2 Sistemele de bază ale dreptului privat roman

2.1 Caracterizaţi sistemele de drept ale Dreptului Privat Roman.

a) Ius civile (dreptul civil) este ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile
dintre romani. Cu alte cuvinte, este dreptul de care se foloseau numai cetăţenii romani1.
b) Ius gentium (dreptul ginţilor) este ansamblul de reguli care reglementau relaţiile
dintre cetăţenii romani şi străini. Ius gentium este considerat dreptul internaţional al
romanilor
c) Ius naturale (dreptul natural) este acel pe care tot omul la deprins de la natură. Dreptul natural este specific
nu doar omului, ci şi animalelor. Ca exemplu, sunt instinctele pe care le au atât oamenii, cât şi animalele: viaţa în
comun, instinctul de procreare etc. Ele sunt cunoscute de toţi, din generaţie în generaţie. Se spune că romanii
vedeau în dreptul natural un sistem de principii valabile „pentru toate popoarele şi pentru toate timpurile”.

Se menţionează că ius naturale îşi trage originea din relaţia omului cu divinitatea (Dumnezeu). În aşa mod,
dreptul natural este definit ca ansamblul normelor de conduită, întipărite în inima omului de către Dumnezeu de la
naştere, norme care se menţin veşnic, sunt respectate de toate popoarele lumii, sunt perfecte şi nu necesită
schimbări.

d) Ius pretorium (dreptul pretorian) este dreptul creat prin activitatea magistraţilor romani şi în special a
pretorilor. Aceştea emiteau ordine, hotărâri, decizii, care luate împreună alcătuiau dreptul pretorian.

2.2 Comparaţi ius civile cu ius gentium.

DREPTUL PRIVAT la rindul sau este format din 3 parti:
- DREPTUL CIVIL – IUS CIVILE = dreptul cetacenilor romani extrem de rigid, de formalist si
profund exclusivist, fiind inconjurat de forme solemne si simboluri de natura sa-l faca
inaccesibil strainilor.
- DREPTUL GINTILOR – IUS GENTIUM = cuprindea normele juridice care se aplicau in
raporturile dintre cetateni si straini, aparind ca o replica la dreptul civil, fiind mult mai evoluata
decit aceasta, deoarece nu presupune forme solemne si gesturi rituale, intemeindu-se pe libera
manifestare a vointei persoanelor.
-
2.3 Argumentaţi influenţa reciprocă dintre ius civile, ius praetorium şi ius gentium prin
prisma perioadelor istorice de dezvoltare ale Dreptului Privat Roman.

3 Izvoarele dreptului privat roman

3.1 Descrieţi obiceiul ca izvor formal al Dreptului Privat Roman
Pe parcursul istoriei, izvoarele formale au apărut şi s-au perfecţionat în strânsă legătură cu situaţia politică,
economică, socială şi culturală din acele vremuri
1
În unele surse, se mai numeşte şi dreptul quiritar, întrucât cetăţenii romani se numeau quiriţi (Molcuţ Emil, op.cit., p.20).
 Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. El îşi are originea în epoca străveche, când obiceiul nu a avut
caracter juridic, ci era o simplă normă de conduită.

La început, viaţa socială a poporului roman se întemeia pe tradiţii, formate din repetarea anumitor
comportamente. Obiceiul purta caracter nejuridic şi nu era obligatoriu, deoarece la acel moment încă nu se formase
statul, iar în rezultat, nu avea cine să impună obligaţia ca obiceiurile să fie executate.

3.2 Comparaţi obiceiul cu legea ca izvoare ale Dreptului Privat Roman.

4 Jurisprudența – izvor al dreptului privat roman
4.1 Descrieţi activităţile juristconsulţilor romani.
Juriştii erau asemeni unor povăţuitori, atât pentru cei care aveau nevoie de consultaţii juridice, cât
şi pentru oricine avea nevoie de sfat 2. Dacă cineva vroia să-şi facă imagine şi carieră profesională,
mai întâi trebuia să cunoască dreptul. Un jurist bun era acela care ştia să spună cuvinte solemne în
faţa magistratului, să redacteze actele juridice, să răspundă la întrebări, să dea consultaţii, să scrie
tratate şi alte lucrări de drept.

4.2 Comparaţi concepţiile juridice ale reprezentanţilor şcolii sabiniene cu concepţiile juridice
ale reprezentanţilor şcolii proculiene.

Şcolile de drept – sabiniană şi proculiană. La începutul epocii clasice s-au creat două şcoli de drept: sabiniană
şi proculiană. Şcoala sabiniană era conservatoare, fondată de Capito şi avându-l pe Sabinius în frunte, iar şcoala
proculiană era inovatoare, fondată de Labeo şi avea la conducere pe Proculus.

Între aceste două şcoli adeseori aveau loc confruntări de idei. Fiind mai progresistă, şcoala proculiană folosea
tehnica juridică, în timp ce şcoala sabiniană se baza pe tradiţii şi elemente primitive. De exemplu, în ce priveşte
majoratul la băieţi. Proculienii ziceau că trebuie fixată vârsta de 14 ani la atingerea căreia orice băiat să poată fi
considerat major, pe când Sabinienii erau împotrivă, spunând că majoratul trebuie acordat numai după o cercetare
corporală.

4.3 Argumentaţi specificul jurisprudenţei în dependenţă de perioada istorică de dezvoltare a Dreptului

Privat Roman

Jurisprudenţa veche se baza pe soluţii de speţă (răspunsuri la cazuri practice), dar aceasta nu era
îndeajuns pentru dezvoltarea dreptului. Juriştii erau preocupaţi mai mult de practică, în timp ce
baza teoretică a dreptului nu era pusă la punct.

2
În continuare, pe alocuri, am utilizat şi un alt cuvânt - „jurisconsult”. Ambele cuvinte - jurist şi jurisconsult - sunt sinonime.
 Jurisconsulţii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de bogată, prin capacitate de analiză şi sinteză, de
generalizare şi sistematizare, printr-o logică severă cu care rezolvau diverse controverse, prin raţionalism juridic elegant
şi limpede, prin precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice 3.

În epoca postclasică jurisprudenţa nu mai este izvor de drept. Având o putere absolută, împăratul nu avea nevoie de
jurişti cu renume.

. Ori de câte ori era necesar să fie soluţionate probleme juridice, consilierii împăratului compilau din lucrările juriştilor
clasici şi propuneau aceste extrase împăratului spre aprobare. În consecinţă, avea loc o copiere masivă, motiv din care
ştiinţa dreptului decade foarte mult.

S-a ajuns până la situaţia când procesul îl câştiga cel care aducea în faţa judecătorilor cât mai multe texte în
favoarea sa, culese din lucrările jurisconsulţilor clasici. Şi atunci, fie părţile, fie avocaţii, în dorinţa de a câştiga
procesul, citau în faţa judecătorilor texte falsificate. La rândul lor, judecătorii nu puteau verifica aceste informaţii,
deoarece jurisprudenţa clasică era foarte vastă şi ei nu o puteau cunoaşte în detaliu.

Pentru a pune capăt falsificărilor de texte, în anul 426 a fost emisă legea citaţiilor4. Legea a
confirmat autoritatea lucrărilor anumitor jurisconsulţi: Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin.

5 Codificația lui Justinian

5.1 Descrieţi procesul de realizare a Codificării lui Justinian.
Pe timpul împăratului Iustinian se adunase foarte multă literatura juridică. De asemenea, numărul
constituţiilor imperiale era foarte mare, aşa încât se impunea o aranjare şi o sistematizare a lor.

. Înainte de a începe codificare, Justinian urmărea scopuri politice şi militare 5. Imperiul Roman (cel Bizantin, cu
capitala la Constantinopol) se confrunta cu numeroase probleme (sărăcie, războaie etc.). În aşa mod, statul avea
nevoie de o legislaţie cât mai precisă.

3
Volcinschi Victor, Cojocari Eugenia, op.cit., p.23.
4
Legea citaţiilor a fost dată de împăratul Valentinian al III-lea.
5\
 În anul 528, împăratul Iustinian numeşte o comisie din zece persoane, în fruntea căreia se găsea profesorul
Universităţii din Constantinopol, Tribonian, care purcede la întocmirea celei mai mari culegeri de acte legislative de
până atunci, numită codificaţia lui Iustinian.

5.2 Comparaţi părţile componente ale Codificării lui Justinian

Digestele (Digesta) sau, cu titlul grecesc, Pandectele - ambele denumiri având sensul de „culegeri” - care, în 50 de
cărţi, cuprind cele mai semnificative extrase din operele clasicilor dreptului roman

c) Instituţiile. În timp ce Digestele erau în lucru, Iustinian îi încredinţează lui Tribonian sarcina de a alcătui, cu
ajutorul mai multor profesori universitari, un manual juridic pentru pregătirea studenţilor. Apărut la finele anului
533, noul manual s-a numit „Instituţiile” (Institutiones), şi cuprindea numeroase definiţii, clasificări şi abordări
ştiinţifice.

d) Novelele. Procesul de alcătuire a culegerii de norme juridice a continuat şi după această dată. Alte noi
colecţii de hotărâri şi edicte au fost adunate de persoane particulare, fie în timpul domniei lui Iustinian, fie după
moartea lui. Culegerile respective s-au numit „Novelele”.

5.3 Argumentaţi importanţa Codificării lui Justinian pentru dezvoltarea dreptului privat

Importanţa codificaţiei lui Iustinian pentru dreptul privat roman:

a) prezintă o valoare istorică şi culturală;

b) în baza codificaţiei lui Iustinian aflăm cum a fost dreptul roman vechi şi clasic;

c) este o operă cu caracter practic, o colecţie de cazuri ce ne poate servi la cunoaşterea modului în care s-a
format gândirea juridică romană pe parcursul anilor;

d) este posibil ca unele idei importante din textul codificaţiei lui Iustinian să fie preluate şi incorporate în
legislaţia actuală, chiar dacă din momentul alcătuirii codificaţiei au trecut mai bine de 1.500 ani;

6 Procedura formulară.
6.1Expuneţi părţile componente ale formulei în procedura formulară.
Structura formulei. Formula era alcătuită din patru părţi principale şi două accesorii.

a) Părţile principale erau: intenţia, demonstraţia, adjudecarea şi condamnarea (intentio, demonstratio, adiudicatio
şi condemnatio);

b) Părţile accesorii erau: prescripţiunile şi excepţiunile.

6.2 Comparaţi procedura legisacţională cu procedura formulară.

Procedura formulară se desfăşura tot în două etape, in iure - în faţa magistratului şi in iudicio - în faţa judecătorului.
Însă spre deosebire de procedura legisacţiunilor, în procedura formulară magistratul avea un rol
activ şi creator. Acum părţile îşi expuneau pretenţiile în faţa magistratului fără a mai folosi expresii,
termeni sau gesturi.
 Deosebire^!! magistratul redacta cu concursul acestora un înscris numit formulă (formula), care cuprindea esenţa
procesului şi constituia călăuza după care trebuia să se conducă judecătorul pentru darea sentinţei

procedura legisacţiunilor era reglementată de lege, şi în special de Legea celor XII Table

Procesul se desfăşura în cuvinte obişnuite, fără ritualuri şi fără gesturi, cum se întâmpla în procedura legisacţiunilor

Asemanari: În faţa magistratului, reclamantul îşi spunea verbal pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în veche procedură, putea
să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege ori să nu se apere

6.3 Argumentaţi cauzele înlocuirii procedurii legisacţionale cu procedura formulară

În secolul al II - lea î.Hr. economia şi comerţul în Imperiul roman au crescut rapid. În consecinţă, între comercianţi
apăreau tot mai multe conflicte care ajungeau a fi soluţionate pe cale judiciară. Cea mai mare
problemă era că procedura legisacţională devenise rigidă şi îngreuna mult judecarea pricinelor

7 Noțiunea de persoană și capacitatea juridică a persoanei

7.1 Expuneţi noţiunea şi conţinutul capacităţii juridice depline a persoanelor în Dreptul Privat
Roman.
 Capacitatea juridica, nu este alta decat acea capacitatea abstracta si generala ce se
identifica cu personalitatea juridica

Felurile capacităţii. Capacitatea era de două feluri: deplină şi restrânsă. Se bucurau de capacitate deplină
numai cei care întruneau trei elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitas) şi calitatea de şef de
familie (pater familias)6. Prin urmare, beneficiau de capacitate deplină doar cetăţenii romani şefi de familie, pe
când restul oamenilor liberi (cetăţenii romani care nu erau şefi de familie, latinii, peregrinii, colonii), aveau o
capacitate restrânsă.

7.2 Comparaţi capacitatea juridică deplină cu capacitatea juridică limitată a persoanelor

Lipsiţi de status civitates, sclavii nu puteau avea relaţii juridice între ei, fiind privaţi de dreptul de a încheia
acte juridice. Mai mult, sclavul nu avea familie, deoarece neavând jus nuptiae, nu puteau să se căsătorească. Asta
însemna că legătura sclavului cu o sclavă era doar un simplu fapt denumit contubernium. Totuşi se recunoştea o
relaţie de rudenie între sclavi(cognatio servilis), însă fără consecinţe pe plan juridic, întrucât nu exista un pater
familias ca în cazul familiilor legitime.7

7
 8.Capacitatea juridică limitată a persoanelor în dreptul privat roman.
8.1 Caracterizaţi capacitatea juridică limitată a persoanei (capitis diminutio).
9 Dacă persoana pierdea cel puţin unul dintre elementele capacităţii (libertatea, cetăţenia sau
dreptul de a fi şef de familie), aceasta avea ca rezultat retragerea capacităţii juridice - capitis
deminutio.

Capitis deminutio se manifesta prin una dintre următoarele forme:

c) Capitis deminutio minima, avea loc atunci când se pierdeau anumite drepturi ce ţin de statutul
familial.

b) Capitis deminutio media sau minor, când cetăţeanul roman îşi pierdea doar cetăţenia.

a) Capitis deminutio maxima, intervenea atunci când cetăţeanul roman pierdea libertatea şi cetăţenia.

8.2 Comparaţi efectele lui capitis diminutio asupra capacităţii juridice a cetăţenilor romani cu
afectarea onoarei şi demnităţii civile.
9 a) Capitis deminutio maxima, intervenea atunci când cetăţeanul roman pierdea libertatea şi cetăţenia.
Era considerată drept cea mai mare pierdere pe care o putea avea un cetăţean pe parcursul vieţii sale.
Lipsirea de libertate şi cetăţenie avea ca efect pierderea tuturor drepturilor civile şi politice 8.
Cetăţeanul roman sancţionat cu capitis deminutio maxima era asimilat cu un sclav şi putea fi vândut,
dar numai în afara Romei.

10 Exemple de capitis deminutio maxima în Imperiul roman avem situaţiile în care un cetăţean roman
dezerta din armată (fugea din armată), se eschiva de la recensământ, devenea prizonier de război în alt
stat etc.

11 b) Capitis deminutio media sau minor, când cetăţeanul roman îşi pierdea doar cetăţenia. De exemplu,
cetăţeanul roman exilat din Roma ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.

12 c) Capitis deminutio minima, avea loc atunci când se pierdeau anumite drepturi ce ţin de statutul
familial. De exemplu, o persoana care până atunci nu se afla sub nici o putere („sui iuris”) se căsătorea
şi intra sub puterea unui pater familias. Astfel persoana suferea o micşorare („coborâre”) a capacităţii
sale juridice.

9Statutul juridic al cetățenilor romani.

9.1 Caracterizaţi modurile de dobîndire a cetăţeniei romane.
Dobândirea cetăţeniei: a) Cel mai frecvent, cetăţenia romană se dobândea prin naştere9;

d) Prin dezrobire - sclavul dezrobit de un cetăţean dobândea şi el cetăţenia.

b) Cetăţenia mai putea fi dobândită prin efectul legii. Străinul care întrunea condiţiile cerute de lege
pentru dobândirea cetăţeniei, devenea cetăţean roman;

c) Prin naturalizare, când se vota o lege specială cu privire la acordarea cetăţeniei unor categorii de
persoane

8
9
 9.2 Comparaţi statutul juridic al cetăţenilor romani cu cel al latinilor şi peregrinilor.
Cetăţenii erau cei care locuiau în cetatea Romei. Ei aveau toate drepturilor civile şi politice. Drepturile
cetăţenilor romani erau următoarele:

Ius commercium - dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman;

Ius connubium - dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform dreptului civil;

Ius militiae - dreptul de a fi soldat în legiunile romane;

Ius sufragii - dreptul de a alege;

Ius honorum - dreptul de a candida la o funcţie în stat.

Spre deosebire de cetăţenii romani, peregrinii obişnuiţi nu aveau drepturi politice şi nici drepturi civile.
Pentru a putea întreţine relaţii comerciale cu Roma, peregrinilor obişnuiţi li s-a acordat ius comercium.

Peregrinii obişnuiţi dobândeau cetăţenia Romei prin efectul legii şi prin naturalizare (de exemplu, legea lui
Caracalla din 212 d.Hr.).

- Peregrini deditici. Ei alcătuiau o categorie inferioară de peregrini, fiindcă nu aveau dreptul de a veni la
Roma şi nu puteau dobândi cetăţenia romană 10. Nu aveau drepturi politice, civile şi nici comerciale.

Existau mai multe categorii de latini: a) latinii coloniari, locuiau în coloniile fondate de romani în regiunea
Italiei de azi; b) latinii uniani, erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Ei nu puteau lăsa bunurile
lor prin testament.

10 Statutul juridic al latinilor și peregrinilor.

10.1 Caracterizaţi statutul juridic al latinilor.

Conditia juridica a latinilor veteres era asemanatoare cu cea a cetatenilor romani,respectiv, dintre drepturile politice
aveau ius sufraggii, numai daca se gaseau la Roma,deci nu aveau ius honorum si ius militiae , iar dintre drepturile civile
aveau ius connubili , ius commercii si acces la legis actiones.Daca latinul se stabilea la Roma capata cetatenie romana.

Latini coloniari aveau drepturi mai reduse ca latinii vechi.Nu aveau drepturi politice ,aveau numai ius connubii si legis
actio.

Latini iunieni In aceasta categorie intrau sclavii eliberati de cetatenii romani.Deveniti liberi , fostii sclavi nu se bucurau
de cetatenia romana, nu aveau drepturi politice, nu aveau ius connubii , aveau ius commercii , nu aveau dreptul sa
mosteneasca si nici sa lase mostenire descendentilor legitimi.

10.2 Comparaţi statutul juridic al latinilor cu cel al peregrini

10
 Peregrinii - oamenii liberi care nu erau nici cetăţeni, nici latini. Ei nu putea beneficia de dreptul civil ( ius
civile), fiindcă nu erau cetăţeni romani, în schimb se bucurau de dreptul ginţilor (ius gentium), de care
profitau toţi străinii Imperiului Roman.

Peregrini se deosebeau de latini mai ales de latini veteras prin faptul ca nu aveau dreptuiri politice, dar si nici drepturi
civile . Dar pentru a intretine relatii comerciale cu Roma lor li s-a acordat ius comercium.

Daca latini aveau dreptul de a veni cu traiul la roma cu anumite conditi, atunci peregrinii deditici erau lipsiti de acest
drept.Ei nu puteau deveni cetateni romani , neavind nici drepturi politice ,civile si nici comerciale.

11Condiția juridică a sclavilor

11.1 Caracterizaţi izvoarele sclaviei.
Izvoarele sclaviei. Existau următoarele situaţii când cineva devenea sclav: a) naştere; b) război; c) fapte
pedepsite cu pierderea libertăţii.

a) Naşterea. La romani era regula că copilul născut în afara căsătoriei dobândea condiţia juridică a mamei.
Deoarece femeia sclavă năştea întotdeauna în afara căsătoriei, copilul era şi el sclav, chiar dacă tatăl
natural fusese om liber.

b) Războiul. Prizonierii de război nu erau ucişi, ci lăsaţi să muncească în calitate de sclav. Mult timp războiul
a constituit principala sursă a sclaviei. Prizonierii intrau în proprietatea statului, apoi erau vânduţi
persoanelor particulare.

c) Pedeapsa. Cetăţenii romani care sufereau anumite pedepse puteau fi vânduţi ca sclavi, dar nu la Roma,
ci peste hotare. În această situaţie se aflau: cel care avea o datorie şi nu o întorcea, hoţul prins în flagrant,
dezertorul, nesupusul la serviciul militar etc.

11.2 Comparaţi statutul juridic al sclavilor cu cel al dezrobiţilor

La romani, sclavul era considerat un lucru. El făcea parte din patrimoniul stăpânului, care-l putea vinde,
închiria sau omorî. Tot astfel, sclavul nu putea avea patrimoniu, nu putea lăsa moştenire, nu putea încheia
contracte.

Nu toţi sclavii aveau aceeaşi situaţie juridică: sclavul părăsit sau cel pedepsit cu căderea în sclavie, se afla
într-o stare de inferioritate faţă de sclavii privaţi, în timp ce sclavii statului 11 beneficiau de hrană şi locuinţă
asigurate, se puteau căsători cu femei libere, puteau fi remuneraţi pentru serviciile prestate 12.

Prin peculiu, proprietarii de sclavi îi făceau pe sclavii lor să muncească mult şi cu râvnă, sclavii creându-şi
impresia că muncesc pentru averea lor. În aşa mod, stăpânul îl exploata pe sclav până la bătrâneţe, încurajându-l
să strângă cât mai multe bunuri, iar într-un final, îi lua toate bunurile pe care le agonisea timp de o viaţă.

11
12
 Libertinii, numiţi şi dezrobiţi, erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor, prin utilizarea anumitor forme
solemne. După dezrobire, fostul stăpân se transforma în patron, iar fostul sclav devenea libert (dezrobit).

12.Statutul juridic al dezrobiților

12.1 Descrieţi obligaţiile dezrobitului faţă de patron.
Obligaţiile dezrobitului faţă de stăpânul lui. Eliberarea sclavului din sclavie, nu însemna ruperea completă a
legăturii cu stăpânul săi.

Dezrobitul continua să aibă o serie de obligaţii faţă de stăpân, şi anume: a) dreptul stăpânului de a dispune de
bunurile dezrobitului; b) respectul pe care dezrobitul trebuia să îl acorde stăpânului; c) serviciile pe care dezrobitul
le presta stăpânului său. Serviciile puteau fi obişnuite sau de o anumită calificare13.

12.2 Formele dezrobirii. Dezrobirea se făcea prin una din următoarele 3 forme solemne: vindicta, censu sau
testamento.

Dezrobirea vindicta se făcea prin pronunţarea de către magistrat a unei formule solemne: „acest sclav să fie
liber”, atingându-l pe sclav cu o nuia.

Dezrobirea censu se făcea prin trecerea din sclav în dezrobit cu ocazia efectuării recensământului.

Dezrobirea testamento avea loc atunci când stăpânul lăsa un testament în care scria numele sclavului care
urma să devină liber după moartea sa. Sclavul devenea liber numai după moartea stăpânului, deoarece numai din
acest moment testamentul producea efecte juridice.

13Familia romană
13.1 Expuneţi trăsăturile caracteristice ale familiei romane.
În epoca veche la romani, era prezentă familia patriarhală. Figura centrală în familie era şeful acesteia, care se
numea pater familias. Puterea şefului de familie se numea manus (mână), simbol al forţei fizice. Pater familias se
considera singurul independent în familie (sui iuris), pe când soţia şi copiii de sub puterea lui se aflau în supunere
(alieni iuris), iar sclavii - nişte simple lucruri, obiecte de proprietate (res). Rezultă aşadar, că vechea familie romană
era întemeiată pe legătura de putere dintre şeful de familie şi cei aflaţi sub autoritatea sa.

13.2 Comparaţi rudenia agnată cu rudenia cognată.

Rudenia agnată este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, deoarece puterea se exercita şi se transmitea doar prin bărbaţi. La
moartea şefului de familie, numai urmaşii săi masculini de prim grad deveneau şefi de familie 14. La rândul lui, fiecare din
aceştea alcătuiau o nouă familie.

Urmaşii mai îndepărtaţi ai capului de familie (de exemplu, nepoţii, nepoatele), treceau acum în noile familii, schimbându-
şi doar puterea sub care se aflau.

13
14
Toate aceste persoane se numeau unele faţă de celelalte agnaţi.

Cognaţiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un autor comun, indiferent dacă se găseau sau nu
sub aceeaşi putere.

Cognaţii nu sunt întotdeauna şi agnaţi. Astfel, sora trece prin căsătorie sub puterea bărbatului şi încetează să mai fie
agnată cu fratele ei rămas sub puterea tatălui, dar continuă să fie cognată cu el 15.

14 Căsătoria în dreptul privat roman.

14.1 Caracterizaţi condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei

A. Consimţământul. În epoca veche a dreptului roman, căsătoria şi logodna tinerilor se încheiau de către
şefii de familiei ai acestora. Mai târziu, în epoca clasică, în afară de consimţământul şefilor de familie se
cerea şi consimţământul viitorilor soţi.

B. Vârsta. La momentul încheierii căsătoriei, fata trebuie să aibă minimum 12 ani (nubilă, aptă pentru
căsătorie). În privinţa băieţilor (aşa-zisa pubertate), sabinienii o fixau de la caz la caz, luând în consideraţie nu vârsta,
ci dezvoltarea fizică a tânărului, pe când proculienii o fixau la 14 ani.

C. Dreptul de a se căsători (ius conubii). Soţul trebuia să aibă în conformitate cu legile romane, dreptul de a
încheia o căsătorie. Existau următoarele cerinţe:

a) viitorii soţi să nu fie rude între ei.

b) viitorii soţi să nu fie afini între ei.

c) nici unul dintre soţi să nu fie căsătorit.

d) văduva nu se putea recăsători timp de 1 an (în epoca veche) de la moartea soţului

e) categoria socială constituia o piedică la căsătorie

f) motivele politice

14.2Comparaţi relaţiile nepatrimoniale între soţi în cadrul casătoriei cum manu şi sine manu.
15
 Dacă femeia era independentă (sui iuris), adică nu se afla sub puterea unui cap de familie, şi se căsătorea cu manus,
- intra în puterea şefului (pater familias) noii sale familie şi întreaga ei avere trecea în patrimoniul acestuia.

Dacă era dependentă (alieni iuris), adică se afla sub puterea unui cap de familie, acesta trebuia s-o înzestreze cu o
dotă, odată cu intrarea ei în puterea noului cap de familie. Dota era alcătuită din diverse bunuri mobile sau imobile
şi intra în patrimoniul noului şef de familie.

Dacă femeia se căsătorea fără manus, urmează să facem aceeaşi distincţie, după cum era dependentă (alieni iuris)
sau independentă (sui iuris). În prima ipoteză, soţia se supunea capului din familia sa de origine şi, în consecinţă, tot
ce dobândea rămânea acestuia. În ipoteza a doua, femeia era proprietara averii ei.

La căsătorie, soţia primea numele soţului şi trecea cu traiul în casa lui.

Soţii îşi datorau fidelitate unul celuilalt, cu toate acestea, numai adulterul soţiei era pedepsit 16.

Treptat, poziţia socială a soţiei s-a ameliorat: soţii sunt obligaţia să se respecte reciproc; femeia se ridică la rangul
bărbatului, iar acesta trebuie să-i dea întreţinerea corespunzătoare, s-o apere în orice împrejurări.

15 Noțiunea și clasificarea bunurilor

15.1 Expuneţi esenţa clasificării bunurilor în: „bunuri principale” şi „bunuri accesorii”,
„bunuri generice” şi „bunuri individual determinate”, „bunuri mobile” şi „buniri imobile”.

Bunuri principale -; Acelea care au o calitate proprie.

Bunuri accesorii -; Acele bunuri care slujesc pentru o mai buna utilizare altor bunuri considerate principale in raport
cu ele.

) După natura lor: bunuri determinate generic şi determinate individual. În opinia romanilor, erau determinate
generic bunurile care se individualizau prin cântărire, măsurare, numărare; spre exemplu, o turmă de vite, 5 saci cu
grâu, 20 de metri de stofă ş.a. În schimb bunurile determinate individual aveau caracteristici proprii numai lor: o
casă, un lot de pământ, un tablou etc.

Mobile sunt lucrurile care se mişcă singure sau pot fi mişcate de cineva, fără a aduce atingere valorii lor (de
exemplu, animalele, mobila din casă). Lucrurile imobile sunt lucrurile care îşi modifică substanţa dacă sunt mutate
dintr-un loc într-altul17 (de exemplu, casele, arborii, podurile).

15.2 Comparaţi „res in commercium” cu „res extra commercium”

Bunurile care se afla in circuitul comercial la romani se numeau res in commercium.Iar acelea bunuri care nu se pot
afla in proprietatea privata. Bunurile res commercium se pot transmite de la o persoana la alta respectind anumite

16

17
 conditii stabilite de parti,vinzare sckimb ,etc.Bunurile res extra commercium nu pot trece de la u n proprietar la
altul, nu se pot vinde sau skimba.

16 Dreptul de posesie
16.1 Descrieţi elementele posesiei.
Pentru a exista, posesiunea are nevoie de o voinţă şi un obiect material, asupra căruia să se răsfrângă acea voinţă.
Aceste două elemente poartă denumirea de corpus şi animus. Prin corpus (elementul material) se înţelege
deţinerea materială a lucrului . Animus (elementul intenţional) presupune voinţa posesorului de a avea lucrul pentru
sine; convingerea personală că el este proprietar. Dacă unul din elemente dispare, posesiunea încetează.

16.2 Comparaţi interdictele retinendae possessionis causa cu recuperandae possessionis

causa.
recuperandae possessionis causa se emiteau în caz de pierderea a posesiunii şi urmăreau redobândirea ei.
retinendae possessionis causa - emise în caz de tulburare a posesiunii şi aveau ca scop păstrarea liniştită a
posesiunii Argumentaţi gradul diferit de răspundere a posesorilor de bună şi de rea credinţă în cazul revendicării
bunului.

17 Dreptul de proprietate

17.1 Definiţi dreptul de proprietate în sens obiectiv şi subiectiv

Conţinutul dreptului de proprietate îl constituie cele 3 atribute ce aparţin titularului: posesia, folosinţa şi
dispoziţia (ius utendi, fruendi, abutendi).

Posesia (ius utendi) înseamnă posibilitatea de a stăpâni bunul în materialitatea lui; de a veni în contact fizic cu
el.

Folosinţa (ius fruendi) presupune culegerea fructelor, adică de a beneficia de foloasele lucrului, de rezultatele
lui.

Dispoziţia (ius abutendi) este cel mai important atribut al dreptului de prorpietate. Fără dispoziţie nu poate
exista nici proprietatea. Cel care deţine asupra sa dreptul de dispoziţie, poate uşor să decidă soarta bunului

Dreptul de proprietate este dreptul de a folosi un bun , de a-I culege fructele si de dispune de atit cat permite
masura dreptului.

17.2 Comparaţi modurile de apărare a dreptului de proprietate.

Ocupaţiunea constă în luarea în posesiune a unui lucru care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni proprietar.
Lucrurile care nu aparţin nimănui se numesc şi lucruri fără stăpân

Accesiunea constă în întruparea unui lucru accesoriu într-un altul principal. Cu alte cuvinte, prin accesiunea se
înţelege unirea unui lucru cu un alt lucru. După realizarea acestei uniuni, lucrul accesoriu îşi pierde existenţa,
devenind parte componentă a celui principal.

Găsirea unei comori

Prin comoară se înţeleg lucrurile de valoare, ascunse în pământ de atâta vreme încât nu se mai ştie cine a fost ultimul
lor proprietar. MancipatiuneaPresupunea îndeplinirea unor forme solemne: prezenţa a cel puţin 5 martori cetăţeni
romani, prezenţa lui libripens (cel ce cântărea metalul-preţ cu o balanţă de aramă) 18, prezenţa mancipantului (cel
care vindea), a lui accipiens (cel care cumpăra), precum şi a lucrului ce urma să fie transmis.

f) In iure cessio

Era un mod de dobândire a proprietăţii care presupunea organizarea unui proces fictiv. Cu alte cuvinte, părţile
„inventau” un proces, asemeni unei „piese de teatru”.

Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor prin îndelungata folosinţă a lor.

Dobândirea dreptului de proprietate prin efectul legii avea loc atunci când legea însăşi prevedea că o situaţie sau alta
duce la transferul dreptului de proprietate.

Prin hotărâre judecătorească - atunci când magistratul lua decizia în privinţa unui conflict sau altul.
Adeseori, se judecau procesele privind stabilirea hotarelor între două terenuri, împărţirea moştenirii,
neîntoarcerea unei datorii etc.

Servituțiile prediale și personale

1 Caracterizaţi servituţiile prediale.

Servituţile pot fi constituite în folosul unui fond (unui lot de pământ), în care caz se numesc servituţi prediale.
Servituţile prediale presupun două imobile, care trebuie să fie învecinate sau cel puţin apropiate pentru a permite
exercitarea servituţii în favoarea fondului dominant La romani, servitutele prediale erau de două feluri: rustice şi
urbane. Distincţia dintre ele se făcea după natura imobilului dominant, şi anume: dacă imobilul dominant era o
clădire, indiferent unde se afla, servitutea se numea urbană, iar dacă imobilul era un teren, servitutea se numea
rustică19.

2 Comparaţi servituţiile prediale cu cele personale.

3 Servituţile personale presupun existenţa unui lucru, mobil sau imobil, asupra căruia două persoane
determinate exercită drepturi reale distincte. Romanii au cunoscute următoarele servituţi
personale:

4 - uzufructul, dreptul de a folosi lucrul altei persoane şi a-i culege fructele;

5 - usus este dreptul de a folosi lucrul altuia, dar fără a-i culege fructele.

6 - habitatio este dreptul de a locui în casa altuia.

18
.

19
 7 - operae servorum, dreptul de a folosi serviciile sclavilor altuia.

Superficia și emfiteoza
a. Caracterizaţi superficia ca drept real asupra bunului altei persoane.

Superficia este dreptul de a folosi terenul altuia în vederea edificării şi exploatării unei construcţii, deasupra ori sub
acest teren, sau a exploatării unei construcţii deja existente. Dreptul de superficie se referă cu stricteţe la relaţia care
se crează între imobil (edificiu, locuinţă, construcţie etc.) şi terenul pe care acesta este amplasat. Din acest
considerent, deseori se menţionează că dreptul de superficie este un drept imobiliar

2 Determinaţi asemănările şi deosebirile dintre superficie şi emfiteoză

3 La început, emfiteoza a fost utilizată numai de împăraţi, mai apoi însă, la emfiteoză recurgeau şi
marii latifundiari, pentru a da în arendă pământurile lor rămase neprelucrate, din cauza lipsei forţei
de muncă.

4 Proprietarul putea să desfiinţeze emfiteoza dacă emfiteotul nu plătea canonul.

În baza contractului de emfiteoză, împăratul arenda unei persoane, numită emfiteot, o suprafaţă de pământ pentru a
o cultiva şi a-i culege fructele, în schimbul unei sume de bani, numită canon .

Emfiteoza a apărut pe vremea împăratului roman Zenon (474-491 e.n.) . La început, emfiteoza a fost utilizată numai
de împăraţi, mai apoi însă, la emfiteoză recurgeau şi marii latifundiari, pentru a da în arendă pământurile lor rămase
neprelucrate, din cauza lipsei forţei de muncă.

Proprietarul putea să desfiinţeze emfiteoza dacă emfiteotul nu plătea canonul.