UNIVERSITATEA CREŞTINĂ „DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE DREPT CLUJ-NAPOCA

CRIMINALISTICĂ
NOTE DE CURS

Lect. univ. dr. Labo Grigore

Cluj-Napoca

1
 CUPRINS
Capitolul I ...................................................................................................................................3
URMELE DE REPRODUCERE ................................................................................................3
§ 1. Clasificarea urmelor de reproducere ................................................................................3
§ 2. Urmele de mâini...............................................................................................................5
§ 3. Urmele de picioare .........................................................................................................20
§ 4. Urmele lăsate de dinţi ....................................................................................................24
§ 5. Urmele de buze ..............................................................................................................26
§ 6. Urmele lăsate de îmbrăcăminte......................................................................................28
Capitolul 2.................................................................................................................................31
URMELE BIOLOGICE STUDIUL URMELOR DE SÂNGE .................................................31
1. Noţiuni introductive............................................................................................................31
STUDIUL URMELOR REZULTATE DIN PROCESUL FIZIOLOGIC AL
ORGANISMULUI................................................................................................................34
URMELE SUB FORMA FIRELOR DE PĂR .....................................................................37
STUDIUL URMELOR OLFACTIVE..................................................................................41
A. Noţiuni introductive ...........................................................................................................41
B.Cercetarea fixarea şi prelevarea urmelor de miros .........................................................42
Capitolul III...............................................................................................................................43
BALISTICĂ JUDICIARĂ ......................................................................................................43
§ 1. Noţiuni generale despre armele de foc ..........................................................................43
§ 2. Muniţia armelor de foc ..................................................................................................46
§ 3. Urmele armei imprimate pe muniţie .............................................................................48
§ 4. Urmele împuşcăturii ......................................................................................................49
§ 5. Cercetarea la faţa locului în infracţiunile comise cu arme de foc ..................................54
§ 6. Expertiza balistico-judiciară ..........................................................................................55
Capitolul IV ..............................................................................................................................58
Expertiza criminalistică a scrisului de mână.............................................................................58
Analiza separată sau examinarea intrinsecă..........................................................................59
Examinările comparative ..........................................................................................................60
Capitolul V................................................................................................................................64
Ascultarea persoanelor ..............................................................................................................64
§1. Pregătirea ascultării primare ...........................................................................................64
§2. Fazele ascultării primare a martorului. ...........................................................................72

2
 Capitolul I
URMELE DE REPRODUCERE

§ 1. Clasificarea urmelor de reproducere

Formarea urmelor de reproducere presupune existenţa unui obiect creator de urmă şi a
unui obiect primitor de urmă. Aceste urme cunoscute şi sub denumirea de urme
formă se creează prin contactul nemijlocit al celor două obiecte, cel primitor reflectând
o parte din caracteristicile obiectului creator. 1
Aspectul şi durata în timp a modificărilor care apar în urma contactului între cele două
obiecte depind de caracteristicile structurale ale acestora, precum şi de natura diverselor
substanţe ce migrează de la un obiect spre celălalt. Suprafeţele de contact pot fi de
durităţi diferite, la fel şi gradul de plasticitate al materialelor este variat, împrejurări ce
contribuie la diversitatea sub care se pot prezenta urmele de reproducere.
Ţinând seama de diferite criterii putem clasifica urmele de reproducere în mai multe
moduri.
1. După modul de acţiune al suprafeţelor de contact avem urme statice şi urme
dinamice.
Urmele statice presupun contactul celor două suprafeţe sub un unghi drept fără a exista
o alunecare în momentul formării urmei. Din această categorie menţionăm urmele de
mâini, urmele rulării normale a roţilor autovehiculelor, impresiunile ştampilelor etc.
Aceste urme reproduc în primul rând forma şi dimensiunile obiectului creator, apoi un
număr mai mare sau mai mic de caracteristici de tipul detaliilor, care pot conduce în
final la identificarea efectivă a obiectului respectiv.
Urmele dinamice se formează în cazul când cele două suprafeţe în contact alunecă una
pe cealaltă, nefiind reţinută forma exactă a obiectului creator. În situaţia existenţei unor
proeminenţe cu caracter de unicitate ale suprafeţei creatoare de urmă, este posibilă
identificarea acesteia în funcţie de aspectul striaţiunilor formate pe suprafaţa sau în
volumul obiectului primitor. Urme dinamice sunt cele de frânare, urmele de tăiere,
urmele ghinturilor pe cămaşa priectilului etc.
2. După gradul de plasticitate al materialului din care este constituit obiectul primitor de
urmă distingem urme de adâncime sau de volum şi urme de suprafaţă.
Urmele de adâncime sau de volum se crează atunci când consistenţa materialului din
care este format obiectul primitor de urmă este mai scăzută decât cea a materialului

1
Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag.60.

3
obiectului creator de urmă, respectiv are un grad de plasticitate care îi permite să se
deformeze prin tasare. Astfel obiectul primitor va păstra în negativ forma obiectului
creator, în urma unor modificări (deformări) ale volumului său. În funcţie de granulaţia
materialului din care este constituit şi de gradul de coeziune existent între particulele
componente, obiectul primitor de urmă este capabil să redea şi să păstreze detalii într-o
mai mai mică sau mai mare măsură, fapt care face posibilă identificarea obiectului
creator de urmă. Urme de adâncime sunt cele lăsate de picior sau roţile unui autovehicul
într-un sol afânat, urmele de dinţi în unele categorii de alimente, urmele instrumentelor
de spargere utilizate prin exercitarea de presiune etc.
Urmele de suprafaţă se formează atunci când consistenţa materialului obiectului
primitor de urmă este comparabilă sau crescută faţă de cea a materialului obiectului
creator de urmă. Procesul de formare a urmei de suprafaţă presupune migrarea unei
anumite cantităţi de material de la un obiect la celălalt.
În situaţia depunerii de material de la obiectul creator pe suprafaţa obiectului primitor
avem urme de stratificare. Materialul depus poate fi un produs al obiectului creator de
urmă (cazul urmelor de mâini rezultate în urma depunerii de substanţe secretate de
piele) sau materiale recoltate anterior de suprafaţa obiectului creator (de exemplu: sânge,
vopsea, noroi etc.). Dacă de pe suprafaţa obiectului primitor de urmă se dataşează o
cantitate de material după contactul cu obiectul creator ne aflăm în prezenţa unei urme
de destratificare (atingerea cu mâna a unei suprafeţe proaspăt vopsite sau acoperite de
un strat subţire de praf, conduce la formarea unei urme prin aderarea unei cantităţi de
vopsea sau praf de pe suprafaţa obiectului primitor la suprafaţa obiectului creator).
Urmele de stratificare pot să fie vizibile şi invizibilre sau latente. Aceste modalităţi de
prezentare apar în funcţie de coloraţia suprafeţelor ce vin în contact şi de culoarea
substanţei stratificate. Atunci când există o depunere de o culoare contrastantă cu cea a
suprafeţei obiectului primitor avem urme vizibile. Dacă substanţa depusă este incoloră,
cazul secreţiilor naturale ale pielii, sau depunerea este de culoare apropiată de cea a
suprafeţei primitoare avem urme în stare latentă. În astfel de situaţii urmele pot fi găsite
examinând cu atenţie suprafeţele purtătoare, dar sunt greu de distins detalii de
identificare, ca atare, se impun operaţiuni de evidenţiere a urmelor latente în vederea
fixării lor ulterioare.
3. Literatura de specialitate menţioneză şi clasificarea urmelor în locale şi periferice.

4
 Urmele locale se formează prin modificarea suprafeţei sau volumului ce intră în contact
între obiectul creator şi cel primitor de urmă. Modificările se produc numai în interiorul
zonei de contact, astfel de urme fiind cele de picioare, de mâini etc.
Urmele periferice sau de contur, reprezintă o modificare a suprafeţei obiectului primitor
sesizabilă în urma îndepărtării de pe aceasta a obiectului creator. Practic suprafaţa
obiectului primitor de urmă suferă modificări în afara limitelor obiectului creator în
timpul cât ele se aflau în contact. Astfel de urme se formează datorită acţiuni unor
fenomene exterioare, cu cauze naturale sau provocate, de natură fizică sau chimică
(depuneri de zăpadă, acţiunea fotochimică a radiaţiilor solare, depuneri de funingine,
etc.).
4. Clasificarea pe baza căreia vom expune în continuare diferitele categorii de urme de
reproducere are drept criteriu de departajare natura obiectului creator de urmă. Astfel
vom distinge: urme de mâini, urme de picioare, urme de dinţi, urme de buze, urme
ale instrumentelor de spargere, urme ale mijloacelor de transport etc.

§ 2. Urmele de mâini
A. Noţiuni generale. Urmele de mâini se creează în momentul atingeri cu suprafaţa
palmei a obiectelor din mediul înconjurător. 2 Aceste urme pot fi întâlnite în diferite
ipostaze: statice sau dinamice, de suprafaţă sau de volum, de stratificare sau de
destratificare, vizibile sau în stare latentă. Ceea ce este important de reţinut este faptul că
urmele de stratificare apar nu numai datorită depunerii unor materiale alogene, străine,
de pe suprafaţa acestora, dar şi datorită depunerii unor substanţe secretate în mod
constant de către piele, în urma unor procese metabolice normale ale organismului.
Aceste secreţii sunt incolore, formate din compuşi organici şi anorganici, aspectul lor
fiind determinat de o varietate practic infinită a desenului papilar specifică fiecărui
individ.
Din punct de vedere al structurii morfoanatomice a pielii primele observaţii ştiinţifice
sunt constatate de anatomistul italian Malpighi la sfârşitul secolului al XVII-lea. Pielea
este structurată în trei straturi pornind de la suprafaţă: epidermă, dermă şi hipodermă. La
nivelul hipodermei glandele sudoripare şi sebacee au secreţii continuue care sunt
eliminate prin intermediul unor canale ce se deschid la suprafaţa epidermei sub formă de
pori. Practic multitudinea de pori dispuşi pe crestele papilare redau conturul acestora
prin intermediul secreţiilor depuse pe suprafeţele atinse de palme. Desenul papilar este

2
Mircea I., op.cit., pag.65.

5
 prezent pe faţa anteriară a palmei şi apare datorită existenţei reliefului papilar, o
succesiune de forme pozitive şi negative ale suprafeţei palmei. Formele pozitive sunt
numite linii sau creste papilare, iar cele negative şanţuri interpapilare. Denumirea de
papilar provine de la cuvântul latin papilla, ce însemnă sfârc, respectiv în interiorul
dermei sunt prezente formaţiuni conice, aliniate ca nişte mici vulcani într-un lanţ
muntos, ce comunică cu suprafaţa şi care formează crestele papilare.
Partea criminalisticii ce se ocupă cu studiul reliefului papilar şi identificarea persoanei
după acesta se numeşte dactiloscopie. Urmele papilare descoperite la faţa locului pot fi
urme de deget, urme de mâini sau fragmente ale acestora, cele luate experimental se
numesc impresiuni digitale, iar fotografiile reliefului papilar descoperit la faţa locului
sau luat experimental se numesc dactilograme, cele care sunt de fapt examinate în
procesul de identificare dactiloscopică.
Identificarea unei persoane pe baza urmelor papilare are în vedere mai multe proprietăţi
ale reliefului papilar, al căror rol este apreciat diferenţiat de diverşi autori, astfel:
- longevitatea – relieful se definitivează în stadiul intrauterin şi dispare odată cu
descompunerea prin putrefacţie a pielii; apare înainte de a ne naşte şi dispare după
deces;
- fixitatea – pe parcursul vieţii nu apar sau dispar linii faţă de desenul iniţial; apar
modificări ale dimensiunii în procesul creşterii până în stadiul de adult, sau modificări în sensul
dobândirii de cicatrici ale unor răni profunde ce se suprapun peste relief;
- inalterabilitatea – caracterizată prin faptul că relieful nu poate fi şters sau modificat,
pe cale fizică sau chimică, numai în situaţia distrugerii în profunzime a papilelor din
stratul dermic (bolile degenerative grave, arsurile de gradul III pot leza pielea definitiv,
în sensul că este înlocuită cu un ţesut scleros inform); leziunile de la nivelul epidermei
distrug crestele doar vremelnic, ele refăcându-se odată cu procesul de vindecare;
- unicitatea – înţeleasă în sensul că fiecare persoană are un relief papilar propriu, cu o
existenţă unică, ale cărui detalii sunt nerepetabile, respectiv nu se regăsesc la alt om;
acest lucru este posibil datorită numărului imens al posibilităţilor de combinare a
variatelor detalii ce compun fiecare desen papilar.

B. Cercetarea la faţa locului a urmelor de mâini cuprinde activităţi ale organului de

urmărire penală ce se intreprind pentru descoperirea, evidenţierea urmelor latente,

6
 fixarea şi ridicarea prin metodele şi mijloacele tehnice adecvate, precum şi pentru
interpretarea lor. 3
a.Căutarea urmelor de mâini la locul faptei va ţine seama de natura obiectelor din
perimetrul acestuia, precum şi de posibilitatea formării lor. Se vor cerceta obiectele care
în mod necesar sau accidental pot să fie atinse cu palmele, iar suprafeţele acestora să fie
capabile să primească şi să păstreze această categorie de urme. Suprafeţele cele mai
propice sunt cele netede şi lucioase. Astfel, se va ţine seama că:
- urmele de adâncime se formează în volumul unor subtanţe cu plasticitate care permite
preluarea formei negative a reliefului papilar (unt, vopsea proaspătă, plastelină,
substanţe pulverulente cu granulaţie fină – făină, talc, funingine);
- urmele de suprafaţă, create prin destratificare, se pot întâlni pe obiecte acoperite cu
praf sau cu straturi subţiri de substanţe semivâscoase (sânge, lac proaspăt);
- urmele de suprafaţă, formate prin stratificare, sunt vizibile doar dacă materialul depus
este de culoare contrastantă cu cea a obiectului primitor de urmă
- urmele în stare latentă (greu vizibile, formate de obicei din depunerile incolore
rezultate din procesele fiziologice de secreţie normală ale pielii) pot fi evidenţiate
indiferent de culoarea suprafeţei obiectului primitor; întrucât nu se văd uşor cu ochiul
liber, există cele mai mari posibilităţi ca infractorul să lase astfel de urme la locul faptei,
fără a încerca să le şteargă; având în vedere acest aspect, criminalistul trebuie să lucreze
cu foarte mare atenţie pentru ca, pe parcursul cercetării, să nu distrugă tocmai aceste
tipuri de urme.
Odată ajuns la faţa locului, organul judiciar începe, de obicei, cu punctul de pătrundere a
infractorului în perimetrul locului respectiv, continuă prin respectarea drumului parcurs
de acesta, în măsura în care se cunoaşte, terminând cu zona prin care a părăsit locul
faptei.
Căutarea urmelor de mâni, de-a lungul acestui itinerar, începe cu depistarea obiectelor
apte de a primi şi păstra astfel de urme, obiecte care prin destinaţia, locul şi poziţia în
care se află, ar fi putut fi atinse, mişcate sau chiar utilizate în timpul săvârşirii
infracţiunii. După aceea se procedează la examinarea amănunţită a fiecărui obiect
presupus ca purtător de urme de mâini.
Prima activitate pentru descoperirea urmelor de mâini de pe obiectele depistate constă în
examinarea lor sub diferite unghiuri de observaţie la lumina obişnuită a mediului

3
Mircea I., op.cit., pag.66.

7
ambiant. Urmele latente create prin depunerile fiziologice ale pielii apar uşor
translucide, existând o diferenţă a unghiului de reflexie al luminii în zona respectivă,
aspect sesizabil şi la urmele de aceeaşi culoare dar nuanţă uşor diferită faţă de cea a
obiectului primitor. Dacă nu se obţin rezultate scontate se trece la utilizarea unei
lanterne, în condiţii de întuneric sau semiîntuneric, observarea făcându-se sub diferite
unghiuri de incidenţă ale fascicolului luminos. În cele din urmă se recurge la cercetarea
cu lampa portabilă cu ultraviolete, tot in condiţii de obscuritate. Depunerile de substanţe
organice, cum sunt şi cele secretate de piele prezintă o liminiscenţă uşor albăstruie sub
acţiunea radiaţiilor ultraviolete, fapt care permite depistarea zonelor purtătoare de astfel
de urme.
În cazul în care prin aceste metode nu se ajunge la un rezultat pozitiv, se recomandă
pulverizarea obiectelor cu prafuri de culori contrastante, dintre cele utilizate în general
la evidenţierea urmelor latente. Caracteristicile acestor pulberi sunt:
- granulaţie foarte fină – pentru redarea fidelă a detaliilor;
- greutate specifică suficent de mare pentru a se aşeza gravitaţional pe urmă;
- grad de aderenţă mediu pentru a se ataşa preferenţial de traseele urmelor;
- diversitate de culori pentru a obţine contrastul faţă de culoarea obiectului primitor.

b. Evidenţierea urmelor de mâini în stare latentă, presupune utilizarea unor metode

adecvate naturii obiectului primitor şi timpului scurs de la formarea acestora.
b.1. Evidenţierea prin prăfuire sau pulverizare este metoda cea mai veche dar care se
aplică frecvent şi acum, indiferent de natura obiectului primitor de urmă. Alegerea
pulberii se face în funcţie de natura şi culoarea obiectului în cauză. Pulberea aleasă se
răspândeşte pe suprafaţa purtătoare de urmă prin pulverizare sau întinderea uşoară cu o
pensulă foarte fină (din păr de veveriţă, mai nou din fibre sintetice speciale). Surplusul
de material se înlătură prin pensulare în acelaşi sens. Pulberi frecvent folosite sunt:
grafitul, negrul de fum pentru suprafeţe deschise la culoare; argentoratul, ceruza
(carbonat bazic de plumb) pentru suprafeţe închise la culoare; lumogenul galben,
verdele malachit- pulberi fluorescente care se utilizează la suprafeţe multicolore, ce vor
fi examinate în ultraviolet. Pentru creşterea aderenţei se pot face amestecuri cu un
conţinut mai mare de ceruză, iar pentru creşterea greutăţii specifice sau dobândirea de
proprietăţi magnetice se pot face amestecuri cu pulbere de fier.
Varianta modernă a prăfuirii este aşa-numita pensulă magnetică, care ca principiu este
compusă dintr-o vergea megnetizată ce culisează în interiorul unui tub cu pereţi subţiri.

8
Deplasarea vergelei spre partea inferioară a tubului, creşte intensitatea câmpului
magnetic în acea zonă, care va atrage o cantitate de amestec de pulbere şi pilitură de fier
ce va adera la tub. Aşezând tubul desupra zonei purtătoare de urmă se ridică vergeaua,
intensitatea câmpului magnetic scade şi pulberea în amestec cu pilitura de fier se depune
gravitaţional. O nouă coborâre a vergelei intensifică câmpul magetic şi surplusul de
pulbere care nu a aderat la traseele reliefului papilar este ridicat pe suprafaţa tubului. În
acest fel se obţine o evidenţiere clară fără substanţă în exces, care ar putea ascunde
detalii.
b.2. Evidenţierea prin vaporizare este practicată prin mai multe procedee
- evidenţierea cu vapori de iod se bazează pe reacţia de culoare a iodului cu
aminoacizii prezenţi în urmele de mâini.
Dispozitivul clasic de vaporizare este constituit dintr-un tub de sticlă în care se introduc
cristale cenuşii de iod metalic. La un capăt tubul este legat la un foen, sau se poate
monta o pară de cauciuc pentru a crea un curent de aer. La celălalt capăt tubul este legat
print-un furtun elastic de o pâlnie de sticlă care direcţionează vaporii spre zona
purtătoare de urme. Sub influenţa căldurii de la foen sau prin simpla strângere a tubului
în mână, iodul metalic, instabil la temperaturi uşor crescute, sublimează transformându-
se direct în vapori ce sunt orientaţi spre urmă. Traseele evidenţiate de culoare brun-
roşcată nu durează mult în timp, datorită evaporării iodului, uneori fiind necesară
repetarea procedurii pentru a putea fixa prin fotografiere rezultatul.
O variantă aplicabilă suprafeţelor plane, purtătoare de urme de mâini, presupune
condensarea vaporilor de iod pe o placă de sticlă ce se aplică peste urma în stare latentă.
Variantele moderne de fiole IODINE se prezintă ca nişte portţigarete sigilate la ambele
capete. Operatorul desigilează fiola şi îndreptând extremitatea ce conţine iodul metalic
spre zona cercetată expiră aer cald prin partea cealaltă. Fiolele sunt prevăzute cu o
supapă de siguranţă pentru a preveni inspirarea accidentală a vaporilor toxici de iod.
- evidenţierea cu vapori ai cianoacrilaţilor este metoda prin care vaporii din clasa
adezivilor de tip superglue, aderă selectiv la traseele depunerilor lăsate de crestele
papilare ce au intrat în contact cu diferite suprafeţe. Pentru evidenţiere este necesar ca
obiectul purtător de urmă să fie plasat într-o incintă închisă. Iniţial se vaporizează apă în
incintă, pentru ca apoi pe o plăcuţă de metal ce va fi încălzită cu o rezistenţă electrică să
se pună o cantitate de cianoacrilat. Vaporizarea este foarte rapidă şi rezultatele deosebit
de bune, relieful papilar fiind evidenţiat într-o culoare cenuşiu deschisă. Cantitatea de

9
superglue vaporizată este în funcţie de volumul incintei în care se desfăşoară
evidenţierea.
- evidenţierea prin vaporizarea de aur şi zinc este cea mai modernă metodă, care
presupune utilizarea unei aparaturi performante şi costisitoare. În principiu, într-o
incintă închisă ce conţine obiectul purtător de urmă, este vaporizată mai întâi o mică
cantitate de aur ce va acoperi selectiv depunerile lăsate de crestele papilare. Pentru
obţinerea contrastului se va vaporiza ulterior o cantitate de zinc, care va acoperi uniform
restul suprafeţei nedepunându-se pe zonele reprezentate de traseele crestelor papilare.
b.3. Evidenţierea prin afumare directă este o metodă utilizată pentru evidenţierea
urmelor de pe obiecte cu dimensiuni sau mase ce permit manipularea lor. Într-o capsulă
de porţelan, pe un strat de nisip, este aprinsă o substanţă care prin ardere degajă cantităţi
mari de funingine. Camforul, pluta, polistirenul dau funingini de culoare neagră,
magneziul (care trebuie utilizat cu precauţie) dă o funingine de culoare deschisă.
Obiectul purtător de urmă se trece pe deasupra flăcării, dincolo de acţiunea acesteia,
funinginea aderând la urmele reliefului papilar. Surplusul se poate îndepărta cu pensula
dactiloscopică.
b.4. Evidenţierea urmelor latente cu soluţii chimice presupune utilizarea unor
compuşi chimici, specifici unui anumit tip de material purtător de urme. Unii compuşi
chimici fiind toxici, se recomandă utilizarea acestor metode în condiţii de laborator
luându-se măsuri de siguranţă. Dintre soluţiile chimice utilizate la evidenţiere
menţionăm:
- ninhidrina, soluţie 5% preparată din dizolvarea unor cristale albe incolore în alcool
de 96º. Se utilizează mai ales la evidenţierea urmelor de pe suport celulozic, reacţia cu
aminoacizii din urmele de mâini marcând traseele într-o culoare roşie. Procedeul
presupune aplicarea prin pulverizare sau tamponare a soluţiei şi expunerea obiectului la
o sursă de căldură. Operaţiunea se poate repeta dacă rezultatele nu apar de prima dată,
iar dacă obiectul are dimensiuni reduse, după umectarea cu ninhidrină, poate fi introdus
la microunde pentru grăbirea procesului de evidenţiere;
- acidul fluorhidric, este un acid slab cu acţiune corozivă asupra sticlei. Substanţele
secretate de porii reliefului papilar conţin acizi graşi care protejează sticla de acţiunea
acidului. Tamponând în mod repetat suprafaţa purtătoare de urmă zonele neprotejate,
corespunzând şanţurilor interpapilare, vor fi corodate, sticla prezentând o succesiune de
zone transparente şi zone mate evidenţiind relieful papilar;

10
- roşul de Sudan III preparat sub forma unei soluţii de 40 de grame în 500 ml alcool
etilic de 70º. După tratarea suprafeţei cu soluţie, în urma scurgerii unui interval de 24 de
ore la 40ºC, apare o coloraţie roşu-cărămizie a traseelor reliefului papilar;
b.5. Urmele de mâini de pe corpul uman pot fi evidenţiate în condiţii de laborator
utilizând o sursă de radiaţii Roentgen. Zona purtătoare de urmă este pulverizată cu un
praf foarte fin de plumb care se va depune selectiv în funcţie de traseele crestelor
papilare. Sub incidenţa razelor X emisia de electroni a plumbului va fi diferenţiată în
funcţie de conformaţia reliefului papilar.

c. Fixarea şi ridicarea urmelor de mâini este următoarea etapă a cercetării, după

descoperirea şi eventuala evidenţiere a urmelor în stare latentă. Principalul mijloc de
fixare, conform Codului de procedură penală, este descrierea în procesul-verbal de
cercetare de la faţa locului. Se utilizează obligatoriu şi celelalte mijloace de fixare şi
ridicare a urmelor de mâini, pentru a avea posibilitatea examinării lor în condiţii de
laborator şi apoi a comparării sau stocării, în vederea descoperirii autorului unei
infracţiuni.
- Fotografia urmelor de mâini la locul faptei presupune parcurgerea a două etape. În
primul rând se fac fotografii ale obiectului purtător de urme de mâini, de tipul
fotografiei obiectului principal. Apoi, ceea ce interesează din punct de vedere
dactiloscopic, este fotografia relifului papilar descoperit şi evidenţiat, de tipul fotografiei
detaliilor. În acest scop obiectivul aparatului de fotografiat trebuie să se afle la o distanţă
de 5-10 cm de suprafaţa purtătoare de urme, perpendicular pe aceasta. Pentru
surprinderea cu claritate a detaliilor reliefului papilar e nevoie, în cazul aparatelor
analogice, de burduf extensibil sau de intercalarea de inele intermediare, iar la aparatele
digitale de utilizarea funcţiei Macro. Iluminarea se face diferit în funcţie tipul de urmă şi
suprafaţă primitoare. La urmele de adâncime alături de sursa principală de lumină,
situată în spatele aparatului de fotografiat, se apelează şi la o sursă secundară situată în
lateral, ce va crea umbre utile distingerii relifului de pe fundul urmei. Nu se recomandă
utilizarea blitzului pentru a fotografia urme depuse pe suprafeţe lucioase, care pot prin
reflexie să acopere tocmai detaliile ce interesează. În aceste cazuri se folosesc două
surse de aceeaşi intensitate, situate în lateral, ce iluminează zona sub un unghi de 65-
90º.
Situaţii deosebite apar atunci când urmele sunt prezente pe ambele părţi ale unei coli de
sticlă sau pe faţa unei oglinzi. În primul caz se evidenţiază pe o parte a sticlei cu pulbere

11
de culoare deschisă şi se fotografiază cu un paravan de culoare închisă situat în spatele
colii de sticlă, apoi se evidenţiază urmele de pe cealaltă parte a sticlei cu pulbere de
culoare închisă şi se fotografiază cu un paravan deschis la culoare situat în partea opusă
a sticlei. În al doilea caz, în faţa oglinzii se aşează un paravan care are practicată o
deschidere de dimensiunea obiectivului, prin care se execută fotografia fără a se reflecta
imagini ale altor obiecte ce ar estompa detaliile reliefului papilar.
- Fixarea şi ridicarea urmelor de adâncime prin mulaje se execută utilizând
materiale din tehnica stomatologică, cel mai adesea gipsul dentar sau pentru cazul unor
obiecte primitoare de consistenţă redusă alginatul. Materialele utilizate trebuie să aibă o
granulaţie foarte fină pentru a fi capabile să redea fidel detaliile reliefului papilar.
Primele operaţiuni privesc pregătirea urmei pentru mulare. Dacă urma se află într-o
substanţă uşor dformabilă, se pulverizează şerlac de la minim 25 de cm pentru a-i
conferi o rezistenţă care să protejeze detaliile, în momentul turnării pastei de mulare.
Apoi, se îngrădeşte urma cu o substanţă plastică pentru ca mulajul să aibă o grosime
suficientă care să-i asigure rezistenţă. Alături de urmă, într-o poziţie mai ridicată se face
un bazin din acelaşi material ca împrejmuirea, care comunică cu urma printr-un canal.
Pasta de mulare, de o fluiditate perceptibilă, se toarnă în bazin de se va scurge uşor în
urma de adâncime. După solidificare mulajul se ridică se clăteşte cu apă şi apoi se
ambalează corespunzător în vederea transportului la laborator unde se vor examina
detaliile reţinute.
- Ridicarea urmelor de mâini de suprafaţă prin transfer se realizează cu ajutorul
peliculei adezive. Pelicula specială, cunoscută sub numele de peliculă folio, este
constituită dintr-un suport de hârtie sau celuloid acoperit cu o substanţă adezivă,
protejată de o folie subţire transparentă de plastic. Se găseşte în trei variante: albă,
neagră şi transparentă, în aşa fel încât să existe posibilitatea să poată fi obţinut contrastul
indiferent de culoarea pulberii folosite la evidenţiere sau al materialului depus ca urmă
vizibilă. Pentru ridicare, se alege pelicula potrivită ca şi contrast, se decupează un
dreptunghi corespunzător urmei evidenţiate, se îndepărtează foiţa transparentă
protectoare şi se aplică pe suprafaţa obiectului primitor. Aplicarea se face presând
dinspre centrul bucăţii spre exterior, pentru a nu rămâne bule de aer între peliculă şi
obiectul primitor de urmă. În continuare se deslipeşte pelicula pe suprafaţa ei aderând
urma de relief papilar. Peste acesta se repoziţionează foiţa transparentă protectoare,
presând-o tot dinspre centru spre extremităţi pentru a evita ca bule de aer să mascheze
detalii ale reliefului.

12
 Urmele astfel ridicate se fotografiază prin metoda realizării fotografiei de detaliu,
avându-se în vedere ca la prelucrarea imaginilor să se ţină sema că desenul de pe
peliculă reprezintă negativul celui evidenţiat pe obiectul primitor de urmă. În cazul
introducerii urmei în baze de date informatizate de tipul AFIS, pelicula folio este
scanată şi prelucrată prin intermediul calculatorului.
- Obiectele de mici dimensiuni purtătoere de urme de mâini se ridică de la locul faptei
şi se transportă la laboratorul de criminalistică, unde urmele se pot evidenţia şi fixa în
condiţii mai bune. Ridicarea şi ambalarea obiectelor se face în aşa fel încât suprafeţele
purtătoare de urme să nu fie şterse. De obicei obiectele sunt fixate cu suporţi care ating
zone nepurtătoare de urme.

C. Luarea impresiunilor digitale se realizează în vederea obţinerii de material de

comparaţie pentru identificarea autorilor unei infracţiuni. Procedeul clasic presupune
utilizarea unei plăci de zinc, pe care, cu ajutorul unui rulou se întinde un strat subţire,
uniform, de tuş tipografic diluat cu terebentină. Persoanei amprentate i se rulează întâi
fiecare deget pe placa cu tuş, după care tot printr-o singură rulare se apasă degetul pe
spaţiul destinat de fişa dactiloscopică. După aceea se preia şi imaginea ambelor palme şi
a muchiei hipotenare pe spaţiile speciale de pe fişa dactiloscopică.
Metoda mai modernă foloseşte o tuşieră îmbibată cu un reactiv chimic incolor în care se
rulează degetele şi apoi palma în întregime. Pielea umectată cu reactiv în contact cu fişa
dactiloscopică specială, tratată cu o altă soluţie chimică de asemenea incoloră, conduce
la apariţia traseelor reliefului papilar.
Există posibilitatea preluării directe a reliefului papilar prin intermediul scannerelor de
înaltă rezoluţie, care introduc datele informatizate în sisteme computerizate.
În situaţia când sunt necesare evidenţierea unor detalii de foarte mici dimensiuni, cum
sunt porii dispuşi pe crestele papilare, se recomandă luarea impresiunilor digitale
utilizând amestecuri anume preparate. Un astfel de amestec este compus din ceară,
răşină grecească şi seu, preparat la cald, pe care după răcire se rulează degetul în
prealabil spălat şi degresat, urmând apoi aceeaşi operaţiune pe o folie de celuloid, iar
impresiunea astfel obţinută se fotografiază în reflexie. 4

D. Topografia şi relieful papilar al palmei

4
I.Mircea, op.cit., p.73.

13
Există o foarte mare varietate a formelor pe care le îmbracă relieful papilar la nivelul
palmei. Ţinând seama de structura anatomică a mâinii, de zonele ce se diferenţiază
datorită funcţiunilor specifice, ce presupun flexiuni ale unor segmente, putem distinge
patru regiuni ale palmei:
- regiunea tenară corespunzăoare muşchiului aductor al degetului mare, delimitată prin
şanţuri flexorale atât de regiunile învecinate, cât şi de degetul mare; în general crestele
din această regiune au formă de arcuri, bucle şi spirale;
- regiunea hipotenară care se întinde spre exteriorul palmei în partea opusă degetului
mare separată prin şanţuri flexorale de regiunile învecinate; şi această regiune are creste
în formă de arcuri, bucle şi spirale;
- regiunea digitopalmară situată deasupra primelor două regiuni şi sub regiunea
digitală, separată prin şanţuri flexorale de acestea; crestele sale au formă de bucle, arcuri
şi apar delte de obicei sub cele patru degete;
- regiunea digitală cuprinde degetele constituite din segmente separate de şanţuri
flexorale. Segmentele de la bază spre exterior se numesc: falange, falangine şi falangete.
Falangele au creste papilare sub formă de linii drepte, paralele sau uşor oblice faţă de
şanţul flexoral. În mod obişnuit sunt întretăiate la intervale scurte de cute ale pielii,
perpendiculare pe şanţul flexoral. Falanginele au creste paralele sau oblice faţă de
şanţul flexoral, dar uneori au formă arcuită. Falangetele, extremităţile libere ale
degetelor, au relieful cel mai variat, de la acesta pornind clasificarea ce dă posibilitatea
împărţirii în tipuri, grupe şi subgrupe necesare procesului de identificare dactiloscopică.

E. Clasificarea reliefului papilar de pe falangete porneşte de la un model ipotetic în

care putem distinge prezenţa a trei regiuni. Regiunea bazală formată din creste situate
deasupra şanţului flexoral, cu o orientare mai mult sau mai puţin paralelă cu acesta.
Regiunea centrală situată deasupra celei bazale, cuprinzănd unul sau mai multe sisteme
de creste cu aspect oarecum circular. Regiunea marginală formată din creste în forma
de arc, ce îmbracă regiunea centrală dezvoltându-se spre exterior, înspre unghie. Într-un
astfel de model ultima creastă a regiuni bazale, care o delimitează de regiunea centrală,
este denumită convenţional limitantă inferioară, iar prima creastă a regiunii marginale,
care o delimitează de regiunea centrală, o denumim limitantă superioară. Zonele de
întâlnire a celor trei regiuni au un aspect triunghiular, din care cauză sunt denumite delte
(seamănă cu litera grecescă delta – Δ). În cazul unirii limitantelor şi continuarea
traseului într-o singură creastă avem o deltă „neagră”, iar atunci când limitantele se

14
 desfăşoară paralel una faţă de cealaltă avem o deltă „albă”. În centrul deltelor albe apare
frecvent un punct papilar, un mic fragment de creastă papilară.
De-a lungul timpului s-au propus diferite sisteme de clasificare, unele cu criterii destul
de apropiate, dar în final s-a adoptat clasificarea pe tipuri de relief în funcţie de numărul
de delte. Datorită varietăţii foarte mari a reliefului papilar, desenul din zona centrală
poate să permită dezvoltarea unui număr diferit de delte, ceea ce a condus la alegerea
acestui criteriu pentru clasificare. În sistemul românesc de clasificare se avem
următoarele tipuri de reliefuri papilare: adeltice, dextrodeltice, sinistrodeltice,
bideltice, trideltice, quatrodeltice şi amorfe.
1. Reliefuri papilare adeltice, aşa cum reiese din denumire sunt cele fără delte.
Crestele lor sunt aproape paralele cu şanţul flexoral, uneori având o boltire spre vârful
degetului mai mult sau mai puţin pronunţată. Chiar dacă nu distingem o împărţire în
regiuni a desenului reliefului papilar adeltic, există elemente care permit o subclasificare
în grupe, ceea ce uşurează procesul de identificare şi înregistrare dactiloscopică. Astfel
distingem:
a. adelticele simple au toate crestele aproape paralele cu şanţul flexoral, doar cu o
arcuire minoră în partea mediană a traseului. Toate crestele au traseele în aceaşi direcţie;
b. adelticele cu confluenţă drepta au aspectul general comparabil cu cele simple dar
unele creste au tendinţa de a se apropia sau contopi în partea dreaptă. Din acest motiv în
partea dreaptă relieful are o coborâre mai accentuată spre şanţul flexoral, decât în
stânga;
c. adelticele cu confluenţă stânga prezintă aceleaşi caracteristici ca şi cele anterioare
dar cu apropierea crestelor şi coborârea reliefului plasate în stânga dactilogramei
d. adelticele cu laţ (buclă) drepta au crestele aproape paralele cu şanţul flexoral, din
care una singură, în partea centrală se întoarece spre stânga, formând un laţ cu sectorul
rotunjit spre partea dreaptă;
e. adelticele cu laţ(buclă) stânga au în partea centrală o creastă ce se întoarce spre
dreapta, bucla fiind orientată spre stânga;
f. adelticele cu laţuri (bucle) opuse prezintă în partea centrală două bucle care sunt
orientate cu părţile rotunjite una spre cealaltă;
g. adelticele cu început de spirală au în centrul reliefului o singură creastă care
prezintă o răsucire, ce nu influenţează direcţia de desfăşurare a celorlalte creste;
h. adelticele piniforme (pseudodelticele) sunt cu un aspect oarecum diferit, în sensul
că una din creste urcă brusc spre vârful degetului şi apoi coboară în partea opusă; deşi

15
crestele care o înconjoară dau un aspect de con (pin), zona centrală nu poate fi asimilată
unei delte, neputând fi distinsă net o vecinătate a trei regiuni cu reliefuri distincte.
2. Reliefurile papilare dextrodeltice au o singură deltă plasată în partea dreaptă. La
aceste reliefuri monodeltice desenul central nu este închis, crestele continuându-şi
traseele spre exteriorul degetului în partea stângă. Crestele din zona bazală au trasee
paralele cu şanţul flexoral, iar cele marginale au aspect arcuit îmbrăcând desenul central.
După aspectul reliefului din zona centrală distingem:
a. dextrodelticele cu laţuri au regiunea centrală formată din laţuri aşezate succesiv unul
în interiorul celuilalt. Buclele laţurilor sunt orientate spre deltă, iar partea deschisă spre
stânga.
b. dextrodelticele cu rachetă prezintă deasemenea bucle orientate spre dreapta, dar
crestele se unesc la întoarcerea spre stânga, sau se termină brusc, conturând forma unei
rachete de tenis.
3. Reliefurile papilare sinistrodeltice se aseamănă cu cele dextrodeltice, cu deosebirea
că desenele din zona centrală sunt orientate în partea opusă, astfel încât distingem
prezenţa deltei în partea stângă. Se subdivid tot în aceleaşi două grupe: cu laţuri şi cu
rachetă.
4. Reliefurile papilare bideltice au configuraţia cea mai simetrică în aşa fel încât se
disting clar două delte situate în partea stângă şi dreaptă a regiunii centrale. În funcţie de
forma desenului din zona centrală, avem următoarele grupe:
a. bideltice cu spirală au regiunea centrală formată dintr-o creastă papilară în formă de
spirală. Ca subgrupe, le putem împărţi în funcţie de sensul de înfăşurare al spiralei în
dextrogire şi levogire, respectiv răsucite spre dreapta şi răsucite spre stânga.
b. bideltice cu cercuri concentrice caracterizate de un desen format din creste circulare
situate una în interiorul celeilalte.
c. bideltice ovoidale – au în regiunea centrală creste concentrice de formă ovală. O
varietate a lor am putea-o defini ca „bideltice elipsoidale”.
d. bidelticele cu laţuri îngemănate se deosebesc de cele definite anterior în sensul că în
zona centrală sunt prezente două sisteme de creste sub formă de buclă orientate în
sensuri opuse şi care formează un tot unitar. Şi la această grupă putem distinge o
răsucire a buclelor spre dreapta respectiv spre stânga. Delta spre care se răsucesc laţurile
are o poziţie superioară faţă de cealaltă în raport cu şanţul flexoral.

16
e. bideltice cu vârtej caracterizate de faptul că în regiunea centrală există mai multe
creste papilare dispuse ca şi palele unei elice a căror sens de răsucire poate fi dextrogir
sau levogir.
5. Reliefurile papilare trideltice au în zona centrală două desene distincte, ceea ce face
ca între ele să apară evidenţiată o a treia deltă. Aceste reliefuri sunt mai rar întâlnite.
6. Reliefurile papilare quatrodeltice se întâlnesc deosebit de rar şi în zona lor centrală
apar trei sisteme distincte de creste, fapt care generează apariţia a două noi delte faţă de
cele prezente în lateral.
7. Reliefurile papilare excepţionale (amorfe) poartă această denumire datorită
rarităşii lor şi fiindcă nu pot fi incluse într-unul din sistemele de reliefuri descrise
anterior. Aici se includ reliefurile danteliforme unde crestele sunt repartizate haotic,
reliefurile amorfe nedefinite, în sensul acelor suprafeţe nepurtătoare de creste şi cazurile
de sindactilie sau polidactilie.

F. Detaliile caracteristice ale crestelor papilare. În procesul de identificare

dactiloscopică, după stabilirea trăsăturilor comune de tip, grupă sau sub-grupă, se trece
la identificarea propriu-zisă a urmei ridicată de la faţa locului. În această fază sunt
examinate aşa-numitele detalii (minuţii) ale reliefului papilar. Detaliile se prezintă sub
forma unor imperfecţiuni, neregularităţi, trasee cu aspect diferenţiat, care pot fi distinse
pe o dactilogramă care se examinează convenţional de la stânga la dreapta, în sens orar.
Dintre detaliile care pot fi distinse pe un relief papilar, amintim:
a. începutul de creastă reprezintă punctele situate în stânga dactilogramei la
extremitatea crestelor papilare.
b. sfârşitul de creastă reprezintă extremitatea din dreapta a unei creste papilare.
c. bifurcarea reprezintă o desprindere pe două trasee separate spre dreapta a unei creste
papilare unice.
d. confluenţa apare când de la stânga la dreapta, două creste papilare se unesc şi
continuă pe un traseu unic.
e. trifurcarea apare în situaţia când de la stânga spre dreapta o creastă papilară se
desface în trei trasee distincte.
f. tripla confluenţă – trei creste se unesc de la stânga la dreapta şi se continuă ca una
singură.
g. confluenţa şi bifurcarea – când două creste de la stânga spre dreapta se unesc şi
după un foarte scurt interval se bifurcă.

17
h. cârligul este un fragment desprins în lateral de creasta papilară de dimensiune foarte
mică, putând fi situat deasupra sau dedesubtul crestei, înclinat spre dreapta sau spre
stânga.
i. inelul apare când o creastă se desprinde şi se uneşte după un interval foarte mic,
apărând o formă circulară inclusă ân traseul ei.
j. butoniera este similară inelului dar are o formă alungită, fiind de dimensiuni mai
mari.
k. depăşirea – când o nouă creastă preia traseul alteia, înainte ca traseul acesteia să se
sfârşească.
l. devierea constă ân abaterea de la direcţia iniţială a sfârşitului de linie, fiind continuată
direcţia respectivă de desfăşurare de o altă creastă cu începutul deviat de aşa manieră
încât are o poziţie paralelă cu sfârşitul deviat al crestei precedente.
m. alternarea reprezentată de trecerea unei creste papilare printre liniile deviate.
n. anastomoza este formată dintr-o linie papilară ce leagă ca o punte două creste
învecinate. Ca poziţie poate să fie înclinată spre stânga sau dreapta sau poate fi
perpendiculară.
o. triunghiul se creează la locul în care două creste fie se sfârşesc şi dintre ele, înainte
de a dispare, începe o altă creastă, fie două creste se nasc şi între ele, imediat după
apariţia lor se sfârşeşte o creastă papilară.
p. grup de creste danteliforme – când pe un spaţiu foarte limitat se află câteva puncte
sau fragmente de creste în poziţii aleatoare.
r. ramificaţia este situaţia în care o creastă se despică în mod succesiv pe ambele părţi,
având aspectul coroanei unui arbore.
s. intersecţia presupune ântretăierea a două creste, detaliu întâlnit destul de rar.

G. Alte detalii ale reliefului papilar utilizate în procesul de identificare

dactiloscopică.
a. caracteristicile porilor deschişi în partea superioară a fiecărei creste se utilizează în
situaţia când la locul faptei sunt descoperite doar fragmente ale desenului papilar al
falangetelor şi există posibilitatea de a fi evidenţiate şi fixate detalii de foarte mici
dimensiuni. Porii au o formă, o dimensiune şi o poziţie pe creasta papilară care este
destul de stabilă în timp pentru a putea fi folosiţi ca mijloc de identificare. Deşi nu au
aceeaşi durată de existenţă în timp ca şi crestele propriu-zise, uneori existând
posibilitatea atrofierii, dispariţiei sau modificarea formei şi dimensiunii lor, faptul că ei

18
au o stabilitate relativă, permite utilizarea lor în procesul de identificare. Sub-ramura
dactiloscopiei care se ocupă cu studiul porilor este cunoscută sub numele de poroscopie.
b. caracteristicile marginilor crestelor pot fi utile în aceeaşi măsură ca şi cele ale
porilor, ele având nişte aspecte neregulate, sesizabile la măriri accentuate ale imaginii.
Limita exterioară neregulată a unei creste poate fi utilizată în identificarea autorului unei
infracţiuni dacă reuşim să încadrăm fragmentul de urmă descoperit la faţa locului în
ansamblul reliefului impresiunilor digitale ridicate experimental. Sub-ramura
dactiloscopiei care se ocupă cu studiul marginilor crestelor se numeşte crestoscopie.
c. liniile albe de pe dactilograme sunt datorate cutelor care din loc în loc străbat relieful
papilar întretăind crestele. Ele pot să aibă o durată de existenţă variabilă în timp, apariţia
lor fiind legată de diverşi factori, cum ar fi profesia, anumite condiţii exterioare, dar în
situaţia în care un suspect este reţinut la scurt timp după descoperirea unor urme la locul
faptei, este posibil ca această categorie de detalii să permită identificarea sa.
d. cicatricile, fiind rezultatul unor leziuni în profunzime ale pielii, până la nivelul
dermei, se păstrează pe ântreaga durată a vieţii. Le putem considera ca nişte detalii
dobândite, dar a căror urmă se imprimă pe obiectul primitor.

H. Procesul identificării dactiloscopice, începe cu examenul comparativ pentru

încadrarea în tipul, grupa şi sub-grupa de relief a urmei ridicate de la locul faptei. În
continuare se trece la cercetarea amănunţită, procedură în timpul căreia se marchează
fiecare detaliu care poate fi observat, detaliu caracterizat de o dimensiune, formă şi
poziţie, în cadrul dactilogramei. Se compară dactilograma urmei în litigiu cu
dactilogramele impresiunilor ridicate experimental. În situaţia în care se constată o
coincidenţă de minim 12 detalili între două dactilograme se poate formula o concluzie
cert pozitiva legată de identitatea unei persoane. Dacă nu sunt găsite detalii în numărul
minim de 12, dacă avem posibilitatea să mărim imaginea, se trece la studiul porilor, a
cicatricilor, liniilor albe şi marginilor de creste.
Se mai poate avea în vedere şi faptul că în afară de criteriul strict cantitativ, cel referitor
la numărul detaliilor coincidente are importanţă şi criteriul calitativ, respectiv
coincidenţa unor detalii de frecvenţă mai redusă, mai spectaculoase.
Identitatea de relief creator al unei urme mai poate fi demonstrată în practica
criminalistică şi prin unirea într-un contur închis al detaliilor descoperite, contur care va
avea aceeaşi formă şi dimensiune pe cele două dactilograme comparate, sau prin
îmbucşarea a două dactilograme, respectiv decuparea lor după un acelaşi traseu şi

19
 alipirea jumătăţilor reciproc inversate. Prin acest procedeu se poate identifica o persoană
în situaţia continuităţii liniare a traseelor de pe o jumătate pe cealaltă.

§ 3. Urmele de picioare

Noţiuni generale
La locul săvârşirii unei infracţiuni, alături de diferite categorii de urme se pot întâlni şi
urme de picioare. Acestea pot să fie urme ale piciorului desculţ, cunoscute ca urme
plantare, deoarece apar sub forma unor urme de relief papilar specifice plantei piciorului
(tălpii). Mai pot fi întâlnite urme ale piciorului acoperit de ciorap şi urme de
încălţăminte, cel mai frecvent întâlnite.
Urmele de picior pot să fie urme statice, caracteristice mersului normal, urme dinamice
de alunecare, urme de volum sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare.
Modul de formare al unei urme de volum presupune trei etape în desfăşurarea mersului
normal. În prima etapă, se atinge cu călcâiul obiectul primitor şi există o uşoară
împingere înspre înainte a materialului din zona boltei piciorului. A doua etapă
presupune apăsarea întregii tălpi pe suprafaţa solului, iar în a treia etapă se calcă doar pe
partea anterioară a tălpii, constatându-se şi o uşoară împingere înapoi a materialului din
zona bolţii. Pe măsură ce creşte viteza de deplasare, urmele sunt mai puţin evidente
pentru partea posterioară, tendinţa fiind ca la viteza cea mai mare, deplasarea să se facă
numai pe partea anterioară a tălpii. Aceste aspecte trebuie avute în vedere în situaţia în
care se crează urme experimentale cu încălţămintea presupusă a fi utilizată la cominterea
unei infracţiuni.

Fixarea urmelor de picioare se poate realiza prin mai multe procedee.

Descrierea în procesul-verbal de cercetare de la faţa locului. Se arată zona în care s-a
găsit urma, natura obiectului primitor, culoarea acestuia, numărul, distanţa şi poziţia
urmelor faţă de diferite obiecte din jur. Se procedează apoi la descrierea lor amănunţită,
cu toate detaliile. Se fac măsurători: a lungimii, pe axa longitudinală de la vârful tălpii
până la partea proeminentă a tocului. Se măsoară lăţimea maximă a pingelii, dacă este
posibil, lăţimea în zona arcadei sau a bolţii, şi separat, lungimea şi lăţimea tocului.
La urma piciorului desculţ se arată dacă pot fi distinse reliefuri papilare, se fac
măsurători ale lungimii în sensul distanţei de la vârful degetului mare la extremitatea călcâiului,
sau, după alţi autori, de la extremitatea degetului cel mai proeminent, la extremitatea călcâiului.

20
Se măsoară lăţimea în zona călcâiului, în zona tarsiană (cea mai îngustă), în zona metatarsiană
(cea mai lată) şi se pot înregistra valori unghiulare ale poziţiei degetelor faţă de linia lor de
bază.
O altă metodă presupune încadrarea urmei într-un dreptunghi care poate la rândul lui să
fie format dintr-o reţea de pătrate egale, aşa-numita Reţea Causse.
b. Fotografia urmelor de picioare este al doilea mijloc de fixare utilizat în practica
criminalistică. Într-o primă etapă se fotografiază urmele în ansamblul lor, în cazul în care sunt
mai multe, după metoda fotografiei schiţă. Apoi se fotografiază fiecare urmă separat, executând
fotografii de tipul obiect principal. În final, dacă este vorba de detalii care pot fi utile
identificării, se fac fotografii de la distanţe caracteristice modalităţii de fotografiere a detaliilor.
În funcţie de natura obiectului primitor şi de tipul de urmă formată, se alege şi modalitatea de
iluminare corespunzătoare (o singură sursă de lumină, două surse, una principală şi una
secundară, din lateral, etc.). Fotografiile urmelor izolate se pot face alături de un instrument de
măsură, după metodologia fotografierii la scară.
c. Fixarea prin mulaj a urmelor de adâncime metodă care permite şi ridicarea urmei
de la faţa locului. Înainte de mularea propriu-zisă sunt necesare nişte operaţiuni de pregătire a
urmei. Se îndepărtează eventualele obiecte sau impurităţi care au ajuns în urmă după formarea
ei. Excesul de apă esteîndepărtat utilizându-se o pară de cauciuc, o pipetă şi în final, hârtie
sugativantă. Se împrejmuieşte urma cu un parapet din carton, celuloid, o fâşie de tablă
maleabilă sau un material provenit din cel primitor de urmă. Dacă urma este formată într-un
material friabil ale cărui detalii s-ar putea distruge când se toarnă pasta de mulare, se recomandă
pulverizarea de şerlac sau colodion care au rolul de a conferi rigiditate interiorului urmei.
Pulverizarea se face în plan vertical pentru ca jetul să nu distrugă detaliile şi particulele de lac
să se depună în peliculă ca o ploaie fină.
În situaţia în care materialul prezintă goluri prin care s-ar putea pierde o cantitate din
pasta de mulaj, se recomandă fie sitarea de gips care apoi se stropeşte cu o ploaie fină de apă şi
se lasă să se întărească, fie sitarea de pulbere de ceară, parafină sau răşină care apoi se
încălzeşte cu o rezistenţă portabilă, care se va întări în câteva momente, acoperind golurile.
După formarea acestor cruste protectoare (şerlac, ceară, colodion, etc.) se pulverizează o
cantitate mică de ulei care să permită desprinderea mai uşoară a mulajului propriu-zis. În
afară de ulei, pentru o desprindere mai uşoară, dacă se fac mulaje în ceară, parafină sau
răşină, peste fondul urmelor se poate presăra pudră de talc.
Pasta de mulaj se prepară din gips dentar, cu o granulaţie foarte fină, capabil să redea
cele mai mici detalii care pot fi utile identificării. Pasta se prepară într-o capsulă de

21
cauciuc, de 2-3 litri, în care se toarnă gips şi apă şi care se fluidizează până obţinem o
pastă de consistenţa smântânii. Se toarnă cu lingura pasta cam până la jumătatea
grosimii pe care vrem să o obţinem, după care se aşează în interior cu rol de armătură
bucăţele de sârmă, crenguţ sau orice avem la îndemână, după care se toarnă restul
amestecului. Se mai poate îngloba şi o buclă de sfoară de care să poată fi legată o
etichetă pe care să se indice natura infracţiunii, locul găsirii urmei, numele tehnicianului
criminalist, etc.
Mulajul de gips, la o temperatura de 20-30 grade face priză în 40-50 de minute.
Ridicarea mulajului solidificat se face prin săparea de jur împrejur şi prinderea lui din
lateral. După uscarea definitivă se spală prin clătire în apă rece, fără a utiliza perii pentru
curăţarea urmei.
Ridicarea urmelor de adâncime în zăpadă se poate face cu gips sau utilizând sulf topit.
Alături de urma de adâncime în zăpadă se construieşte un rezervor la o altitudine mai
ridicată care comunică cu urma printr-un canal. Se topeşte o cantitate de sulf într-un vas
metalic, se amestecă constant pentru a-i scădea temperatura fără a apărea centrele de
cristalizare specifice solidificării şi în momentul în care temperatura a scăzut îndeajuns,
se toarnă în rezervorul situat deasupra urmei. Sulful se va scurge prin canal, umplând
urma fără a deforma detaliile, având în vedere temperatura sa scăzută. Întărirea
mulajului de sulf se face foarte repede şi detaliile reţinute sunt foarte fidele.
d. Transferul pe peliculă adezivă a urmelor de suprafaţă. În situaţia în care există
urme de stratificare cu detalii foarte fine, caracteristice reliefului plantar, procedeul de
aplicare este acelaşi ca şi la urmele de mâini, doar că sunt necesare dimensiuni mai mari
ale peliculei folio utilizate. Se va avea în vedere că imaginea de pe pelicula folio
reprezintă negativul urmei de pe obiectul primitor.

Cărarea de urme este formată dintr-un şir de urme consecutiv create de ambele
picioare pe acelaşi traseu. Cărarea poate fi formată din urme de picior desculţ sau urme
de încălţăminte. Alături de caracteristici de grup şi individuale ale fiecărei urme în parte,
cărarea în ansamblul ei oferă şi alte informaţii utile cercetării criminalistice. Se
stabileşte direcţia de mers, sensul deplasării, locurile de staţionare, se poate aprecia
viteza de mers, dacă este vorba de una sau mai multe persoane, etc.
Dacă există posibilitatea de a face o comparaţie în zona de pătrundere a perimetrului
infracţional şi zona de părăsire a locului faptei se poate sesiza dacă infractorul părăseşte

22
locul cu o sarcină purtată, dacă a consumat băuturi alcoolice la locul faptei, dacă s-a
accidentat în locul comiterii infracţiunii, ş.a.m.d.
Elementele cărării de urme care pot fi măsurate şi înregistrate sunt următoatele:
linia mersului este formată din segmentele care unesc centrele urmelor lăsate de
călcâiul paşilor succesivi, având forma unei linii frânte.
lungimea pasului este distanţa dintre extremitatea urmei călcâiului unui picior, până la
extremitatea urmei călcâiului celuilalt picior. Se fac mai multe măsurători pentru fiecare
picior, făcându-se o medie a lungimii pasului drept şi a pasului stâng.
lăţimea pasului este dată de dreapta din partea interioară a urmelor lăsate de un picior
până în partea interioară create de celelalt picior. Lăţimea se poate descrie ca fiind
variabilă de la 0 la un număr pozitiv de centimetrii, dar există şi situaţii în care
interioarele depăşesc linia de direcţie a mersului, înspre partea opusă.
unghiul pasului reprezintă deschiderea măsurată în grade dintre linia de direcţie a
mersului şi axa longitudinală a urmei de picior. Unghiul pasului poate să fie pozitiv, nul
sau negativ. Unghiuri foarte deschise trădează anumite profesii (balerine, etc.) sau stări
fiziopatologice (graviditate), unghiurile nule trădează profeşii cum ar fi cea de
navigator, constructor pe schele la înălţime care trebuie să-şi menţină echilibrul în
situaţii instabile, iar unghiurile închise trădează afecţiuni ale sistemului locomotor.

Cărarea de urme se fixează prin descrierea amănunţită în procesul-verbal de cercetare de

la faţa locului, înregistrându-se toate elementele măsurabile. Se fixează prin fotografie,
de tipul fotografiei schiţă care în unele situaţii se impune să fie de tip panoramic.

Studiul urmelor de picioare în condiţii de laborator.

Poate oferi date legate de tipul şi mărimea încălţămintei, se opt observa detalii care la
urmele plantare sunt legate de crestele papilare, iar la urmele de încălţăminte apar
datorită unor defecte de fabricaţie, reparaţii curente, sau unei uzuri specifice modului de
a călca al fiecărei persoane. Se poate face o estimare a taliei unei persoane, ţinând cont
de faptul că lungimea tălpii reprezintă aprozimativ 1/7 din înălţimea individului. Urmele
de picior, studiate în raport cu locul şi obiectele pe care au fost descoperite, în
interacţiunea pe care o au cu alte categorii de urme pot conduce la stabilirea modului de
comitere al infracţiunii.

23
§ 4. Urmele lăsate de dinţi

A. Aspecte generale
Dinţii omului au caracteristici generale şi individuale, ale căror particularităţi pot fi
observate chiar şi în timpul vorbirii, dar mai ales în urmele create prin muşcare. Dinţii
fiind cele mai dure organe ale omului, lasă urme în principal ale celor din părţile
anterioare ale arcadelor dentare, respectiv incisivii, caninii, premolarii, mai rar molarii.
În funcţie de natura obiectului primitor şi de forţa cu care dinţii acţionează asupra sa,
urmele pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund în masa obiectului
primitor, urmele de adâncime sunt în acelaşi timp şi dinamice, mai ales când prin
muşcare s-a desprins o parte din obiectul respectiv, cum se întâmplă în cazul unor
produse alimentare.

Caracteristicile individuale ale dinţilor omului care pot fi măsurate şi observate, sunt:
lăţimea; aspectul muchiei tăietoare; distanţele dintre ei; poziţia pe cele două arcade;
gradul diferit de uzură; aspecte legate de unele tratamente stomatologice. Toate aceste
caracteristici constituie elemente apte de a conduce la identificarea persoanei care a
creat urmele de muşcătură.

Pe corpul omului, dinţii creează de obicei urme de adâncime, dar, datorită elasticităţii
pielii, ele devin de suprafaţă. Dacă leziunile produse sunt superficiale, la nivelul
epidermei apar echimoze, dacă sunt mai intense apar excoriaţii, iar dacă muşcarea a
lezat şi derma, urmele sângerează şi devin cruste, care specific reacţiei organismului,
cresc în volum depăşind nivelul epidermei. Aceste urme nu pot oferi date foarte exacte
legate de dimensiunea şi distanţa dintre dinţi, cum se poate distinge în cazul urmelor din
resturile alimentare, deoarece există această reacţie de răspuns a organismului viu. Cu
toate acestea, urmele imprimate care apar sub forma unor zone afectate mai întinse, pot
fi măsurate ca orientare, trsându-se nişte axe longitudinale prin centrul lor. Măsurându-
se unghiurile dintre aceste axe se pot determina poziţiile pe care le au dinţii respectivi în
arcadele dentare. Bineînţeles, pot fi observate eventualele lipsuri ale unor dinţi faţă de
formula dentară obişnuită a omului.
Deoarece urmele de dinţi dunt întotdeauna vizibile, căutarea şi descoperirea lor nu
constituie o problemă.

24
B. Fixarea urmelor de dinţi
a. descrierea urmelor de dinţi în procesul-verbal de cercetare la faţa locului se face în
două etape. În primul rând se arată pe ce obibiecte au fost descoperite, locul în care se
află obiectele, numărul urmelor, forma şi aspectul sub care se prezintă. Dacă pe acelaşi
obiect sunt mai multe muşcături, se notează şi distanţa dintre ele. În cazul urmelor de pe
corpul uman se specifică dacă este viu sau nu şi se descriu ca prezenţă pe anumite părţi
anatomice ale corpului sau raportate ca anumită distanţă faţă de anumite repere (faţă de
nas, gură, etc.). În a doua etapă se descriu amănunţit urmele, poziţia fiecăreia faţă de
celelalte, distanţele dintre ele, mărimea lor. La descrierea excoriaţiilor sau echimozelor
se specifică dacă există diferenţe de culoare şi nuanţă ele.
b. fotografia urmelor de dinţi parcurge două etape. Întâi se fotografiază grupul de
urme – dacă sunt mai multe – în aşa fel încât să poate fi distinsă zona corpului
primitoare de urmă, cu obiectivul aparatului de fotografiat perpendicular pe suprafaţa
fotografiată. Dacă este vorba de urme de suprafaţă se poate utiliza lumina naturală sau o
sursă artificială situată în spatele aparatului de fotografiat, iar dacă urmele sunt de
adâncime, pe lângă izvorul de lumină situat în spatele aparatului, se mai luminează urma
cu un izvor seundar ca intensitate, situat în lateral, în aşa fel încât razele incidente care
cad obic şă creeze umbre care evidenţiază mai bine detaliile.
Ulterior, se fac fotografii după metoda detaliilor când obiectivul se află la distanţă de 5-
10 cm de urmă, utilizându-se aparate cu burduf extensibil, inelele intermediare sau
apelând la funcţia macro a aparatelor digitale. Pentru realizarea fotografiei la scară,
alături de urmă se aşează o riglă gradată sau o panglică gradată în centimetri şi
milimetri.
c. fixarea şi ridicarea prin mulaj a urmelor de adâncime se poate face numai după
descriere şi fotografiere şi numai după recoltarea de pe obiectele purtătoare de urmă a
altor categorii de probe care e posibil să fie afectate de operaţiunea de mulare. Pregătirea
urmei în vederea mulajului presupune constituirea unei împrejmuiri din materiale cum
este plastelina, pentru obţinerea unei grosimi corespunzătoare a mulajului. Urmele care
sunt în resturi alimentare cu consistenţă scăzută (unt, ciocolată, brânza topită) sunt
pulverizate cu şerlac pentru a le spori rezistenţa şi a se putea conserva detaliile în tipul
turnării pastei de mulaj. După operaţiunile de pregătire ale urmei se pregăteşte pasta de
mulaj din gips dentar şi apă, pastă cu o fluiditate medie. După 30-40 min, mulajul poate
fi ridicat şi transportat pentru a fi studiat comparativ cu mulajele luate experimental de
la suspecţi.

25
 C. Expertiza urmelor de dinţi
Permite să se facă distincţia între muşcătura de om sau de altă specie animală, se poate
aprecia vârsta aproximativă a persoanei, modul cum a fost realizată muşcătura.
Examinându-se caracteristicile individuale se poate identifica autorul muşcăturii.
Smalţul dinţilor suferă modificări datorită uzurii în timp astfel încât pe suprafaţa lor se
creează un microrelief. În situaţia în care obiecte primitoare de urmă de genul resturilor
alimentare au o consistenţă potrivită, ele pot reţine sub formă de microstriaţiuni aceste
aspecte clar identificatoare ale dinţilor. Prin comparaţia continuităţii liniare dintre
urmele descoperite la faţa locului şi urmele create experimental, se poate ajunge la o
concluzie certă de identificare.

§ 5. Urmele de buze

A. Noţiuni genrale
Este cunoscut faptul că buzele omului au caracteristici individuale redate de un sistem
complex de cute denumite riduri coriale. Ansamblul acestor riduri constituie aşa-numitul
relief labial.
Din punct de vedere anatomic, buzele reprezintă peretele anterior al cavităţii bucale, şi
au în exterior un ţesut epiterial iar în interior, un ţesut conjunctiv foarte bine
vascularizat. Marginea liberă, denumită şi „roşul buzelor”, zonă de tranziţie între piele şi
mucoasă, este cea care poartă relieful papilar sub forma unor riduri orientate vertical şi
orizontal. Această zonă este în principiu mereu umedă datorită secreţiilor din cavitatea
bucală şi intră în contact cu alimentele sau alte obiecte care în mod necesar sunt atinse
de buze în timpul activităţilor umane. În contact cu aceste produse, buzele omului lasă
urme care pot să fie urme de suprafaţă, mai rar de adâncime, urme de stratificare,
vizibile sau în stare latentă. Suprafeţele obiectelor primitoare de urmă trebuie să fie
netede, astfel încât ele să primească, să reţină şi să redea fidel detaliile reliefului labiar.
Urmele acestea pot să fie statice sau dinamice. Din punct de vedere al identificării, cele
statice prezintă importanţă criminalistică. În situaţia în care o persoană trage un singur
fum dintr-o ţigară, sau bea o singură dată dintr-un pahar se creează urme statice utile
identificării. Atingerile repetate ale aceleiaşi suprafeţe fac ca ridurile să se suprapună şi
să nu mai poată fi identificată persoana care a lăsat această categorie de urmă. Urmele
dinamice pot fi utile în sensul recoltării substanţelor care s-au depus prin stratificare,

26
analiza acestora putând aduce unele informaţii utile cercetării criminalistice. Urme de
adâncime ale buzelor se găsesc foarte rar şi doar în materiale cu plasticitate accentuată,
cum ar fi untul, margarina, marmelada, şi unele sortimente de ciocolată.

B. Cercetarea la faţa locului a urmelor de buze

Căutarea urmelor de buze se face pe obiecte care în mod obişnuit sau accidental ar putea
să fie atinse de buze. În cazul în care buzele sunt încărcate cu materiale alogene, cum ar
fi rujul, ciocolata, sau alte substanţe, urmele sunt vizibile şi uşor de descoperit. De cele
mai multe ori însă, urmele sunt în stare latentă, datorită depunerilor de secreţii din
cavitatea bucală care ajung pe buze. Se vor cerceta obiecte care au suprafeţele netede şi
lucioase capabile să redea detaliile ridurilor coriale, astfel se examinează pahare,
tacâmuri, instrumente muzicale de suflat, instrumente stomatologice, resturile
alimentare, mucurile de ţigară şi chiar corpul uman poate să poarte astfel de urme.
Pentru descoperirea urmelor în stare latentă, ca şi în cazul celor de mâini, se examinează
la lumină naturală sau cu o lanternă suprafeţele sub diverse unghiuri de incidenţă. Dacă
nu obţinem rezultatele scontate, se examinează obiectele cu lampa cu ultra-violete, într-
un spaţiu adus la obscuritate. Urmele de buze vor avea o luminiscenţă uşor albăstruie
datorită substanţelor de natură organică ce intră în compoziţia lor. Odată descoperite se
trece la evidenţierea lor, folosind aceleaşi metode de pulverizare sau vaporizare, ca şi în
cazul urmelor de mâini. Etapa de fixare a acestor rezultate presupune descrierea în
procesul-verbal de cercetare de la faţa locului, fotografierea, efectuarea de mulaje dacă
este cazul şi ridicarea prin transfer pe peliculă folio. Obiectele care sunt de mici
dimensiuni, pot fi ridicate şi ambalate corespunzător, în vederea transportării la
laborator, pentru a fi examinate în condiţii optime.

C. Examinarea criminalistică a urmelor de buze presupune obţinerea de material de

comparaţie de la suspecţi. În acest scop, ca materiale suport pentru prelevarea
experimentală a urmelor se utilizează lamele de sticlă, coli de hârtie albă, precum şi
obiecte de natura celor purtătoare de urme, toate sterilizate. În studiul comparativ al
urmelor în litigiu cu urmele create experimental, se porneşte de la examinarea
trăsăturilor generale ale buzelor (formă, dimensiune, aspectul comisurilor sau
extremităţilor laterale, etc) şi apoi la studiul caracteristicilor individuale, de detaliu, ale
reliefului labial. Aici pot să apară detalii cum ar fi bifurcaţia, confluenţa, fragmente de
linie, puncte coriale, intersecţia, şi diverse forme concave sau convexe de dimensiuni şi

27
 poziţii caracteristice. Pe baza trăsăturilor generale expertul poate să estimeze tipul
antropologic al persoanei, vârsta, sexul, şi să facă o distincţie între urma lăsată de buza
superioară şi cea lăsată de buza inferioară.
Examinarea şi comparaţia detaliilor reliefului labial poate conduce la concluzii certe de
identificare a persoanei care a creat urma de la locul faptei.

§ 6. Urmele lăsate de îmbrăcăminte

A. Aspecte generale
În timpul săvârşirii infracţiunii, infractorul poate să lase la locul faptei urme de
reproducere ale pieselor sale de îmbrăcăminte. Obiectele primitoare ale acestor urme pot
să fie solul, zăpada, suprafeţe proaspăt vopsite, şi alte obiecte capabile să primească şi să
reţină astfel de urme. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte pot fi găsite la faţa locului ca
urme statice sau dinamice, urme de suprafaţa, de stratificare sau de destratificare şi urme
de volum. Urmele de adâncime se crează mai ales în situaţia în care obiectele primitoare
sunt de plasticitate accentuată, cum este solul umed argilos, zăpada umedă, betonul
proaspăt, etc. Indiferent dacă sunt de suprafaţă sau de adâncime, urmele de
îmbrăcăminte permit distingerea unor caracteristici generale legate de tipul de ţesătuă,
moduri de împletire a fibrelor, unele cusături la îmbinarea dintre părţile componente ale
piesei de îmbrăcăminte, dar pot surprinde şi elemente proprii, specifice, care pot
conduce la identificarea obiectului creator. Aici ar putea fi distinse caracteristici de
uzură, mărimea, forma şi cusătura caracteristică unor reparaţii sau modificări ale unei
piese de îmbrăcăminte. În situaţia în care apar urme dinamice, acestea nu pot servi la
identificarea obiectului creator, dar pot furniza informaţii utile legate de modul săvârşirii
infracţiunii.

B. Cercetarea la faţa locului a urmelor de îmbrăcăminte

Aceste urme sunt vizibile şi de dimensiuni destul de mari, aşa încât descoperirea lor nu
prezintă dificultăţi. Fixarea acestor urme presupune descrierea în procesul-verbal de
cercetare unde se arată pe ce suport s-au găsit, suportul lor general, distanţa faţă de alte
obiecte – ca informaţii generale. Se descriu apoi eventualele detalii care pot fi sesizate,
respectiv forma ţesăturii sau tricotajului, particularităţi de uzură, eventualele reparaţii,
prezenţa unor corpuri străine.

28
 În a doua etapă se fotografiază ca obiecte principale, după care, în cazul existenţei unor
detalii, acestea vor fi fixate după metoda fotografierii detaliilor. În cazul urmelor de
adâncime se pot face mulaje cu gips dentar, capabil să reproducă detaliile prezente pe
aceste urme.

C. Examinarea în condiţii de laborator a urmelor de îmbrăcăminte se poate face

comparându-le fie direct cu piesa de îmbrăcăminte presupus a fi lăsat aceste urme, fie cu
fotografii sau mulaje ale unor urme create în mod experimental. În procesul de creare
experimentală a urmelor se utilizează obiecte primitoare de urmă, constituite din
material de aceeaşi natură cu cel în care a fost descoperită urma la locul faptei. În
funcţie de existenţa unui număr suficient de detalii, expertul poate ajunge să identifice
efectiv piesa de îmbrăcăminte creatoare de urmă.

§ 7. Urmele instrumentelor de spargere

A. Instrumentele utilizate la comiterea spargerilor sunt foarte variate. Cel mai
frecvent sunt folosite scule, unelte sau diverse obiecte aflate la îndemână, dar infractorii
specializaţi pot să-şi confecţioneze dispozitive speciale în vederea comiterii spargerilor.
Datorită varietăţilor acestor instrumente şi urmele lăsate sunt foarte diverse, o clasificare
a acestora putând fi făcută în funcţie de modul lor de formare.
a. Urmele de tăiere sunt create de instrumente care au una sau mai multe extremităţi
ascuţite, care prin exercitarea unei presiuni dintr-o singură parte (cuţitul, dalta) sau din părţi
opuse (cleştele, foarfeca), secţionează obiectul primitor. Chiar dacă macroscopic apreciem
muchia tăioasă ca fiind continuuă şi liniară, în fapt, chiar după prelucrarea în procesul de
fabricaţie există un microrelief sesizabil prin intermediul unui instrument optic de mărit. Odată
cu utilizarea normală a instrumentului apar deformaţii mai accentuate datorită uzurii specifice
activităţii desfăşurate. Urmele create sunt dinamice şi prezintă importanţă criminalistică
deoarece imperfecţiunile lamelor tăietoare se imprimă sub forma de striaţiuni paralele pe
suprafeţele secţionate. Succesiunea de striaţiuni paralele va reda pe suprafaţa secţionată
caracteristicile lamei creatoare, distanţa dintre striaţiuni fiind determinată de unghiul sub care a
acţionat obiectul creator de urmă. Unghiul de atac este diferit, după cum cel care a acţionat, a
utilizat instrumentul cu mâna dreaptă sau mâna stângă. Aceste aspecte se au în vedere atunci
când, în condiţii de laborator, se creează experimental urme de comparaţie de acelaşi fel, cu
obiectul presupus a fi fost folosit la comiterea infracţiunii. Acţiunea unui instrument cu o
singură lamă tăietoare apare în secţiune sub forma literei V, pe când instrumentele cu două fălci

29
ce acţionează din sensuri opuse au secţiunea în forma literei X, plecând de la exterior spre
interiorul obiectului. Examinarea şi comparaţia urmelor în litigiu cu cele obţinute experimental
se va face cu ajutorul unui instrument optic de mărit, deoarece microstriaţiunile caracteristice
sunt de foarte mici dimensiuni.
Sfredelele de lemn şi burghiele au deasemenea la capetele aşchietoare un sistem de două
lame tăietoare care prin rotire desprind bucăţi de talaş sau şpan din obiectul primitor care este
găurit. Examinând urmele unor astfel de dispozitive se pot obţine informaţii de gen, respectiv
tipul instrumentului utilizat, dimensiunea sa, sensul în care a acţionat şi dacă se pot distinge
microstriaţiuni în orificiul practicat sau pe şpanurile rezultate, se poate identifica obiectul
creator de urmă. Se va ţine seama că şpanurile prezintă pe suprafaţa lor negativul striaţiunilor
imprimate pe porţiunea corespunzătoare a orificiului.

30
 Capitolul 2
URMELE BIOLOGICE

Din categoria urmelor biologice face parte marea masă a urmelor de materie biologică
umană, îndeosebi produsele de secreţie, excreţie, sângele şi ţesuturile umane. Secreţiile
principale sunt: saliva, secreţia nazală şi laptele matern. Excreţiile includ: urina, materiile
fecale, sperma, sputa, voma, meconiul, vernix, caseoza s.a.. Ţesuturi moi sunt: pielea, ţesutul
muscular, masa cerebral. Dintre ţesuturile dure menţionăm: oasele, dinţii, unghiile şi firele de
păr. Urmele olfactive fac obiectul odorologiei judiciare.
După cum reiese din vasta practică judiciară şi aşa cum se învederează în literatura de
specialitate, la faţa locului se întâlnesc mai multe categorii de urme (sânge, alte ţesuturi moi,
fire de păr, diverse excreţii şi secreţii), în multe cazuri ele fiind associate, ceea ce impune
metode selective de descoperire, fixare, ridicare şi analiză.
Faţă de frecvenţa cu care sunt întâlnite cazul săvârşirii infracţiunilor de violenţă (omor,
viol, tâlhărie, loviri), în accidente de circulaţie, de muncă, în explozii şi incendii, precum şi
calitatea elementelor capabile să ofere date stiinţifice de individualizare a faptei, putem
aprecia ca cele mai importante urme biologice, cele de sânge, salivă, spermă şi firele de păr.
În cadrul acestei categorii o parte a doctrinei include si urmele de miros.
Se consideră că cercetarea criminalistică a urmelor biologice se situează în zona de
interferenţă a criminalisticii cu medicina legală. Practic nu se poate vorbi de o simplă
examinare criminalistică sau medico legală, ci de o cercetare interdisciplinară, proprie
expertizei biocriminalistice, sau ceea ce este numit în practică expertiza completă.

STUDIUL URMELOR DE SÂNGE

1. Noţiuni introductive
. Urmele de sange au valoare de identificare datorita posibilitatilor de a determina
regiunea anatomica sau organele din care provin, natura lor (arterial si venos), grupa
sangvina, prezenta alcoolului sau a unor microbi, timpul (cu aproximatie) care s-a scurs de la
savarsirea faptei, daca provine de la o persoana sau persoane diferite etc. De aceea org de
urmarire penala trebuie sa cunoasca pe langa valoarea de identificare a acestor urme, si cateva
notiuni privind proprietatile fziologice si compozitia sangelui. O persoana adulta poate avea o
cantitate de 4-5 litri de sange, ceea ce reprezinta a 13-a parte din greutatea corpului.
Principalele sale componente sunt plasma si elemente celulare: gloulele rosii numite si

31
hamatii sau eritrocite, globule albe numite si leucocite si trombocitele. Sangele omului are
caracteristici proprii, care ne ajuta sa deosebim urmele de sange uman de sangele provenit de
la alte vietuitoare. Astfel, sangele de la pasare, gasit adesea la fata locului, in apropiere de
cadavru sau pe obiectele presupuse a fi fost folosite la
savarsirea faptei, poate fi cu usurinta deosebit de sangele uman, pt. ca nu are globule rosii. In
raport de compozitie si de alte criterii de diferentiere, putem determina zona anatomica sau
organul din care provine. Astfel, sangele arterial este mai deschis la culoare, iar eel venos este
mult mai inchis. De asemenea, sangele provenit de la creier contine in plus fibre sau celule
nervoase, ceea ce ii confera un timp de coagulare mai indelungat. Dupa ce a iesit din
organism, sangele se oxideaza, isi schimba culoarea caracteristica, capatand culori tot mai
inchise, proportional cu trecerea timpului. Urmele de sange de pe imbracaminte sau de pe alte
suporturi pot fi distruse, pana la disparitie prin folosirea unor substante chimice sau prin
simpla spalare cu apa. Oricare ar fi procedeele folosite pt. a face sa dispara petele de sange,
raman urme caracteristice, care pot fi evidentiate
Crearea unei întreruperi a continuităţii, în orice mod, la nivelul peretelui vascular, va
avea drept consecinţă, pierderea din vasul sanguin a unei cantităţi oarecare de sânge, care se
poate regăsi pe corpul persoanei ce sângerează, precum şi pe alte obiecte, corpuri sau locuri.
Din punct de vedere criminalistic prin urma de sânge se înţelege lichidul extravazat
dintr-un sector al aparatului cardiovascular şi depus pe un anumit suport, în procesul săvârşirii
unei infracţiuni sau în legătură, cu aceasta.
Urmele de sânge, datorită frecvenţei lor în câmpul infracţional, cat şi posibilităţilor de
indentificare pe care le oferă inclusiv furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor
privind locul, timpul, mijloacele şi modul de săvârşire a faptei, deţin o pondere particulară în
cadrul urmelor biologice.
Prezenţa urmelor de sânge la locul faptei presupune vătămarea integrităţii corporale,
prin leziuni deschise, a unor persoane sau animale. Ele se recoltează de pe obiectele de la faţa
locului, corpul victimei sau agresorului, de pe instrumentele utilizate, direct din mediul
săvârşirii faptei sau pe drumul parcurs de persoanele cu leziuni sângerânde. În funcţie de
cantitatea lichidului sangvin, natura obiectului primitor, precum şi a unghiului de incidenţă,
urmele de sânge au forme şi aspecte diferite. După modul de producere, se prezintă sub formă
de dâră, dacă în timpul scurgerii individul se afla în mişcare, de picături în grup sau izolate,
când era în stare de repaus relativ şi ca forme continue, rezultate din ştergerea mâinilor, a
picioarelor sau a obiectelor acoperite cu sânge.

32
 După unghiul de incidenţă, de contact cu obiectul suport, urmele de sânge pot fi rotunde
sau alungite. Forma rotundă e determinată de căderea sub unghi drept, iar forma alungită,
când unghiul de incidenţă a fost ascuţit. În cazul căderii sub un unghi drept şi de la o înălţime
de pănă la 25 cm, picătura de sânge are formă rotundă şi marginile netede; de la o inălţime de
25 - 150 cm, picătura are marginile dinţate; iar atunci când distanţa de cădere depăşeşte 150
cm, picătura de sânge are marginile dinţate foarte pronunţat, cu stropi pe margini sub formă
de raze . Desigur că aceste forme se intâlnesc când obiectul primitor are o suprafaţă destul de
netedă şi nu poroasă, absorbantă caz în care urmele nu formează pelicule, la suprafaţă fiind
absorbite.
Culoarea urmelor de sânge nu este aceeaşi pe toată perioada existenţei lor, şi au aspecte
diferite, după condiţiile în care s-au format şi condiţiile în care au fost păstrate până la
descoperirea lor. Asupra culorii urmelor de sânge acţionează vechimea caantitatea, natura
suportului precum şi alţi factori: temperature, lumina, diverşi, agenţi fizici şi chimici, externi
sau interni. Astfel, o urmă proaspătă are culoarea roşie-stacojie şi un luciu caracteristic. Cu
timpul luciul dispare, urma devine solzoasă iar culoarea variază spre maroniu şi negru,
datorită proceselor de putrefacţie şi a acţiunii factorilor menţionaţi, într- un strat foarte subţire
urma are culoare gri - verzuie.

Poziţia şi forma urmelor de sânge sunt utile la stabilirea modului de săvârşire a faptei,
iar cantitatea lor ajută la determinarea vasului sanguin lezat şi gradul în care a fost vătămat.
O influenţă importantă asupra urmelor de sânge o au acţiunile exercitâte de om,
respectiv de persoana care încearcă îndepărtarea petei prin răzuire, spălare sau prin
distrugerea suportului sau a porţiunii care conţine urma cum ar fi, spre exemplu arderea
prosopului, a batistei; decuparea unei porţiuni din material, etc. Aceste acţiuni nu au rezultatul
dorit de fiecare data fie datorită naturii suportului - materialele absorbante - fie ca urmare a

33
modului în care s-au format - împrăştiere. Alte modificări pot apărea datorită contactului
suportului purtător de urme cu alte materiale. Toate aceste aspecte trebuie reţinute şi nu
trebuie scăpate din vedere de către experţii care efectuează cercetarea la faţa locului.

STUDIUL URMELOR REZULTATE DIN PROCESUL

FIZIOLOGIC AL ORGANISMULUI

1. Expertiza urmelor de spermă

A.Noţiuni generale Urmele de spermă provin din lichidul seminal rezultat din secreţia
glandelor sexuale masculine în timpul raporturilor sexuale fireşti sau de preversiune sexuală,
al masturbării, poluţiei nocturne sau al ejaculării datorate unor stări patologice. În cazul
sinuciderilor, mai ales la spânzurati, se produce o evacuare de lichid seminal la fel ca în
timpul actului sexual.
Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biolgice, întâlnite în diverse
împrejurări care numai aparent au frecventă redusă. De regulă, prezenţa lor este caracteristică
săvârşirii de infracţiuni cu un grad de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârşire
prezintă anumite particularităţi. Aşa sunt, de exemplu, omorul şi infracţiunile cu privire la
viaţa sexuală. (violul, raportul sexual cu minori, seducţia, relaţiile sexuale între persoane de
acelaşi sex, perversiunea şi corupţia sexuală, incestul) sau sinucideri ale bărbaţilor prin
spinzurare, accidente. Aceste urme se formează, prin depunerea spermei eliminate pe diferite
obiecte din imediata apropiere de locul în care se produce ejacularea, cum ar fi, de exemplu,
hainele de pat, lenjeria de corp, prosoape, batiste, uneori hainele, ciorapii, pereţii, covoarele,
corpul victimei sau al infractorului, mai ales pe coapse, fese, abdomen, perii pubieni, mâini,
axilă sub sânii.victimei, în vagin, anus, etc.
După cum se afirmă în literatura de specialitate, urmele seminale pot reprezenta nu
numai dovada unei infracţiuni, ci aduc şi precizări în legătură cu mobilul şi natura faptei.
Importanţa urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rczidă nu numai din faptul că
ele servesc la clarificarea unot probleme referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, ci mai
ales, la posibilitatea obţinerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului
de suspecţi, unii autori susţinând chiar posibilitatea identificării persoanei.
Urmele de spermă sunt valorificate în procesul identificării criminalistice după anul
1925, când omul de ştiinţă japonez K. Yamakami a stabilit că unele secreţii ale corpului
omenesc ca sperma, secreţia vaginală, sputa şi altele au aceleaşi proprietăţi de grupă ca şi

34
sângele şi ele corespund la om grupei sangvine. Formele şi aspectele de prezentare a urmelor
seminale depind de natura şi forma suportului, modul în care lichidul seminal a venit în
contact cu suportul respectiv, durata de timp scursă de la formare şi până în momentul
descoperirii lor, bolile de care suferă persoana respectivă, iar în cazul când sunt lăsate de mai
mulţi bărbaţi influenţează şi acest factor. Obiectele abordante, cum ar fi ţesăturile de bumbac,
în zonele cu spermă încă proaspătă, sunt de culoare gri deschis, lipicoase la pipăit, iar după
uscare zona în cauză este aspră amintind de pânza scrobită.
Pe obiectele absorbante, ca şi ţesăturile din fibre sintetice, suprafeţele netede ale
obiectelor de lemn, fier, sticlă înainte de uscare petele de spermă se prezintă sub formă de
masă vâscoasă lipicioasă de culoare gri deschis, uneori cu uşoare nuanţe de sânge diluat.
După deshidratare au aspectul de cruste strălucitoare care privite sub un unghi ascuţit
amintesc de suprafaţa solzului de peşte. Fibrele păturilor de lână sau din diferite blănuri,
precum şi perii pubieni, amintesc de părul dat cu fixativ. Prin frecarea lor uşoară se creează o
pulbere albicioasă
Indiferent de starea în care se află, deshidratate sau semifluide, sub razele ultraviolete au
o fluorescenţă proprie, albăstruie. Nu trebuie uitât faptul că asemenea fluorescenţă se
întâlneşte şi la alte pete de natură organică, cum sunt cele de urină, mucus.

B.Cercetarea şi interpretarea la faţa locului a urmelor de spermă

a. Căutarea şi descoperirea urmelor de spermă

Urmele de spermă se descoperă prin cercetarea

obiectelor chiar cu ochiul liber la lumina naturală a zilei. În
lipsa acesteia, obiectele suspecte se luminează cu o lanternă,
de buzunar sub diferite unghiuri de incidenţă, a razelor de
lumină. Se poate recurge, la nevoie, la utilizarea lămpii
portative de ultraviolete, după ce s-a creat în prealabil o
vizibilitate redusă, în zona cercetată.

Ordinea cercetării obiectelor suspecte de a fi purtătoare de urme de spermă este

determinată de particularităţile locului faptei, în cazul în care la locul faptei se găseşte şi
corpul victimei, acesta se examinează mai întâi, cu concursul medicului legist. Astfel, urmele
seminale se vor căuta pe coapse, fese, sub sâni, abdomen, pe mâini, în orificile naturale, pe

35
perii pubieni. Se continuă apoi cu lenjeria de corp, îmbrăcămintea exerioară a victimei dupa
care se trece la examinarea obiectelor suspecte de a fi purtătoare a acestor urme. În ordine, se
cerecetează lenjeria de pat covoarele din apropiere, parchetul, prosoapele, chiuvetele, băile
precum şi alte obiecte apte de u primi şi păstra urmele de spermă. Atunci când locul faptei e
un câmp deschis urmele de spermă se mai caută pe pământ, iarbă, frunze, flori precum şi pe
alte obiecte pe care s-ar fi putut depune în timpul infracţiunii cercetate.

b.Fixarea şi ridicarea urmelor de spermă

Se realizează, prin descrierea în procesul verbal de cercetare la faţa locului şi prin

fotografiere. În procesul descrierii se arată obiectele pe care au fost descoperite,
starea în care ele se află culoarea lor, specificându-se totodată şi ce fel de alte urme se găsesc
în imediata lor apropiere. Fotografierea, ca mijloc de fixare a acestor urme, nu se prea
utilizează. Totuşi se pot fotografia obiectele pe care urmele de spermă au fost descoperite,
zonele obiectelor pe care se află urmele.
Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biogice
precauţie deosebită pentru păstrarea intactă a petei şi implicit a spermatozoizilor, principalul
element asupra căruia se îndreaptă examinarea. De aceea, se ridică întreg obiectul purtător de
urme sau se taie porţiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi. Urmele dispuse pe o suprafaţă tare
(perete, parchet) nu se răzuie, ci se decupează.In cazul picăturilor aflate pc păr, acestea se
recoltează prin tăierea firelor, iar de pe piele recoltarea se face prin umezirea cu apă distilată
sau glicerină a petei şi transferarea pe o hârtie de filtru. Această ultimă operaţie se efectuează
de un cadru de specialitate, în condiţii de laborator. Aceleaşi precauţii se au în vedere şi la
ambalarea obiectelor purtătoare de urme seminale, transportul lor trebuind să se facă în stare
uscată, ferite de căldură şi lumina soarelui. Manipularea şi ambalarea acestor obiecte se face
în aşa fel încât suprafeţele pe care se află urmele să nu vină în contact cu nici un obiect străin,
cum sunt de exemplu, pereţii ambalajului. Hainele de pat, îmbrăcămintea, când se pliază
pentru ambalare se ţine cont ca plierile să nu se facă prin zonele cu urmele în cauză. Măsurile
mai sus menţionate se explică şi prin aceea că, datorită rezultatelor unor cercetări relativ
recente, s-a ajuns la concluzia că stabilirea calităţii de secretor şi determinarea antigenelor din
sistemul AB0 sunt mai sigure în cazul urmelor de spermă în comparaţie cu urmele vechi de
sânge, noile metode permiţând stabilirea grupei sangvine din petele de lichid spermatic cu o
vechime de peste un an.

36
URMELE SUB FORMA FIRELOR DE PĂR

A. Noţiuni generale.
DEFINIŢIE

Firul de păr este un constituent al epidermului, parte anexă a pielii, iar din punct de
vedere structural este o producţie cornoasă filiformă.

Pentr
u a
incad
ra
firele
de
par
in cadrul urmelor biologice, acestea au fost asimilate cu urmele si denumite “urme de natura
piloasa” sau “urme sub forma firelor de par”. Valoarea de identificare a firelor de par este
mai redusa in comparatie cu celelalte urme biologice, datorita posibilitatilor pe care le ofera
produsele cometice de a le schimba foarte usor culoarea si alte trasaturi proprii.
Acestea sunt cercetate deoarece concura la restrângerea cercului de persoane de la
care ar putea proveni, putând furniza informaţii privitoare la vârsta aproximativă, starea de
sănătate, sexul persoanei, împrejurările în care s-au desprins de la locul de crestere (rupere,
smulgere, taiere sau cadere naturala), zona corpului de unde s-au desprins (cap, gene,
sprancene, axila, regiune pubiana etc.).
Cu prilejul săvârşirii mai multor feluri de înfracţiuni, la locul faptei, alături de alte
urme, rămân şi urme sub forma firelor de păr. Ele provîn din zonele păroase ale corpului,
datorită procesului fiziologic obişnuit al organismului ori din cauza unor acţiuni ca tăierea,
ruperea sau smulgerea din rădăcină,cu ajutorul anumitor instrumente ori nemijlocit cu mâna
După detaşare, firele de păr se depun pe cele mai variate obiecte de la locul faptei, pe
duşumele, canapele, fotolii, pături, covoare, în chiuvete, pe instrumentele corp-delict,
pe corpul victimei sau a făptuitorului
Când infracţiunea se comite în câmp deschis ori în curţi, grădini, livezi, aceste urme
se depun pe pământ, iarbă, flori, frunze de arbusti, iar în accidentele de circulaţie pe

37
vehiculele angajate în accident, corpul victimelor, pe diferite obiecte aparţinătoare
persoanelor participante etc.
Prezenţa firelor de păr la locul săvârşirii infracţiunii este de reală utilitate pentru
organele judiciare. Prin cantitatea, starea şi locul în care sunt descoperite, părţile
anatomice principale, proporţia substanţelor componente, acestea au o contribuţie
însemnată la elucidarea multor probleme ce se ridică în legătură cu infracţiunea, ca
fenomen obieciv ce s-a desfăşurat în timp şi spaţiu, cu persoanele implicate în
săvârşirea ei. Locul unde sunt descoperite, cantitatea în care se află, raportul lor cu
urmele de altă natură furnizează date utile pentru stabilirea modului în care s-ar fi
putut comite fapta respectivă
Dar, putem spune că aceste urme, descoperite la locul faptei de peste un secol şi
jumătate sunt valorificate prin examinarea lor în condiţii de laborator, folosîndu-se
substanţe şi mijloace tehnice în continuă perfecţionare, ajungându-se în zilele noastre
până aproape de identificarea persoanei de la care provin, având concursul şi al unor
probe de altă natură.
O primă reducere a sferei persoanelor suspecte, prin determinarea sexului persoanei de
la care provine firul de păr, pe baza cromozomilor din celulele somatice umane, în
care sunt 46 de cromozomi, adică 23 perechi, din care 22 perechi de cromozomi
autosomali şi perechea 23 din doi cromozomi sexuali: la sexul feminin totdeauna
apare structura cromozomilor "XX" şi la cel masculîn "XY". Această distincţie pe
sexe deschide posibilitatea limitării, în continuare, a cercetărilor asupra unui grup mai
restrâns de persoane.
Timpul scurs de la desprindere influenţează, aspectul firului de păr, astfel firuI tăiat
recent are o secţiune plană in funcţie de obiectul tăietor iar după 48 de ore marginile
încep a se rotunji
Reduceri şi mai perceptibile a sferei persoanelor suspecte de a fi lăsat firele de păr de
la locul faptei se realizează şi prin alte procedee de examinare din arsenalul ultimelor
cuceriri ale ştiintei. Aşa, de pilda, prin folosirea microscopiei electronice se poate
stabili cu mare probabilitate dacă firul de păr în litigiu aparţine sau nu persoanei de la
care s-au prelevat modelele de comparaţie, iar prin activarea cu neutroni se poate face
cu certitudine excluderea şi se stabileşte cu probabilitate dacă firul de păr în litigiu
aparţîne persoanei de la care s-au prelevat modelele de comparatie.
Alţi autori, însă, pretind cu argumente destul de convingătoare că în urma examinării
firelor de păr prin microscopia clasică se ajunge pînă la identitate, adică la precizarea

38
 că "firul de păr în litigiu aparţine sau nu persoanei de la care s-au recoltat modelele de
comparaţie, deoarece firelor de păr, alături de caracteristicile din cadrul speciei, mai au
o serie de variaţii individuale moştenite privînd structura, dimensiunea, ondulaţia,
secţiunea transversală, pigmentaţia şi altele, care păstrează anumite particularităţi
individuale în toate regiunile corpului, precum şi la anumite vârste.
Legat de această problemă, a identificării persoanei după firele de păr descoperite la
locul faptei, socotim că nu întâmplător se mai poartă încă discuţii, desi astăzi se
cunosc variate procedee ştiinţifice de cercetare a firului de păr, cu ajutorul unor
mijloace tehnice de mare precizie. Ştiinţific
este de mult stabilit că, afară de natura organismului fiecărui individ, luat ca existenţă
fizică, asupra părului influenţează foarte mulţi factori, dintre care exemplificativ pot fi
amintiţi: alimentaţia, locul de muncă, vârsta, sexul, tratarea părului, zona geografică a
individului etc.
Factorii mediului ambiant produc modificiri în coloraţia firului de păr. La 180 C temperatură
părul blond devine roşcat, părul brun se înnegreşte, iar cel alb dobândeşte culoarearoz. L-a
250 C apar ondulaţii artificiale, iar între 300-400 C
se produce carbonizarea. De asemenea, substanţele chimice decolorează esenţial firuI natural
de păr.
Asemenea factori, care, la rândul lor, se schimbă în perioade scurte de timp,
influenţează atât asupra aspectului exterior al părului, cât mai ales asupra compoziţiei
sale chimice. Sub influenţa acestor factori, aspectul exterior al părului suferă
schimbări perceptibile în privinţa gradului de gresare, nuanţei de culoare şi a luciului,
asupra formelor capătului distal, sau substanţelor aderente de pe tijă. Influenţa acestor
factori se simte şi mai mult asupra concentraţiei elementelor chimice din compoziţia
părului, concentraţie care diferă de la o zonă la alta a corpului uman. Mai mult decât
atât, chiar părul capului, desi peste tot contine cam aceleaşi elemente, concentraţia lor
diferă de la o zonă la alta a capului.
Astfel putem reţine factori importanţi, cum sunt diferenţa de concentraţie a
elementelor chimice la nivelul firului de păr, chiar aparţinând aceluiaşi individ, în
funcţie de zonele corpului de unde provin(chiar şi zonele capului), la care adesea
putem adăuga durata lungă de timp dintre momentul recoltării urmei şi cel al
prelevării probei de comparaţie de la persoanele suspecte, factori care datorită
stabilităţii lor reduse în timp, ridică serioase probleme identificării criminalistice.
Aceasta nu înseamnă că firele de păr descoperite la faţa locului ar fi lipsite de

39
 valoare pentru cercetarea criminalistică, chiar şi în procesul de identificare.
Pentru a nu greşi este necesar ca totdeauna, în procesul cercetării şi
valorificării firelor de păr descoperite la locul faptei, să se ţină seama de situaţia
concretă în această privinţa, chiar dacă păşim cu mai multă prudentă spre identitate,
cum credem că justificat se recomandă atât de unii autori care se conduc mai mult
după posibilităţile ceva mai vechi de examinare a firului de păr, cât şi de cei care au în
vedere utilizarea mijloacelor tehnice de actualitate, cum ar fi spectrofotometria de
absorbţie atomică, apreciem că nu-i un motiv de descurajare, de renunţare la examenul
firului de păr în condiţii de laborator, pentru valorificarea sa în procesul cercetării
criminalistice. Reducerea sferei
persoanelor suspecte de a fi lăsat la faţa locului urme sub forma firelor de păr este de
mare utilitate pentru organele judiciare în activitatea lor, desfăsurată cu scopul
descoperirii infractorilor şi stabilirii adevărului în cauzele cercetate. Deci,
însemnătatea incontestabilă a firelor de păr, ca urme ale infracţiunii, evidentiază
necesitatea descoperirii şi valorificării lor prin procedeele corespunzătoare
recomandate de ştiinta criminalisticii.
B. Examinarea morfologică a firelor de păr
Firele de păr sau probele de natură textilă furnizează informaţii suplimentare în
procesul de investigare criminalistică.

Examinarea morfologică a firelor de păr se realizează la microscop (ex. Nikon Eclipse 80) şi
are ca scop:
a. diferenţierea firelor de păr faţă de alte fibre vegetale sau sintetice;
b. stabilirea naturii umane sau animale (specia);
c. stabilirea caracteristicilor morfologice ale firelor de păr (zona de provenienţă –
regiunea păroasă a capului, zona pubiană, axială etc.),
d. mod de detaşare, culoare naturală/ artificială,
e. lungime, grosime,
f. provenienţa părului de la o persoană în viaţă sau de la un cadavru,
g. existenţa acţiunilor specifice de degradare datorate agenţilor termici, electrici sau
cauzate de acţiunea paraziţilor, agenţilor patogeni etc.);
Astăzi, firele de păr, fiind supuse mai multor examene de laborator, se constată: vârsta
aproximativă a persoanei în cauză şi grupa sanguină, precum şi identificarea persoanei
pe baza profilului A.D.N.

40
 STUDIUL URMELOR OLFACTIVE

A. Noţiuni introductive

Urmele de miros sunt caracteristice atât omului cât şi animalelor precum si altor
substanţe care conţin elemente volatile şi fac obiectul odorologiei judiciare.
Formarea urmelor de miros este inevitabilă şi involuntară, orice persoană lăsându-şi
moleculele de miros peste tot pe unde trece, formând astfel o amprentă olfactivă pe fiecare din
obiectele atinse, iar oprirea sau încercarea de a suprima aceste molecule de miros este practic
imposibila.
Conţinutul urmelor olfactive reprezintă un buchet format din mai multe mirosuri,
dintre care ponderea principală o are mirosul specific sau de bază al corpului respective,
adăugându-i-se mirosul profesional şi cel ocazional.
Mirosul specific este rezultatul proceselor metabolice din organism şi materializate în
emanaţii volatile, caracteristice transpiraţiei,respiraţiei sau altor secreţii şi excreţii organice,
descuamarea pielii – de o mare complexitate chimică.
Aceasta compoziţie este influenţata de factori ca alimentaţie, medicamentaţie sau starea de
sănătate şi igiena corporală.
Intensitatea mirosului specific este direct proporţională cu intensitatea stărilor de
emoţie, cu solicitările fizice sau stările fizicopatologice pe care le are individul iar in stare de
stres aceste emanaţii volatile pot creste de cca. 4 ori.
Mirosul profesional este determinat de specificul locului de muncă, de locuinţă sau
locul în care a stat mai mult timp. Aceste mirosuri pot fi foarte puternice, cazul celor care
lucrează in uzine chimice, fabrici de cosmetice, tăbăcării, cazărmi militare etc.
Mirosul ocazional este rezultatul unui contact întâmplător cu diverse medii sau
substanţe folosirea produselor cosmetice etc.
Exploatarea urmelor olfactive în investigaţiile criminalistice s-a impus datorită
proprietăţii acestora de a se forma invariabil la simpla trecere a persoanei printr-un anumit
loc, însă prezintă şi anumite neajunsuri cum ar fi: limitarea lor în timp sau imposibilitatea
omului de a le percepe şi exploata fără ajutorul câinelui de urmărire.Astfel o urmă olfactivă
formată in condiţii închise poate persista de regulă cca: 20 de ore, dar există şi situaţii în care
urme olfactive au fost exploatate cu success la 35-40 de ore de la producerea lor ( cazuri de
locuri închise lipsite de curenţi de aer sau emanaţii volatile puternice)

41
 Temperatura ridicată, vântul, ploaia, intervenţia oricăror factori poluanţi,chiar si
trecerea altor personae prin zona respective conduc la degradarea urmei. De asemenea
densitatea obiectului primitor influenţează durata urmei dupa cum absorb sau resping
moleculele de miros (iarba sau zăpada va păstra mult mai bine mirosul, decât cimentul sau
gresia).
În funcţie de persistenţa urmelor acestea se clasifică in:
urme proaspete,cu vechime de până la o oră
urme normale, cu o vechime de până la 3 ore
urme reci, mai vechi de 3 ore.
Limita normală de prelucrare este de aprox. 6-7 ore.

B.Cercetarea fixarea şi prelevarea urmelor de miros

Descoperirea urmelor olfactive se face cu ajutorul câinelui de urmărire, acesta dispunând faţă
de om de un număr de pest 30 de ori mai mare de celule olfactive, putând astfel selecta un
miros din alte 200.
Calităţile ce servesc la descoperirea urmelor olfactive sunt în funcţie de rasa pregătirea
sau sexul câinelui.Astfel dintre cei cu o acuitate olfactiva superioară este câinele lup
(ciobănesc german)
Pentru prelucrarea urmelor câinele de urmărire va fi dirijat de conducătorul său care îi
cunoaste comportamentul posibilităţile atunci când găseşte urma dar şi când este obosit, sub
directa îndrumare a organului judiciar. Astfel în cadrul cercetării la faţa locului dacă se
consideră oportun folosirea câinelui de urmărire, acestuia i se va da spre prelucrare urma de
miros înaintea desfăşurării altor activităţi de cercetare (cu exceptia salvării victimei) pentru a
se evita contaminarea zonei de alte mirosuri inutile. Specialistii recomandă ca ori de câte ori
la faţa locului se găsesc urme de picioare sau obiecte suspecte purtătoare de miros, cei care
efectuează cercetarea să nu se apropie la o distanţă mai mică de 2-3 metrii pentru a nu crea
urme olfactive suplimentare Pe parcursul acţiunii câinelui nu trebuie exclusă lipsa unei
coincidenţe între cărarea de urme şi urma de miros datorită deplasării acesteia sub acţiunea
vântului, sau folosirea de către infractori a unor substanţe menite să altereye sau irite mirosul
câinelui de urmărire.
Fixarea şi prelevarea urmelor olfactive se face prin acoperirea lor cu o bucată de pânză
lipsită de orice miros „ţesătură textilă de fixare a mirosului”, timp de 20-30 de minute, apoi se
ridică cu o pensetă de asemenea dezodorizată şi se introduce într-un vas de sticlă steril care
fiind închis ermetic şi în încăperi speciale, va putea păstra urma timp de mai mulţi ani.
Examenul odorologic comparativ se face cu modele olfactive de comparaţie prelevate
de la persoanele suspecte în cel mult 24 de ore de la obţinerea modelelor, astfel reducându-se
riscul de eroare la 1-2%.

42
 Capitolul III
BALISTICĂ JUDICIARĂ

§ 1. Noţiuni generale despre armele de foc

Balistica judiciară este acea ramură a criminalisticii care elaborează metodele şi

mijloacele tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de foc de mână sau de umăr, a
muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a
tras, a celui care a utilizat-o şi a modului cum s-a comis infracţiunea 5.
Orice armă de foc are destinaţia de a expulza un proiectil spre o ţintă oarecare. Ca părţi
componente principale ale unei arme de foc, distingem:
A. Ţeava – un cilindru de oţel special care asigură direcţia ce va fi urmată de proiectil.
Materialul din care este confecţionată ţeava trebuie să fie rezistent la frecare, presiuni şi
temperaturi ridicate.
B. Mecanismul de tragere – compus din piese fixe şi mobile metalice (închizător,
trăgaci, cui percutor, camera de explozie, gheară extractoare, ejector ş.a.) care permit
alimentarea cu muniţie, iniţierea focului de armă şi evacuarea tubului ars.
Patul sau mânerul – are rolul de a permite utilizarea convenabilă a armei.
Ţinând seama de evoluţia armelor de foc, vom avea în vedere echiparea diverselor
modele de armament cu mecanisme de dare a focului, sisteme de alimentare cu muniţie
sau dispozitive accesorii de ochire de o complexitate variabilă.
Realizarea împuşcăturii presupune o succesiune de operaţiuni desfăşurate manual sau
automat în funcţie de tipul armei de foc. Prima constă în introducerea cartuşului în
camera de explozie, unde este blocat prin intermediul închizătorului. Apoi este apăsat
trăgaciul ce eliberează cuiul percutor, care loveşte capsa de iniţiere situată în partea
posterioară a cartuşului. Pulberea din tubul cartuşului iniţiată de flacăra capsei arde
foarte rapid degajând o volum foarte mare de gaze cu presiuni de pâna la 4000 de bari.
Tubul cartuşului fiind fixat în camera de explozie, presiunea va împinge proiectilul pe
canalul ţevii, aceasta fiind singura posibilitate de destindere a gazelor. Ultima operaţiune
presupune extragerea tubului ars şi ejectarea acestuia prin spaţiul eliberat de deblocarea
închizătorului. În desfăşurarea acestor operaţiuni se crează urme ale pieselor fixe sau
mobile ale mecanismului de tragere pe tubul cartuşului şi urme ale ţevilor ghintuite pe
proiectil, urme deosebit de utile pentru cercetarea criminalistică.

5
I.Mircea, op.cit., p.165.

43
 Succesiunea operaţiunilor desfăşurate în interiorul armei şi factorii ce acţionează asupra
proiectilului pe această durată constituie obiectul de studiu al balisticii interioare.
În continuare de la momentul părăsirii ţevii pâna când proiectilul atinge ţinta, sau cade
datorită pierderii totale a energiei sale cinetice, vom discuta din punctul de vedere al
balisticii exterioare. Presiunea dezvoltată de arderea rapidă a pulberii îi imprimă
proiectilului o viteză iniţială la momentul părăsirii ţevii care poate atinge valori de peste
1000 m/s. Deplasarea liberă a proiectilului poartă numele de traiectorie şi este
influenţată, ca formă şi distanţa parcursă, de rezultanta compunerii a trei forţe
principale: energia cinetică ce propulsează proiectilul opozabilă forţei de frecare cu
aerul şi acceleraţiei gravitaţionale corespunzând masei proiectilului. Rezultatul acestei
interacţiuni este reprezentat de o fază ascendentă a traiectoriei - asimilabilă unei drepte,
în care energia fiind foarte mare, proiectilul parcurge o distanţă apreciabilă cu deviaţii
minime de la direcţia iniţială, şi o fază descendentă - cu un aspect curbat pronunţat, în
care energia epuizându-se, datorită frecării şi gravitaţiei, proiectilul ajunge în final pe
sol. În acest context, legat de parcursul unui proiectil, putem defini bătaia maximă ca
fiind distanţa maximă la care acesta poate ajunge şi bătaia eficace distanţa până la care
intrarea în contact poate provoca răni unui organism. Se poate deci constata că bătaia
eficace depinde de o anumită limită a energiei cinetice pe care o posedă proiectilul la un
moment al parcursului său şi este influenţată deasemenea şi de secţiunea acestuia.
În situaţia contactului sau pătrunderii unui proiectil într-un obiect sau organism, efectele
acestui fapt şi diferitele posibilităţi de manifestare ale acestuia sunt studiate de către
balistica terminală 6.
Armele de foc pot să fie clasificate după mai multe criterii; din punct de vedere al
importanţei criminalistice menţionăm clasificările:
1. După suprafaţa canalului ţevii, armele sunt cu ţeavă lisă (netedă) şi cu ţeavă
ghintuită. Din prima categorie fac parte în general armele confecţionate până la mijlocul
sec. XIX, puştile de vânătoare, unele arme de tir şi de semnalizare.
Ţevile ghintuite prezintă în secţiune transversală o succesiune de goluri şi plinuri,
respectiv nişte canale, ce parcurg întreaga lungime răsucindu-se sub formă de spirală. Canalul
unei ţevi ghintuite imprimă proiectilului o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe longitudinale.
O astfel de mişcare elicoidală asigură o stabilitate crescută proiectilului, o bătaie mai lungă
respectiv o precizie mai mare. Majoritatea armelor de foc moderne sunt echipate cu ţevi

6
A.Galluser§

44
ghintuite, iar urmele ghinturilor de pe proiectile sunt de utilitate maximă în identificarea armei
cu care s-a tras.
Dimensiunea secţiunii unei ţevi este definită de calibru care este caracterizat diferit în
funcţie de tipul de canal interior al ţevii. La armele cu ţeavă ghintuită calibrul reprezintă
distanţa în mm între două plinuri opuse (în cazul numărului par de ghinturi) sau între un plin şi
golul opus (în cazul numărului impar de ghinturi). La armele cu ţeavă lisă calibrul se defineşte
printr-un număr abstract invers proporţional cu diametrul real al ţevii. Practic se consideră că
dintr-o cantitate de un funt de plumb (aproximativ 0,5 kg) se pot turna un număr diferit de sfere
egale ca diametru. Astfel ţeava lisă care are diametrul egal cu cel al unei sfere făcute din a patra
parte dintr-un funt de plumb este de calibrul 4 corespunzând unui calibru de 24 mm al unei ţevi
ghintuite, iar un diametru egal cu cel al unei sfere făcute din a douăzecea parte a aceleiaşi
cantităţi de plumb este de calibrul 20 corespunzând unui calibru de 16 mm al unei ţevi
ghintuite.
Armele ghintuite mai pot fi clasificate şi în funcţie de calibru astfel: calibru mic≤( 6,35
mm), mediu (6,35 – 9 mm) şi mare (≥9 mm). După lungimea ţevii se utilizează clasificarea în
arme cu ţeavă: scurtă (≤ 20 cm), medie (20 – 50 cm) şi lungă (≥ 50 cm).
2. După modul de funcţionare armele sunt neautomate, semiautomate şi automate
a. Armele neautomate sunt caracterizate de faptul că încărcarea , declanşarea focului,
scoaterea tubului ars se efectuează manual ca operaţiuni distincte. Dintre acestea fac parte unele
arme militare cu ţeavă lungă, diferite revolvere, unele arme de tir şi armele de vânătoare cu
ţeavă lisă.
b. Armele semiautomate folosesc o parte din energia gazelor ce expulzează proiectilul
sau reculul ca forţă ce acţionează asupra peretelui posterior al camerei de explozie, pentru a
ejecta tubul ars şi pentru a arma mecanismul de tragere. După ejectarea tubului ars, un nou
cartuş neexplodat este împins de un resort din încărcător în camera de explozie. Pentru
următoarea tragere este nevoie de o nouă apăsare pe trăgaci. Asfel de arme sunt pistoletele şi
pistoalele mitralieră.
c. Armele automate folosesc presiunea gazelor ca şi cele semiautomate, dar ciclul de
funcţionare este complet, respectiv cât timp trăgaciul este apăsat se produce şi percutarea
muniţiei. Practic se poate elibera un număr variabil de focuri, ţinând seama de cadenţa proprie
armei şi capacitatea încărcătorului, atât timp cât degetul apasă trăgaciul. Armele militare de
tipul pistoalelor mitralieră şi puştilor mitralieră sunt arme automate, dar care, prin intermediul
unei pârghii, pot fi trecute şi pe funcţionare în sistemul semiautomat.

45
 3. Alte clasificări pot fi după destinaţie: arme de luptă, sportive, de vânătoare, cu
destinaţie specială (semnalizare, start etc.); după modul de fabricaţie: produse în serie,
artizanale sau modificate.

§ 2. Muniţia armelor de foc

Muniţiile armelor de foc sunt denumite cartuşe şi se deosebesc între ele în funcţie de
caracteristicile constructive ale canalului ţevii cărora le sunt destinate, după calibrul acestora
sau după destinaţia specifică unei arme. 7

I. Cartuşele armelor cu ţeavă ghintuită sunt diferite ca formă, volum (în sensul
cantităţii de pulbere conţinute) şi calibru. Părţile componente principale sunt:
A. Glonţul sau proiectilul este situat în partea frontală a cartuşului şi prin expulzarea sa
pe gura ţevii este îndreptat spre ţinta aleasă de utilizatorul armei. Gloanţele au o greutate mare
în raport cu volumul lor, scopul lor fiind distructiv. Deasemenea distanţele la care ajung şi
viteza lor sunt influenţate de acest raport, dar şi de o formă aerodinamică.
Materialul utilizat iniţial pentru confecţionarea gloanţelor a fost plumbul, dar datorită
maleabilităţii crescute ale acestui material deformările la incidenţa obiectelor dure
împiedică penetrarea lor. Ţinând seama de acest aspect gloanţele se confecţionează cu
un înveliş mai dur, respectiv un miez de plumb cămăşuit cu alamă sau alte aliaje mai
dure. Există şi gloanţe cămăşuite cu oţel sau confecţionate în întregime din oţel (cu
putere de pătrundere crescută), gloanţe explozive (interzise de convenţiile privind
muniţia de război), gloanţe trasoare (prevăzute cu o cantitate de material pirotehnic
pentru reglarea dinamică a tirului), etc.
Partea de la bază a glonţului este cilindrică sau uşor tronconică pentru a permite
sertizarea sa în partea superiară a cartuşului, dar în partea superioară se subţiază luând o formă
ogivală necesară îmbunătăţirii calităţilor sale aerodinamice şi a puterii de pătrundere.
B. Tubul cartuşului este confecţionat din alamă sau un alt aliaj metalic care presupune
un oarecare grad de elasticitate, astfel încât după darea focului şi expulzarea proiectilului să
poată fi extras uşor din camera de explozie a armei. Forma sa este cilindrică, uneori îngustată ca
diametru în partea superioară, deschisă, unde este sertizat proiectilul. Partea inferioară, închisă,
are de obicei strunjit un canal pe exterior sau este mai proeminentă ca diametru, delimitând
rozeta. Scoaterea tubului ars se face de către gheara extractoare care se agaţă de marginea
inferioară a tubului, respectiv în canalul exterior.

7
Mircea I.,op.cit, pag.168.

46
 C. Capsa de iniţiere sau detonantă este situată în centrul rozetei sau la unele tipuri de
muniţie sub forma unui inel pe circumferinţa rozetei. Spre exterior capsa este acoperită de un
înveliş metalic subţire uşor deformabil. Spre interiorul tubului comunică prin unul sau mai
multe canale ce sunt închise de o foiţă subţire de staniol. Încărcătura de iniţiere este constituită
dintr-un amestec ce conţine fulminat de mercur sau stifnat de plumb, substanţe care se aprind
datorită şocului mecanic produs de lovitura cuiului percutor. Flacăra străpunge foiţa de staniol
şi iniţiază aprinderea încărcăturii principale, de azvârlire, din interiorul tubului.
D. Pulberea sau praful de puşcă, constituie încărcătura care prin ardere produce o mare
cantitate de gaze, a căror presiune pune în mişcare proiectilul expulzându-l pe gura ţevii. 8 Praful
de puşcă este cunoscut în Orient de 1500 de ani, dar în Europa a pătruns doar în secolul XIII.
Pulberea clasică are o ardere mai lentă este mai neomogenă şi degajă o cantitate mare de
reziduuri fiind cunoscută ca pulbere neagră sau cu fum; este constituită dintr-un amestec de
salpetru (azotat de potasiu), sulf şi cărbune. Pulberile moderne sunt mai omogene, nu sunt
sensibile la umezeală, ard mai rapid şi dezvoltă presiuni mult mai mari fiind denumite pulberi
coloidale sau fără fum; sunt amestecuri bazate pe compuşi ai piroxilinei şi nitroglicerinei
coloidale.
II. Cartuşele armelor cu ţeavă lisă prezintă unele distincţii ale componentelor faţă de
cele discutate anterior.
A. Proiectilul poate fi unic (bilă, breneke) sau multiplu, respectiv o încărcătură de sfere
de plumb sau aliaje ale acestuia. Dacă au diametru sub 5,5 mm sunt denumite alice, iar
dacă sunt mai mari se numesc mitralii.
B. Tubul cartuşului poate fi confecţionat şi din carton presat sau plastic dar rozeta este
întotdeauna metalică.
C. Capsa de iniţiere are acelaşi rol şi amplasament ca şi în cazul anterior.
D. Pulberea utilizată este de obicei cea neagră, cu fum.
E. Bura are rolul de a separa pulberea de proiectilele multiple – alice sau mitralii. Bura
clasică este confecţionată din pâslă, uneori hârtie sau cârpe – în cazul reutilizării tubului.
Cartuşele moderne au în partea superioară un „păhărel” de plastic ce conţine alicele, al
cărui „picior” face separarea de pulbere.
F. Rondela are rolul de a închide gura tubului. Clasic era confecţionată din carton
presat, cartuşele moderne având presate spre interior marginile superioare ale
„păhărelului” de plastic ce conţine alicele.

8
Mircea I.,op.cit, pag.169.

47
 Spre deosebire de muniţia armelor cu ţeavă ghintuită, uneori se practică refolosirea
tuburilor de muniţie pentru arme cu ţeavă lisă, prin reumplerea lor cu pulbere, proiectile
şi înlocuirea capsei de iniţiere.

§ 3. Urmele armei imprimate pe muniţie

Resturile de muniţie reprezentate de tuburile arse şi proiectilele recuperate de la locul
faptei poartă urme create de armă în procesul tragerii. Aceste urme comparate cu cele
rămase pe tuburi şi proiectile trase experimental cu arme presupus a fi fost folosite,
conduc la identificarea armei cu care s-a tras, implicit a făptuitorului.
A. În cazul armelor cu ţeava ghintuită glonţul are un calibru efectiv cu ceva mai mare
decât calibrul nominal al ţevii tocmai pentru a intra forţat pe canalul ţevii şi pentru a
micşora pierderile de gaze care s-ar putea strecura prin canalele ghinturilor. Parcurgând
lungimea ţevii pe cămaşa proiectilului se imprimă urmele ghinturilor sub forma unor
striaţiuni paralele macroscopice şi microscopice.
Urmele macroscopice, vizibile cu ochiul liber, sunt sub forma unor perechi de zgârieturi
paralele produse de plinurile reliefului interior al ţevii. Examinând aceste urme se
distinge numărul ghinturilor, distanţa dintre ele, lăţimea lor, sensul de răsucire, se poate
măsura înclinaţia lor care permite aflarea pasului ghinturilor, toate acestea fiind
informaţii de gen care permit identificarea tipului de armă utilizat.
Examinând la microscop suprafaţa proiectilului se poate distinge un microrelief
reprezentat tot de un sistem de striaţiuni paralele datorat particularităţilor specifice unei
anumite ţevi, ceea ce poate conduce efectiv la identificarea armei cu care s-a tras.
Particularităţile microreliefului prezent la nivelul ghinturilor din interiorul unei ţevi
rezultă din însăşi procesul de fabricaţie, condiţiilor de utilizare şi păstrare a armei,
tipului de muniţie folosit şi a uzurii corespunzătoare tragerilor repetate. Având în vedere
aceşti factori tragem concluzia că microrelieful are o evoluţie constantă în timp,
utilizarea frecventă a armei conducând la modificări semnificative ale acestuia. Se
impune deci recuperarea cât mai rapidă a armei presupus a fi fost folosită la comiterea
unei infracţiuni şi efectuarea unui număr limitat de focuri la bancul de probe pentru
obţinere materialului de comparaţie.
Pe tubul tras se pot descoperi alte categorii de urme datorate pieselor fixe şi mobile ale
armei. Cuiul percutor sau cocoşul lasă o urmă de o anumită dimensiune, profunzime şi
cu o formă caracteristică pe capsa detonantă. Extractorul lasă o urmă caracteristică pe
partea anterioară a inelului rozetei, iar ejectorul marchează partea posterioară a acesteia.

48
 Poziţiile specifice ale acestor categorii de urme oferă informaţii de gen necesare
stabilirii tipului de armă utilizat. Marginile încărcătorului şi închizătorul pot lăsa
deasemenea urme caracteristice pe tub.
Toate aceste urme de pe tub pot fi examinate şi microscopic din punct de vedere al
microstriaţiunilor invizibile pentru ochiul liber. Ca microstriaţiuni, cu rol important de
identificare certă a armei utilizate, mai există posibilitatea de a descoperi urme ale
microreliefului interiorului camerei de explozie imprimate pe tub în momentul creşterii
bruşte a presiunii gazelor rezultate în urma arderii pulberii.
B. La armele cu ţeavă lisă dacă sunt utilizate cartuşe reîncărcate se vor examina doar
urmele rămase pe capsă, deoarece în celelalte zone apare posibilitatea prezenţei unor
urme provenind de la mai multe împuşcături. La cartuşe utilizate doar o singură dată
putem folosi şi celelalte posibilităţi de examinare a urmelor de pe tub.
Ca identificare de gen referitoare la calibrul armei de vânatoare utilizate, în cazul când
nu sunt recuperate tuburi arse, este utilă recuperarea burei de la locul faptei.

§ 4. Urmele împuşcăturii
Aspectul şi caracteristicile urmelor descoperite pe corpurile atinse de loviturile armelor
de foc variază în funcţie de factorii principali şi factorii suplimentari ai împuşcăturii. În
literatura de specialitate urmele împuşcăturii sunt clasificate şi descrise sub diferite
denumiri în funcţie de factorii cauzatori.
Astfel, unii autori români fac o împărţire în factori primari determinaţi de acţiunea
directă a proiectilului şi factori suplimentari determinaţi de acţiunea pulberii, a
compoziţiei capsei şi a reziduurilor de pe ţeavă 9, alţii adoptă o împărţire în urme
principale enumerate ca urme de perforare şi ieşire a glonţului, urme de pătrundere,
urme de ricoşare, proiectile, tuburi, capse, obiecte purtătoare ale urmelor create de
piesele armei şi urme secundare rezultat al unor factori suplimentari, alţii decât
proiectilul 10; o altă opinie prezintă problematica sub forma expertizei urmelor
principale ale tragerii datorate glonţului şi expertizei urmelor secundare ale tragerii
datorate factorilor secundari 11, pentru ca într-o altă prezentare urmele împuşcăturii să fie
clasificate în urmele proiectilului în corpul uman, urmele în funcţie de distanţa de

9
Suciu C., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 347.
10
Cârjan L., Criminalistică – Tratat, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005, pag. 380.
11
Stancu E., Tratat de Criminalistică, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2001, pag. 269.

49
 tragere, urmele create de glonţ pe diverse obiecte, urmele tragerilor de la distanţă
mică şi urmele tragerilor cu arme de foc cu alice şi mitralii 12.
In literatura străină de specialitate urmele împuşcăturii sunt tratate oarecum diferit,
respectiv sunt abordate distinct problemele legate de reziduurile tragerii, distanţa faţă de
ţintă 13 şi problemele legate de aşa numita balistică terminală sau lezională 14, ori
modalităţile de examinare a reziduurilor rămase pe diferitele corpuri 15.
În această lucrare din raţiuni strict didactice, vom ordona diferitele categorii de urme ale
împuşcăturii în funcţie de factorii cauzatori ai urmelor şi de distanţa între locul de
tragere şi corpul lovit de proiectil. În acest fel urmele create numai pe obiecte situate la
distanţe relativ mici faţa de gura ţevii şi datorate unor alţi factori decât proiectilul vor fi
considerate urme secundare, iar cele care rămân pe obiecte situate la o distanţă
oarecare, dar create de către acţiunea proiectilului sau de substanţe provenind de la
suprafaţa acestuia, le vom defini ca urme primare. Se poate observa că vom considera
urme primare cele prezente pe obiecte lovite de proiectil indiferent de distanţa faţă de
gura de foc, pe când cele secundare vor fi găsite doar pe obiecte aflate la distanţe mici,
nu întotdeauna lovite de proiectil, deci datorate unor alţi factori care nu se pot manifesta
peste o anumită limită de distanţă.
Ţinând seama de aceste consideraţii clasificarea urmelor împuşcăturii va fi astfel:
A. Urme primare - datorate factorului principal – glontele (sau proiectilul), sunt
prezente pe corpul lovit indiferent de distanţa dintre gura de foc şi ţintă.
A1. Orificiul de intrare caracterizat de sintagma „minus ţesut”, respectiv
proiectilul antrenează ţesuturi de la suprafaţă spre interior pe direcţia sa de înaintare.
Forma sa circulară este apropiată ca dimensiune de calibrul proiectilului, cu variaţii ale
dimensiunii legate de natura şi consistenţa corpului lovit. În cazul când proiectilul
loveşte un corp după un ricoşaj prealabil, situaţia în care nu-şi continuă drumul cu vârful
îndreptat înainte rotindu-se în jurul propriei axe longitudinale, forma orificiului de
intrare poate fi a unei secţiuni oarecare corespunzând unghiului sub care proiectilul, ce
se rostogoleşte, atinge ţinta.
A2 Canalul de pătrundere este reprezentat în principiu de un traseu rectiliniu,
continuare a traiectoriei proiectilului în interiorul corpului lovit. Trebuie să avem în

12
Mircea I., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 172-175.
13
Marlet R., Les Experts – Mode d’emploi, Editions FAVRE, Paris, 2007, pag.136.
14
Gallusser A., Bonfanti M., Schutz F., Expertise des armes à feu, Presses polytechniques et universitaires
romandes, Lausanne, 2002, pag.77-86, 129-152.
15
White P., Crime Scene to Court, The Royal Society of Chemistry, Cambridge, 2005, pag.287-292;
Buquet A., Manuel de criminalistique moderne, Presses Universitaires de France, Paris, 2008, pag.32-33.

50
vedere faptul că unda de şoc corespunzătoare energiei proiectilului produce o cavitate
temporară de dimensiuni mai mari decât cavitatea remanentă, în interiorul unui corp
caracterizat de o oarecare elesticitate parcurs de către proiectil. Efectele cavităţii
temporare la nivelul corpului uman se manifestă ca distrugeri ale ţesuturilor şi ruperi ale
vaselor de sânge din vecinătatea canalului propriu-zis. În interiorul obiectelor canalul de
pătrundere are secţiunea sub forma unui trunchi de con cu baza mică reprezentată de
orificiul de intrare. Există posibilitatea ca proiectilul să fie deviat în interiorul unui corp
şi canalul să aibă în consecinţă un traseu neregulat, sau, în cazul fragmentării
proiectilului în interiorul corpului, de la un anumit punct să constatăm prezenţa mai
multor canale ce se continuă pe direcţii diferite. În cazul în care proiectilul sau
fragmentele de proiectil nu mai au suficientă energie ele pot să rămână în interiorul
corpurilor lovite, în aceste situaţii avem canale de pătrundere închise sau oarbe.
A3 Orificiul de ieşire are de obicei un diametru mai mare decât calibrul
proiectilui, marginile sale fiind răsfrânte spre exterior. Acest aspect apare datorită
pierderii de energie în interiorul corpului, scăderii vitezei de rotaţie în jurul propriei axe
pâna la o schimbare a modului de deplasare, în sensul înaintării prin rostogolire, ceea ce
duce la deformări prin împingere şi smulgere a materialului pe o suprafaţă mai mare
decât cea corespunzând calibrului propriu-zis, la părăsirea corpului străpuns. Smulgerea
de material poate fi constatată şi la orificiul de ieşire dintr-o placă de lemn, fibrele fiind
desprinse în sensul ieşirii proiectilului.
A4 Inelul de ştergere – această categorie de urme apare sub forma unor
depozite, mai mult sau mai puţin consistente, depuse circular în jurul orificiului de
intrare, constituite din impurităţi şterse de pe suprafaţa exterioară a glontelui.
Materialele antrenate de proiectil le suprafaţa sa pot proveni din uleiul de armă
întrebuinţat la întreţinerea ţevii, din depunerile de praf sau rugina din interiorul ţevii ori
chiar din fragmente alogene recoltate de proiectil pe timpul parcurgerii traiectoriei pâna
la ţintă. Examinarea consistenţei inelelor de ştergere, în cazul unui corp atins de mai
multe lovituri provenind de la aceeaşi armă, permite determinarea ordinii focurilor care
s-au tras asupra unor zone diferite ale aceluiaşi corp.
A5 Inelul de metalizare – format din particole metalice desprinse din stratul
exterior al proiectilului datorită acţiunii ghinturilor şi chiar particole metalice, antrenate
datorită frecării intense, din materialul interior al ţevii armei de foc; aceste particolele
metalice semidesprinse din cămaşa proiectilului sau lipite pe aceasta sunt depuse
circular în jurul orificiului de intrare într-un material mai dur (ţesutul osos din interiorul

51
corpului uman). Inelele de ştergere şi metalizare se pot suprapune dacă glontele
întâlneşte, ca prim contact, un obiect de duritate crescută (o coală de tablă metalică).
Urme primare le putem considera şi pe cele care apar la nivelul colilor de sticlă
străpunse de proiectil. Astfel putem distinge fisuri concentrice în jurul orificiilor care
apar în situaţia vitezelor mari de pătrundere, însoţite şi de fisuri radiale, în cazul unei
viteze mai scăzute a proiectilului .

B. Urme secundare – datorate unor factori suplimentari, alţii decât proiectilul, se

întâlnesc numai pe corpurile aflate la distanţe relativ mici faţă de locul de unde s-a tras.
B1 Inelul de contuzie datorat factorului suplimentar reculul. Apare sub forma
unei echimoze circulare, corespunzătoare conturului ţevii armei de foc. Tendinţa de
echilibra efectul de retragere al armei, în momentul expulzării proiectilului, conduce la
reacţia involuntară de a împinge arma spre înainte cauzând astfel o contuzie. Această
categorie de urme apare doar în cazul tragerii cu arma lipită de corp sau de la 1-2 cm.
B2 Ruperi (sfâşieri) ale ţesuturilor şi ţesăturilor – datorate factorului
suplimentar presiunea gazelor rezultate în urma arderii pulberii, gaze care împing
proiectilul spre exterior. Când gura ţevii se află la distanţe mici, sub 5 cm, faţă de corpul
lovit de proiectil, gazele pătrund în interiorul corpului având încă o formă relativ
cilindrică corespunzătoare condiţiilor restrictive impuse de deplasarea în interiorul
cilindric al ţevii. Brusc, dispărând constrângerea reprezentată de cilindrul de oţel al ţevii,
se manifestă fenomenul de destindere, respectiv egalizarea presiunii de citeva zeci sau
sute de atmosfere a gazelor cu presiunea normală a atmosferei terestre. Prin urmare,
gazele ies violent din interiorul corpului spre exteriorul cu presiune scăzută,
determinând sfâşieri ale ţesuturilor şi ţesăturilor pieselor de îmbrăcăminte, ruperi cu
aspect de cruce sau stea. Dimensiunile orificiului devin implicit mai mari, marginile
sunt răsfrânte în afară, şi, dacă nu ţinem seama de prezenţa celorlalte categorii de urme
secundare, un astfel de orificiu de intrare are aspectul unui orificiu de ieşire.
B3 Arderi (pârliri) ale ţesuturilor şi ţesăturilor - datorate factorului
suplimentar temperatura ridicată (flacăra de la gura ţevii) a gazelor expulzate.
Gazele rezultate în urma unui proces de ardere rapidă a pulberii au temperaturi ridicate.
Oxigenul din aerul de la extremitatea ţevii se aprinde contribuind la formarea flăcării de
la gura ţevii, care, la distanţe variabile în funcţie de cantitatea şi calitatea pulberii,
produce pârliri ale firelor de păr sau ale tegumentelor (pergamentarea pielii) sau
materialelor aflate la distanţe de 10 – 15 cm.

52
 B4 Tatuajul împuşcăturii - datorat factorilor suplimentari particole
incandescente sau în stare semiarsă de pulbere. Arderea pulberilor negre inferioare
nu se desfăşoară cu aceeaşi viteză în întreaga masă a încărcăturii, prin urmare o anumită
cantitate de particole incandescente sau semiarse există în curentul de gaze arse ce
însoţeşte proiectilul. Aceste particole pătrund în interiorul epidermei formând aşa
numitul „tatuaj” al împuşcăturii, dispus circular în jurul orificiului de intrare în corpuri
situate la distanţe sub 30 cm faţă de extremitatea liberă a ţevii.
B5 Manşonul de afumare - datorat factorilor suplimentari particole arse de
pulbere (reci). Cantităţi variabile (funcţie de cantitatea şi calitatea pulberii) de particole
arse, reci, sunt expulzate pe direcţia de tragere. Aceste reziduuri se depun sub forma
unui manşon de afumare pe corpuri aflate la distanţe de până la câteva zeci de cm faţă
de locul tragerii. Forma manşonului este specifică unghiului sub care se afla ţeava faţă
de corpul lovit, iar consistenţa sa variază în funcţie de distanţă, cantitatea şi calitatea
pulberii din încărcătura de azvârlire.
Reziduuri ale tragerii pot fi întâlnite nu numai pe corpurile atinse de împuşcătură, ci şi
pe mâinile sau faţa trăgătorului în funcţie de modelul de armă folosit.
O categorie aparte de urme ale împuşcăturii sunt urmele de ricoşeu, caracterizate de
lungime, profunzime şi unghi (sau plan) de deviere; valorile acestora variază în funcţie
de unghiul de incidenţă al proiectilului la suprafaţa atinsă, tipul de proiectil şi de
consistenţa corpului intersectat. În aceste situaţii este posibil să fie prezente, alături de
urma de ricoşeu, şi unele categorii de urme secundare ale împuşcăturii în funcţie de
distanţa faţă de gura de foc.
C. Urmele tragerii cu alice sau mitralii au caracteristici proprii datorate faptului că
proiectilele multiple se desfăşoară, odată ieşite pe gura ţevii, sub forma unui con cu baza
îndreptată spre ţintă, aşa-numita „împrăştiere”.
În funcţie de raza de împrăştiere a alicelor, de pe suprafaţa unui obiect atins de lovitura
armei de foc, se poate estima distanţa de la care s-a tras. Forma circulară sau elipsoidală
a suprafeţei de împrăştiere a alicelor, oferă informaţii legate de unghiul sub care se afla
ţeava faţă de obiectul lovit. În situaţia tragerilor de la distanţe mici câteva zeci de cm,
sau chiar la 1-3 m în cazul ţevilor choke (ţevi cu diametrul micşorat în partea finală,
pentru o grupare mai strânsă a alicelor), orificul de intrare este unic dar prezintă
neregularităţi pe circumferinţă. Pot apărea şi orificii mici, izolate, la distanţe apropiate
de cel central. Datorită dimensiunilor, formei şi greutăţii reduse proiectilele multiple au
energia cinetică mai mică , deci o putere de pătrundere mai redusă, în majoritatea

53
 cazurilor ele rămânând în interiorul obiectului lovit, la capătul unui canal orb de
pătrundere.
În general pulberea utilizată la acest tip de muniţie este cea neagră, în urma arderii
degajându-se o cantitate sporită de reziduuri ce se vor depune sub formă de urme
secundare pe obiecte situate la distanţe mai mari, de ordinul metrilor, faţă de cazul
pulberii coloidale.

§ 5. Cercetarea la faţa locului în infracţiunile comise cu arme de

foc
Activităţile principale desfăşurate de organele judiciare presupun căutarea, examinarea
primară, fixarea, ridicarea şi transportul urmelor în vederea examinării lor în condiţii de
laborator.
Măsurile imediate şi cu caracter general ce trebuiesc luate concomitent sunt:
acordarea de asistenţă medicală victimei dacă este în viaţă;
delimitarea locului faptei şi interzicerea accesului persoanelor neautorizate;
strângerea de informaţii primare de la eventualii martori oculari;
protejarea împotriva distrugerii ori contaminării a obiectelor sau suprafeţelor purtătoare de
urme.
În continuare se cercetează amănunţit perimetrul locului faptei în vederea:
descoperirii urmelor create prin săvârşirea faptei;
descoperirii armei corp-delict;
descoperirea urmelor de muniţie folosite;
stabilirea locului de unde s-a tras;
ridicării şi ambalării urmelor găsite.
Urmele frecvent întâlnite în asemenea cazuri sunt: corpul victimei, urme de natură biologică
(sânge, ţesuturi), cartuşe neexplodate şi resturi de muniţie (proiectile, tuburi arse), arma
corp-delict sau componente ale acesteia, urme de picioare sau ale mijloacelor de transport,
precum şi diferite obiecte pierdute sau lăsate intenţionat la locul faptei, etc.
Arma poate fi descoperită la locul faptei abandonată de autor sau asezată în aşa fel încât să
indice versiunea unei sinucideri, dar de foarte multe ori arma lipseşte şi trebuie căutată în
perimetrul cercetat sau în locuri presupus a fi folosite de către cei suspectaţi. Odată
descoperită arma se ridică manipulând-o în aşa fel încât să nu fie atinse suprafeţele
purtătoare de urme. Se asigură pentru a nu se declanşa accidental cu ţeava îndreptată spre
sol, apoi se verifică dacă mai are muniţie în camera de explozie şi în încărcător. Se

54
 protejează gura ţevii pentru ca să poată fi recoltate şi studiate reziduurile împuşcăturii în
condiţii de laborator. Se examinează piesele armei consemnându-se poziţia în care au fost
găsite. Ambalarea în vederea transportului se face în aşa fel încât să nu se distrugă, prin
contact, eventualele urme existente pe suprafaţa armei.
Gloanţele din corpul victimei sunt extrase de medic. La extragerea proiectilelor care au lovit
diferite obiecte se are în vedere necesitatea de a nu crea urme sau deformaţii noi. Resturile
de muniţie recuperate sunt aşezate separat în ambalaje corespunzătoare (cutii cu vată,
punguliţe sterile de plastic etc.), în aşa fel încât diferitele categorii de urme prezente pe
suprafaţa lor să nu se distrugă sau contamineze.
Urmele de sânge descoperite la faţa locului pot indica în funcţie de:
culoare şi vâscozitate date legate de timpul scurs de la comiterea faptei;
formă, dimensiune şi poziţie informaţii referitoare la poziţia participanţilor, la ansamblul
acţiunilor desfăşurate în timpul săvârşirii infracţiunii.
Prezenţa urmelor factorilor suplimentari poate furniza date despre distanţa de la care s-a
tras, ordinea executării focurilor provenite de la aceaşi armă, unghiul de orientare al ţevii
faţă de obiectul atins şi alte informaţii legate de armă şi muniţia folosită. De menţionat că în
cazul tragerii printr-un obiect folosit ca paravan sau utilizîndu-se dispozitive de tipul
amortizorului de sunet, urmele secundare pot lipsi chiar dacă ţinta s-a aflat la distanţă mică
faţă de locul tragerii.
Stabilirea locului, distanţei şi direcţiei de unde s-a tras constituie o sarcină importantă a
criminalistului. În principiu se porneşte de la aspectul general al locului faptei, se iau în
consideraţie caracteristicile resturilor de muniţie descoperite care oferă informaţii despre
tipul de armă utilizat, urmele împuşcăturii primare, secundare sau de ricoşeu şi se are în
vedere şi posibilitatea ca proiectilul să se fi aflat fie în faza ascendentă fie în cea
descendentă a traiectoriei sale. Toate aceste date interpretate coerent pot conduce la aflarea
poziţiilor părţilor implicate, chiar a reconstituirii întregului „film” al desfăşurării faptelor.
În afară de probele materiale examinate, a căror interpretare duce la formularea unor ipoteze
sau concluzii certe, criminalistul va avea în vedere şi conţinutul declaraţiilor persoanelor
implicate, indiferent de calitatea lor procesuală.

§ 6. Expertiza balistico-judiciară
Examinarea armelor, muniţiei, obiectelor purtătoare de urme ale împuşcăturii se face în
cadrul expertizei balistice. Aparatura şi metodele utilizate sunt deosebit de variate pornind
de la mijloce optice de mărit până la analize fizico-chimice de mare complexitate.

55
Înaintea examinării armei şi a muniţiei propriu-zise se caută şi se ridică orice alte urme
prezente pe suprafaţa acestora cum ar fi urmele de mâini, urme de sânge, urme ale altor
substanţe.
Armele sunt descrise mai întâi din punct de vedere al tipului, modelului, anului de fabricaţie
(în acest sens există metode de reconstituire a seriei îndepărtate prin polizare de pe părţile
componente ale armei). Apoi este verificată starea de funcţionare, gradul de uzură sau
integritatea pieselor componente (se pot face examinări nedistructive ale interiorului
mecanismului prin gammagrafii). Se analizează cu ajutorul diferiţilor reactivi chimici sau
prin cromatografie compoziţia reziduurilor recoltate din interiorul ţevii şi a altor cavităţi ale
armei.
Gloanţele şi tuburile arse găsite la faţa locului se examinează în două etape. Întâi, li se
stabilesc mărimea, forma, greutatea, numărul, lăţimea şi sensul răsucirii urmelor de ghinturi
imprimate pe ele. A doua etapă a examinării presupune compararea obiectelor în litigiu cu
cele rezultate în urma tragerilor experimentale.
Recuperarea tuburilor se face cu uşurinţă, în schimb recuperarea gloanţelor necesită
utilizarea unor sisteme de capturare nedistructivă şi pe distanţe mult mai scurte decât bataia
propriu-zisă a armei. În acest scop se folosesc cutii umplute cu vată sau parafină, sisteme de
perdele din cauciuc sau cilindrii umpluţi cu apă. Tragerile în interiorul unor astfel de
dispozitive permit recuperarea glontelui după distanţe de ordinul câtorva metri, datorită
rezistenţei mult mai mari pe care o întâmpină proiectilul la traversarea acestor materiale,
comparativ cu aerul. Materialele parcurse nu vor crea urme suplimentare pe suprafaţa
priectilului şi nu îl vor deforma, ceea ce va permite examinarea acestuia în condiţii optime.
Există posibilitatea examinării separate a cămăşilor celor două proiectile, dar cele mai
bune rezultate se obţin prin utilizarea microscopului comparator destinat cercetărilor
criminalistice de laborator. La urmele macroscopice se disting numărul ghinturilor,
distanţa dintre ele, lăţimea lor, sensul de răsucire, se poate măsura înclinaţia lor care
permite aflarea pasului ghinturilor, toate acestea fiind informaţii de gen care permit
identificarea tipului de armă utilizat. Microurmele, sub formă de striaţii paralele, create
de microrelieful ghinturilor, reprezintă caracteristicile individuale ale ţevii şi ele conduc
la identificarea armei. La tuburile folosite diametrul, forma şi mărimea sunt
caracteristici de grup, iar microurmele lăsate de camera de explozie pe suprafaţa tubului,
ale cuiului percutor, extractorului, ejectorului constituie elemente individuale şi au
aceeaşi valoare la identificarea armei ca şi microurmele de pe glonţ.

56
 Coincidenţa perfectă, dată de continuitatea liniară, între urmele de pe cămaşa glonţului
sau tubului corp-delict şi urmele de pe cele trase experimental, conduce la concluzia că
ambele au fost trase cu aceeaşi armă. În schimb, necoincidenţa dintre ele, nu poate duce
la concluzia că n-au fost trase cu aceeaşi armă, deoarece în timpul scurs de la comiterea
infracţiunii până la descoperirea armei, aceasta putea să sufere modificări de microrelief
şi, astfel, microstriaţiile de pe obiectele comparate să fie diferite. 16

16
Mircea I.,op.cit, pag.180.

57
 Capitolul IV
Expertiza criminalistică a scrisului de mână

Expertiza criminalistică a scrisului, denumită şi expertiză grafică sau grafoscopică, are

ca obiect de cercetare scrisul de mână, considerat ca un ansamblu de mişcări şi deprinderi
grafo-tehnice 5.
Ea urmăreşte identificarea autorului unui scris, iar această identificare este posibilă
fiindcă scrisul prezintă o mare calitate, aceea de a fi individual, propriu fiecărei
persoane. Deoarece această individualitate a scrisului se manifestă prin caracteristicile
sale generale şi speciale, analiza unui scris, precum şi compararea a două scrisuri, va
trebui să aibă în vedere tocmai aceste elemente.

Expertiza criminalistică a scrisului de mână reprezintă o activitate complexă şi trebuie

pornit de la faptul că în toate domeniile criminalistice cercetarea are la bază metode generale,
valabile pentru orice examinare cu caracter ştiinţific. Expertiza criminalistică se bazează pe
diverse domenii ale ştiinţei, cum ar fi de exemplu expertiza scrisului care implică cunoştinţe
de anatomie, fiziologie, psihologie lingvistică.
Trebuie remarcat şi faptul că în domeniul grafismelor se ajunge la identificarea
scriptorului pe o cale imediată, indirectă, întrucât se compară scrisul contestat cu scrisul
persoanei bănuite, acesta din urmă dovedind în mod cert deprinderile sale grafice individuale.
Pentru a se putea recurge la expertiza grafică e necesar să se strângă materialele de
comparaţie, sarcină care revine organelor judiciare care solicită expertiza. E necesară şi
stabilirea autenticităţii lor, lucru care este foarte dificil în cazul în care, spre exemplu, titularul
acestora a dispărut ori a decedat.
În cadrul expertizei grafice pot fi rezolvate două categorii de probleme: principale şi
secundare. Între problemele principale putem aminti: identificarea autorului unui scris
sub formă de text, identificarea unei persoane care a scris cifre, stabilirea autenticităţii
semnăturii sau depistarea unei semnături false. Problemele secundare pot fi
reprezentate de: stabilirea faptului că un scris este natural sau deghizat, dacă e afectat
de semne de boală, bătrâneţe, dacă scrisul respectiv aparţine unei singure persoane sau
mai multor persoane, modalitatea de falsificare a unei semnături 6.
1.1. Materialele de comparaţie
Materialele de comparaţie se împart în două categorii: piese preconstituite, executate
anterior dispunerii expertizei, şi piese scrise la cerere, executate la cererea organului
judiciar.

58
Strângerea materialelor de comparaţie este o sarcină ce revine în exclusivitatea organului
judiciar care dispune expertiza.
Piesele de comparaţie libere, denumite şi preconstituite, sunt realizate înafara
procesului judiciar, de cele mai multe ori la o dată anterioară examinării. Ele trebuie să
fie într-un număr amplu, cât mai aproape de scrisul în litigiu. Printre acestea amintim:
cereri, scrisori, autobiografii, declaraţii.
Aceste probe trebuie depuse în original şi ele trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să fie scrise în aceeaşi limbă cu actele de expertizat, să fie de acelaşi tip, să
fie scrise la o dată cât mai apropiată de data examinării, pe cât posibil instrumentul de
scris şi suportul să fie de acelaşi tip.
Modelele de comparaţie scrise la cerere sau experimentale, constă în probe luate şi
executate în vederea efectuării expertizei. Ele pot fi luate prin scriere liberă sau după
dictare. Uneori aceste probe sunt insuficiente, iar problemele cele mai mari apar în
cazul semnăturilor.
Potrivit unor autori ar mai exista şi o altă metodă, şi anume, cea a probelor
intermediare, întocmite după declanşarea procesului, dar care nu au valoarea probelor
libere, deoarece la data întocmirii lor partea putea să presupună că se va ajunge la
efectuarea expertizei şi că vor putea fi folosite ca materiale de comparaţie. Aceste pot
consta în cereri de chemare în judecată, declaraţii, note explicative, notiţe cu propuneri
de probe, care au legătură cu cauza şi scrisori adresate rudelor sau cunoştinţelor.
1.2. Fazele cercetării criminalistice a scrisului de mână
Examinările prealabile

Expertiza grafică parcurge fazele proprii oricărui proces de identificare criminalistică

şi începe cu faza examinărilor prealabile care, deşi are un caracter auxiliar, se
dovedeşte a fi foarte utilă, oferind posibilitatea de-a se înlătura nelămuririle din timp.
Ea constă în examinarea actului pentru determinarea obiectului expertizei, constatarea
faptului că scrisurile comparate corespund sau nu din punct de vedere calitativ şi dacă
ele sunt suficiente, cercetarea împrejurărilor în care s-a solicitat expertiza.

Analiza separată sau examinarea intrinsecă

Înainte de-a compara scrisurile de expertiză pentru stabilirea identităţii sau

neidentităţii lor, ele sunt examinate separat în scopul determinării caracteristicilor

59
 generale şi speciale fiecărei persoane, urmărindu-se dacă nu este vorba despre un fals
prin imitare sau deghizare, inclusiv de un fals prin alterarea mecanică sau chimică a
textului8. Examinarea intrinsecă se continuă cu cea a obiectului de comparaţie.
Cercetarea separată reprezintă faza ,,statică’’ a examinării, pe când cercetarea comparată
constituie faza ,,dinamică’’. Metoda de bază în examinarea separată este analiza prin care se
stabilesc caracteristicile scrisului, dar pentru o cunoaştere perceptivă directă se va utiliza şi
observaţia. Deci, în această etapă sarcina principală este de a determina şi de a reda cât mai
fidel caracteristicile, creându-se astfel baza sintezei, adică a comparării şi a evoluării
ulterioare.
Examinările comparative

Examenul comparativ reprezintă metoda de bază folosită de expert în identificarea

criminalistică, şi conduce la stabilirea asemănărilor şi a deosebirilor dintre scrisul în
litigiu şi cel de comparaţie. Examinarea se face direct pe scrisurile de comparaţie, dar
de obicei se utilizează fotografii ale grafismelor.
Esenţa examinării comparative constă în raportarea însuşirilor scrisului de identificat
la cele ale scrisului identificator, respectiv a caracteristicilor generale şi speciale.
Analiza comparativă merge de la general spre particular, apoi la individual, în
conformitate cu ordinea logică a cunoaşterii, modul de realizare fiind influenţat de
specificul înscrisurilor comparate. Specialiştii optează pentru recurgerea la mai multe
procedee de comparare9.

Finalizarea cercetării şi punerea concluziei

În expertiza grafică concluziile nu se pot desprinde prin simpla relevare, ci doar dintr-
o estimare a valorii de identificare prezentată de caracteristicile examinate.
Deoarece scrisul nu este un proces mecanic, fiind supus influenţei a numeroşi factori şi
datorită naturii sale variabile care nu permite reproducerea exactă în cele mai mici
detalii nici chiar de către aceeaşi persoană, formularea unei concluzii trebuie precedată
de evaluarea caracteristicilor grafice. Evaluarea reprezintă cea mai dificilă sarcină a
expertului.
Având în vedere aceste considerente, după cum au remarcat unii autori, o mare importanţă o
au ,,idiotismele grafice’’. Aprecierea valorii identificatoare se face pe baza unor criterii
subiective, a cunoştinţelor şi a experienţei profesionale ale expertului. Nu trebuie să deducem

60
că datorită acestei aprecieri subiective expertiza scrisului ar fi relativă. Aspectul obiectiv este
dat de faptul că evaluarea respectivă devine o concluzie, adică un mijloc de probă în justiţie
dacă se exteriorizează sub forma raportului de expertiză.
Totodată, concluzia care rezultă în urma examinării comparative a două scrisuri este şi
ea consecinţa unui proces de apreciere cu caracter subiectiv, pe baza cunoştinţelor şi
experienţei la care a ajuns expertul. Concluzia finală va trebui întotdeauna bazată pe
combinaţia tuturor caracteristicilor generale şi speciale şi nu pe câteva caracteristici separate,
oricât de valoroase ar fi acestea10.
Această etapă, a formulării concluziilor, reprezintă ultima treaptă a procesului de
identificare criminalistică. Concluzia reprezintă o judecată nouă, nu doar fiindcă are un
caracter sintetic, ci şi datorită conţinutului informaţional distinct de cel al judecăţilor analitice
anterioare.
În funcţie de gradul de certitudine a părerii expertului şi de posibilităţile sale de
rezolvare se disting mai multe tipuri de concluzii.
Concluziile categorice sau certe constă într-un răspuns pozitiv sau negativ fără
echivoc. Când concluziile se îndreaptă cu siguranţă în direcţia identificării scriptorului, ele
vor fi pozitive. Când însă persoana bănuită ca autor al unui scris se exclude, ne aflăm în
prezenţa unei concluzii negative11. La baza unei asemenea concluzii stă convingerea
expertului că ansamblul calităţilor comune pe care le-a determinat între cele două scrisuri sunt
irepetabile şi că provin de la un scriptor, sau dimpotrivă, că deosebirile dintre scrisuri sunt
tipice, nefiind urmare a unei schimbări deliberate sau a variabilităţii grafismelor. Valoarea lor
probantă constă în faptul că ele sunt concordante cu realitatea obiectivă.
În ceea ce priveşte concluziile de probabilitate, ele reprezintă o părere dirijată în mod
negativ sau pozitiv, dar în mod incert12. Ansamblul caracteristicilor grafice din scrisul
în litigiu nu reprezintă valoarea individualizatoare absolută, căci există posibilitatea
apariţiei sale şi la alte scrisuri. Aceste concluzii sunt emise când examinarea
comparativă nu este eficace.
Deci, între cauzele care îl obligă pe expert să recurgă la aceste concluzii trebuie să
menţionăm factorul cantitativ, adică volumul redus al scrisului în litigiu, respectiv o
cifră, o menţiune scurtă, precum şi factorul calitativ, concluzia fiind determinată de
prezenţa asemănărilor sau a deosebirilor a căror valoare identificatoare este redusă.
Aceasta nu trebuie să fie concretizarea nesiguranţei expertului, materializare a unui
dubiu total, după cum susţine Edmond Locard.

61
 Ea oferă organului de urmărire penală sau de judecată o pistă pe care pot fi canalizate
cercetările ulterioare, ajută la doborârea versiunilor de anchetă, atrage uneori atenţia asupra
unor aspecte neobservate în momentul dispunerii expertizei, după cum observă S.A.Golunski.
Trebuie să mai adăugăm şi faptul că există situaţii care pot determina imposibilitatea
rezolvării problemei, în care stabilirea identităţii nu este posibilă nici măcar cu
probabilitate. Este cazul unor semnături foarte reduse, cu trăsături neliterare, sau a
unui număr redus de cifre. Şi asemenea concluzii trebuie motivate în aşa fel încât
organul judiciar să aibă certitudinea că nu se pot obţine nici un fel de date din
examinarea grafică.
Merită reţinută o afirmaţie făcută de Edmond Locard care sună în felul următor: ,,Nu
vă consideraţi niciodată obligaţi să ajungeţi la concluzii mai ferme decât cele furnizate de
cercetările tehnice…Dacă avem cea mai mică îndoială, s-o exprimăm.’’
Din prezentarea făcută trebuie să reţinem că, o concluzie pentru a putea deveni adevăr
ştiinţific, trebuie să aibă o dublă fundamentare, obiectivă şi subiectivă13.

62
 Raportul de expertiză

Trebuie să precizăm că expertiza grafică se finalizează cu un raport de expertiză,

adică un material scris care conţine date privind expertiza precum şi concluzia la
care a ajuns expertul. Expertul este obligat să respecte obiectul expertizei aşa cum
a fost dispus de către organul solicitant. Totodată, el trebuie să răspundă la toate
întrebările şi va aduce observaţii sau explicaţii suplimentare la cererea organului
solicitant. Acestea se menţionează în cuprinsul concluziei.
Constatările expertului nu trebuie să omită nici una din tehnicile şi procedeele
folosite, operaţiunile fiind consemnate în detaliu.
În această privinţă părerile autorilor sunt împărţite. În timp ce unii dintre ei sunt
de acord cu acest gen de raport, care ar putea dura luni de zile, alţi autori conchid
spre un raport sumar, care să se finalizeze cât mai repede cu putinţă.
Credem că adoptarea unei căi de mijloc ar fi cea mai potrivită alegere, aspectele
esenţiale pentru fundamentarea concluziei nu ar trebui omise.
Redactarea raportului cu acest minim de cerinţe ar contribui la posibilitatea
expertizei de a-şi atinge finalitatea14.
În cazul în care în urma examinării raportului de expertiză organul judiciar constată că
expertul a omis să cerceteze unele aspecte ale cauzei sau că examinarea nu acoperă sfera
tuturor aspectelor pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe de specialitate, se
poate solicita efectuarea unui supliment de expertiză15.
Raportul de expertiză este alcătuit dintr-o parte introductivă, o parte
descriptivă şi concluzii şi, după cum se poate observa, acest raport marchează
momentul final al activităţii de expertiză.

63
 Capitolul V
Ascultarea persoanelor

§1. Pregătirea ascultării primare

Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea adevărului

în procesul judiciar, impune în egală măsură, o pregătire temeinică şi minuţioasă. De
altfel obţinerea unor declaraţii veridice şi complete, menite să ducă la aflarea adevărului
este influenţată în mod hotărâtor şi de modul în care se face pregătirea ascultării. Nu de
puţine ori, lipsa de pregătire ori superficialitatea în efectuarea acestei activităţi au drept
consecinţă obţinerea unor declaraţii de slabă calitate, repetarea ascultării cheltuieli inutile
de timp şi forţe şi în ultimă analiză tergiversarea cercetărilor, cu urmări deosebite asupra
finalităţii judiciare.
Pentru ca ascultarea martorului să dea cele mai bune rezultate, este necesar să fie
temeinic pregătită, prin studierea dosarului cauzei, cunoaşterea relaţiilor martorului cu
învinuitul, poziţia lui în cauza respectivă şi, în general, caracteristicile de bază ale
personalităţii sale. De asemenea se va stabili când va avea loc ascultarea, ce forme de
invitaţie se vor folosi cu fiecare martor, care vor fi problemele ce urmează a fi lămurite
cu fiecare din ei, întrebările ce se vor pune şi în ce ordine, asigurarea prezenţei martorilor
la data şi ora fixate pentru ascultare, asigurarea condiţiilor în care se va desfăşura
ascultarea. 17
Ca primă fază a activităţilor pregătitoare, studierea dosarului cauzei se impune cu
necesitate şi are un rol de prim ordin în asigurarea cadrului propice desfăşurării în bune
condiţii a acestei activităţi. O studiere atentă, competentă, calificată a întregului material
existent în dosarul cauzei duce la evitarea unor consecinţe negative în procesul ascultării.
Pe bună dreptate se afirmă că, încă din această fază, organul de urmărire penală jalonează
cu rigurozitate, prefigurează întregul traseu al probaţiunii judiciare, în care ascultarea
martorilor deţine o pondere însemnată.
Examinarea minuţioasă a materialelor cauzei are drept scop stabilirea, în primul
rând, a faptelor şi împrejurărilor ce se impun a fi clarificate prin ascultare, persoanele

17
C. Aioaniţoaiei, V. Bercheşan, în Colectiv, op. cit. 1989

64
care pot contribui la lămurirea lor, precum şi modul cum trebuie să se desfăşoare
ascultarea pentru realizarea scopului urmărit. Cunoscând problemele care urmează a fi
lămurite prin ascultare, organul judiciar are posibilitatea să determine ce persoane au
perceput sau ar fi putut să perceapă faptele şi împrejurările de fapt referitoare la cauză şi
care pot contribui, prin declaraţiile lor, la elucidarea diverselor aspecte ale acestora.
Cu ocazia stabilirii persoanelor care urmează a fi ascultate în calitate de martor,
trebuie determinată o anumită ordine de prioritate, punându-se baza pe anumite criterii. 18
Astfel, în primul rând trebuie avute în vedere persoane care cunosc fapte, date,
împrejurări referitoare la activitatea ilicită desfăşurată. Apoi, trebuie avut în vedere
modul în care persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de martori au luat
cunoştinţă despre faptele şi împrejurările pe marginea cărora vor trebui să facă declaraţii,
prioritate având, evident, cele care au perceput nemijlocit. Aceasta nu înseamnă că
trebuie omise persoanele care au luat cunoştinţă indirect despre faptele, împrejurările ori
stările de fapt care au avut loc.
În timpul studierii materialelor cauzei se impune să se acorde atenţie deosebită
atât faptelor şi împrejurărilor la care martorii pot face declaraţii cât şi altor împrejurări
cum ar fi: rolul martorilor în elucidarea anumitor aspecte ale cauzei, condiţiile perceperii
faptei în legătură cu care vor fi ascultaţi, momentele infracţiunii ce ar putea influenţa
perceperea în raport cu pregătirea şi vârsta martorilor, raporturile martorilor cu părţile din
proces, personalitatea acestora ş.a. Pe baza acestor date se stabilesc direcţiile ascultării, ce
anume se poate obţine de la fiecare martor în parte şi, totodată, condiţiile obiective şi
subiective care au putut influenţa procesul formării declaraţiilor.
Atunci când se selectează martorii, în raport cu natura infracţiunii comise, trebuie
avute în vedere şi persoanele care cunosc modul cum şi-a petrecut timpul făptuitorul într-
o anumită perioadă, cele ce pot furniza informaţii cu privire la modul de viaţă şi
comportarea acestuia şi, nu în ultimul rând, persoanele care prin declaraţiile lor pot
contribui la verificarea apărărilor formulate de către învinuiţi sau inculpaţi, ori la
caracterizarea acestora, deoarece o mare atenţie trebuie acordată martorilor indicaţi de
către învinuiţi sau inculpaţi pentru dovedirea nevinovăţiei lor, susţinerea argumentelor
invocate în apărare, dovedirea alibiurilor pe care şi le-au creat.

18
C. Aioaniţoaie, I-E. Sandu , în Colectiv, op. cit. p. 132

65
 Orientându-se asupra persoanelor care trebuie ascultate, organul judiciar trebuie
să ţină cont de măsura în care declaraţiile diverşilor martori pot contribui la aflarea
adevărului. Nu numărul mare de persoane ascultate, ci conţinutul declaraţiilor obţinute
contribuie la realizarea acestui deziderat. Aspectul calitativ al problemei trebuie să fie o
preocupare constantă a tuturor organelor care desfăşoară această activitate procesuală.
Nu numai atunci când în pricina dată urmează a fi ascultaţi un număr mare de
martori nu numai în cauzele ce comportă un anumit grad de complexitate, ci ori de câte
ori anumite aspecte ale pricinii pot fi precizate prin declaraţii ale martorilor, rezultatul
studiului materialelor cauzei trebuie să îmbrace forma scrisă, organul judiciar trebuie să
noteze toate împrejurările importante, toate aspectele ce urmează a fi dovedite, deoarece
acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor.
Materializarea în formă scrisă a rezultatelor studierii datelor cauzei e impusă pe
de o parte de limitele fireşti ale capacităţii de conservare în memorie a informaţiilor, iar
pe de altă parte de însăşi natura activităţii de cercetare a infracţiunilor, de frecvenţa
probei testimoniale în procesul penal.
Identificarea şi precizarea cercului de persoane ce urmează a fi ascultate în
calitate de martori este o problemă destul de delicată, care este necesară pentru stabilirea
tacticii adecvate care va fi folosită pe parcursul ascultării. Cunoaşterea martorilor
presupune obţinerea şi analizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate.
În afara datelor de identificare trebuie să fie obţinute cât mai multe informaţii legate de
trăsăturile psihice ale persoanelor ce urmează să depună mărturie.
Pentru caracterizarea personalităţii martorilor este necesar să se cunoască:
- gradul de dezvoltare a gândirii
- interesele predominante de prezenţa cărora depinde, în mare măsură, calitatea
perceperii.
- starea sănătăţii în momentul perceperii
- mediul în care trăiesc, cu efect direct asupra experienţei, intereselor etc.
- profesia şi ocupaţia
- trăsăturile de caracter - hotărât, nehotărât, liniştit, agitat, vesel, trist, curajos,
sensibil, atent, nervos, impresionabil etc.

66
 La toate cele amintite se mai adaugă apartenenţa politică, concepţia despre lume
şi viaţă, vârsta, antecedentele penale ş.a.
Dispunând de asemenea date, organul judiciar poate aborda ascultarea martorului
de pe o poziţie care să-i asigure folosirea celor mai eficiente procedee tactice în vederea
obţinerii unor declaraţii complete, sincere şi veridice.
De cele mai multe ori, ordinea chemării martorilor nu e indiferentă: natura cauzei,
circumstanţele în care aceasta se înscrie, împrejurările ce urmează a fi precizate prin
ascultarea martorilor, natura raporturilor existente între martori, necesitatea de a
împiedica contactul între martori şi părţi, reclamă chemarea martorilor într-o ordine sau
alta. 19 Astfel, uneori se iveşte necesitatea chemării succesive a martorilor, la anumite
intervale de timp, pentru a se evita contactul dintre ei. Alteori, tot considerente de ordin
tactic, legate de obiectul declaraţiilor martorilor, impun chemarea acestora deodată. În
astfel de situaţii, chemarea în acelaşi timp a martorilor e dictată şi de necesitatea
confruntării lor în cazul constatării unor neconcordanţe între declaraţii.
Participarea la proces, fie şi în calitate de martor, reprezintă, pentru multe
persoane, o împrejurare cu rezonanţe deosebite; multe dintre acestea vin în contact pentru
prima dată cu un cadru puţin sau deloc familiar-mediul judiciar. De aceea,
încunoştiinţarea martorului asupra datei şi organului judiciar în faţa căruia acesta
urmează a se prezenta, declanşează o anumită stare emoţională sub imperiul căreia acesta
cu greu poate rezista tentaţiei de a se confrunta cu ceilalţi martori asupra atitudinii pe care
o vor adopta în faţa organului judiciar, asupra aspectelor pe care le vor releva. Această
luare de contact, această confruntare dintre martori include în sine posibilitatea
influenţării declaraţiilor.
Alteori, când martorii nu se cunosc, precum şi atunci când deşi cunoscuţi, din
diverse motive, până în momentul prezentării la chemarea organului judiciar nu ştiu ce
atitudine vor adopta ceilalţi, prilejul de a se confrunta e oferit, cel mai adeseori de
chemarea în acelaşi timp a tuturor martorilor, de întâlnirea în localul organului judiciar.
Dacă acestea sunt cauzele ce explică posibilitatea influenţării martorilor, cu repercusiuni
dintre cele mai dăunătoare asupra veridicităţii declaraţiilor, mijloacele de contracarare a

19
A. Ciopraga, op. cit., p. 204

67
acestei tendinţe rezidă în organizarea chemării astfel încât să se reducă la minimum
pericolul comunicării între cei ce urmează a fi ascultaţi în aceeaşi cauză.
Realizarea acestor deziderate presupune alegerea judicioasă a modalităţii de
încunoştiinţare a martorului asupra datei, orei şi organului judiciar în faţa căruia acesta
trebuie să se prezinte. În funcţie de interesele cauzei organul judiciar poate recurge la
citarea după normele obişnuite (organele poştale sau prin agenţi însărcinaţi cu înmânarea
citaţiilor) la invitaţia scrisă sau verbală (de pildă, cu ocazia unei întâlniri cu martorul), la
invitaţia telefonică la domiciliu sau la locul de muncă (de exemplu, chemarea neîntârziată
a unui martor prin ale cărui declaraţii, învinuitul sau inculpatul tinde să dovedească
alibiul invocat pentru a se evita punerea de acord a acestora).
Nu numai pericolul comunicării între martori, ci şi alte consecinţe defavorabile se
răsfrâng asupra calităţii depoziţiilor, impun organizarea atentă a chemării martorilor.
Astfel, citarea unui număr mare de martori ce urmează a fi ascultaţi în aceeaşi zi conduce
adeseori, la pierderi inutile de timp, la crearea unei stări de iritare, de nemulţumire într-un
cuvânt la crearea unei atmosfere improprii obţinerii unor depoziţii concrete şi exacte.
Martorul aflat sub stăpânirea acestei stări şi la gândul că ar putea fi chemat din nou în faţa
organului judiciar, de regulă expediază depoziţia într-un timp scurt, deliberat trece sub
tăcere împrejurări care îi sunt cunoscute, în dorinţa de a convinge organul judiciar că
declaraţiile sale sunt inutile.
Alegerea locului unde martorii urmează a fi ascultaţi este de multe ori determinată
de considerente de ordin tactic. Legea nu fixează un loc anume. Aşa fiind, ascultarea se
poate face acolo unde organul judiciar consideră că acesta poate exercita o influenţă
favorabilă obţinerii declaraţiilor, după cum, alteori, alegerea locului e impusă de situaţia
în care se află cel ce urmează a fi audiat.
De regulă, martorii sunt ascultaţi la sediul organului judiciar. Alteori, martorii pot
fi ascultaţi la locul unde se află la un moment dat, adică la domiciliu sau la locul de
muncă (când este necesară ascultarea de urgenţă a martorului sau e necesară realizarea
surprinderii), sau, în cazul martorilor a căror sănătate nu le îngăduie să se prezinte la
sediul organului judiciar, la locul unde se află sub îngrijire (instituţie medicală, domiciliu
etc. ) iar în cazul celor aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate la locul
unde sunt internaţi. Când se scontează în forţa evocatoare a locului săvârşirii infracţiunii

68
martorii pot fi ascultaţi la faţa locului. Este interzisă ascultarea martorului la domiciliul
învinuitului sau al altor persoane care sunt interesate ca rezolvarea cauzei să se facă în
favoarea lor. Nu este recomandabilă audierea la sediile unor persoane juridice, a unor
instituţii, servicii administrative ş.a. 20
În anumite pricini penale declaraţiile unor martori au un rol decisiv, de aceea,
cunoaşterea personalităţii celui de la care emană mărturia, sub raportul condiţiei sale
morale, se dovedeşte a fi indispensabilă.
Calea pentru obţinerea informaţiilor care să prezinte în adevărata lumină pe cel ce
apare în calitate de martor o constituie investigaţiile, culegerea de date asupra
personalităţii martorului. Astfel de informaţii trebuie să pună la îndemâna organului
judiciar utile elemente de apreciere a martorului sub raportul creditului moral de care se
bucură în mediul social căruia îi aparţine, adică elemente din care să se desprindă
consideraţia de care se bucură în rândul celor din jur, conduita acestuia în familie, la locul
de muncă, în societate.
Valoarea acestor informaţii de ordin general, menite a contura trăsăturile
caracteriale ale martorului, se completează în mod util cu acele elemente care indică
poziţia reală a martorului faţă de părţi şi pricină, cum ar fi raporturile de rudenie sau de
altă natură cu învinuitul sau inculpatul 21 (amiciţie, duşmănie, de asemenea nu trebuie
uitat că fiecare persoană, în funcţie de trăsăturile sale morale, interpretează diferit faptele
de genul celei săvârşite, producând în conştiinţa martorilor sentimente de revoltă, de ură
faţă de infractori, unele persoane socotesc aceste fapte manifestări condamnabile, pentru
altele, poate, sunt comportări fireşti într-o societate, deşi reprobabile, iar altele le găsesc
chiar o justificare) 22, de interesare materială sau morală în rezultatul cauzei. În fine,
acestora li se adaugă necesitatea cunoaşterii unor trăsături psihice şi temperamentale
definitorii.
Utilitatea culegerii acestor informaţii sub un dublu aspect: pe de o parte astfel de
elemente îngăduie organului judiciar să-şi formeze o imagine mai mult sau mai puţin
fidelă asupra celui ce apare în faţa sa şi pe această bază să acorde declaraţiilor sale
creditul cuvenit, să le aprecieze exact în contextul probelor, iar pe de altă parte, în funcţie

20
E. Stancu, Criminalistică, Bucureşti, Ed. Actami, vol. 2, 1995, p. 69
21
C. Suciu, op. cit., p. 582
22
I. Mircea, op. cit., p. 249

69
de trăsăturile de caracter, psihice şi temperamentale, să adopte procedeele tactice cele mai
adecvate.
Fără a fi indispensabil, planul de ascultarea al martorilor este rezervat cazurilor
importante, cu adevărat dificile. 23 Utilitatea unui asemenea plan se resimte mai cu seamă
în acele pricini în care natura şi sfera informaţiilor presupuse a fi cunoscute martorului
comportă un anumit grad de dificultate (de pildă, declaraţiile martorului privesc
împrejurări legate de fapte comise într-un domeniu de strictă specialitate, mai puţin
cunoscut organului judiciar), când mărturia prezintă o importanţă deosebită în pricina
dată (constituie singura sursă de informare sau datorită ponderii pe care o deţine în
ansamblul probelor e de presupus că va influenţa în bună măsură soluţia cauzei) precum
şi atunci când activitatea de strângere a probelor efectuată până în acel moment
(declaraţiile învinuitului sau inculpatului, cercetarea la faţa locului, percheziţia etc. )
învederează necesitatea precizării sau verificării prin declaraţiile martorului a unui
însemnat număr de aspecte. În cauzele mai puţin complicate precu şi atunci când
declaraţiile martorilor au un obiect restrâns, elaborarea unui plan nu e necesară. În astfel
de cazuri simpla notare a împrejurărilor ce urmează a fi dovedite, precum şi ordinea
precizării lor se dovedesc a fi suficiente.
Elaborarea planului de ascultare a martorului se plasează în momentul final al
activităţii de pregătire în vederea audierii şi se întemeiază pe acele elemente rezultate în
urma studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a modalităţii şi
ordinii de chemare a martorilor, a culegerii de informaţii cu privire la martorii importanţi.
Planul de ascultare al martorilor atribuie aceste activităţi cu caracter organizat,
evită posibilitatea rămânerii nelămurite a unor aspecte, de asemenea evită posibilitatea
chemării martorilor pentru a fi reaudiaţi într-un cuvânt asigură acel cadru propice pentru
obţinerea unor declaraţii complete şi fidele.
Practica s-a fixat asupra următoarei succesiuni a problemelor pe care trebuie să le
cuprindă planul de ascultare: indicarea într-o anumită ordine a împrejurărilor ce urmează
a fi precizate, întrebările într-o succesiune firească prin care se tinde la stabilirea
împrejurărilor necunoscute, precizarea datelor deja existente în legătură cu acele
împrejurări precum şi alegerea momentului ascultării fiecărui martor.

23
A. Ciopraga, op. cit, p. 208; I. Mircea, op. cit., p. 249-250

70
 Adaptarea planului la situaţiile neprevăzute solicită organului judiciar o deosebită
gândire tactică, spirit de observaţie, capacitatea de a se orienta şi rezolva aspectele nou
apărute, să dea dovadă de o mare răbdare, să aibă simţul detaliului, cunoştinţe
aprofundate de psihologie practică şi un spirit de analiză foarte dezvoltat. 24
Aşadar, obţinerea unor declaraţii complete şi fidele este condiţionată, în bună
măsură, pe de-o parte, de condiţiile în care se desfăşoară ascultarea, iar pe de altă parte,
de atitudinea, de comportarea organului judiciar faţă de cel audiat.
Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes faţă de martor şi
depoziţia sa. În această privinţă organul judiciar trebuie să explice că faptul de a depune
mărturie reprezintă o îndatorire, să sublinieze importanţa declaraţiilor sale sincere pentru
aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiţiei.
Interesul faţă de depoziţiile martorului trebuie să rezulte nu numai din explicaţiile
date, din sublinierile făcute, ci să se degaje din întreaga atitudine a organului judiciar.
Calmul, seriozitatea, obiectivitatea organului judiciar, atitudinea plină de înţelegere faţă
de cei care datorită emotivităţii sporite, nivelului de instrucţie redus sau faptului de a
apărea pentru prima dată în faţa unui organ judiciar, prezenţa publicului, solemnitatea
dezbaterilor fac ca martorul, de multe ori, să fie reticient, să-şi cântărească spusele,
deoarece e convins că afirmaţiile sale sunt urmărite şi apreciate într-un anumit fel, prin
prisma intereselor şi poziţiilor lor, de toţi cei de faţă, să comită inexactităţi sau să
întâmpine dificultăţi la expunerea faptelor.
Stăruinţa în cunoaşterea adevărului, interesul manifestat faţă de depoziţiile făcute
constituie factori care asigură acea atmosferă de încredere favorabilă unei comunicări
directe de la om la om, fac să sporească prestigiul organului judiciar, conving martorul de
inutilitatea ascunderii adevărului.
Dimpotrivă, atitudinea pasivă, indiferentă faţă de cele relatate de martor, graba,
impresia că ceea ce relatează martorul e bine cunoscut organului judiciar, sau chiar o
subliniere în acest sens, necunoaşterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit
martorului, îl conving că organul judiciar duce o muncă formală şi poate fi uşor indus în
eroare. Lipsa de preţuire a organului judiciar faţă de declaraţiile martorului se va reflecta

24
A. Ciopraga, op. cit., p. 209; M. Basarab, op. cit., p. 280

71
în lipsa de interes a martorului faţă de declaraţiile pe care le va da, ceea ce se va răsfrânge
negativ asupra plenitudinii şi fidelităţii mărturiei.
Succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reuşeşte
apropierea martorilor, iar dificultatea constă în aceea că personalitatea fiecărui martor
este individuală, fiecare persoană reprezintă un unicat. Ori, măiestria celui ce conduce
ascultarea constă tocmai în a găsi pentru fiecare un limbaj comun, o "abordare
individuală" în ştiinţa de a "citi" psihologia martorului şi a realiza contactul psihologic cu
acesta.
Pe lângă acestea în timpul ascultării trebuie creată ambianţa propice: biroul în
care urmează a se face ascultarea trebuie mobilat sobru, fără obiecte în plus sau
nepotrivite (de pildă tablouri, statuete, etc.), ordinea desăvârşită, toate au rolul de a nu
distrage atenţia martorilor de a nu se repercuta perturbator asupra capacităţii de
comunicare a faptelor.
Din toate cele expuse rezultă importanţa ce trebuie acordată pregătirii ascultării
martorilor, în toate laturile sale componente. Numai realizând această activitate la
parametrii calitativi maximi se va putea desfăşura ascultarea în condiţii optime, iar
rezultatele obţinute vor servi la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei.

§2. Fazele ascultării primare a martorului.

Ascultarea propriu-zisă a martorilor reprezintă momentul în care se pune în

evidenţă rolul regulilor de efectuare a acestui act procedural, act cu largă relevanţă în
stabilirea faptelor şi împrejurărilor unei cauze, într-un cuvânt, la aflarea adevărului.
Ascultarea primară a unui martor parcurge trei etape principale, respectiv procesul
ascultării primare a martorului este marcat în ştiinţa criminalisticii de trei faze, anume
verificarea identităţii şi ascultarea cu privire la datele personale, relatarea liberă,
adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor.
Aceste faze ale ascultării corespund cu totul cerinţelor criminalisticii.
A. Discuţiile prealabile 25

25
I. Mircea, op. cit. p.258

72
 Aceste discuţii sunt purtate cu martorul înainte de relatările libere pe care le face
în legătură cu fapta cercetată, după aprecierea domnului profesor Ion Mircea, sunt bine
venite ca metodă tactică în procesul primei audieri, deoarece prin ele, de cele mai multe
ori, se poate atinge un dublu scop. Pe de o parte, aceste discuţii ar contribui la coborârea
tensiunii trăirilor emoţionale ale martorului la nivelul activ normal, mărindu-i în acelaşi
timp încrederea în persoana organului judiciar. Pe de altă parte, tot procesul acestor
discuţii, desfăşurat într-o atmosferă de continuă destindere sufletească, deschide
organului judiciar posibilitatea să-şi formeze o imagine despre concepţiile morale ale
persoanei ascultate, nivelul său de cultură, pasiunile, preocupările extraprofesionale,
caracterul şi temperamentul ei, etc.
Aceste discuţii prealabile urmează imediat după luarea datelor personale, martorul
fiind solicitat să răspundă cu privire la datele de identificare - nume, prenume, etate,
adresă, şi ocupaţie 26, urmărindu-se şi confruntându-se răspunsurile acestuia cu menţiunile
din actul de identitate, aducerea la cunoştinţă a obiectului ascultării, atenţionarea că au
obligaţia să spună numai adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie în legătură cu
fapta cercetată şi rostirea jurământului prevăzut de legea procesual penală.
Discuţiile prealabile pot să se refere la cele mai felurite activităţi profesionale,
preocupări ştiinţifice, tehnice, literare, artistice sau sportive. Este bine, însă, ca organul
judiciar, după ce cunoaşte, în general, pasiunile martorului să dirijeze discuţiile prin
întrebări subtile, cu manifestări de interes din partea sa, spre acele teme în care martorul
se simte competent să discute ca un om cunoscător în materie, poate chiar mai bine
informat decât interlocutorul său, deoarece în asemenea stări spirituale îşi exteriorizează,
voluntar sau involuntar, întreaga sa personalitate. Mai mult chiar, dacă organul judiciar
dispune de date concrete despre activitatea mai recentă a martorului, locurile în care s-a
aflat în ultima vreme, persoanele cu care a colaborat la elaborarea anumitor lucrări sau a
fost cu ele în excursii, la munte, la baluri ori la petreceri de altă natură, nu este lipsit de
sens să-l antreneze în discuţii despre asemenea întâmplări, prin întrebări concrete, dar
ţinând seama de personalitatea martorului sunt potrivite astfel de procedee.

26
N. Volonciu, "Tratat de procedură penală", Bucureşti, Partea generală, Volumul I, Editura PAIDEIA,
1997, p.171; I. Neagu, "Tratat de procedură penală", Bucureşti, Editura PRO, 1997, p.237; Gh. Mateuţ,
"Procedura penală", Partea generală, Volumul II, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1998, p.104.

73
 Drept consecinţă, discuţiile prealabile, purtate cu martorul pe teme cu totul
diferite de scopul ascultării, însă deloc străine persoanei sale, conduc treptat la crearea
unei încrederi reciproce a interlocutorilor. Câştigarea încrederii martorului, apropierea sa,
reducerea tensiunii emoţionale, într-un cuvânt crearea climatului psihologic favorabil
confesiunii se obţine prin discuţii libere, prin abordarea degajată a unor probleme care nu
intră imediat pe terenul investigat, dar care privesc persoana martorului. 27
Subliniem că atitudinea calmă, încurajatoare sobră, civilizată, dar nu rigidă,
trebuie menţinută pe întreaga perioadă a ascultării martorului, în special în ipoteza primei
audieri, când anchetatorul şi martorul se află la primul lor contact. 28
Parcurgând această etapă, organul judiciar pe lângă faptul că-şi îndeplineşte
obligaţiile prevăzute de legea procesual penală, are posibilitatea să studieze martorii, să
observe modul cum reacţionează faţă de situaţia în care se află, să desprindă concluzii
preţioase pentru adoptarea tacticii de ascultare.

B. Faza relatărilor libere

Relatarea liberă sau spontană ori ascultarea povestirii martorului 29 începe cu
invitaţia din partea organului judiciar ca martorul să prezinte prin viu grai, cu cuvintele
sale, tot ce cunoaşte despre infracţiune şi persoanele implicate în săvârşirea ei. Această
etapă începe aşadar prin adresarea unei întrebări generale, denumită întrebare temă - de
natură a da posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce ştiu în legătură cu faptele sau
împrejurările pentru a căror lămurire au fost solicitaţi să depună. De exemplu : "Arătaţi ce
cunoaşteţi în legătură cu accidentul de circulaţie produs la data de .... în locul ... ?" ori :
"Ce cunoaşteţi în legătură cu împrejurările săvârşirii furtului din data de ... în paguba ...?"
Adresâdu-li-se o astfel de întrebare generală, martorii au posibilitatea să
povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească, să prezinte tot ceea
ce cred că ar interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile celui care
conduce ascultarea.

27
I. Mircea, Despre tactica audierii primare a martorului, în Studia Universitas Babeş-Bolyai,
Jurisprudentia, Cluj-Napoca 1973, p. 273
28
E. Stancu, op. cit, p. 71
29
C.Aioaniţei, I-E Iancu, op. cit., p.139; V.Bercheşan, T.Butoi, op. cit., p.101.

74
 Un rol deosebit pentru clarificarea problemelor prin relatarea liberă îl are
atmosfera proprie povestirii martorilor, realizată de către cel care conduce ascultarea.
Pentru aceasta, ascultarea trebuie să fie făcută cu răbdare, calm şi atenţie. Relatările libere
ale martorului trebuie să se desfăşoare, pe cât posibil, fără intervenţia organului
judiciar.În acest sens, se recomandă ca persoana care conduce audierea să nu intervină în
cursul expunerii prin întrebări, manifestări de nerăbdare, mimică de aprobare sau
dezaprobare a celor declarate 30. Intervenţiile prin întrebări nesugestive pot să fie utile
ascultării numai când se observă că martorul, intenţionat sau întâmplător, se abate în
expunerea sa de la obiectul audirii, denaturând realitatea. 31 Asemenea denaturări se pot
produce prin adăugarea din partea lui la ceea ce cunoaşte, omisiunea unor secvenţe din
procesul săvârşirii infracţiunii sau a unor situaţii cunoscute, dar pierdute din vedere sau
ascunse intenţionat, înlocuirea unor persoane sau întâmplări cu altele ori transformând
unele situaţii reale cu altele. 32 Indiferent de ce natură ar fi denaturările din relatarea liberă
a martorului, organul judiciar este chemat să găsească cea mai potrivită cale de a-l
readuce la obiectul ascultării fără să-i facă observaţii, apostrofări, ameninţări sau
aprecieri nefavorabile asupra datelor deja prezentate de martori. O asemenea atitudine nu
face decât să pună pe martori în dificultate, să-i inhibe, să-i îndepărteze ori să determine
poziţia refractară a acestora, cu efect direct asupra calităţii declaraţiei.
Avantajele relatărilor libere ale martorului în procesul ascultării sale primare sunt
multiple. În primul rând, ele evidenţiază limitele cunoştinţelor martorilor la împrejurările
cauzei şi a persoanelor implicate în săvârşirea ei. Apoi, prin fluenţa relatărilor libere se
reduce foarte mult influenţa organului judiciar asupra persoanei martorului. Un alt
avantaj al acestor relatări libere rezidă în faptul că, prin ele, martorului i se deschide
posibilitatea de a prezenta ceea ce cunoaşte în cauză printr-o povestire spontană, fără
oprelişti artificiale, prin cuvintele şi gesticulaţiile sale. În fine, relatările sub această
formă de prezentare deschid organului judiciar posibilitatea să facă aprecieri asupra
nivelului de dezvoltare a proceselor psihice, temperamentului, stării de emotivitate şi
gradului de cultură a martorului. Pentru a ilustra cele expuse exemplificăm prin
următoarea speţă, respectiv cu Dosarul nr. 92/P/1991 aparţinând Tribunalului Judeţului

30
T.Bogdan, "Curs de psihologie juridică", Bucureşti, 1957, p.213.
31
M. Basarab, op. cit, p. 285; C. Suciu op. cit., p. 583
32
T. Bogdan, op. cit., p. 214

75
Bihor. Analizând declaraţia martorului P. V., care printr-o relatare spontană a prezentat
tot ce cunoaşte în legătură cu fapta comisă asupra prietenei sale B.V. care fiind lipsită de
libertate în mod ilegal, prin constrângerea ei de a nu părăsi locuinţa unde a fost condusă
forţat, după care a fost violată, a oferit posibilitatea organelor judiciare să aprecieze starea
puternică de emotivitate a martorului, care era pentru prima dată în contact cu justiţia,
aflându-se şi sub şocul nefastei întâmplări suferite de prietena sa.
Ascultarea poate lua sfârşit după parcurgerea acestei etape, atunci când, în cadrul
relatărilor libere, martorii au lămurit complet toate faptele sau împrejurările pentru care
au fost solicitaţi să depună. Astfel martorul C.N. lămurind împrejurările în care inculpatul
V.N. a furat unele obiecte după ce a forţat în timpul nopţii uşa de la intrarea
apartamentului vecinului său, ocazie cu care infractorul a găsit pe masa din casă cheile de
contact de la motoreta părţii vătămate, a luat-o şi pe aceasta şi a folosit-o conducând fără
a avea permis, după care a readus-o la locul ei, moment în care a fost surprins de martorul
C.N. care venea acasă şi întrebându-l ce face cu motoreta, acesta a răspuns că este a lui
lucru suspect pentru că C.N. ştia cu exactitate cine este proprietarul motoretei. Ascultarea
a putut lua astfel sfârşit deoarece în cadrul relatărilor libere martorul C.N. a lămurit toate
faptele pentru care a fost solicitat să depună. 33
Ascultând povestirea organul judiciar trebuie să-şi noteze - în mod discret - atât
faptele, împrejurările, datele destinate a fi consemnate în declaraţiile martorilor, cât şi
problemele, aspectele neclare, omisiunile cu privire la care constată ezitări sau
contraziceri, urmând ca pe baza lor să fie formulate întrebări pentru etapa ascultării
dirijate. 34

C. Faza întrebărilor şi de ascultare a răspunsurilor

Urmează relatările libere, dacă martorul nu este suficient de clar în expunerea sa,
scapă anumite detalii, pe care - din alte date ale cauzei - rezultă că le cunoaşte sau în
situaţiile de rea-credinţă în prezentarea datelor ce au legătură cu fapta cercetată.
În această fază a ascultării martorului, organul judiciar are posibilitatea să
formuleze întrebări concrete şi clare în legătură cu toate chestiunile ce interesează

33
Dosar nr. 92/P/1991 Tribunalul Judeţului Bihor
34
V. Bercheşan, T. Stănică, op. cit, p. 102-103; C. Aioaniţoaie, I-E. Sandu, op. cit., p. 141

76
cercetarea criminalistică a faptei, chestiuni încă neclarificate prin relatările martorului.
Unii autori 35
susţin ideea potrivit căreia întrebările ce urmează a fi puse martorului ar
trebui pregătite din timp de către organul judiciar încă înainte de începerea ascultării. Alţi
autori 36, însă, cărora ne raliem şi noi, se situează la polul diametral opus, considerând că
pregătirea din timp a întrebărilor n-ar avea sens logic din următoarele considerente:
înainte de audiere organul judiciar încă nu ştia ce cunoaşte martorul despre fapta
cercetată şi în ce anume circumstanţe obiective şi subiective a perceput şi păstrat în
memorie infracţiunea, apoi martorul arată în relatările libere ceea ce ştie despre faptă şi în
ce condiţii a perceput cele cunoscute, lăsând astfel fără obiect multe dintre întrebările
dinainte pregătite, în sfârşit, multe din întrebările care se cer a fi puse martorului sunt
determinate de relatările sale libere. Dar aceasta nu exclude libertatea organului judiciar
ca în funcţie de particularităţile infracţiunii şi ale martorului, să-şi delimiteze în prealabil
sfera datelor pe care doreşte să le clarifice prin ascultarea martorului respectiv.
În general, întrebările din ultima fază a ascultării au drept scop completarea
relatărilor libere, prin precizarea unor situaţii ori secvenţe din procesul săvârşirii
infracţiunii, convingerea organului judiciar de siguranţa martorului în privinţa datelor
prezentate, iar uneori determinarea martorului să revină asupra denaturărilor din
expunerea sa şi să facă declaraţii sincere. Dar pentru succesiunea prezentării lor ar putea
fi ordonate în trei categorii, în atenţie fiind momentul săvârşirii infracţiunii. Adică, prima
categorie de întrebări să privească unele situaţii anterioare infracţiunii, a doua din timpul
săvârşirii ei şi a treia cele referitoare la unele întrebări ulterioare.
1. Prima categorie de întrebări adresate la început martorului ar urma, deci, să se
refere la raporturile anterioare comiterii infracţiunii dintre persoanele participante în
proces şi să continue cu întrebările care interesează starea generală a organismului său
din momentul perceperii evenimentului infracţional, dacă el nu le-a relevat în expunerea
liberă. În acest sens, i se cere să precizeze dacă în timpul săvârşirii faptei era sănătos ori
bolnav, obosit sau odihnit, înainte de muncă, în timpul procesului de producţie ori după
terminarea orelor de serviciu. Aceste precizări sunt importante pentru explicarea unor
neconcordanţe, scăpări în expunere şi în vederea aprecierii probelor. Este ştiut că, stările

35
C. Suciu, op. cit., p. 583
36
I. Mircea, op. cit, p. 259; A. Ciopraga, op. cit., p. 218; C. Aioaniţoaie, V. Bercheşan în Colectiv, p. 142

77
de boală ori cele de oboseală reduc simţitor concentrarea atenţiei omului asupra celor ce
se desfăşoară în mediul înconjurător, din acestă cauză percepându-le doar parţial,
fragmentar, iar prin memorare reţine şi mai puţin din ce a perceput. O influenţă similară o
au şi stările emoţionale deosebit de intense, trăite de martor în timpul săvârşirii
infracţiunii. Drept consecinţă, procesul săvârşirii infracţiuni este perceput fragmentar 37,
iar prin memorare şi în momentul reproducerii exagerează amploarea celor înregistrate.
Tot în această categorie de întrebări, martorul este rugat să precizeze dacă s-a aflat sau nu
sub influenţa băuturilor alcoolice. În caz afirmativ, să arate felul băuturii consumate, în ce
cantitate, cu cine şi cu cât timp înainte de săvârşirea infracţiunii percepute nemijlocit.
Această precizare este necesară, deoarece efectul băuturilor alcoolice asupra sistemului
nervos se manifestă prin scăderea sensibilităţii organismului şi prin diminuarea atenţiei şi
a judecăţii, coborând până la minim capacitatea perceperii şi memorării fenomenului
desfăşurat în prezenţa sa.
2. A doua categorie de întrebări, referindu-se la săvârşirea propriu-zisă a
infracţiunii, trebuie să delimiteze toate activităţile din procesul evenimentului
infracţional, cu precizarea circumstanţelor de loc şi de timp în care s-a produs. Pentru
atingerea acestui scop, se impune ca întâi să fie formulate întrebările pentru precizarea
timpului şi locului în care a fost săvârşită fapta, cu mijloacele şi gradul său de iluminare,
fără a pierde din vedere natura, mărimea şi numărul obiectelor din perimetrul locului
respectiv. După răspunsurile primite şi pe baza lor, întrebările se pot referi la procesul
săvârşirii infracţiunii, cu cele mai însemnate secvenţe din conţinutul lor.
În această ordine de idei, i se cere martorului să arate din ce moment a perceput
evenimentul, cu indicarea primei şi ultimei secvenţe din ceea ce a văzut. Nu este lipsit de
importanţă să se clarifice dacă, concomitent cu procesul săvârşirii faptei s-a mai produs
sau nu şi un alt eveniment, de ce natură a fost, la ce distanţă s-a desfăşurat, cine l-a mai
observat.
Întrucât în majoritatea audierilor asupra datelor de acest fel martorii insistă în
expunerile lor libere, astfel că întrebările puse vor fi doar de precizare a unor detalii sau
pentru reamintirea anumitor secvenţe din procesul săvârşirii infracţiunii.

37
T.Bogdan, op. cit. p.207

78
 3. Intrebările din a treia categorie ar trebui să cuprindă pe cele prin care să se
urmărească aflarea activităţilor întreprinse de anumite persoane după săvârşirea
infracţiunii. Prin intermediul lor se descoperă raporturile create după săvârşirea
infracţiunii de către persoanele interesate în cauză. Asemenea raporturi, de multe ori,
evidenţiază mobilul infracţiunii, persoanele participante la săvârşirea ei, legătura sa cu
aceste fapte infracţionale, precum şi volumul pagubelor materiale produse prin fapta
cercetată.
Ordinea şi gruparea întrebărilor care urmează a fi puse martorului cu prilejul
audierii sale primare, se aleg în fiecare caz concret de către organul judiciar, ţinând seama
de particularităţile cauzei şi de persoana martorului respectiv. Astfel că, ordinea
categoriilor de întrebări poate fi inversată, întrebările dintr-o categorie să fie grupate cu
unele întrebări din altă categorie sau chiar nici să nu fie puse.
După unii autori 38 întrebările care se folosesc la ascultarea martorilor se clasifică
în întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări detaliu.
Întrebările temă - specifice etapei relatării libere - sunt foarte generale şi oferă
posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce cunosc sau consideră că interesează organul
judiciar.
Întrebările problemă, sunt destinate să contribuie la lămurirea unui anumit aspect
din multitudinea faptelor, împrejurărilor cunoscute de către martori. Asemenea întrebări
pot fi formulate astfel : "Care sunt semnalmentele persoanei pe care aţi văzut-o?", "Ce
cunoaşteţi despre modul în care numitul ... şi-a petrecut timpul în ziua de ... ?".
Întrebările detaliu, sunt mult mai concrete, folosirea lor având menirea să ducă la
obţinerea unor amănunte de natură să asigure verificarea afirmaţiilor martorilor. De
exemplu : "Cine mai era de faţă în momentul când a avut loc discuţia la care vă referiţi
?", "Cu ce era îmbrăcată persoana pe care aţi văzut-o ?". Din categoria întrebărilor detaliu
fac parte şi întrebările de completare, de referinţă (de precizare) şi de verificare.
Pentru a diminua ori elimina influenţa pe care ar putea s-o exercite întrebările
puse trebuie să fie : directe, scurte, logice, clare - atât în formă cât şi în conţinut - să ţină
seama de nivelul de pregătire a martorilor.

38
C.Aioaniţoaie, A.Ciopraga, E.Stancu, V.Bercheşan, T.Buhoi.

79
 Este interzis a se adresa martorilor întrebări de natură să împiedice aflarea
adevărului în cauză, prin care îi pune în dificultate, îi sugestionează, li se solicită să facă
aprecieri referitoare la clarificarea faptelor ce constituie obiectul declaraţiilor, la gradul
de vinovăţie al persoanei cu privire la care sunt ascultaţi. Întrebările sugestive conţin într-
o măsură mai mare sau mai mică răspunsul pe care urmează să-l dea martorii. Folosindu-
se astfel de întrebări, răspunsul martorilor nu va mai reflecta realitatea, întrucât, dintr-o
multitudine de motive, aceştia sunt tentaţi să preia răspunsul ce le-a fost sugerat prin
întrebarea pusă.
Ascultarea martorilor trebuie condusă şi desfăşurată într-o astfel de manieră încât
să se ajungă la determinarea acestora să declare adevărul, să se obţină acel "triumf" 39 al
adevărului, putându-se ajunge, mai întotdeauna, la "TRIUMFUL ADEVĂRULUI".

39
I.Andrei, I.Săroiu, "Triumful adevărului", Cluj-Napoca, Editura Cordial Lex, 1997.

80