Universitatea Spiru Haret, București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Specializare: Psihologie
Curs: Psihopedagogia Deficienților Mintal
Lector univ.dr. MONICA AVRAMESCU

ȘCOALA INCLUZIVĂ

Student: CRISTINA ANTON

Anul II IF 2019-2020
Școala șanselor egale

Motto: "Nici unul dintre noi nu este la fel de isteţ ca noi toţi la un
loc"

Cine sunt copiii cu CES?

CERINŢE EDUCATIVE SPECIALE (CES) – desemnează necesităţi care solicită o educaţie adaptată
particularităţilor individuale şi /sau caracteristice unei deficienţe (ori tulburări de învăţare), precum şi o
intervenţie specifică, prin reabilitare/ recuperare corespunzătoare. CES desemnează un “continuum” al
problemelor speciale în educaţie, de la deficienţele grave şi profunde la dificultăţile/ tulburările uşoare de
învăţare.

Registrul acestora în accepţia UNESCO cuprinde:

• dificultăţi (dizabilităţi) de învăţare;

• întârziere mintală/ dificultăţi severe de învăţare

• tulburări (dezordini) de limbaj;

• dizabilităţi fizice/ motorii;

• deficienţe vizuale;

• deficienţe auditive;

• tulburări emoţionale şi de comportament (UNESCO, 1995)

Dificultăţile/ tulburările de învăţare- formulă terminologică cu două sensuri de bază:

- sensul iniţial şi cel mai răspândit în lume la ora actuală:“dificultăţi specifice de învăţare”, care se referă la
tulburări cu dominantă psihomotorie, psihoafectivă (fără deviaţii semnificative ale comportamentului), la ritmul
lent de învăţare şi/sau intelectul limitar, la tuburările instrumentale (deficienţe minore de ordin perceptiv ori
cognitiv) etc., tulburări care survin pe fondul unei relative integrităţi psiho-fizice a copilului;
- un sens mai larg, care încearcă relativizarea (şi într-un fel estomparea) utilizării unor termeni care pot
traumatiza şi stigmatiza (deficienţa, incapacitatea, handicapul) încercând relevarea consecinţelor acestora asupra
învăţării şi deci, convertirea lor în limbaj psihopedagogic;

Cauzele apariţiei cerinţelor educative speciale :

În general copiii cu cerinţe educative speciale sunt cei care sunt orientaţi spre eşecul şcolar. Cauzele cu
frecvenţa statistică cea mai înaltă, au fost grupate după natura lor în mai multe categorii:

1. Cauze anatomo- fiziologice se referă la: tulburările somatice, neurologice şi endocrine, deficienţe
senzoriale uşoare. Cauzele de ordin psihic se exprimă prin registrul insuficienţelor elaborări intelectuale,
inteligenţă la limită sau sub limită, tulburări de comportament.

2. Cauze de ordin social-familial pot fi subgrupate astfel:

• cauze generate de structura restrânsă şi lărgită a cadrului familial (un singur părinte, fără părinţi etc.)
• relaţii intrafamiliale negative ( atmosferă tensionată între părinţi, între părinţi şi copii)
• stare psihocomportamentală (alcoolism, certuri, minciună, hoţie, promiscuitate etc.)
• insuficienţe material-financiare şi de habitat (spaţiu de locuinţă restrâns, etc)
• nivel cultural coborât
• stilul de raportare a membrilor familiei la copil (tolerant, excesiv de tolerant, indiferent, autoritar, excesiv de
autoritar)
• nivelul coborât de comunicare umană intrafamilială

3. Cauze de ordin pedagogic vizează toate componentele câmpului educaţional, de la politica învăţământului,
la deficienţele de pregătire profesională, formele de organizare a procesului instructiv-educativ, proiectarea
curriculară, relaţiile educator-elev, articularea demersurilor educative de tip formal, nonformal şi informal,
natura şi gradul de implicare a familiei şi a comunităţii locale în viaţa şcolii.

“Educaţia incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop
exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de
învăţământ a tuturor elevilor din cadrul unei comunităţi” (MEN & UNICEF, 1999)

Expresia relevă o concepţie ecologică şi interactivă asupra dificultăţilor de învăţare şi evidenţiază faptul că
schimbările organizaţionale şi metodologice realizate în şcoli ca reacţie la dificultăţile de învăţare ale unor copii
pot conduce la ameliorarea predării pentru toţi copiii.

În evoluţia şcolarizării copiilor cu cerinţe speciale sunt necesare parcurgerea unor etape:
• Recunoaşterea faptului că există copii care au nevoie de servicii şi sprijin special
• Recunoaşterea de către societate a responsabilităţilor faţă de aceşti copii
• Integrarea treptată din şcolile speciale în şcolile normale
• Recunoaşterea drepturilor la educaţie a copiilor

Pentru valorizarea cât mai eficientă a potenţialului creator al fiecărui copil, trebuie ca fiecare cadru didactic să
identifice acel set de abilităţi, talente pe care Gardner le numeşte “inteligenţe”. Toţi indivizii posedă fiecare din
cele 8 tipuri de inteligenţe într-o anumită măsură. La nivel individual ele apar în combinaţii, fiecare individ
fiind de fapt ,, o colecţie de inteligenţe”. Şi pentru că indivizii au profiluri de inteligenţă diferite, şcoala trebuie
să conceapă o educaţie care să maximalizeze potenţialul intelectual al fiecăruia. Un element esenţial în aplicarea
teoriei inteligenţelor multiple la clasă este cunoaşterea profilului de inteligenţă al elevilor.
În vederea realizării unui climat proprice învăţării incluzive, cadrul didactic trebuie să aibă în vedere şi unele
aspecte legate de managementul clasei:

• aspecte referitoare la ergonomia clasei. Pentru o mai bună relaţionare între elevi, precum şi în vederea
integrării elevilor cu CES este bine ca aşezarea elevilor în bănci să fie modificată periodic. Băncile pot fi
aşezate în semicerc, în forma literei V, în forma literei X, în cerc, etc. Astfel elevii îşi schimbă periodic colegul
de bancă , aceasta ducând la o mai bună socializare între elevi, iar dacă există elevi cu CES aceştia nu se vor
simţi marginalizaţi.

• responsabilizarea elevilor cu CES. După o atentă observare a tuturor elevilor şi după stabilirea „afinităţilor”
fiecăruia, cadrul didactic va putea să împartă diverse responsabilităţi elevilor, având în vedere şi
responsabilizarea elevilor cu CES în funcţie de capacităţile şi înclinaţiile fiecăruia. De exemplu unui elev îi plac
foarte mult florile; atunci i se va trasa ca sarcină îngrijirea florilor din clasă.

• stabilirea unor reguli proprii colectivului de elevi. Când într-un colectiv există elevi cu CES , cadrul didactic
trebuie să dea dovadă de abilitate şi imaginaţie pentru a se reuşi socializarea acestora.

Promovarea învăţământului incluziv presupune cunoaşterea şi punerea la dispoziţie pe o scară mai largă decât
până acum a cunoştinţelor şi abilităţilor acumulate tradiţional în educaţia specială.

În concluzie,se impune o redimensionare a formelor de educaţie în conformitate cu schimbările intervenite în

societatea noastră, o preocupare sporită în vederea găsirii modalităţilor celor mai eficiente de a integra copiii cu
CES într-o clasă normală, fie prin perfecţionarea continuă a cadrelor didactice existente în şcoală, fie prin
apelarea la serviciile persoanelor specializate în acest domeniu. Cert este că nu trebuie să ignorăm existenţa
unor astfel de cazuri în şcoală pentru a fi pe deplin convinşi că ne respectăm profesia de cadru didactic.

Bibliografie

•Cucoş Constantin, 2002, “Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi, pag. 87-96

•“Declaraţia de la Salamanca”, Spania, 7-10 iunie, 1994 “, UNESCO ( sursa: Internet )

• Cristea, S. , 1994 “ Fundamentele pedagogice ale reformei învăţământului “, EDP, Bucuresti;

•Vrasmas, E. – “ Școala pentru toti “ – materialul pentru studenti;

sursa imaginii: freeschoolclipart.com