Lect.dr. Radu Ionuţ Radu, Asist. drd.

Ionuţ Minea
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”
Departamentul de Geografie
e-mail: dimitriuradu@yahoo.com, ionutminea1979@yahoo.com
Tel: 0752374700, 0741331556
Tel.birou: 0232/201495, 0232/201477

DEPARTAMENTUL ID
FACULTATEA DE BIOLOGIE

GEOGRAFIE GENERALĂ FIZICĂ ŞI UMANĂ

2009-2010
 Activităţi tutoriale
1. Tendinţe recente ale cercetării fizico-geografice din ţara noastră.
2. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geologie.
3. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geomorfologiei.
4. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul climatologiei.
5. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul hidrologiei.
6. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul biogeografiei.
7. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul pedologiei.
8. Aplicaţie practică de teren privind aspecte ale riscurilor naturale în zona municipiului Iaşi.
9. Tendinţe recente ale cercetării uman-geografice din ţara noastră.
10. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei populaţiei.
11. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei urbanei.
12. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei rurale.
13. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei agriculturii.
14. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei industriei.
15. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei transporturilor.
16. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei turismului.
17. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei politice.
18. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul geografiei sociale.
19. Aspecte actuale privind cercetările în domeniul toponomasticii.
20. Aplicaţie practică de teren privind aspecte ale evoluţiei şi amenajării teritoriului
municipiului Iaşi – partea centrală şi periferia recentă a a oraşului.

Obligaţiile minime în vederea promovării

Frecvenţa obligatorie la lucrările practice şi realizarea referatelor.

Modul de stabilire a notei finale

50% lucrări practice + 50% curs.

Teme de licenţă:
- Studii fizico-geografice asupra unor unităţi fizico-geografice din România. Exemple: studiul fizico-
geografic al Podişului Moldovei, Bazinul hidrografic Miletin – studiu hidrologic, Clima culoarului siretului.
- Studii uman-geografice asupra unor unităţi administrative (comune, oraşe sau judeţe) sau ale unor
unităţi fizico-geografice. Exemple: Caracterizarea uman-geografică a comunei Tulnici (Jud. Vrancea);
Caracterizarea uman-geografică a municipiului Vaslui; Depresiunea Rădăuţi – studiu de geografie umană;
Podişul Covurlui – studiu de geografie umană.
- Studii asupra unor particularităţi fizico geografice şi uman-geografice ale unor localităţi sau teritorii:
1. Resursele naturale din zona Câmpiei Moldovei şi valorificarea acestora
2. Clima oraşului Bacău
3. Regimul hidrologic al râului Jijia
4. Procese geomorfologice actuale în Dealurile Fălciului
5. Solurile din bazinul Başeului
6. Aspecte biogeografice din zona Dealul Mare-Hârlău
6. Studiu asupra populaţiei din oraşul Panciu.
7. Studiu asupra migraţiilor internaţionale ale populaţiei din oraşul Vatra Dornei.
8. Studiu privind dinamica populaţiei din Câmpia Moldovei.
9. Studiu privind particularităţile structurale ale populaţiei din Subcarpaţii Vrancei.
10. Studiu privind evoluţia recentă a structurii populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe din Culoarul
Siretului.
11. Studiu asupra evoluţiei reţelei de aşezări omeneşti din Depresiunea Elanului.
12. Studiu uman-geografic asupra agriculturii din judeţul Bacău.
13. Studiu uman-geografic asupra industriei din municipiul Iaşi.
14. Studiu de geografia turismului asupra unei staţiuni balneare, balneo-climaterice etc..
15. Studiu de toponomastică al unei regiuni geografice.

2
 Cuprins:

1. Definiţia geografiei. Obiectul de cercetare al geografiei. Ramurile şi subramurile

geografiei ...................................................................................................................................... 4
1.1. Definiţia Geografiei............................................................................................................... 4
1.2. Obiectul de cercetare al geografiei ....................................................................................... 4
1.3. Ramurile şi subramurile geografiei fizice .............................................................................. 6
2. Rolul marilor descoperiri în evoluţia concepţiilor geografice ............................................... 8
2.1. Etapa antichităţii ................................................................................................................... 8
2.2. Etapa Medievală .................................................................................................................. 8
2.3. Etapa Renaşterii................................................................................................................... 9
2.4. Etapa Modernă.................................................................................................................... 9
2.5. Etapa Contemporană ........................................................................................................ 10
2.6. Dezvoltarea geografiei Româneşti...................................................................................... 10
3. Metode, principii, procedee, mijloace şi etape de cercetare aplicate în geografia fizică ... 12
4. Universul, Sistemul Solar şi Terra ......................................................................................... 16
4.1. Universul ............................................................................................................................ 16
4.1.1. Originea Universului .................................................................................................... 16
4.1.2. Structura Universului ................................................................................................... 17
4.2. Sistemul Solar .................................................................................................................... 19
4.2.1. Principalele ipoteze cu privire la formarea şi evoluţia Sistemului Solar ....................... 20
4.2.2. Soarele ........................................................................................................................ 21
4.2.3. Planetele şi alte corpuri cereşti .................................................................................... 23
4.2.4. Mişcările planetelor ..................................................................................................... 30
4.3. Terra .................................................................................................................................. 31
4.3.1. Forma Terrei ............................................................................................................... 31
4.3.2. Mişcările Terrei ............................................................................................................ 32
4.3.2.1. Mişcarea de revoluţie şi consecinţele acesteia ......................................................... 33
4.3.2.2. Mişcarea de rotaţie şi consecinţele acesteia ............................................................. 34
4.3.3. Poziţia şi timpul pe Terra ............................................................................................. 35
4.3.4. Luna şi producerea eclipselor şi mareelor ................................................................... 35
5. Trăsături generale şi specifice ale Geosistemului ................................................................ 39
6. Geografia umană – definiţia, obiectul de studiu, subramurile componente şi relaţiile cu
alte ştiinţe .................................................................................................................................... 41
7. Evoluţia în timp a principalelor concepte care au dus la cristalizarea geografiei umane ca
ramură ştiinţifică ......................................................................................................................... 45
7.1. Începuturile geografiei umane: Antichitatea şi perioada medievală..................................... 45
7.2. Determinismul geografic..................................................................................................... 47
7.3. Geografia structuralistă ...................................................................................................... 49
7.4. Posibilismul geografic......................................................................................................... 52
7.5. Raţionalismul şi pozitivismul uman – geografic .................................................................. 54
7.6. Geografia umană idealist – percepţionistă (geografia behavioristă).................................... 73
Bibliografie .................................................................................................................................. 77

3
 1. Definiţia geografiei. Obiectul de cercetare al geografiei.
Ramurile şi subramurile geografiei

Ştiinţa reprezintă un ansamblu sistematic de cunoştinţe obţinute prin investigarea şi studiul

naturii şi societăţii, prin observaţie şi raţionament. Ca oricare altă ramură a ştiinţei şi Geografia
trebuie să răspundă unor exigenţe teoretice menite să-i asigure un statut ştiinţific cert, legitim şi
unanim recunoscut (Ungureanu, Petrea, 2005). Acest lucru este realizat prin identificarea
următoarelor aspecte:
- definirea domeniului ştiinţific;
- precizarea obiectului de cercetare;
- edificarea unui sistem propriu de reprezentări ştiinţifice;
- formularea unui punct de vedere propriu în privinţa modului de cercetare a problemelor
studiate.

1.1. Definiţia Geografiei

Geografia este o ramură consacrată a ştiinţei încă din Antichitate, care însă s-a impus în
„constelaţia” ştiinţelor propriu-zise abia după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Denumirea
ştiinţei a fost dată de Eratostene (sec III î.e.n.) şi plecând de la etimologia termenului de geografie
(ghea=Pământ; graphien=descriere) s-a identificat şi o primă definiţie a geografiei: ştiinţa care se
ocupă cu descrierea Pământului.
Evoluţia noţiunilor, categoriilor, legilor şi teoriilor cu care operează această ştiinţă au impus,
în timp, o redefinire continuă a geografiei. Vom exemplifica doar câteva dintre aceste definiţii de
referinţă, consemnate în istoria gândirii geografice, pentru a identifica principalele concepţii
privitoare la obiectul de cercetare, metodologia utilizată şi sarcinile acestei discipline:
1. Bernhard Varenius, 1650: „Geografia este o parte a matematicii aplicate în care se arată
alcătuirea globului terestru şi a părţilor sale componente”;
2. Ferdinand Baron von Richtoffen, 1883: „Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi
despre lucrurile şi fenomenele ce stau în legătură cauzală cu ea”;
3. Simion Mehedinţi, 1902: „Geografia este ştiinţa Pământului considerat în relaţie
reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu),
cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp);
4. Paul Vidal de la Blache, 1903: „Geografia este ştiinţa locurilor preocupată de calităţile şi
potenţialităţile ţărilor. Caracterul particular al unei ţări este exprimat de totalitatea trăsăturilor sale,
de diversitatea socială asociată cu diversitatea locurilor”;
5. Max Sorre, 1947: „Geografia este o disciplină a spaţiilor terestre”;
6. Ioan Donisă, 1977: „Geografia este ştiinţa (sistemul de ştiinţe) care studiază
sociogeosistemul ca formaţiune complexă căutând să-i stabilească componenţa, structura,
fizionomia şi funcţionalitatea lui, legile care guvernează legăturile dintre părţile componente,
evoluţia părţilor şi a întregului sistem, precum şi diferenţierea lor spaţială”;

1.2. Obiectul de cercetare al geografiei

Din numeroasele definiţii date geografiei, ca ştiinţă, se deduce intensitatea căutărilor

cercetătorilor din domeniu pentru identificarea obiectului de cercetare al acestei discipline. Primele
preocupări şi descrieri geografice, din antichitate, au avut în vedere o serie de teritorii restrânse,
însă treptat interesul a fost extins asupra întregului spaţiu cunoscut denumit de către grecii antici
drept oikumena. Integrarea acesteia la nivel planetar a condus la ipoteza că Terra constituie
obiectul preocupărilor ştiinţifice ale geografiei, prin studiul formei şi dimensiunilor sale, alcătuirea
materială şi diferenţierea spaţială a suprafeţei terestre. Ulterior, această modalitate de identificare
a geografiei cu studiul suprafeţei terestre s-a menţinut până la jumătatea secolului al XIX-lea, aşa
cum se identifică din definiţia dată de Alfred Hettner (1921): „Geografia este ştiinţa despre faţa
Pământului după deosebirile ei locale”, precizând că „suprafaţa terestră nu este o suprafaţă, ci un
obiect fizic cu o grosime apreciabilă – un înveliş geografic alcătuit din părţile solidă, lichidă şi
gazoasă şi care adăposteşte viaţa”.
4
 Unii cercetători, începând cu Alexander von Humboldt (1938), au extins obiectul de studiu
al geografiei dincolo de limitele Terrei, identificând întregul univers ca obiect de studiu al
geografiei. Binenţeles că studiul biogenosferelor (sferele de apariţie şi dezvoltare a vieţii în spaţiu
cosmic) de pe alte planete s-ar putea realiza prin aplicarea metodologiei utilizate în studiul Terrei
elaborată de geografie, cu unele adaptări specifice. De altfel, o extindere a cercetărilor asupra
corpurilor cereşti (Luna, Marte, Venus meteoriţi, comete etc.) utilizându-se unele aspecte
metodologice specifice geografiei a fost realizată în ultimele decenii, astfel încât semnificaţia
etimologică a termenului de geografie (referitoare la descrierea Pămîntului) a fost extrapolată şi la
nivelul altor planete. Aceasta nu este însă o contradicţie esenţială, deoarece denumirea ştiinţei
este un simbol a cărui semnificaţie se modifică în timp datorită schimbărilor privitoare la obiectul de
cercetare, aspectelor teoretice şi metodologice utilizate (Donisă, 1977).
Odată cu accelerarea procesului de diferenţiere a ştiinţelor, şi apariţia unor noi discipline
precum topografia sau geologia care au preluat o parte din obiectul de studiu al geografiei, unii
geografi şi-au îndreptat atenţia, în decursul secolului al XIX-lea, asupra raporturilor dintre om şi
natură, ca fiind obiectul principal de cercetare al geografiei. Cunoaşterea relaţiilor om-natură a
constituit o preocupare a geografiei începând încă din antichitate. Însă din secolul al XIX-lea
capătă o nouă dimensiune prin identificarea „raporturilor dintre om şi natură în contextul condiţiilor
sale sociale şi economice, ca şi variabilitatea istorică a acţiunii asupra naturii şi influenţa naturii
asupra omului condiţionată de progresul civilizaţiei” (Vidal de la Blache, 1903). Rezultatul relaţiilor
om-natură s-a concretizat în formarea regiunilor geografice, care preiau o serie de caracteristici
specifice mediului natural, transformate treptat sub influenţa acţiunii umane. O serie de cercetători
(Friedrich Ratzel) au abordat relaţia om-natură din perspectiva naturalistă, studiind repartiţia
omului pe Pământ mai ales sub raport ecologic. Apare astfel antropogeografia, concepută ca
disciplină biologică, ramură a biogeografiei, cu orientare ecologică, care treptat a determinat
dezvoltarea determinismului geografic, favorizând naşterea geopoliticii (Lupaşcu, 2002). Sub
influenţa aceloraşi idei, scoala geografică americană creează o nouă direcţie de dezvoltare a
geografiei, environmentalismul, care pune accent pe rolul influenţelor naturale asupra societăţii
umane, fără însă a aluneca spre determinismul geografic.
Relaţia om-natură constituie şi în prezent o preocupare a geografilor, fiind considerată ca
raport între părţile constituiente ale obiectului de cercetare al geografiei.
O altă abordare a obiectului de cercetare al geografiei a fost impusă din diferenţierea
spaţială a principalelor învelişuri (geosfere) ale Terrei (atmosfera, hidrosfera, biosfera şi scoarţa
terestră). Identificarea geosferelor a început încă din antichitate, când Aristotel a emis ipoteza că
atmosfera reprezintă un înveliş gazos care acoperă întreg Pământul. De altfel, tot el, considera că
aerul, apa şi pământul (în sens de rocă) se constituie în sfere concentrice care intră în
componenţa Terrei. Ideea a fost preluată şi dezvoltată de o serie de geografi din secolul al XVII-lea
(George Fournier, Bernhard Varenius) şi al XVIII-lea (Alexander von Humboldt, Ferdinand Baron
von Richtoffen), astfel încât treptat s-a generalizat la nivelul întregii ştiinţe că geosferele constituie
principalul obiect de cercetare al geografiei. De altfel, prin diferenţierea acestora au luat naştere o
serie de discipline, precum meteorologia, hidrologia, geomorfologia, pedologia, biogeografia, care
ulterior s-au constituit în ramuri ale geografiei.
În România, printre primii geografi care au recomandat geosferele ca obiect de cercetare al
geografiei, a fost Simion Mehedinţi, care încă din 1902 considera că „geografia este ştiinţa
Pământului considerat în relaţie reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere
static (al distribuirii în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp)”. Astfel
pentru Simion Mehedinţi obiectul geografiei apare ca un sistem material care funcţionează ca un
mecanism, omul fiind inclus alături de celelalte vieţuitoare, ca un component firesc al biosferei.
Ideile lui Simion Mehedinţi au fost preluate şi dezvoltate de către discipolii săi (George
Vâlsan şi Vintilă Mihăilescu) care introduc noi concepte în ceea ce priveşte obiectul de cercetare al
geografiei. George Vâlsan propune ca geografia să studieze învelişul geosferic, iar Vintilă
Mihăilescu foloseşte noţiunea de întreg teritorial ca obiect de cercetare al geografiei. Mult mai
târziu, în 2005, Alexandru Ungureanu propune ca obiect de cercetare al geografiei, învelişul
geografic definit ca „megageosferă rezultată prin interacţiunea geosferelor (litosferă, biosferă,
hidrosferă, atmosferă, antroposferă) ale căror variate transformări materiale, energetice şi
informaţionale se concretizează în structuri spaţiale diverse, relativ stabile”.

5
 O importanţă deosebită în evoluţia conceputului de sistem material a fost aplicarea
terminologiei asociată acestuia, în biologie, şi ulterior în ecologie. Acest fapt a determinat apariţia a
noi termeni, precum ecosistemul (introdus de Arthur Tansley, în 1935) care reprezintă un sistem
funcţional ce include în el atât asociaţia fiinţelor vii, cât şi mediul lor de viaţă. Preluând această
definiţie şi considerând că fiecare ecosistem are o anumită extindere spaţială, Carl Troll (în 1938)
propune ca geografia să îşi schimbe denumirea în geoecologie şi să aibă ca obiect de cercetare
ecosistemul.
În contexul adoptării de către numeroase ştiinţe a Teoriei generale a sistemelor (elaborată
de Ludwig von Bertalanffy) şi în geografie s-a încercat abodarea concepţiilor sistemice pentru a
surprinde complexitatea structurală şi funcţionalitatea unităţilor teritoriale (denumite şi landşafturi).
Primul care a utilizat termenul de geosistem a fost geograful rus V.B.Soceava (1963) şi care
corespunde „ansamblului de caracteristici exprimate de totalitatea componenţilor unui peisaj
geografic bine determinat structural şi teritorial”. Termenul de geosistem a fost rapid preluat de
către geografii români, cu o serie de modificări ale înţelesului de bază. Vintilă Mihăilescu (1970)
utilizează termenul de geosistem pentru întreg complexul natură-societate, iar Alexandru Roşu şi
Irina Ungureanu (1977) consideră că geosistemul este sinonim cu termenii de mediu şi peisaj.
Ioan Donisă (în 1977) introduce termenul de sociogeosistem considerând că „dacă
geosistemul reprezintă partea naturală a mecanismului natură-societate, pentru partea socială,
adică pentru societate privită ca parte componentă a acestui mecanism, putem utiliza denumirea
de sociosistem. Se poate admite că obiectul de cercetare al geografiei este sociogeosistemul ca
formă specifică de organizare a materiei la nivelul unui singur corp cosmic. În felul acesta se
asigură geografiei un obiect propriu de cercetare, care nu mai este studiat ca atare de nici o altă
ştiinţă”.
Trăsăturile de bază ale sociogeosistemului sunt: unitatea, ritmicitatea, dezvoltarea,
echilibrul dinamic şi diferenţierea spaţială. La acestea au mai fost adăugate de către Grigore
Posea şi Iuliana Armaş (1998) şi alte trăsături specifice sistemelor: heterogenitatea, structura,
dimensiunea ambientală, autoreglarea şi integralitatea.
Limitele (socio)geositemului se află la cca. 20-25 km altitudine, dincolo de care se extinde
ecranul protector de ozon stratosferic rezultat în urma interacţiunilor dintre radiaţiile ultraviolete şi
gazele atmosferice (limita superioară) şi baza litosferei situată la adâncimea de cca. 90-250 km,
unde se realizează contactul dintre astenosferă şi mantaua litosferică (limita inferioară). Între
aceste limite pot supravieţui toate formele de viaţă cunoscute şi se extind şi activităţile umane.
În concluzie identificarea obiectului de cercetare al geografiei precum şi a trăsăturilor
acestuia, la care se adaugă şi scopul şi condiţiile cercetării (o cerinţă esenţială pentru asigurarea
veridicităţii, coerenţei şi utilităţii demersului ştiinţific) a cunoscut de-a lungul timpului numeroase
transformări şi interpretări astfel încât implică geografia ca ştiinţă la o interconectare cu numeroase
alte sisteme ştiinţifice în procesul abordării interdisciplinare sau multidisciplinare.

1.3. Ramurile şi subramurile geografiei fizice

Sub influenţa exercitată de complexitatea obiectului de cercetare, cât şi a diverselor

principii şi metode de abordare a studiului geosistemului, geografia, care iniţial s-a dezvoltat ca o
ştiinţă unitară, până în secolul al XIX-lea, s-a divizat în două mari ramuri geografia fizică şi
geografia umană. „Părintele” geografiei fizice este considerat Alexander von Humboldt, însă
denumirea propriu-zisă a fost utilizată de Philippe Buache, încă din 1756, prin publicarea lucrării
Essai de Geographie physique (Lupaşcu, 2002). Atestarea ştiintifică a fost realizată abia la
începutul secolului al XX-lea, prin publicarea repetată, în mai multe ediţii, începând cu 1909, a
lucrării lui Emmanuel de Martonne (Traite de Geographie physique).
Geografia fizică are în vedere cercetarea proceselor de structurare şi interacţiune a
componenţilor naturali (biotici şi abiotici) urmărindu-se geneza, evoluţia, funcţionarea, dinamica şi
transformarea acestora.
În cadrul geografiei fizice pot exista două moduri de abordare a cercetării: global sau
regional, astfel încât se poate individualiza o geografie fizică generală şi o geografie fizică
regională, care oferă posibilitatea studierii oricărei porţiuni de la suprafaţa terestră, indiferent de
dimensiune şi limite.

6
 În acelaşi timp ţinînd cond că geosistemul este rezultatul interacţiunii învelişurilor
Pământului (atmosferă, hidrosferă, biosferă şi litosferă), acesta poate fi studiat separat, de diferite
ramuri ale geografiei fizice, atât din punct de vedere teoretic, general, cât şi regional, în funcţie de
condiţiile fizico-geografice locale (Posea, Armaş, 1998).
Din cadrul ramurilor geografiei fizice amintim:
- geologia, care are în vedere studiul alcătuirii scoarţei terestre, şi care s-a constituit în
ştiinţă de sine stătătoare;
- geomorfologia, care studiază relieful Pământului la nivel planetar sau la macro-, mezo- şi
microscară;
- climatologia, care studiază condiţiile climatice (privitoare la temperatură, presiune
atmosferică, umiditatea aerului, precipitaţii atmosferice, circulaţia maselor de aer etc.) la nivel
planetar sau regional (local);
- hidrologia, care studiază învelişul de apă al planetei (oceanele şi mările, apele
continentale etc.);
- pedologia, care studiază învelişul de sol (formare, clasificare, repartiţie spaţială, evoluţie,
protecţie etc.);
- biogeografia, care are în vedere studiul repartiţiei spaţiale a florei şi faunei, zonalitatea şi
diversitatea lor;
- paleogeografia, care studiază evoluţia tuturor componentelor naturale ale geosistemului
prin identificarea legilor de dezoltare a acestora şi tendiţelor de manifestare viitoare
Fiecare dintre aceste ramuri sub influenţa tot mai determinantă a dezvoltării ştiinţei a
manifestat o tot mai crescândă tendinţă de diversificare, în subramuri. Astfel de exemplu, în cadrul
hidrologiei s-au cristalizat oceanografia (care studiază Oceanul Planetar) şi o hidrologie a
uscatului. Aceasta, din urmă, cuprinde: hidrogeologia (care studiază apele subterane),
potamologia (care studiază râurile), glaciologia (care studiază gheţarii), limnologia (care studiază
lacurile), telmatologia (studiază mlaştinile). La rândul lor o serie de subramuri au avut o dezvoltare
deosebită, astfel încât, şi ele s-au diversificat, pe domenii din ce în ce mai restrânse, în paralel cu
apariţia unor discipline de graniţă ce necesită o abordare interdisciplinară. Astfel hidrogeologia
cuprinde hidrogeochimia, hidrogeofizica sau hidrogeobiologia. Un alt exemplu poate fi dat în cazul
biogeografiei care este divizată în fitogeografie (care studiază vegetaţia) şi zoogeografie (care
studiază fauna)
Diversificarea tot mai crescândă a ramurilor şi subramurilor geografiei fizice a impus o
conexiune inter- şi multidisciplinară cu tot mai multe discipline ştiinţifice precum geologia,
matematica, fizica, chimia, biologia, astronomia etc.

7
 2. Rolul marilor descoperiri în evoluţia concepţiilor geografice

Umanitatea a început să acumuleze şi să utilizeze cunoştinţe geografice din timpurile cele

mai îndepărtate ale existenţei sale, căci fără ele, omului îi era imposibil să supravieţuiască şi să se
dezvolte. Fenomenele care aveau loc în natură erau puse iniţial pe seama zeilor şi/sau a
demonilor. Treptat, prin observaţii sistematice, şi uneori prin măsurători, o serie de fenomene
naturale au fost explicate ştiinţific. În paralel, necesităţile vieţii economice, schimbul de produse
dintre diferitele comunităţi umane şi acţiunile de cucerire a noi teritorii au dus la colectarea şi
înmagazinarea de noi cunoştinţe cu caracter geografic care au constituit baza dezvoltării acestei
discipline. În cadrul sistemului de evoluţie a concepţiilor geografice pot fi identificate mai multe
etape: etapa antichităţii, etapa medievală, etapa renaşterii, etapa modernă şi etapa contemporană,
care pot fi extrapolate şi la nivelul evoluţiei geografiei româneşti.

2.1. Etapa antichităţii

În această etapă sunt incluse descoperirile geografice ale chinezilor, indienilor, malaezilor,
grecilor şi romanilor, însă cele mai multe informaţii scrise au rămas de la greci şi romani. Primul
care utilizează termenul de geografie este Eratostene (învăţat grec din Alexandria secolului al III-
lea î.e.n.). Acesta considera că obiectul de studiu al geografiei este legat de măsurarea formei şi
dimensiunilor Pământului, împărţind oikumena (spaţiul cunoscut de către greci) în regiuni de formă
geometrică denumite sfragide. Însă, premergător acestei faze au fost o serie de învăţaţi sau lideri
sociali care au pus bazele dezvoltării geografiei: Hecateu din Milet (sec. VI î.e.n.) creatorul
geografiei regionale, Thales din Milet (filosof grec din sec VI î.e.n.) considerat întemeietorul
ştiinţelor naturale şi al geografiei greceşti, Anaximandru (sec VI. Î.e.n.) discipol a lui Thales, autorul
primei hărţi geografice a lumii cunoscute, Herodot (mare călător, istoric şi geograf din sec V î.e.n.)
primul teoretician al geografiei antice, Hipocrat (părintele medicinei din sec V î.e.n.) care a
evidenţiat importanţa mediului fizic în apariţia şi vindecarea bolilor, Aristotel (filosof grec din sec IV
î.e.n.) care a introdus concepţia despre forma sferică a Pământului şi a evidenţiat circuitul apei şi
al aerului.
Ulterior, Hiparh (cel mai mare astronom al antichităţii, sec. II î.e.n.) determină durata anului
solar, aplică globului terestru diviziunea de 360°, introduce noţiunile de latitudine şi longitudine şi
elaborează teoria climatelor. Posidonius (sec. I î.e.n.) dezvoltă interesul pentru zonele geografice,
mişcările scoarţei terestre şi asupra unităţii Oceanului Planetar, iar Strabon (sec I î.e.n.) în lucrarea
sa Geographia, realizează o serie de descrieri despre locuri (clima, relieful, hidrografia) şi popoare,
cu aspecte etnografice şi mitologice, constituind un bogat izvor de cunoştinţe despre lumea antică.
Toţi geografii antici, indiferent de şcoala de care aparţineau susţineau pe baza teoriei
sfericităţii Terrei, că există şi un continent în emisfera sudică – Terra australis, care a fost
descoperit mult mai târziu, spre sfârşitul secolului al XVII-lea.
În primul secol al erei noastre au fost scrise chiar manuale de geografie, în limba greacă şi
latină, cu descrieri uşor exagerate asupra lumii cunoscute până atunci (Posea, Armaş, 1998). Însă,
dintre învăţaţii romani ai antichităţii se desprinde Ptolemeu (astronom şi geograf din primul secol al
erei noastre) care împarte ştiinţa geografică în două: geografia şi chorografia, diferenţiind două
direcţii în dezvoltarea geografiei: generală şi regională. Totodată, el susţine şi ipoteza geocentristă,
admisă unanim de învăţaţii antichităţii, deşi Aristarh (astronom şi matematician grec din sec III
î.e.n.) conturase, înaintea sa, ipoteza heliocentrismului.

2.2. Etapa Medievală

În perioada Evului Mediu geografia suferă un proces de regresie, comparativ cu nivelul

atins în antichitate, fiind adeseori inclusă fizicii, geometriei, astologiei sau cosmografiei. Ipoteza
geocentrismului capată din ce în ce mai mulţi adepţi, iar cunoştinţele geografice acumulate în
perioada antichităţii sunt treptat date uitării.
Însă cu tot acest regres, o serie de informaţii geografice provin şi de la numeroasele
călătorii de descoperire şi anexare a unor noi teritorii efectuate de către normanzi în Atlanticul de
Nord, de arabi în Oceanul Indian şi Africa, de ruşi în Europa de Nord şi Siberia, de portughezi şi
8
spanioli în Oceanul Atlantic şi Africa de Vest. La acestea se adaugă şi soliile trimise din regatele
Europei de Vest spre Mongolia, care devenise o mare putere militară în prima jumătate a mileniului
al doilea. Toate acestea au extins considerabil suprafaţa terestră cunoscută şi au pregătit terenul
pentru marile descoperiri geografice începute la sfârşitul secolului al XV-lea, care au însemnat
totodată, şi începutul unei noi ere a cunoaşterii geografice.
Golul publicaţiilor cu caracter geografic este „umplut” de lucrările unor geografi de origine
arabă dintre care se remarcă Al Idrisi (sec. XII) şi Ibn Battutah din Tanger (sec. XIV). O contribuţie
deosebită a avut-o şi renumitul călător Marco Polo care în urma călătoriilor efectuate, împreună cu
tatăl şi unchiul său, publică lucrarea Cartea lui Marco Polo, însoţită de o serie de hărţi geografice
care au jucat un mare rol în istoria marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVII.

2.3. Etapa Renaşterii

Această etapă debutează cu lucrarea publicată de Copernic, în 1543, Despre mişcările de

revoluţie ale corpurilor cereşti, în care este fundamentată ştiinţific teoria heliocentristă, idee unanim
adoptată pe plan ştiinţific abia în secolul al XVII-lea.
O serie de modificări geopolitice induse de fragmentarea imensului Imperiu Mongol, ce a
impus identificarea unor noi căi de legătură spre India şi China, a fost impulsul de bază ce au
condus la marile descoperiri geografice din perioada secolelor XV-XVII. Astfel în 1492, Cristofor
Columb descoperă Insula Haiti (iniţial Espanola), aparţinând Americii Latine, iar în 1498, Vasco da
Gama înconjoară Africa, stabilind drumul maritim direct spre India, şi ulterior, spre China. În
acelaşi an, Cristofor Columb debarcă pe ţărmul nordic al Americii de Sud, în timp ce John Cabot,
atinge coastele vestice ale Americii de Nord. Între 1519 şi 1521, o expediţie condusă de Fernando
Magellan demonstrează sfericitatea Pământului, iar Pinzon, Cortez, Pizzaro şi francezii
desăvârşesc cunoaşterea noului continent descoperit, America. În acelaşi timp ruşii descoperă şi
anexează spaţii mari din Asia de Nord şi de Est, iar englezii caută drumul de nord-vest şi nord-est
spre China, în extremitatea nordică a Americii de Nord şi, respectiv, a Europei şi a Asiei de Nord,
şi realizează cea de-a doua călătorie în jurul lumii (1577-1580) prin Francis Drake (Maghidovici,
1959).
Această perioadă se încheie cu descoperirile efectuate de olandezi în Australia şi Oceania
(Noua Zeelandă) şi ale francezilor şi englezilor în America de Nord, şi colonizarea Canadei şi a
viitoarelor State Unite ale Americii.
Treptat prin intermediul călătoriilor şi descoperirilor efectuate se câştigă o experienţă
geografică tot mai bogată, materializată şi în cea mai importantă lucrare a timpului Cosmographia,
publicată de Sebastian Munster (46 de ediţii între 1544 şi 1650) (Posea, Armaş, 1998). Însă
elaborarea unor ipoteze cu caracter general, impuse de noile descoperiri geografice, nu
impulsionează şi o cercetare sistematică a noilor teritorii cu observaţii precise, astfel încât,
geografia capătă un tot mai puternic caracter descriptiv.

2.4. Etapa Modernă

Această etapă este considerată de către mulţi autori ca începând cu publicarea de către
Bernhard Varenius, în 1650, a lucrării Geographia generalis. Însă dezvoltarea geografiei ca ramură
ştiinţică propriu-zisă s-a produs odată cu publicarea lucrărilor lui Alexander von Humboldt (1769-
1859) Tablouri ale naturii (1807), Călătorie prin regiunile tropicale ale Lumii noi întreprinsă în anii
1799-1804 (30 de volume publicate între 1807 şi 1934), Asia Centrală (1835).
Fiind considerat un Aristotel şi Columb al epocii sale, Alexander Von Humboldt a întreprins
cercetări în domeniul fizicii, chimiei, geologiei, mineralogiei, vulcanologiei, botanicii, zoologiei,
climatologiei, oceanografiei, demografiei şi astronomiei. A pus bazele metodelor de observaţie
directă asupra fenomenelor şi proceselor geografice, a formulat două principii esenţiale aplicate în
geografie (principiul cauzalităţii şi cel al integrării geografice), care au dus la naşterea geografiei
moderne, care are ca obiect de studiu atât întregul teritorial, cât şi complexul regional. Ideile sale
au fost dezvoltate ulterior de către Karl Ritter (1779-1859) care expune pentru prima dată principiul
extensiunii spaţiale şi Friedrich Ratzel (1844-1904) care pune bazele geopoliticii şi dezvoltă
antropogeografia. Totodată, se pun bazele unor subramuri ale geografiei (hidrologia, climatologia,

9
geomorfologia) favorizate de condiţiile socio-economice specifice celei jumătăţii a doua a secolului
al XIX-lea, prin lărgirea orizontului de cunoştinţe despre Pământ şi realizarea de instrumente de
lucru performante, înfiinţarea de servicii şi staţii de monitorizare a diferiţilor parametri geografici
(hidrologici, climatologici), elaborarea de lucrări şi cursuri universitare geografice, cu caracter
general şi tematic.
Orizontul geografic este lărgit în această perioadă prin finalizarea descoperirilor din
Oceania, Australia, Asia Centrală şi de Est, Atlanticul de Nord, Pacificul de sud, Africa Centrală
etc. În acelaşi timp se ating şi punctele extreme ale Pămîntului, Polul Nord (prin Robert Edwin
Peary, în 1909) şi Polul Sud (prin Roald Amundsen, 1911). Tot în această perioadă este susţinut şi
primul Congres Internaţional de Geografie, la Anvers, în 1871.
Procesul de specializare devine din ce în ce mai accentuat în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea geografia, divizându-se în două mari ramuri: geografia fizică şi geografia umană.
Încercările de sinteză devin din ce înce mai rare, principalele preocupări fiind studiul geografiei
regionale (sub influenţa lui Paul Vidal de la Blache şi Alexander Hettner), a învelişului geografic, a
mediului înconjurător şi apoi a geosistemului.

2.5. Etapa Contemporană

În această etapă procesul de specializare a geografiei continuă din ce în ce mai accentuat,

prin diversificarea metodologiei şi apropierea concretă de aplicaţiile practice, din domeniul social-
economic. În studiile de specialitate sunt aplicate din ce în ce mai mult metodele statistico-
matematice, modelarea matematică şi cea experimentală, iar instrumentele utilizate au devenit din
ce în ce mai performante.
În ultimele decenii un aport însemnat îl au studiile care utilizează tehnici ale sistemelor
informatice geografice, prin aplicarea teoriei generale a sistemelor contribuind la o relaţie foarte
strânsă între geografie şi o serie de alte discipline (precum matematica, informatica, fizica, chimia,
biologia etc).
Un alt aspect este legat de explozia producţiilor cartografice (sub formă de hărţi sau alte
forme grafice) ce au permis o serie de aprofundări, teoretice şi tehnice, deosebite ale geografiei
faţă de etapele anterioare.
În general, se remarcă două direcţii de dezvoltare a geografiei: o direcţie peisagistică
(landşaftologică) şi alta regionalistă (Lupaşcu, 2002), precum şi o ecologizare a geografiei (Posea,
Armaş, 1998). Însă cea mai importantă realizare este abordarea sistemică, ceea ce a impus o
aplicabilitate tot mai mare a acestei ştiinţe, mai ales în problematica sistematizării şi amenajării
teritoriale şi în cea a dezvoltării durabile.

2.6. Dezvoltarea geografiei Româneşti

Geografia românească a evoluat în strânsă legătură cu cea europeană şi mondială,

cunoscând în linii mari, aceleaşi etape de evoluţie (Donisă, 1977).
Dacă în etapa medievală nu pot fi citate decât câteva lucrări cu caracter geografic,
publicate de Johannes Honterus (1530, Rudimenta Cosmographie), Nicolae Milescu (1675,
Descrierea Chinei şi Itinerar siberian), Nicolae Milescu (1675, Harta Ţării Româneşti), spre sfârşitul
acesteia, lucrarea Descriptio Moldavie (apărută în 1716), publicată de Dimitrie Cantemir,
sintetizează cunoştinţele geografice despre partea de est a României. Informaţii geografice apar şi
în lucrările lui Miron Costin (Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei) şi stolnicului Constantin
Cantacuzino.
Începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea învăţământul
geografic românesc cunoaşte o puternică dezvoltare prin apariţia unor manuale de geografie
(manualul lui Amfilohie Hotinul, în Moldova, a lui Iosif Gentile, în Ţara Românească şi a lui Ioan
Rus, în Transilvania) şi publicarea unor lucrări de istorie, economie şi statistică care cuprind o
serie de informaţii geografice.
Pe de altă parte, în 1816, Philippide, publică la Viena, în limba greacă, Geografia
României, iar în 1875, Aurelian, editează revista Terra Nostra.

10
 După înfiinţarea, în 1875, a Societăţii Regale Române de Geografie, şi publicarea regulată
a Buletinului de Geografie, se pun bazele geografiei române moderne. La începutul secolului al
XX-lea se înfiinţează primele catedre de geografie în cadrul principalelor universităţi româneşti (în
1900, la Bucureşti, 1904, la Iaşi, 1919, la Cluj şi 1924, la Cernăuţi) prin care se dezvoltă geografia
ca disciplină ştiinţifică. Întemeietorul şcolii geografice româneşti este considerat Simion Mehedinţi
(1868-1962) cel care a elaborat o concepţie originală despre geografie conform căreia aceasta
este o ştiinţă de sine stătătoare cu un obiect de cercetare bine definit şi cu o metodologie proprie.
Concepţia ştiinţifică elaborată de Simion Mehedinţi, a fost preluată şi dezvoltată de către
discipolii acestuia: George Vâlsan (1885-1935), Grigore Cobâlcescu (1882-1924) şi Vintilă
Mihăilescu (1890-1978). O abordare originală asupra rolului geografiei ca ştiinţă şi un rol important
în dezvoltarea geografiei româneşti, şi îndeosebi a geomorfologiei, a avut-o Emmanuel de
Martonne. În domeniul climatologiei, un aport deosebit a fost adus de către Ştefan Hepites, în timp
ce celelalte ramuri ale geografiei au fost dezvoltate de specialişti din domenii conexe.
După cel de-al doilea război mondial sub impulsul ideilor enunţate de corifeii geografiei
moderne româneşti, geografia cunoaşte ca disciplină ştiinţifică o importantă dezvoltare. Această
dezvoltare a avut trei nuclee importante legate de catedrele de geografie din cadrul uiversităţilor
din Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca.
Din cadrul Universităţii bucureştene menţionăm numele a câtrova cercetători care au avut
contribuţii deosebite la dezvoltarea geografiei în România: Petre Coteţ, Grigore Posea, Mihai
Iancu, Alexandru Roşu, Raul Călinescu, Valeria Velcea, Mihai Ielenicz, Nicolae Popescu, Ion
Pişotă, Emil Vespremeanu etc.
De la Universitatea din Iaşi au avut preocupări notabile următorii cercetători: Constantin
Martiniuc, Ion Sârcu, Ion Gugiuman, Vasile Băcăuanu, Nicolae Barbu, Ioan Donisă, Ioniţă Ichim,
Irina Ungureanu, Alexandru Ungureanu etc.
Universitatea din Cluj-Napoca s-a remarcat prin contribuţiile următorilor geografi: Tiberiu
Morariu, Alexandru Savu, Ion Mac, Gheorghe Pop, Iosif Ujvari etc.
Au fost publicate numeroase studii de geografie regională şi în cadrul Institutului de
Georgafie al Academiei Române.
Problematica aprofundărilor fizico-geografice din ultimele decenii este extrem de variată şi
a vizat: studii morfometrice ale reliefului (Zăvoianu, Ungureanu, Grecu), evoluţia şi vârsta reliefului
(Posea, Donisă, Paraschiv), procese geomorfologice actuale (Ichim, Rădoane, Rădoane, Ioniţă,
Popescu), eroziunea solului (Moţoc, Ioniţă), factori şi procese pedogenetice (Barbu, Lupaşcu,
Ianoş, Parichi, Rusu), climatologie aplicată şi poluarea mediului (Erhan, Mihăilescu, Bogdan,
Apostol), hidrologie dinamică (Gâştescu, Pişotă, Zaharia) care contribuie la dezvoltarea continuă a
acestei discipline prin integrarea metodelor specifice cu a celor împrumutate de la alte discipline,
în special din geologie, matematică, informatică, fizică, chimie, biologie etc, ce anunţă o nouă
etapă de adâncire a cunoşterii fizico-geografice, mai riguroase sub aspect teoretic şi practic-
aplicativ, prin cuantificare şi informatizare (Bojoi, 2000).

11
 3. Metode, principii, procedee, mijloace şi etape de cercetare
aplicate în geografia fizică

Complexitatea mare a obiectului de cercetare, în care se îmbină elementele naturale cu

cele antropice, conduc la realizarea unei metodologii specifice geografiei, prin utilizarea unor
metode, principii, procedee, mijloace şi etape de cercetare specifice obiectului cercetat.
Principalele metode de cercetare utilizate în gegrafia fizică sunt:
1. Metoda dialectică presupune identificarea corectă a relaţiilor dintre părţile componente
ale sistemelor geografice. Utilizarea acestei metode permite înţelegerea mai profundă a
interacţiunii faptelor geografice, dintre care unele au rol de cauză şi altele de efect; „ceea ce apare
ca efectul unei cauze poate acţiona drept cauză a unui alt efect” (Donisă, 1977);
2. Metoda inductivă constă în cercetarea faptelor geografice şi identificarea caracteristicilor
generale, în vederea descoperirii legităţilor geografice. Abordarea se realizează de la singular la
general şi a fost aplicată în geografie încă din Antichitate, fiind una din principalele direcţii de
abordare a realităţii geografice;

Definiţii:
Ca orice ramură a ştiinţei, şi geografia, reprezintă un ansamblu sistematic de cunoştinţe
veridice atât despre realitatea obiectivă (natură şi societate), cât şi despre cea subiectivă (expresia
influenţei condiţiilor naturale asupra societăţii umane şi invers). Evident că, din punct de vedere
ştiinţific, şi această disciplină operează cu un material faptic referitor la obiectul de studiu
(totalitatea cunoştinţelor despre realitate), o teorie generală (ca rezultat al abstractizărilor şi
generalizării materialului faptic acumulat, concretizată în noţiuni, categorii, ipoteze, legi şi teorii) şi
o metodologie (ansamblul principiilor, metodelor, procedeelor, mijloacelor şi etapelor de lucru
aplicate pentru obţinerea cunoştinţelor ştiinţifice).
Noţiunea reprezintă un model conceptual logic, simplu care reflectă însuşirile generale ale
unei clase de obiecte (de exemplu: munte, deal, câmpie, podiş, râu, lac etc.).
Categoria reuneşte toate noţiunile geografice ce identifică însuşirile generale cele mai
comune ale obiectelor şi proceselor geografice. Simion Mehedinţi (1930) delimita două mari clase
de categorii geografice: statice (ce privesc forma, culoarea, compoziţia, densitatea, temperatura
poziţia şi dimensiunea obiectului sau fenomenului studiat) şi dinamice (referitoare la direcţie,
frecvenţă şi intensitate).
Ipoteza presupune construirea unui model virtual pe baza unor fapte, legi şi conexiuni
cunoscute (demonstrate). Prin intermediul modelării teoretice şi practice se încearcă explicarea
unor fenomene şi procese care au loc în natură. În ştiinţă, ipoteza face legătură între două
variabile, fiind de fapt o supoziţie care se bazează pe observaţii provizorii şi care serveşte la
explicarea anumitor fenomene. O ipoteză, care s-a confirmat prin experiment sau experienţă
(ipoteză "verificată"), respectiv care poate fi dovedită prin concluzii logice, care se bazează pe
premise valide, poate deveni o teorie sau o parte a unei teorii. Există ipoteze cu privire la geneza
şi evoluţia universului, ipoteze vizând apariţia şi evoluţia vieţii pe Terra sau pe alte posibile sisteme
planetare, apartinând altor stele. Se construiesc ipoteze, utilizând modele matematice, asupra
direcţiei si vitezei schimbărilor climatice pe Terra, a evaluării modificărilor de temperatură,
distribuţie a vânturilor şi regimului precipitaţiilor, în viitoarele decenii, secole sau milenii.
Legea reprezintă o categorie filozofică ce exprimă raporturile generale şi repetabile
existente între anumite fenomene ale realităţii. Cele mai importante legi descoperite şi aplicate în
geografie sunt: legea privind zonalitatea latitudinală (climatică, biogeografică şi edafică), legea
etajarii altitudinale (climatică, biogeografică şi edafică), legea eroziunii diferenţiale, legea nivelului
de bază etc.
Teoria este o formă a cunoaşterii raţionale, un ansamblu de cunoştinţe conceptuale
ordonate sistematic, decurgând din unul sau mai multe principii generale, oferind o descriere şi o
explicaţie a unui domeniu al realităţii. Teoria ştiinţifică, fiind strâns legată de experiment, confirmă
şi dezvoltă ipoteza, căreia îi conferă certitudine şi generalitate. În cadrul geografiei principalele
teorii cu care se operează se referă la: teoria circulaţiei generale a maselor de aer, teoria tectonicii
globale, teoria ciclurilor de eroziune etc.
Metodologia unei ştiinţe reuneşte ansamblul metodelor, principiilor, procedeelor, mijloacelor
12
şi etapelor de lucru aplicate în cercetarea unui obiect, fenomen sau proces.
Metoda este calea care duce la aflarea adevărului asupra unui obiect determinat sau
determinabil. Această cale poate fi structurată într-un mod organizat şi sistematic de lucru prin
utilizarea unor procedee sau succesiuni de procedee.
Principiul metodologic are în vedere reunirea tuturor normelor şi regulilor care se impun a fi
aplicate pe parcursul etapelor de cercetare.
Procedeul indică operaţiunea (acţiunea) concretă de realizare a cercetării ce trebuie
urmată pentru a se ajunge la achiţizionarea de noi cunoştinţe
Mijloacele reunesc ansamblul tuturor instrumentelor şi aparatelor care sunt utilizate pentru
atingerea scopului propus în desfăşurarea procesului de cercetare.

3. Metoda deductivă corespunde unei abordări inverse faţă de metoda inductivă, de la

general la singular. Evident că aplicarea acestei metode se bazează pe generalizările efectuate
prin metoda inductivă, astfel încât, între cele două metode există o legătură dialectică.
4. Metoda analizei constă în „cercetarea realităţii geografice prin descompunerea întregului
în părţi componente pentru cunoaşterea fiecărei părţi cu caracteristicile şi funcţia sa” (Donisă,
1977). Analiza se poate realiza pe două căi: materială şi mentală, însă atunci când este aplicată
întregului geosistem nu trebuie să se ajungă la nivelul unor individualităţi prea restrânse (de tipul
plantei sau arborelui), ci trebuie să se oprească la un nivel mai ridicat de individualităţi, ce joacă rol
de părţi componente ale acestor sisteme (asociaţii de plante şi animale, biocenoze).
5. Metoda sintezei, intercondiţionată cu metoda analizei, urmăreşte sensul invers al
cercetării impus de aceasta, prin reconstrucţia întregului dintr-o serie de părţi componente.
Reconstrucţia se poate realiza sub două forme: ca prezentare unitară a structurii spaţiale a
formelor şi ca teorie despre legile proceselor ce dau dinamismul succesiunii formelor (Posea,
Armaş, 1998);
6. Metoda istorică a fost adoptată de geografi care şi-au dat seama de avantajul cunoaşterii
faptelor geografice în ordinea apariţiei şi evoluţiei lor. Această metodă a stat la baza dezvoltării
unor ramuri specifice în geografia fizică, paleogeografia şi în geografia umană, geografia istorică;
7. Metoda dinamică, derivată din metoda istorică constă în observarea directă prin
intermediul mijloacelor de monitorizare, a modificărilor continue, actuale, ale realităţii geografice.
Aceste modificări pot fi identificate şi prin observaţii indirecte asupra unor succesiuni periodice de
fotografii, imagini satelitare sau prin cartări succesive (Donisă, 1977);
8. Metoda cartografică este specifică geografiei şi constă, în reprezentarea la scări reduse
a fenomenelor şi proceselor geografice de la suprafaţa terestră. Principalele mijloace prin care
este aplicată această metodă sunt globul şi harta geografică, la care se adaugă şi o multitudine de
reprezentări de tipul: profilelor, diagramelor, cartogramelor, blocdiagramelor etc. Utilizarea acestor
modalităţi de reprezentare conferă un caracter analitic realităţii geografice, prin reprezentarea
interacţiunilor dintre componentele geosistemice sau prin identificarea evoluţiei spaţio-temporale a
acestora;
9. Metoda matematică constă de fapt în utilizarea tehnicilor şi mijloacelor matematice
pentru analiza diferitelor sisteme naturale, şi mai ales, pentru exprimarea informaţiei dobândite în
urma analizei efectuate;
10. Metoda modelării are la bază elaborarea teoretică sau materială a unui model, care
păstrează trăsăturile esenţiale ale realităţii geografice şi studierea acestui model pentru
cunoaşterea obiectului sau sistemului reprezentat. Modelarea poate fi realizată prin modele
analoage cu sistemele naturale (analogii istorice şi spaţiale), modele sistemice specializate
(construcţii, matematice sau scheme de organizare a experimentelor) şi modele sistemice
generale (sintetice, parţiale sau de tipul cutie neagră) (Donisă 1977, apud Chorley, 1967);
11. Metoda experimentală constă în reproducerea, în condiţii de laborator, a unor
fenomene şi procese geografice pentru a fi studiate din diferite ipostaze. Experimentul are la bază
o serie de ipoteze, însă poate fi realizat şi pe teren atunci când se are în vedere studierea unor
fenomene şi procese specifice geomorfologiei, hidrologiei sau pedologiei;
12. Metoda comparativă constă în compararea directă sau indirectă a obiectelor,
fenomenelor şi proceselor geografice pentru a le stabili trăsăturile comune şi deosebirile dintre ele.
Simion Mehedinţi (1938) sublinia importanţa acestei metode pentru geografie, arătând că „prin
compararea formelor actuale cu altele mai vechi sau prin compararea formelor aceluiaşi fenomen
13
de pe întreaga suprafaţă terestră se poate ajunge la descoperirea unor forme intermediare,
reconstituindu-se evoluţia fenomenului... Aşadar, pe temeiul faptelor mici, geografia este o ştiinţă
comparată...formele mici sunt însuşi alfabetul geografiei ştiinţifice”.
În urma apariţiei, dezvoltării şi aplicării teoriei sistemelor s-a impus tot mai mult ca metodă
de abordare complexă a realităţii, pe baza principiilor spaţialităţii, ale integrării fenomenelor şi ale
evoluţiei lor în timp, metoda geografică. Expusă încă din 1930, de către Simion Mehedinţi, această
metodă se aplică prin însăşi evoluţia învelişurilor planetare şi prin structura operelor de sinteză
geografică (Lupaşcu, 2002).
Pe lângă multitudinea de metode de cercetare la care apelează geografia, ca disciplină
ştiinţifică, se pot identifica şi o serie de principii de bază cu care operează cercetătorii. Acestea se
referă la: principiul repartiţiei spaţiale, principiul cauzalităţii, principiul, integrării geografice,
principiul istorismului, principiul regionalismului, principiul ecologic, principiul sociologic şi principiul
antropic.
Principiul repartiţiei spaţiale enunţat pentru prima dată de Emmanuel de Martonne (sub
forma principiului extensiunii spaţiale) consideră că orice fenomen sau proces geografic are o
anumită poziţie şi extindere în cadrul geosistemului. Acest lucru permite pe lângă identificarea
poziţiei la nivel planetar a obiectului, fenomenului sau procesului analizat, şi o integrare a acestuia
în raport cu alte obiecte, fenomene şi procese geografice asemănătoare.
Principiul cauzalităţii, introdus în geografie de Alexander von Humboldt, are la bază
identificarea constantă a legăturilor de cauzalitate dintre faptele geografice. Se bazează pe
categoriile de determinism şi pe unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare.
Principiul integrării geografice abordează obiectele, fenomenele şi procesele geografice în
cadrul unui complex din care de fapt fac parte. Integrarea se poate realiza la nivel regional sau
chiar planetar, însă sunt numeroase cazurile când un fapt geografic, încadrat într-un anumit
sistem, are legături mai strânse cu alte fapte, din alte regiuni, decât cu cele din vecinătatea sa
(Donisă, 1977).
Principiul istorismului presupune că toate faptele geografice actuale pot fi explicate prin
analiza evoluţiei lor în timp. Prin aplicarea acestui principiu şi explicarea evoluţiei faptelor
geografice derivă un alt principiu, cel al evoluţionismului, ce explică capacitatea materiei de a se
transforma continuu, în ritmuri diferite, pentru a corespunde condiţiilor existente la un moment dat
în sistem (Posea, Armaş, 1998).
Principiul regionalismului (derivat din principiul integrării geografice) abordează faptele
geografice din perspectiva integrării acestora în cadrul unor sisteme teritoriale, concrete, unice, de
tipul regiunii. Acest teritoriu rezultă din interacţiunea elementelor naturale, sociale şi economice
locale. Prin analiza acestor interacţiuni poate fi delimitat spaţial şi integrată ierarhic o regiune în
cadrul unor întreguri regionale, care la rândul lor pot fi analizate complex şi interdependent.
Principiul ecologic exprimă adoptarea concepţiei sistemice în geografie. Are la bază
integrarea raporturilor dintre organismele vii şi mediul înconjurător şi se aplică îndeosebi în cadrul
biogeografiei şi geografiei umane unde s-a ajuns la orientarea geografiei către o „ecologie umană”
(Ratzel,1888).
Principiul sociologic aplicat doar în cadrul geografiei umane, are la bază studierea rolului
factorilor sociali şi legilor asociate acestora în influenţarea faptelor geografice din domeniul
sociosistemului (Donisă, 1977).
Principiul antropic impune evaluarea acţiunii umane şi impactul acesteia asupra naturii şi a
societăţii. Acest principiu scoate în evidenţă rolul activ al omului asupra trasnformării naturii în
compensaţie cu rolul pasiv pe care îl are din perspectiva principiului ecologic.
În aplicarea metodelor şi principiilor de bază specifice geografiei, cercetătorii utilizează o
serie de procedee specifice dintre care amintim: observaţia geografică, măsurarea, descrierea
geografică, reprezentarea grafică, evidenţa statistică, ancheta geografică, prelucrarea statistico-
matematică a informaţiei geografice, clasificarea şi regionarea geografică.
Dacă observaţia geografică (care poate fi directă, respectiv staţionară sau expediţionară,
sau indirectă, vizuală sau instrumentală) urmăreşte unele aspecte calitative legate de dinamica
fenomenelor şi proceselor geografice, măsurarea parametrilor obiectelor, fenomenelor, proceselor
şi sistemelor observate conduce la acumularea unor informaţii cantitative care permit ulterior,
descrierea geografică, reprezentarea grafică, evidenţa statistică şi prelucrarea statistico-
matematică a informaţiei obţinute.
14
 La acestea se adaugă, deseori, pentru completarea informaţiilor calitative şi cantitative,
ancheta geografică, efectuată pe teren, ce ajută la identificarea criteriilor de clasificare şi regionare
geografică. Aceste criterii pot fi genetice, de formă, dimensiune sau funcţie, punând accentul pe
gruparea obiectelor, fenomenelor şi proceselor geogafice după trăsăturile lor comune (clasificări
tipologice). Însă, faptele geografice au o anumită repartiţie spaţială bine definită, individualizarea şi
ierarhizarea lor presupunând o anumită delimitare spaţială care la rândul său face apel la o
regionare geografică.
Orice regionare geografică presupune trasarea unei limite geografice, ţinându-se cont de
trăsăturile de continuitate şi discontinuitate ale spaţiului şi faptelor geografice. În acest sens atunci
când se realizează o regionare fizico-geografică trebuie respectate anumite principii metodologice
cum ar fi: principiul obiectivităţii, principiul omogenităţii relative, principiul genetic, principiul
continuităţii spaţiale, principiul complexităţii etc, iar procedeele utilizate au în vedere procedeul
suprapunerii diferitelor hărţi de regionare fizico-geografică, procedeul factorului dominant,
procedeul analizei îmbinării componenţilor naturali etc. (Donisă, 1977, Lupaşcu, 2002).
Dintre mijloacele geografice utilizate în cadrul cercetării putem menţiona: limbajul specific şi
terminologia geografică, produsele grafice şi cartografice, instrumentele şi aparatele de observaţie
şi măsură, mijloace de teledetecţie şi de stocare şi prelucrare automată a informaţiei geografice.
Etapele cercetării geografice au în vedere o primă etapă preliminară (de laborator) ce
presupune o documentare temeinică (cartografică şi bibliografică) a zonei ce urmează a fi studiate,
apoi o etapă de teren, ce se desfăşoară atât staţionar, cât şi expediţionar, şi care are în vedere
acumularea unor informaţii calitative (prin observaţii succesive) şi cantitative (prin măsurători)
necesare validării ipotezei de lucru asumată în etapa preliminară, şi o etapă finală, de
sistematizare şi uniformizare a materialului faptic şi grafic realizat în etapele precente, în funcţie de
scopul urmărit.

15
 4. Universul, Sistemul Solar şi Terra

Terra este una dintre numeroasele corpuri cereşti ce intră în alcătuirea Universului,
considerat infinit, în timp şi spaţiu. Abia în ultimele decenii, datorită dezvoltării tehnicilor de
supraveghere spaţială, oamenii au reuşit să investigheze spaţiul Sistemului Solar şi să aprecieze
imensitatea şi diversitatea elementelor care intră în componenţa Universului

4.1. Universul

Universul este tot ceea ce ne înconjoară, spaţiul, timpul, toate formele de materie şi
energie şi legile fizice care le guvernează.
În viziunea contemporană Universul reprezintă un spaţiu presupus nemărginit, în care intră
totalitatea corpurilor şi fenomenelor cereşti (nebuloase, roiuri de galaxii, galaxii, stele, sisteme
planetare, planete, asteroizi, comete, meteoriţi, praf cosmic, unde electromagnetice etc.) aflate în
diferite stadii de evoluţie.
Întregul complex care formează Universul este guvernat de forţa de gravitaţie (identificată
şi descrisă de Newton, în 1666), care se manifestă atunci când există o interferenţă între două
particule sau corpuri cu masă de repaos diferită de zero. Câmpul gravific este generat de
particulele care compun substanţa corpului şi este evidenţiat de existenţa câmpului de acceleraţie
normală la suprafaţa corpului (măsurată direct la suprafaţa Terrei şi a Lunii). Câmpul gravific este
forma de interacţiune a substanţei cu spaţiul, şi este dovada mişcării complexe din interiorul
substanţei.
În viaţa de zi cu zi, fenomenul este observat pretutindeni ca forţa de atracţie exercitată de
Pământ asupra tuturor corpurilor, forţă numită greutate. Valoarea greutăţii unui corp este direct
proporţională cu masa lui şi este orientată spre centrul Terrei. Coeficientul de proporţionalitate se
numeşte acceleraţie gravitaţională şi este egal cu acceleraţia unui corp care cade liber în cîmpul
gravitaţional al Pământului.
La nivel astronomic gravitaţia este responsabilă de mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul
Pământului şi a sistemului Pământ-Lună în jurul Soarelui. De asemenea gravitaţia este forţa care a
dus la apariţia tuturor planetelor şi sateliţilor naturali ai acestora, prin atracţia reciprocă dintre
particulele de materie care se roteau în jurul Soarelui. În cadrul unei galaxii, diferitele stele şi
sisteme stelare sînt menţinute împreună tot prin intermediul gravitaţiei, iar evoluţia întregului
univers (de exemplu modul în care acesta se dilată în timp şi spaţiu) este dictată de forţele de
gravitaţie dintre toate particulele de materie existente.
La nivel microscopic forţa de gravitaţie este înlocuită de forţele electromagnetice care
acţionează asupra particulelor încărcate electric.

4.1.1. Originea Universului

În urma calculelor efectute pe baza măsutărilor radiaţiei de fond, astronomii au emis

ipoteza că Universul s-a format acum 13,73 miliarde de ani în urmă (plus/minus 120 milioane de
ani), în urma unei explozii de proporţii denumită Big Bang (aceasta fiind una din ipotezele de
formare a Universului).
În cadrul acestei explozii (Big Bang) se consideră că în prima fracţiune de secundă,
Universul s-a extins în proporţii de milioane de ori mai mari decât starea iniţială (imaginată ca o
minge de golf). În următoarea fracţiune de secundă extinderea a încetinit, temperatura a scăzut şi
au început să se formeze elementele chimice, iniţial protonii, apoi electronii, apoi s-au format
atomii, au apărut elementele chimice şi s-a ajuns până la apariţia vieţii pe Terra.
Aceasta este doar una dintre ipotezele de formare a Universului, şi cea mai cunoscută,
însă aşa cum am văzut la capitolul legat de evoluţia concepţiilor geografice, au existat şi alte
concepţii: concepţia geocentristă apărută în secolul II î.en sau cea heliocentristă apă, apărută în
secolul III î.e.n, însă dezvoltată şi impusă în ştiinţă de Galileo Galilei (1564-1642).
Teoria expansiunii Universului, plecând de la concepţiile elaborate de Albert Einstein (în
1915), în teoria generală a relativităţii, se bazează pe mai multe observaţii, şi este în conformitate
cu relativitatea generală şi principiile cosmologice actuale. Această teorie are la bază analiza
16
spectrului luminii primite de la galaxii, care arată o tendinţă generală de a conţine lungimi de undă
mai mari (adică spre culoarea roşie), proporţională cu distanţa galaxiei faţă de Terra (relaţie
descrisă de legea lui Hubble şi denumită red shift efect). Extensiunea actuală a Universului
observabil este de 93 bilioane de ani lumină.
Până în prezent se cunosc trei modele ale expansiunii Universului: modelul Universului
ciclic, modelul Universului staţionar şi modelul Universului inflaţionist.
Modelul Universului ciclic presupune o serie (relativ infinită) de expasiuni urmate de
contracţii ale Universului. Fiecare contracţie la producerea unui colaps (Big Crunch) şi este urmată
de o explozie (Big Bang) şi de una de expansiune.
Modelul Universului staţionar (elaborată în 1948, de 3 cercetători britanici Gold, Bondi,
Hoyle) presupune că Universul rămâne stabil la scară macrocosmică, însă într-o continuă
expansiune.
Modelul Universului inflaţionist (elaborat de Alan Guth, în 1979) în care se presupune că la
un moment dat, Universul a crescut brusc (inflaţie) de la un diametru de 1 mm, la dimensiunea sa
actuală.

4.1.2. Structura Universului

Universul este compus din materie care ni se dezvăluie prin simţuri. În cadrul Universului
materia se regăseşte sub trei forme:
- substanţa - caracterizată prin masă;
- câmp - caracterizat prin energie;
- timp - caracterizat prin direcţia bine definită de scurgere (deşi la nivelul microuniversului
timpul poate să curgă în ambele direcţii).
Pentru a înţelege structura actuală a Universului, trebuie luată în considerare formarea
acestei structuri, de la Big Bang până astăzi. Teoria expansiunii stabileşte caracteristicile
Universului primordial: omogenitate, izotropie şi univers plat
După manifestarea Big Bangului s-au format elemente primordiale din plasma primordială
şi a început emiterea actualului background de microunde. În acelaşi timp tot Universul devine
anizotrop (diferenţiat în proprietăţi pe diferite direcţii, faţă de spaţiul izotrop, care este omogen pe
toate direcţiile) şi pe măsura dilatării, materia se concentrează, ducând la apariţia de spaţii libere,
dominate de materia neagră, cu o evoluţie liniară. Pe măsură anumite zone devin din ce în ce mai
dense, evoluţia liniară a structurii se transformă într-o evoluţie neliniară, ducând la condesarea
materiei şi la formarea quasarilor (primele corpuri cereşti care au apărut la cca. 2-4 milioane după
Big Bang). Aceaştia au un nucleu foarte activ, prin care emit cantităţi enorme de energie (radiaţii
electromagnetice). Următoarea etapă de evoluţie a constat în fomarea unei populaţii de stele (din
gazul şi praful interstelar) care s-au contractat şi au format primele galaxii. Această primă populaţie
a fost denumită Populaţia I şi a fost formată aproape în întregime din hidrogen şi heliu. Stelele
formate au evoluat la rândul lor ducând la sintetizarea altor elemente chimice, mai grele, care au
dus la fuziuni nucleare explodând şi formând supernovele.
Galaxiile sunt grupate în roiuri de galaxii sau superroiuri de galaxii, care pot atinge
dimensiuni de 300 milioane de ani lumină şi o greutate 1015 mase solare.
Mai târziu s-a format Populaţia II, din care face parte şi Soarele nostru, iar acum cca. 4,6
miliarde de ani s-a format Sistemul Solar.
Galaxiile sunt formate la rândul lor din spaţii cu materie densă şi spaţii cu materie mai puţin
densă, conţinând: praf stelar, gaze, nebuloase, nori interstelari de gaz şi praf (fiind primul stadiu
din viaţa unei stele), roiuri/grupuri de stele, stele, sisteme solare şi găuri negre.
Nebuloasele sunt nori interstelari de gaz, praf, hidrogen şi plasmă. Ele sunt considerate ca
fiind stadiul incipient de formare a stelelor şi planetelor. De exemplu, în nebuloasa Vulturul se
consideră că procesul de formare a stelelor şi planetelor este activ. Unele nebuloase sunt însă
rezultatul exploziei supernovelor, cum este nebuloasa Crabului, ce are în centru o stea neutron,
creată în timpul exploziei supernovei, iar altele, de dimensiuni mai mici sunt nebuloase planetare,
din ele formându-se planetele.
Stelele sunt mase sferice masive, luminoase de plasmă. Stelele luminează datorită
reacţiilor de fuziune nucleară din nucleu, emiţând radiaţie electromagnetică ce transportă energie.
În principal o stea este formată din hidrogen, care prin fuziune se transformă în heliu, şi apoi în alte
17
elemente mai grele, astfel încât viaţa unei stele depinde de rata de consum a hidrogenului. Stelele
sunt studiate prin intermediul spectrului electromagnetic pe care îl emit, acesta dând informaţii
despre compoziţia chimică, despre masă şi vârstă.
Evoluţia unei stele are loc în funcţie de masa ei iniţială. Totul începe în interiorul unei
nebuloase, prin condensarea materiei. Astfel încep să apară mase non-luminoase denumite
globule, care se micşorează prin condensare. Prin condensare temperatura creşte, iar atunci când
ajunge la un anumit prag, masa începe să crească ajungându-se la stadiul de protostea. Dacă
masa este mai mică de 1/10 din masa Soarelui, nucleul nu va ajunge niciodată la temperaturile
necesare pentru reacţiile nucleare, iar steaua va străluci un timp până îşi pierde energia. Dacă
masa iniţială este între 0,1-1,4 din masa Soarelui, steaua începe să strălucească neregulat şi
începe să emită energie sub forma vântului stelar. Acest stagiu a fost atins şi de către Soare acum
aproximativ 30 milioane de ani.

Sisteme de măsură în Univers:

În cadrul Universului ne interesează mai mult măsurarea distanţelor imense. În rest,

durata, temperatura, masa, etc se cuantifică în aceleaşi unităţi de măsură ca pe Terra.
Imensitatea spaţiului a dus la necesitatea definirii unor unităţi de măsură pentru acest
spaţiu. Iniţial a fost definit anul lumină ca fiind distanţa parcursă de lumină pe durata unui an. Ştiind
că viteza luminii este de 299792458 m/s, iar un an are 365 de zile (31557600 s) rezultă o distanţă
de 9460730472580800 m.
Distanţa de la Pământ la Soare a fost considerată a fi o unitate astronomică (UA) pentru a
măsura distanţele în Univers. Distanţa de la Pământ la Soare este de 149 597 870 700 m.
Ulterior s-a definit parsecul (pc) pe baza vechii metode de determinare trigonometrică a
paralaxei stelelor. Echivalenţa dintre m, an lumină, unitate astronomică şi parsec este de 3,262 ani
lumină, 30 856 775 810 000 000 m, 206264,8062 UA pentru un parsec.

Atunci când temperatura nucleului atinge 10 milioane ºC încep reacţiile nucleare, şi începe
stadiul propriu-zis de viaţă al stelei, stadiu ce poate dura 10 000 milioane de ani. În timp, consumul
de hidrogen duce la schimbarea aspectului stelei. Iniţial datorită temperaturilor ridicate, He produs
prin arderea H, se aprinde ducând la formarea unui nucleu de C. În jurul acestuia, H rămas
continuă să ardă şi se formează o stea gigantică roşie. În 100.000 ani hidrogenul se consumă şi
steaua se împrăştie, transformându-se în nebuloasă planetară. În centru nucleul mic şi alb este
foarte dens (de ex. steaua Sirius). Totuşi temperatura continuă să fie mare, în jur de 100.000ºC.
După un timp steaua devine pitică, moartă, neagră şi rece (3000 ºC).
Dacă masa iniţială este mai mare de 1,4 din masa Soarelui, totul se petrece accelerat.
Temperaturile din nucleu devin atât de mari încât reacţiile devin accelerate, ajungându-se la
elemente foarte grele. Se ajunge la un nucleu de fier, care nu mai poate arde. Se produce un
colaps brusc, urmat de o explozie, denumită explozie de supernovă. După explozie tot materialul
este împrăştiat în spaţiu, în afara unui nucleu mic şi foarte dens de neutroni.
Dacă masa este foarte mare, explozia nu se poate produce, iar steaua se va micşora şi va
deveni din ce în ce mai densă, până când se va transforma într-o gaură neagră din care nici
lumina nu va putea scăpa.
Găurile negre. Materia poate ajunge să fie foarte condensată la un moment dat, iar datorită
gravitaţiei (ce este invers proporţională cu volumul), se transformă în gaură neagră. Dimensiunea
găurilor negre este foarte variată, deoarece ele pot apărea în locul unor stele care se condensează
foarte mult, sau în nucleele unor galaxii. În găurile negre pentru că materia este foarte densă,
gravitaţia este foarte mare, atrăgând obiecte din jur şi înghiţindu-le, fără ca acestea să poată
scăpa. Aceste obiecte sunt atrase lent ducând la formarea unor inele sau spini în jurul găurilor
negre
Calea Lactee (din latină Via Lactea, sau greacă Γαλαξίας (Galaxias)), este galaxia gazdă a
sistemului nostru solar şi a altor aproximativ 200 miliarde de stele (cu planetele lor) şi peste 1000
nebuloase. Denumirea a fost dată încă din Antichitate, datorită apariţiei sale sub formă de bandă
discontinuă cu aspect albicios pe bolta cerească. Toate corpurile cereşti din galaxie orbitează în
jurul centrului de masă al galaxiei numit şi centru galactic.

18
 Actuala configuraţie a galaxiei Calea Lactee se pare că este legată de un proces foarte
răspândit în Univers, şi anume coliziunile între galaxii. Galaxiile mai mari intră în coliziune cu
galaxii mai mici pe care le consumă; haloul stelar se pare ca ar reprezenta ultimele rămăşiţe ale
galaxiilor consumate. Galaxia Calea Lactee are două galaxii satelit, mai mici cu care se află în
coliziune: Galaxia Eliptică Pitică a Săgetătorului şi Norii lui Magellan
Calea Lactee este o galaxie gigant, având o masă de circa 750-1000 miliarde ori mai mare
decât a Soarelui şi un diametru de aproximativ 100.000 ani-lumină.
Galaxia noastră face parte dintr-un grup format din 3 mari galaxii şi un număr de alte 30
galaxii mai mici, ea fiind a doua ca mărime după galaxia Andromeda (M31), situată la aproximativ
2,9 milioane ani lumină, cea mai apropiată mare galaxie de galaxia noastră.
Galaxia Calea Lactee are forma unei spirale uriaşe, sistemul nostru solar aflîndu-se pe unul
dintre aceste braţe, braţul Orion, la cca. 25000-28000 de ani lumină de centrul acesteia.

4.2. Sistemul Solar

Sistemul solar este un ansamblu unitar format dintr-o stea (Soarele) în jurul căruia
gravitează o serie de corpuri cereşti (planete, sateliţi, sisteme de inele, asteroizi, comete, praf
interstelar etc).
Sitemul solar poate fi asociat cu disc în centrul căruia se află Soarele, în jurul său orbitând
planetele, la distanţe foarte mari unele de altele. Caracterul de sistem este dat de geneza şi
evoluţia comună bazat pe principiile echilibrului dinamic şi pe schimburile intense de materie şi
energie între elementele componente întreţinute de forţele gravitaţională şi centrifugă.
Planetele sunt clasificate în două mari categorii:
- planetele interne, mici şi compacte: Mercur, Venus, Terra şi Marte;
- planetele externe, alcătuite din gheaţă, gaz şi lichide: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun,
Pluton (decăzută de la stadiul de planetă în vara anului 2006).
Pe lângă planete sunt puse în evidenţă o serie de corpuri cereşti, sateliţii naturali, care
orbitează în jurul acestora. Fiecare planetă dispune de unul sau mai mulţi satelişi naturali (Terra
are unul, Luna, Marte doi, Jupiter 62 etc). În afara acestor corpuri cereşti în cadrul Sistemului Solar
intră şi alte corpuri cereşti precum: asteroizii, cometele sau meteoriţii.

Explorări spaţiale:
Pentru cunoaşterea caracteristicilor structurale ale Sistemului Solar şi ale Universului,
omenirea a realizat o serie de explorări spaţiale, cu sau fără echipaj uman, care au conturat
ipotezele privitoare la formarea şi evoluţia acestora.
În continuare vom prezenta o scurtă cronologie a explorărilor spaţiale:
- s-au trimis rachete spaţiale încă din anii 50’;
- 21 iulie 1969 americanii realizează prima aselenizare (Apollo);
- Pe orbita Pământului, cca. 400 km distanţă se află o serie de staţii spaţiale cea mai
importantă fiind Staţia Spaţială Internaţională;
- spre Soare s-au trimis sondele spaţiale Pioner 5-6-7-8 (între 1959-1987), Skylab 1973,
Helios 1-2, Explorer-49, Ulysses, Soho (Europa) etc;
- spre Mercur: sonda Mariner 10;
- spre Venus: Venera 1-16 (URSS), Mariner 2-5-10, Venus 1-2, Vega 1-2, Magelan etc;
- spre Lună: Pioneer, Luna 1-24 (URSS), Galileo, Apollo, Lunar A (Japonia) etc;
- spre Marte: Mars, Mariner 3-9, Viking 1-2, Phobos 1-2, Mars Surveyvor 98 Lander (1999,
S.U.A);
- spre Jupiter: Pioneer 10-11, Voyager 1-2, Hublle Space Telescope etc;
- spre Saturn: Pioneer 11, Voyager 1-2, Cassini/Huygens etc;
- spre Uranus şi Neptun Voyager -2;
- sonda Voyager (trimisă de S.U.A.) a trecut pe lângă Jupiter pe data de 9 iulie 1979, pe
lângă Saturn pe data de 26 august 1981, pe lângă Uranus pe data de 24 iulie 1986 şi pe
lângă Neptun la data de 24 august 1989);
- spre Pluto a fost lansată sonda Pluto Express în 2001.
Surse: Dicţionarul Spaţiului, 1998, Posea, Armaş, 1998, Lupaşcu, 2002, jpl.nasa.gov

19
 Asteroizii sunt bucăţi mari stâncoase de roci şi metale, care fie au orbite ovale care îi
îndepărtează de Soare fie gravitează în jurul planetelor. În cadrul Sistemului Solar majoritatea se
află între Marte şi Jupiter formând Banda Asteroizilor.
Cometele sunt corpuri cereşti, asemănătoare asteroizilor, ce au formă de aisberguri uriaşe
ce gravitează în jurul Soarelui. Originea lor a fost pusă pe seama norului lui Oort situat dincolo de
de planeta Pluto, la o distanţă de 30000-50000 UA faţă de Soare sau pe seama centurii lui Kuiper,
aflată la 30-40 UA faţă de Soare, ambele populate cu corpuri cereşti formate din gheaţă.
Meteoriţii sunt fragmente de corpuri cereşti care gravitează în sistemul solar; atunci când
cad pe Pământ iau foc în atmosferă şi lasă în urma lor o dâră luminoasă pe cer.

4.2.1. Principalele ipoteze cu privire la formarea şi evoluţia Sistemului Solar

În decursul timpului au fost emise mai multe ipoteze cu privire la formarea şi evoluţia
Sistemului Solar.
O primă astfel de ipoteză a fost emisă, în 1747, de către naturalistul francez George-Louis
Leclerc de Buffon (ipoteza lui Buffon), în lucrarea Histoire naturelle, générale et particulière, care
considera că întregul sistem solar a luat naştere în urma expulzării materiei rezultate din ciocnirea
Soarelui cu un alt corp ceresc. Ipoteza nu a putut fi demonstrată pentru că se consideră că
temperaturile ridicate din jurul Soarelui ar fi dus la topirea (volatilizarea) corpului respectiv înainte
de impact.
Immanuel Kant (în 1755), în lucrarea Istoria generală a naturii şi teoria cerului, elaborează
o ipoteză (ipoteza lui Kant) prin care sugerează că în Universul primordial, particulele care se
găseau în stare solidă se deosebeau unele faţă de celelalte prin dimensiune. Acestă deosebire a
impus apariţia forţei de atracţie gravitaţională, particulele solide, mai mici, intrând în sferele de
atracţie ale altora şi formând nebuloase stelare (ca şi în cazul sistemului nostru). În interiorul
acestor nebuloase materia era pusă în mişcare pe direcţia predominantă a atracţiei gravitaţionale,
şi treptat, prin concentrarea acesteia spre centru, s-a format Soarele, şi apoi spre margini,
planetele şi sateliţii
În lucrarea Despre sistemul lumii, din 1796, matematicianul şi astronomul francez Pierre-
Simon Laplace formulează o ipoteză asemănătoare celei elaborate de Kant (ipoteza lui Laplace).
Diferenţa este dată de faptul că Laplace considera că nebuloasa iniţială din care s-a format
Sistemul Solar avea temperaturi foarte ridicate şi era antrenată într-o mişcare proprie de rotaţie.
Această mişcare a dus la concentrarea materiei spre centrul nebuloasei, cu viteze din ce în ce mai
ridicate formându-se Soarele. Însă pe măsură ce materia se concentra, viteza de rotaţie creştea
tot mai mult, iar ca efect invers, în zona planului ecuatorial al nebuloasei, creştea forţa centrifugă,
care treptat a dus la desprinderea unor inele din materia gazoasă a nebuloasei. Acest proces s-a
produs de nouă ori, rezultând nouă inele, care prin răcire, şi concentrarea materiei în jurul unor
centri de condesare au dus la formarea planetelor.
În 1916, în lucrarea The Stars in Their Courses fizicianul englez James Hopwood Jeans
emite o nouă ipoteză (ipoteza lui Jeans) cu privire la formarea Sistemului Solar. Acesta considera
că pe lângă Soare (iniţial fără planete şi sateliţi) a trecut un corp ceresc de dimenisuni mari. În
urma acţiunii de atracţie a acestuia, din Soare s-a desprins o protuberanţă, care rotindu-se în jurul
acestuia a dus la formarea planetelor şi sateliţilor naturali ai acestora.
În 1943, Otto I. Schmidt, elaborează o nouă ipoteză cu privire la formarea şi evoluţia
Sistemului Solar (ipoteza lui Schmidt). Acesta considera că în planul ecuatorial al galaxiei se află
numeroase concentrări de materie (nori cosmici) care au fost intersectaţi şi captaţi de către Soare.
O parte din materia captată a fost asimilată de către Soare, cealaltă a dus la formarea planetelor şi
sateliţilor acestora.
Teoriile actuale prinvind formarea şi evoluţia Sistemului Solar au în vedere ultimele
descoperiri realizate prin intermediul observaţiilor astronomice efectuate atât la nivelul staţiilor
orbitale, cât şi a sondelor de explorare spaţială şi a telescoapelor astronomice. Aceste teorii au la
bază concepul manifestării forţelor gravitaţionale şi sunt legate de observarea fenomenului de
naştere şi dispariţie a stelelor în Univers.
În cadrul galaxiilor datorită exploziilor novelor şi supernovelor (stele aflate în stadii finale de
evoluţie), apar o serie de unde şoc care generează unele concentrări de mase de gaze şi de praf
20
interstelar în anumite spaţii sub formă de nori. Aceştia se contractă prin colaps gravitaţional
formând o nebuloasă sferică. Datorită mişcării de rotaţie tot mai mari a nebuloasei, în jurul unui ax,
şi apariţiei forţei centrifuge, care dilată partea ecuatorială a nebulosei, forma sferică a acesteia
este trasnformată treptat într-una discoidală, din ce în ce mai subţire către margini.
În cadrul nebulosei, iniţial omogene, apare o diferenţiere chimică şi fizică, prin cristalizarea
treptată a particulelor solide, în funcţie de scăderea gradientului de temperatură, iar prin
concentrarea materiei (în interiorul discului) pot lua naştere sisteme solare şi planete, aşa cum s-a
întâmplat şi în cazul sistemului nostru solar. Diferenţierea chimică şi fizică continuă şi după
formarea corpurilor planetare, sortarea gravitaţională impunând migrarea elementelor grele spre
interior, formând nucleul planetelor.

4.2.2. Soarele

Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Terra şi toate celelalte planete,
asteroizii, meteoriţii, cometele precum şi cantităţile enorme de praf interplanetar orbitează în jurul
Soarelui, care deţine mai mult de 99% din masa întregului sistem solar. Romanii îl denumeau Sol,
iar grecii Helios, simbolul său astrologic fiind un cerc cu un punct în centru. Unele popoare din
antichitate îl considerau ca fiind o planetă.
Soarele orbitează în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, la o distanţă de 25-28 de
mii de ani lumină de acesta, realizând o revoluţie completă în circa 225-250 de milioane de ani.
Viteza orbitală este de 220 km/s, adică un an-lumină la fiecare 1.400 de ani, sau o UA la fiecare 8
zile.
Conform cercetărilor actuale, realizate prin intermediul unor modele computeriazte, vârsta
Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, aflându-se la jumătatea ciclului principal de
evoluţie, în care în miezul său hidrogenul se transformă în heliu prin fuziune nucleară.
De altfel, hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul 25%, iar restul
este constituit din cantităţi mici de elemente chimice mai grele (carbon, fier etc.). Datorită acestei
compoziţii şi a temperaturilor ridicate, la suprafaţa Soarelui nu există o crustă (scoarţă) solidă, şi
nici materie în stare lichidă, toată materia solară fiind în întregime în stare de plasmă şi gazoasă.
Din punct de vedere spectral Soarele face parte din clasa spectrală G2V ceea ce
înseamnă că temperatura de la suprafaţă este de aproximativ 5.500°K (de aici rezultând culoarea
sa galbenă-portocalie), iar spectrul său conţine linii de metale ionizate şi neutre precum şi foarte
slabe linii de hidrogen.
Sufixul "V" indică apartenenţa Soarelui la grupul majoritar al stelelor aflate în faza principală
de evoluţie. Aceasta înseamnă că îşi generează energia prin fuziunea nucleară a nucleelor de
hidrogen în heliu, şi că se află în echilibru hidrostatic, adică nici nu se contractă şi nici nu se dilată.
Numai în galaxia noatră sunt mai mult de 100 de milioane de stele din clasa G2. Datorită
distribuţiei logaritmice a mărimii stelelor, Soarele este de fapt mai strălucitor decât 85% din stelele
galaxiei, majoritatea acestora fiind pitice roşii.
În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt convertite în energie în
nucleul soarelui, generându-se astfel neutrino şi radiaţie solară. Peste alte aproximativ 5 miliarde
de ani Soarele se va transforma într-o stea gigantă roşie (care va înghiţi jumătate din Sistemul
Solar) şi apoi într-o pitică albă, în cursul acestui proces dând naştere la o nebuloasă planetară. În
faza de gigantă roşie, stratele exterioare se vor extinde forate mult, în timp ce hidrogenul din
centru va fi consumat, iar miezul se va contracta şi încălzi. Fuziunea heliului va începe când
temperatura în centru va ajunge la 3×108 °K. Deşi probabil expansiunea straturilor exterioare ale
Soarelui va atinge actuala traiectorie a Pământului, cercetări recente sugerează că în faza
premergătoare, datorită pierderii de masă, orbita Pământului va fi împinsă mai departe, prevenind
astfel “înghiţirea” Pământului (totuşi atmosfera Pământului se va evapora şi împrăştia).
După ce va ajunge gigantă roşie datorită inteselor pulsaţii termice, Soarele va da naştere
unei nebulose planetare prin împrăştierea stratele exterioare. Ulterior se va transforma apoi într-o
pitică albă, răcindu-se în timp. Această succesiune a fazelor este tipică evoluţiei stelelor de masă
mică spre medie
Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte cunoscute sub numele pete
solare (ce apar pe suprafaţa acestuia), erupţii solare şi vânt solar, care dispersează materie din
componenţa Soarelui în tot sistemul solar, şi chiar şi dincolo de el. Efectele activităţii solare asupra
21
Terrei, includ formarea aurorei boreale, la latitudini mari, care uneori afectează comunicaţiile radio
şi reţelele de energie electrică. Se consideră că activitatea solară a jucat un rol foarte important în
evoluţia sistemului solar şi că ea influenţează puternic structura atmosferei exterioare a Terrei.
Lumina şi căldura Soarelui constituie principala sursă de energie la nivelul suprafeţei
Terrei. Constanta solară este cantitatea de energie solară care ajunge pe Terra pe unitatea de
suprafaţă direct expusă luminii solare. Constanta solară este aproximativ 1.370 watt/m2 la nivelul
suprafeţei exterioare a atmosferei Terrei. Odată ajunsă la suprafaţa Terrei, cantitatea de lumină
este atenuată de atmosfera terestră. În realitate la suprafaţa Terrei ajunge o cantitate mai mică de
energie, aproximativ 1.000 watt/m2, în condiţiile unei expuneri directe, când Soarele se află la
zenit. Această energie este trasnformată de om prin mijloace şi tehnici specifice în surse de
energie ce poate fi utilizată în orice domeniu.
Observată de pe Terra, traiectoria Soarelui pe bolta cerească variază pe parcursul unui an.
Traiectoria descrisă de poziţia Soarelui pe cer luată în fiecare zi la exact aceeaşi oră pe parcursul
unui an se numeşte analemmă şi se aseamănă cu o figură de forma cifrei 8, aliniată pe o axă de la
nord la sud. În afară de această variaţie mai există o variaţie a poziţiei Soarelui de la nord la sud
cu o amplitudine unghiulară de 47 de grade (datorită înclinaţiei axei terestre de 23,5 grade fată de
ecliptică), şi o alta de la est-vest. Variaţia pe axa nord-sud impune o variaţie a ciclurilor climatice,
în ambele emisfere generând succesiunea anotimpurilor.
Deşi este cea mai apropiată stea de Pământ şi a fost intens studiată, multe întrebări legate
de Soare nu şi-au găsit încă răspuns; ca de exemplu, de ce atmosfera exterioară a Soarelui are o
temperatură de peste un milion de grade kelvin, în timp ce suprafaţa vizibilă (fotosfera) are o
temperatură de "doar" aproximativ 6.000°K.
Investigaţiile curente legate de activitatea Soarelui includ cercetări asupra ciclului regulat al
petelor solare, originea şi natura fizică a protuberanţelor solare, interacţiunea magnetică dintre
cromosferă şi coroană, precum şi originea vântului solar.

Raza ecuatorială 695500 km

Volumul 1412200000000000000 km3
Masa 1989000000000000000000000000 tone
Densitatea 1409 g/cm2
Suprafaţa 6087799000000 km2
Forţa de gravitaţie 2740 m/s2
Temperatura la suprafaţă 5500 °C

Tabel nr. 1 Elemente dimensionale ale Soarelui

Informaţii adiţionale:

Tipul spectral: luminozitate G2 V : 3.83 x 10 33 ergs/sec.

Varsta: 4.6 mld. ani
Compoziţia: 92.1% Hidrogen, 7.8%Helium
Perioada sinodică: 27.2753 zile
Perioada de rotaţie la Ecuator: 26.8 zile
Perioada de rotaţie la Poli: 36 zile
Viteza medie: 19.7 km/s
Distanţa medie faţă de Pământ: 149.60 millioane km (1 unitate astronomică)
Constanta Solară (Total Solar Irradiance): 1.365 - 1.369 kW/m2

Soarele este format din nucleu, zona radioactivă (sau învelişul de transport radiativ) şi
atmosfera.
Nucleul Soarelui are un diametru de peste 27 de ori mai mare decât cel al Terrei, aici
având loc reacţiile termonucleare (fuziune nucleară) de transformare a hidrogenului în heliu.
Temperatura atinge valori de peste 15 mil.°K iar presiunea depăşeşte 200 miliarde de atmosfere.
În compoziţia sa predomină hidrogenul (50%) şi heliul (40%).

22
 Zona radioactivă (sau învelişul de transport radiativ) ocupă 0,7 % din raza Soarelui, este
compus în proporţie de 70% din hidrogen, şi are o temperatură medie de peste 5 mil.°K. Energia
produsă în nucleu şi transferată aici suferă o remisie sub formă de radiaţie electromagnetică
(Posea, Armaş, 1998).
În zona aceasta are loc formarea unor curenţi de convecţie, cu mişcări foarte complexe,
influenţaţi de mişcarea de rotaţie a Soarelui. Aceaştia asigură transportul de energie şi materie de
la bază spre suprafaţă. Viteza de transport este apreciată la o lună terestră.
Atmosfera solară este compusă dintr-un ansamblu format de trei straturi externe,
observabile şi de pe Terra: fotosfera, cromosfera şi coroana solară.
Fotosfera are o grosime cuprinsă între 100 şi 300 km şi o temperatură de aproximativ
6000°K. De la fotosferă vine întreaga lumină şi energie care ajunge în Sistemul Solar.
Văzută prin telescop, fotosfera se prezintă ca o reţea de celule mici sau granule
strălucitoare, aflate într-o permanentă dinamică. Fiecare granulă este o bulă de gaz de mărimea
unei ţări precum Polonia care se transformă şi dispare în aproximativ 10 minute. În cadrul fiecărei
granule se pun în evidenţă o serie de curenţi convectivi care aduc energia dinspre nucleu, şi o
disipează spre stratele exterioare ale atmosferei Soarelui
Pe alocuri, suprafaţa Soarelui prezintă pete întunecate, numite pete solare. Petele solare
apar ca nişte depresiuni datorită temperaturilor mai scăzute (4000°K). Urmărite zi de zi s-a
observat că ele nu ramân în acelaşi loc. Această deplasare dovedeşte că Soarele se învârte în
jurul propriei sale axe.
Cromosfera este următorul strat al atmosferei Soarelui. A fost pusă în evidenţă în timpul
eclipselor totale, când discul orbitor al Soarelui dispare, uneori chiar total, în spatele Lunii pentru
câteva minute. Atunci se remarcă în jurul Soarelui o bordură subţire, de un roşu aprins,
cromosfera, iar dincolo de aceasta, un halou argintiu, mai mult sau mai puţin neregulat, coroana
solară.
Este mult mai rarefiată decât fotosfera, însă temperatura ei atinge valori de 10000-
30000°K. La partea exterioară a cromosferei apar o serie de protuberanţe care sunt vizible pe
marginea discului solar, avât forma unor filamente întunecate şi care urmează liniile de schimbare
a polarităţii magnetice de pe suprafaţa discului solar.
Coroana solară poate fi divizată într-o coroană internă (cu o lungime aproximativ egală cu
două raze solare) şi o coroană externă. Este foarte rarefiată, cu o formă în continuă schimbare şi
cu temperaturi cu depăşesc 1,5 mil.°K. Temperatura şi densitatea prezintă mari variaţii, în diferitele
structuri ale coroanei, ceea ce duce la o puternică ionizare a atomilor.
În urma activităţii extrem de dinamice care se desfăşoară în interiorul şi la suprafaţa sa,
Soarele emite în spaţiu, în toate direcţiile, un flux constant de particule invizibile, care poartă
denumirea de vânt solar. Viteza particulelor transportate de vântul solar depăşete 400 km/s, iar în
momentul în care atinge atmsofera Terrei este deviat de câmpul magnetic al acesteia, ducând la
formarea aurorei boreale la latitudini mai mari.
Un alt aspect al activităţii solare este legat de producerea erupţiilor solare. În timpul unei
erupţii solare o cantitate enormă de energie care se află în cromosfera şi coroana solară este
eliberată într-un timp foarte scurt. Materia este proiectată în coroană şi particule de atomi
accelerate până la viteze foarte mari sunt expulzate în spaţiul interplanetar. Aceste fenomene sunt
însoţite de o emisie de raze X (Röntgen), de unde radio şi, în cazul erupţiilor mai puternice, de
lumină vizibilă. Frecvenţa şi intensitatea lor variază, ca un ciclu, cu o perioadă de aproximativ 11
ani (însă au fost puse în evidenţă şi cicluri de 22 de ani, 90 de ani sau chiar de 400 de ani). În
timpul acestor perioade numărul petelor solare înregistrează un minimum şi un maximum.

4.2.3. Planetele şi alte corpuri cereşti

Aşa cu am menţionat mai sus (vezi capitolul 4.2) planetele au fost clasificate în planete
interne şi externe în funcţie de structura acestora. Dacă planetele interne sunt mici şi compacte,
cele externe sunt alcătuite în special din gaze. În cadrul planetelor interne sunt incluse: Mercur,
Venus, Terra şi Marte, iar în cadrul celor externe Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluton.
Planeta Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, având o perioadă de revoluţie
de 88 de zile. Luminozitatea sa variază între -2,0 şi 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este uşor
de văzut fiindcă are cea mai mare separare angulară (cea mai mare elongaţie) faţă de Soare este
23
de doar 28,3°, ceea ce arată că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. Planeta
rămâne încă necunoscută, fiindcă, în comparaţie cu celelalte planete se ştiu puţine lucruri despre
ea. Singura navă spaţială care s-a apropiat de Mercur a fost Mariner 10 (1974-1975), care a
cartografiat doar 40%-45% din suprafaţa planetei.
Structura generală a planetei este asemănătoare cu cea a Terrei, având un nucleu, o
manta şi o crustă fiind compusă 70% din metale şi 30% din silicaţi. Au fost emise mai multe teorii
pentru a explica compoziţia ridicată în metale a planetei. Cea mai acceptată dintre aceste teorii
este cea conform căreia planeta Mercur a fost lovită de un planetoid având aproximativ 1/6 din
masa sa. Impactul ar fi îndepărtat mare parte din crusta si mantaua iniţială, lăsând doar nucleul
(ceea ce se vede în prezent). De altfel o astfel de teorie a fost emisă şi pentru a explica formarea
Lunii.
O altă teorie consideră că planeta Mercur s-ar fi format din nebuloasa solară înainte ca
energia eliberată de Soare să se stabilizeze. Planeta ar fi avut iniţial de două ori masa actuală, dar
protosteaua s-a contractat, temperaturile în preajma planetei Mercur puteau să ajungă la 2.500-
3.500°K, posibil chiar să fi ajuns la 10.000°K. Mare parte din rocile de la suprafaţă ar fi putut să fie
vaporizate la astfel de temperaturi, formând o atmosferă de “vapori de rocă” care ar fi putut să fie
duşi mai departe de vântul solar, iar ceea ce a rămas formează planeta actuală. Cea de-a treia
teorie legată de formarea şi evoluţia planetei Mercur sugerează că nebuloasa solară a cauzat o
forţă de frecare cu particulele din care se realiza acreţia planetei, ceea ce înseamnă că particulele
mai uşoare s-au pierdut din materialul de acreţie.
Suprafaţa planetei Mercur este foarte similară cu cea a Lunii, pe ea existând câmpii întinse
şi numeroase cratere, indicând că planeta este geologic inactivă de miliarde de ani.
Planeta Mercur nu are sateliţi şi din observaţiile efectuate nici atmosferă.
Planeta Venus este a doua planetă din cadrul sistemului nostru solar, fiind situată la 108
milioane km de Soare. Planeta are o mişcare de revoluţie de 225 de zile, iar cea de rotaţie de 243
zile. Mişcarea de rotaţie are loc invers faţă de mişcarea de rotaţie a Terrei, de la vest la est.
Planeta Venus este cu foarte puţin mai mică decât Terra, având o structură internă
formată din nucleu, manta şi o crustă în care predomină fierul şi niclelul. Suprafaţa planetei Venus
este plină de platouri vulcanice, şi se pare că mulţi vulcani sunt încă activi. Spre deosebire de
planeta Mercur, planeta Venus are atmosferă compusă în principal din gaz carbonic (96%) şi azot
(3,5%). Se consideră că la început planeta Venus avea un ocean planetar, de dimensiunile celui
terestru. Însă datorită apropierii mai mare faţă de Soare, şi temperaturilor mai ridicate de la
suprafaţa terestră (peste 80°C), acesta s-a evaporat, generând un puternic efect de seră. În
prezent atmsofera venusiană este înconjurată de un văl gros de nori repartizaţi în trei straturi
situate la o altitudine între 50 şi 70 km care amplifică efectul de seră (temperatura la suprafaţă
ajunge până 4600°C). La fel ca şi planeta Mercur, şi planeta Venus nu are sateliţi.
Planeta Terra aflată la o distanţă de aproximativ 150 milioane km faţă de Soare, fiind şi
cea mai complexă. Strucutura generală a Terrei este formată din 4 învelişuri: litosferă, hidrosferă,
atmosferă şi biosferă ceea ce îi conferă o trăsătură distinctă între toate planetele din Sistemul
Solar. Dacă adăugăm aici şi antroposfera, complexitatea şi diversitatea condiţiilor naturale de pe
Terra devine şi mai accentuată, individualizând-o şi mai mult faţă de restul planetelor.
Structura sub formă de învelişuri concentrice a Terrei atestă organizarea sistemică a
planetei, atât datorită stărilor fizice diferite în care se regăseşte materia, cât şi datorită diferitelor
forme de energie care se manifestă.
Studiul undelor seismice a permis cunoaşterea, destul de detaliată a structurii interne a
Terrei formată dintr-un nucleu intern, nucleu extern, mantaua inferioară, regiunea de tranziţie,
mantaua superioară şi crusta (sau scoarţa oceanică sau continentală).
Dacă nucleul intern are 1,7% din masa terestră şi este solid, constituit din fier şi nichel, cel
extern situat între 2890 km şi 5150 km adâncime este lichid, şi combinat cu mişcarea de rotaţie a
Terrei creează un efect de dinam care menţine un sistem de curent electric cunoscut sub numele
de câmpul magnetic terestru.
Între mantaua inferioară şi nucleul extern există o zonă de discontinuitate (discontinuitatea
D, Gutenberg-Wiechert). Este compusă din silice, magneziu, fier, aluminiu etc. Regiunea de
tranziţie cu o grosime cuprinsă între 400 şi 650 km adâncime (compusă din magneziu aluminiu)
este sursa de magmă bazaltică, ce ajunge prin intermediul mantalei superioare (sau astenosferei)
la suprafaţa scoarţei terestre (prin erupţii vulcanice subacvatice sau subaeriene). În astenosf eră
24
materia se află sub formă lichidă (vâscoasă) şi susţine scoarţa oceanică şi continentală, care este
împărţită sub formă de plăci litosferice.
Plăcile litosferice (mari: africană, euroasiatică, pacifică etc. sau mici: anatoliană, caraibiană,
filipineză etc), sunt într-o continuă mişcare, fiind responsabile de formarea marilor structuri
topografice terestre (de la munţi până la fosele marine).
Atmosfera terestră conţine 78% azot, 21% oxigen, restul fiind o serie de gaze relativ inerte
din punct de vedere chimic argonul, neon, bioxidul de carbon etc.
Oxigenul este gazul care menţine viaţa pe Terra fiind produs de către plante în procesul de
fotosinteză (prin convertirea chimică a bioxidului de carbon şi a apei, în glucoză, sub acţiunea
razelor solare) şi folosit de către animale în respiraţie (combinarea oxigenului cu glucoza
eliberează o cantitate de energie chimică necesară metabolismului, produsele acestei reacţii fiind
apa şi bioxidul de carbon). Pe lângă aceste gaze în atmosfera terestră mai există şi vapori de apă,
cu un conţinut ce variază în timp şi spaţiu, cu rol în redistribuirea energiei calorice în cadrul
schimbului de căldură latentă apărute în urma fazelor de tranziţie a stărilor de agregare a apei
(solid-lichid-gazos) şi în încălzirea planetei prin inducerea unui efect de seră.
Un alt gaz important este ozonul care absoarbe aproape în totalitate radiaţiile ultraviolete
de origine solară sau cosmică, nocive oricărei forme de viaţă. Atmosfera este structurată în mai
multe strate: tropsoferă, tropopauză, stratosferă, stratopauză, mezosfera, termosfera şi exosferă
fiecare cu trăsături termice specifice.
În afara litosferei şi atmosferei, un rol importnat în evoluţia vieţii pe Terra îl are şi
hidrosfera, care ocupă cca. 71 % din suprafaţa terestră (mai mult în emisfera sudică, 81% şi mai
puţin în cea nordică 60%). Volumul total de apă cantonată la nivelul întregii hidrosfere este de
peste 1,35 miliarde de km3, din care cea mai mare parte (96,5%) se află în cadrul Oceanului
Planetar, iar restul este cantonată pe continente sub formă de gheţari, lacuri, apă subterană,
mlaştini sau râuri.
Un rol important în dinamica resurselor de apă îl are circuitul apei în natură, generat de
energia primită de la Soare (energia radiativă transformată în energie calorică, ce determină
evaporarea apei de la suprafaţa continentelor, mărilor şi oceanelor, şi potenţial dinamic, care ajută
la transportul apei dinspre mări şi oceane spre continente, şi invers) şi forţa gravitaţională (care
impune picăturilor de apă formate în atmosferă să cadă pe suprafaţa oceanelor sau continentelor,
sau transformă energia potenţială a acestora, în funcţie de masă şi de înălţimea la care se află
deasupra nivelului mării, în energie cinetică capabilă de a efectua un lucru mecanic, şi de a
împinge masele de apă de pe continente spre mări şi oceane, prin intermediul reţelei hidrografice).
Biosfera trestră cuprinde totalitatea fiinţelor vii de pe Terra, împreună cu elementele
necesare existenţei acesteia. Având o grosime de cca. 20 km, în zonele oceanice şi 10 km în cele
continentale biosfera mai este definită şi învelişul viu al planetei. Componenţa biosferei este
extrem de complexă, mărimea organismelor fiind de la câţiva microni (viruşi, bacterii) până la
câţiva zeci de metri (arborele Sequoia atinge 140 m înălţime şi 10 m în diametru, Lupaşcu, 2002),
numărul total de specii depăşind 1,4 milioane. La interferenţa dintre cele patru învelişuri, după unii
cercetători mai apare un al cincilea înveliş terestru, pedosfera, ce reprezintă totalitatea corpurilor
naturale situate la suprafaţa scoarţei terestre, format sub influenţa factorilor externi (litosferă,
hidrosferă, atmosferă şi biosferă) şi a timpului, avâd drept proprietate esenţială fertilitatea. În
cadrul pedosferei sunt incluse toate tipurile şi subtipurile de sol care se dezvoltă la suprafaţa
scoarţei tereste.
În funcţie de forma planetei, poziţia axei polilor, de mişcarea de revoluţie şi prezenţa
reliefului înalt, cantitatea de radiaţie solară (transformată în enegie calorică) nu este uniform
distribuită spaţial astfel încât se impune o zonare latitudinală şi altitudinală a diferitelor elemente
climatice, biogeografice şi edafice. Această zonare se materializează în apariţia unor tipuri de
peisaje diferenţiate latitudinal (de la peisajul calotelor glaciare la cel al pădurilor tropicale umede)
şi altitudinal (de la peisajul pădurilor de foioase, la cel alpin).
Principalul satelit natural al Terrei este Luna. Aceasta orbitează în jurul Terrei la
aproximativ 385000 km, având o mişcare de revoluţie egală cu cea de rotaţie de aproximativ 28 de
zile. Luna este al doilea corp ceresc ca strălucire (magnitudine aparentă), după Soare. De
asemenea, Luna şi Soarele au aproximativ acelaşi diametru angular, ceea ce face posibil
producerea eclipselor solare.

25
 Sunt mai multe ipoteze cu privire la formarea Lunii. Prima formulată de George Darwin (în
1879) care considera că Luna s-a desprins de Pământ în etapele iniţiale de evoluţie a acestuia. A
doua ipoteză, emisă de Cloud (în 1968), presupune că Luna s-a format în sectorul asteroizilor, şi
acum 3,9 miliarde de ani a fost “captată” de către forţa gravitaţională a Terrei. Cea de-a treia
ipoteză consideră că Luna şi Pământul au avut o evoluţie asemănătoare formându-se prin
procesul de acreţie din materia nebuloasei din care a evoluat întregul sistem solar. Ultima ipoteză,
emisă de Daly (în 1975), consideră că Luna a apărut ca urmare a unui impact violent al Terrei cu
un meteorit, în etapele iniţiale de formare a acesteia.
Suprafaţa Lunii este acoperită de cratere. Aceste cratere s-au format în urma impactului cu
asteroizi mari, cel mai probabil în vremurile de la începutul evoluţiei Lunii, pe când sistemul solar
era plin de asemenea fragmente. Cel mai mare crater se numeşte Bailly, are o lungime de 295 km
şi adâncime de 3960 m. De asemenea, mai este vizibil şi un vechi relief vulcanic (cratere de
origine vulcanică), rămas din vremurile apropiate de formarea satelitului Terrei; acesta formează
caracteristicile vizibile, cum ar fi mări (numele de mare a fost dat de observatorii din antichitate
care credeau că petele negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane iar părţile luminoase sunt
continente), văi etc. Cea mai mare şi mai cunoscută mare a Lunii este Marea Imbrium (Marea
Ploilor) şi care are o lungime de 1200 km. Cei mai înalţi munţi se află lângă Polul Sud al Lunii şi au
o înălţime de aproximativ 6100 m comparabil cu Munţii Anzi de pe Terra. Luna nu prezintă
atmosferă.

Date Statistice/Planeta MERCUR VENUS TERRA LUNA MARTE

Data descoperirii cunoscut din cunoscut din - - cunoscut din
antichitate antichitate antichitate
Distanţa medie faţă de 57909175 108208930 149597890 384400 (faţă de 227936640
Soare (km) Terra)
Raza ecuatorială (km) 2439,7 6051,8 6378,14 1737,4 3397
Volumul (km3) 60827200000 928400000,000 1083200000000 21970000000 163140000000
Masa (tone) 33022000000*1010 4868500000000*1010 5973700000009*1010 7348300000*1010 64185000000*1010
Densitatea (g/cm3) 5.427 5.24 5.515 3,341 3,4
Suprafaţă (km2) 74,800,000 460200000 510065700 37932330 144100000
Forţa de gravitaţie 3,7 8,87 9,766 1,622 3,693
(m/s2)
Temperatura -173/427 462 -88/58 -233/123 -87 , -5
minimă/maximă
la suprafaţă (°C)
Componenţa - CO2 şi N N2 , O 2 - CO2
atmosferei

JUPITER SATURN URANUS NEPTUN PLUTON

cunoscut din antichitate cunoscut din antichitate William Herschel, 1781 Johann Galle, 1846 Clyde Tombaugh,
1930
778412020 1426725400 2870972200 4498252900 5906380000
71492 60268 25559 24764 1151
1425500000000000 827130000000000 59142000000000 62526000000000 6390000000
189870000000000*1010 56851000000000000*1010 8684900000000000*1010 102440000000000*1010 1300000000000*1010
1,33 0,70 1,30 1,76 2
62179600000 43466000000 8115600000 7640800000 16650000
20,87 10.4 8,43 10,71 0,81
-148 °C -178 -216 -214 -233/-223
H, He H, He H2, He, CH4 H2, He, CH4

Tabel nr. 2. Date statistice ale planetelor din Sistemul Solar

Datorită faptului că Luna are mişcarea de rotaţie egală ca durată cu mişcarea de revoluţie,
ea arată pământenilor aceeaşi faţă. Prima fotografie făcută „feţei invizibile” a fost realizată în 1959
de sonda sovietică Luna 3.
Planeta Marte situată la peste 250 milioane km faţă de Soare are o mişcare de rotaţie de
24 de ore şi una de revoluţie de peste 686 de zile terestre. Structura geologică a planetei Marte
este formată dintr-un nucleu o manta şi o crustă. La suprafaţă crusta apare roşiatică datorită
conţinutului bogat în oxizi de fier.

26
 La suprafaţă au fost puse în evidenţă o serie de cratere apărute în urma impactului cu
numeroşi meteoriţi (ce amintesc de Lună), dar şi vulcani, văi, deşerturi şi calote glaciare polare (ce
amintesc de Terra). Totodată, pe planeta Marte se gaseşte şi cel mai înalt munte cunoscut al
sistemului solar, Muntele Olimp (26000 m alt.), precum şi unul dintre cele mai mari canioane, numit
Valea Marineris.
Până la misiunea Mariner 4 din 1965 se bănuia că pe suprafaţa planetei există apă lichidă.
Aceste bănuieli se bazau pe observaţiile realizate asupra variaţiile suprafeţelor luminate şi a celor
întunecate, în special ale celor din zonele polare ale planetei, ce păreau a fi continente şi mări;
dungile negre erau interpretate ca fiind râuri. Odată cu această misiune s-a dovedit însă că aceste
caracteristici erau doar iluzii optice; cu toate acestea Marte ar putea avea condiţii de viaţă pentru
viaţă şi apă în stare solidă, conform misiunii Phoenix Mars Lander la 31 iulie 2008. Zona polilor
este acoperită cu zăpadă carbonică.
Planeta Marte prezintă şi o atmosferă însă datorită faptului că acum cca. 4 miliarde de ani
a pierdut magnetosfera (stratul superior al atmosferei), vântul solar interacţionează direct cu
aceasta rarefiind-o. Presiunea atmosferică la suprafaţă are o valoare de doar 0.7-0.9 kPa, în
comparaţie cu cea a Pământului, de 101.3 kPa. Atmosfera ajunge până la 11 km, iar în compoziţia
ei intră: gaz carbonic (95%), azot (3%) şi argon (1,6%). Atmosfera planetei Marte conţine şi urme
de oxigen şi apă. Existenţa metanului indică faptul că pe planetă a existat, sau există, o sursă de
gaz. Activitatea vulcanică, impacturile cu posibile corpuri cereşti şi existenţa vieţii sub forma unor
microorganisme, ca metanogenele, reprezintă posibile surse.
În lunile de iarnă, când polii sunt permanent în umbră, suprafaţa îngheaţă atât de puternic
încât 25-30% din întreaga atmosferă se condensează în bucăţi groase de gheaţă carbonică.
Marte are anotimpuri ce se aseamănă celor de pe Pământ. Totuşi, ele sunt de două ori mai
lungi, iar distanţa mai mare faţă de Soare face ca anul marţian să fie de aproape două ori mai
mare ca cel al planetei noastre. Temperaturile variază între –140°C şi 20 °C.
De asemenea, Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar. Acestea pot
varia între furtuni pe areale mici şi furtuni ce acoperă întreaga planetă. Ele tind să apară când
această planetă se află în poziţia cea mai apropiată de Soare şi temperatura la nivelul suprafeţei
planetare creşte.
Marte are doi sateliţi naturali mici şi diformi, Phobos şi Deimos, care însă ar putea fi doar
doi asteroizi capturaţi cândva de gravitaţia planetei din zona centurii de asteroizi, aflată între
această planetă şi planeta Jupiter.
În 1772, Johann Bode de la Observatorul astronomic din Berlin a emis o ipoteză prin care
estima depărtarea planetelor de Soare după anumite caracteristici. Această regulă a devenit
cunoscută sub numele de "Legea lui Bode" şi prezicea existenţa unei planete între orbitele lui
Marte şi Jupiter. Chiar dacă mulţi astronomi erau sceptici în privinţa aplicaţiei practice a acestei
regului, în 1781 când a fost decoperit Uranus, s-a observat că orbita planetei corespunde Legii lui
Bode. Atunci a început căutarea planetei lipsă dintre Marte şi Jupiter. În anul 1801 a fost
descoperit primul asteroid, Ceres. Iniţial s-a presupus că Ceres este chiar planeta căutată, şi din
această cauză a fost o surpriză când un al doilea asteroid, Pallas, a fost descoperit în 1802, în
aceeaşi regiune. Astronomii au presupus atunci că dacă în acea regiune există două planete mai
mici, atunci pot exista şi altele, şi au continuat căutările. Asteroidul Juno a fost descoperit în 1804,
urmat de Vesta în 1807. Treizeci de ani mai târziu a fost descoperit al cincilea asteroid. Până în
1890 au fost descoperiţi peste 300 de asteroizi, dar numărătoarea nu s-a oprit aici. În anul următor
s-a introdus metoda fotografiei pentru căutarea asteroizilor, şi până în 1986, au fost identificaţi
peste 3500 de asteroizi. În prezent se estimează că numărul asteroizilor este de peste 30000.
Însă, chiar dacă sunt numeroşi, din cauza faptului că sunt foarte mici, masa tuturor asteroizilor luaţi
împreună se consideră a fi mai mică decât masa totală a Lunii.
Originea acestui sistem de asteroizi se regăseşte probabil în imposibilitatea formării unei
planete între planeta Marte şi planeta Jupiter datorită influenţei forţei gravitaţionale uriaşe
exercitate de Jupiter. Se pare că la început au existat doar câţiva asteroizi, care în urma
coliziunilor s-au fragmentat din ce în ce mai mult.
Asteroizii orbitează în jurul Soarelui la fel ca şi planetele, de la vest la est. Majoritatea
asteroizilor se găsesc într-o zonă situată între 320 şi 480 milioane km faţă de Soare. Planurile
orbitelor lor sunt apropiate de planul orbitei Pământului. Timpul necesar asteroizilor pentru a
efectua o rotaţie completă în jurul Soarelui variază între 3,5 şi 6 ani tereştri. Excentricitatea medie
27
a orbitelor este de 0,15, similară excentricităţii planetelor. În sistemul asteroizilor există însă şi
multe devieri de la valorile medii. De exemplu Betulia are orbita înclinată la 52° şi mulţi alţi asteroizi
au o orbită foarte excentrică (un astfel de asteroid este Apollo, a cărui orbită se întinde din
interiorul orbitei Pământului până dincolo de orbita lui Marte; orbita lui Hidalgo se întinde până
dincolo de Saturn).
Planeta Jupiter cea mai mare planetă din Sistemul Solar, cu un volum de peste
1425500000000000 km3, se află la o distaţă de aproape 800 de milioane km faţă de Soare.
Planeta Jupiter a fost cunoscută din timpuri preistorice, însă descoperirea de către Galileo
Galilei şi Simon Marius , în 1610, ai celor patru mari sateliţi ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganymede şi
Callisto (cunoscute ca sateliţii Galileeni şi care de fapt a fost prima descoperire a unui centru de
mişcare aparent necentrat faţă Pământ) a constituit punctul major în favoarea teoriei heliocentrice
elaborată şi susţinută de Nicolaus Copernic.
Planeta este probabil formată de un miez solid deasupra căruia se află partea principală a
planetei formată din hidrogen metalic lichid. Această stare de agregare în care se află hidrogenul
se datorează presiunilor ridicate din partea centrală a planetei ce depăşesc 4 milioane bari.
Atmosfera planetei Jupiter este formată din hidrogen (86%) heliu (14%) cu urme de metan,
apă şi amoniac. Această compoziţie este considerată a fi foarte aproape de compoziţia primordială
a nebuloasei soalre, din care s-a format întregul sistem solar. Saturn are o compoziţie similară, iar
Uranus şi Neptun au hidrogen şi heliu mult mai puţin. Atmosfera este foarte dinamică prezentând o
serie de sisteme de vânturi cu viteze foarte mari, în benzi largi dezvoltate latitudinal. Vânturile suflă
în direcţii opuse în două benzi adiacente. Diferenţele mici de temperatură sau de compoziţie
chimică sunt responsabile pentru colorarea diferită a benzilor, aspect ce domină imaginea planetei.
Cele de culoare deschisă sunt numite zone; iar cele de culoare închisă sunt numite centuri.
Benzile au fost cunoscute de ceva timp pe Jupiter, dar vortex-urile complexe din regiunile de
graniţă între două benzi au fost pentru prima dată observate prin intermdiul sondei spaţiale
Voyager. Datele provenite de la sonda spaţială Galileo, indică faptul că vânturile au o viteză mai
mare decât s-a crezut anterior (peste 400 km/h) şi sunt extinse până la mii de kilometri în interiorul
planetei.
La partea superioară a atmosferei planetei Jupiter a fost observată o Mare Pată Roşie. Are
forma unui disc, cu raza mare de aproximativ 25000 km, şi cea mică de 12000 km (destul de mare
cât să cuprindă de două ori Terra). Obervaţiile în infraroşu şi direcţia de rotaţie indică faptul că este
o regiune de înaltă presiune ai cărei nori superiori sunt mult mai înalţi şi mai reci decât zonele
înconjurătoare. Structuri similare au fost observate şi pe planetele Saturn şi Neptun.
Aceeaşi sondă spaţială Voyager a pus în evidenţă şi un sistem de inele (mai puţin
pronunţate ca cele din jurul planetei Saturn), închise la culoare alcătuite din praf şi material solid.
Sonda spaţială Galileo a găsit dovezi clare ce arată că inelele sunt alimentate încontinuu de praful
format de impacturile micrometeoriţilor cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte active datorită
mărimii câmpului gravitaţional al lui Jupiter.
Planeta Jupiter are 62 de sateliţi naturali, cei mai importanţi fiind: Io (unde se presupune
existenţa unui mare ocean cu apă), Granymede, Europa şi Callisto.
Planeta Saturn, cea dea doua planetă ca mărime din Sistemul Solar, se află la o distanţă
faţă de Soare de peste 1,4 miliarde de km. Caracteristica principală a acestei planete este
prezenţa, în exteriorul ei, a unui sistem de inele care sunt alcătuite din particule de gheaţă şi mici
cantităţi de praf şi rocă.
Structura internă a planetei se presupune a fi alcătuită dintr-un miez de piatră şi gheaţă,
înconjurat de un strat gros de hidrogen metalic şi un strat gazos exterior. Atmosfera este
străbătută de un sistem de vânturi ce ating viteze de peste 1800 km/h şi prezintă unele structuri şi
elemente specifice. În 1990 telescopul Hubble a observat o uriaşă formaţiune noroasă lângă
ecuatorul lui Saturn, care dispăruse în 1994 când Voyager a depistat o altă furtună, mai mică.
Furtuna observată în 1990 are un caracter ciclic, manifestându-se odată la aproximativ 30 de ani;
au mai fost observate furtuni în 1876, 1903, 1933 şi 1960, cea din 1933 fiind cea mai cunoscută.
Atmosfera planetei Saturn este alcătuită în principal din hidrogen şi în proporţii mai mici de
heliu şi alte elemente. Planeta Saturn are 61 de sateliţi naturali, cel mai mare fiind Mimas.
Planeta Uranus aflată la o distanţă de 19 ori mai mare decât Terra faţă de Soare (peste
2,8 miliarde km) este a treia planetă ca mărime din Sistemul Solar. Planeta Uranus este prima
planetă descoperită în vremurile moderne, de către William Herschel în timp ce monitoriza
28
sistematic cerul cu telescopul personal, în data de 13 martie 1781. A fost de fapt văzută de mai
multe ori, fiind însă ignorată, deoarece era considerată o stea obişnuită (cea mai timpurie
semnalare a sa a fost făcută în 1690 când John Flamsteed care însă o considera steaua 34 Tauri).
Herschel a numit-o "Georgium Sidus" (Planeta Georgiană) în onoarea Regelui George al III-lea al
Angliei. Numele de "Uranus" a fost propus pentru prima dată de Bode în conformitate cu numele
altor planete inspirate din mitologia clasică, însă nu a intrat în uz până în 1850. Singura sondă
spaţială care a studiat această planetă a fost Voyager. Caracteristica principală a acestei planete
este dată de de faptul axa lui Uranus este aproape paralelă cu elipsa, după care se realizează
mişcarea de revoluţie în jurul Soarelui (care durează peste 84 de ani tereşti). Aceasta determină
ca regiunile polare ale planetei să recepţioneze mai multă energie de la Soare decât regiunile
ecuatoriale.
Structura internă este posibil să fie asemănătoare cu cea planetelor Jupiter şi Saturn însă
atmosfera este alcătuită în proporţie de 83% din hidrogen, 15% din heliu şi 2% din metan. Ca şi
celelalte planete gazoase şi Uranus prezintă un sistem de vânturi ce au viteze considerabile (peste
370 km/h).
Culoarea albastră a planetei Uranus este determinată de fenomenul de absorbţie a culorii
roşii a metanului în atmosfera superioară. Ar putea să existe benzi de culoare ca şi pe Jupiter însă
sunt ascunse vederii de stratul protector de metan.
Planeta Uranus are 27 de sateliţi naturali, cei mai mari fiind Cordelia, Ophelia şi Bianca.
Planeta Neptun situată la o distanţă de 4,5 miliarde km faţă de Soare a fost descoperită în
1846 de către astronomul Johann Galle şi denumită după zeul roman al mării.
Atmosfera planetei Neptun este alcătuită în principal din hidrogen, heliu şi metan. Metanul
din atmosfera este responsabil, în mare parte, pentru aspectul albastru al planetei. De asemenea,
Neptun are cele mai puternice sisteme de vânturi din întreg Sistemul Solar, ele atingând peste
2100 km/h.
Planeta Neptun are un sistem de inele planetare, deşi mult mai puţin conturate decat cele
ale lui Saturn. Inelele ar putea fi constituite din particule de gheata căptuşite cu silicaţi sau cu un
material alcatuit din carbon. Primul dintre aceste inele a fost descoperit in 1968 de o echipa
condusă de Edward Guinan, dar mai târziu a început să se creadă că aceste inele ar fi incomplete.
Imaginile realizate de către sonda spaţială Voyager 2, în 1989, ilustrează un sistem de inele slab
conturate cu o structura erodata, datorită interacţiunii cu câmpul gravitaţional al unor luni mici care
orbitreaza foarte aproape de ele.
Planeta Neptun are 13 sateliţi naturali, cel mai mare fiind Triton.
Planeta Pluton, ultima planetă din Sistemul Solar şi cea mai mică, se află la o distanţă de
5,9 miliarde km faţă de Soare. Acest lucru duce la o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui care
durează peste 247 de ani tereştri. A fost descoperită în 1929 de către astronomul american Clyde
William Tombaugh. Pe 24 august 2006, în urma unei rezoluţii a Uniunii Astronomice Internationale
in care a fost schimbata definiţia termenului de planeta, Pluton a primit statulul de planetă pitică, şi
Neptun a devenit, din nou, ultima planetă a Sistemului Solar.
Orbita planetei Pluton este diferită de cea a celorlalte planete. Este foarte înclinată
deasupra planului ecliptic şi foarte excentrică (non-circulară). Excentricitatea constă în faptul că se
intersectează cu orbita planetei Neptun, făcând astfel ca Pluton să fie a opta cea mai îndepărtată
planetă de la Soare. Cea mai recentă apariţie a acestui fenomen a durat din 7 februarie 1979 până
în 11 februarie 1999. Calcule matematice indică faptul că apariţia precedentă a acestui fenomen a
durat 14 ani, din 11 iulie 1735 până în 15 septembrie 1749. Aceleaşi calcule arată că Pluton a fost
a opta planetă de la Soare între 30 aprilie 1483 şi 23 iulie 1503, o durată aproximativ egală cu cea
dintre 1979 şi 1999. Studii recente sugerează că fiecare trecere a lui Pluton în orbita lui Neptun
durează cu aproximaţie între 13 şi 20 de ani.
Planeta Pluton formează un sistem biplanetar împreună cu principalul satelin natural
Charon, faţă de care nu are o mărime mult mai mare. Însă, descoperirea a încă doi sateliţi naturali
(abia în 2005) Nyx şi Hydra a facut ca mulţi dintre astronomi să renunţe la acest concept. De altfel,
Pluton nu numai că este cea mai mică decât celelate planete din Sistemul Solar, dar având mai
puţin de 0.2 din masa lunară, este de asemenea şi mai mică şi mai puţin masivă decât primii şapte
sateliţi din sistemul solar: Ganimede, Titan, Callisto, Io, Luna, Europa şi Triton. Totuşi Pluton este
aproximativ de două ori mai mare în diametru şi de 12 ori mai mare decât masa lui Ceres, cea mai
mare planetă pitică din centura de asteroizi şi era mai mare decât orice alt obiect cunoscut din
29
Centura Kuiper până când 2003 UB313 (un asteroid din această centură) a fost descoperit în
2005.
Atmosfera subţire a lui Pluton este cel mai probabil formată din azot şi monoxid de carbon,
în echilibru cu azotul solid şi gheaţa formată din monoxid de carbon de pe suprafaţă. Pe măsură
ce Pluton se depărtează de periheliu şi de Soare, mare parte din atmosferă îngheaţă. Când se
apropie din nou de Soare, temperatura de la suprafaţa solidă creşte, ducând la sublimarea gheţii
de nitrogen în gaz, producâd un anti-efect de seră. Temperatura medie la suprafaţa planetei este
de -233/-223°C.
Dincolo de planeta Pluton se află centura Kuiper şi norul lui Oort, în componenţa cărora
intră o serie de corpuri cereşti formate în principal din gheaţă şi din care se presupune că provin
cele mai multe comete ce străbat Sistemul Solar. Mai departe? În 1991 radioastronomii au detectat
prima planeta extrasolară ce orbita în jurul unui pulsar. Această planetă e ceea ce a rămas din
explozia unei supernove din constelaţia Vigo. Tot în 1991, astronomii elveţieni au identificat încă o
planetă extrasolară în jurul stelei Pegas 51 aflată în constelaţia Pegas. Această planetă este de
dimensiuni comparabile cu planetele Jupiter sau Saturn, însă orbitează extrem de aproape de
steaua Pegas 51.
De atunci peste 100 de planete au fost identificate orbitând în jurul stelelor din sistemele
lor solare. Câteva orbitează foarte aproape de stele, ca şi palneta din sistemul Pegas 51, în timp
ce altele sunt la distanţe comparabile cu cele ale planetelor Terra sau Marte...şi cercetările
continuă.

4.2.4. Mişcările planetelor

Mişcările planetelor şi a corpurilor cosmice se pot realiza în jurul Soarelui, în jurul unei
planete sau în jurul axei proprii.
Mişcarea de revoluţie are următoarele caracteristici generale:
- mişcarea de revoluţie se realizează în jurul Soarelui şi are acelaşi sens pentru toate planetele, cu
excepţia planetei Venus;
- în mişcarea lor, planetele descriu elipse, în centrul cărora se află Soarele;
- raza-vector Soare-planetă descrie arii proporţionale cu timpul (situaţie care impune diferenţierea
vitezei pe orbită);
- perioadele de revoluţie orbitală ale planetelor în jurul Soarelui (notate cu P) şi semiaxele mari ale
orbitelor (notate cu a) sunt descrise de relaţia P 2/a3;
- planul orbital al Terrei se numeşte planul elipticii;
- cu excepţia planetelor Pluton şi Mercur, orbitele celorlalte planete sunt foarte puţin înclinate faţă
de eliptică;
- excentricitatea planetelor este apropiată de 0, ceea ce înseamnă că orbitele au formă aproape
circulară (cu excepţia planetelor Mercur şi Pluton);
- durata unei revoluţii în jurul Soarelui creşte în raport cu distanţa faţă de acesta, de la 88 de zile
terestre în cazul planetei Mercur, la peste 247 de ani în cazul planetei Pluton;
- deplasarea pe orbită este perturbată de poziţia celorlalte planete, ce determină oscilări ale
planetei pe orbită dar şi o mişcare de rotaţie cunoscută sub numele de precesia periheliului.

Fig. 1 Legea lui Kepler: raza vectoare (care se deplasează din a în b sau din c în d)
acoperă suprafeţe egale în timpi egali (după Posea, Armaş, 1998)
30
 Mişcarea de rotaţie (realizată în jurul axei) poate fi directă (în acelaşi sens cu mişcarea de
revoluţie) sau retrogradă, cazul planetei Venus.
Mişcarea de rotaţie se caracterizează prin:
- rotirea completă a unei planete care are loc în general în mai puţin de 25 de ore; însă poate dura
mai mult ca în cazul planetei Mercur (88 de zile) sau mai puţin, ca în cazul planetei Pluton (6 ore);
- înclinarea planului ecuatorial planetar pe planul orbital este de regulă sub 30 o, cu excepţia
planetelor Venus (177o), Uranus (98o) şi Pluton (122o); această înclinare este răspunzătoare de
formarea anotimpurilor;
- înclinarea şi particularităţile mişcărilor de rotaţie sunt rezultatul ultimilor coliziuni din timpul
proceselor de formare a planetelor;
- când rotaţia este egală ca timp cu revoluţia avem de a face cu o „rotaţie sincronă”, cazul Lunii,
planetei Mercur şi al majorităţii sateliţilor care arată mereu aceeaşi faţă către planetă;
- mişcarea de rotaţie poate fi perturbată şi de alte cauze ce determină modificarea poziţiei axei de
rotaţie şi chiar a perioadei de rotaţie; aceste perturbaţii sunt cunoscute sub numele de „oscilaţii” şi
au ca efect migrarea în timp a axei polilor.

4.3. Terra

A treia planetă de la Soare, situată la o distanţă de aproximativ 150 mililoane km de acesta,

Terra este singura planetă din Sistemul Solar care deţine viaţă. Mişcarile de revoluţie şi de rotaţie
relativ rapide, alături de prezenţa unui nucleu format din nichel şi fier, determină prezenţa unui vast
câmp magnetic care protejează planeta de radiaţiile nocive ce vin de la Soare sau de la alte stele.
Imaginile satelitare, în diferite spectre, arată un câmp magnetic deformat de vântul solar,
având forma generală asemănătoare cu cea a unei picături de apă. Structura generală a Terrei
presupune existenţa a patru mari învelişuri: litosfera, hidrosfera, atmosfera şi biosfera, fiecare cu
trăsăturile sale specifice, dar aflate într-o strânsă interdependeţă şi un intens schimb de energie şi
materie. Aceste învelişuri au permis evoluţia vieţii pe Terra care în ultimele sute de mii de ani a
culminat cu apariţia şi evoluţia Omului, care din păcate a intervenit, uneori decisiv, în evoluţia
naturală a Terrei.
Una din ipotezele care au în vedere integrarea învelişurilor (subsistemelor) Terrei, în cadrul
unui suprasistem unitar, un organism viu şi inteligent care menţine de milioane de ani un mediu
stabil de viaţă este ipoteza Gaia (Gaia este considerată zeiţa Terrei, în mitologia greacă).
Elaborată de la sfârşitul anilor 60’ de către James Lovelock, în colaborare cu microbiologul
american Lynn Margulis, şi avâd la bază ideile lui James Hutton (important geolog şi fizician
britanic de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a evidenţiat mecanismul reciclării scoarţei
terestre), această ipoteză este definită ca „o entitate complexă ce include (fără a se identifica cu
ele) biosfera, atmosfera, hidrosfera şi litosfera Terrei. Întregul este mai mult decât rezultatul
feedback-ului dintre aceste sisteme cibernetice care conlucrează pentru menţinerea unui mediu
fizic şi chimic optim pentru viaţă” (Posea, Armaş, 1998, apud. Lovelock 1979).
Învelişurile Terrei se echilibrează într-un sinergism specific sistemelor vii, autoorganizate,
în care biosfera are funcţia de a menţine starea de sănătate a planetei printr-un control inconştient
şi continuu exercitat asupra mediului fizic şi chimic. În procesul continuu de autoreglare Gaia are
capacitatea de a îndepărta factorii perturbatori şi organismele neperformante. În aces sens este
necesară şi integrarea sistemului antropic în cadrul sistemului natural impus de Gaia, pentru ca
Terra să nu fie nevoită să renunţe la noi (şi nu invers).

4.3.1. Forma Terrei

Forma sferică a Terrei este una dintre realităţile mediului fizic cu care ne familiarizăm de
timpuriu, încă din şcoală, fără a da importanţă dovezilor elementare ale acesteia. Faptul că am
reuşit să survolăm, prin zbor, întreaga Planetă, în câteva ore sau cel mult zile, presupune în mod
tacit o dovadă evidentă a formei sferice a Terrei. Însă acest lucru poate fi realizat şi dacă Terra ar
avea o formă cubică sau chiar cilindrică (Strahler, 1973).

31
 Argumentele în favoarea formei sferice provin nu numai din zborurile aeriene, care
efectuate de-a lungul principalelor meridiane şi paralele, în direcţii diferite, au aceiaşi lungime, ci şi
din observaţiile maritime (o navă când se pierde în depărtare, pare să se scufunde lent sub nivelul
apei) sau astronomice (în timpul eclipselor de Lună, limitele umbrei Terrei se prezintă sub forma
unui arc de cerc, sau din observarea poziţiei Stelei Polare din diferite puncte).
Au existat mulţi observatori care de-a lungul timpului au încercat să demonstreze
sfericitatea Terrei: Tales din Milet, Pitagora, Eratostene, Ptolemeu etc. Din punct de vedere practic
primul care a demostrat această sfericitate a fost Fernando Magellan, care prin realizarea ocolului
globului terestru (între 1519 şi 1522) mergând continuu în aceeaşi direcţie, cu vasele sale, pe
ocean, de la vest la est, a ajuns în punctul de unde a plecat
Forma generală a Terrei este cea de sferă, însă luând în calcul că datorită rotirii planetei în
jurul unei axe cu doi poli, apare şi o forţă centrifugă, ce contrabalansează acceleraţia
gravitaţională, sfera este uşor deformată. Ca urmare a faptului că forţa gravitaţională este
constantă pe tot globul, însă cea centrifugă are valori mai mari în zona ecuatorială, faţă de Poli,
Terra este uşor bombată la Ecuator, şi capătă forma unui elipsoid de rotaţie. În cifre absolute
aceată bombare este de 43 km, rezultată din diferenţa axei polare (12714 km) şi a celei
ecuatoriale (12757 km). Însă din punct de vedere matematic (geometric) forma Terrei nu poate fi
definită exact, fiind necesară definirea fizică a acesteea, ca un multiplu infinit de suprafeţe
tangente pe direcţia gravitaţională a fiecărui loc. Astfel forma Terrei este considerată ca fiind de
geoid, cu suprafaţa calculată a câmpului gravimetric ce corespunde, în mare, nivelului Oceanului
Planetar, aflat în repaos. Însă pe continente, suprafaţa geoidului este mai ridicată cu cca. 100-200
m faţă de suprafaţă iniţială, ca şi în cazul oceanelor, ea suferind modificări continue.
În urma analizei imaginilor oferite de sateliţii artificiali forma generală a Terrei este
considerată a fi de geoid pară (teorroid, telluroid sau ovoid asimetric) cu numeroase modificări,
datorită schimbării vitezei de rotaţie, mişcării plăcilor tectonice sau a maselor de aer.

4.3.2. Mişcările Terrei

Ca orice altă planetă din Sistemul Solar, Terra prezintă două mişcări importante, de rotaţie
şi de revoluţie, cu o serie de consecinţe asupra desfăşurării tuturor fenomenelor şi proceselor ce
se desfăşoară la nivelul învelişurilor geografice şi activităţii umane.
În decursul timpului, concepţiile cu privire la sistemul nostru solar au suferit schimbări
radicale şi au revoluţionat gândirea ştiinţifică.
Astfel, în Antichitate teoriile despre sistemul solar considerau Terra ca fiind imobilă iar
Soarele, planetele şi sateliţii se roteau în jurul Pământului. Conform acestui model, cunoscut ca şi
„Sistemul lui Ptolemeu” Terra se afla în centrul universului.
În Evul Mediu însă, Nicolaus Copernic (1473-1543) demonstrează valabilitatea ipotezei
heliocentrice, care susţine că mişcările aştrilor pe cer sunt aparente ca urmare a mişcării Terrei pe
orbita sa în jurul Soarelui. Această teorie a fost ulterior demonstrată ştiinţific cu ajutorul matematicii
şi fizicii de către Kepler (1571-1630), Isaac Newton (1643-1727) care a descoperit legea atracţiei
universale şi Herschel (1738-1822) care a formulat mişcarea de ansamblu a Sistemului Solar.
Terra este antrenată în mişcări majore, care au loc simultan dar la scări diferite: mişcarea
alături de Soare în deplasarea lui către apex, mişcarea de rotaţie a întregii galaxii în jurul propriului
ax central şi mişcarea de revoluţie în spaţiul cosmic, cunoscută ca şi mişcarea de revoluţie
galactică.
Calea Lactee face parte dintr-un grup de galaxii care prin mişcarea de revoluţie galactică
se deplasează cu viteza de 400 km/s către un roi gigantic de galaxii caracterizate de un diametru
de 6 milioane ani lumină.
Mişcarea de rotaţie galactică are o viteză de 220m/s la nivelul orbitei Soarelui, iar perioada
de revoluţie galactică a Sistemului Solar (rotaţia sa în jurul centrului galactic) durează cca. 240
milioane ani si poartă denumirea de an cosmic sau an galactic.
Soarele se deplasează pe o orbită proprie, executând o mişcare de rotaţie în jurul axei sale
dar şi o mişcare de revoluţie pe o orbită în jurul centrului galactic, antrenând cu sine întregul
Sistem Solar. Pe orbită Soarele se deplasează cu o viteză medie de 19,7 km/s către un punct fix,
numit apex solar, din Constelaţia Hercule.

32
 Terra urmează Soarele în drumul său galactic, spre apexul solar şi parcurge în jurul astrului
o orbită sub formă de spirală, revenind după un an de zile, în aceeaşi poziţie faţă de astru însă
într-un alt punct al galaxiei. Mişcarea de revoluţie a Terrei se desfăşoară concomitent cu
deplasarea Soarelui, iar trecerile Terrei prin două puncte succesive se realizează la distanţe egale
cu înaintarea stelei pe orbita sa de revoluţie în timpul unui an terestru. De aici rezultă că orice corp
din galaxie nu trece de două ori consecutiv prin acelaşi punct din spaţiul cosmic.
Pe fondul acestor mişcări majore care se produc la scară galactică, se înscriu şi mişcările
proprii Terrei. Acestea pot fi clasificate în mod convenţional în mişcări principale (mişcarea de
rotaţie, mişcarea de revoluţie, mişcările de precesie şi de nutaţie) şi în mişcări subordonate
(oscilaţiile libere, schimbări în geometria orbitală terestră, oblicitatea elipticii, excentricitatea
orbitală, etc). Mişcările Terrei au un caracater ciclic cu periodicităţi care le individualizează.

4.3.2.1. Mişcarea de revoluţie şi consecinţele acesteia

Mişcarea de revoluţie are loc în jurul Soarelui pe orbită uşor eliptică, conform legilor lui
Kepler şi se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaţie. Planul orbitei terestre intersectează bolta
cerească după un cerc numit eliptică. Viteza de deplasare pe orbită este de 29,79 km/s. Pe tot
parcursul orbitei axa de rotaţie a Terrei rămâne paralelă cu ea însăşi. Păstrându-şi direcţia,
aceasta execută în spaţiu o mişcare de translaţie iar din acest motiv deplasarea Terrei în jurul
Soarelui se mai numeşte şi mişcare de translaţie. Intervalul de timp al unei revoluţii complete este
de 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 11 secunde şi se numeşte an.
Perioada în care se produce o mişcare de revoluţie poate fi măsurată diferit, în funcţie de
reperul luat în considerare şi poartă următoarele denumiri:
 An sideral – timpul necesar pentru ca Terra să revină într-un punct dat de pe orbita sa, în
raport cu stelele fixe
 An tropic – intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul
vernal mediu (între două echinocţii de primăvară)
 An gregorian (anul calendaristic) – se bazează pe anul tropic şi are o durată de 365,2424
zile solare mijlocii. Este folosit încă din anul 1582 în ţările catolice, iar în România din anul 1924
 An lunar – are o durată de 365,37 zile
 An anomalistic – intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin
perigeu şi este de 365,2596 zile.

Consecinţele mişcării de revoluţie.

Orbita Terrei are o lungime de aproximativ 920x10 6 km şi o excentricitate redusă, de 0,01.
Distanţa dintre Terra şi Soare variază cu 2,4 milioane km, în plus sau în minus, faţă de valoarea
medie de 150 milioane km. Distanţa este minimă în jurul datei de 1-3 ianuarie, când se află la
periheliu iar distanţa maximă se înregistrează între 3-5 iulie, imediat după solstiţiul de vară, când
Pământul se află la afeliu.
Aceste variaţii ale distanţei faţă de Soare provoacă modificări ale cantităţii de energie
solară primită de Pământ, dar nu acest fapt este cauza succesiunii anotimpurilor. Succesiunea
anotimpurilor de pe Terra este generată de înclinarea axei polilor faţă de planul orbital. Poziţiile
diferenţiate ale suprafeţei planetei faţă de Soare individualizează anotimpurile şi determină în timp
existenţa unor climate diferite.
Solstiţiile de vară la 21 iunie şi de iarnă la 22 decembrie corespund atunci când razele
solare cad perpendiculare pe suprafaţa terestră în punctele situate faţă de ecuator la 23o27’
(latitudine nordică şi sudică). Pe data de 21 iunie razele solare ajung perpendicular pe tropicul de
nord (Tropicul Racului) respectiv pe paralela de 23 oN, perioadă în care este luminat Polul Nord.
După 6 luni, razele solare vor cădea perpendicular pe tropicul de sud (Tropicul Capricornului), pe
paralela de 23oS şi va fi iluminat Polul Sud. Pe data de de 21 iunie este vară în emisfera nordică şi
iarnă în emisfera sudică. Pe 22 decembrie razele solare cad perpendicular pe tropicul de sud,
determinând existenţa verii în emisfera sudică şi a iernii în cea nordică. Înclinarea axei polilor face
ca la solstiţii emisferele nordică şi sudică să fie situate la distanţe diferite faţă de Soare, fapt care
influenţează în mică măsură cantitatea de energie primită.

33
 Echinocţiile de primăvară pe 21 martie şi de toamnă, pe 23 septembrie corespund situaţiei
când razele solare cad perpendicular pe planul determinat de axa de rotaţie a Terrei şi cea a
polilor elipticii. De două ori pe an, razele solare ajung perpendicular pe Ecuator şi tangente la poli.
Ziua este egală cu noaptea pe toată suprafaţa Pământului.
Observaţiile arată că după fiecare rotire a planetei în jurul Soarelui, respectiv după fiecare
an, poziţia echinocţiului se mută, acesta producându-se mai devreme. Fenomenul poartă
denumirea de precesia echinocţiilor şi datorită acestui fapt echinocţiul de primăvară se produce în
intervalul 21-23 martie, iar cel de toamnă oscilează între 21 şi 23 septembrie. Fenomenul este
explicat prin intermediul unui efect gravitaţional combinat, provenind din atracţia exercitată de
Soare (cu o proporţie de 1/3) şi Lună (cu o proporţie de 2/3) asupra planului ecuatorial terestru.
Forţele de gravitaţie tind să schimbe poziţia axei de rotaţie a Pământului spre o poziţie
perpendiculară pe planul elipticii. Datorită acestor forţe axa de rotaţie a Terrei descrie în jurul
arcului elipticii un con dublu, cu vârfurile în centrul Pământului, având o deschidere de 49 o.
Deplasarea axei Pământului se face în sensul acelor de ceasornic în decurs de 25.725 ani şi
poartă numele de precesia axei polilor. Echinocţiile şi solstiţiile se produc în fiecare an cu 50,2
secunde mai devreme decât în anul precedent, determinând precesia echinocţiilor.
Fenomenul de nutaţie este asociat celui de precesie a axei polilor şi constă dintr-o serie de
oscilaţii diferite ale axei de rotaţie a Pământului în jurul poziţiei definite prin precesia echinocţiilor.
Nutaţia se datorează efectelor periodice produse de Lună şi Soare asupra proeminenţei
ecuatoriale terestre. Suprapunerea efectului nutaţiei peste cel al precesiei face ca axa Pământului
să descrie 1.383 de oscilaţii cu o perioadă de 18.6 ani într-un interval de timp de 25.725 ani, cât
durează fenomenul de precesie.

4.3.2.2. Mişcarea de rotaţie şi consecinţele acesteia

Mişcarea de rotaţie efectuată de Terra are loc dinspre vest spre est şi se produce în jurul
unei axe imaginare, numită axa polilor.
Punerea în evidenţă a mişcării de rotaţie a fost făcută de fizicianul francez Foucault care a
instalat în 1851 sub cupola Pantheonului din Paris un cablu lung de 67 m de care a atârnat o bilă
de fier în greutate de de 28 kg. La partea inferioară a bilei a fost fixat un ac care la fiecare oscilaţie
desena o uşoară urmă pe stratul de nisip aşezat dedesubt. Foucault a observat că dârele lăsate
pe nisip se deplasau în timp spre dreapta, revenind la poziţia inţială după 33 ore. Acest lucru
argumenta faptul că acea clădire se rotea treptat. Dacă experienţa s-ar fi efectuat la poli, pendulul
ar fi executat o rotaţie completă în cursul unei zile.
Sensul de rotire al Terrei este invers celui de deplasare aparentă a Soarelui, a Lunii şi a
stelelor pe boltă. Viteza de rotaţie a Terrei este diferită de la un loc la altul şi se calculează
împărţind lungimea paralelei geografice de la latitudinea respectivă la valoarea 24. La Ecuator,
care este un cerc perpendicular pe axa polilor situat la egală distanţă între cei doi poli şi are
lungimea de 40.000 km, viteza unui obiect de pe suprafaţa planetară este de cca 1700 km/h. În
lungul paralelei de 60o viteza scade la 850 km/s iar la poli ea devine nulă.

Consecinţele mişcării de rotaţie.

Consecinţa principală a mişcării de rotaţie este apariţia forţei centrifuge care are valoare
maximă la Ecuator (3,4 m/s2) şi scade spre polii geografici. La poli atracţia universală este maximă
iar forţa centrifugă nulă.
Dintre consecinţele de ordin geodinamic ale mişcării de rotaţie cele mai importante sunt:
turtirea corpului planetar solid la poli şi bombarea sa în zona ecuatorială, apariţia forţei Coriolis
care impune obiectelor în mişcare o deviere spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în
emisfera sudică. Acţiunea forţei Coriolis determină tendinţa de abatere a cursurilor râurilor spre
dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică, influenţează direcţia de deplasare a
principalilor curenţi oceanici cât şi circulaţia aerului între centrii de maximă şi minimă presiune.
Mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei solare, de la vest la est, se efectuează în 23h
56’40’’, acest interval de timp numindu-se zi siderală. Perioada de 24 ore care corespunde trecerii
de două ori consecutiv a Soarelui deasupra unui meridian dat reprezintă ziua solară adevărată.
Durata acestei zile este inegală pe parcursul unui an deoarece distanţa de la Pământ la Soare
variază, fiind mai mare la periheliu şi mai redusă la afeliu. Ca urmare, a fost adoptată ziua solară
34
mijlocie care corespunde unei durate medii a rotaţiei complete a planetei în raport cu Soarele şi
are 24 ore.

4.3.3. Poziţia şi timpul pe Terra

Mişcarea de rotaţie a Terrei, în jurul axei sale ne oferă două puncte naturale – polii –pe
care se bazează întreaga reţea geografică. Aceasta este o reţea de linii trasată virtual deasupra
globului terestru pentru a se putea stabili poziţia elementelor pe suprafaţa acestuia.
Reţeaua geografică este fomată din două sisteme de linii care unesc polii, orientate nord-
sud, reprezentate prin meridiane şi paralele cu Ecuatorul, orientate est-vest, reprezentate prin
paralele.
Meridianul este o jumătate de cerc mare ce cuprinde un arc de cerc cu valoarea de 180°, în
timp ce paralelele sunt cercuri complete, produse de planuri care străbat Terra paralel cu planul
Ecuatorului (Strahler, 1973).
Meridianele şi paralele ne ajută să poziţionăm un punct pe suprafaţa terestră prin folosirea
unui sistem de coordonate reprezentate prin longitudine şi latitudine. Longitudinea este definită ca
fiind arcul de paralelă dintre locul respectiv şi meridianul zero, măsurat în grade. Drept meridian
zero se consideră, meridianul care trece prin Observatorul Regal de la Greenwich, de lângă
Londra, Marea Britanie.
Latitudinea este definită ca fiind arcul de meridian, dintre locul respectiv şi Ecuator, măsurat
în grade. Prin utilizarea acestui sistem de coordonate putem localiza orice obiect şi fenomen pe
suprafaţa terestră.
Mişcarea de rotaţie a planetei influenţează societatea umană şi din punct de vedere practic
cum ar fi stabilirea orei pe suprafaţa terestră. S-a convenit să se ia ca reper, pentru calcularea
orelor, trecerea Soarelui la meridianul locului. Ora locală este atunci când Soarele este în dreptul
meridianului (atunci este ora 12). Pentru ca ea să fie utilizată în practică s-a recurs la delimitarea
de fuse orare. Prin împărţirea unei paralele în 24 de sectoare (ziua solară mijlocie are 24 ore) se
obţin 24 sectoare a câte 15 o numite fuse orare. Fusele orare sunt limitate de meridianele extreme
ale acestuia şi ele includ sectoare de 15 o longitudine. Pentru fiecare fus orar se ia în considerare
ora locală a meridianului din jurul fusului care constituie timpul solar mediu.
Ca prim fus orar se ia cel care are în axul său primul meridian şi se consideră ca timp
universal ora primului meridian (meridianul Greenwich). Între două fuse orare vecine, diferenţa de
timp este de o oră şi ca urmare în fusul orar situat spre est ora este mai mare cu o unitate decât în
fusul orar situat spre vest. Ora locală poate fi exprimată în raport cu timpul universal sau în raport
cu ora fusului orar (ora oficială). Dacă se face înconjurul Terrei apare necesitatea schimbării datei
calendaristice. S-a convenit ca această schimbare să se facă la traversarea meridianului de 180
grade, pentru că el trece, în cea mai mare parte, deasupra Oceanului Pacific.

4.3.4. Luna şi producerea eclipselor şi mareelor

Prezenţa satelitului natural al Terrei are o serie de consecinţe asupra producerii unor
fenomene şi procese ce au loc la nivelul scoarţei terestre. Dintre fenomenele importante legate de
mişcarea de revoluţie a Lunii în jurul Terrei în capitolul de faţă vom trata doar problemele legate de
producerea eclipselor şi a mareelor.
Prin producerea unei eclipse (din greaca veche ekleipsis: dispariţie, abandon) se înţelege
un eveniment astronomic care are loc atunci când un corp ceresc trece prin umbra altuia.
Termenul este folosit cel mai des pentru a descrie fie o eclipsă de Soare, când umbra Lunii
se proiectează pe suprafaţa Terrei, fie o eclipsă de Lună, când Luna intră în conul de umbră al
Terrei. Termenul este folosit şi pentru evenimente de acelaşi fel din afara sistemului Soare-Terra-
Lună; de exemplu, o planetă trece prin umbra făcută de unul din sateliţii proprii, un satelit trece prin
umbra făcută de planeta sa, sau un satelit trece prin umbra altui satelit. Denumirea de „eclipsă
solară” este totuşi nefericit aleasă fenomenul fiind denumit de fapt ocultaţie.
Poziţia Terrei, a Lunii şi a Soarelui la distanţe care permit ca diametrele aparente ale celor
doi aştri să fie aproximativ egale, duce la apariţia a numeroase eclipse fie de Soare, fie de Lună.
Ca urmare, în timpul unei eclipse solare, Luna acoperă Soarele aproape perfect. Nu acelaşi lucru
se petrecea însă acum 100 de milioane de ani, când Luna era mai aproape de Terra, şi apărea
35
mult mai mare faţă de Soare. În viitorul îndepărtat se preconizează că toate eclipsele solare vor
deveni inelare, adică Luna va acoperi doar partea centrală a Soarelui.
O eclipsă de Soare se produce când Luna trece între Terra şi Soare, prin faţa Soarelui.
Văzut de pe Terra, discul Lunii e de obicei mai mare decât cel al Soarelui şi, dacă se interpune
între privitor şi Soare, îi "blochează" lumina, aruncând o umbră corespunzătoare pe Terra. Când
discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soarelui imaginea luminoasă obişnuită a Soarelui este
blocată complet şi, pentru o anumită zonă de observaţie, eclipsa de soare este totală. Eclipsele
totale de Soare permit executarea unor studii astronomice interesante, dar au loc mult mai rar
decât cele parţiale.
Fiecare eclipsă de Soare are o poziţie proprie şi se poate vedea doar dintr-o zonă anume
de pe glob. Există mai multe tipuri de eclipse de Soare:
- eclipsa totală - are loc atunci când Soarele este obturat complet de Lună. Lumina strălucitoare a
Soarelui este înlocuită timp de câteva minute de silueta întunecată a Lunii. Totuşi, coroana solară,
mult mai strălucitoare decât Luna, rămâne vizibilă (Fig. 2). Eclipsa totală este vizibilă doar pe o
bandă relativ îngustă de pe suprafaţa Terrei.
- eclipsa inelară - apare atunci când Soarele şi Luna sunt pe aceeaşi linie cu Terra, şi diametrul
aparent al Lunii este mai mic decât cel al Soarelui. Din Soare se mai vede doar marginea, în formă
de inel strălucitor ce înconjoară Luna. Eclipsele de Soare inelare sunt un eveniment astronomic
rar.
- eclipsa hibrid - este o eclipsă intermediară între o eclipsă de Soare totală şi una inelară. În unele
puncte de pe Terra poate fi văzută ca fiind totală, iar în altele apare ca fiind inelară. Şi acesta este
un tip rar întâlnit de eclipsă.
- eclipsa parţială - apare atunci când Soarele şi Luna nu sunt aliniate exact şi astfel, Luna
obturează Soarele doar parţial. Acest fenomen poate apărea mai des, putând fi observat în zonele
din exteriorul benzii de producere a eclipsei totale. Multe eclipse apar ca fiind parţiale deoarece
umbra Lunii nu ajunge pe Pământ în întregime.

Fig.2 Eclipsă totală de Soare

O eclipsă de Lună are loc atunci când Luna, în mişcarea sa în jurul Terrei, intră în umbra
acesteia. Aceasta se întâmplă când Soarele, Terra şi Luna sunt aliniate exact sau foarte apropiat
(eclipsă parţială) cu Terra în mijloc. Întotdeauana "faza" Lunii la o eclipsă de Lună este cea de
Lună Plină.
O eclipsă de Lună are loc de cel puţin 2 ori pe an, atunci când razele solare sunt
împiedicate de către Terra să ajungă la Lună.
Conul de umbră al Pământului poate fi împărţit astfel: umbra şi penumbra. În porţiunea de
umbră, nu este niciun fel de radiaţie solară directă. Totuşi, datorită diametrului unghiular mare al
Soarelui, este şi o iluminare parţială, în afara umbrei Terrei, această porţiune numindu-se
penumbră.
O eclipsă penumbrială apare atunci când Luna se află în prenumbra Terrei. Penumbra nu
cauzează modificări importante, adică nu se întunecă, pe suprafaţa Lunii (suprafaţa Lunii devenind
după unii observatori un pic gălbuie). Un tip mai special de eclipsă penumbrială este eclipsa
penumbrială totală, în timpul căreia Luna stă numai în penumbra Terrei. Acest tip de eclipsă se
produce însă foarte rar.
36
 O eclipsă parţială de Lună apare atunci când numai o porţiunde din Lună intră în umbra
Terrei. Când întreaga suprafaţă a Lunii trece în umbra Terrei asistăm la o eclipsă totală de Lună.
Viteza Lunii prin umbra Pământului este de un kilometru pe secundă (3600 km/h), şi poate dura în
total aproape 107 minute. Distanţa relativă între Pământ şi Lună în momentul eclipsei poate afecta
durata ei. În mod particular, când Luna este la apogeu (punctul cel mai îndepărtat faţă de Pământ
de pe orbita Lunii) distanţa orbitală a Lunii este mai mică. Diametrul umbrei nu scade aşa de mult
odată cu distanţa. Totuşi, timpul de la primul contact al Lunii cu conul de umbră al Pământului,
până la ultimul contact este mult mai mare, putând ţine chiar şi 6 ore. Cea mai lungă eclipsă totală
lunară în ultimele trei milenii, a durat 1 oră 47 minute şi 14 secunde şi a avut loc în anul 318. Un
selenelion sau selenehelion este un tip de eclipsă când şi luna eclipsată, cât şi Soarele se pot
vedea în acelaşi timp. Acest aranjament cosmic particular a dus la apariţia termenului de eclipsă
orizontală. Poate fi obsevată imediat după răsărit sau înainte de apus.
Prin maree (flux şi reflux) se înţelege o oscilaţie periodică a nivelului mării sau oceanului, în
raport cu o poziţie medie, datorită forţei de atracţie combinate a Lunii şi Soarelui.
Asupra Terrei, Luna exercită o atracţie de 2,5 ori mai mare decât a Soarelui. Mişcarea de
rotaţie a Lunii în jurul Terrei, şi în acelaşi timp a Terrei în jurul Soarelui, provoacă apariţia mareelor
în diverse poziţii. Cele mai ridicate maree (cu amplitudine maximă - „maree de ape vii”) se
înregistrează atunci când cele trei corpuri cereşti sunt aliniate, astfel încât Luna să fie între Terra şi
Soare. Cele mai scăzute maree (cu amplitudinea minimă - „maree de ape moarte”) se
înregistrează când cele trei corpuri cereşti sunt aliniate, însă Terra se află între Lună şi Soare.
Când poziţia celor trei corpuri cereşti formează un unghi de 90°, mareele ating o amplitudine
medie.
Mareele semidiurne se produc de două ori pe zi. Prima dată apar atunci când locul
respectiv de pe Terra este expus Lunii, în timp ce a doua apare atunci când locul aflat la aceiaşi
latitudine, însă pe meridianul opus, este expus Lunii. Diferenţa dintre lungimea zilei terestre şi a
celei lunare determină apariţia mareelor în punctul lor maxim după 12 ore şi 25 minute.
Influenţa altor planete (Jupiter de exemplu), rotaţia Terrei şi apariţia forţei Coriolis şi
configuraţia bazinelor oceanice complică mult această mişcare, astfel încât se pot produce diferite
tipuri de maree.
Perioada de oscilaţie are o durată aproximativă de 12h 25min, astfel că în decurs de 24h
50min. (durata unei zile lunare) se vor produce următoarele faze într-un punct al oceanului sau
mării:
a) flux, adică o creştere treptată a nivelului mării şi acoperirea cu apă a unei fâşii din uscat;
acesta se termină cu o maree înaltă — în timpul căreia nivelul mării a atins o înălţime maximă şi
rămâne pentru un scurt timp imobil;
b) reflux, adică o scădere treptată a nivelului mării şi retragerea apelor de pe fâşia de uscat
acoperită anterior; se termină cu o maree joasă — când nivelul mării ocupă o poziţie coborâtă,
menţinându-se constant un interval scurt de timp.
Ciclul se repetă astfel în mod invariabil, în fiecare zi. Dacă ne referim la întreg globul,
mareea este materializată de un val care se propagă pe suprafaţa oceanelor, odată cu rotirea
Terrei în jurul axei sale.
În funcţie de perioada de producere mareele se împart în:
- semidiurne (12h 30min);
- diurne (24h 50min);
- semilunare sau de sizigii (14,7 zile);
- lunare sau de perigeu şi apogeu (27,5 zile).
În funcţie de poziţia reciprocă a Lunii, Soarelui şi Terrei, se deosebesc:
- maree la sizigii sau maree vii — cu amplitudini mai mari decât mareele normale;
- maree la cvadratură sau maree moarte — cu amplitudini mai mici.

37
 Fig. 3 Formarea mareelor maxime (a şi b) şi minime (c şi d)
(Brown şi colab., 1994)

În mările deschise amplitudinea mareelor este de cca. 50 cm, în timp ce în unele strâmtori
şi golfuri pot depăşi câţiva metri. Configuraţia particulară a unor estuare şi golfuri, în strânsă
legătură cu lungimea undelor mareeice, produc un fenomen de rezonanţă care reuşeşte să
amplifice mişcarea de balans a apei, astfel încât, amplitudinea mareelor în aceste puncte este
foarte mare. Configuraţii de acest tip se găsesc în Golful Fundy (Noua Scoţie, Canada) unde
amplitudinea maximă a mareelor atinge 19,5m, Golful Mont-Saint-Michel (Franţa), estuarul râului
Severn (Marea Britanie) etc.

38
 5. Trăsături generale şi specifice ale Geosistemului

Geosistemul definit ca „ansamblul de caracteristici exprimate de totalitatea componenţilor

unui peisaj geografic bine determinat structural şi teritorial” (V.B. Soceava, 1963) are o serie de
trăsături generale şi specifice care îl caracterizează.
Dintre trăsăturile generale ale Geosistemului amintim:
1) marea varietate a componenţilor. Fiecare component al geosistemului este extrem de
diversificat fiind identic cu el însuşi (de exemplu: litosfera se diversifică în plăci tectonice, tipuri de
roci, minerale etc);
2) variabilitatea componenţilor în timp şi spaţiu, atât din punct de vedere al stării de
agregare a acestora, cât şi din punct de vedere al modificărilor caracteristicilor fizico-chimice şi
biologice;
3) posibilitatea interacţiunii dintre componenţi, ce duce la apariţia unor noi învelişuri (de
exemplu pedosfera ca urmare a interacţiunii dintre litosferă, atmosferă, biosferă şi hidrosferă, la
care se adaugă şi timpul);
4) diversificarea spaţio-temporală a formelor de materializare concretă a fiecărui
component (în zone, peisaje, regiuni etc.);
5) circuitul materiei ce implică schimburi permanente de energie, materie şi informaţie între
toate componentele Geosistemului;
6) unitatea ce presupune interdependenţa părţilor ce alcătuiesc un spatiu bine delimitat,
astfel încât, modificarea unui singur component se transmite unuia sau mai multor componenţi cu
care se află în strânsă legătură;
7) coevoluţia este procesul de evoluţie comună şi transformare continuă şi corelativă a
componentelor Geosistemului;
8) funcţionalitatea este proprietatea Geosistemului rezultată prin integrarea tuturor
caracteristicilor funcţionale ale componenţilor prin intermediul unor circuite (de energie, materie
şi informaţie) bine definite;
9) sinergisumul rezultat ca efect al coevoluţiei şi care reprezintă efectul global, neliniar, de
cooperare şi/sau competiţie al parţilor aflate în interactiune cu mediul pentru realizarea
caracteristicilor întregului” (Ungureanu, Petrea, 2005 apud Constantinescu, 1990);
10) (auto)organizarea ce reprezintă capacitatea Geosistemului, prin intermediul
componenţilor săi de a se organiza în structuri naturale în funcţie de caracteristicile de bază ale
acestora;
11) caracterul de sistem rezultat din totalitatea trăsăturilor prezentate mai sus.
În afara trăsăturilor generale, Geosistemul mai are şi o serie de trăsături specifice între
care se impun:
1) zonalitatea ce exprimă tendinţa de diferenţiere spatială latitudinala a obiectelor
fenomenelor şi proceselor geografice determinată de diminuarea treptată, de la Ecuator spre
Poli, a energiei radiante datorita formei sferice a Terrei. Această diminuare a energiei radiante se
află în corelaţie şi cu alţi factori precum: mişcarea de rotaţie şi înclinarea axei terestre.
Diferenţierea de energie calorică la nivelul suprafeţei terestre determină, la rândul său,
diferenţierea reliefului baric (ciclonilor şi anticiclonilor), a evaporaţiei şi umidităţii la nivelul solului şi
în atmosferă, sistemelor de vânturi etc. Prin însumarea tuturor acestor diferenţieri apare şi o
diferenţiere a zonelor climatice în zona caldă, două zone temperate şi două zone reci. Zonalitatea
climatică se răsfrânge, la rândul ei, asupra proceselor ce determina zonalitatea biogeografica, a
proceselor hidrice, morfogenetice şi pedogenetice. Prin integrarea lor spaţio-temporală rezultă
zonele geografice, adică unităţi teritoriale desfăşurate latitudinal succesiv (în ordinea
binecunoscuta) şi relativ simetric (în raport cu Ecuatorul).
2) azonalitatea se manifestă ca o perturbare a zonalităţii latitudinale indusă de prezenţa
unor factori azonali (cum sunt forţele tectonice, dispunerea şi dimensionarea uscatului în raport
cu masele oceanice sau sistemele orografice prin efectele impuse prin altitudine, orientare,
fragmentare sau sistemelor hidrografice) ce modifică mersul normal, de la nord la sud, în cadrul
fiecărei emisfere a zonelor bio-pedo-climatice.
3) etajarea altitudinală ce exprimă diferenţierea în altitudine a obiectelor proceselor şi
fenomenelor geografice impusă de prezenţa reliefului. Prin altitudine relieful induce o serie de

39
modificări ale caracteristicilor climatice zonale (presiune, temperatură, umezeală, direcţia vântului
etc) ce se transmit tuturor componenţilor geosistemului (scurgerea râurilor, forme de vegetaţie,
distribuţia faunei, procese de solificare etc.) diferenţiindu-se astfel etaje altitudinale bio-pedo-
climatice, fiecare cu trăsături proprii. Binenţeles că există o similitudine între zonele latitudinale şi
etajele altitudinale, datorită cauzei principale de apariţie a acestora (diferenţierea spaţială a
energie calorice), însă diferenţa cea mai importantă este dată de ritmicitatea anuala a
componenţilor din ariile montane ce se accentueaza, tot mai mult, dinspre Ecuator spre poli, în
timp ce cea diurna se reduce treptat, la poli suprapunându-se celei anuale (Ungureanu, Petrea,
2005). De asemenea, succesiunea etajelor nu repeta întocmai succesiunea zonelor latitudinale.
În zona montană a masivului Kilimandjaro se trece de la savanele de tip subecuatorial la etajul
alpin, fară să apară etajele corespunzatoare deşertului, stepei, taigalei şi tundrei.
4) ritmicitatea geografică impusă de mişcarea de rotaţie şi de revoluţie ce induce un ritm
diur şi, respectiv, anual, al proceselor şi fenomenelor geografice. Această ritmicitate se manifestă
la nivelul tuturor latitudinilor şi prin apariţia anotimpurilor sau sezoanelor care la rândul lor duc la o
diferenţiere spaţio-temporală a tuturor componenţilor Geosistemului.
5) simetria şi asimetria geografică determinată de zonalitatea, azonalitatea şi etajarea
altitudinală a fenomenelor şi proceselor geografice. Dintre simetriile geografice, mai importante,
menţionăm succesiunea zonelor bio-pedo-climatice în cele două emisfere, prezenţa calotelor
glaciare la nivelul Polilor etc. Dintre asimetriile geografice cele mai evidente sunt date de inegala
repartiţie, pe suprafaţa globului terestru (510 mil km²). a uscatului (148 mil. km²) si apei (362 mil.
km²), asimetria emisferelor (unde uscatul reprezintă 39% din suprafaţa emisferei nordice pe când,
în emisfera sudică, ponderea uscatului se restrânge la 19%) sau asimetria polară (în jurul polului
nord se extinde un ocean de cca. 15 mil. km², în jurul polului sud se afla un continent de peste
12 mil. km²) etc.

40
 6. Geografia umană – definiţia, obiectul de studiu, subramurile
componente şi relaţiile cu alte ştiinţe

În cel mai succint mod posibil, geografia umană poate fi definită ca fiind a doua ramură a
ansamblului geografic (alături de geografia fizică) sau - mai bine spus – familia celui de-al doilea
grup de discipline geografice.
Dat fiind faptul că geografia umană cuprinde o paletă largă de nuanţe, obiectul ei de studiu
nu este simplu de definit, cu atât mai mult cu cât trecerea de la georafia umană la alte ştiinţe
apropiate (aşa cum sunt sociologia, istoria demografia ş.a.) şi viceversa nu este una tranşantă, ci
graduală. Cu toate aceste dificultăţi, se poate spune că geografia umană are drept scop studierea
particularităţilor spaţiale ale societăţii omeneşti, ţinând cont de totalitatea activităţilor umane şi de
efectele acestora asupra mediului înconjurător. Astfel, geografia umană se prezintă ca o ştiinţă a
corelaţiilor între diverse fenomene, impunând identificarea factorilor provocatori (fie ei naturali sau
sociali), a modului lor de acţiune, precum şi a consecinţelor lor în diferite contexte.
Dacă în trecut (pâna la începutul secolului al XX-lea) geografia constituia un ansamblu
unitar, în urma manifestării procesului de specializare a ştiinţelor, s-a produs o compartimentare
din ce în ce mai măruntă, atât de caracteristică în prezent. Astfel, geografia fizică – pe de o parte –
şi geografia umană – pe de altă parte – reprezintă astăzi cele două mari „emisfere” ale geografiei.
Dar, aşa cum spuneam, în timp fragmentarea a avansat şi mai mult luând naştere o multitudine de
subramuri şi specializări din ce înguste, uneori mai apropiate chiar de ştiinţele conexe. Aşa au
apărut şi s-au individualizat următoarele direcţii clasice:
- Geografia populaţiei – care are ca obiect de studiu evoluţia, în timp şi spaţiu, a populaţiei
umane, evoluţie urmărită atât din punct de vedere dinamic (al numărului de locuitori), cât şi
structural (cu privire la diferite criterii de partajare a grupurilor umane, cazul structurii pe grupe de
vârste şi sexe, al structurii profesionale, etnice, confesionale etc.). O direcţie de cercetare
importantă a acestei subramuri o constituie mobilitatea teritorială a populaţiei, privită din
perspectiva destinaţiilor (interne sau internaţionale), a cauzelor provocatoare şi a efectelor multiple
(demografice, sociale, economice etc.), atât asupra teritoriului de plecare, cât şi a celui de
destinaţie. Uneori astfel de studii merg până la detaliu, avându-se în vedere conturarea şi
funcţionarea reţelelor de emigrare, segregarea etnică a teritoriilor urbane, relaţiile interculturale
sau solidaritatea intercomunitară a diferitelor etnii. În cazul cercetărilor de acest gen influenţa
sociologiei este evidentă;
- Geografia aşezărilor omeneşti – studiază atât aşezările rurale, cât şi pe cele urbane,
operând o serie de clasificări (plecând de la poziţia geografică şi de la sit şi până la clasificări după
mărime, după gradul de dotare tehnico-edilitară sau după aspectele morfo-structurale), dar
efectuând şi analize cu privire la funcţiile aşezărilor, la zonele de influenţă urbană sau la
constituirea şi evoluţia reţelelor de aşezări. Şi pentru că în acest caz realitatea este ambivalentă,
geografia aşezărilor omeneşti include în fapt două faţete diferite şi totodată complementare:
geografia urbană şi geografia rurală;
- Geografia economică – analizează aspectele spaţiale ale activităţilor economice, cu o
preferinţă aparte pentru studiul cauzelor geografice care duc la apariţia şi evoluţia acestor
activităţi, căutând totodată să explice diferenţierile existente pe planul dezvoltării economice. În
timp şi geografia economică a suferit o fragmentare, dat fiind faptul că activităţile productive
desfăşurate de om sunt destul de diverse. Astfel, în urma acestei centrifugări au apărut: geografia
agriculturii, geografia industriei, geografia transporturilor, geografia turismului şi geografia
schimburilor comerciale. Caracteristica cercetării tuturor acestor subramuri (dar mai ales primelor
două) este încercarea perseverentă de a identifica modele teoretice de apariţie şi evoluţie, modele
capabile să explice configuraţiile actuale, dar şi să ajute la anticiparea evenimentelor viitoare. În
ceea ce priveşte geografia turismului, merită menţionat faptul că, în ultimele două decenii, această
subramură manifestă o tendinţă de separare şi de independenţă (relativă totuşi, dar din ce în ce
mai pronunţată), urmare a cerinţelor pieţei, odată cu dezvoltarea impetuoasă a fenomenului
turistic;
- Geografia politică – cu începuturile la sfârşitul secolului al XIX-lea, avâdu-l drept iniţiator pe
geograful german Friedrich Ratzel. În timp, geografia politică a suferit o încercare de deturnare a
obiectului de studiu fiind folosită ca instrument preferat pentru argumentarea unor opinii

41
neştiinţifice, dar cu miză consistentă pe plan politic şi militar – cazul Germaniei hitleriste, a cărei
necesitate de extindere teritorială pe căi violente era justificată de ideologii vremii prin introducerea
şi manevrarea termenului de lebensraum (spaţiu vital). Cu toate acestea, în prezent, geografia
politică şi-a recăpătat locul meritat pe panoplia ştiinţelor, incluzând două mari direcţii de cercetare,
concretizate prin apariţia geografiei electorale şi a geografiei militare. Cea dintâi se preocupă de
diferenţele în spaţiu ale comportamentelor electorale, încercând să furnizeze explicaţii ştiinţifice ale
acestora. Geografia militară studiază diferitele moduri de amprentare a spaţiului geografic apărute
în urma activităţilor militare – influenţa cadrului natural şi a celui socio-geografic asupra unor
eventuale operaţiuni militare, localizarea geografică a bazelor militare, blocurile militare şi
consecinţele funcţionării lor asupra aspectelor de natură economică. Este aproape inutil să mai
atragem atenţia asupra gradului ridicat de aplicativitate practică a acestor două subramuri.
- Geografia socială şi culturală – constituie, aşa cum îi spune şi numele, un ansamblu bicefal
ce include două vechi subramuri de cercetare, ansamblu a cărui „sudare” s-a realizat începând cu
penultimul deceniu al secolului trecut. Apărută în Franţa, încă din secolul al XIX-lea, geografia
socială îşi datorează în mare parte personalitatea actuală contribuţiilor aduse de o serie de
geografi americani din perioada interbelică (prin aşa-numita „şcoală de la Chicago”). Astfel,
plecând de la constatarea conform căreia existenţa claselor sociale atrage după sine o segregare
spaţială, geografia socială îşi propune să analizeze interacţiunile spaţiale care apar între diferitele
clase şi categorii sociale, modul de funcţionare a structurilor sociale şi descrierea universului
social. La rândul ei, şi geografia culturală a suportat o reformă apărută pe tărâmul ştiinţific
american, dar de dată ceva mai recentă (mai exact în anii '60). Raţiunea apariţiei şi existenţei
acestei subramuri geografice constă mai ales în relevarea şi explicarea diferenţelor manifeste pe
planul culturii materiale (vizibile prin coagularea ariilor culturale, la diferite scări de analiză), nefiind
neglijat nici studiul aspectelor care ţin de imagistică sau de simbolistică (privite ca elemente
catalizatoare importante în vederea realizării şi menţinerii unităţii teritoriale, în primul rând a unităţii
de stat).
- Toponomastica – este probabil disciplina uman-geografică cea mai îndepărtată de trunchiul
comun, dar şi cu cele mai originale trăsături. Obiectul de studiu al toponomasticii îl constituie
descifrarea mecanismelor de apariţie şi evoluţie a denumirilor geografice, ordonarea tipologică a
toponimelor, mai pe scurt decriptarea lor plecând de pe poziţii geografice. Se înţelege faptul că
succesul unui astfel de demers nu poate fi garantat decât în condiţiile apropierii unor largi
cunoştinţe din domeniul lingvisticii şi din cel al istoriei.
Dacă acestea sunt subramurile clasice ale geografiei umane, evoluţia cercetării ştiinţifice -
în contextul manifestării conceptelor filosofice moderniste şi postmoderniste – a dus la apariţia
unor noi direcţii de cercetare, din ce în ce mai bine individualizate. În unele situaţii, această
fragmentare s-a impus datorită necesităţii studierii unor fenomene altădată mai puţin
reprezentative (sportul de exemplu), dar aproape întotdeauna subramurile mai recent apărute (de
regulă după cel de-al doilea Război Mondial) se postează la frontiera - uneori atât de fragilă –
dintre geografia umană şi ştiinţele conexe. Oricum, acest fenomen de extremă specializare este în
curs de manifestare şi este departe de a se stinge.
Astfel, principalele subramuri recente ale cercetării uman-geografice sunt:
- Geografia medicală – se focalizează pe identificarea şi explicarea diferenţierilor spaţiale a
stării de sănătate a populaţiei umane, având ca indicatori preferenţiali mortalitatea generală şi cea
infantilă şi morbiditatea – privită prin prisma cauzelor provocatoare de origine geografică. O altă
direcţie o constituie cercetarea complexelor patogene şi mai ales repartiţia lor în spaţiu, plecându-
se de la consideraţia că, atât microorganismele şi paraziţii, cât şi vectorii lor au anumite cerinţe
ecologice specifice. O altă latură a geografiei medicale o reprezintă încercarea de a obţine un
model de localizare geografică optimă a unităţilor de asistenţă sanitară (spitale, dispensare etc.);
- Geografia alimentaţiei – ca şi precedenta, suportă o influenţă apreciabilă din partea
domeniului ştiinţelor medicale; de altfel, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai geografiei
alimentaţiei a fost medicul nutriţionist brazilian Josué de Castro (director al Institutului Brazilian de
Nutriţie şi preşedinte al comitetului executiv al Organizaţiei pentru problemele alimentaţiei şi
agriculturii din cadrul O.N.U.), a cărui activitate ştiinţifică s-a manifestat la jumătatea secolului al
XX-lea. Acuzată în mod frecvent de o abordare deterministă (în sensul că mediul natural local ar
influenţa în cvasitotalitate caracteristicile regimului alimentar), geografia alimentaţiei a căutat să
explice – pe lângă distribuţia în spaţiu a tipurilor de regim alimentar – şi o serie de caracteristici
42
legate de aspecte ale comportamentului demografic (natalitatea, de exemplu), încercare
încununată de un succes relativ. Evident, odată cu intensificarea apreciabilă a schimburilor
comerciale din ultimele decenii, nu mai poate fi vorba decât în cazuri izolate de un tip de regim
alimentar clasic, astfel încât geografia alimentaţiei este nevoită să abandoneze această direcţie de
cercetare.
- Geografia religiilor – chiar dacă aspectele legate de confesiune au făcut întotdeauna parte
din preocupările geografilor umanişti (prin studierea structurii confesionale a populaţiei), se
constată în ultimele două decenii un interes aparte faţă de acest subiect. Evident, este vorba de un
punct de vedere laic, încercându-se o identificare cât mai completă a modalităţilor prin care
diferitele religii amprentează spaţiul banal. Aşa se explică existenţa unor studii geografice care se
focalizează asupra modului în care existenţa edificiilor religioase ordonează aspectul urban şi
trama stradală (lucru vizibil în toată Europa, indiferent de nuanţa creştină) sau despre cercetările
asupra fluxurilor turistice determinate de sărbătorile religioase şi de pelerinaje (Iaşiul este în acest
caz un bun exemplu). Deoarece fiecare confesiune prezintă caracteristici diferite în ceea ce
priveşte modul de organizare al spaţiului, pentru geografii umanişti prezintă importanţă şi relaţiile
dintre diferitele religii, mai exact dinamica lor teritorială, fie că este vorba de extinderi sau de
restrângeri ale numărului de aderenţi şi implicit al arealului „controlat”. Ca orice disciplină ţtiinţifică
socială şi geografia religiilor suportă o anumită influenţă din partea forurilor de decizie politică, de
multe ori restrictivă (de exemplu state precum Franţa şi Statele Unite ale Americii au abandonat
interogarea cetăţenilor cu privire la confesiune în cadrul acţiunilor oficiale de recenzare a
populaţiei, plecând de la principiul conform căruia credinţa religioasă este un aspect cu caracter
personal, privat);
- Geografia comportamentală – apărută după 1960, ca urmare a influenţelor exercitate într-
un câmp mai larg de ideile filosofiei behaviouriste (comportamentaliste) în epocă. Această
subramură a geografiei umane pune accentul pe felul în care fiecare individ percepe în mod
subiectiv spaţiul, fapt care îşi pune amprenta asupra deciziilor ulterioare, cu reflexe inclusiv pe plan
geografic (segregarea socială a spaţiului urban, atractivitatea sau repulsivitatea unei regiuni sau a
unui oraş, dincolo de realitatea concretă, de multe ori destul de diferită comparativ cu imaginea
mentală autocreată);
- Geografia istorică – al cărui scop principal îl reprezintă stabilirea rolului jucat de factorii
geografici (naturali sau sociali) în evoluţia temporală a societăţii omeneşti. O direcţie importantă a
cercetărilor de geografie istorică o constituie şi încercarea de a privi teritoriul analizat cu ochii
individului uman din perioada analizată, demers în măsură să ajute la o mai bună înţelegere a
mecanismelor care au stat la baza luării unor decizii care au lăsat urme inclusiv pe plan uman-
geografic;
- Geografia sportului – a apărut odată cu dezvoltarea la scară a fenomenului sportiv,
fenomen capabil în prezent să pună în mişcare mari mase de oameni şi să capaciteze resurse
importante (timp, bani etc.). Pentru geografi interesează cu precădere felul în care sportul impune
anumite forme de organizare spaţială, în funcţie de necesităţi, dar şi deplasările de populaţiei
efectuate cu ocazia competiţiilor sportive importante (campionate mondiale sau continentale,
olimpiade ş.a.).
- Geografia riscurilor – conform mai multor opinii suportă şi ea o defalcare, astfel apărând ca
subdomenii o geografie a riscurilor naturale şi o geografie a riscurilor antropice. Cu toate acestea
„orice geografie a riscurilor naturale nu poate fi decât o geografie umană” (Foucher, 1982), fie şi
numai datorită faptului că, în final, indiferent de natura lui, riscul se adresează societăţii omeneşti.
Dată fiind complexitatea subiectelor de cercetare uman-geografică este evident faptul că
relaţiile dintre această subramură geografică şi alte ştiinţe nu pot fi decât foarte strânse. În acest
mod se realizează un schimb intens, ambivalent, de idei şi concepţii, metode, informaţii şi modele.
Practic, geografia umană se autodefineşte ca fiind o ramură ştiinţifică de interfaţă. Din rândul
acestor ştiinţe tangente se remarcă în mod deosebit următoarele:
- Statistica – a cărei legătură cu geografia umană este indisolubilă, ea punând la dispoziţie
pachetele de date cantitative pe baza cărora se desfăşoară, în mare măsură, demersul ştiinţific
geografic;
- Demografia – ramură ştiinţifică care se preocupă de studierea cantitativă a populaţţilor
umane, de la mărime şi structuri şi până la mişcare şi evoluţie. Ca şi statistica, şi demografia oferă
geografiei umane un număr însemnat de instrumente şi metode de cercetare;
43
 - Istoria – de la care geografia umană preia o serie întreaga de informaţii care permit
descifrarea mai exactă a caracteristicilor prezente ale societăţii omeneşti, prin cunoaşterea
particularităţilor ei trecute. Totodată, în acest mod pot fi înţelese şi mecanismele sub guvernarea
cărora se derulează dinamica socială;
- Sociologia – care ne oferă o gamă largă de cunoştinţe cu privire la modul de funcţionare al
societăţii umane, capabile să ajute la o mai bună înţelegere a fenomenelor umane aflate sub „lupa”
geografiei (de exemplu modul de transmitere şi contagiere a diferitelor tipuri de comportament
social, modul de difuzare a religiilor etc.). În plus, sociologia pune la îndemâna geografului un
întreg arsenal de metode de cercetare, inclusiv „manualul lor de utilizare” (aşa cum este, în primul
rând, metoda anchetei socio-geografice, capabilă să furnizeze date cantitative suplimentare şi
fiabile, atunci când cele oficiale lipsesc sau sunt incomplete);
- Etnografia – care ne pune la dispoziţie informaţii cu privire la particularităţile tradiţionale
ale activităţilor desfăşurate de diferite grupuri umane, capabile să ofere o argumentaţie
suplimentară comportamentelor socio-geografice;

44
 7. Evoluţia în timp a principalelor concepte care au dus la cristalizarea
geografiei umane ca ramură ştiinţifică
7.1. Începuturile geografiei umane: Antichitatea şi perioada medievală

La fel ca multe alte ştiinţe şi geografia are rădăcini foarte vechi, ele regăsindu-se sub o
formă sau alta încă din Antichitate. Desigur, forma şi trăsăturile actuale ale geografiei sunt de dată
mult mai recentă, coagularea ei ca disciplină având loc abia la jumătatea secolului al XIX-lea.
Debutul geografiei în marea familie a ştiinţelor a fost determinat de necesitatea cunoaşterii
teritoriilor, precum şi de încercarea de a transmite informaţiile acumulate. Evident, totul se
mărginea la descrieri, fără să se încerce formularea unor explicaţii ale realităţii geografice
observate. Drept urmare, nu de puţine ori aceste scrieri geografice pioniere erau inexacte şi
abundau în exagerări, mai ales atunci când necunoaşterea era puternic influenţată de credinţele
populare şi de superstiţii. Deseori regiunile îndepărtate şi puţin cunoscute erau populate de fiinţe
umane şi de animale fantastice, uneori nimic nu semăna cu ceea ce era deja cunoscut (de altfel
asemenea concepţii mitice şi fanteziste au rezistat mult timp, exemplul primelor descrieri ale Lumii
Noi fiind poate cel mai elocvent). Dar, în ciuda erorilor - uneori obiective, alteori subiective –
scrierile de acest gen au avut un rol pozitiv, măcar dacă ar fi să ne referim la stimularea curiozităţii
cititorilor, dublată uneori de o dorinţă de cunoaştere suplimentară.
De altfel, scopul culegerii acestui material faptic şi informativ nici măcar nu era unul
academic, ci pragmatic, având importanţă pentru negustori (care aflau astfel de existenţa anumitor
resurse naturale sau de cerinţele specifice unei anumite pieţe), militari şi guvernanţi (cucerirea de
noi teritorii fiind cea mai facilă şi rapidă cale de îmbogăţire a epocii). Geografia, ca şi alte ştiinţe -
atât de teoretizate în prezent – a apărut din necesităţi practice. Şi pentru că – aşa cum am
menţionat - primii furnizori de informaţie geografică (de impact, mai ales dacă era şi exotică) au
fost marinarii, negustorii şi militarii, închegarea acestei ştiinţe a avut loc în Grecia antică, ce
deţinea cu o bună reprezentare a tuturor acestor clase sociale şi profesionale.
Deoarece în Antichitate zestrea cunoştinţelor ştiinţifice era destul de redusă, iniţiatorii
geografiei nu erau specializaţi, ci – în spiritul lui homo universalis – aveau o formaţie academică
enciclopedistă, fiind totodată şi istorici, matematicieni, naturalişti sau chiar medici. Se remarcă
acum scrierile lui Hekateu din Milet (de la începutul secolului al V-lea î.C.), autor al primei
„Descrieri a Pământului” (evident, de fapt a lumii cunoscute în acel moment) sau Strabo din
Amasya, cu a sa „Geografie”, cu o cuprindere destul de apreciabilă, în 17 volume (Strabo este
considerat ca fiind părintele geografiei, îndeosebi datorită descrierilor destul de amănunţite pe care
le-a făcut diferitelor regiuni). Cu toate acestea, cele mai numeroase şi valoroase informaţii
geografice (dar şi istorice) din epocă aparţin lui Herodot din Halikarnassos (484 – 422 ? î.C.),
reunite într-o lucrare monumentală – „Istoria”.
Nu trebuie uitat nici faptul că tot în Grecia antică îşi are originea filosofia („mama tuturor
ştiinţelor”, cum o numea Max Weber), marii ei reprezentanţi de atunci, aşa cum au fost Platon sau
Aristotel, influenţând decisiv cunoaşterea şi gândirea ştiinţifică. La fel, merită amintite încercările
de explicare a unor fenomene naturale, din lumea fizică (unele dintre ele valabile şi astăzi) care,
ulterior, au servit inclusiv la mai bună întelegere a unor procese şi fenomene geografice.
Dar extinderea din ce în ce mai mare a oikumenei (a lumii cunoscute, a lumii locuite, aşa
cum o numeau vechii greci) prin intermediul călătoriilor a ridicat probleme suplimentare, legate de
orientarea în spaţiu. Dacă iniţial astronomia oferea suficiente cunoştinţe pentru atingerea acestui
scop, odată cu lărgirea spaţiilor terestre cunoscute şi cu banalizarea navigaţiei în larg (şi implicit
scăderea importanţei navigaţiei de coastă, a cabotajului) necesitatea existenţei unor reprezentări
cartografice era stringentă. Dacă până atunci schiţele realizate pe papirus, dar şi pe lemn sau pe
coajă de copac erau singurele surse de informaţie de acest gen, în timp utilitatea lor devine din ce
în ce mai limitată.
Primele încercări de cartografiere a suprafeţei terestre au aparţinut lui Anaximandru
(discipol al lui Thales din Milet), care a realizat în secolul al VI-lea î.C. o hartă a lumii cunoscute de
atunci, în ipoteza Pământului plan. Harta cuprindea trei continente (Europa, Asia şi Libia),
înconjurate de un ocean unitar (Okeanos), la care se adăugau Marea Mediterană şi Marea
Neagră, precum şi două ape curgătoare de dimensiuni neproporţionale: Nilul şi Phasis-ul
45
(denumirea grecească a râului Rioni din vestul Georgiei actuale). Evident, această reprezentare
cartografică seamănă prea puţin cu cele de astăzi, incluzând o doză destul de mare de fantezie şi
păreri personale. Ceva mai aproape de realitate erau reprezentate doar ţărmurile Greciei şi cele
ale peninsulei Italice şi cu foarte mare îngăduinţă, Asia Mică. Tot Anaximandru se consideră că a
construit primul ceas solar, precum şi o hartă a Universului (având Terra în centru), destinată
navigatorilor.
Însă paşii de trecere de la cartografia naivă la cea elaborată pe baze ştiinţifice au fost
destul de rapizi; la patru secole după primele încercări în domeniu semnate de Anaximandru,
Hiparh şi Ptolemeu imaginează primele sisteme de proiecţie cartografică, urmaţi cronologic de
Marinos din Tyr (secolul I d.C.).
Dar Antichitatea europeană a fost una bipolară: pe de o parte Elada, iar pe de cealaltă
lumea romană. Însă, din păcate, romanii nu au manifestat faţă de geografie acelaşi interes ca şi
grecii, preferând să preia de la aceştia informaţiile de profil necesare. Doar „Istoria naturală” a lui
Pliniu cel Bătrân se remarcă, dar în acestă amplă lucrare geografiei nu îi revin decât două din
totalul celor 47 de „cărţi”. Impactul acestei adevărate enciclopedii a fost însă unul apreciabil, ea
fiind retipărită în sute de ediţii, până în secolul al XVII-lea.
Ei au împins şi mai departe utilitatea practică a geografiei, singurele contribuţii ceva mai
însemnate constând în întocmirea unor hărţi cu utilitate militară, numite itinerarii (dintre hărţile de
acest gen care ne-au parvenit Tabula Peutingeriană este considerată ca fiind cea mai reuşită).
Evul Mediu nu aduce în geografie noutăţi privind conceptele, fiind preferată în continuare
latura practică a acestei ştiinţe, fără să se încerce explicarea unor fenomene sau procese. Un
oarecare progres îl înregistrează doar cartografia, dar în strânsă legătură cu activităţile
negustoreşti şi cu navigaţia maritimă. Astfel, interesul pragmatic al oraşelor din nordul Italiei
(Veneţia şi Genova în primul rând) ce dominau pe atunci lumea economică europeană, a dus la
apariţia aşa-numitelor portulane – hărţi maritime care înfăţişau, de obicei, o singură mare. Partea
cartografică era însoţită de o serie de informaţii scrise, cu privire la pericolele navigaţiei din
regiune, la unele particularităţi climatice sau la unele aspecte comerciale.
Chiar dacă geografia medievală prezenta o pronunţată anchiloză pe plan teoretic,
descoperirea de noi teritorii şi continente a făcut ca materialul informativ să fie din ce în ce mai
bogat. În epocă, un interes deosebit îl prezentau jurnalele de călătorie, fie că era vorba despre
jurnalele întocmite de căpitanii de navă (de obicei la cererea expresă a monarhului pe spezele
căruia se realiza expediţia), fie că erau încercări ale unor călători de a aduce la cunoştinţa
europenilor informaţii despre lumi exotice şi puţin cunoscute. În această a doua categorie s-a
distins mai ales „Il millione” („Milionul”), în care negustorul veneţian Marco Polo (1254 – 1324)
descrie călătoriile pe care le-a întreprins în Asia, pe mare şi pe uscat. Pe lângă observaţiile
personale, autorul a notat şi o sumă întreagă de informaţii (mai mult sau mai puţin exacte) culese
de la marinarii chinezi sau de la diverşi emisari, referitoare la Asia de sud-est, Japonia sau
Madagascar.
Însă geografia medievală nu a reuşit să depăşească stadiul descriptiv nici măcar în lucrări
cu pretenţii ştiinţifice, cazul eruditului olandez Bernhard Varenius (1610 – 1680), cu a sa
voluminoasă lucrare, „Geografie generală”.
În schimb, mai importante au fost progresele cartografiei, domeniu în care s-a distins un alt
olandez, Gerardus Mercator (1512 – 1594). De altfel, el a fost cel care a propus folosirea
termenului de atlas pentru a desemna o colecţie de hărţi. Aportul tehnic al lui Mercator în domeniul
cartografiei a fost unul esenţial, mai ales prin imaginarea unor tipuri de proiecţii (unele dintre ele
fiind utilizate şi în prezent) sau prin realizarea primelor globuri geografice. În anul 1578 Mercator
publică un prim atlas al Europei, având la bază hărţile întocmite de Ptolemeu, dar într-o versiune
corectată şi adăugită.
Abia după Renaştere se observă o serie de progrese pe tărâm geografic sau în general în
domeniul ştiinţelor. Aşa a fost întocmirea primei hărţi topografice – Harta Franţei (la scara
1:86.400), realizată de italianul Giovanni – Domenico Cassini (1625 – 1712), conducător al
Observatorului Astronomic din Paris (de alfel, interferenţa lui Cassini cu cartografia terestră a fost
una de scurtă durată, mult mai importante fiind contribuţiile lui ştiinţifice din domeniul astronomiei –
a descoperit trei dintre sateliţii lui Saturn şi a realizat o hartă a Lunii, aceasta fiind considerată cea
mai exactă hartă selenară până la apariţia fotografiei (în secolul al XIX-lea).

46
 Importantă pentru dezvoltarea ulterioară a geografiei umane a fost şi apariţia statisticii,
iniţial legată de încercarea de a se stabili o fiscalitate cât mai exactă, dar mai apoi conceptualizată,
cu precădere de către reprezentanţii iniţiatori, cei ai şcolii germane (Gottfried Achenwall în primul
rând).

7.2. Determinismul geografic

Determinismul gegrafic reprezintă o variantă a determinismului filosific şi conform acestei

doctrine toate trăsăturile societăţii omeneşti reprezintă efectul influenţei exercitate de mediul fizic.
Şi cum există o multitudine de medii, există aferent şi o multitudine de tipuri de societăţi, raspuns
direct al evoluţiei în anumite condiţii date. Astfel, în lumina acestei concepţii, mediile fizico-
geografice asemănătoare vor genera întotdeauna atitudini şi comportamente umane echivalente;
altfel spus, la aceeaşi întrebare nu există decât varianta aceluiaşi răspuns.
Chiar dacă astăzi această teorie poate părea simplistă, apariţia ei a fost de bun augur în
epocă. În comparaţie cu imobilismul perioadei precedente, determinismul a reprezentat primul pas
pe calea căutării unor explicaţii ale realităţii geografiice care devenea din ce în ce mai diversă şi
mai largă, odată cu extinderea lumii cunoscute. Argumentarea cea mai facilă şi mai directă a
diferenţelor observate între societatea vechiului continent şi societăţile extraeuropene se baza pe
însuşirile diferite ale elementelor cadrului natural. Însă, în timp, o parte dintre adepţii
determinismului geografic au încercat să explice plecând de la aceste baze inclusiv trăsăturile
psiho-sociale ale populaţiilor – demers cu totul exagerat şi foarte predispus la alunecări în teorii şi
mai periculoase – cazul doctrinei naziste, care s-a inspirat masiv din teoria deteminismului
geografic. Este adevărat, mentalitatea individuală şi cea colectivă reprezintă o rezultantă a
experienţelor de viaţă, proprii sau cumulate. În acest sens, comuniunea se realizează mai
accentuat în teritorii omogene din punctul de vedere al condiţiilor naturale, dar, obligatoriu, şi al
condiţiilor social – istorice.
Întemeietorul determinismului geografic este considerat a fi Jean Bodin, jurist şi filosof,
membru al Parlamentului francez. Principala sa lucrare în care a avansat principiile deterministe a
apărut în anul 1576 şi se intitula „Les six livres de la République”, în care se pune accentul pe
influenţa climatului în modelarea caracterului uman. Astfel, climatele reci determină formarea unor
oameni cu o forţă fizică superioară, dar şi cu bune calităţi morale (vigilenţă, spirit de întreprindere –
mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea activităţilor industriale), în timp ce climatele calde, duc la
apariţia unor indivizi delasători, indolenţi şi înclinaţi spre superstiţii.
Şi dacă acestea au fost începuturile generale ale determinismului, primul geograf care a
împărtăşit această concepţie filosofică a fost germanul Carl Ritter (1779 – 1859), profesor la
universitatea din Frankfurt am Main şi mai apoi la cea din Berlin.
Colaborator apropiat al Societăţii Regale de Geografie din Marea Britanie, Ritter a
întreprins o serie de expediţii în nordul şi în vestul Africii, în scopul stopării comerţului cu sclavi. De
altfel, în ciuda cincepţiei deterministe, el a fost în epocă unul dintre cei mai vehemenţi combatanţi
ai ideilor rasiste – culmea ironiei, pentru că, aşa cum spuneam, peste un secol antropologii
Germaniei naziste vor denatura cu intenţie opiniile lui Ritter.
În anul 1817, Carl Ritter publică primul volum din ceea ce avea să devină principala sa
operă ştiinţifică – „Die Erdkunde im Verhältniss zur Natur und zur Geschichte des Menschen”
(„Ştiinţa Pământului în raport cu natura şi istoria omenirii”) – la care autorul a lucrat timp de 42 de
ani, până în moartea sa. Astfel, au rezultat nu mai puţin de 19 volume, cu un număr total de peste
20.000 pagini, dar chiar şi aşa lucrarea a rămas neterminată, autorul reuşind să se ocupe doar de
regiunile în care au apărut şi s-au dezvoltat marile civilizaţii ale lumii: Africa şi Asia.
Pentru Ritter contează foarte mult localizarea geografică a diferitelor state, particularităţile
lor fizice, imprimate societăţii omeneşti locale, fiind în măsură să justifice expansiunea teritorială
sau, dimpotrivă, dispariţia politică a unui stat. Ţările în ansamblul lor (fizico- şi uman - geografic)
sunt văzute de el ca un fel de organisme biologice, astfel încât, de fapt, Ritter era preocupat de
fiziologia acestor organisme. Drept urmare stelele (organismele) mari şi puternice sunt obligate să
opteze pentru o politică de creştere teritorială, în raport cu necesităţile lor, apreciabile. De aici şi
până la formularea conceptului de lebensraum (spaţiu vital), în timpul celui de-al treilea Reich nu a
mai fost decât un pas, lesne făcut în scopul justificării inclusiv ştiinţifice a politicii armate agresive a
Germaniei.
47
 Poziţia ştiinţifică a lui Ritter nu este una lipsită de subiectivism, ci este vădit proeuropeană,
opinia sa fiind aceea că Europa prezintă cele mai bune premise naturale (şi implicit socio-umane)
pentru dezvoltare. Africa este văzută ca fiind fără viitor deoarece configuraţia ţărmurilor sale, fără
prea multe golfuri şi peninsule, nu este în măsură să încurajeze navigaţia, iar Asia are de pierdut
datorită vastelor areale din interiorul continentului, mult prea îndepărtate de litoraluri. Ambele
aspecte erau privite ca dificultăţi insurmontabile în calea bunăstării generale – prezente sau
viitoare - a popoarelor respectivelor continente.
Astfel, Carl Ritter încerca, de fapt, să explice dar şi să prevadă viitorul destinul diferitelor
societăţi umane, având ca bază de referinţă doar cadrul natural. Totuşi, spre meritul lui, trebuie
spus faptul că, în timp, şi-a moderat destul de mult această opinie ştiinţifică destul de
fundamentalistă. Cauza acestei diluări este legată de faptul că Ritter era o persoană profund
religioasă. Şi dacă, de fapt, el încerca să vadă prin lentila determinismului geografic dovezi ale
intenţiei divine (dovezi legate în special de mântuire, Pământul fiind văzut de el ca o casă de
educaţie a omenirii), nu avea cum să omită prezenţa şi acţiunea liberului arbitru. Plecând de la
acest concept teologic, Carl Ritter a luat în calcul problema libertăţii individului de a decide modul
în care răspunde la constrângerile naturale, faptul că – în ciuda determinării - omul poate alege o
variantă de acţiune din multitudinea de posibilităţi existente. În acest fel, determinismul geografic al
lui Ritter se transformă dintr-un determinism absolut într-unul relativ sau, oricum, relativizat şi
relativizabil.
Cel mai important succesor al lui Ritter pe plan ştiinţific a fost un alt savant german,
Friedrich Ratzel (1844 – 1904), considerat a fi întemeietorul geografiei umane. Ratzel a studiat
ştiinţele naturale – şi îndeosebi biologia – la Heidelberg, Jena şi Berlin şi s-a aflat în mod vădit sub
influenţa concepţiilor ştiinţifice evoluţioniste formulate de Charles Darwin. Principala lui operă
geografică o reprezintă lucrarea „Anthropogeographie”, apărută în două volume (primul în anul
1882, iar secundul în 1891), în care Ratzel îşi exprimă opiniile asupra unor aspecte social-
geografice, formulate în urma călătoriilor întreprinse în Europa, America de Nord şi America
Centrală. În primul volum, autorul analizează de pe poziţii deterministe distribuţia spaţială a
populaţiei pe Glob, iar în cel de-al doilea se preocupă de cazuri concrete ale formelor de evoluţie
ale societăţilor, în anumite condiţii fizice date (de exemplu, face referiri la locul şi rolul comunităţii
emigranţilor germani din vestul îndepărtat al Statelor Unite ale Americii).
Influenţa unor concepte din domeniul biologiei evoluţioniste asupra lui Ratzel a fost
înlescnită şi de faptul că savantul l-a avut profesor pe Ernst Haeckel, aceste antecedente ducând
la apariţia în anul 1901 a lucrării intitulate „Lebensraum”, în care se pune accent pe lupta dintre
state pentru supravieţuire, învingători fiind cei care printr-o bună adaptare şi variabilitate reuşesc
să-şi „procure” cât mai mult spaţiu (raum). Astfel, statele mari, cu o cultură superioară, au tot
dreptul – şi chiar datoria – de a supune statele mici, cărora o „fertilizare culturală” nu le poate fi
decât benefică.
În anul 1897 Friedrich Ratzel publică o altă lucrare importantă, “Politische Geographie”
(„Geografia politică”), definitorie pentru concepţia sa despre rolul geografiei în istoria politică a
diferitelor state. Geografia politică are să se ocupe – spunea Ratzel - de stat; iar statul nu este
doar o reprezentare cartografică, ci şi o realitate biologică. Statul este o parte din suprafaţa
Pământului, dar şi o parte din omenire, diferenţiată în anumite împrejurări naturale care trebuie
studiate. Statul, ca orice alt organism biologic, se naşte, creşte, decade şi apoi dispare, evoluţia lui
fiind intim legată de anumite determinări fizice aşa cum sunt rasa umană, formele de relief, resurse
minerale utile, climă, etc.. Pentru Ratzel, frontierele nu sunt statice, ci dinamice, iar felul în care ele
evoluează (sau involuează) demonstrează necesităţile şi forţa fiecărui stat în parte.
Cu toate acestea trebuie înţeles faptul că Ratzel a fost doar un teoretician, ideile sale au
constituit doar încercări de a găsi o serie de explicaţii ştiinţifice, în raport cu gradul general de
cunoaştere caracteristic vremii sale. Chiar şi aşa, el a fost combătut cu vehemenţă, geografii de
orientare marxistă criticând cu deosebire darwinismul social al lui Ratzel, faptul că statele erau
privite ca fiind nişte întreguri omogene (erau trecute cu vederea diferenţierile interne), sau
omiterea existenţei împrumuturilor culturale între diferite regiuni şi popoare. Însă, nu trebuie uitat
faptul că, în perioada activităţii ştiinţifice a lui Friedrich Ratzel mulţi germani (indiferent de gradul
de pregătire) deplângeau situaţia ţării lor, cel puţin prin comparaţie cu cea a Marii Britanii, stat ce
controla principalele căi navigabile ale Oceanului Planetar şi deţinea întinse colonii.

48
 Raztel a avut o influenţă deosebită în rândul contemporanilor săi, foşti elevi, precum Ellen
Churchill Semple, Rudolf Kjellen sau Karl Haushoffer propagând în continuare tezele sale, mai
mult sau mai puţin modificate. Suedezul Kjellen (membru al Parlamentului de la Stockholm) a
perseverat pe ideea statului – organism biologic, imprimată de mentorul său, având uneori poziţii
chiar şi mai categorice. El afirma faptul că un stat nu poate fi independent de facto, dacă nu-şi
poate acoperi necesităţile economice proprii şi este nevoit să recurgă la importuri. Prin urmare, în
aceste situaţii (cazul Germaniei, de exemplu), Kjellen recomanda ca remediu cucerirea de noi
teritorii, în măsură să asigure bunăstarea şi progresului popor superior.
În mod cert, între urmaşii lui Ratzel o figură aparte a constituit-o Karl Haushoffer.
Combatant în primul Război Mondial, pensionat cu gradul de general maior, Haushoffer se dedică
ulterior studiilor de strategie militară şi de ideologie nazistă, mai ales după revenirea în ţară în
urma călătoriei de documentare efectuată în Japonia, în anul 1908. Profesor la Universitatea din
München, Haushoffer pune bazele geopoliticii germane şi fondează publicaţia lunară „Zeitschrift
für Geopolitik”, devenit odată cu trecerea timpului unul dintre principalele organe de pentru
expunerea gândirii politice şi militare ale celui de-al treilea Reich. Profesor al lui Rudolf Hess
(figură proeminentă a Germaniei naziste), Haushoffer a devenit consilier personal a lui Adolf Hitler
şi a fost una dintre principalele voci care au sprijinit acţiunile militare ale acestuia. Haushoffer
considera că state precum Portugalia, Belgia, Olanda, Danemarca, Elveţia şi Grecia sunt prea mici
pentru a putea rezista singure, astfel încât, spre binele lor, ele trebuie cucerite de statul german.
Denaturarea geografiei politice şi transformarea ei în geopolitică a fost intens utilizată în
acea perioadă tulbure, cu scopul justificării „ştiinţifice” a deciziilor şi a actelor militare. Ceea ce a
rămas în prezent este doar confuzia de termeni, de multe ori „geografia politică” şi „geopolitica”
fiind considerate expresii echivalente, sinonime.

7.3. Geografia structuralistă

Această direcţie ideologică de cercetare uman-geografică s-a dezvoltat mai ales în anii '70
ai secolului trecut, sub influenţa scrierilor antopologului şi filosofului francez Claude Levi – Strauss.
Pe tărâm ştiinţific, Levi - Strauss s-a afirmat, însă, în primul rând ca etnolog, studiind timp de cinci
ani structurile de rudenie ale indienilor din Amazonia, în paralel fiind profesor la universitatea din
Sao Paolo. Dar impactul deosebit de puternic pe care acest remarcabil cercetător l-a avut asupra
contemporanilor săi se datorează, probabil, şi faptului că – pe lângă mesajul pur ştiinţific – el nu a
neglijat nici comunicarea cu publicul larg, unele lucrări fiind redactate într-un limbaj şi de o manieră
accesibile oricui (în primul rând este vorba de volumul „Tropice triste”, apărut în anul 1955).
Contribuţia lui Levi – Strauss a constat în faptul că a încercat să adapteze şi să aplice
principiile lingvisticii structurale la cercetarea antropologică, teoria astfel construită fiind expusă în
lucrarea „Antropologie structurale”, publicată în 1958. Ideea pilon, conform căreia toate
fenomenele observabile sunt generate şi dirijate de o serie de structuri subiacente a pătruns rapid
şi în alte direcţii ale cercetării ştiinţifice, geografia umană fiind una dintre acestea.
Dar, aderenţa rapidă şi destul de entuziastă a geografiei umane la acest set ideologic se
explică şi prin faptul că în acestă subramură ştiinţifică existau deja, încă de la sfârşitul secolului al
XIX-lea, o teorie destul de asemănătoare, chiar dacă provenienţa şi istoria ei era fundamental
diferită. Este vorba despre marxism, a cărei amprentă asupra geografiei umane a fost extrem de
evidentă. Nuanţă a structuralismului modern, marxismul căuta să înţeleagă şi să explice trăsăturile
sociale pornind de la ideea că acestea reprezintă o rezultantă a unor factori mai discreţi, de natură
materială. Practic, dacă determiniştii din secolele trecute aşezau în postura de factor prim al
realităţii sociale condiţiile naturale, de această dată avem de a face cu un determinism social, în
care condiţiile materiale guvernează şi dirijează mecanismele de funcţionare ale societăţii
omeneşti.
Curentul filosofic marxist îi are drept iniţiatori pe doi celebri filosofi, activişti sociali şi
teoreticieni politici germani - Heinrich Karl Marx (1818 – 1883) şi Friedrich Engels (1820 – 1895).
Opiniile ştiinţifice ale lui Marx s-au fundamentat pe influenţe ideologice provenite din cel
puţin trei direcţii:
- dinspre filosofia lui Friedrich Hegel (1770–1831), de la care a preluat ideea materialismului
dialectic, conform căreia progresul social are la bază aşa numita luptă a contrariilor. Astfel, orice
societate (şi după părerea lui Marx mai ales cea capitalistă) conţine o serie de contradicţii interne,
49
iar această opoziţie de forţe este singura în măsură să determine apariţia unui salt calitativ. În
ciuda acestei influenţe, trebuie spus faptul că, în linii mari, Marx a fost un critic vehement al
filosofiei hegeliene;
- dinspre filosofia formulată de Andreas Ludwig Feuerbach (1804–1872), profesor al lui Marx
la universitatea din Jena, de la care discipolul a preluat cu precădere ideile şi atitudinea ateistă,
expuse de maestru ca atare în lucrarea „Philosophie und Christentum”, apărută în anul 1839. Ca
atare, stă doar în puterea omului să amelioreze calităţile societăţilor, divinitatea neavând nici o
contribuţie pe acest plan; doar omul îşi poate determina şi controla destinul.
- dinspre economia politică britanică, fondată de Adam Smith (1723–1790) şi David Ricardo
(1772–1823), din a căror studii privind originea bogaţiilor naţiunilor, principiile economice şi
fiscalitate, Marx a preluat noţiuni şi termeni utili expunerii concepţiei sale, precum plusvaloare,
protecţionism economic, rentă funciară, cost de producţie, salariu real, diviziunea socială a muncii
etc.
Friedrich Engels a fost mai degrabă un continuator al gândirii lui Marx, pe care l-a întâlnit la
Bruxelles în anul 1845. Membrii ai Ligii Comuniste Germane, Marx şi Engels au redactat
Manifestul Partidului Comunist, publicat în anul 1848. Engels a editat volumele doi şi trei ale
„Capitalului” lui Marx după moartea acestuia, dar pe plan ideologic poziţia sa era destul de diferită
de cea a colaboratorului său, având o nuanţă antropologică mult mai pronunţată.
Astfel, geografia marxistă se arată a fi o geografie cu un accente voluntariste şi
revoluţionare foarte pronunţate condiţiile natural neavând în această lumină decât statutul unui
cadru în care se desfăşoară evoluţia în salturi a societăţii. Natura este doar „teatrul” în care se
desfăşoară aceeaşi „piesă” perpetuă, cu aceeaşi doi „actori” – antagonismul dintre clasele sociale
dominante şi cele dominatoare.
În mare parte, succesul repurtat de ideile marxiste a fost posibil şi ca urmare a faptului că
această concepţie se opunea concepţiei demografice expuse la sfârşitul secolului al XVIII-lea de
economistul englez Thomas Robert Malthus (1766 – 1834). Conturată în anii avântului economic
generat de revoluţia industrială, această doctrină pleca de la semnalarea primejdiei pe care ar
constitui-o creşterea numerică a populaţiei Globului. În esenţă, Malthus afirma faptul că, pe când
resursele alimentare cresc în progresie aritmetică, populaţia lumii creşte în progresie geometrică,
astfel încât, iremediabil, mai devreme sau mai târziu, omenirea va fi condamnată la foamete. În
plus, această finalitate nu va putea fi evitată nici măcar în cazul statelor cu condiţii naturale extrem
de favorabile (cel al Marii Britanii, de exemplu), situaţie în care sfârşitul poate fi cel mult amânat.
Astfel de idei – acum atât de desuete – au avut însă în epocă o bună priză la publicul larg,
atât în societatea engleză, cât şi în Franţa, în Ţările de Jos sau în Scandinavia. Industrializarea şi
maşinismul dădeau impresia că forţa de muncă umană aproape că nu va fi necesară în viitor;
oraşele britanice se confruntau deja cu un puternic exod rural; periferiile insalubre se extindeau cu
repeziciune, iar faptele sociale reprobabile proliferau; la vârful societăţii exista o anumită stare de
teamă cu privire la faptul că ideile socialiste, proaspăt apărute, ar putea găsi un mediu de
dezvoltare foarte propice în acest proletariat pauper. Toate acestea erau argumente care au făcut
ca ideile malthusiene să fie acceptate de o categorie destul de largă de populaţie – fapt
demonstrat de scăderea importantă a natalităţii dintr-o serie de ţări vest – europene.
Teoria lui Malthus era, însă, lipsită de orice bază ştiinţifică. Prima sa eroare consta în faptul
că se considera creşterea numerică a populaţiei ca fiind o variabilă total independentă, izolată de
celelalte fenomene sociale. Mai mult, această creştere era vazută ca fiind constantă, fără a fi
sesizate caracterul ei temporal şi nuanţele spaţiale.
Pe lângă susţinători, concepţia malthusiană a avut şi foarte mulţi critici, unul dintre cei mai
vehemenţi fiind chiar Karl Marx, inclusiv în opera sa de căpătâi, „Capitalul”. Evident, propunerile lui
Malthus ca săracii să se poată căsători doar la vârste mai mari sau ideea de justeţe a selecţiei
naturale operată pe baze materiale nu puteau fi congruente cu o doctrină filosofică pe al cărui
piedestal central se afla proletariatul, clasa exploatată. Pentru Marx, malthusianismul era un
exemplu relevant al concepţiei dominatorilor, un argument convingător al existenţei unei lumi
dialectice, capabilă de progres doar în măsura în care pune în practică teoria revoluţiilor sociale
succesive.
În domeniul geografiei umane, influenţa concepţiilor de tip marxist a fost evidentă în primul
rând (cronologic vorbind) la americanul George Perkins Marsh (1801 – 1882) – totodată geograf,

50
filolog (vorbea nu mai puţin de cincisprezece limbi străine) şi om politic (membru al Congresului şi
ambasador al Statelor Unite ale Americii în Imperiul Otoman şi în Regatul Italiei).
Pricipala sa temă de cercetare ştiinţifică a constituit-o modul în care societatea umană
poate modifica natura, temă prezentată în primul rând în lucrarea „Omul şi natura” (1864), ulterior
completată, revizuită şi republicată la Roma (în anul 1872) sub titlul „Pământul, aşa cum a fost
transformat prin activitatea omului”. George Perkins Marsh a manifestat un interes aparte şi în
ceea ce priveşte ecologia, el considerând că omul este responsabil de păstrarea armoniei în
natură. El a sesizat legătura dintre defrişare şi deşertificare şi s-a preocupat de impactul pe care l-
ar putea avea introducerea unor noi specii animale în America de Nord. De exemplu, a iniţiat
proiectul privind aducerea cămilelor în America de nord, în vederea utilizării lor în serviciile de
patrulare de la graniţa aridă din sud – vestul Statelor Unite ale Americii, proiect care şi a fost pus în
practică ulterior.

„... odată cu acumularea capitalului, pe care ea însăşi o produce, populaţia muncitorească

produce în proporţii mereu crescânde şi mijloacele pentru propria sa transformare în
suprapopulaţie relativă. Aceasta este o lege a populaţiei caracteristică modului de producţie
capitalist, aşa cum, de fapt, orice mod de producţie din istorie a avut legile sale de populaţie
istoriceşte valabile. O lege abstractă a populaţiei nu există decât pentru plante şi animale, în
măsura în care omul nu intervine cu factorii săi de ordin istoric.”
Karl Marx – „Capitalul”

Multă vreme rămase aproape necunoscute, scrierile lui au fost redescoperite după 1930 şi
au stat – printre altele – la baza afirmării ecologiei ca ştiinţă modernă.
Cu toate că influenţa concepţiei marxiste în domeniul geografiei umane s-a manifestat şi în
occidentul european, precum şi în America de Nord, aderenţa maximă la aceste idei se regăseşte
în mod categoric în cadrul şcolilor ştiinţifice din fostele state comuniste. Uneori impusă (fie explicit,
fie persuasiv), alteori îmbrăţişată din proprie voinţă (din convingere ori din oportunism), concepţia
marxistă şi-a pus în mod apăsat amprenta asupra producţiei ştiinţifice uman – geografice din fosta
U.R.S.S. şi din aliaţii săi politici est – europeni. Acest fapt este vizibil inclusiv prin schimbarea
titulaturii acestei subramuri, sintagma geografie umană fiind înlocuită cu cea de geografie
economică, considerată a denomina mult mai bine ideologia care guverna demersul ştiinţific.
Astfel, chiar din titlu, se recunoştea importanţa superioară a activităţilor economice – deci a
faptelor voluntare, concrete – în faţa aspectelor strict omeneşti – deci cu o doză mult mai mare de
spiritual.
În aceste condiţii social - politice, studiile de geografie umană au devenit de multe ori lipsite
de valoare şi de utilitate; o serie de fapte şi fenomene reale nu puteau fi spuse, iar altele nu puteau
fi sesizate la un mod pur obiectiv, statistica acelor vremuri fiind de multe ori deformată (cazul
producţiilor agricole, al celor industriale sau cel al unor indicatori demografici – mortalitatea
infantilă, de exemplu). Este de notorietate cazul „Monografiei geografice a R.P.R.”, publicată în
anul 1960, în care modul disjunctiv al prezentării situaţiei „României burghezo – moşiereşti” şi al
„României puterii populare” capătă pe alocuri accente jenante. În ciuda acestor vicisitudini, chiar
dacă mai rare, studiile ştiinţifice de bună calitate nu lipsesc nici în această perioadă.
Din aceeaşi familie cu geografia marxistă (cel puţin prin prisma tonalităţilor ceva mai
„revoluţionare”) face parte şi geografia radicală, în ciuda faptului că originile sale structuraliste sunt
mai puţin evidente. Apărută în America anilor '60, pe fondul animozităţilor, tensiunilor şi discuţiilor
ridicate de problema drepturilor sociale, geografia radicală propune o radiografiere şi o analiză a
inechităţilor din societate, plecând de pe poziţii uman - geografice.
În esenţă, geografia radicală atrage atenţia asupra disfuncţionalităţilor sistemelor
economice şi sociale, asupra problemelor vieţii sociale şi asupra modurilor defectuoase de
organizare socială. De altfel, prin aceasta se observă foarte clar influenţa ideilor structuraliste
asupra geografiei radicale, ea căutând explicaţii ale realităţii într-o serie de aspecte nu neapărat
geografice, ci şi sociale, economice sau chiar politice.
În fine, trebuie menţionat şi faptul că, tot legat de ideile structuraliste, îşi are începuturile şi
geografia socială. Dacă titulatura în sine este destul de veche (fiind propusă de francezul Camille
Vallaux încă de la începutul secolului al XX-lea), dezvoltarea acestei subramuri este ceva mai
51
recentă, ulterioară celui de-al doilea Război Mondial şi se datorează îndeosebi geografilor din
lumea europeană anglo – saxonă. Influenţa şcolii sociologice de la Chicago extinde interesul
pentru această abordare după 1960 şi cu precădere în Statele Unite ale Americii, interesul
principal era descifrarea cauzalităţii segregaţiei sociale.
Criticată că se suprapune în mare parte peste geografia umană clasică, geografia socială
operează cu o serie de termeni şi viziuni proprii (aşa cum sunt spaţiu social, reţele sociale, teritoriu
social etc.) şi – mai ales – cu o metodologie diferită, chiae dacă, pe acest plan, împrumuturile din
domenul sociologiei sunt evidente. Oricum, cert rămâne faptul că geografia socială reprezintă o
subramură de cercetare de interfaţă, ea putând fi considerată ca o sociologie aplicată teritoriului;
altfel spus, se propune o studiere a efectelor spaţiale determinate de cauze sociale. Nu este deloc
greşit să afirmăm că geografia socială se focalizează asupra studiului relaţiilor dintre realitatea
geografică şi cea socială.
Argumentul geografiei sociale este dat de faptul că ea este o geografie actuală, printr-un
punct de vedere propriu încercând să ofere explicaţii şi propunând soluţii la o serie întreagă de
probleme de natură socială.

7.4. Posibilismul geografic

Posibilismul geografic reprezintă o concepţie ştiinţifică şi filosofică de mijloc, situată între

determinismul natural şi deteminismul social, plecând de la ideea conform căreia „natura propune,
iar omul dispune”. În acest fel, nu se neagă nici rolul oarecum limitativ al factorilor de mediu
natural, dar nici puterea societăţiiomeneşti de a interveni, într-o anumită măsură, asupra setului de
variabile fizico – geografice. Într-un fel, posibilismul geografic se situează pe postura liberului
arbitru teologic, în sensul că, de fiecare dată, omul are de ales între două sau mai multe posibilităţi
de acţiune într-un cadru general dat.
Piatra de bază a şcolii clasice franceze de geografie umană, posibilismul a avut, însă, o
serie de precursori, dintre aceştia cel mai important fiind filosoful Charles de Montesquieu (1689 –
1755). Născut într-o ilustră familie franceză, membru şi apoi preşedinte al parlamentului de la
Bordeaux, precum şi membru al Academiei de ştiinţe, iluministul Montesquieu ne-a lăsat ca cea
mai cunoscută operă a sa „Scrisorile persane” – o satiră a instituţiilor franceze ale vremii, redactată
sub forma unor culegeri de scrisori plecate din Iranul actual, ce compară critic două societăţi
fundamental diferite.
Însă, lucrarea din care rezidă accentele posibiliste ale lui Montesquieu este „Spiritul legilor”,
publicată în anii de deplină maturitate ştiinţifică a autorului (1748), în care sunt analizate trei forme
de guvernare: republica, monarhia şi dictatura (despotismul). Aici se dezbate cu precădere
problema separaţiei puterilor în stat, precum şi chestiuni legate de libertatea de grup şi cea
individuală – abordări absolut origiale pe atunci. Într-un fel, el a căutat să explice forma de
guvernare a diferitelor state de caracteristicile fizice ale teritoriului lor. De altfel, impactul acestei
lucrări poate fi dedus şi din faptul că a fost una dintre principalele surse din care sau inspirat autorii
Constituţiei Statelor Unite ale Americii.
Cu toate acestea, trebuie spus faptul că ideile lui Montesquieu nu erau, însă, foarte bine
segregate şi sedimentate, pe lângă sublinierea rolului major jucat de libera alegere a societăţii
umane în faţa provocărilor naturii, autorul vorbind şi despre rolul important al climei în ceea ce
priveşte formarea structurilor politice ale unei naţiuni. Montesquieu pleacă de la o serie de
explicaţii fiziologice privind influenţa climei asupra fizicului uman (mai exact asupra fluidelor din
corp, dar şi asupra inimii, ţesuturilor şi nervilor) şi implicit asupra trăsăturilor psihologice, sugerând
că forma de guvernare aleasă ar trebui să ţină cont de aceste aspecte. La fel ca gânditorii
determinişti, Montesquieu face o diferenţiere netă între caracterul popoarelor nordice şi cel al
popoarelor din zona intertropicală, căutând - şi după opinia sa găsind chiar – o serie de explicaţii
cu privire la acceptarea sclaviei. Astfel, căldura tropicelor formează caractere mai visătoare, mai
puţin dispuse la muncă susţinută, iar sclavia nu ar face decât să ordoneze aceste populaţii, care,
în altă situaţie, ar avea mai mult de suferit. Mai mult, dacă autorul admite oportunitatea sclaviei în
zonele calde, el nu este de acord cu existenţa ei în zonele temperate, unde omul ar da un
randament al muncii mult mai bun în condiţii de libertate.
Filosoful francez încearcă să explice frecvenţa în Asia a despotismului ca formă de
guvernare prin faptul că acest continent prezintă o zonă temperată extrem de îngustă, ceea ce
52
facilitează contactul dintre civilizaţii antagonice din punct de vedere cultural, formate în condiţii
climatice foarte diferite (cazul popoarelor siberiene şi cel al popoarelor din sudul continentului).
Spre deosebire, în Europa, larga extindere a zonei temperate constituie o fâşie tampon între cele
două extreme naturale şi sociale.
Însă, după Montesquieu, nu doar clima este elementul natual care influenţează forma de
guvernare, la ea adăugându-se calitatea solurilor. Astfel, în cazul ţărilor cu un sol fertil, monarhia
cea mai frecventă formă de conducere, în timp ce acolo unde calităţile solului sunt mai slabe
predomină republica. Pe de o parte, fertilitatea solului ar face ca cetăţenii să ducă un trai
mulţumitor, astfel încât principala lor necesitate ar fi legată de securitate, iar monarhia ar fi cea mai
capabilă să ofere o astfel de protecţie, răspunsul ei în caz de agresiune armată fiind mai prompt.
Pe de altă parte, existenţa unui sol steril ar duce la formarea unor popoare mai harnice, mai sobre
şi mai puţin dispuse la anarhie – caz în care ar fi mai indicată guvernarea republicană.
Însă, chiar dacă în cazul lui Montesquieu desprinderea de determinism nu este una totală,
lui îi revine meritul de a fi primul gânditor care a sesizat faptul că influenţa factorilor naturali asupra
societăţii omeneşti nu este una decisivă, ci are un caracter remediabil (de exemplu, autorul – a
cărei pasiune pentru continentul asiatic era vădită – aduce în discuţie cazul agriculturii chineze,
care, prin modul de organizare s-a dovedit a fi capabilă să suplinească în suficiente situaţii slaba
calitate a terenurilor cultivate).
Practic, Montesquieu adaugă la influenţa mediului natural asupra dezvoltării grupurilor
umane şi pe aceea a religiei, a formei de guvernare, a legilor sau a moravurilor. Rezultanta acestui
melanj reflectată în trăsăturile sociale ale popoarelor este denumită de autor „spiritul naţiunilor”.
De altfel, conturarea posibilismului geografic ca ideologie cu personalitate distinctă s-a
realizat abia după mai bine de un secol, în principal prin contribuţiile aduse de fondatorul şcolii
clasice de geografie umană din Franţa, Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918). Principala sa
lucrare ştiinţifică – „Principes de geographie humaine” – a fost publicată postum (în anul 1922),
sub îngrijirea discipolului său, Emmanuel de Martone.
Beneficiind şi de o conjunctură socială şi politică extrem de favorabilă (conducătorii statului
francez se deciseseră să finanţeze fondarea unui învăţământ superior geografic, în urma unui
război cu Prusia, dintre anii 1870 şi 1871, pierdut printre altele şi datorită faptului că ofiţerii
francezi nu erau puşi la punct cu citirea hărţilor topografice) şi dând dovadă de un remarcabil spirit
organizator, de la Blache şi-a format în scurt timp o echipă redutabilă de colaboratori, chiar dacă,
iniţial, aceştia nu avuseseră preocupări strict legate de geografie (majoritatea lor fiind învăţători).
De altfel, nici formaţia academică a lui de la Blache nu era una geografică, el fiind iniţial istoric.
Glisarea lui spre geografie se datorează în principal influenţei exercitate de scrierile semnate de
Carl Ritter şi de Alexandre von Humboldt.
Pe plan ştiinţific, lui de la Blache şi discipolilor lui le revine meritul de a realiza desprinderea
totală a geografiei de determinism (atât de cel natural, cât şi de cel social), în secial prin
reanimarea şi reformularea unei noţiuni mai vechi – genul de viaţă. Concept imaginat de Friedrich
Ratzel, genul de viaţă (Lebensart) ilustra în opinia acestui geograf modul în care un grupurile
umane îţi adaptează existenţa la condiţiile de mediu. Cu alte cuvinte, condiţiile identice de mediu
generau în mod invariabil aceleaşi forme de adaptare socială. Plecând de la această formulare
iniţială, reprezentanţii şcolii posibiliste franceze au redefinit genul de viaţă, care, în lumina acestei
filosofii, devenea echivalent cu ansamblul obiceiurilor (economice, sociale etc...) pe care le derula
un grup uman în scopul asigurării existenţei. Altfel spus, se considera că alegerea acestui set de
practici rămânea la latitudinea fiecărui grup, fiind dată la o parte încărcătura deterministă a
înţelesului original. Evident, omul – fiinţă biologică – nu se poate rupe în totalitate de natura fizică,
în funcţie de opţiunea aleasă la un anumit moment dat, efectul putând fi unul favorabil sau mai
puţin favorabil. Astfel, plecând de la această concepţie în care mediul natural era valorizat diferit
prin acţiunea liberului arbitru, posibiliştii francezi au analizat într-un mod preferenţial soluţiile pe
care diferite grupuri umane le-au găsit la această problemă. Studiile de acest gen se orientau, de
regulă, asupra unor regiuni naturale bine delimitate şi bine individualizate, acestea fiind, de altfel,
şi începuturile cercetării geografice regionale. Ulterior, analizele de acest gen au devenit mai
complexe, trecându-se de la studierea regiunilor omogene la cercetarea celor neomogene care
implicau o problematică diferită. Acum naţiunile şi statele nu mai sunt văzute ca nişte entităţi
perfect etanşe aflate într-un antagonism perpetuu, rolul împrumuturilor culturale fiind unul
semnificativ. Mai mult, condiţiile naturale şi resursele solice şi subsolice diferite - dar
53
complementare - nu mai sunt analizate ca fiind cauze ale diferenţierilor psiho – sociale, ci ca
premise ale punerii în practică a numeroase fluxuri comerciale.
Un alt caracter distinct al posibilismului l-a constituit atenţia acordată etnografiei, atenţie
provenită tot din interesul manifestat de diferenţierile genurilor de viaţă. Din acest punct de vedere
sunt analizate îndeosebi aspectele civilizaţiei materiale (tipurile de locuinţe, regimurile alimentare,
tipurile de unelte sau cele de îmbrăcăminte etc...), văzută ca formă de manifestare concretă a
modalităţii de adaptare aleasă de un grup sau altul la condiţiile de mediu.
Aşa cum spuneam, un merit real al lui Paul Vidal de la Blache a fost faptul că a reuşit să
creeze o adevărată şcoală de geografie, afirmaţie argumentată chiar şi printr-o simplă enumerare
a discipolilor lui de mare valoare.
Dintre aceştia, poate cel mai pregnant s-a impus Albert Demangeon (1872 – 1940), el
preocupându-se, printre altele, de o definire cât mai exactă a obiectului de studiu specificc
geografiei umane. Astfel, în concepţia sa, geografia umană studiază raporturile grupurilor umane
cu mediu geografic. Tot Demangeon este cel care a introdus noţiunea de mediu natural (cu sens
de mediu iniţial), care suportă efectele voluntarismului activităţilor omeneşti, devenind astfel un
mediu antropizat. Pentru această a doua noţiune, cercetătorul francez aduce – ca fiind cel mai
relevant – exemplul aşezărilor omeneşti, în care se observă cel mai uşor felul în care grupurile
umane au modificat calităţile iniţiale ale mediului, în conformitate cu necesităţile lor. De altfel,
plecând de la această premisă, Demangeon a încercat să explice trăsăturile morfo – structurale
ale aşezărilor rurale, pentru aceasta luând în calcul atât condiţiile naturale, cât şi pe cele sociale
(inclusiv etnia şi confesiunea).
La rândul lui şi Emmanuel de Martonne (1873 – 1955) s-a preocupat de modul în care
societatea omenească este capabilă să sorteze paleta largă de opţiuni oferită de mediul natural.
Ca şi contemporanul său, Demangeon, el alege pentru acest demers ca zonă de analiză tot
aşezările rurale, considerând că aici sunt cel mai vizibile interacţiunile dintre om şi natură. În acest
sens, Emmanuel de Martonne elaborează o tipologie a satelor din Europa centrală, în care
distinge mai multe categorii şi subcategorii de astfel de aşezări.
Bun cunoscător al ţării noastre, în care a întreprins mai multe călătorii şi a susţinut cursuri
acedemice şi conferinţe de Martonne a publicat în anul 1920, în domeniul geografiei umane,
„Harta etnografică şi a densităţilor României”.
Un alt discipol de seamă a lui Demangeon, dar care a glisat mai puternic spre domeniul
etnografiei, a fost Jean Brunhes (1869 – 1940), cercetarea lui având în vedere mai ales
instrumentele cu ajutorul cărora omul modifică aspectul original al mediuului natural.
Posibilismul geografic francez a avut un mare impact în epocă, el fiind adoptat de o
întreagă pleiadă de geografi europeni şi nord – americani. Această influenţă a posibilismului s-a
resimţit puternic şi în şcoala românească din perioada interbelică, cercetători precum George
Vâlsan, Ion Conea, Constantin Brătescu, Gheorghe Năstase sau Vintilă Mihăilescu fiind cei mai
importanţi reprezentanţi ai acestui curent uman - geografic.

7.5. Raţionalismul şi pozitivismul uman – geografic

Raţionalismului geografic îl are drept iniţiator pe savantul german Alexander von Humboldt
(1769 – 1859), personalitate cu o formaţie ştiinţifică deosebit de complexă: geograf, botanist,
economist, geolog şi fizician (de exemplu, el a fost cel care a descoperit scăderea în intensitate a
câmpului magnetic al Pământului de la ecuator spre cei doi poli). În plus, Humboldt poate fi
considerat prototipul cercetătorului de teren, cu o mare putere de observaţie, dublată de un spirit
de sinteză remarcabil, ambele dovedite mai ales de scrierile tipărite în urma expediţiilor efectuate
în America Latină. Autor al principiului cauzalităţii, Humboldt credea în unitatea lumii materiale,
considerând că acest ansamblu uriaş poate fi cercetat cu maximum de randament dor cu condiţia
să fie corect delimitate subansamblele sale componente.
Pozitivismul geografic a apărut sub influenţa ideilor avansate de filosoful şi sociologul
francez Auguste Comte (1798 – 1857), aşa cum au fost ele formulate în principalele sale opere:
„Cours de philosophie positive” (redactat în şase volume apărute între anii 1830 şi 1842) şi
„Discours sur l'esprit positif” (1844).

54
 Posibilismul ca doctrină situează la bază principiul conform căruia fiecare ştiinţă trebuie să
aibă ca prioritate cercetarea fenomenelor concrete şi cuantificabile. Astfel, metodologia de
cercetare ar trebuie să aibă în vedere următorii paşi:
- observarea directă şi indirectă (de preferat instrumentală) şi notarea trăsăturilor
fenomenului studiat;
- pe baza informaţiilor cantitative colectate se trece la clasificarea fenomenelor;
- sesizarea legităţilor care guvernează fenomenul în cauză;
- emiterea de ipoteze explicative;
- verificarea cât mai obiectivă a ipotezelor enunţate;
- formularea unor prognoze.
Se observă faptul că această metodologie care pune la bază cercetările cu conţinut factual
se apropie mai mult de ştiinţele exacte, geografia umană – care nu se poate adapta în totalitate
acestui tip de abordare - fiind astfel mai dezavantajată. Totuşi, generalizările realizate pe seama
clasificărilor reclamate de cercetarea pozitivistă au dus la apariţia modelelor de comportare
spaţială, foarte utile cu precădere în prognoza uman – geografică, precum şi în măsurarea
gradului în care o situaţie concret se abate de la ceea ce este considerat (conform modelului
elaborat) a fi starea ideală.
În ordine cronologică, cel dintâi model de acest gen a fost cel elaborat în anul 1826 de
economistul german Johann Heinrich von Thünen (1783 – 1850). Pe lângă formaţia academică,
von Thünen a fost, în realitate, şi un important proprietar funciar care şi-a urmărit scopul concret –
acela de a-şi organiza cât mai judicios exploatarea proprietăţii. Teoria sa referitor la acest subiect
a fost expusă în lucrarea intitulată „Statul izolat”, publicată la Hamburg în anul 1826.
În demersul său von Thünen a plecat de la o situaţie simplificată la maxim, în care a
considerat că există o regiune de câmpie perfect omogenă (inclusiv din punctul de vedere climei şi
a fertilităţii solului), cu un singur oraş situat în centrul ei, oraş care îşi procură toate produsele
agricole necesare de pe teritoriul din jur. În plus nu există drumuri (prezenţa lor ar deranja
omogenitatea), iar toţi agricultorii au aceeaşi tendinţă de a-şi maximiza profiturile. Pentru vânzarea
produselor există o singură piaţă, situată în centrul urban. Deoarece condiţiile naturale sunt
identice în toată regiunea, înseamnă că şi costurile de producţie ale oricărui produs agricol sunt
identice, diferenţele care apar în ceea ce priveşte preţul de vânzare fiind legate doar de distanţă şi
implicit de cheltuielile de transport suportate de producător.
În consecinţă, într-un astfel de sistem factorul care dirijează specializarea agricolă îl
constituie distanţa faţă de piaţa de desfacere, ea fiind singurul element care se impune în reglarea
spontană a dimensiunilor profitului. La aceasta se adaugă şi variaţia spaţială a rentei funciare,
chiriile mai mari pentru terenurile din apropierea centrului urban reclamând specializări agricole
capabile să acopere aceste costuri suplimentare. Astfel, dat fiind faptul că regiunea este omogenă
şi etanşă, tendinţa de organizare a specializării agricole va fi aceea de divizare în patru zone
concentrice, individualizate pe baza greutăţii produselor, dar şi în funcţie de gradul lor de
perisabilitate.
Prin urmare, în cercul concentrică din imediata apropiere a pieţii urbane cea mai rentabilă
va fi cultura legumelor, atât datorită volumului uneori mare (cazul cartofului), cât şi ca urmare a
perisabilităţii care interzice transportul de durată. În plus, de la o anumită distanţă, cheltuielile de
transport ar depăşi grava în mod decisiv veniturile obţinute de producător. Tot aici se va localiza şi
creşterea intensivă a bovinelor pentru lapte, care necesită şi ea cheltuieli de producţie ridicate şi
cheltuieli de transport reduse.
Următorul cerc va tinde să se specializeze în silvicultură – o centură forestieră – dat fiind
faptul că această subramură ce implică cheltuieli de producţie scăzute, reclamă în schimb
cheltuieli însemnate în ceea ce priveşte transportul spre piaţă.
Al treilea sector circular aparţine culturii cerealelor, cu o productivitate mai redusă, dar care
este compensată de posibilitatea de stocare a produselor pe un timp mai îndelungat. În concepţia
lui von Thünen limita exterioară a acestui sector este determinată inclusiv de preţul de transport al
îngrăşămintelor agricole, dinspre furnizorul urban spre clienţii rurali.
În fine, ultimul cerc revine zootehniei extensive, mai precis creşterii bovinelor pentru carne
– caz în care preţul de desfacere al produselor ar compensa pe deplin cheltuielile legate de
transport (cu toate că se poate lua în discuţie şi situaţia în care turmele se pot deplasa singure
spre abator).
55
 Reamintim faptul că această situaţie este doar una ipotetică, premisa de bază fiind
izotropia şi izolarea deplină a regiunii reper. Doar în astfel de condiţii apar şi funcţionează la modul
descris de autor inelele lui von Thünen. Evident, realitatea este cu mult mai complexă, mai ales
datorită traseului căilor de comunicaţie (rutiere, feroviare, navale) care modifică substanţial atât
valoarea rentei funciare, cât şi costurile de transport şi gradul de accesibilitate. De altfel, inclusiv
autorul a încercat să problematizeze această situaţie ideală, incluzând în ecuaţie şi existenţa unei
axe de comunicaţie (a unui râu navigabil), caz în care cercurile se vor alungi în lungul acesteia.
Apariţia concretă şi inevitabilă a unor variaţii privind condiţiile de climă, precum şi diferenţierile
impuse de fertilitatea terenurilor, modifică la rândul lor modelul iniţial. În plus, nu este luată în
calcul oscilaţia preţurilor pe piaţă prin intermediul legii cererii şi ofertei - alt factor care modifică
major distribuţia ordonată a inelelor lui von Thünen.
A doua teorie de acest gen este cea imaginată tot de un economist (dar şi sociolog)
german - Alfred Weber (1868 – 1858) în anul 1909. Weber a fost profesor la prestigioasa
universitate din Heidelberg de unde a fost concediat în timpul celui de-al treilea Reich datorită
criticării ideilor naziste, devenind astfel unul din principalii lideri ai rezistenei intelectuale germane.
Dezvoltarea de atunci a industriei şi a transporturilor, precum şi urbanizarea galopantă
ridicau noi probleme în ceea ce priveşte gestionarea şi organizarea spaţiului geografic, la nivel
academic fiind stimulată căutarea unor soluţii în acest sens. Dacă în perioada de dinaintea
revoluţiei industriale micile manufacturi şi ateliere erau amplasate în apropierea sursei de
alimentare cu materie primă sau – în alte situaţii, în funcţie de profilul lor - în apropierea
consumatorilor, apariţia fabricilor de talie mare, cu cerinţe superioare în ceea ce priveşte
aprovizionarea de orice fel, solicita o localizare spaţială cât mai judicioasă.
Modelul creat de Alfred Weber îşi propune stabilirea punctului optim în care trebuie
implantată o unitate industrială, plecând de la ideea că atât costurile de transport ale materiei
prime, cât şi cele similare ale energiei şi produselor finite trebuie să fie minime, astfel încât
eficienţa economică a întreprinderii din acest punct de vedere să fie maximă.
Ca şi von Thünen, Weber a pornit de la imaginarea unei situaţii cât mai simple, a existenţei
une singure întreprinderi. În acest caz, sursa de aprovizionare cu materie primă, sursa de
aprovizionare cu energie şi piaţa de desfacere a produselor finite constituie vârfurile unui triunghi.
Dacă cele trei costuri de transport sunt egale, atunci localizarea ideală a întreprinderii în vederea
minimizării cheltuielilor de transport ar trebui să fie în centrul triughiului, mai exact la intersecţia
celor trei mediatoare. Pe baza calculelor concrete privind costurile de transport pentru cele trei
puncte au fost imaginate areale de echivalenţă delimitate de aşa numitele izodapane – linii care
unesc punctele pentru care suma cheltuielilor de transport este egală. Cu cât izodapanele sunt mai
dese spre unul dintre vârfurile triunghiului (de exemplu au o densitate mai mare spre sursa de
aprovizionare cu materie primă, ceea ce denotă costurile ridicate ale transportului ei), cu atât
localizarea cea mai favorabilă a întreprinderii se va apropia de vârful în cauză.
Evident, realitatea este mai complexă şi conţine un număr mult mai mare de variabile, între
acestea cele mai importante fiind localizarea spaţială a forţei de muncă şi tendinţa de aglomeraţie
a întreprinderilor în vederea realizării unor economii de scară.
Weber a plecat de la ideea existenţei unei forţe de muncă inegal repartizată în jurul
punctului cel mai favorabil de localizare a întreprinderii, iar salariile sunt fixe şi egale în tot arealul.
Astfel, dacă populaţia este distribuită în oraşe apropiate între ele, costurile muncii vor creşte lent
pe măsură ce ne îndepărtăm de oricare oraş (Fig. 4).
În situaţia în care densitatea aşezărilor este una redusă, dimensiunea acestor costuri vor
creşte rapid în teritoriile circumurbane, soluţia fiind amplasarea fabricii mai aproape de forţa de
muncă. Weber denumeşte izodapană critică linia dincolo de care economiile realizate prin
apropierea amplasamentului de forţa de muncă devin egale cu pierderile datorate transportului pe
distanţă mai lungă al materiilor prime, al energiei şi al produselor finite spre piaţa de desfacere
(Fig. 5).
Oricum, cert rămâne faptul că tendinţa industriilor pentru care cheltuielile transportului de
materii prime sau de energie este însemnată este de a se amplasa în apropierea uneia din aceste
surse - cazul siderurgiei îndeosebi, ale cărei unităţi au fost localizate (până la dezvoltarea
transporturilor navale de mare tonaj) fie în bazinele de extracţie a cărbunelor, fie în cele de
exploatare minereurilor de fier (mai ales atunci când acestea aveau o concentraţie inferioară).

56
 Dimpotrivă, acele ramuri industriale pentru care respectivele două categorii de cheltuieli
sunt mai reduse, se vor localiza preferenţial în imediata apropiere a forţei de muncă – exemplul
industriei textile fiind, poate, cel mai relevant – mai ales dacă în acest fel se pot obţine şi o serie de
economii salariale (cazul delocalizării industriei vest-europene a confecţiilor, cu precădere într-o
serie de ţări sud - asiatice).

Fig. 4 Trianghiul weberian de localizare (a) şi calcularea punctului optim de localizare (b)
(sursa : O. Groza, 2005)

57
 Fig. 5 Distorsiunile spaţiale ale localizării optime în funcţie de atracţia exercitată de
forţa de muncă (a) şi de "forţa de aglomeraţie" (b).
(sursa : O. Groza, 2005)

Un alt model teoretic elaborat de pe poziţii pozitiviste este cel imaginat de Walter Christaller
(1893 – 1969), asupra aşa numitului „loc central” a fost prezentată ca atare în lurarea „Die
zentralen Orte in Süddeutschland”, publicată în anul 1933 la Jena şi expusă în cadrul celui de-al

58
XV-lea Congres Internaţional de Geografie desfăşurat la Amsterdam în 1938. Ulterior, acest model
fost continuat de un alt economist, August Lösch, într-o lucrare ce avea în vedere repertiţia
teritorială a pieţelor („Die raümlische ordung der Wirtschaft” – 1940).

Fig. 6 De la arii circulare Fig. 7 Principiile de organizare a spaţiului

la pavaje hexagonale după Christaller
(sursa: O. Groza, 2005) (sursa: Pumain şi Saint Julien, 2001, după O.Groza, 2005)

Licenţiat în filosofie şi economie, Christaller a fost racolat în anul 1940 de Biroul de

Planificare a Teritoriului care a funcţionat în timpul Germaniei naziste, cu scopul de a reorganiza
din punct de vedere economico – geografic reţeaua de aşezări omeneşti a teritoriilor deja cucerite,
dar şi celor care se spera că vor fi ocupate în viitor în partea de est a Europei (era vorba de fosta
Republică Cehoslovacă şi de Polonia – în primul caz - şi de fosta U.R.S.S. – în secundul).
Punctul de plecare al constituirii acestui model la reprezentat studiul întreprins de
Christaller asupra reţelei de aşezări urbane din partea de sud a Germaniei, cu condiţii naturale
relativ uniforme şi cu o distribuţie teritorială a oraşelor cvasiechidistantă. Ca şi alţi antecesori ai săi
şi Christaller idealizează teritoriul supus modelizării (relief omogen, resurse cu prezenţă
echivalentă, o populaţie uniform răspândită şi având venituri identice, iar furnizorii de servicii nu
sunt în măsură să realizeze profituri excesive), conferindu-i acestuia proprietăţi absolut izotrope.
În acest cadru „aseptic” autorul încearcă să stabilească o schemă a unei dispuneri
geometrice şi spaţiale cât mai judicioasă a centrelor urbane, văzute ca furnizoare de servicii
(indiferent de natura lor: învăţământ, sănătate, comerţ etc.) la care fac apel ruralii din proximitate.
În viziunea lui Christaller, aceste oraşe se situează unul faţă de altul la o distanţă de 4 – 5 km,
echivalentul unei ore de mers pe jos în ritm normal. În plus, modelul ia în considerare o reparţie
teritorială omogenă a populaţiei. În mijlocul acestui cadru imaginar se află un oraş de importanţă
maximă (acel „loc central”), singurul care furnizează servicii de calitate superioară. În jurul acestui
centru se găsesc oraşe mai mici, care deservesc spaţiul rural cu servicii cu atât mai banale cu cât
dimensiunea lor deografică – şi implicit importanţa – este mai redusă. Pentru a putea servi în bune
condiţii clientela rurală, aceste oraşe sunt amplasate în teritoriu de aşa manieră încât nici un
solicitant rural să nu aibă de parcurs o distanţă mai mare decât cea deja stabilită ca limită a
59
accesibilităţii, adică 4 – 5 km. Dar, deoarece conturul ideal al limitei spaţiale de oferire a serviciilor
fiecărui oraş este unul circular, în mod logic vor exista zone disputate de două oraşe învecinate,
precum şi areale ineficient deservite. Christaller consideră că, în această situaţie cercurile care
delimitează ariile de influenţă vor avea tendinţa de a se transforma în hexagoane, astfel încât să
nu mai existe nici spaţii cu dublă ofertă şi nici spaţii necontrolate, hexagoanele respective
îmbinându-se perfect (Fig. 6, 7 şi 8).

Fig. 8 o imagine comparativă asupra diferitelor tipuri de pavaje spaţiale

(sursa: O. Groza, 2005)

Ulterior, autorul ia în calcul şi posibilitatea – foarte probabilă – ca densitatea populaţiei să

fie diferită sau ca standardul economic de viaţă al acesteia să difere. Astfel, el modulează teza
izotropiei (naturale şi sociale) iniţiale, ajungând la concluzia că hexagoanele sunt cu atât mai mari
cu cât densitatea populaţiei este mai scăzută sau cu cât standardul de viaţă este mai coborât (şi în
consecinţă puterea de cumpărare şi de apelare a ruralilor la serviciile urbane).
Astfel, transpare ca fiind evidentă organizarea piramidală a oricărui sistem de aşezări
omeneşti, pe măsură ce se avansează spre vârful piramidei localităţile având funcţii din ce în ce
mai elitiste şi oferind servicii din ce în ce mai rafinate (Fig. 9).
Modelul imaginat de Christaller a avut un ecou larg mai ales în rândul geografilor din vestul
Europei , chiar dacă – în ciuda eforturilor de corijarea ulterioară a neajunsurilor sale - s-a dovedit a fi
prea rigid În consecinţă, modelul a fost continuat de alţi cercetători, hotărâtoare fiind contribuţia adusă
de un alt economist german, August Lösch. Acesta a păstrat ideea iniţială şi a fundamentat-o
matematic, introducând o evidentă flexibilitate în organizarea spaţiului (Fig. 10), expunându-şi
concepţia în lucrarea „Die raümlische ordung der Wirtschaft”, publicată la Jena în anul 1940.
Astfel, pentru Lösch, în aceeaşi situaţie reală modelizată, centrele de acelaşi rang puteau
avea funcţii diferite - fiind centre administrative, cu k=7, noduri de reţea de transport, cu k=4 sau
centre comerciale, cu k=3 - şi nu posedau în mod necesar echipamentele pe care le aveau centrele
de rang inferior. De asemenea, economistul german induce factori perturbatori, ca de exemplu
deformarea pavajului regulat în urma atracţiei exercitate de o metropolă regională (Fig. 11)
Lösch vizează depăşirea stadiului static şi ajungerea la o teorie generală a localizării,
fundamentată pe existenţa unui echilibru regional dinamic, rezultat din jocul multiplu al sferelor de
interes ce caracterizează fiecare nivel ierarhic al structurilor spaţiale. Din această cauză, modelul
imaginat de Lösch este unul pur economic, autorul eliminînd din start toate cauzele diferenţierilor
spaţiale care nu sunt de natură economică, printr-un set de ipoteze conforme, care să nu afecteze
rigoarea calculelor matematice. Ca şi Christaller, Lösch construieşte reţele de suprafeţe
hexagonale pentru fiecare produs sau serviciu, combinîndu-le ulterior în sisteme de reţele (care
devin structura de bază a regiunilor economice) şi mai apoi în reţele de sisteme (sau reţele de
regiuni), concepte de vor sta la baza teoriei echilibrului regional. Această construcţie arhitecturală
realizată pas cu pas duce la sesizarea unei ierarhii stricte de locuri centrale (O. Groza, 2005).

60
 Dacă, după cum am văzut, la Walter Christaller locurile centrale apăreau ca un fenomen
natural de echilibrare teritorială a cererii şi a ofertei, pentru Lösch, care continuă tradiţia deductivă,
locurile centrale reprezintă rezultatul unor alegeri conştiente ale locurilor optime de localizare.

Fig. 9 Funcţiile urbane la diferite nivele ale ierarhiei spaţiale

(sursa: O. Groza, 2005)

Alegerea punctelor optime este de fapt o sortare a diverselor combinaţii de locuri de

producţie şi de locuri de consum, fiecare dintre ele constituind o piaţă parţială, subordonată pieţii
globale. Această interdependenţă a pieţelor duce automat la interdependenţa localizărilor: orice
nouă implantare antrenează repercusiuni asupra tuturor celorlalte, ante-existente.
Legăturile şi relaţiile stabilite între unităţile de produţie duc la o interdependenţă generală
astfel încât, la o nouă localizare, celelalte vor fi iarăşi afectate, fiecare reformându-şi din nou aria de
influenţă, în cazul de faţă aria de distribuţie a produselor fabricate, distribuite şi consumate.
Calcularea ariei de manifestare a acestui echilibru dinamic este instrumentul principal de trasare a
limitelor regiunilor economice. Metoda va fi utilizată mai târziu de economistul american de origine
rusă Vassili Leontieff pentru care limitele regiunilor economice sunt date de suprapunerea pieţelor
comerciale ale principalelor întreprinderi cu piaţă locală şi regională.

61
 Teoria generală a echilibrului localizărilor unui sistem economic urmărită iniţial de Lösch a
fost treptat abandonată în favoarea unei teorii a regiunilor economice. Ideea de echilibru intra-
regional va fi dezvoltata mai târziu de Walter Isard, care va extinde analiza asupra ansamblurilor de
regiuni, definind prin urmare echilibrul inter-regional al localizărilor activităţilor economice.

Fig. 10 Locurile centrale în viziunea lui August Lösch

(sursa: O. Groza, 2005)

Fig. 11 Deformarea reţelei de locuri centrale - August Lösch

(sursa: O. Groza, 2005)

62
 Peste ani (mai exact în 1972), un alt model - formulat şi propus de K. Cox – îşi va pune
amprenta asupra studiilor de geografie umană. Acest nou model a apărut pe fondul preocupărilor
geografilor umanişti din acel timp de a cercetă felul în care spaţiul contribuie la distribuţia populaţiei,
a aşezărilor omeneşti şi a activităţilor economice productive. Modul în care spaţiul poate acţiona
asupra tuturor acestor elemente se traduce prin tendinţa ca toate fluxurile pe care le presupun
acestea să se desfăşoare cu minimum de efort (fizic, financiar etc.) şi implicit cu maximum de
randament.

„Modelul gravitaţional se îmbină foarte bine cu modelul locurilor centrale, explicând

limita spaţială a eficienţei serviciilor. Aplicarea modelului gravitaţional, cu ajutorul calculatorului
electronic, a dus la elaborarea unor hărţi teoretice ale zonelor de polarizare urbană, stimulând
explicarea diferenţelor dintre ariile de polarizare teoretice şi cele reale. Aceasta poate servi la
o localizare mai corectă a centrelor de polarizare şi la corectarea imperfecţiunilor diviziunii
administrative a teritoriului (de exemplu, în Marea Britanie a fost complet modificată, în acest
fel, vechea împărţire administrativă, în comitate, care persista încă din Evul Mediu şi care
rămăsese complet inadecvată); analiza ariilor de polarizare ale marilor oraşe din S.U.A., prin
combinarea modelului gravitaţional cu analiza fluxurilor concrete, a demonstrat, în schimb,
caracterul cu totul convenţional al actualelor linii de demarcaţie dintre statele federaţiei, mai
ales în regiunea Munţilor Stâncoşi, unde zona de influenţă a metropolei regionale Salt Lake
City depăşeşte cu mult limitele statului Utah, acoperind arii vaste şi din Idaho, Nevada,
Wyoming, până în Montana.”

Alexandru Ungureanu – „Geografie umană generală”

Plecând de la această adevărată temă de cercetare, Cox şi-a imaginat un model de tip
gravitaţional, foarte util atât pentru explicarea şi înţelegerea realităţii concrete, cât şi pentru
prognozarea evoluţiilor viitoare, deoarece ne poate oferi o serie de informaţii asupra probabilităţii
desfăşurării unor fenomene uman - geografice.
Cox postulează că intensitatea acestor fenomene derulate în spaţiu prezintă – în linii mari –
tendinţa de a fi invers proporţională cu distanţa la care se produce deplasarea şi direct
proporţională cu capacitatea centrelor generatoare de flux. Se observă că, de fapt, această teorie
este analogă celei formulate de celebrul fizician englez Isaac Newton, cu privire la gravitaţia
universală, în conformitate cu care probabilitatea interacţiunii este invers proporţională cu pătratul
distanţei şi direct proporţională cu produsul maselor.
Astfel, interacţiunea spaţială dintre două centre urbane (notate de noi cu x şi y) văzută prin
prisma modelului gravitaţional poate fi exprimată matematic prin următoarea formulă:

Ox .O y
Txy  k .
d2

în care:
- Txy - reprezintă intensitatea acţiunii între centrele x şi y;
- k - este un coeficient al rezistenţei specifice pe care o opune mediul la mişcare;
- O - reprezintă indicele capacităţii de polarizare a celor două centre luate în calcul;
- d – distanţa dintre centre.

Modelul imaginat de Cox se pretează foarte bine în cazul existenţei unor fluxuri de natură
banală, aşa cum sunt fluxurile comerciale existente între un centru urban şi localităţile rurale din
teritoriul controlat de acesta. În acest caz, frecvenţa schimburilor scade pe măsură ce ne
îndepărtăm de oraş, însă, dacă o localitate rurală este ceva mai importantă (ca număr de locuitori
sau din punct de vedere economic), frecvenţa schimburilor comerciale cu aceasta înregistrează o
abatare de la regulă în sens crescător. Evident, la fel de corectă este şi reciproca acestei situaţii.

63
 Ecuaţia matematică ce ilustrează modelul gravitaţional are trei termeni, rezultatul final
depinzând de caracterstica fiecăruia dintre ei, astfel încât este necesară analizarea mai
amănunţită a acestora.
1. Rezistenţa specifică a mediului la mişcare sau rugozitatea – acest prim parametru îşi
exercită influenţa în mod concret prin costul mişcării, fie că este vorba despre deplasarea
persoanelor (navetiştii, de exemplu), de cel al transportului de produse materiale sau de costurile
serviciilor (cum ar fi telefonia fixă). În acest caz, o importanţă mare o prezintă tipul de transport
(cele mai ieftine fiind transporturile navale, urmate de cele feroviare şi de cele rutiere), precum şi
nivelul de dezvoltare tehnică şi tehnologică a infrastructurii de comunicare (situaţie în care apariţia
şi apoi banalizarea internetului a nuanţat mult realitatea trecută).
O altă metodă economică de „netezire” a rugozităţii o reprezintă utilizarea unor mijloace de
transport de mare capacitate, ceea ce a dus la apariţia vaselor petroliere gigant, a trenurilor de
marfă cu lungimi considerabile sau a utilajelor de transport rutier de mare tonaj (aşa cum sunt cele
folosite în S.U.A. sau în Australia).
Rugozitatea este influenţată şi de timp, mai exact de timpul necesar efectuării deplasării în
spaţiu. Din acest punct de vedere, progresele înregistrate de domeniul tehnic au redus din ce în ce
mai mult durata de transport, ajungându-se astfel la o aparentă comprimare a spaţiului (în mod
obişnuit, în cazul călătoriilor cu trenul, nu mai apreciem distanţa pe care o avem de parcurs, ci
timpul afectat acesteia). Însă această comprimare nu este uniformă, ea favorizând marile oraşe,
deservite de aeroporturi, de trenuri de mare viteză şi dotate cu autostrăzi.
Durata deplasării interesează atât în ceea ce priveşte transportul unor produse perisabile (în
primul rând cele alimentare proaspete), dar şi în legătură cu navetismul diurn pe care îl practică
mase largi de oameni. Legat de acest din urmă aspect, au fost imaginate o serie de hărţi pe care
sunt trasate aşa-numitele izocrone – linii care unesc punctele situate la durate egale de parcurs
faţă de centrul luat în calcul.
2.Capacitatea de polarizare a centrelor – este elementul cel mai important în ecuaţia
modelului gravitaţional, centrele puternice, de dimensiuni mari reuşind să pună în mişcare fluxuri
importante (umane, de produse, etc.), de multe ori în ciuda faptului că distanţele de parcurs sunt
apreciabile. Capacitatea de polarizare este apreciată în studiile de geografie umană fie prin prisma
dimensiunii demografice (oraşele mari au un ”magnetism” superior, pe toate planurile), fie din
punctul de vedere al produsului brut, fie din cel al ponderii deţinute de activităţile economice
industriale.
Dar - ca aproape oricare alt aspect al vieţii care aparţine omului – atractivitatea nu este nici
imuabilă şi nici nu păstrează întotdeauna cu perseverenţă aceleaşi nuanţe. Atractivitatea unei
regiuni carbonifere (aşa cum am văzut deja) sau cea a unei zone industriale clasice este – putem
spune invariabil – temporară. Exemplul efemerităţii din secolele trecute a „oraşelor ciupercă” din
partea central - vestică Americii de Nord (cu o apariţie şi dezvoltare fulgerătoare, pe baza
descoperiri unor minereuri de aur, dar abandonate după epuizarea acestora) este, din acest punct
de vedere, suficient de relevant. O stabilitate mult superioară o are, însă, magnetismul exercitat de
zonele litorale, favorabile dintotdeauna unei largi game de activităţi economice: transporturi navale,
o industrie tipică, apoi comerţ şi turism.
Dar atractivitatea poate să survină şi ca urmare a intervenţiei decizionale operate de
forurile de conducere locală, regională şi – mai ales – naţională, aspect pentru care avem o
sumedenie de exemple. Astfel, decizia unor state extraeuropene de schimbare a capitalei a produs
mereu o remaniere a capacităţilor de polarizare în plan naţional. Aşa s-a întâmplat în statul african
Côte d'Ivoire, unde fosta capitală, Abidjan (afectată de hipertrofiere urbană provocată de existenţa
unui masiv exod rural, manifestată printr-o extindere teritorială însemnată a periferiilor insalubre şi
lipsite uneori chiar li de dotările edilitare cele mai elementare) a cedat locul localităţii
Yamoussoukro (satul natal al preşedintelui de atunci al respectivei republici), la vremea aceea
aceasta numărând doar câteva sute de locuitori. Beneficiind de investiţii considerabile şi de decizii
în majoritate juste, noua capitală s-a dezvoltat rapid, reechilibrând într-o anumită măsură
geometria fluxurilor de polarizare, anterior cu o orientare cvasiunidirecţională (spre Abidjan).
Prin situaţii asemănătoare au trecut – mai demult sau mai recent - şi alte state africane, dar
raporturile de forţă în ceea ce priveşte atractivitatea nu s-au modificat la fel de mult, cazul Nigeriei
(unde calitatea de capitală a fost pierdut de marele oraş Lagos şi câştigat de mica localitate Abuja)
sau cel al Tanzaniei (stat care şi-a mutat capitala de la Dar es Salam la Dodoma).
64
 „Atractivitatea a fost adesea analizată prin prisma motivaţiei personale, în diferite
state, cu ajutorul unor anchete de tip social – geografic. Astfel, în cazul Franţei, răspunsurile
la o astfel de anchetă indică următoarea ierarhie a motivaţiei deplasărilor definitive ale
populaţiei: 27% - motive familiale, 17% - perspective mai bune de promovare pe scara
socială, 12% - promovarea în muncă, 12% - salarii mai ridicate, 8% - motive de natură psiho
– socială, 6% - posibilitatea continuării studiilor, 2% - un şomaj mai coborât decât în zona de
origine şi restul – alte motive. Pe baza acestei motivaţii, în Franţa s-au delimitat şi regiunile
cele mai atractive, cu o capacitate maximă de polarizare a migraţiilor umane definitive –
Regiunea Pariziană şi Coasta de Azur.
În S.U.A., în momentul de faţă, maximumul de atractivitate este înregistrat de statele
Florida, California şi Arizona („Centura Soarelui”, unde repulsia creată în trecut de climatul
fierbinte a fost învinsă astăzi de „revoluţia aerului condiţionat”).
După cum am anticipat, opusul atractivităţii este repulsivitatea anumitor arii
geografice sau centre, în raport de aceleaşi criterii care motivează atractivitatea. De
exemplu, în Franţa se observă o suprapunere foarte concludentă între regiunile cu cele mai
mici venituri pe locuitor şi proporţiile cele mai mari ale celor care pleacă definitiv din
populaţia totală – în Bretagne şi în vestul Masivului Central Francez (Limousin). În S.U.A.
cele mai mari deficite migratorii se înregistrează, de asemenea, în statele cu cele mai mici
venituri care revin în medie unui locuitor, din centrul vechii Centuri a Bumbacului, cu proporţii
mari ale populaţiei de origine negro – africană şi cu industrializare modestă (în special
Mississippi şi Arkansas).
În Marea Britanie populaţia pleacă masiv din regiunile mai puternic afectate de şomaj
(vechile bazine carbonifere), în special din Lancashire şi Scoţia central – vestică.”

Alexandru Ungureanu – „Geografie umană generală”

Există şi exemple de situaţii în care aureola de atractivitate generată de statutul de capitală

este în măsură să determine apariţia unor fluxuri de migraţie consistente, în ciuda existenţei unor
condiţii naturale nu tocmai favorabile. Este cazul Republicii Belize, a cărei fostă capitală – Belize
City – era amplasată într-o zonă litorală foarte joasă, frecvent afectată şi inundată de furtunile ce
veneau dinspre Marea Caraibilor. Ulterior, conducerea acestui stat a hotărât mutarea capitalei în
interiorul ţării, la Belmopan, în urma aplicării respectivei decizii decăderea (demografică şi
economică) pe care a înregistrat-o fosta capitală fiind una de mari proporţii.
Dar atractivitatea dă naştere la o anumită concurenţă între regiuni şi oraşe, de multe ori tot
o decizie centrală putând fi factorul care poate înclina balanţa într-o parte sau alta, tranşând astfel,
din exterior, disputa; dar, la fel de bine, forurile centrale pot opta pentru o situaţie de compromis.
Aşa s-a întâmplat în Australia, unde concurenţa dintre cele două principale oraşe - Merlbourne şi
Sidney – a fost şi este una remarcabilă. La momentul stabilirii oraşului capitală, echilibrul destul de
accentuat al raporturilor de forţă dintre aceste două mari centre urbane şi dorinţa de a nu se
ajunge la o nedorită divizare a statului, au determinat pe australieni să aleagă varianta înfiinţării
unei noi localităţi (Canberra de astăzi), prevăzută din start ca centru politic al ţării, aproximativ la
jumătatea distanţei dintre cei doi poli urbani principali.
Alteori, acţiunile de acest gen, de schimbare în sens pozitiv a atractivităţii prin decizie
politică, au avut un succes mai puţin însemnat, exemplul cel mai relevant fiind poate cel al
relocalizării capitalei Braziliei, departe de centrele litorale active, cu scopul de a dinamiza regiunile
interioare. În realitate, efectul obţinut nu a fost cel scontat, distanţa mare faţă de principalii poli
economici şi demografici obstrucţionând serios exercitarea funcţiei de conducere din noua locaţie.
Drept urmare, încetul cu încetul, o serie de instituţii centrale - a căror activitate era vizibil
obstrucţionată de noul amplasament - au început să fie mutate în marile oraşe de pa litoralul sud –
estic (Rio de Janeiro şi São Paulo), cu toate că, bineînţeles, Brasilia continuă să fie capitala
statului – dar, iată, cu o serie de prerogative trunchiate.
Însă, după cum anticipam, schimbarea capacităţii de polarizare poate afecta nu doar
centrele urbane, ci şi regiunile unui stat sau altul. În acest sens avem exemplul S.U.A., care, pe
considerente strategice, a optat pentru reanimarea economică a regiunii de sud – est, aflată la un
65
moment dat într-un considerabil recul economic, datorat în primul rând scăderii preţurilor pe piaţa
mondială la bumbac şi tutun, principalele surse de venit ale populaţiei de aici. Ca atare, guvernul
american a hotărât localizarea într-o serie de oraşe din această regiune (Raleigh, Augusta,
Charleston, Savannah şi altele) a mai multor întreprinderi din domeniul industriei militare, fapt ce a
dus la o suficientă relaxare a climatului economic. Oarecum asemănător a procedat şi statul
francez, atunci când a încurajat investiţiile din domeniul industriei aeronautice mai ales în partea
de sud a ţării (având ca principal centru oraşul Toulouse), cu scopul de a atenua măcăr în parte
diferenţele de dezvoltare economică existente între Bazinul Parizian şi restul ţării.
Şi la noi în ţară s-a încercat aplicarea unor astfel de măsuri, care să sporească sau măcar
să menţină atractivitatea unor regiuni în curs de repulsificare; este cazul delimitării regiunilor cele
mai defavorizate (unde s-au încadrat în special bazinele carbonifere puternic afectate de
reorganizarea postdecembristă a economiei româneşti), pentru care s-au creat condiţii fiscale
avantajoase în ideea atragerii investitorilor (din păcate, reuşita a fost una foarte relativă).
3.Distanţa – îşi pune în mod apăsat amprenta asupra valorii finale calculate după grila
modelului gravitaţional, în primul rând prin intermediul costurilor financiare pe care le induce orice
deplasare (a indivizilor sau a mărfurilor).
Trebuie spus, însă, faptul că această influenţă se manifestă în mod diferit în spaţiu, afectând
cu precădere ţările mari, de dimensiuni continentale, pentru care lungimea considerabilă a
traseelor de transport şi costurile pe care le implică acestea constituie o problemă destul de
dificilă. Ca atare, unele dintre aceste state au optat pentru subvenţionarea transporturilor (şi nu
numai – de exemplu, Canada aplică aceeaşi politică şi în domeniul telefoniei fixe), astfel încât să
fie înlăturat pericolul apariţiei unor blocaje economice. Pe acest plan, s-a remarcat îndeosebi fosta
U.R.S.S., atât pentru transportul de călători, cât, mai ales, pentru cel de marfă, în relaţie şi cu
distanţa enormă dintre centrele de exploatare a resurselor minerale şi de combustibili fosili din
Siberia – pe de o parte - şi multe dintre centrele de prelucrare industrială situate în partea
europeană – pe de altă parte.
În cazul acestor state corelaţia dintre distanţa parcursă şi costul acesteia nu mai este una
lineară, imaginea ei grafică identificându-se mai degrabă cu aceea a unei curbe cu aspect convex,
de la o anumită distanţă o parte din costurile mişcării fiind suportate de stat. Alteori, această
subvenţie poate fi numai una cu caracter iluzoriu, în realitate costurile deplasării pe distanţe mai
mici fiind crescute artificial, compensând astfel reducerile oferite în cazul deplasărilor lungi. Oricum
ar fi, în final corelaţia distanţă – cost ajunge să fie exprimată printr-o linie frântă în trepte, efect al
modului concret de calcul al tarifelor, stabilite pe anumite secvenţe de distanţă (Fig. 12).

Fig. 12 Relaţii nelineare posibile între costul mişcării şi distanţă

(adaptare după K. Cox, 1972)

66
 Alte ţări – şi în primul rând S.U.A. - nu intervin prin decizii centrale asupra costurilor generate
de transport, lăsând ca acestea să se regleze liber, prin acţiunea legilor concurenţei pe o piaţă
deschisă şi prin cele privind cererea şi oferta de servicii.
Dar, pe lângă imaginarea modelelor teoretice, pe care deja le-am prezentat, pătrunderea
ideilor pozitiviste în geografia umană a stimulat şi apariţia unor noi metode de abordare şi mai ales
de reprezentare a realităţii.
Dintre aceste metode atrage atenţia, în primul rând metoda grafului. Trebuie spus faptul că
teoria pe care se bazează această metodă era cunoscută de multă vreme, dar aplicarea ei nu s-a
realizat decât după cel de-al doilea Război Mondial, în lucrările semnate de W. L. Garrison
(„Connectivity of the Interstate Highway System”, 1960) şi K. J. Kansky („Structure of Transport
Networks”, 1963).
Metoda grafului pleacă de la constatarea faptului că societatea omenească şi activitatea ei
pot fi descrise foarte bine pe baza relaţiilor pe care le pun în pratică. Această viaţă de relaţii
determină apariţia unor fluxuri (de populaţie, de bunuri materiale sau de informaţii) din asamblarea
cărora rezultă o serie foarte diversă de reţele – considerate din punct de vedere topologic a fi
grafuri (o serie de puncte unite între ele prin linii sau arcuri de cerc).
În această lumină, definiţia grafului se apropie destul de mult de
teoria mulţimilor din matematică. Astfel, o aplicaţie univocă poate să facă
să corespundă oricărui element dintr-o mulţime, M, un element bine definit
dintr-o altă mulţime, N. O aplicaţie multivocă face să corespundă oricărui
element din mulţimea M o submulţime definită din mulţimea N; această
submulţime poate să cuprindă 0, 1 sau mai multe elemente.

Fig 13 Elementele unui graf

(sursa: O. Groza, 2005)

Astfel, dacă avem o mulţime M şi o aplicaţie multivocă f a lui M în M; cuplul G = (M, f) se

numeşte un graf (Fig. 13). Elementele mulţimii M sînt numite vârfurile grafului, iar aplicaţia f, care
simbolizează existenţa unei relaţii între elementele mulţimii M, este reprezentată printr-o linie care
uneşte elementele puse în relaţie de către f. Această relaţie poate să aibă diverse forme, deoarece
orice graf poate fi interpretat în mod particular: relaţii de influenţă, relaţii de comunicaţie, fluxuri de
persoane sau de mărfuri, etc. Vârfurile grafului pot reprezenta indivizi, localizări, întreprinderi.
Elementele mulţimii M (vîrfurile grafului) sînt reprezentate prin puncte pe un plan. Dacă numărul lor
este infinit, graful este un graf infinit; în caz contrar se
vorbeşte de un graf finit.

Fig 14 Tipologia grafurilor

(sursa: O. Groza, 2005)

Segmentele de dreaptă care ne arată relaţia sunt

definite prin perechile de vîrfuri pe care le leagă; dacă
aceste perechi formează cupluri ordonate liniile se numesc
arcurile grafului (Fig. 14). În caz contrar ele se numesc
simplu legături. Astfel, pe când un graf orientat se
compune numai din arcuri (de exemplu reţeaua de
canalizare sau cea de distribuţie a energiei electrice), un
graf alcătuit numai din legături se numeşte graf neorientat
(de exemplu reţeaua de transport rutier interurban, reţeaua
de rute maritime sau cea de rute aeriene). Într-un graf
orientat, un arc este incident spre exterior pentru un vârf
dacă vârful respectiv este extremitatea iniţială a arcului. În cazul în care vârful este extremitatea finală
67
a arcului, atunci arcul este incident spre interior. Două vârfuri sînt numite adiacente dacă ele sunt
distincte şi unite printr-un arc.
Într-un graf, un drum este o secvenţă non-vidă de arcuri, toate orientate în acelaşi sens,
extremitatea terminală a unuia coincizând cu extremitatea iniţială a următorului. Un drum este simplu
dacă nu utilizează de mai multe ori acelaşi arc; un drum este elementar dacă el întîlneşte o dată şi
doar o singură dată fiecare dintre vârfurile sale. Lungimea unui drum este numărul de arcuri al
secvenţei care îl compune. Un circuit este un drum finit al cărui extremitate iniţială coincide cu
extremitatea finală. Un circuit de lungime egală cu unitatea se numeşte buclă.
Un graf orientat este un graf foarte conex dacă pentru orice cuplu de vârfuri (xi,xj) unde xixj,
există cel puţin un drum de la xi la xj şi un drum de la xj la xi: orice cuplu de vârfuri este aşadar legat
prin cel puţin un drum, în cele două direcţii. Un graf orientat este semiconex dacă, pentru orice cuplu
de vârfuri (xi,xj) unde xixj, există cel puţin un drum între cele două vârfuri într-una dintre direcţii: orice
cuplu de vârfuri este aşadar legat în cel puţin una dintre direcţii. Se deduce de aici faptul că, orice graf
foarte conex este prin urmare şi un graf semiconex.
Într-un graf neorientat, o secvenţă non-vidă de legături se numeşte lanţ. Un lanţ este simplu
dacă legăturile sale sunt toate diferite şi elementar dacă toate vârfurile întâlnite sînt diferite. Un lanţ
închis şi finit se numeşte ciclu. Un graf neorientat este conex dacă orice cuplu de vârfuri distincte este
legat prin cel puţin un lanţ. Orice graf neorientat foarte conex este deci şi conex.
Graful valoric este graful în care fiecare arc are o valoare oarecare: costuri de transport,
coeficienţi de emigraţie, număr de trenuri, timpul necesar străbaterii sale, etc. Cu alte cuvinte este un
graf caracterizat de valori cantitative. Un graf poate fi considerat ca un caz particulat al grafului valoric,
deoarece toate valorile asociate arcurilor sale sînt egale cu 1.
Graful planar este graful în care toate arcurile (legăturile) se întîlnesc numai în vârfuri
(exemplu: reţeaua de căi ferate). Graful non-planar este graful în care arcurile se întretaie în afara
vârfurilor (rutele aeriene).
Se observă faptul că, în urma reprezentării prin metoda grafului se ajunge la delimitarea unor
sectoare în care punctele, legăturile – şi deci relaţiile dintre ele - sunt mai frecvente; la fel, se pot
creiona şi areale în care atât punctele, cât şi legăturile şi relaţiile sunt mai puţin prezente. Posibilitatea
de a efectua o analiză obiectivă de acest gen este foarte importantă pentru geografia umană, ea fiind
în măsură să ne ajute semnificativ la delimitarea unor regiuni (atunci când punctele sunt, de fapt,
localităţi). Evident, dimensiunea aceator areale este diversă, între ele existând relaţii de ierarhizare şi
de subordonare dispuse în sistem piramidal.
Astfel, Alexandru Ungureanu (1999) deosebeşte pe baza tipurilor de fluxuri ce apar între
aceste unităţi următoarele categorii:
- celule locale (sate şi cartiere urbane) – caracterizate de predominanţa fluxurilor de populaţie
(exodul rural, de exemplu sau translaţia populţiei urbane cu un standard social şi material
peste medie spre cartierele rezidenţiale de lux);
- oraşul sau microregiunea – caracterizate de frecvenţa sporită a fluxurilor de servicii
(comerciale, de sănătate sau de învăţământ);
- macroregiunea sau statul – caracterizate de fluxurile de produse (materii prime, de exemplu);
- spaţiile continentale – caracterizate de fluxurile de informaţii şi capital, dar bazate şi pe
comunitatea unor particularităţi sociale şi economice.
Descrierea şi analiza tehnică a grafurilor are în vedere existenţa – pentru orice reprezentare
de acest tip – următoarelor variabile:
- numărul de legături;
- numărul de vârfuri;
- lungimea fiecărei legături;
- lungimea totală a grafului (adică suma legăturilor).
Pornind de la aceste elemente au fost imaginaţi o serie de indici care pot fi grupaţi în trei mari
categorii: indici de formă, indici de conexitate (sau de conectivitate) şi indici de centralitate.
Dintre indicii de formă atrage atenţia cel propus de K. J. Kansky, numit indicele π (gr. pi),
calculat după următoarea formulă:

Lt
=

68
în care:
- π – reprezintă indicele de formă;
- Lt – este lungimea totală a reţelei exprimată în kilometri;
- δ (gr. delta) – reprezintă lungimea totală a diametrului reţelei1 exprimată tot în kilometri.

Aplicarea concretă de către autor a acestui indice de formă în aprecierea reţelelor de cale
ferată din diverse ţări a demonstrat existenţa unei largi diversităţi de valori, de la aproape 30 în cazul
Franţei, la o valoare apropiată de 1 regăsită în dreptul Boliviei.
După cum spuneam, o a doua categorie este reprezentată de indicii de conexitate sau de
conectivitate, aceasta fiind calitatea care accesibilitatea sau uşurinţa cu care, prin deplasare, se poate
ajunge la oricare vârf din reţea.

„Prin accesibilitatea unui punct se înţelege în general evaluarea uşurinţei mai mari sau
mai reduse cu care respectivul punct poate fi atins de o unitate susceptibilă să se deplaseze.
Această evaluare este înainte de toate subiectivă. Trecerea la o estimare cantitativă este
delicată. Accesibilitatea trebuie să fie diferenţiată în funcţie de obiectul pe care îl caracterizează.
În cazul geografiei, punctul este asimilat unei unităţi de populare oarecare sau, mai general, unui
loc oarecare. Accesibilitatea unui loc, plecând de la un alt loc sau de la o mulţime de alte locuri
măsoară uşurinţa deplasării ce permite ajungerea în locul respectiv. Prin urmare ea este legată
de distanţele ce separă locurile. Dacă obiectul este un bun oarecare, un serviciu sau orice
atribut cu repartiţie spaţială, se vorbeşte de accesibilitatea unei funcţii, iar măsura sa depinde
atât de facilitatea deplasării (de distanţă), cât şi de repartiţia spaţială a funcţiei respective.”

Huriot şi Perreur – „L'accessibilté”, în O. Groza (2005)

Indicele de conexitate cel mai frecvent folosit este indicele β (gr. beta), ce redă gradul de
complexitate al unei reţele. El se calculează după următoarea formulă:

Nl
=
Nv
în care:
- β – reprezintă indicele de conexivitate;
- Nl – este numărul de legături din reţea;
- Nv – exprimă numărul de vârfuri.

Teoretic, indicele de conexivitate β poate varia de la zero la infinit, însă aplicat la cazuri
concrete, el nu depăşeşte valoarea 3. În plus, dimensiunea lui cifrică variază direct proporţional cu
gradul de dezvoltare economică (vizibil prin prisma produsului naţional brut, de exemplu) a regiunii
sau statului pentru care se aplică.
Din acest punct de vedere, calcularea indicelui de conexivitate tot pentru reţeaua feroviară
ne relevă valorile mici (sub 1,0) ce revin statelor slab dezvoltate (Bolivia, Iran, Maroc, Sri Lanka),
valori ce coexistă cu altele, medii (între 1,0 şi 1,2), caracteristice statelor relativ dezvoltate
(România, Bulgaria, Polonia sau Mexic), dar şi cu valori mari (de peste 1,2) revendicate de ţările
cu un nivel înalt de dezvoltare (Franţa, S.U.A., Marea Britanie sau Elveţia).
Un alt indice care exprimă tot conexitatea este indicele γ (gr. gama), calculat, la rândul lui,
după următoarea formulă:
Nl
=
3( Nv  2)
în care:

1
Diametrul este lungimea topologică a grafului, fiind egal cu numărul de legături conţinut de drumul cel mai scurt dintre
cele mai îndepărtate două vârfuri.
69
 - γ – este indicele de conexivitate;
- Nl – este numărul de legături din reţea;
- Nv – exprimă numărul de vârfuri.
Acest al doilea indice poate lua valori doar între 0 şi 1; cu cât valoarea calculată se apropie
de 1, cu atât reţeaua are calităţi mai bune.
În fine, al treilea astfel de indice este α (gr. alfa), ceva mai complex, obţinut prin
compararea numărului real de circuite din reţea cu numărul maxim de circuite pe care teoretic
reţeaua le-ar putea avea.
Nl  Nv  1
=
2 Nv  5
în care:
- α – este indicele de conexivitate;
- Nl – este numărul de legături din reţea;
- Nv – exprimă numărul de vârfuri.

Şi acest indice ia valori tot de la 0 la 1, atunci când are valoarea maximă însemnând că
reţeaua are o conexiune perfectă (cu alte cuvinte sunt activate toate circuitele).
După cum am anticipat deja, teoria grafurilor a dezvoltat şi calcularea unor indici care să
permită aprecierea matematică a gradului de centralitate.

Într-un graf, cel mai cunoscut şi mai frecvent utilizat indice de centralitate (Ic) este numărul lui
König. În viziunea celui care l-a imaginat, el este egal cu numărul maxim
de arcuri (legături) care realizează cel mai scurt circuit (lanţ) de la un vîrf la
un alt vîrf oarecare al reţelei.

Fig. 15 Calcularea numărului lui König

(sursa: O. Groza, 2005)

Se observă faptul că, acest indice matematic este explicit indicat

pentru fiecare vârf în parte (Fig. 15). Trebuie adăugat şi faptul că indicele
de centralitate este un indice de distanţă topologică, exprimată în număr
de arcuri sau legături. Se deduce de aici că vârfurile pentru care Ic este cel mai mic (cel marcat cu
valoarea 2 pe figura noastră) ocupă poziţia cea mai centrală în reţeaua de transport. Semnificaţia
acestui indice apare mai clar dacă se iau în calcul şi întârzierile pe care le introduc în circulaţia
mărfurilor nodurile de reţea (oraşe, triaje, etc.). Astfel, este evident faptul că oraşul pentru care
trebuie străbătut cel mai mic număr de arcuri (de legături) va fi favorizat, va fi mai central,
deoarece întârzierile pe care le induc în acest caz deplasările vor fi minime.
Dintr-un alt punct de vedere, numărul lui König poate fi aplicat şi unui graf valoric, situaţie
în care distanţa topologică poate fi înlocuită cu distanţele kilometrice sau cu distanţele - timp,
situaţie în care indicele devine unul mai complex, de centralitate şi accesibilitate.
Metoda grafului constituie şi în prezent cel mai eficient mijloc de cercetare a structurilor de
tip reţea. Dar, ca şi în cazul modelelor prezentate mai sus, principala deficienţă este legată de
faptul că spaţiul de desfăşurare al mişcării este considerat a fi izotrop. Acest neajuns poate fi însă,
dacă nu îndepărtat, cel puţin ameliorat, prin utilizarea grafurilor orientate (Fig. 16).
Trebuie spus şi faptul că, plecând de la principiile geografiei pozitiviste, s-a dezvoltat şi o
geografie umană neopozitivistă, numită şi noua geografie.
Neopozitivismul plecaă de la ideea conform căreia logica şi raţiunea omenească, dublate
de utilizarea metodelor statistico – matematice pot duce la o cunoaştere extrem de exactă a
realităţii geografice. Cu ajutorul unor astfel de modele se poate aproxima comportamentul spaţial
al grupurilor umane sau evoluţia unei populaţii, chiar şi atunci când aceasta numără o sumă
impresionantă de elemente matematice, în timp ce, prin analiza statistică, se urmăreşte
confruntarea rezultatelor obţinute prin modelizare cu realitatea concretă.

70
În acest fel, pentru geografia umană se întrezăreşte posibilitatea de a deveni o ştiinţă nomotetică,
altfel spus o ştiinţă capabilă să construiască o teorie specifică pe baza aplicării unor demersuri de
factură ipotetico – deductivă.

„Termenul de centru este dificil de definit cu exactitate, deoarece este polisemantic. Din
această cauză caracterul central este dificil de măsurat. Centrul este un punct care are o
poziţie relativă privilegiată într-un spaţiu absolut. Exemplul cel mai la îndemână este centrul
din geometria euclidiană, care este punctul interior situat la distanţă egală de toate punctele de
pe circumferinţa unui cerc sau de pe suprafaţa unei sfere. Acest exemplu este un caz
particular al centrului ca punct care minimizează distanţa maximă ce îl separă de celelalte
puncte ale mulţimii.
În cazul geografiei, nu se mai consideră însă puncte într-un sistem matematic, ci locuri,
adică unităţi spaţiale presupuse indivizibile. În afara poziţiei lor relative, locurile sunt cercetate
şi din punct de vedere al conţinutului lor, adică al atributelor sau funcţiilor lor.
Centrul este un loc de adunare şi de concentrare, un loc unde ceea ce se petrece este
important, un loc de acţiune şi de interacţiune maximă. Centrul întreţine cu celelalte locuri
relaţii asimetrice de complementaritate şi de conflict; este o sursă de fluxuri; este un loc de
mare accesibilitate, de focalizare, de convergenţă sau de divergenţă, un loc ce atrage şi/sau
emite fluxuri umane, materiale sau imateriale. Centrul atrage oameni şi activităţi; el emite
cunoştinţe, informaţii şi decizii. Centrul este o realitate relativă, evolutivă şi difuză. Centrul este
relativ la subiectul cercetării, la întrebările pe care şi le pun cercetătorii sau factorii de decizie,
la problemele ce interesează la un anumit moment dat. Din această cauză, centrul (economic
sau demografic, de exemplu) nu este întotdeauna la centru. Centrul este relativ faţă de scara
la care se face cercetarea: locală, regională, naţională. În plus, centrul evoluează şi se
deplasează: un loc îşi poate pierde funcţiile centrale (decădere) sau şi le poate recâştiga
(reabilitare). În sfârşit, un spaţiu dat are rareori un singur centru: în general există unul sau mai
multe centre principale şi centre de mai mică importanţă.

Centralitatea

[...] În spaţiu, centrul este definit de centralitatea sa. Pentru o funcţie dată, un centru
este un loc de atracţie şi/sau de emisie (de difuzie). Astfel, orice loc al unei mulţimi M poate fi
caracterizat prin capacitatea sa de a atrage sau de a emite fluxuri. Un loc este cu atît mai
central pentru o funcţie de servicii localizate (stabile) cu cît este mai atractiv (adică posedă o
ofertă diversificată şi importantă) şi cu cât este mai aproape de alte locuri (adică mai accesibil).
Această calitate este denumită centralitate - atractivitate (CA).
Invers, un loc este cu atît mai central pentru o funcţie de informaţie, de comandă sau
de serviciu ambulant, cu cît este un mai bun emiţător (respectiv concentrează o ofertă
importantă şi se găseşte într-o poziţie favorabilă pentru a o difuza, devenind originea a
numeroase fluxuri). Această calitate este denumită centralitate-emisivitate (CE).
Centralitatea este sursa unei ierarhii spaţiale ce poate fi interpretată ca o structură
asimetrică de influenţe. «Central» este presupus a fi sinonimul lui «influent». Un loc dat poate
fi în acelaşi timp un atractor şi un emiţător potenţial de fluxuri. Pentru o funcţie dată, poziţia sa
de dominare depinde în acest caz de comparaţia capacităţilor sale de a atrage şi de a emite
fluxuri, deci a CA şi a CE. Un posibil indicator de dominare Di poate fi dat de D i = CAi/CEi.”

Huriot şi Perreur – „L'accessibilté”, în O. Groza (2005)

71
 Fig. 16 Utilizarea metodei grafurilor într-o situaţie concretă

„Până în 1970, geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală, în

Polonia, U.R.S.S., Japonia şi America Latină. Peter Gould (1968) o botează cu un nume
care avea să îi rămână lipit ca o etichetă de marcă: the new geography, noua geografie, iar
David Harvey, promotorul de mai târziu al „postmodernizării” geografiei, i se erijează în
epistemolog, calând-o între dogmele pozitivismului logic.
Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în
condiţii de laborator, înlăturând astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de
către ştiinţele experimentale, stăpâne în paradigma newtoniană şi chiar în cea einsteiniană.
Posibilitatea studierii interacţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Modelele
matematice şi fizice, coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de
calcul, permit efectuarea şiapoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în
interacţiune şi creatoare de spaţii sau, mai degrabă, de comportamente spaţiale.”

O. o
Astfel, geografia neopozitivistă împrumută Groza,
serie I. enunţuri– teoretice
deMuntele „Geografie
dinumană
analizagenerală”

72
 7.6. Geografia umană idealist – percepţionistă (geografia behavioristă)

Analizarea fenomenelor uman – geografice de pe poziţii idealiste şi percepţioniste are la

bază principiile filosofiei umaniste, care consideră esenţial rolul jucat de conştiinţa umană, de lipsa
relativă de obiectivitate din procesul luării unor decizii. Altfel spus, umanismul valorizează în primul
rând gândirea omului şi ideile formulate de acesta.
Practic, acest curent uman – geografic a luat fiinţă datorită prograselor înregistrate de
psihologia modernă, dar şi ca o reacţie la atitudinea geografiei clasice, care nu acorda o atenţie
deosebită mecanismului de luare a deciziilor ale căror concretizări au efecte asupra realităţii
concrete.
Dar, filosofia umanistă nu a fost monolitică, ci s-a manifestat sub forma a trei mari curente:
- idealismul – care postulează faptul că realitatea este în totalitate aparentă şi reprezintă, de
fapt, doar o construcţie mentală a omului;
- pragmatismul – pune accent pe studierea dimensiunii practice care succed interpretărilor
subiective ale oamenilor;
- fenomenologia – care se ocupă cu prioritate de analizarea mecanismelor discrete pe baza
cărora se derulează cunoaşterea subiectivă;
- existenţialismul – situează în prim plan capacitatea omului de a se crea ca personaliteta şi
de a se autoselecta.
Pătrunderea acestor idei în geografia umană a fost, însă, destul de târzie (abia în perioada
interbelică) şi s-au manifestat pentru început în şcoala anglo–saxonă, sub forma curentului
behaviorist (comportamentalist), dezvoltat îndeosebi după cel de-al doilea Război Mondial în
Europa Occidentală şi în America de Nord.
Behaviorismul se preocupă cu obstinaţie de modul în care fiecare persoană receptează,
înmagazinează şi valorifică informaţiile, astfel încât, în final, spaţiul capătă mai degrabă o
dimensiune subiectivă. Importanţa cunoaşterii proceului prin care individul uman îşi formează
propria percepţie subiectivă este foarte mare, dat fiind faptul că aceste repere imaginate stau la
baza luării oricărei decizii.
La o primă vedere s-ar putea crede că unicitatea personalităţilor umane, determinată de
ereditate şi educaţie ar putea să imprime o varietate pe măsură a percepţiilor. În realitate însă,
imaginile proprii autoformate coexistă cu alte imagini, comune unui număr mai mare de indivizi, fie
că este vorba de consăteni, conaţionali sau oameni care împărtăşesc acceaşi credinţă religioasă
sau acelaşi sistem filosofic; cu alte cuvinte există o sumă de fonduri (background-uri) imaginative
comune peste care se suprapun percepţiile individuale.
Plecând de la aceste considerente, geografia behavioristă operează preferenţial cu două
noţiuni: iconografia (sau imagistica) şi hărţile mentale.
În privinţa iconografiei, trebuie spus faptul că apariţia şi dezvoltarea ei s-a realizat în
interiorul geografiei politice, plecând de la noţiunea de teritorialitate. De altfel, operarea cu acest
din urmă concept a dat naştere la o serie de dispute pe plan teoretic, generate de natura şi geneza
acestui segment comportamental în cazul speciei umane. Astfel, o serie de oameni de ştiinţă aflaţi
în mod vădit sub influenţa etologiei şi a darwinismului social, afirmă că teritorialitatea are un
caracter instinctiv, fiind moştenită de la precursorii animali ai omului, în timp ce o a doua tabără
susţine că avem de-a face cu un fenomen de sorginte socio – culturală (în acest caz fiind evidentă
amprenta filosofiei marxiste). Pare, totuşi, mai probabil ca, în cazul speciei noastre, teritorialitatea
să fi fost creată în timp, apărând într-un anumit moment al evoluţiei şi crescând apoi în mod
continuu prin cultură.
Această opinie este completată de afirmaţia că toate însemnele exterioare ale statului nu
fac decât să arate dorinţa acestuia de a impregna conştiinţa indivizilor de pe teritoriul aflat sub
control. În cadrul acestor episimboluri se înscriu: drapelul, imnul de stat, educaţia patriotică din
cadrul şcolii (spiritul maleabil al copiilor şi adolescenţilor fiind mai uşor de modelat), precum şi
anumite ritualuri (de exemplu, depunerea jurământului militar) 2. Aşa se face că, aceste principii

2
Aici se poate include şi religia, sau, mai exact, anumite manifestări ale vieţii religioase care, pe altă cale,
pot ajunge la rezultatul subliniat anterior.
73
abstracte (materializate iconografic sau imagistic), puternic imprimate în memoria colectivă duc la
apariţia unor frontiere foarte eficiente, de natură spirituală. Se creează în acest mod un liant
capabil să asigure comunităţii o coeziune greu de sfărâmat, care stă la baza formării şi existenţei
oricărui stat naţional.
Oricum, cert rămâne faptul că iconografia (imagistica) are un rol important în crearea
unităţii naţionale sau regionale (a aşa-numitului patriotism local). Mentalitatea idividuală, construită
pe baza experienţelor proprii îşi găseşte astfel un catalizator care duce la forjarea mentalităţii
colective. Un pas oarecum lateral (dar în nici un caz secundar!) a acestui traseu îl constituie
fondarea tradiţionalismului – în esenţă suma istorică a unor opţiuni sociale cu o valabilitate şi o
viabilitate verificate prin examenul rutinei cotidiene. Tradiţia reprezintă calea cea mai sigură de
acces la resursele de entropie joasă, această generalizare psiho–socială, culturală şi materială nu
apare decât atunci când bilanţul (economic, energetic sau de anduranţă) are valori pozitive.

„Numai un liant puternic poate să asigure coeziunea comunităţii de indivizi care

acceptă să convieţuiască sub aceeaşi autoritate politică. Am văzut că frontierele naturale nu
sunt factori eficienţi de separaţie între popoare. În schimb, circulaţia oamenilor este un factor
natural de unificare a diferitelor regiuni ale lumii. Se pune atunci întrebarea: cum poate fi
împiedicat efectul unificator al convieţuirii asupra tuturor oamenilor din întreg spaţiul accesibil
tuturor? Trebuie să li incluce acestora principii abstracte, simboluri şi imagini în care ei să
creadă şi pe care oamenii aparţinând altor comunităţi le ignoră ori le contestă. Frontierele
cele mai eficiente sunt frontierele spirituale. Iată de ce iconografia este nodul gordian al
comunităţii naţionale. [...]
Trei elemente esenţiale, elemente constitutive ale oricărei societăţi şi ale oricărei
iconografii regionale, se regăsesc, în simbioză, la orice popor: religia, trecutul politic şi
organizarea socială. Aceste trei categorii de simboluri constituie o iconografie adeseori
complexă, întotdeauna eficace. Nu există două popoare care să aibă aceleaşi simboluri.
Este nevoie de un mixaj etnic profundşi adesea de transferul într-o nouă regiune pentru
crearea creuzetului în care, prin fuziunea unor elemente iconografice de provenienţă diferită,
să se obţină un aliaj nou. Statele Unite ale Americii sunt un exemplu în acest sens:
iconografia lor naţională poartă încă amprenta originii ei britanice, întrucât constituirea ţării a
început în cadrul Imperiului Britanic.
Iconografia determină adesea atitudini faţă de mediul natural: întotdeauna religiile au
interzis, pe de o parte, prin „tabu-uri”, sau au încurajat, pe de alta, prin recomandări, anumite
moduri de a-l folosi. Iconografia favorizează, de asemenea, persistenţa anumitor structuri
sociale. Aşa se face că, adesea, influenţa mediului natural local nu este resimţită de popoare
decât prin intermediul structurilor sociale. Iconografia tinde să ţină departe de naţiunea
căreia îi conferă unitate şi originalitate pe străini şi chiar influenţele străine. Ea tinde să
restrângă contactele, aşadar circulaţia. Se va înţelege atunci de ce, în marea dinamică a
umanităţii, acesta este principalul factor de divizare spirituală şi politică. [...]
Pentru ai fixa pe oameni în spaţiul pe care îl ocupă, pentru a le da sentimentul că
există o legătură trainică între naţiune şi teritoriu este indispensabil să fie introdusă în
iconografie geografia regională. Astfel, iconografia devine, pe plan geografic, o stavilă în
calea mişcării, un factor de stabilizare politică.”

Jean Gottman – „La politique des États et leur géographie” (1952)

După cum spuneam, o a doua noţiune favorită cu care operează behaviorismul o

reprezintă cea de hărţi mentale. Apărute pentru prima dată în şcoala americană de geografie
umană, hărţile mentale se bazează pe rezultatele obţinute prin derularea unor anchete socio –
geografice. Aceste acţiuni au în vedere eşaloane foarte eterogene din punctul de vedere al
gradului de educaţie, al standardului de viaţă, al originii sociale, al confesiunii sau al tipului rasial.
Alteori, hărţile mentale se adresează anumitor grupe de vârstă – de exemplu copiilor.
Spre deosebire de reprezentările clasice, hărţile mentale astfel obţinute nu mai reflectă
realitatea fizică, ci distanţe, suprafeţe şi orientări aşa cum sunt ele percepute de subiecţii inteogaţi.
74
Imaginea rezultată depinde covârşitor de deplasarea cotidiană în teritoriu a individului, precum şi
de gradul de prezenţă mediatică a unui spaţiu. Astfel, oraşele sau regiunile prezentate mai
insistent în presă vor fi reprezentate pe hărţile mentale fie mai aproape de localitatea de domiciliu
a subiectului anchetat, fie ca având o întindere mai mare decât cea reală.

Fig. 17 a Oraşul Los Angeles în optica unui hispanofon cu venituri mici

(sursa: The Visual Enviroment of Los Angeles, 1971, după Al. Ungureanu, D. Petrea - 2005)

Fig. 17 b Oraşul Los Angeles în optica unui locuitor de origine europeană

cu venituri mari sau medii
(sursa: The Visual Enviroment of Los Angeles, 1971, după Al. Ungureanu, D. Petrea - 2005)

75
 Acest tip de hărţi subiective scoate foarte bine în relief atractivitatea sporită a unor centre şi
regiuni (Coasta de Azur în Franţa, California în S.U.A. etc.), chiar dacă, în unele cazuri, ea este o
construcţie strict mentală, fără să se regăsească în realitatea concretă. Aşa s-a întâmplat, printre
altele, cu “visul american”, care, printr-o prezentare mediatică idealizată (la televiziune şi mai ales
în filme) a reuşit să atragă mase mari de imigranţi proveniţi din Europa sau din alte continente.
Apropierea dintre behaviorism şi geografia socială este evidentă, mai ales datorită faptului
că abordarea percepţionistă nu se opreşte doar la constatarea mentalităţii, ci o leagă de nivelul de
instruire sau de veniturile materiale. Astfel, în figurile 17 a şi 17 b sunt reprezentate, sub forma
unor hărţi mentale, percepţiile percepţiile a două persoane din S.U.A., provenite din paliere sociale
destul de diferite. Viziunile subiecţilor asupra oraşului de reşedinţă – Los Angeles – sunt diametral
opuse, persoana de origine hispanică şi cu un venit modest reprezentând cartierele sărace, pieţele
şi staţiile de autobuz sau de cale ferată – mijloacele de transport utilizate în deplasările zilnice
banale. Dimpotrivă, subiectul de origine europeană şi cu venituri materiale medii sau ridicate,
prezintă detaliat zona centrală a oraşului, cartierele rezidenţiale de lux, aeroporturile şi zonele
recreativ – turistice.
Imagistica şi hărţile mentale nu au doar o valoare ştiinţifică, ci şi o valoare strict aplicativă ;
pe baza lor se pot explica anumite comportamente sociale, se pot lua unele măsuri administrative
de corijare a unor aspecte negative.

76
 Bibliografie:
Alexandersson G. - Geography of Manufacturing, Prentice Hall, New Jersey, 1th edition, 1963
Apetrei, M., Grasland C., Groza O. (1996) - Elemente de Statistică cu aplicaţii în Geografie, Editura
Universităţii «Alexadru Ioan Cuza» , Iaşi
Beaujeu – Garnier J., Chabot G. (1971) – Geografia urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Beavon K. S. O. (1977) - Central Place Theory: A Reinterpretation, Longman, London
Beguin H. (1984) - La géographie économique, pag. 111 - 120, în Les concepts de la géographie
humaine, coordonator A.S. Bailly, Masson, Paris
Beguin H. (1998) - Méthodes d'analyse géographique quantitative, Librairies Techniques (LITEC),
Paris
Bergé P., Pomeau S., Vidal Ch. (1988) - L'ordre dans le chaos. Vers une approche déterministe de la
turbulence, nouvelle édition corrigée, Hermann, Paris
Berry B. J. L., Parr J. B. (1988) - Market Centers and Retail Location. Theory and Applications,
Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey
Bluet J. C. et al. (1966) - Applications d'un modèle gravitationnel aux flux d'échanges internationaux
de véhicules automobiles, Bulletin du CEPREL, décembre
Bluet J. C., Systermans Y. (1968) - Modèle gravitationnel d'échanges internationaux de produits
manufacturés, Bulletin du CEREMAP
Bojoi I. (2000) – România – Geografie fizică, Editura Universităţii «Al.I.Cuza», Iaşi
Boudeville J. R. (1961) - Les espaces économiques, PUF, Paris
Brady Foust J. (1975) - Ubiquitous manufacturing, în Annals of the Association of American
Geographers, vol. 65, no.1
Braudel F. (1989) – Timpul lumii, Editura Meridiane, Bucureşti
Braudel F. (1994) – Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti
Brown L. A. (1981) - Innovation Diffusion. A New Perspective, Methuen & Co, New York
Brunet R., Dollfus O. (1990) - Géographie Universelle, Hachette - GIP Reclus, Paris
Brunet R., Ferras R., Théry H. (1992) - Les mots de la géographie. Dictionnaire critique, Reclus - La
Documentation française, Paris - Montpellier
Bunge W. (1962) - Theoretical Geography, CWK Gleerup, Lund
Camagni R. et al. (1984) - Cambiamento tecnologico e diffusione territoriale, Fra Angeli, Milano
Carey H. C. (1858) - Principles of Social Science, Philadelphia, după B. Rouget în Modèles de
gravitation et théorie des graphes, Collection de l'I. M. E., no 2, Ed. Sirey, Paris, 1971
Chardonnet J. (1965) - Géographie industrielle, Editions Sirey, Paris
Chevalier J. - Cl. (1974) - Classification en analyse économique spatiale, Centre d'Etude des
Techniques Economiques Modernes, Editions Cujas, Paris
Chisholm M. (1966) - Geography and Economics, Bell, London
Christaller W. (1933) - Die Zentralen Orte in Süddeutschland, Jena, Gustav Fischer Verlag, 1933
(traducere în engleză: Central Places in Southern Germany, Englewood Cliffs, Prentice Hall, New Jersey,
1966)
Chiţu M., Ungureanu Al., Mac I. (1983) - Geografia resurselor naturale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Claval P. (1991) - La mise en réseau des territoires, în H. Bakis (dir.) - Communication et territoire.
Communication and territories, IDATE, La Documentation Française, Paris
Cucu V. (1974) – Geografia populaţiei şi aşezărilor omeneşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Dimitriu R. (2005) – Imagistica monetară – decriptare geografică, Revista Terra, Bucureşti
Dimitriu R. (2007) – Depresiunea Neamţului – studiu de geografie umană, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Donisă I. (1977) - Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Donisă I., Boboc N., Donisă A. (1998) – Geografie fizică generală, pentru învăţământul liceal şi
colegii, Editura Ştiinţa, Chişinău
Dupuy G. (1985) - Systèmes, réseaux et territoires. Principes de réseautique territoriale, Presses de
l'Ecole Nationale des Ponts et Chaussées, Paris
Dupuy G. (1988) - Réseaux territoriaux, Paradigme, Caen
Fitzgerald B. P. (1974) – Developments in geographical method, coll. Science in Geography, Oxford
University Press, Ely House, London
Garrison W. L. (1960) - Connectivity of the Interstate Highway System, în „Regional Science
Association. Papers and Proceedings” no 6
George P. (1970) - Précis de géographie économique, Presses Universitaires de France, Paris
77
 Goodall B. (1987) - Dictionary of Human geography, Penguin Books, London - New York - Victoria -
Toronto – Auckland
Gottman J. (1952) – La politique des États et leur géographie”, A. Colin, Paris
Grimeau J. - P. (1983 – 1984) - Méthodes cartographiques et quantitatives d'analyse des répartitions
et structures spatiales, Presses Universitaires de Bruxelles, 1e édition, Bruxelles
Groza O. (1992) - Probleme de geografie economică mondială, curs litografiat, Universitatea "Ştefan
cel Mare", Iaşi
Groza O. (2000) – Geografia industriei, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Groza O. (2001) – Centralité, identité et différenciation dans le système des villes roumaines, în
«Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”» Iaşi, serie nouă, tomul XLVII, s. II. c. Geografie,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
Groza O. (2004) - Les territoires de l’industrie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Groza O. (2005) – Bazele teoretice ale planificării teritoriale, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi
Groza O., Muntele I. (2005) – Geografie umană generală, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Groza O., Ţurcănaşu G., Rusu Al. (2005) – Geografie economică mondială, Universitatea
“Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Gruescu S.I. (1987) – Bazele teoretice ale geografiei, Editura Universităţii, Bucureşti
Hagerstrandt T. (1967) - Innovation Diffusion as a Spatial Process, University of Chicago Press,
Chicago
Haggett P., Chorley R. J. (1967) - Socio-economic Models in Geography, Methuen, London
Haggett P. (1965) - Locational Analysis in Human Geography, Edward Arnold, London
Haggett P. (1973) - L’analyse spatiale en géographie humaine, Armand Colin, Paris, traducere în lb.
franceză a Locational Analysis În Human Geography, Edward Arnold, London
Harvey D. (1973) - Explanation in geography, Edward Arnold, London
Harvey D. (2002) - Condiţia postmodernităţii, Editura Amarcord, Timişoara
Huriot J. - M. (1988) - L'espace de production et la rente foncière, în Analyse économique spatiale,
coord. Cl. Ponsard, PUF, Paris
Isaaks E. H., Srivastava M. R. (1989) - An introduction to applied Geostatistics, Oxford University
Press, New York
Kansky K. J. (1963) - Structure of Transport Networks, University of Chicago, Research Papers, no
84
Keeble D. (1976) - Industrial Location and Planning in the United Kingdom, Methuen, London
Lalanne L. (1977) - Essai d'une théorie des réseaux de chemin de fer, fondé sur l'observation des
faits et sur les lois primordiales qui président au groupement des populations, în Comptes rendus
hebdomadaires des Séances de l'Académie des Sciences, Paris, vol.57
Leontief W. (1970) - Analiza input-output. Teoria independenţei ramurilor economice, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
Leontief W., Carter A., Petri P. (1977) - Viitorul economiei mondiale. Studiu al ONU, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Lloyd P., Dicken P. (1977) - Location in Space: a Theoretical Approach to Economic Geography,
Harper-Row, London
Lupaşcu Gh. (2002) – Geografie fizică generală, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi
Maggini C. (1979) - Influence des autoroutes sur la localisation des entreprises et sur leur stratégie
économique, Editions P. Lang, Berna
Maghidovici I.P. (1958) – Istoria descoperirilor geografice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Maliţa M. (coord.) (1985) - Statele Lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Marin - Curtoud B. (1965) - Les modèles prévisionnels des réseaux d'échanges internationaux et
leur structure, Bulletin CEPREL, Octobre
Merenne-Schoumacker B. (1991) - La localisation des industries, Nathan, Paris
Morariu T., Velcea V. (1971) – Principii şi metode de cercetare în geografia fizică, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti
Muntele I. (2000) - Geografia agriculturii, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi
Muntele I. (2000) – Geografia turismului, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi
Muntele I., Iaţu C. (2003) – Geografia economică, Editura Economică, Bucureşti
Neguţ S. (1997) – Modelarea matematică în geografia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Oberlander Th.M., Muller A.R. (1987) – Case studies in physical geography, Random House, New
Zork
Perrin J. C. (1974) - Le développement régional, Presses Universitaires de France, Paris
Ponsard C. (1955) - Economie et espace, SEDES, Paris
Ponsard C. (1958) - Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris

78
 Popovici I., Mănescu L. (1973) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Centrul de
multiplicare al Universităţii din Bucureşti
Posea G., Armaş I. (1998) – Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii şi Sistemul Solar, Editura
Enciclopedică, Bucureşti
Pumain D. (1992) - Les systèmes de villes, în Encyclopédie de géographie, Economica, Paris
Raffestin C. (1981) - Pour une géographie du pouvoir, LITEC, Paris
Raffestin C., Turco A. (1984) - Espace et pouvoir, în Les concepts de la géographie humaine, A.
Bailly et all., Masson, Paris
Raffestin C. (1988) - Répères pour une théorie de la territorialité humaine, în Réseaux territoriaux
(G. Dupuy dir.), Paradigme, Caen
Robic M. - C. (1982) - Cent ans avant Christaller: une théorie des lieux centraux, în L'Espace
Géographique, no 1
Robinson A., Sale R., Morrison J. (1978) - Elements of Cartography, 4th edition, New York, Wiley &
Sons
Romanescu Gh. (2006) – Geografie fizică generală, Editura Terra Nostra, Iaşi
Roşcovan D., Danilescu I. (2001) – Geografia fizică generală, Editura CE USM, Chişinău
Roşu A. (1987) – Terra – Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Rouget B. (1971) - Modèles de gravitation et théorie des graphes, Collection de l'I. M. E., no 2, Ed.
Sirey, Paris
Sauşkin I. G. (1961) - Introducere în geografia economică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Smith D. (1971) - Industrial Location - An Economic Geographical Analysis, John Wiley & Sons Inc.,
New York
Steponaitis V. P. (1974) - Location Theory and Complex Chiefsdoms: A Mississippian Example, în
Mississippian Settlement Patterns, Academic Press, New York
Strahler N.A. (1973) – Geografie Fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Tidswell W. V., Barker S. M. (1971) - Quantitative Methods. An approach to Socio-Economic
Geography, University Tutorial Press LTD, London
Trebici V. (1991) - Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Tofler A. (1973) – Şocul viitorului, Editura Idei Contemporane, Bucureşti
Tofler A. (1983) – Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti
Tofler A. (1995) – Puterea îm mişcare, Editura Antet, Bucureşti
Ullman E. L. (1980) - Geography as spatial interaction, University of Washinghton Press, Seattle
Ungureanu Al. (1999) – Geografie umană generală, Universitatea „Alexadru Ioan Cuza”, Iaşi
Ungureanu Al. Petrea D. (2005) – Geografie generală, curs pentru învăţământul rural
Ungureanu Al., Leţea I. (1979) - Geografie economică mondială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Velcea I., Ungureanu Al. (1993) - Geografia economică a lumii contemporane, Casa de editură şi
presă "Şansa" SRL, Bucureşti
Wallerstein I. (1993) – Sistemul mondial modern, Editura Meridiane, Bucureşti
Williams P. J. (1972) - Earth Surface, Methuen, London

79