Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

1. Modernismul liric
2. Încadrarea textului în opera scriitorului
3. Semnificația titlului
4. Problematica operei
5. Elemente de compoziție. Nivelul ideatic
6. Elemente moderniste
7. Concluzie
1. Modernismul liric

Parte introductivă + două principii estetice (metaforismul, ambiguitatea)

2. Încadrarea textului în opera scriitorului

Poet modernist din perioada interbelică, alături de Tudor Arghezi și Ion

Barbu, Lucian Blaga, vine cu o viziune artistică nouă, îndepărtându-se de
epigonismul eminescian, de idilismul tradiționalist și formalismul simbolist,
astfel că, prin Blaga, literatura română își revelează esența: lirismul metafizic.
Filosof, eseist, prozator, dramaturg, poet, Lucian Blaga este o personalitate
proteică ale cărei preocupări se răsfrâng asupra ființei umane percepute ca
„existență întru mister și pentru revelare”. Exegeza a afirmat deseori că opera
poetică balgiană este o simplă ilustrare a ideilor filosofice, însă autorul s-a
exprimat fără echivoc: „la începutul creației mele literare, planul poetic și cel
filosofic interferau, însă, pe măsură ce am înaintat în viață, ele s-au diferențiat,
de aceea cred că ar fi greșit să mi se spună poet-filosof sau filosof-poet”. Cert
este că filosofia modernă, mai ales Henri Bergson și Friedrich Nietzsche și-au
pus adânc amprenta asupra personalității creatoare blagiene, deschizând calea
spre cunoașterea prin intuiție și trăirea întru mister.
Temă predilectă a scriitorilor moderniști, cunoașterea este teoretizată de
Blaga în volumul trilogia cunoașterii, în care statutează două tipuri
fundamentale:
a. cunoașterea paradiziacă (pluscnuoaștere): este asociată oamenilor
de știință, este de tip rațional, logic, se răsfrânge asupra obiectului
fără să îl depășească, vrând să lumineze misterul, pe care astfel să îl
reducă, de aceea „nu îmbogățește ființa, ci o sărăcește”
b. cunoașterea luciferică (minuscunoaștere): se asociază sensibilității
artistice, este de tip intuitiv și are ca scop potențarea misterului
existențial, de aceea îmbogățește ființa, introduce problematicul,
neliniștea și aventura. Acest tip de cunoaștere provoacă în obiect o
criză care îl împarte în „fanic” (partea care se arată) și „criptic”
(partea care se ascunde), pe această dualitate întemeindu-se
universul

Blaga este adeptul cunoașterii luciferice, afirmând: „Câteodată, datoria

noastră în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de
mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”. În cadrul operei blagiene,
poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” , care deschide volumul de
debut „Poemele luminii” (1919), este o creație emblematică pentru concepția
autorului asupra cunoașterii și misterului existențial, elemente teoretizate în
volumul „Trilogia cunoașterii”

3. Semnificația titlului

„Cheie interpretativă a textului” (U. Eco), titlul este un „motiv

anticipativ” (B. Tomașevski) întrucât fixează orizontul de așteptare estetică a
lectorului.
Opera blagiană uzitează ca titlu analitic un enunț reluat în incipitul
discursului liric, în care pronumele personal de persoana I singular „Eu”
marchează prezența explicită a eului poetic erijat în creator, validează lirismul
de tip subiectiv, ca mod fundamental de expunere apărând monologul liric
confesiv ce susține caracterul reflexiv al discursului. Totodată, verbul în formă
negativă „nu strivesc” exprimă atitudinea eului față de misterul existențial, de
păstrare, protejare și potențare prin cunoaștere luciferică. Metafora revelatorie
„corola de minuni a lumii” ilustrează, în plan estetic, perfecțiunea, splendoarea,
infinitul, prin sugestia cercului, iar în plan filosofic ideea conform căreia
formele universului sunt minuni, manifestări perceptibile ale unui fond absolut
instaurat de Marele Anonim, a cărui prezență în ele le învestește cu taină.

4. Problematica operei

Fiind o ars poetica, „Testament” este o poezie cu un pronunțat caracter

programatic, în care autorul își exprimă concepția artistică originală asupra
rolului pe care arta și artistul îl au în lume și din care transpar teme și motive
literare recurente. Din perspectivă blagiană, poezia este o reprezentare în cheie
metaforică a misterului universal, ale cărui semnificații sunt potențate prin
puterea cuvântului uzitat cu forță demiurgică de artist. În acest caz, creația
devine o meditație asupra cunoașterii de tip luciferic, autorul însuși afirmând:
„Eu nu știu și mă bucur că nu știu ce sunt lucrurile din jurul meu pentru că
numai așa pot să proiectez în misterul lumii un înțeles, un rost, și valori care
izvorăsc din cele mai intime necesități ale duhului meu. Omul trebuie să fie un
creator, de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului”.
5. Elemente de compoziție. Nivelul ideatic

Discursul poetic este organizat în 3 secvențe inegale, a căror simetrie este

conferită de versul final al primei și ultimei secvențe, în vreme ce opoziția este
validată de seriile de antinomii: eu-alții, lumina mea-lumina altora,
micșorează-mărește.
Semnificativă pentru viziunea gnoseologică blagiană este prima secvență
poetică, alcătuită din 5 versuri: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu
ucid / cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze
ori morminte.”. Enunțul negativ ce constituie titlul operei și cu care debutează
discursul își dezvăluie semnificațiile în versurile următoare, astfel că verbul în
formă negativă „nu ucid” asociat dimensiunii raționale a ființei dezvăluie
atitudinea eului erijat în artist, aceea de a spori prin actul creației misterul
universal surprins în părți disparate. În acest caz, metafora revelatorie „flori”
desmenează dimensiunea estetică a lumii, natura paradiziacă, virginală,
nepervertită, în vreme ce „ochii” sunt simboluri ale cunoașterii reflexive, ale
dimensiunii spirituale, percepute ca elemente de esență divină. Totodată,
metafora revelatorie „buze” exprimă senzualitatea, dar și comunicarea,
asociindu-se astfel erosului și logosului, coordonate existențiale majore.
Moartea sugerată prin lexemul „morminte” reprezintă Marele Mister al
existenței duale și ciclice, instaurat de Marele Anonim, singura modalitate de
eliberare de învelișul uman efemer și de accedere la un plan transcendent.
A doua secvență poetică, formată din următoarele 13 versuri, pune în
contrast cele 2 tipuri de cunoaștere, statuate de Lucian Blaga, cea dintâi,
cunoașterea paradiziacă ilustrată metaforic prin „lumina altora” reduce până la
dispariție misterul existențial ce stă sub semnul inefabilului, sugerat prin
metafora revelatorie „vraja nepătrunsului ascuns”. Se observă reiterarea unei
imagini din poemul filosofic „Scrisoarea I” de Mihai Eminescu referitoare la
starea precosmică, neinteligibilă, a altențelor absolute „La-nceput, pe când ființă
nu era, nici neființă, / Pe când totul era lipsă de viață și voință, / Când nu
s-ascundea nimica, deși tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuși odihnea
cel nepătruns.”. Ideea poetică este accentuată de metafora revelatorie „adâncimi
de întuneric”, emblemă a pluscunoașterii, prin care ființa se cufundă din ce în ce
mai mult într-o lume desacralizată, golită de mister, în care monotonia o
îndepărtează de sentimentul cosmic.
Conjuncția adversativă „dar” construiește contrastul între perspectiva
rațională, searbădă asupra formelor universului și cea potențatoare de mister,
exprimată metaforic în structura „cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Expansiunea eului creator, care percepe arta drept instrument superior de
cunoaștere este sugerată prin repetiția pronumelui personal de singular „eu”, în
vreme ce comparația extinsă dezvăluie o atitudine asumată față de actul creator
și de creația însăși („si-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci
tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata
zare”). În cadrul acesteia, luna devine factor potențator al tainei, prin razele ei
luminoase în întuneric favorizând contemplația, reveria, ștergând contururile
nete ale realității pentru a da o strălucire fascinantă universului mic și mare.
Orizonturile idealității, plasate în penumbra misterului instaurat de astrul
selenar, își găsesc ecou în trăirea ardentă a eului creator, a cărui forță demiurgică
revelează, pe cale intuitivă, actul primordial, divin. Neînțelesurile care „se
schimbă-n neînțelesuri și mai mari” reiterează ipostaza luciferică a cunoașterii,
la fel cum metafora ochilor accentuează relevanța dimensiunii reflexive a ființei.
Versurile finale („căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”) au
valoare concluzivă, poetul având orgoliul de a fi descoperit adevărata cale spre
cunoaștere.

6.Elemente moderniste

a. Metaforismul (discursul liric se structurează pe o înșiruire de metafore

revelatorii prin care se dezvăluie sondarea insondabilului, dorința de a
plasa în sfera inefabilului formele disparate ale universului, ilustrate în
„flori, ochi, buze și morminte”
b. La nivel prozodic, se remarcă tehnica enjambamentului (luăm de la
modernismul liric)