RECENZIE DE CARTE

STUDENT: SPOIALĂ MIHAIL

Titlul cărții: „Adevărul despre «deochi»”;

Autor: Arhimandrit Vasilios Papadaki;

Traducere din limba greacă: Preot Dr. Staicu Ciprian-Ioan;

Editura: Egumenița;

Locul: Galați;

Anul apariției: 2015;

Număr de pagini: 105;

Structura cărții: Cuvânt înainte și 12 capitole;

Capitolele:

1. Sensul deochiului în vremea noastră;

2. Descântecul – tratamentul greșit al deochiului;
3. Învățătura Bisericii despre deochi;
4. Patima distrugătoare a deochiului;
5. Ce ne spun Sfinții Părinți despre deochi;
6. Omul nu transmite de la sine influențe dăunătoare;
7. Deochiul ca experiență a unei lucrări demonice;
8. Diagnosticarea deochiului se face de către clerici;
9. Aruncarea responsabilității asupra altora este o mare greșeală;
10. Tratarea corectă a deochiului;
11. Învățătura Sfinților Părinți despre practica descântecului;
12. Descântecul: o metodă ortodoxă?
 Dintre nenumăratele cărți scrise de Arhimandritul Vasilios Papadaki amintim câteva din cele
ce au fost traduse și în limba română: „Adevăratul înțeles al iubirii”, „Străjerii Ortodoxiei.
Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei”, „Sensul întristărilor în viața noatră”, „Relațiile
din afara căsătoriei în teologia ortodoxă”, „Teologia ortodoxă despre divorț”, „Mândria și
smerenia”, „Tâlcuire la dumnezeiasca Liturghie”, „Asceza ortodoxă. Preschimbarea întru Hristos
a sufletului”, „Păcatul judecării aproapelui și al slujitorilor sfințiți”, „De ce cred? Credința:
cunoașterea înainte de cunoaștere”.

Acum doi ani, cei de IRES au avut curiozitatea de a afla cât de mult cred românii în tot felul
de concepte, cum ar fi deochiul, diavolii, fantomele, îngerii, blestemul şi alte lucruri pe care
lumea modernă le numeşte generic „superstiţii”. Ei bine, nu mai puţin de 65% dintre respondenţi
au declarat că sunt convinşi că deochiul este o certitudine, ceea ce înseamnă că românii chiar
cred în el, nu este doar o modă trecătoare. Este una dintre cele mai bine înrădăcinate superstiţii
româneşti, dar nu numai româneşti, căci este întâlnită la mai toate popoarele, după cum vedem,
subiectul este tratat și de autorii greci, precum este Arhimandriul Vasilios Papadaki. Chiar acesta
a intuit, din primele rânduri ale Cuvântului înainte, că „dacă cineva ar face un sondaj de opinie în
Grecia ortodoxă, întrebând câți oameni cred în Dumnezeu și câți cred în «deochi», tare ne temem
că rezultatele nu ar fi deloc îmbucurătoare.” 1 Autorul consideră că aceste rezultate au drept cauză
necunoașterea teologiei ortodoxe și acceptarea ușoară a superstițiilor străine de credința noatră.

Din cuprinsul cărții putem înțelege toate aspetele ce țin de înțelesul termenului deochi și
credința în acesta la diferite popoare precum: haldei, asirieni, egipteni, evrei și vechii greci,
urmând ca mai apoi să prezinte, conform contextului istoric actual, relevanța subiectului.
Părintele arată cât de greși este înțeles deochiul, fapt ce duce la apelarea la metode nepotrivite
pentru a scăpa de acest rău. Chiar și metodele de prevenire a deochiului puse în aplicare de mulți
creștini sunt păgâne și departe de credința ortodoxă. Câteva din aceste metode prezentate în carte
sunt: să scuipi pe alții sau pe tine însuți, să atârni usturoi de tavanul casei, poartă la ei mărgele
albastre etc. De aceea, este deosebit de importantă prezentarea învățăturii Bisericii pe care o face
autorul. Este interesant faptul că Sfinții Părinți „folosesc, în majoritatea textelor inspirate de
Dumnezeu, termenul de «deochi» (vaskania) mai ales cu sensul de «invidie», adică de «patimă

1
Arhimandritul Vasilios Papadaki, Adevărul despre «deochi», trad. de Preot Dr. Staicu Ciprian-Ioan, Editura
Egumenița, Galați, 2015, p. 5.
omenească».”2 Pe lângă texte din Sfânta Scriptură, autorul se folosește de texte din operele
multor sfinți precum: Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Sfântul Nicodim Aghioritul și Sfântul Macarie (sec. IV).
Unul din acești sfinți, anume Sfântul Vasile cel Mare, dovedește că nu omul este cel care printr-
un semn sau altul deochează, dar nu printr-o capacitate proprie. Toți sfinții care tratează acest
subiect învață că patimile noastre, înclinațiile și puterile denaturate, rele și păcătoase ale
sufletului nostru, precum invidia, nu au putere vătămătoare „de la sine”, adică nu au vreo putere
și însușire dăunătoare proprie. Aceste puteri pervetite ale sufletului nostru doar ne îndeamnă să
săvârșim anumite fapte vătămătoare împotriva aproapelui, fără ca aceste puteri să dăuneze sau să
facă vreun rău de la sine și de la distanță aproapelui nostru. Dar, mi se pare foarte interesantă
observația pe care o face autorul, anume că Biserica nu neagă faptul că anumite suferințe, dureri
sau întâmplări neplăcute din viață – pe care le abate asupra noastră cel rău – pot să fie cauzate de
comportamentul și de înclinația răuvoitoare a unor oameni invidioși. Biserica acceptă că unul
dintre multele motive pentru care Dumnezeu poate să îngăduie diavolului să abată asupra noastră
un anumit rău și o anumită influență vătămătoare poate să fie și privirea invidioasă a semenului
nostru care, desigur că este însoțită și de un mod de gândire și de o dispoziție sufletească
lăuntrică răuvoitoare. Autorul ne arată și care este diagnosticul deochiului și care sunt metodele
greșite și des întrebuințate de oameni ce aduc mai mult rău decât bine.

Pe lângă cele menționate în această prezentare sunt și alte aspecte pe care părintele Vasilios
le explică în această carte, aspecte pe care trebuie să le cunoaștem, fie că suntem clerici sau
viiotri clerici, teologi sau creștini.

2
Ibidem., p. 22.
 SÂMBĂTA SFÂNTULUI TOADER – TRADIȚII ROMÂNEȘTI
STUDENT: SPOIALĂ MIHAIL

Sfântul Teodor Tiron este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe data de 17 februarie, dar și în
prima sâmbătă din Postul Mare, numită și „Sâmbăta Sfântului Teodor”, în care se face pomenirea
de minunea colivei, săvârșită de sfânt la 50 de ani după moartea sa. Părintele Profesor Nicolae
Necula subliniază că „pentru faptul că el a salvat pe creștini de la închinarea la idoli, prin
folosirea grâului fiert, de unde unii deduc originea colivei folosite la înmormântare și pomenirea
morților.”3 În spațiul românesc încă se păstrează obieciul ca în această sâmbătă să se aducă la
Biserică colivă și să se facă pomenirea morților. Fiind făcută din grâu, coliva închipuie însuși
trupul mortului, căci grâul (pâinea) constituie principala hrană a trupului. Conform unui
Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, „dulciurile și aromele care intră în compoziția
colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pentru care se face coliva, sau dulceața
vieții celei veșnice pe care sperăm să o dobândească mortul.”4

Pregătirea pentru intrarea în postul Sfintelor Paşti începe încă din Săptămâna Albă, când
creştinii au dezlegare la lactate, ouă şi peşte şi care se încheie cu petrecerea din duminica de
Lăsatul secului, şi continuă cu prima săptămână din Postul Mare, numită în popor Săptămâna
Caii lui Sân’Toader, care, în tradiţia populară, cuprinde practici de curăţire, de potolire a
entuziasmului excesiv din perioada anterioară.

Prima zi după Lăsatul secului se numeşte Lunea curată. În tradiţia populară, în această zi,
unul dintre membrii familiei care se trezea mai devreme, scutura afară faţa de masă cu
firimiturile rămase de la ospăţul din ajun, zicând: „Veniţi păsări să vă dau şi vouă din bucatele
mele cu care prind postul, dar şi voi să prindeţi post de la bucatele de vară”. Acest ritual era
săvârşit cu scopul de a apăra recoltele de atacurile păsărilor. De asemenea, femeile se ocupau cu
spălatul vaselor cu leşie, pe care le urcau apoi în podul casei, pentru a fi schimbate cu vasele
folosite în perioada postului.

3
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, Vol. 3, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 262.
4
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura
Diecezană, Caransebeș, 2001, p. 109.
 „Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze Pământul, dar el, îngrozit de răutățile câte le
vede pe Pământ și sătul de același drum vecinic, întruna vrea să fugă și să scape de vederea
Pământului”5, spune o legendă din Transilvania, relatată de etnograful Simion Florea Marian în
Sărbătorile la români.

Dar, zice mai departe legenda, „Dumnezeu nu voiește lucrul acesta și de aceea a pus
străjer la miazănoapte pe sfântul Nicoară și la miazăzi pe sfântul Toader, ca să ție calea soarelui
și să-l abată din cale. Și cică primăvară ajunge Soarele în fuga lui pe la Sântoader și atunci ia cu
el nouă babe rele și aduce ploi și ninsori și prăpădenie de vreme rea, că doară-doară va scăpa
nevăzut de Sântoader pe-o vreme ca aceea. Și mai-mai să-l scape Sântoader căci Soarele apucă
să fugă înainte; dar atunci Sântoader cu nouă cai ai săi se ia după soare și-l fugărește și aleargă
să-l prindă. Și fuge după Soare treisprezece săptămâni și abia-l ajunge colo departe-departe spre
miazăzi. Și cum îl ajunge, îl și întoarce de la miazăzi spre răsărit.”6

Și tot așa face neastâmpăratul Soare, când cu un sfânt, când cu altul. La sfârșitul poveștii,
aflăm că „odată și odată tot o să scape el de păzitorii lui; dacă nu de Sântoader, dar de Sânnicoară
tot o să scape, că Sântoader e tânăr și are cai, dar Sânnicoară nu are cai și e bătrân.”7

Legendele create în jurul sfântului Toader arată, cum nota etnograful Simion Florea
Marian, că „nu e un sfânt în înțelesul bisericesc, adică un bărbat care ar fi trăit cândva și în urma
faptelor sale ar fi fost declarat de către biserică ca sfânt, ci pur și simplu o ființă mitologică.”8

În ajunul acestei zile oamenii de la sat tundeau vitele între coarne şi la coadă, le ţesălau
bine, pentru a le creşte părul frumos „ca să se cureţe de iarnă“. Mânjilor li se tundeau coamele şi
cozile, iar cailor li se retezau, simbolic, o parte din părul de la coamă, restul fiind împletit
frumos. Căpăstrul era împodobit cu ciucuri din lână colorată, preferată fiind culoarea roşie. În
Bucovina se obişnuieşte ca în această zi să se tundă coama viţeilor şi a cailor, iar părul rezultat
este pus în muşuroaiele de furnici, pentru ca „animalele din gospodărie să se înmulţească precum
furnicile”. Iulius Mihuț, proprietarul une perechi de cai de tradiție, fiind foarte insistent cu
subiectul îngrijirii cailor, spunea despre tunsul vitelor și încuratul cailor: „Tunderea și rătezarea

5
Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, Vol. II, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională, București, 2001,
p. 29.
6
Ibidem., p. 30.
7
Ibidem., p. 31.
8
Ibidem., p. 31.
părului însă e uzitată nu numai în Bucovina, ci și în celelalte țări locuite de români, și mai ales în
Moldova, Muntenia, Ungaria, Transilvania și în Banat, cu acea deosebire numai că în unele
locuri din cele două țări de pe urmă se efectuează sâmbăta înainte de săptămâna albă, iar în
altele, în seara lui Sân-Toader […] În fine, în Banat mai e în seara spre Sân-Toader încă și acea
datină ca să se dea sare descântată la vitele cu care se lucră sub decursul Sân-Toaderilor, anume
ca să nu le facă Sân-Toaderii vreun rău.”9 Nu este vorba așadar, despre practici locale, impuse
doar de o ocupație tradițională, ci despre prescripții dictate de sărbătoare în sine, de vreme ce în
secolul XIX, etnograful bucovinean le găsea atestate, cu mici variații, pe întreg teritoriul
românesc.

În multe din localitățile Oltului, în special acelea în care creșterea cailor era una dintre
prreocupările sătenilor, SânToaderul era sărbătorit, cete de colindători călare umblând prin sat pe
la casele ai căror stăpâni se numeau Toader, Tudor sau Teodora. Un alt rost al plimbării cu caii
prin sat era acela de a trece peste rădăcinile de iarbă mare pe care femeile le aruncau pe drum sau
la capetele podurilor. În credința femeilor din satul arhaic românesc se credea că rădăcinile de
iarbă mare peste care treceau în goană caii erau bune pentru descântece sau pentru alungarea
bolilor sau a duhurilor rele. Sărbătoarea mai era un bun prilej pentru crescătorii de cai de a-și
arăta unii altora cât de bine își întrețin caii și a se făli cu aceștia. Se făceau concursuri de alergare
pentru că și caii, la rândul lor, erau dornici de alergare după o iarnă petrecută în curtea
gospodarului. Printre localitățile care au ținut de SânToader se numără și Brâncovenii.

Într-un articol scris de Ana Pascu, apărât în Ziarul Lumina, ne este prezentată povestea
Cailor lui Sântoader: „Cică nişte fete s-au adunat, în postul mare, la o şezătoare. Pe când torceau
şi râdeau, au intrat în casă nouă feciori necunoscuţi, frumoşi, dar cu dinţii cam laţi. Feciorii încep
să glumească, să povestească, iau fetele la joc... Una dintre ele, mai ruşinoasă, stătea cu ochii în
pământ şi nu juca. La un moment dat, observă că unul dintre ei avea o coadă de cal vârâtă în
cizmă. «Aoleu, se gândeşte, ăştia sunt caii-lui-Sântoader! Ce mă fac acum?» Sora ei era şi ea
acolo. Îi şopteşte să plece acasă, sora nu vrea. Prea se distra bine! Atunci fata a început să toarcă
mai repede. Torcea şi murmura:

- Folomoc în foc! Guşă după uşă! Hai, soro, acasă! Folomoc în foc! Guşă după uşă! Hai,
soro, acasă!
9
Ibidem., pp. 47-48.
 Şi arunca câte un ghemotoc de câlţi din caier în foc, ca să-l isprăvească mai repede.

Surorile erau gata de plecare, dar celelalte nu le lăsau să plece, nici feciorii. Fata le-a
arătat furca goală şi le-a spus:

- Mă duc acasă să-mi mai aduc de lucru, ne întoarcem!

Feciorii nu le credeau. Până la urmă, le-au spus:

- Vă lăsăm să plecaţi, dacă înnodaţi capetele brăcirilor, un capăt îl ţinem noi, celălalt îl
ţineţi voi!

Fetele au acceptat, numai să plece. Au ajuns acasă şi i-au povestit mamei toată
întâmplarea. Mama a încuiat uşa şi le-a poruncit fetelor să întoarcă toate obiectele cu gura în jos.
Fetele le-au întors, apoi s-au culcat repede.

Sântoaderii le-au pedepsit pe fete cum au ştiut ei, apoi au pornit, pe urma brăcirilor, până
la cele două surori. Cum uşa era încuiată, au început să strige obiectele, să le deschidă uşa. Fiind
întoarse, obiectele nu le-au răspuns.

Femeia avea un hârb de oală sub pat şi uitase să-l întoarcă. Sântoaderii au strigat:

- Ciobule de sub pat, deschide uşa!

Ciobul a plecat spre uşă. Mama a strigat:

- Pilă din grindă, sari şi sparge ciobul, că-i nemernic!

Pila a sărit peste ciob şi l-a spart. Sântoaderii nu au putut intra şi fetele au scăpat.”10

După informațiile lui Simeon Florea Marian, fetele nu au voie să toarcă în această zi, dar
„dacă […] unele femei totuși se încumetă a toarce, atunci torc cu furca aplecată, ca să nu se
împăreze caii.”11 Actele cotidiene capătă în acest context temporal forța unor practici magice
stimulative și/sau protectoare. Tot fetele obişnuiau să meargă la pădure înainte de răsăritul
soarelui, în locuri curate, de unde scoteau rădăcini de iarbă mare, iar în locul lor puneau sare,

10
Ana Pascu, „Caii-lui-Sântoader”, în ziarul Lumina, 14 noiembrie 2009, https://ziarullumina.ro/educatie-si-
cultura/pagina-copiilor/caii-lui-santoader-37175.html, accesat în data de 24 noiembrie 2020.
11
Simeon Florea Marin, op. cit., p. 29.
făină sau alte produse. Acasă, fierbeau aceste rădăcini, iar cu infuzia rezultată se spălau pe cap,
în credinţa că le va creşte părul mare şi frumos, iar când se pieptănau spuneau: „Toadere, Sân’
Toader,/Dă cosiţă fetelor cât coada iepelor/Şi chică pruncilor cât coama cailor”. Cele care nu
ajungeau la pădure se mai puteau spăla cu fiertura unui snop de fân din ieslea cailor, pentru a
avea părul frumos şi bogat şi pentru a fi plăcute feciorilor. Uneori, după ce-şi spălau cosiţele,
fetele aşezau ligheanul sub pat, puneau busuioc şi puţin păr sub pernă, în speranţa că-şi vor visa
ursitul. Pe de altă parte, flăcăii îşi tăiau pletele şi le ascundeau într-o scorbură de răchită, să le
crească părul des precum răchita. Tot în această zi, odată ce împlineau 14 ani, fetele se pieptănau
cu cărare pe mijloc, semn că au intrat în categoria fetelor de măritat, putând fi introduse de flăcăi
în hora satului.

Semnificația precreştină a sărbătorii este legată de Sântoaderul care umblă pe un cal cu

un corn în frunte, cal năzdărvan, care nu bea şi nu mănâncă nimic timp de un an. În ziua de
Sântoader are, însă, voie să bea şi să pască, nu iarbă, ci păr de fată mare.

Sofia Furdui conferă emblemei zoomorfe a Sântoaderului valenţe pronunţat malefice,

diabolice chiar. Apariţia calului terifiant, ale cărui dimensiuni şi înfăţişare îl disting în mod clar
de lumea tangibilului cotidian, este provocată de sonorităţile unui instrument intim legat de
diavol: cimpoiul, iar violenţa dezlănţuită asupra gospodăriilor, care ca victime, în ultimă instanţă,
sunt nişte căţei, fapt asupra căruia povestitoarea insistă: „Cân` de dimineaţă găsâi căţălu` colea,
pă iaz, pă un`e venirăm: era-nşirate maţăle pă gard şî căţălu` mort.”; „ ...ş-acolo iar aşa o păţât.
Iar aşa le-o omorât cânele. Iar aşa o da` p`in fereşti!” Precizarea nu este deloc întâmplătoare dacă
ţinem seama de faptul că între credinţele şi naraţiunile mitologice despre diavol, câinilor li se
recunoaşte capacitatea „de a accede la cealaltă realitate” şi de a asigura protecţia gospodăriei.12

În aceeaşi noapte erau interzise petrecerile şi umblatul pe uliţi, vizate de pericolul de a fi

călcate în picioare de caii lui Sântoader fiind în special fetele şi muierile care nu-i cinstesc. Este,
de altfel, sfârşitul perioadei şezătorilor de iarnă, oamenii având nevoie de mai multă odihnă,
pentru că noaptea se scurtează şi va începe munca la câmp.

Exista de asemenea credinţa că de Sântoader nu e bine să pui cloştile pe ouă, să nu facă

pui schilozi. Ziua de Sântoader începea cu ritualul de afumare cu iarbă mare şi tămâie a casei şi a

12
Antoaneta Olteanu, Metamorfozele sacrului, Editura Paideia, București, 1998, p. 50.
grajdurilor, urmată de încurarea cailor, de care se ocupau flăcăii. Ritualul marca, de fapt,
alungarea Sântoaderului, sărbătoarea încheindu-se în unele sate cu focurile aprinse. Era
modalitatea în care lumea satului „se lepăda de iarnă“, trecând la primăvară.

Tot de Sân`Toader, pe la orele amiezii, copiii oierilor din satul Orlat, aşezat în inima
Mărginimii Sibiului, se strâng, cu mic cu mare, în curţile celor mai vrednici gospodari ai satului
şi se aleg de veri şi veruţe. Mai întâi se prind într-o horă, după care se învârt în jurul celui mai
bătrân pom fructifer, pe care gazdele l-au decorat cu câţiva zeci de colăcei. În timpul acestui joc
primăvăratec copiii recită-cântând:

„Sân’Toader, Sân’Toader

Creşte părul fetelor

Ca cosiţa iepelor.

Vere, vere, cu cine te prinzi, vere?

– Cu tine şi cu Dumnezeu

Şi cu colăcelul meu.“

Apoi, doi câte doi, prind a scutura pomul să cadă colăceii. În funcţie de numărul acestora,
consideraţi adevărate daruri ale belşugului pământului, copiii devin fie veri primărei, fie verişori
de-al doilea şi de-al treilea. Colăceii care nu cad din pom sunt oferiţi în dar stăpânilor respectivei
gospodării.

De acum înainte copiii satului se vor saluta, între ei, cu urarea de văr şi văruţă, urmând a
se invita reciproc la sărbătorirea zilelor onomastice, iar când devin mari, la petrecerile de nuntă şi
de botez al propriilor lor copii. Dar şi la lucrul în clacă, cum ar fi: la construcţia caselor, şurilor şi
grajdurilor; la cositul ierburilor şi căratul în şuri a fânului din câmp; la seceratul, îmblătitul şi
treieratul grâului; la culesul porumbului şi al fructelor, la tăiatul lemnelor în pădure, la făcutul
vinului şi al ţuicii, precum şi la înjunghiatul şi pârlitul porcului de Crăciun. De precizat că
obiceiul înrudirii întregului sat, prin veri şi văruţe, datează încă din vremea când feciorii şi
bărbaţii căsătoriţi ai Orlatului Mărginimii Sibiului şi ai Năsăudului Bistriţei erau grăniceri
imperiali habsburgici pe graniţa de nord a Transilvaniei, despărţitoare de celelalte două provincii
istorice româneşti: Muntenia şi Moldova. Detaşamentele grănicereşti existau, într-un fel sau
altul, atât la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, de la 1784, la Revoluţia românilor ardeleni, de
la 1848, condusă de Avram Iancu, cât şi la săvârşirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918 de la
Alba Iulia.

În fapt, această săptămână este prima din Postul Mare, în care nu se mai organizează
petreceri cu muzică, nu se mănâncă ”de dulce”, dar mai ales, se fac fapte bune, oamenii se
împacă, într-un cuvânt – credincioşii se pregătesc pentru a putea primi Sfânta Împărtăşanie şi
pentru a întâmpina Sărbătoarea Învierii Domnului cât mai curaţi sufleteşte.