct de vedere
categoriile de porcine, clinic sănătoase, care prezintă interes sunt: scroafele gestante cu două
săptămâni înainte de fătare, purceii sugari la 2 săptămâni şi 4 săptămâni de viaţă, scroafe lactante la
2-3 săptămâni după fătare şi tineretul porcin, în vârstă de 60-70 zile şi 110-130 de zile.
In unităţile în care se constată clinic diferite tulburări medicale veterinare, vor fi supuse
controlului metabolic scroafele gestante în ultimele 2-3 săptămâni de gestaţie, scroafele lactante la
5-6 zile după fătare, purceii aparent sănătoşi proveniţi din cuiburi cu probleme, tineretul porcin
aparent sănătos, dar şi cu diferite semne (stagnare în creştere, hipertrichoză, deformări osteo-
articulare, greutate în susţinerea patrupedală şi deplasare, semne nervoase, oculare şi cutanate etc).
Indiferent de categoria de porcine se va evita prelevarea probelor de sânge la exemplarele
care prezintă simptome de deshidratare. La acestea, datorită hemoconcentraţiei, rezultatele
determinărilor de profil metabolic sunt eronate.
Este indicat ca recoltarea probelor să se facă între orele 9-12, când hrănirea este ad libitum
sau la 3 - 6 ore după hrănirea de dimineaţă când hrănirea este în tainuri.
Probele de măduvă hematogenă şi ficat este important să fie investigate la purceii nou-
născuţi şi purceii înţărcaţi; recoltarea probelor se va face la cel mult 12 ore după moarte sau
sacrificare.
282
 PROFILUL HEMATOLOGIC
Aprecierea valorilor hematologice se face în funcţie de categoria de vârstă a porcinelor.
Starea fiziologică influenţează majoritatea parametrilor hematologici. Experimentele
efectuate de Ursache (1980) au arătat că numărul de eritrocite, hematocritul şi hemoglobina sunt
mai crescute la scroafele gestante decât la cele lactante. De multe ori, investigarea numai a sângelui
periferic nu este suficienta la purceii sugari şi întăreaţi. Nu de puţine ori modificările morfologice
ale sângelui sunt consecinţa modificărilor funcţionale sau organice ale măduvei osoase hematogene.
Prin examenul măduvei osoase se poate aprecia dacă anemia este de origine centrală sau nu. Se face
o evaluare a celularităţii de ansamblu a măduvei şi se stabileşte procentul diferitelor tipuri celulare
(mielograma).
De menţionat că determinarea procentelor diverselor elemente nucleate ale măduvei
hematogene nu reprezintă o metodă de certitudine, întrucât aceste procente variază în limite foarte
largi, de la autor la autor, datorită confuziei de identificare şi nomenclatură, tehnicii utilizate, dar
mai ales lipsei de omogenitate a ţesutului medular în diferite puncte ale scheletului sau chiar în
acelaşi os.
Din aceste considerente devine mai practic şi mai uşor în acelaşi timp să se facă o apreciere
de ansamblu a celularităţii medulare care poate fi: normală, crescută (hiperplazie medulară) sau
scăzută (hipoplazie medulară) şi eventuale forme gigant. Apoi se urmăreşte curba de maturare prin
estimarea raportului dintre elementele tinere şi cele mature cvenţa mitozelor şi raportul
granulocitoeritroblastic (G/E).
Modificările eritronului
Numărul de eritrocite şi hematocritul. Scăderea numărului de eritrocite sau oligocitemia
conduce la scăderea hematocritului şi poate fi de origine periferică (hemoliza în patul vascular) sau
centrală.
• Oligocitemia de origine periferică se produce ca urmare a distrugerii masive a eritrocitelor
în circulaţia periferică datorită: fie a unor infecţii bacteriene care acţionează prin hemolizine şi
toxine asupra membranei entrocitare (colibaciloză, leptospiroză, stafîlocociile, streptocociile); fie
izoanticorpilor, aceasta fiind numită şi anemia izoimună şi este declanşată de anticorpii scroafei
mame transmişi nou-născutului prin colostru. Anticorpii materni antieritrocitari pentru purcei apar
atunci când există incompatibilitate genetică între scroafa şi vier. Reacţiile antigen-anticorp
amplasate la suprafaţa eritrocitelor nou-născuţilor vor determina aglutinare, fagocitoză prematură şi
eritroliză.
Examenul de laborator evidenţiază: uşoară oligocitemie, hemoglobinemie, hemoglobinurie,
creşterea bilirubinei indirecte, creşterea fierului seric, hemosideroză hepatică şi splenică,
283
hiperproducţia eritroblastică cu creşterea mitozelor, eliberarea în sângele periferic a eritrocitelor
incomplet maturate reticulocitoză.
• Oligocitemia de origine centrală poate fi: fie urmarea alterării celulelor stern din măduva
hematogenă provocată de intoxicaţii cu turte de soia extrase cu tricloretan sau administrarea abuzivă
de substanţe medicamentoase (cloramfenicol, clorpromazină, puromicină etc); fie urmarea
deficitelor nutriţionale (carenţe proteice, vitamina B12, acid folie etc).
Atât intoxicaţiile, cât şi deficitele nutriţionale determină iniţial anemii hipoplazice, apoi
aplazice.
Examenul de laborator evidenţiază un sindrom de insuficientă medulară caracterizat la
nivelul măduvei hematoformatoare prin celuiaritate săracă (aspect de pustiu): fie ca urmare a
rarefierii cuiburilor eritroblastice cu foarte puţini eritroblaşti bazofili, asociat cu proliferarea
celulelor reticulare, ale limfocitelor şi plasmocitelor; fie macroscopic se observă extinderea
ţesutului fibros şi grăsos în detrimentul măduvei roşii.
Examenul sângelui periferic evidenţiază un număr extrem de mic de eritrocite (2-3
milioane/mm3), leucopenie (4-5 mii/mm 3) cu neutrofile hiper-segmentate, trombocitopenie,
hematocrit scăzut şi absenţa reticulocitelor.
Hematocritul. Modificările patologice ale hematocritului sunt determinate, fie de unele
variaţii ale volumului plasmatic, fie de variaţii ale volumului şi numărului de eritrocite. Creşterea se
produce prin reducerea volumului plasmatic (deshidratare) sau creşterea numărului de eritrocite.
Scăderea are loc prin reducerea numărului de eritrocite, reducerea VEM (microcitoza) şi mai rar
prin creşterea volumului plasmatic (hiperhidratare).
Hemoglobina. Reducerea conţinutului de hemoglobina din eritrocite poate fi consecinţa
deficienţelor: în sinteza hemului, ca urmare a dereglării metabolismului fierului, cuprului, carenţelor
proteice sau intoxicaţiilor cu molibden şi plumb şi în sinteza globinei, ca urmare a blocajului
sintezei unor catene polipeptidice, care conduce la scăderea producţiei de hemoglobina.
Examenul hematologic evidenţiază anemie microcitară hipocromă. Carenţa de fier duce la
instalarea unor semne clinice specifice, cu consecinţe grave pentru organism, mai ales atunci când
nu se aplică măsuri specifice de tratament. Aspectul hematologic este dominat de prezenţa în sânge
a eritrocitelor mici, sărace în hemoglobina răspunzătoare de apariţia anemiei. La nivelul măduvei
hematogene, în lipsa fierului, imaginea morfologică este dominată de eritroblaştii bazofili în
aşteptarea de fier, cu nucleul dezvoltat normal, dar cu citoplasmă imatură funcţional (asincronism
de dezvoltare nucleo-citoplasmatic).
Pe de altă parte, instalarea anemiei hipocrome hiposideremice microcitare se asociază cu:
dispariţia fierului din organele de depozit ca urmare a consumului pentru sinteza hemoglobinei;
creşterea valorii transferinei plasma-tice, care nu mai are cantitatea necesară de fier pentru a se
284
asocia; scăderea conţinutului fierului plasmatic şi a coeficientului de saturare al transferinei;
producerea de microcite cu încărcătură scăzută de hemoglobina (Pârvu şi col., 1984).
In diagnosticul anemiei determinările recomandate a se efectua sunt: numărul de eritrocite,
hemoglobina, hematocrit, VEM, HEM, CHEM, fier şi cupru seric, coeficient de saturare al
transferinei.
Trebuie menţionat că dintre nutrientii care au relaţii cu metabolismul fierului şi astfel, cu
hemoglobinogeneza, cuprul are o importanţă deosebită, întrucât carenţa acestuia determină tulburări
în absorbţia şi utilizarea fierului (favorizează înglobarea fierului în hemoglobina şi prin aceasta
geneza şi maturarea eritrocitelor), putând cauza anemie microcitară hipocromă similară cu cea
feriprivă esenţială. Boala poate să apară în a 5-a, a 6-a săptămână de viată.
Anemia prin carenţă de proteine (proteiprivă): Anemia proteiprivă apare ca urmare a
carenţei proteice cantitative şi, mai ales calitative (metionina, histidina, lizina, triptofanul) care
perturbă eritropoeza şi leucopoeza.
Deficitul proteic poate fi de natură exogenă ca urmare a unei hrăniri carenţate proteic, dar şi
datorat tulburărilor de absorbţie intestinală (în enteropatii, boli pancreatice), de sinteză hepatică (în
hepatopatii) sau de pierderi masive de proteine (diaree, albuminurie, hemoragii masive, colecţii
cavitare).
Pârvu şi col. (1985), efectuând examene de profil metabolic lunare într-un complex de
creştere industrială a porcinelor, pe perioada unui an, constată că anemiile proteiprive au o incidenţă
mult mai mare decât cele feriprive. Cauzele nu au fost organopatiile, ci nivelul proteic deficitar de
lungă durată, în reţetele administrate.
Anemia proteiprivă care se instalează prezintă aspectul de anemie oligo-citemică
normocitară, normo- sau hipercromă cu anizocitoză, poichilocitoză şi policromazie, asociată cu
hipoproteinemie, hipoalbuminemie şi hipogamma-globulinemie.
Modificările leucocitare. Creşterea numărului de leucocite (leucocitoza) poate fi de tip
neutrofilic în bacterioze, inflamaţiile organelor sau faza de debut a stărilor de stres; de tip limfocitic
în unele viroze, septicemie, hepatoze; de tip eozinofilie în stările alergice.
Scăderea numărului de leucocite (leucopenie) este întâlnită în intoxicaţii. Nachreiner şi col.,
(1972), efectuând studii pe scroafe în diferite faze de gestaţie, au constatat că: numărul de leucocite
şi procentul de limfocite au prezentat valori mai crescute în primele 1-2 luni de gestaţie, comparativ
cu sfârşitul gestaţiei; procentul de neutrofile a fost semnificativ crescut în gestaţia avansată, în timp
ce procentul de eozinofile era mai ridicat în faza de gestaţia timpurie (30 de zile), iar înainte de
parturiţie cu 48 de ore şi 24 de ore postpartum numărul de eozinofile şi bazofile scade semnificativ.

PROFILUL PROTEIC
285
 Indiferent de categoria de vârstă, porcinele comparativ cu rumegătoarele sunt mult mai
predispuse la carenţe proteice. In urma administrării experimentale la porcine, pentru o perioadă de
12 luni calendaristice, a unor raţii deficitare sub raport cantitativ şi calitativ şi carenţate proteic s-au
înregistrat tulburări nutriţionale exprimate paraclinic prin: hipoazotemie, hipoalbumine-mie, anemie
oligocitemică, hipoglicemie (Pârvu şi col., 1985).
Atât proteinele totale, cât şi fracţiunile proteice prezintă valori care variază în funcţie de
vârstă şi starea fiziologică.
Pentru porcinele la îngrăşat nu sunt stabilite valori de referinţă. Orientativ se pot utiliza
valorile stabilite pentru scroafe sau tineret, în funcţie de vârsta animalelor supuse îngrăşării.
Modificările profilului proteic:
• Modificările cantitative ale proteinemiei:
Hipoproteinemia este cel mai adesea consecinţa unui nivel proteic Mar insuficient, cantitativ
sau calitativ, de lungă durată. Ea este întâlnită mai frecvent la tineretul porcin şi scroafele lactante.
Alteori intervin tulburări de absorbţie, ca urmare a insuficienţei enzimatice (în afecţiuni
pancreatice) şi enteropatiilor. Absorbţia limitată poate avea loc în disvitaminozele B 6, B12, biotina
sau disproporţionarea aminoacizilor din raţie (unii devenind blocanţi pentru alţii), (May, 1984).
Perturbarea sintezei proteice este o altă cauză a hipoproteinemiei. Se constată în carenţele de
aminoacizi esenţiali sau afectări ale organelor proteinoformatoare, cum sunt: ficatul şi ţesutul
limforeticular.
Tulburările de utilizare a proteinelor conduc, de asemenea, la hipoproteinemie prin pierderi
masive de proteine pe cale digestivă (diaree), urinară (albuminurie de fîltraţie în nefropatii) sau
transsudativă (exsudate, transsudate cavitare). Hipoproteinemia mai poate fi cauzată de anemiile
posthemoragice acute sau hidremie consecutivă afecţiunilor renale cronice.
In plan patogenic deficitul proteic global sau parţial (carenţa în aminoacizi esenţiali) duce la
mobilizarea proteinelor de rezervă, la consumul proteinelor de constituţie şi la desfăşurarea
proceselor metabolice în regim de economie. Mobilizarea proteinelor musculare pentru menţinerea
metabolismului proteic al organelor vitale (creier, ficat, rinichi, cord) duce la slăbire, cu reducerea
maselor musculare.
Carenţa proteică mai îndelungată determină: reducerea biosintezei hepatice de albumină,
protrombină şi fibrinogen; reducerea apetitului prin diminuarea enzimelor digestive şi pervertirea
gustului (pica); perturbarea eritropoezei, leucopoezei şi anticorpogenezei; diminuarea formării unor
hormoni sexuali, determinând sterilitate, perturbarea oseinogenezei (osteoporoza).
La tineret se observă stagnarea în creştere.
Hiperproteinemia reală apare în cazul producţiei crescute de globuline, ca răspuns imunitar
în procesele infecţioase şi inflamatorii.
286
 Hiperproteinemia aparentă sau falsă este rezultatul hemoconcentraţiei (diarei, vome,
transpiraţii).
Consumul excesiv de proteine nu conduce la hiperproteinemie. Excesul este utilizat pe cale
metabolică în scop energetic sau plastic.
De subliniat că hipo- sau hiperproteinemia se realizează deseori prin creşterea sau scăderea
uneia din fracţiunile proteice. Din aceste considerente constatarea hipoproteinemiei sau
hiperproteinemiei impune continuarea investigaţiilor pentru a stabili care tip de proteină este
modificată. Altfel, valoarea diagnostică a acestei modificări este relativ limitată.
• Modificările calitative ale proteinemiei (disproteinemia):
Hipoalbuminemia este frecvent întâlnită la toate categoriile de porcine din fermele
industriale. Cauzele ei sunt diferite. La scroafele gestante şi lactante apare datorită deficitului
proteic al raţiei. In asemenea cazuri hipoalbuminemia nu se caracterizează printr-un dezechilibru
procentual faţă de celelalte fracţiuni, deoarece şi acestea se găsesc în deficit. Exteriorizarea apare
mai mult ca hipoproteinemie. La purceii înţărcaţi şi sugari apare datorită tulburărilor de sinteză, sau
de utilizare legate de capacitatea funcţională a ficatului, rinichiului şi intestinului (afecţiuni
hepatocelulare de tip toxic şi inflamator, nefrite, nefroze, sindrom diareic). La purceii sugari
scăderea procentuală a albuminemiei este determinată de creşterea fracţiunilor globulinice ca
urmare a hepatozelor cronice.
Hiperalbuminemia se întâlneşte rar şi are valoare diagnostică redusă. Este prezentă în caz de
hemoconcentraţie sau este o compensare procentuală în cazuri de hipo sau agammaglobulinemie.
Creşterea -globulinelor peste normal se înregistrează în inflamaţii acute, febră, hepatoze,
nefroze.
Creşterea -globulinelor apare în boli cronice (hepatite şi nefrite cronice) sau în stări
imunitare.
Creşterea -globulinelor se întâlneşte în stări imunitare şi este însoţită de obicei de scăderea
procentuală a albuminelor. Infecţiile cronice, hepatice şi nefritele interstiţiale şi hepatozele cronice
determină hipergammaglobulinemie.
Hipogammaglobulinemia poate fi prezentă la purceii nou-născuţi ca o consecinţă a
deficitului imunoglobulinic în colostrul scroafei mame sau a unei tulburări de absorbţie colostrală,
precum şi a eliminărilor excesive în enteropatii. La scroafe poate apare în caz de epuizare
metabolică a organismului, cu capacitatea de anticorpogeneză deprimată, ca urmare a carenţelor
proteice cronice severe.
Hiperazotemia (hiperuremia) medie sau severă se observă în caz de nefropatii grave
(insuficienţă renală), mai ales la purceii sugari şi tineret. Hiperazotemia uşoară se înregistrează în

287
situaţiile de supraalimentaţie cu albumină digestibilă şi în hepatopatii în care capacitatea de
detoxifiere a ficatului este redusă.
Hiperazotemia aparentă se produce în caz de deshidratare (hemoconcentraţie).
Hipoazotemia reală este determinată de carenţa proteică, în timp ce hipoazotemia aparentă
se constată în caz de hemodiluţie.

PROFILUL ENERGETIC
Valorile glicemiei variază în funcţie de vârstă, starea de sănătate, nivelul nutritive, utilizarea
şi metabolizarea acestuia.
Modificările glicemiei reflectă o tulburare a metabolismului hidraţilor de carbon. Această
tulburare poate evolua în sensul creşterii sau scăderii gradului glicemiei.
Hipoglicemia însoţeşte de obicei inaniţia, insuficienţa corticosuprarenală, hiperfuncţia
pancreasului endocrin etc. In complexele industriale hipoglicemia este consecinţa unui nivel
energetic insuficient şi/sau a frigului.
La purceii nou-născuţi hipoglicemia este frecvent întâlnită datorită rezervelor reduse de
glicogen hepatic (2-4 g/10 g ficat) la care se adaugă nivelul energetic redus, ca urmare a
disgalaxiilor la scroafele mame. Ca sursă de energie, purcelul la naştere posedă doar o rezervă de 30
g glucide şi 10 g lipide pe kg greutate vie, iar gluconeogeneza este redusă în primele 48 de ore de
viaţă (Seide1 şi col., 1976). În aceste condiţii, hipoglicemia se va repercuta asupra sistemului
nervos, care este cel mai mare consumator de glucoza. Denutriţia neuronală provoacă o
hipersecreţie exprimată clinic prin agitaţie, exagerarea reflexelor, tremurături musculare, ataxie,
pedalări, convulsii etc. Valorile glicemiei se situează sub 40 mg/dl sânge. Dacă glicemia se reduce
sub 20 mg/dl, excitaţia nervoasă poate trece în comă hipoglicemică cu diminuarea reflexelor, apatie,
bradicardie, bradipnee.
Hiperglicemia poate evolua sub influenţa unor factori endocrini (pancreas, tiroidă,
suprarenală), hepatici sau nervoşi cu implicaţii asupra glicogenogenezei şi glicogenolizei.
Colesterolemia se găseşte în cea mai mare parte sub formă esterificată. Acţiunea de
esterificare exercitată de ficat este compromisă în cazul unor hepatopatii (hepatite-hepatoze),
conducând la hipocolesterolemie. Tot hipocolesterolemic se mai constată în inaniţie şi afecţiuni ale
suprarenalelor.
Hipercolesterolemia are valoare diagnostică secundară,Creşterea colesterolului seric a fost
observată în icterul mecanic, glomerulonefrita cronică, diabet zaharat etc.

PROFILUL MINERAL

288
 In general porcinele dispun pentru majoritatea mineralelor de mecanisme homeostazice
eficiente, care asigură menţinerea unor concentraţii sangvine optime. Aceste mecanisme constau în:
reglarea ingestiei în funcţie de cerinţe, absorbţia digestivă şi excreţia. In condiţiile creşterii
porcinelor în sistem industrial însă, reglarea ingestiei devine uneori mai puţin posibilă, deoarece
deficitele grave şi prelungite de săruri minerale nu mai pot fi corectate nici chiar prin mobilizarea
din ţesuturi a rezervelor. In această situaţie concentraţiile sangvine ale mineralelor deficitare vor fi
scăzute sub limitele normale.
Calciul, fosforul şi magneziul. Se găsesc în strânsă interdependenţă metabolică sub
influenţa unor factori neuroendocrini şi vitaminici D. Cu toate că importanţa dozării magneziemiei
la porcine este redusă, în caz de modificări ale excitabilităţii neuromusculare, tulburările
metabolismului calciului trebuie corelate cu acelea ale magneziului.
Hipocalcemia poate fi înregistrată în: neasigurarea unei cantităţi suficiente de calciu în
hrană, enteropatii, hipovitaminoză D, hipoparatiroidie.
Hipofosforemia este întâlnită la toate categoriile de porcine şi are o incidenţă mult mai mare
decât hipocalcemia. Ea apare datorită, în special, nivleului redus de fosfor în raţie, iar uneori ca
urmare a hipovitaminozei A sau a tulburărilor de absorbţie.
Osul este într-o continuă schimbare, suferind în permanenţă modificări morfologice şi
chimice. El reprezintă un veritabil depozit de săruri minerale, la care organismul face apel în cursul
vieţii, ori de câte ori este necesar. Pe baza rezervelor minerale din os este posibilă menţinerea
calcemiei şi fosforemiei normale. Eliberarea calciului şi fosforului de pe matricea osoasă se face
prin osteoliză, care se realizează fie prin osteoclazie pe baza acţiunii enzimelor osteolitice eliberate
de osteoclaste, fie prin halistereză sau osteoliză de resorbţie lentă, în care sărurile minerale sunt
eliberate din combinaţiile proteice în mod lent, prin intervenţia hormonului paratiroidian şi a
fosfatazelor.
Osteoliza este un fenomen fiziologic dacă este compensată prin reedificare, în caz contrar
devine patologic, ducând la ramoliţie osoasă şi, implicit, la osteomalacie.
Ori de câte ori intervin tulburări ale factorilor cu rol în morfogeneza şi chimiogeneza osului
apar osteopatii. Dintre acestea, importanţa cea mai mare pentru patologia porcină o au osteopatii le
prin deficit de osificaţie şi anume: rahitismul, tetania hipocalcemică şi osteomalacia.
Hipercalcemia se înregistrează uneori în caz de nivel de calciu crescut în raţie.
Hiperfosforemia apare mai frecvent în afecţiunile renale, dar poate fi determinată şi de
nivelul de fosfor excesiv (mai rar).
Sodiul şi potasiul. Hiponatremia poate fi întâlnită în carenţa primară de sodiu, deshidratare
(diaree, vomă, transpiraţie, poliurie), stări de retenţie intracelulară sau interstiţială (edeme).

289
 Hipernatremia evidenţiază exces de sodiu fară o hidratare corespunzătoare, tulburări de
filtrare renală (nefrite, nefroze), stări de stres.
Hipopotasiemia este rar întâlnită. Se produce în caz de potasiu insuficient, exces de
eliminare (diaree, vomă, poliurie, alimentaţie hiperglucidică).
Hiperpotasiemia poate avea dublă origine: metabolică (fuga potasiului din celulă) în
miopatii, cardiopatii, retenţii renale şi nutriţionale prin exces de potasiu în raţie.
Fierul şi cuprul. Hiposideremia este frecventă în anemii feriprive, la sugari şi tineret.
Hipersideiremia poate să apară în intoxicaţii iatrogene cu fier, mai ales după administrarea
preparatului Fier-dextran pe cale parenterală la purceii în prima zi de viaţă
Hipocupremia este consecinţa unui nivel de cupru alimentar deficitar, a unor tulburări de
absorbţie sau rezultatul unor antagonisme minerale.
Având un rol biologic dovedit, carenţa în cupru produce multe tulburări metabolice, inclusiv
anemia.
La porcii carenţaţi, concentraţia cuprului seric poate să scadă de la 160-270 micrograme/dl,
la 30-35 sau chiar 7-9 micrograme/dL. Pe lângă anemia microcitară hipocromă, la aceste animale cu
carenţe severe se constată tulburări în dezvoltarea oaselor mari, cu deformări evidente ale
membrelor Modificările osoase sunt ca rezultat al unui defect de osificare, de depunere a calciului
în matricea cartilajului. Oasele apar îngroşate prin dezvoltarea corticalei şi a epifizelor. Pârvu şi col.
(1981) au diagnosticat o asemenea carenţă severă de cupru într-o unitate de creştere industrială a
porcilor, la care cupremia prezenta valori de 9- 12 g, iar modificările osoase erau aproape similare
cu cele din rahitism.
Hipercupremia se întâlneşte rar la porcine. Ea poate fi urmare a intoxicaţiilor iatrogene.
Zincul seric. Hipozincoza poate apare în caz de nivel alimentar deficitar de zinc, dar tot atât
de frecventă poate fi şi ca urmare a excesului de calciu în raţie.
Hipozincoza are consecinţe nefaste asupra organismului, rezumate după cum urmează:
reducerea consumului de hrană; tulburarea sintezei de proteine şi cheratină, determinând
paracheratoza epiteliilor; infertilitate prin concepţie redusă; reducerea creşterii oaselor în lungime
etc.
Manganul. Cel mai important rol al manganului îl constituie sinteza mucopolizaharidelor,
fiind implicat în condrogeneză. Deficitul de mangan provoacă reducerea lungimii oaselor şi
conţinutului în cenuşă al lor.
Hipomanganoza, la porcine, este cel mai adesea secundară excesului de calciu şi fosfor în
hrană.
Purceii carenţaţi prezintă arcarea membrelor anterioare, în groşarea capetelor articulare,
rarefacţie osoasă şi şchiopături.
290
 La scroafele carenţate se constată tulburări de reproducţie, hipo- şi agalaxie. Purceii
proveniţi din asemenea animale manifestă ataxie, astazie, incapacitate de a suge şi moarte prin
hipoglicemie (Ghergariu, 1984).
Seleniul este important de studiat în medicina veterinară din punct de vedere al toxicităţii,
cât şi al valorii sale profilactice şi curative faţă de distrofie, hepatita dietetică etc.
Acţiunea toxică remarcabilă se datorează inhibării unor sisteme enzimatice manifestate
clinic prin anorexie, dispnee, cecitate, colici, salivaţie, paraplegii etc.
Hiposelenoza se manifestă clinic prin hipotrepsie, infertilitate, distrofii hepatice şi
musculare, azospermie etc, iar umoral prin hiposelenemie.

PROFILUL VITAMINIC
La porcine, disvitaminozele prezintă importanţă deosebită din două motive:
- Incidenţa crescută a carenţelor, indiferent de sezonul de hrănire sau anotimp, datorită
faptului că sistemul intensiv de creştere nu include în raţie nutreţul verde;
- In carenţe, când capacitatea de valorificare a nutreţurilor este mult diminuată, făcând
imposibilă creşterea.
Datorită posibilităţilor limitate de dozare a vitaminelor de către laboratoare, pentru profilul
metabolic prezintă interes dozarea vitaminelor A şi E. Carenţele în vitamina C au incidenţă redusă
la porcine.
Pârvu şi Ivanciu (1986), efectuând un studiu pe 5 ani într-u număr mare de unităţi, găsesc că
la porcine cea mai mare incidenţă prezintă hipovitaminoza E (56%), urmată de hipovitaminoza A
(33%) în timp ce hipovitaminoza C a fost găsită doar la 3,6% din unităţile controlate.
La tineretul în creştere şi porcinele adulte nivelul insuficient de vitamină A este datorat, în
primul rând, unor raţii alimentare cu valori subnormale de caroten sau vitamina A. Pe de altă parte
nu trebuie neglijată nici creşterea cerinţelor de vitamina A la animalele crescute în sistem intensiv,
în gestaţie, în lactaţie, în boli parazitare sau infecţioase, în afecţiuni digestive şi hepatice sau în
diferite alte stări de solicitare.
De asemenea trebuie avute în vedere şi interrelaţiile vitaminei A cu alţi factori alimentari
(antagonismul cu vitamina K şi altele).
In afară de nivelurile serice şi hepatice scăzute ale vitaminei A, în carenţă se înregistrează şi
o serie de semne clinice mai mult sau mai puţin specifice, astfel:
Hipovitaminoza A
La scroafe se manifestă prin tulburări de reproducţie: călduri repetate, avort, fertilitate
redusă, naşterea de purcei morţi sau mumifiaţi, ori purcei vii subponderali şi neviabili.

291
 La purceii proveniţi din mame carenţate se observă sensibilitate la îmbolnăvirile
intercurente, enterice, pulmonare şi sfârşesc prin pierderi apreciabile prin mortalitate.
La purceii înţărcaţi hipovitaminoza A determină stagnare în creştere, cu alorificarea slabă şi
neeconomică a nutreţurilor. Uneori se constată pareza şau paralizia trenului posterior, spasme
tonice, crize epileptiforme, torticolis, mişcări forţate intermitente (în manej).
Torticolisul este consecinţa otitei medii care apare din cauza lipsei de protecţie a mucoasei
urechii medii, protecţie asigurată în mod normal de vitamina A.
Paralizia membrelor posterioare are loc într-un stadiu avansat de carenţă prin procese
degenerative la nivelul măduvei spinării şi nervilor.
La nivelul pielii, modificările apar sub formă de dermatită seboreică, erupţii cutanate cu
aspect murdar de jeg.
Hipovitaminoza E
Dozarea concentraţiei vitaminei E în sânge şi ficat este un test direct şi specific care, ca şi
determinarea seleniului seric a intrat în practica diagnosticului de rutină.
O valoare diagnostică secundară în deficitele de vitamina E şi seleniu o prezintă
determinarea activităţii enzimatice a creatinfosfochinazei, transaminazei glutamoxalacetică şi
glutamicpiruvică, glutation-peroxidazei etc.
In fazele mai avansate de hipovitaminoza E şi hiposelenoza la porcine, spre deosebire de
alte specii, apare o multitudine de modificări morfoclinice care vizează musculatura scheletică şi
cardiacă, ficatul, vasele sangvine, tubul digestiv etc.
Deseori modificările amintite sunt atât de pronunţate încât se pot delimita în boli de sine
stătătoare ca: miopatia nutriţională, hepatoza dietetica, microangiopatia dietetică etc.

PROFILUL ENZIMATIC
Gestaţia, puerperiumul, lactaţia etc. pot determina fluctuaţii ale valorilor enzimatice.
Porcinele adulte prezintă concentraţii mai ridicate de enzime în sânge, cu excepţia fosfatazei
alcaline care este mai scăzută.
Spre deosebire de celelalte specii, diagnosticul enzimatic al rinichilor are o importanţă
ridicată la porcine în sensul că nefropatiile sunt însoţite de creşterea activităţii GPT. Mai trebuie
menţionat că GGT la porcine are o valoare diagnostică mai redusă decât la bovine, întrucât uneori
hepatopatiile nu sunt însoţite de creşterea activităţii GGT.
Celelalte enzime, în general, prezintă aceeaşi sensibilitate, specificitate şi semnificaţie
patologică ca la celelalte specii de animale.

292
 10.2.6. PROFILUL METABOLIC ŞI APRECIEREA LUI LA PĂSĂRI
Spre deosebire de mamiferele domestice, biochimia clinică la păsări a fost puţin utilizată
curent în practică. Motivele sunt numeroase: costul examenelor biochimice, dificultăţile de
interpretare datorate lipsei datelor SH să permită compararea valorilor normale şi patologice,
variabilitatea valorilor normale în funcţie de specie, vârstă, tipul de producţie, influenţa regimului
alimentar etc.
Pentru început a fost necesară determinarea valorilor normale ale profilului metabolic pentru
a putea stabili ulterior variaţiile patologice.
Prin examinarea unor efective mari de păsări s-au stabilit valorile de referinţă pentru găini,
curci şi raţe.
Numeroasele variaţii observate între specii arată că nu se pot extrapola valorile de la o
specie la alta.
Utilitatea efectuării profilului metabolic la păsări rezultă din faptul că păsările se
caracterizează printr-un metabolism intens. Ca urmare, eventualele dezechilibre nutriţionale se
reflectă prompt în metabolismul general al păsării cu efecte negative asupra sănătăţii şi producţiei.
Prin urmare, în creşterea păsărilor dezvoltarea studiilor biochimice are drept scop, în primul
rând, recunoaşterea originii metabolice a diferitelor perturbări productive în scopul corectării lor
rapide.

STABILIREA SETULUI DE ANALIZE

Ca şi la celelalte specii se prezintă sintetic, sub formă de tabel, cele mai potrivite analize
care trebuie efectuate.

ALEGEREA MOMENTULUI OPTIM PENTRU EFECTUAREA PROFILULUI

METABOLIC
Pentru puii de carne testul de profil metabolic poate fi aplicat la vârsta de 2, 4 şi 6
săptămâni. La tineretul de înlocuire se recomandă ca acest test să fie efectuat la vârstele de 4, 8, 12,
16 săptămâni şi cu 2 săptămâni înainte de intrarea în ouat. Pentru păsările adulte este foarte
important ca testul de profil metabolic să se facă la intrarea în ouat, apoi lunar în perioada în care în
mod normal curba de ouat trebuie să fie ascendentă, adică între 22- 35 săptămâni. De asemenea,
indiferent de vârstă, se va apela la testul de profil metabolic ori de câte ori se constată reduceri ale
procentului de ouat sau chiar stagnarea ouatului, ouă cu coajă moale ori deformată, întârzieri în
creştere la pui şi tineret, devieri sau deformări ale razelor osoase, penaj frizat, mortalitate crescută.
293
 De obicei se efectuează miniprofiluri care constau în determinarea proteinemiei, calcemiei,
fosforemiei, fi-carotenemiei, vitaminei E, GOT şi acidului uric.
In situaţii nutriţionale deosebite, aria investigaţiilor de profil metabolic poate fi extinsă cu o
parte sau cu toţi parametri hematologici şi biochimici. In asemenea situaţii, cantitatea de ser
necesară este mare şi nu poate fi asigurată individual. Din acest motiv se fac probe medii de ser,
respectându-se cu stricteţe categoria de vârstă. O altă condiţie care trebuie respectată obligatoriu
este şi faptul că în alcătuirea probei medii cantitatea de ser afluită trebuie să fie aceeaşi (egală) de la
fiecare individ.

PROFILUL HEMATOLOGIC
Faţă de mamifere, profilul hematologic la păsări este mai restrâns, în mod obişnuit el
neincluzând seria albă a sângelui.
Numărul de eritrocite şi valoarea hemoglobinei sunt, de obicei, mai mari la masculi decât la
femele. Aceste diferente sunt evidente o dată cu maturitatea sexuală. Faptul că puii tineri şi păsările
gonadoectomizate, de ambele sexe, au acelaşi număr de eritrocite arată că există o influenţă
hormonală asupra valorilor eritrocitare.
Domm şi Taber (1946) demonstrează că hormonii androgeni determină o creştere a
numărului de eritrocite.
Pe de altă parte se pare că numărul de eritrocite şi cantitatea de hemoglobina variază cu
anotimpul. Cele mai scăzute valori sunt găsite vara târziu şi cele mai mari iarna (Olson, 1957), iar
Domm şi Taber (1946), făcând examene la intervale de 3 luni, găsesc că cele mai scăzute valori
eritrocitare la găini sunt iarna şi primăvara, care coincid cu producţia de ouă, iar cele mai mari
valori sunt întâlnite toamna. Aceşti autori nu observă o variaţie sezonieră la pui şi claponi.
De asemenea, cantitatea de hemoglobina variază cu intensitatea producţiei de ouă şi raţia
aplicată. Cazeina sau sulfatul de fier cresc concentraţia hemoglobinei (Cook, 1967). Hogan şi
Parott (1940) constată că complexul vitaminic B (între care acidul folic) are un rol deosebit în
prevenirea anemiei.
Modificările profilului hematologic constau în:
Oligocitemie, când numărul eritrocitelor este sub: 2,45 milioane/mm 3 la găini ouătoare; 2,10
milioane/mm3 la pui de carne; 2,5 milioane/mm 3 la curci şi 3,0 milioane/mm 3 la raţe. De obicei,
oligocitemia se asociază cu scăderea sub valorile de referinţă a hematocritului şi hemoglobinei, în
timp ce VEM şi CHEM pot fi normale.
Oligocromie, situaţie în care CHEM prezintă valori sub: 30,5 g/dl la găini ouătoare; 25,0
g/dl la puii de carne; 28,0 g/dl la curci şi 27,5 g/dl la raţe. De obicei se asociază cu hemoglobina
scăzută sub: 8,7 g/dl la găinile ouătoare; 6,0 g/dl la puii de carne; 7 g/dl la curci şi 11,5 g/dl la raţe.
294
Numărul de eritrocite şi hematocritul prezintă valori normale, iar volumul eritrocitar mediu poate
prezenta valori normale sau scăzute.
Intre aceste două forme de anemie pot exista forme intermediare sau asociate de anemie
oligocitemică hipocromă.
Din punct de vedere morfologic eritrocitele tinere care de obicei sunt mai puţin încărcate cu
hemoglobina au nucleul mai mare şi oval, spre deosebire de eritrocitele normocrome care au
nucleul aproape rotund şi mai mic.
In anemie eritrocitele pot prezenta deviaţii morfologice de la normal. Ele pot fi mai mari sau
mai mici decât cele normale sau pot prezenta o varietate de forme: oval-alungite sau aproape
rotunde. Când în sânge se găseşte un număr mare de eritrocite imature se poate deduce că viteza de
producţie eritrocitară a măduvei hematogene este crescută. Multe din aceste eritrocite imature sunt
deficitare în hemoglobina după cum arată culoarea citoplasmei care este albastră-gri-galbenă
(policromazie).
Este important să se facă diferenţierea morfologică între anemia regenerativă şi leucoza
eritroblastică. In ultimul caz pot fi identificate celule limfoide şi eritroblaşti limfoizi. Aceste celule
nu se găsesc în sânge în caz de anemie. Examinarea măduvei osoase hematogene va ajuta
diagnosticul în asemenea cazuri.
De menţionat că anemia poate fi asociată cu boli acute sau cronice. Ea se poate datora, fie
reducerii producţiei de eritrocite, fie distracţiei toxice a acestora.
Reducerea producţiei de eritrocite poate fi urmare a deficitelor din hrana, a constituenţilor
necesari eritropoezei.
Anemia şi leucocitoza pot însoţi multe boli bacteriene, astfel că studiul frotiului de sânge nu
poate constitui un test de diagnostic diferenţial al diferitelor boli bacteriene.
Infecţiile din salmoneloză, holeră aviară, tuberculoză sunt însoţite de anemie şi leucocitoza
heterofilică marcantă (Wai şi Stafseth, 1950). Eredrickson şi Chute (1958) observă o descreştere a
tuturor leucocitelor în a 11-a zi de infecţie în boala Newcastle şi o creştere a monocitelor şi
heterofilelor în a 14-a zi.
O creştere a eozinofilelor a fost observată la puii cu coccidioză, trichostrongiloză şi
capilarioză (Olsen şi Levine, 1939). De asemenea, infestaţia experimentală la pui cu Heterakis
galinae a condus la creşterea heterofilelor şi eozinofilelor, chiar când creşterea nu a fost legată de
numărul paraziţilor prezenţi (Wickware, 1967).
La curci, infestaţia experimentală şi naturală cu Histomonas meleagridis sunt asociate cu
heterofile şi monocitoză. In spirochetoză s-a observat o descreştere a procentului de limfocite şi o
creştere a heterofilelor, împreună cu o descreştere uşoară a monocitelor. Experimentele lui Goff şi
col. (1953) arată că leucocitoza heterofilică, hematocritul şi VEM crescut, împreună cu JHEM
295
scăzut pot fi folosite pentru diagnosticarea unei carenţe incipiente de riboflavină la pui. Aceste
modificări hematologice se remit dacă se asigură riboflavina sau după împlinirea vârstei de 12
săptămâni.

PROFILUL PROTEIC
Vârsta este unul din factorii cei mai importanţi care influenţează concentraţia proteinelor
plasmatice.
Se observă creşterea mai mult decât dublu a acidului uric după vârsta de două săptămâni şi
creşterea progresivă, cu vârsta, a globulinelor ca o acţiune de răspuns imunologic a organismelor la
contactul cu diferiţi agenţi patogeni.
Numeroase observaţii au evidenţiat că nivelul proteic la păsări influenţează nivelul proteinei,
albuminei şi uricemiei. O hrănire deficitară sub raport proteic pe o perioadă de peste 2-3 săptămâni
conduce la scăderea producţiei de ouă la găini şi întârzierea creşterii la pui, precum şi la
hipoproteinemie.
Carenţa în proteine, întâlnită mai frecvent la tineretul aviar (datorită ritmului de creştere
intens), conduce mai devreme sau mai târziu la perturbarea oseinogenezei, ceea ce duce la apariţia
osteoporozei.
De reţinut că în oseinogeneză sunt implicate şi carenţele vitaminice A, C, complexul B şi
minerale (hipocuproză).
Păsările cu osteoporoză slăbesc progresiv, apar manifestări de pică şi tulburări digestive şi
motorii.
Examenul paraclinic pune în evidenţă hipoalbuminemie şi anemie, variaţii mari ale
calcemiei şi fosforemiei, în timp ce fosfataza alcalină prezintă valori normale. Oasele sunt poroase
cu opacitate redusă la examenul radiologie.
Hiperuricemia, cu depunerea de acid uric şi uraţi în organele interne şi articulaţii, poate fi
urmarea perturbării funcţiei uricolitice prin absenţa sau diminuarea epurării renale (afecţiuni renale)
sau prin creşterea catabolismuiui proteic (stări de solicitare).

PROFILUL ENERGETIC
Deficitul de energie în raţie nu produce în general simptome definite de carenţă, decât
întârzierea creşterii şi utilizarea ineficientă a hranei.
Hipoglicemia indică un dismetabolism prin deficit de glucide şi o perturbare a
metabolismului energetic, conducând la tulburări ale sistemului nervos şi la distrofii
parenchimatoase.

296
 Nivelul redus de lipide poate fi compensat prin lipogeneză, din glucide şi proteine, astfel
încât în patologie nu sunt descrise tulburări clinice distincte de hipolipidoze globale. Carenţa
globală de lipide poate conduce la deficit în nivelul de vitamine liposolubile A, D, E, K prin
reducerea motilităţii digestive şi a funcţiei biliare. Astfel, dezvoltarea este întârziată şi apar:
dermatita, pigmentarea penelor, edeme subcutanate şi cavitare. Se observă reducerea producţiei de
ouă şi a procentului de ecloziune.
Excesul de glucide uşor digestibile (grâu, orz) sau de lipide (jumări, şroturi, turte de
oleginoase) produce boala ficatului gras (fatty liver disease) hepatosteatoza găinilor ouătoare,
respectiv steatoza hepatorenală a puilor.
Instalarea bolii este favorizată de raţiile cu peste 3000 kcal energie convertibilă, la găini
carenţate în biotină, colină, metionină, vitamina E, complexul vitaminic B etc.

PROFILUL MINERAL
La păsări, pentru menţinerea vieţii şi producţiei, elementele minerale esenţiale sunt la fel de
importante ca aminoacizii şi vitaminele.
Mineralele esenţiale la păsări sunt: Ca, Cl, Mg, P, K, Na şi microelementele Co, Cu, I, Fe,
Mn, Mo, Se, S, Zn). Dacă în raţie există vitamina B12 nu mai este necesar Co.
La puii în creştere, valorile plasmatice ale mineralelor variază în raport cu vârsta.
Calciul, fosforul şi magneziul sunt discutate împreună din cauza asocierii lor metabolice,
în special în formarea oaselor.
La pui majoritatea calciului este utilizat pentru formarea oaselor, în timp ce la găini acesta
contribuie la formarea cojii oului.
Utilizarea calciului şi fosforului este dependentă de prezenţa unei cantităţi normale de
vitamina D în hrană. In deficitul de vitamina D, cantitatea de calciu şi fosfor depozitată în oasele
puilor în creştere este redusă şi cantitatea de calciu în coaja oului scăzută. Cerinţele de calciu şi
fosfor la pui sunt dependente până la un anumit punct de nivelul de vitamina D în hrană. Când este
administrată o cantitate mare de vitamina D în hrană, cantitatea de calciu şi fosfor în raţie poate fi
scăzută şi invers.
Raportul Ca/P în hrana puilor poate să varieze în limite largi, fără a dăuna. Totuşi când unul
din aceste elemente este mult în exces, interferează absorbţia celuilalt. Pentru puii în creştere
raportul optim este de 1,5/1-2/1.
Pentru găinile ouătoare, datorită cerinţelor de calciu considerabil mai mari, raportul Ca/P
este mai mare (raport care se găseşte şi la nivelul sângelui). De exemplu, dacă la găinile neouătoare
valorile calcemiei sunt cuprinse între 10-18 mg/dl, la găinile ouătoare calcemia normală este

297
cuprinsă între 25-37 mg/dl, în timp ce valorile fosforemiei sunt de 6-8 mg/dl, atât la găinile
neouătoare, cât şi la cele ouătoare.
De reţinut că în laboratoarele IDSA, în testările de rutină efectuate de-a lungul anilor la un
mare număr de unităţi industriale, s-a constatat că cel puţin pentru găinile ouătoare, deficitele de
calciu sunt cele mai frecvente, întrecând chiar carenţele proteice şi vitaminice. Aceste carenţe se
exprimă paraclinic prin hipocalcemie severă (10-12 mg/dl ser) şi clinic mai întâi prin ouă cu coaja
subţire, fragilă şi ouă moi (fără coajă) şi apoi scăderea considerabilă a producţiei de ouă.
Magneziul este asociat îndeaproape cu calciul şi fosforul în corp. Este esenţial în formarea
oaselor, aproximativ 2/3 din magneziul din organism fiind în oase sub formă de carbonat. Este
necesar pentru metabolismul carbohidraţilor şi activarea câtorva enzime. Coaja oului conţine 1,4%
magneziu.
După Schaible şi col. (1963), suplimentări exagerate de carbonat de magneziu pot conduce
la perozis şi ouă cu coaja subţire. Din experienţa acumulată până acum în efectuarea numeroaselor
profile metabolice la păsări, în laboratoarele IDSA, rezultă că hipomagneziemiile la păsări sunt
extrem rare.
Rahitismul la pui, cunoscut sub denumirea de sindrom al oaselor moi, se întâlneşte până la
vârsta de 2 săptămâni.
Cauzele principale sunt: carenţa de vitamina D3, dezechilibrul fosfocalcic în hrana găinilor
ouătoare, dezechilibrul fosfocalcic în hrana puilor atât în sensul unui deficit de calciu, cât şi în
sensul unui deficit de fosfor, subnutriţia globală a puilor, reducerea absorbţiei digestive de Ca şi P,
ca urmare a excesului de fitaţi, oxalaţi sau grăsimi în hrana puilor.
Manifestările morfoclinice constau în lipsa de mineralizare a oaselor lungi, cu deformări şi
lărgirea capetelor articulare, creştere lentă, mers legănat de rată.
La palpaţia oaselor lungi şi a ciocului se observă consistenţa elastică a acestora, ele nu se
fracturează.
Un aspect important pentru diagnostic este hipofosforemia asociată adesea cu o calcemie
normală.
La păsările ouătoare osteopatiile malacice sunt consecinţa carenţei de calciu şi mai puţin de
fosfor care, pe lângă procesele de demineralizare reflectate asupra cojii ouălor (acestea devin foarte
subţiri şi fragile), se extind şi asupra scheletului, printr-un proces de înlocuire a ţesutului mineralizat
cu osteoid şi chiar ţesut fibros, ducând la devieri ale oaselor şi la tulburări locomotorii.
Manganul. Wilgus şi col. (1937) consideră că peroza la păsări este cauzată în cea mai mare
parte de carenţa de mangan. Ei au demonstrat că această maladie este corelată cu conţinutul în
mangan al diferitelor reţete.

298
 In afară de mangan, în etiologia bolii mai sunt incriminate în secundar, carenţele de colină,
inozitol, niacină, acid folie, biotină, riboflavină, vitamina E, seleniu, devierea raportului fosfocalcic
etc.
Policarenţa poate fi primară, atunci când hrănirea este unilaterală pe bază de porumb, nutreţ
sărac în mangan şi secundară, consecinţă a administrării unor raţii bogate în calciu sau fosfor, cu
raport fosfocalcic deviat, bogate în magneziu şi fier etc. Toate acestea conduc la blocarea
metabolică a manganului, care măreşte necesarul în acest microelement şi favorizează apariţia
semnelor clinice de boală.
Peroza apare mult mai frecvent în efective mari, în condiţii de aglomerare. Rasele grele sunt
mai susceptibile la această boală.
Zincul este un constituent necesar pentru activarea mai multor enzime. In general
hipozincoza la păsări este determinată de antagoniştii menţionaţi la alte specii, la care se adaugă
excesul de arginină (2-4% din raţie), (Ghergariu, 1981).
Simptomele deficitului de zinc constau în: întârzierea în creştere, penaj sărac care pare ars,
spaţiul popliteu mărit, hipercheratoză la nivelul picioarelor, chiar la nivel podal. Crescând
conţinutul în calciu, de la 1,23% la 2,07%, a crescut severitatea unor simptome.

PROFILUL VITAMINIC
Disvitaminozele prezintă importanţă deosebită la păsări, datorită incidenţei ridicate şi a
faptului că determină reducerea producţiei şi valorificarea slabă a nutreţurilor.
Dintre vitamine, pentru profilul metabolic prezintă interes dozarea -carotenului şi vitaminei
E. Celelalte vitamine, cu excepţia vitaminei C, deşi au importanţa lor incontestabilă în metabolism,
dozarea lor în sânge sau ţesuturi este dificilă sau chiar imposibilă în condiţiile actuale.
Valorile sangvine de referinţă ale -carotenului sunt considerate peste 150 gamma/dl, iar ale
vitaminei E peste 5 gamma/ml pentru toate categoriile de păsări.
Pârvu şi Ivanciu (1986), făcând o statistică a rezultatelor probelor examinate în Laboratorul
Central de Diagnostic în perioada 1981-1985, au arătat că la păsări, incidenţa cea mai mare (46%) o
are hipovitaminoza E (din 249 unităţi controlate, în 114 s-a depistat hipovitaminoza E), urmată de
hipovitaminoza A cu o incidenţă de 37% (din 358 unităţi investigate, în 134 s-a diagnosticat
hipobetacarotenemie), în timp ce hipovitaminoza C a fost găsită doar la 8,33% din unităţile
controlate
Hipovitaminoza A. Vitamina A este esenţială în raţia păsărilor nu numai pentru creştere, ci şi
pentru vedere şi menţinerea integrităţii membranelor mucoaselor. Întrucât aceste membrane
constituie epiteliul tractului digestiv, respirator, genital etc, toate deficitele vitaminice A se

299
manifestă prin leziuni la aceste segmente. Detectarea lor se poate face uneori cu ochiul liber, alteori
se evidenţiază doar histologic, în funcţie de gradul deficitului.
La păsările adulte, simptomele apar la 2-5 luni de carenţă: se reduce ouatul şi procentul de
ecloziune, ca urmare a diminuării depozitului vitaminic din ou, apetitul scade; pigmentul galben al
picioarelor şi ciocului (la rasele care de obicei conţin acest pigment) dispare: bărbiţele şi creasta
devin palide; horiplumaţie, penajul fiind mat fără luciu; stare de nutriţie proastă şi diminuarea
vioiciunii. In carenţa acută păsările lăcrimează se instalează semne de coriză, conjunctivită şi
depozite cazeoase neaderente sub pleoape, în sinusul infraorbitar şi bucofaringe. Umoral
betacarotenemia prezintă valori sub 50 gamma/dl.
La puii de găină, proveniţi din ouă carenţate în vitamina A, se constată deseori resorbţia
incompletă a sacului vitelin însoţită de peritonite viteline. Dacă puii provin din găini carenţate în
vitamina A, iar puilor eclozionaţi li se administrează hrană carenţată în vitamina A, primele
simptome de avitaminoză apar la sfârşitul primei săptămâni de viaţă. în schimb, dacă puii provin
din găini care au primit raţii corespunzătoare în vitamina A, simptomele de carenţă pot întârzia să
apară până la a 6-a - a 7-a săptămână de viaţă, chiar dacă primesc o hrană complet lipsită de
vitamina A, deoarece găinile care primesc cantităţi suficiente de vitamina A depozitează mari
cantităţi în ouăle lor, care mai târziu asigură rezerve suficiente pentru o perioadă mare de timp.
Hipovitaminoza E. Faptul că la păsări, creşterea intensivă nu permite administrarea de nutreţ
verde, ci numai de nutreţ combinat, care satisface mai greu cerinţele de vitamina E, impune pentru
aceste specii îmbogăţirea raţiei prin premixuri mineralo-vitaminice, apelându-se adeseori la un
adaos de antioxidante sintetice. In caz contrar, repede pot să apară simptome ale carenţei în
vitamina E.
Deficitul de vitamina E produce encefalomalacie, diateză exsudativă şi distrofie musculară
la pui, lărgirea spaţiului popliteu, distrofia muşchilor pipotei la curci şi distrofia musculară la raţe
(Biester şi Schwarte, 1965).
Pe de altă parte, vitamina E este necesară pentru dezvoltarea normală a embrionului la găini,
curci şi probabil la raţe. Deficitul prelungit de vitamina E produce degenerescentă testiculară şi
lipsa fertilităţii la masculii (Beister şi Schwarte, 1965).
Fără să cunoască acţiunea metabolică, Galstein şi Scott (1956) au arătat că nivelul de
albumină în plasma sangvină este foarte redus la puii cu deficit în vitamina E. De asemenea,
excreţia de creatină este crescută şi nivelurile de creatină musculară sunt scăzute în carenţa de
vitamina E. In forma sa alcoolică, vitamina E este foarte eficientă ca antioxidant, astfel încât este un
important protector al acizilor graşi esenţiali şi al altor acizi graşi nesaturaţi, precum şi al
vitaminelor A, D3 şi carotenului. Umoral, în carenţă, nivelul vitaminei E în sânge scade sub 3
gamma/ml.
300
 Simptomele exterioare de carenţă în vitamina E la pui apar după perioade mari de hrănire cu
niveluri scăzute de vitamina E. Embrionii proveniţi de la găini hrănite cu raţii sărace în vitamina E
pot muri în a 4-a zi de incubaţie. La masculii privaţi perioade lungi de vitamina E apar degenerări
testiculare.

PROFILUL ENZIMATIC
Pentru păsări este importantă dozarea activităţii enzimatice a transaminazei
glutamoxalacetice, fosfatazei alcaline, colinesterazei şi creatinofosfochinazei, dozări ce se execută
curent.
Transaminaza glutamoxalacetică este crescută în afecţiuni hepatice (este nespecifică),
afecţiuni musculare (miopatie, injecţii intra mu sculare, traumatisme) şi în septicemie.
La găinile ouătoare s-a observat că după perioada de ouat metabolismul epatic şi osos suferă
modificări. Astfel, cu ocazia examenelor necropsice s-a constatat că un număr de păsări prezintă
steatoză hepatică. Această afecţiune hepatică poate explica creşterea concentraţiei de GOT peste
valorile considerate normale. De asemenea, creşterea GOT s-a observat la gâştele supraalimentate.
Transaminaza glutampiruvică prezintă valori crescute în afecţiunile hepatice şi musculare,
dar semnificaţia diagnostică este limitată.
Gammaglutamiltransferaza crescută indică afecţiuni hepatice de tipul colestazei, steatozei şi
hepatitei.
Fosfataza alcalină, la valori ridicate, are ca semnificaţie o activitate crescută a
osteoblastelor şi osteoclastelor, fenomen ce are loc în: creşterea oaselor la tineret, ouatul la găini,
rahitism şi osteomalacie. De asemenea, creşterea PA mai poate avea loc în unele afecţiuni hepatice
(Brugere şi col., 1987).
De reţinut că este dificil de interpretat nivelul crescut al PA, care rezultă dintr-o intensă
activitate a metabolismului osos corelată cu vârsta şi perioada de ouat. Aşadar, interpretarea trebuie
să ţină seama de categoria de vârstă şi de starea fiziologică.
Scăderea PA se produce în carenţa de zinc.
Creatinfosfochinaza poate creşte peste valorile de referinţă, în principal, în afecţiunile
musculare şi, în secundar, în saturnism.
Colinesteraza prezintă o mare variaţie a valorilor normale. Scăderea acestei enzime are loc
în hepatopatii de origine toxică.

301
302