Tudor Arghezi: Între două nopți

Modernismul s-a manifestat în spațiul românesc în epoca interbelică, iar la nivel

european începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Teoretician al liricii moderne, în Structura liricii moderne, Hugo Friedrich

ilustrează categoriile negative ce individualizează definitoriu poezia modernă:
destrămarea, pierderea ordinii și dramatismul agresiv, obscuritatea, anormalitatea,
estetica urâtului, iar dintre principalele teme literare enumeră transcendența goală,
timpul crepuscular, cromatica funebră, moartea, epoca tehnicii si citadinismul, orașul
devenind un spațiu angoasant, ce produce claustrare omului modern, incapabil de a se
integra într-o societate care nu îi poate înțelege aspirațiile. Așadar,criza lăuntrică este
specifică modernismului, iar ea este redată sugestiv prin stări dilematice fără remediu.
Finalitatea poeziei moderniste se caracterizează prin amestecul fascinației și al
ininteligibilului, prin intelectualizarea limbajului, prin introducerea conceptului de
calcul și al premeditării, precum și a elementelor mistice și arhaice. De asemenea,
Hugo Friedrich vorbește despre un anumit contrast între simplitatea expresiei și
complexitatea semnificației, astfel încât cuvintele simple pot avea mai multe sensuri și
sunt adesea folosite în lirica modernă în crearea simbolurilor ce susțin
pluriinterpretarea. Tipul de lirism se caracterizează prin depersonalizarea eului liric,
prin obiectivizarea acestuia, însă nu a eului empiric, ca în cazul romantismului, ci a
eului abstract, artificial, dezumanizat ori primitiv, astfel criza interioară devenind o
stare permanentă.
O altă trăsătură a modernismului este și conceptul de „creștinism în ruină”, ce
presupune incretitudinea omului modern cu privire la existența divinității, acesta fiind
atras de dorința de a cerceta sacrul, de a-i găsi dovezi palpabile.
Conceptul este prezent și în operele argheziene ce reflectă ipostaza eului interior,
aflat între „credință” și „tăgadă”, fapt justificat și de experiența monahală a poetului,
care îl îndreaptă spre distincția dintre dogmatism și trăirea intima a sentimentului
religios. Astfel, tema poeziei Între două nopți este prăpastia dintre cele două lumi:
lumea sacrului, a divinității, pe de o parte, și lumea materială, a omenirii, pe de altă
parte, în text fiind evidențiată criza interioară a eului liric cu privire la cele două tipuri
de existență.
Titlul ilustrează, în mod figurat, discrepanțele dintre cele două medii, precum și
raportul dintre omul aflat în lumea materială si divinitatea care decide destinul uman.
Această idee este nuanțată prin substantivul „noapte”, simbol al necunoscutului și al
dezorientării spirituale.
Cadrul interior al poeziei argheziene sugerează lumea materială,îngustă în
semnificații, iar exteriorul ilustrează lumea sacrului, a cripticului, care este, prin
definiție, nemărginită. Astfel, „odaia” este un element al mediului interior și poate
avea semnificația morții sufletești a individului, sugerând ideea de cavou, de spațiu
închis. În acest mod, misterul lumii divine poate fi revelat doar în momentul morții,
când entitățile sacre își fac apariția, având o poziție superioară. De asemenea,
divinitatea posedă forța de a controla ființa umana, condiționându-i gesturile, fapt
ilustrat de metafora „săpând s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l, /Cu moaștele-i
de piatră, fusese însuși Tatăl.”
Un alt element important îl reprezintă metamorfoza eului liric; este prezentată în
mod figurat ideea „marii trecerei”, a transpunerii individului în universul spiritual,
„pământul” fiind simbolul lumii materiale, ce rămâne în urma decesului trupesc, iar
„fereastra” indicând universul celest, dimensiunea spațială în care spiritul uman este
primit și judecat de forțele celeste. Îndeosebi prin prezența epitetelor cromatice
„negru” și „albastră”, este ilustrată existența duală a ființei umane: „pământul negru”
semnifică elementul material al individului, iar „perdeaua lui albastră” sugerează
spiritul care este nemuritor, în comparație cu trupul căruia îi este destinată îngroparea
în pământ, element din care s-a născut, fapt susținut de doctrina religioasă.
O altă temă literară abordată în textul citat, este hotărârea destinului de către
divinitate, principiu încălcat de eul liric, care își pregătește momentul trecerii în lumea
astrală, însă acest fapt devine imposibil, întrucât omul nu își poate rezerva dreptul de
a-și decide singur soarta veșnică și pentru aceasta acțiune este pedepsit de către
divinitate: „Cel ce o știrbise,iată-l,/Cu moaștele-i de piatră, fusese însuși
Tatăl.”Astfel, Dumnezeu apare în ipostaza entității capabile a-i interzice ființei umane
gestul suicidal, pedepsindu-l pe acesta prin transpunerea sa din nou în lumea
materială, a suferinței: „Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,/ Și în odaia
goală din nou mi-a fost urât.” În acest mod, eul liric nu are parte de mântuire, iar
singurul său sentiment rămâne regretul: „Și am voit atuncea să sui și în pisc să fiu./ O
stea era pe ceruri.În cer era târziu.”
Opera era împărțită în trei secvențe poetice, care surprind ipostaza contemplativă a
omului în raport cu misterele lumii spirituale.
Prima secvență conține o comuniune între cele două medii, iar lumea materială este
conturată ca fiind, mărginită în comparație cu mediul astral. Versul „Mi-am împlîntat
lopata tăioasă în odaie” exprimă ideea de căutare a misterelor divine prin sensul
conotat al verbului „a săpa” și, de asemeanea, prin câmpul semantic al muncii fizice,
care sugerează efortul eului liric de a-și găsi drumul spre tainele sacralității.
Mediul astral este caracterizat prin vulnerabilitate, fapt sugerat de elementele
meteorologice din chiasmul „Afară bătea vântul. Afară era ploaie./Afară bătea ploaia.
Afară era vânt.” În acest mod, imaginea eului liric cu privire la existența divinității
este deformată, conducând la un dezechilibru interior.
În secvența a doua, încercarea eului interior de a dezlega tainele divinității pare a
conduce spre reușită, prin metafora „Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră”,
ulterior apărând chipul mântuitorului Iisus: „S-a ridicat la geamuri pământul până
sus./Cât lumea-i era piscul, și-n pisc plângea Iisus.” De asemenea, este evidențiată, în
mod conotat, apariția lui Dumnezeu, fapt ce conduce la convingerea eului liric cu
privire la existența unei forțe sacre, ce controlează întregul univers.
Secvența a treia surprinde resemnarea eului liric cu privire la neprimirea mântuirii
din partea lui Dumnezeu și, de asemenea, cadrul pământesc se află din nou în sfera
universului poetic.
Poezia Între două nopți se încadrează în curentul modernist prin ilustrarea trăirii
antidogmatice, mistice a relației cu divinitatea, ceea ce justifică aplicarea conceptului
de „creștinism în ruină”. Expresie paradoxală a credinței, poezia argheziană cu
tematică filozofică și religioasă constituie un reper esential în definirea condiției
omului modern.

Adela Marian, clasa a XII-a G