Resurecţia baladei şi poezia lui Ştefan Augustin Doinaş

Apariţia Cercului Literar de la Sibiu trebuie corelată cu atmosfera istorică şi politică din
Ardealul anilor `40 , mai precis, cu acel eveniment politic deosebit de grav care a sfâşiat
inimile românilor transilvăneni – Dictatul de la Viena.Dictatul „fusese opera lui Hitler şi
se săvârşise din voinţa sa , oricât s-ar fi străduit regimul legionaro – antonescian , instalat
de curând , să estompeze rolul Germaniei şi să arunce vina catastrofei naţionale pe politica
„nefastă” a regelui prost orientat în alegerea aliaţilor.”
Românii au considerat că decizia arbitrară a Fuhrer- ului a fost o mare
nedreptate, dar au fost nevoiţi să-şi reprime nemulţumirile deoarece guvernul Gigurtu a
interzis orice manifestare de protest, ca urmare, Clujul revine Ungariei şi este
ocupat.Consecinţele sfâşierii Transilvaniei din trupul ţării s-au resimţit nu doar în
planul vieţii sociale sau politice ci şi în mod pregnant în cultura românească de atunci,
deoarece Clujul era un puternic centru universitar ce devenise o emblemă a
manifestărilor şi ideologiilor culturale ale românilor din acea parte a ţării şi nu numai.
Astfel, centrul de greutate al culturii şi literaturii transilvane se mută de la Cluj la
Sibiu. „În aceste condiţii, la sugestiile studenţilor , rectorul Iuliu Haţieganu propune şi
Senatul aprobă înfiinţarea în „ Universitatea Ardealului” a mai multor „grupări
educative” printre care Cercul literar „O.Goga” – sub conducerea prof. univ. Lucian
Blaga.” (12 februarie 1942)
Din Cercul literar „ O.Goga” se va desprinde Cercul literar de la Sibiu într-un mod
care a stârnit controverse şi nedumeriri, explicaţia bazându-se pe determinările
provocate de atmosfera istorică şi politică , de acel ardelenism care se situa ca deviză a
tuturor activităţilor literare.„În contextul istoric al războiului şi al unei Transilvanii
sfâşiate în două prin Dictatul de la Viena din 1940 , în Sibiul ce devenise gazda
Universităţii clujene , se constituise o mişcare literară de opoziţie la ceea ce s-a numit
atunci poezia refugiului ardelean.”
Din titulatura cercului care purta numele acestuia este eliminat numele poetului
pentru a sublinia independenţa estetică, identitatea distinctă a grupării. Cerchiştii de la
Sibiu au elaborat un Manifest prin care îşi afirmau crezul,
statutul estetic, au înfiinţat o revistă şi au dat noi valenţe producţiei baladeşti.
„Discuţia despre o artă poetică explicită în cadrul Cercului literar îl vizează exclusiv pe
Radu Stanca , însă elemente ale uneia implicite pot fi identificate şi în poezia lui Ştefan
Augustin Doinaş publicată în Revista Cercului literar. Articolul programatic esenţial la
care se referă majoritatea comentatorilor rămâne Resurecţia baladei , apărut în numărul 5
al revistei.”
Pentru cerchişti balada este o „ specie foarte cuprinzătoare şi flexibilă” deoarece
dovedea o anume claritate . Resurecţia baladei însemna pentru membrii grupării
resuscitare , o înviere a spiritului baladesc de altădată dar într-o nouă lumină, cu alte
conotaţii.
Balada cunoaşte un filon evolutiv în literatura română de la acele cânticele bătrâneşti
culese de Alecsandri ( Mioriţa, Mihu Copilul , Monastirea Argeşului) la baladele
coşbuciene care descriau ritualul tradiţional de nuntă sau versificau unele basme ( Brâul
Cosânzenii, Crăiasa Zânelor) sau la baladele vesele şi triste ale lui Topârceanu.
Pentru poeţii Cercului de la Sibiu , balada conţinea acel consens „care funcţiona
privind versurile de o tăietură narativă, fie ea şi minimă, conduse către o declanşare
dramatică pe parcurs , într-o atmosferă misterioasă, legendară”.Cerchiştii perferă
termenul „ baladesc” , termenul sugerând pentru ei o substanţă liricizantă, desemnând
prin acesta,de fapt, esenţa speciei populare.

1
 Cu toate că în programul lor cerchiştii nu propuneau literatura
populară(antinomia etnic–estetic), balada a fost preferată de ei deoarece, de-a lungul
evoluţiei sale în literatură, specia a avut ecouri profunde în conştiinţa naţională şi mai
ales pentru că, adeseori, a servit drept sursă de inspiraţie pentru creaţia cultă.
Deşi a cunoscut o largă răspândire, balada nu a fost întotdeauna apreciată de
scriitorii din diferitele epoci şi curente literare pentru motivul că nu respecta realitatea
obiectivă, o hiperboliza uneori, trădând o anume băsnuială.
De pildă, reprezentanţii Şcolii Ardelene au manifestat o oarecare reticenţă fată de
baladă cu toată simpatia lor faţă de creaţia populară; doar I.Budai-Deleanu a
încorporat elemente folclorice autohtone alături de elementele erudite ale literaturii
antichităţii (Homer) sau ale literaturii italiene (Tasso, Ariosto) în epopeea tragi-comică
Ţiganiada.
O resurecţie a literaturii populare , implicit a baladei se produce în secolul al XIX-
lea sub impulsul curentului naţional – popular promovat în epocă de M.Kogălniceanu ,
C:Negruzzi, V:Alecsandri sau A.Russo. Specia l-a interesat şi pe istoricul N.Iorga , acesta
fiind autorul unei lucrări intitulate Balada populară română. Originea şi ciclurile ei.
(1910)
„Practic, locul privilegiat al principalelor balade populare în spaţiul literar românesc îl
vădeşte facultatea lor de a fi stimulii mereu altor opere memorabile, pe aceleaşi motive ca
ele. G.Călinescu spune că Mai am un singur dor este Mioriţa lui Eminescu. Pornind tot de
la ea , Sadoveanu a scris romanul Baltagul după ce faimosul cântec bătrânesc îi inspirase
povestirea Orb sărac din Hanu Ancuţei. Blaga a folosit Mioriţa drept piesă demonstrativă
fundamentală în studiul desluşirii coordonatelor stilistice subconştiente care modelează
creaţiile populare româneşti. Ecourile ei se disting în Balada morţii de Topârceanu, iar
Dan Botta, cu Cantilena sa, a încercat să-i furnizeze o paralelă ermetizantă.”
Un impact mai mare asupra creatorilor de literatură l-a avut , se pare, balada
Monastirea Argeşului prin mesajul profund pe care îl dezvăluie: creaţia presupune
jertfă. Imboldul de a construi pe motivul vechii balade o lucrare dramatică l-au
resimţit , succesiv, Octavian Goga (Meşterul Manole, 1920), Adrian Maniu
(Meşterul,1922), Victor Eftimiu (MeşterulManole,1925), Lucian Blaga (Meşterul
Manole,1927), N.Iorga (Zidirea mînăstirii din Argeş,1932), Horia Lovinescu (Moartea
unui artist,1964).
Având un asemenea istoric, balada trezeşte un viu interes poeţilor cerchişti, astfel
încât, prin producţia baladescă a acestora se fundamentează o realizare de ansamblu,
unitară, originală.
Radu Stanca a precizat la vremea respectivă că resurecţia baladei nu a însemnat o
restauraţie. Eseul care a avut, de altfel un rol semnificativ în activitatea cercului,
Resurecţia baladei, publicat în Revista Cercului Literar „pare să justifice creaţia baladescă
deja bine reprezentată aici de către Radu Stanca , Ştefan Augustin Doinaş şi Ioanichie
Olteanu.Demersul autorului nu se limitează , însă la simpla descriere a unei specii.În
acelaşi articol, autorul afirma: resurecţia baladei nu însemnează întoarcerea la forme
desuete, ci acordarea formelor ce sunt în curs de a fi câştigate.
Renunţarea la formele desuete a avut ca urmare o profundă înnoire care a constat
în liricizarea speciei. Ştefan Augustin Doinaş a preferat, din acest punct de vedere
termenul de baladesc şi nu cel de baladă. Pentru poet, termenul de baladesc este mult
mai adânc, este o esenţă, un sâmbure, o situaţie poetică prealabilă, aşa cum îi place să
spună, o zonă imaginativă, unde epicul şi dramaticul se scaldă în lirism.
Spaţiul care generează acest tip de producţie poetică are o importanţă deosebită,
deoarece Sibiul prin ceea ce oferă, aprinde imaginaţia creatoare a poeţilor cerchişti.

2
 „Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o- ncăpere/ În care e un mort, Pe partea dreaptă /Am
zidurile surde de tăcere./ Pe partea stângă inima-nţeleaptă.//În jur văd numai porţi şi-n
porţi numai ferestre,/Iar în ferestre ochi care mă-ngheţă./Intru-n Sibiu domol, ca-ntr-o
poveste /În care port viziera pe faţă.”
Vechiul oraş cu ziduri sumbre şi străduţe înguste, medievale, armurile care evocă
fantome ale cavalerilor de altă dată , umbrele damnaţilor unor iubiri trecute , nefericite
constituie o realitate a urbei. Imaginea oraşului este generatoarea baladescului poeţilor
de atunci.
O mărturisire a lui Ştefan Augustin Doinaş relevă atracţia către acest gen de lirică:
atmosfera de legendă a burgului sibian a jucat , desigur un rol foarte important. Oraşul
studenţiei noastre respira un aer medieval, grupările studenţeşti întreţineau – în cercuri
destul de diversificate – conştiinţa unui nou Heidelberg…
Dar nu numai imaginea vechiului burg i-a inspirat pe poeţi ci însăşi situaţia
dramatică prin care trecea Ardealul i-a determinat să caute alte orizonturi în epoci de
mult apuse , manifestându-şi prin producţiile baladeşti nemulţumirea
faţă de cele întâmplate.Tentaţia unui anumit romantism istoric ne îndemna să căutăm în
sfera altor epoci, a unor alte culturi, lumina refuzată de norii grei care se adunaseră
deasupra capetelor noastre datorită angajării României în război.
La întrebarea de ce a fost balada preferată de poeţii cerchişti şi nu o altă specie cu
parfum medieval, cel care dă răspunsul este tot Ştefan Augustin Doinaş susţinând partea
incitantă a baladei care aprinde imaginaţia. Balada este o specie care, pe lângă această
calitate, obligă pe cel care o creează să respecte anumite rigori de natură prozodică
(ritm, rimă, refren, cadenţă, muzicalitate în ansamblu).
Tocmai aceste rigori conferă baladei esenţa lirică, acel lirism susţinut de cerchişti,
ilustrând totodată disciplina spirituală a creatorului, faptul că opera pe care ei o concep
este o oglindă a macrocosmosului.
Un alt reprezentant al Cercului de la Sibiu, Cornel Regman considera că a fost
preferată balada deoarece exista printre cerchişti un anumit nonconformism sui-generis
în cadrul epocii. De asemenea, C. Regman observa că la nivelul producţiei baladeşti
exista un anumit spirit ludic şi o ispită a epicului pur.Este o certitudine faptul că
producţia baladescă a sibienilor nu a avut un impact omogen, astfel încât, fenomenul nu
a fost perceput de alţi poeţi din afara Cercului, aceştia neangrenându-se în practicarea
şi dezvoltarea speciei. Chiar după trecerea a douăzeci de ani, când baladele cerchiştilor
se vor publica, scriitorii momentului nu aveau să le considere modele cu tot pozitivismul
criticii.
Faptul se explică prin stăruinţa cu care epoca proletcultistă, abia încheiată, cultivase
aşa – numitul poem epic, înţelegând sub acest nume nişte reportaje versificate ale actelor
eroice săvârşite de oamenii muncii în „lupta pentru construirea noii orânduiri.Modelul îl
dăduse bardul socialist, A.Toma, cu Silvestru Andrei salvează abatajul, relatare primitivă
rimată a unui accidentuvrier evitat prin curajul personajului amintit în titlu.
Producţii baladeşti de acest gen au fost destul de gustate în epoca proletcultistă, aşa
încât, nici unul dintre poeţii care au acceptat compromisul nu au ezitat să scrie balade.
Poeţi precum M. Beniuc,E. Jebeleanu, R:Boureanu, M.R.Paraschivescu, C.Theodorescu,
M.Banuş, Eugen Frunză au scris astfel de producţii ce aveau rolul de a înlătura din
literatura de atunci aşa – numitele creaţii burgheze care elogiau lenea, pasivismul,
individualismul, egocentrismul aparţinând unei clase sociale care nu se putea constitui
într-un model pentru generaţia proletară de atunci, astfel că „vasta industrie de proză
versificată” a izbutit să anihileze legăturile dintre epic şi liric la nivelul speciei.

3
 Cu toate acestea, gustul pentru epic s-a perpetuat în ciuda încercărilor cerchiştilor
de a expulza epicul şi de a se integra în tendinţele europene ale vremii şi după ieşirea din
epoca proletcultistă.
I. Gheorghe, M.Ivănescu sau A.Păunescu au încercat să dea creaţiilor alte conotaţii
dar mergând tot pe linia tradiţională a epicului baladesc încât, I.Gheorghe a scris
balade în care erau celebraţi oamenii muncii înzestraţi cu dimensiuni
fantastice,M.Ivănescu este cronicarul existenţei prozaice intelectuale, fără nimic
spectaculos, iar A.Păunescu recurge la tehnici rapsodice specifice epocii paşoptiste.
Chiar M.Sorescu , E.Brumaru, Leonid Dimov sau T.Arghezi au fost tentaţi de
plăcerea oferită de epic,realizând o serie de creaţii originale: La lilieci, Detectivul
Arthur,Pe malul Stixului, Şoim şi fată, Cântare Omului.
Revenind la producţia baladescă a cerchiştilor, după ce am realizat o privire de
ansamblu asupra evoluţiei acestui gen de creaţie în diferite epoci literare şi istorice, vom
avea în vedere în cele ce urmează doar poezia lui Ştefan Augustin Doinaş.
Ştefan Augustin Doinaş a fost unul dintre poeţii Cercului Literar de la Sibiu care a
acordat o importanţă deosebită baladei. Spre deosebire de R. Stanca, poetul fascinat de
epoca medievală, Doinaş este fascinat de antichitatea greco–romană.Imaginaţia poetului
prinde aripi mai cu seamă în spaţiul mitologic elen , de unde aduce pe Orfeu,
Laokoon,Apollo,Oedip,Niobe şi le dă glas.Mai puţin interesat de inovaţia artistică
spectaculară şi mai puţin pitoresc romantic, Doinaş practică în mod lucid un neoclasicism
bine disciplinat şi cel mult un romantism orfic.
Ştefan Augustin Doinaş tipăreşte primul volum, Cartea mareelor, în anul 1964, la
vârsta de 42 de ani, la fel ca Arghezi; volumul nu este nici opera de maturitate nici de
tinereţe, ci o carte hibridă din acest punct de vedere.
La fel ca şi alţi poeţi ( Ion Caraion, Ion Negoiţescu, Emil Manu), Doinaş îşi publică
ciclurile de poezii ale anilor 1941 – 1948 în volume târzii. Poetul este captivat de baladă
chiar şi după epoca sa de tinereţe(1941-1948); creaţiile de atunci apar în volumul Omul
cu compasul(1966), în care este inclus ciclul Mistreţul cu colţi de argint, purtând subtitlul,
Balade vechi.
Baladele noi cuprindeau creaţiile compuse după reţeta vremii(Cartea mareelor): Balada
şoferului de troleibuz, Balada spaniolă,Balada străzii liniştite,Balada schimbului în natură.
În anul 1967 , publică volumul Seminţia lui Laokoon iar în 1967 , volumul Ipostaze.
Culegerea Alter ego, din 1970 , conţine o anexă :Trandafirul negru, Regele, fiul
copacului, Nunta. Acestea vor fi reluate ulterior în volumul retrospectiv,
Versuri,subintitulate Balade. Anexa mai cuprinde: Balada vieţii interioare, Balada lupilor
de mare, Argumentele lui Iuda, Şarpele,Măşti, Amiază pe mare, Cvinta.
Volumul Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte cuprinde balada Crai de ghindă în care
un imaginar Don Juan ţine un discurs pletoric, spiritual, unui fecior de casă; discursul e şi
un fel de testament goliardic rostit de un cavaler înainte de a pleca în luptă. Discursul
conţine mesaje pentru fecioarele şi domniţele care trebuie să aştepte acasă în sumbre
mătăsuri şi-n perle plângând…
Un alt volum, Papirus (1974) conţine alte câteva creaţii baladeşti:Balada celor doi
înecaţi, Mica baladă cu bufniţe, Balada celor doi sfetnici; de aceeaşi speţă sunt neîndoios,
Pseudokinegetikos, Durandal şi Olifant, Hercule ridicând cerul pe umeri, Si vis Pacem,
Ultimul biruitor, Jos la Milcov, chiar dacă nu poartă specificitatea respectivă.
La acestea se adaugă: Moartea în zmeuriş, din volumul Anotimpul discret
(1975),Balada prinţului nesărutat, Balada lui Ducipal , Cor de prunci,Scutul pierdut ,
Habeas corpum poeticum care se integrează în volumul din 1979, Hesperia.
Ştefan Augustin Doinaş realizează în volumul Vânătoare cu şoim(1985) o baladă
sarcastică pe tema grandomaniei delirante a lui Nicolae Ceauşescu, purtând acelaşi titlu

4
cu cel al volumului. Urmărind aceeaşi manieră a spiritului subversiv, scrie Pădurea de
la Dusinane, Cheia, Dialog la portretul lui Rudolf II, pictat de messer Giuseppe
Arcimboldo.
Se poate constata că,în cea mai mare parte, creaţiile lui Ştefan Augustin Doinaş se
încadrează în această specie. Baladele cântăresc greu în lirica lui Doinaş nu numai prin
număr, ci şi sub raportul vremii.
Criticul Vladimir Streinu a identificat în creaţia lui Doinaş câteva certe capodopere:
Mistreţul cu colţi de argint, Viţa-de-vie, la paralela 80 şi Marea.
Mistreţul cu colţi de argint corespunde genului nordic conform tipologiei lui Radu
Stanca. Ca în Erlkonig, acţiunea înaintează prin explicaţiile banale, succesive, care vin să
spulbere impresia prinţului din Levant că zăreşte ţinta preţioasă a vânătorii sale. Mereu
slujitorul aduce produsele halucinaţiei eroului pe pământ. Ceea ce vede prinţul sclipind nu
e colţul de argint al mistreţului, ci apa jucând sub copaci…E necontenită infirmarea iluziei
de către realitatea plată din Erlkonig.
În comparaţie cu baladele lui Radu Stanca, în baladele lui Doinaş autorul se retrage
în spatele personajelor, acestea acţionând în mod independent. Vocea poetului se aude la
nivelul comentariilor psihologice, al descrierii cadrului şi al narării faptelor.Opera lirică
a lui Doinaş nu se rezumă doar la balade. Mai înainte de producţia baladescă, poetul a
fost remarcat de Vladimir Streinu pentru poezia Astăzi ne despărţim, poezie de dragoste:
era o poezie de şoapte lirice învăluitoare, de o simplitate savantă, de acel farmec
imprecizabil pe care îl emite întotdeauna acordul între cuvântul necesar, ritmul lunecător
şi imaginea nouă. De mult timp situaţia erotică nu se mai rostise în poezia tinerilor cu atâta
măsură exactă de sinceritate şi artificiu, cu atâta sinceritate a artificiului şi atât artificiu al
sincerităţii.
În lirica de tinereţe, Doinaş a mai realizat şi alte creaţii pe aceeaşi temă; ele sunt reunite
parţial în culegerea retrospectivă Cântece de dragoste. Unele poezii având ca temă
iubirea deschid volumul Alfabet poetic: volumul… ne edifică foarte convingător nu
numai asupra sonurilor particulare şi a preţurilor adevărate ale unei poezii pe care cei mai
mulţi o stimau mai mult din obişnuinţă decât din apropiată, adevărată cunoaştere, ci, mai
ales, asupra semnificaţiilor atât de importante pe care contextul ei mai apropiat şi cel mai
îndepărtat le au în spaţiul cuprinzător al întregii noastre literaturi.
Linia erotică a creaţiilor lui Doinaş stă sub semnul elegiacului al resemnării distinse.
Amintim, în acest sens, câteva poeme memorabile: Un zeu al hotarelor, Fluturi de
noapte, Lupul singuratic, Cenuşă vie, Stea tristă.
Deoarece avea un caracter reflexiv, poetul nu este în mod vădit preocupat de linia
erotică. În producţia sa matură el preferă lirica filozofică, urmând drumul lui Blaga.
Creatorul filozofează poetic în poeme precum: Eseu asupra rostirii lui unu, Variaţiuni pe
tema pragului, Logosul, Psalmii la televizor, Cvadratura cercului.
Creator de lirică autoreflexivă, el manifestă şi o pronunţată înclinaţie către
experimentarea a cât mai variate forme prozodice. O bună parte din poezia lui este şi rodul
acestei curiozităţi care a testat pe rând virtuţile sonetului, stanţei, terţinei, distihului,
versetului feluriţilor metri şi diverselor tipuri de rime.
Ştefan Augustin Doinaş poate fi considerat poet proteic care având modelul lui
Goethe a creat o operă prestigioasă. După explozia de talente din cea de-a doua jumătate
a secolului al XX-lea când literatura română s-a îmbogăţit cu o ilustră creaţie lirică,
creaţia lui Doinaş reprezintă un fundament, un model pentru toţi poeţii.
Virgil Nemoianu remarca faptul că într-o perioadă în care literatura română a fost
ruptă de tradiţiile spirituale europene, opera lui Ştefan Augustin Doinaş a contribuit la
păstrarea şi perpetuarea acestora, astfel încât, poetul se alătură înaintaşilor săi, Blaga,

5
Philippide, Ion Barbu, Ion Pillat, încadrându-se în galeria poeţilor moderni cardinali ai
literaturii române.

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre

creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

6
7