Povestea Sfantului Nostru Razboi Pg. 141-268 PDF

cap.
vii
MĂRĂȘTII
planul
planul luptelor
luptelor celor
celor noi.noi. Nerăbdători
Nerăbdători erau erau românii
românii să vină
să vie cea-
ceasul să apuce iar de piept pe neamț, dar au trebuit
sul să apuce iar de piept pe neamț, dar au trebuit să-şi roază zăbala şi să-și roadă
zăbala
să și săfiindcă
aştepte, aștepte,nufiindcă nu eraude
erau singuri, singuri,
capul delor.capul lor.
Războiul acesta
Războiul acesta eraera deosebit
deosebit dede celelalte.
celelalte. Altă
Altădată,
dată, un
un popor
popor sese
răfuia
răfuia de unul singur cu dușmanul:
duşmanul: ori îl răzbea, ori era răzbit de
era răzbit de elel
și pacea
şi pacea se se încheia,
încheia la la porunca
porunca celui
celui ce
ce biruia.
biruia. DeDe astă
astă dată,
dată, războiul
războiul
era purtat
era purtat de zeci de popoare, pe multe fronturi deodată; deodată; ținea
ținea dede
trei ani
trei ani aproape și
şi nu se putea ști
şti cât va mai ține. Trebuia multă
Trebuia multă răb- răb-
dare şi
dare și multă chibzuială la conducerea lui, care nu era era în
în mâna
mâna noas-
noas-
tră, aa celor
tră, celor mititei, ci a celor mari din apus. Ei își îşi dădeau
dădeau maimai bine
bine cu
cu
socoteala unde şi când trebuie izbit, ca să nu fie ca lovitura pe care oo
socoteala unde și când trebuie izbit, ca să nu fie ca lovitura pe care
142 constantin kirițescu
dai cu bățul în apă: sar stropi, fața apei se încrețește și apoi rămâne
tot ceea ce a fost. Și atunci, păcat de osteneală, de vieți pierdute și de
muniție prăpădită. Ba poate faci și rău, că te ostenești de-a surda și,
când vine vremea să intri la roată cu folos, de abia îți târăști ciolanele.
De aceea, căpeteniile cele mari din Paris au hotărât ca în anul
acesta, 1917, aliații să înceapă lupta toți deodată, ca să nu-și mai facă
mendrele neamțul ca an, când și-a scos soldații de pe fronturile unde
era liniște și tihnă, de s-a năpustit cu potop de oștire pe capul nos-
tru. S-a întâmplat însă că n-au fost toți aliații gata la vreme; rusul, cu
revoluția lui, tulburase lucrurile și cât pe-aici să iasă din război. Din
pricina asta s-a tot amânat începerea luptei, pân-am intrat în vară. Și
tocmai în luna lui Cuptor s-a dat semnul de începere.
Mare grijă era în sufletele tuturor dinspre partea rusului, dar
nimănui nu-i ardea jarul pe inimă ca nouă. Nu eram numai tovarăși
cu el, dar eram și vecini. Francezii, englezii, italienii și ceilalți aliați
erau departe; cu noi singuri rusul își da coatele. Ce se întâmpla la el
răsuna numaidecât la noi. Și de aceea, când vedeam cum se întinde
nebunia printre ei, noi stăteam cu inima pierită.
Războiul se duce cu soldați care ascultă de mai marii lor și le e
aminte numai de luptă și de izbândă. La ce ispravă te puteai însă
aștepta de la niște soldați care nu-și mai salutau ofițerii, ba scuipau
în urma lor, care nu-și mai vedeau de treabă, nu mai intrau în tranșee
ca să-și schimbe camarazii și nu făceau altceva decât să țină toată ziua
întruniri în care să trăncănească câte verzi și uscate, să ceară mereu să
se pună pace și să amenințe că, dacă începe iar războiul, ei trag în ofi-
țerii lor și se iau de gât cu nemții?
Nu că ne-ar fi fost frică să nu se molipsească și soldații noștri de
la ei. Asta știam noi că nu este cu putință. Soldatul român era sănă-
tos la cap; el știa că luptă pentru țara lui, pentru pământul lui, pen-
tru cei de-o limbă și de-o lege cu el. Dar ce te faci, dacă rusul nu vrea
să mai lupte și dacă te lasă în toiul bătăliei, cu toată nemțimea în spi-
nare? De aceea, atât mai marii rușilor, cât și ai noștri, erau nevoiți să-i
ia pe nebuni cu binișorul, să le cânte – și câte puțin – în strună, să
le vorbească frumos și să-i facă să înțeleagă că nu merge să faci pace
cu dușmanul până nu-l dobori la pământ; că altfel, te încalecă el
povestea sfântului nostru război 143
și-ți toarnă în spinare câte să nu le poți duce și atunci păcat de atâ-

tea vieți răpuse și de atâtea suferințe îndurate, dacă ieșim din război
mai rău decât am intrat. O astfel de pace, poruncită de dușmani, ar
fi însemnat ca lumea întreagă să se dea roabă germanului. Iată de ce
eram datori să luptăm înainte, până-l vom doborî, și numai atunci să
facem pacea, după care tânjeam cu toții, dar o pace de dreptate, nu o
pace de silnicie și de robie.
Se părea că rușilor le-a venit mintea la cap și și-au dat cu socoteala
că într-adevăr așa stau lucrurile, încât s-au hotărât să înceapă iar răz-
boiul. La începutul lunii lui Cuptor, au pornit-o iar la luptă în Galiția
și peste o săptămână, în sfârșit, ne-a venit și nouă rândul să intrăm.
Planul luptelor fusese astfel întocmit:
Oștirea care trebuia să înceapă lupta era armata a doua română,
de sub comanda generalului Averescu. Știm că această armată stă-
tuse toată iarna în tranșee pe dealurile Vrancei și se hârțuise tot tim-
pul, fără pic de răgaz, cu dușmanul din față. În vremea asta, armata
își umpluse rândurile cu alți flăcăi, care luaseră locul celor căzuți
ori răpuși de boli, își întregise armele și era aprinsă de dor de luptă.
Fusese rânduit ca armata a doua să atace pe nemți, să le ia pozițiile și
să înainteze înspre Focșani. În vremea asta, cealaltă armată română,
armata întâia, care era mai numeroasă și mai puternică decât armata
a doua, trebuia să se adune, de pe unde era împrăștiată, în lunca
Siretului, mai din jos de Nămoloasa; de aici ea trebuia să treacă de-a
pieptul apa Siretului și, spărgând frontul nemțesc, să pornească în
inima Munteniei. După români se vor lua și rușii, ca să-și ajute tova-
rășii și să desăvârșească biruința.
Cu o armată ca cea pe care o înjghebasem din nou, bine închegată
și muștruluită, cu comandanți ca cei pe care-i aveam de astă dată, cu
armele pe care le căpătasem și pe care învățasem așa de bine să le
mânuim, cu însuflețirea și cu mânia care întărea brațul românilor și
cu ajutorul lui Dumnezeu, care nu putea să lipsească celor loviți și
însetați după dreptate, cum eram noi, nu se putea ca biruința să nu
fie de astă dată de partea noastră.
asaltul mărăștilor
Oștirea a doua română era înșirată pe dealurile Vrancei, de la

Măgura Cașinului, în dreapta, până pe dealul Momâia, în stânga, cu
fața spre miazăzi. Numai dealuri pietroase și păduroase, tăiate de văi.
Pozițiile de căpetenie ale românilor erau pe dealurile Drăgoteștilor,
Bourului, Vârlanului și Albei. Jos, la poalele dealurilor, erau văile
Limpejoarei și Albei, cu apă limpede și rece, cum sunt pâraiele de la
munte, dar mică, de puteai să o treci cu piciorul; ba pe alocurea nici
nu-ți udai tălpile, dacă pășeai din piatră în piatră. Dincolo, peste apă,
se înălțau însă dealurile Mărăștilor, Teiușului, Poiana Încărcătoarei,
înalte și râpoase. Acolo erau nemții. Așa încât românii și nemții stă-
teau față în față, pe creste de dealuri, despărțiți de o vale adâncă.
Toată iarna și primăvara, cei doi dușmani munciseră ca să-și întă-
rească pozițiile. Erau ele cum erau ale românilor, dar ale nemților
erau strașnice. Toată creasta dealului Mărăștilor și al Încărcătoarei
fusese prefăcută de nemți într-o adevărată cetate. Șanțuri peste șan-
țuri, care se încrucișau fel și chip, iar dinaintea lor garduri de sârmă
cu ghimpi, împletite și încurcate de nu puteai să le mai dai de rost.
Din loc în loc erau niște redute, în care gardurile de sârmă erau
pe multe rânduri, iar șanțurile, săpate cu meșteșug, erau întărite
cu beton, aveau adăposturi și firide pentru trăgători, podele pen-
tru mitraliere și pentru tunurile de tranșee și tot felul de lucrări de
apărare. În spatele redutelor erau adăposturile tunurilor celor mari.
Vârâți în aceste vizuini și prin alte întărituri dintre ele, germanii se
socoteau feriți de orice primejdie. Cum ar fi îndrăznit românii să
treacă valea ce despărțea pozițiile, să o coboare și să o ridice apoi
pieptiș sub grindina de focuri care i-ar fi secerat din întăriturile nem-
țești de sus, de pe creastă?
Și doar aceasta era sarcina grea pe care trebuiau să o aducă la
îndeplinire românii. De izbândirea ei atârna biruința.
La 22 iulie, începu artileria românească să bată în pozițiile nemți-
lor. Două sute douăzeci și opt de guri de tun vărsau foc și fier peste
redutele și șanțurile nemțești, până departe în adăposturile artile-
riei lor. Trei zile tunul românesc nu și-a domolit mânia. Cădeau ca
grindina spărturile șrapnelelor în tranșeele dușmane și se vedea bine
cum oamenii, năuciți, ieșeau pe patru labe din șanțuri ca să o rupă
la fugă razna pe câmp. Băteau ca ciocanele obuzele pe rețelele de
sârmă ghimpată și pe parii ce le țineau, de le făceau să zboare bucă-
țele, bucățele, în văzduh. Plesneau barosanele trimise de obuzierele
mari, de zguduiau pământul, iar când se risipea fumul și se așeza
țărâna răscolită, se vedeau șanțurile năruite, pereții de beton ai redu-
telor sfărâmați și prăbușiți. În ziua a treia, satul Mărăști, de pe creastă,
era o văpaie de foc: se aprinseseră magaziile în care-și ținea dușma-
nul muniția.
În tranșeele noastre, românii nu se puteau ține locului de bucurie.
Deși era poruncă strașnică să stea tupilați în fundul șanțurilor, căci
nu sosise încă vremea infanteriei, scoteau mereu capetele să vadă ce
se petrece dincolo, peste vale, și de câte ori vedeau că un obuz a izbit
în plin, chiuiau de răsuna valea.
Se vedea acum lămurit că s-au schimbat vremurile. Nu mai era ca
an, când trebuia să stăm cu brațele încrucișate și să răbdăm ca să ne
toarne neamțul în spinare cât i-ar plăcea, până a obosi.
Noaptea de 23 spre 24 iulie a fost cea mai grozavă. Toată noap-
tea a bătut tunul mai mânios parcă decât oricând. Valea era luminată
ca ziua de focurile de artificii ale nemților. Aici vedeai o fâșie care
spinteca văzduhul până-n înaltul cerului, aici o ploaie de stele roșii,
verzi, albastre, se lăsa de sus încetișor, de credeai că ești în mijlocul a
cine știe ce serbare. Trăgeau nemții ca turbați cu tunurile și cu mitra-
lierele, de câte ori li se năzărea că văd pe români că dau să se apro-
pie de ei, dar trăgeau așa într-o părere, căci ce puteau să vadă când
stăteau lipiți în fundul tranșeelor și abia în răstimpuri scoteau nasul
afară? Și tocmai unde aveau ce să vadă, tocmai acolo nu le da mâna
să privească, căci acolo bombardamentul tunurilor era mai năprasnic.
Pe la ceasul unu după miezul nopții, românii au început să iasă
din tranșeele lor. Ca niște năluci, fără nici o vorbă, ținându-se chiar
să nu șoptească, coborâră povârnișul văii, trecură prin apa rece și lim-
pede, apoi începură să urce pieptul dimpotrivă. Greu de urcat malul
cel prăpăstios, mai ales că dușmanul veghea sus și lumina mereu
valea, dar neștiutori de ce se întâmplă jos, trăgeau mereu în neștire

spre dealul din față. Se târau românii pe burtă ca șerpii, se propteau
numai în genunchi, se strecurau pe după bolovani și pe după tufi-
șuri, se vârau prin viroage și, cum plesnea câte un foc de artificii, se
făceau una cu pământul și înlemneau pe loc, până se risipea lumina
și se lăsa iar întuneric. Așa s-au strecurat, până ce s-au apropiat la o
aruncătură de piatră sub întăriturile neamțului. Odată ajunși acolo,
au rămas pironiți locului, cu brațul încordat pe armă, sfredelind
numai cu ochii întunericul. Peste vale obuzele tunurilor nemțești
vâjâiau mereu, încrucișându-se cu ale românilor, iar rachetele spinte-
cau mereu bezna, căutând pe români pe muchiile dealurilor de peste
apă. Când colo, românii erau aici, dedesubtul întăriturilor dușmane,
nemișcați și muți, abia întinzând câte o mână sau un picior care le
amorțea, numărând minutele ce treceau grozav de încet, așteptând
semnalul de atac.
În această încordare a trupului și a simțirii, trece un ceas, trec
două. La răsărit începe să se crape de ziuă. Ceasornicul arată ceasu-
rile patru. Atunci de pe dealul Drăgoteștilor o rachetă, ca o dâră de
foc, sfâșie cerul plumburiu. E semnalul așteptat. Și deodată pe tot
povârnișul dealului Mărăștilor românii, de pe unde stăteau tupilați,
sar în sus și, chiuind ca la nuntă, se reped vijelie spre pozițiile nem-
țești. Cât ai clipi din ochi, au și ajuns. Sârmele sunt mai peste tot
rupte de bombardare și spânzură în jos. Ce-a mai rămas din ele sunt
sfărâmate cu paturile puștilor. Nici nu au apucat nemții să se dezme-
ticească și să înțeleagă ce e asta, că s-au și pomenit cu românii peste
ei, în tranșee.
Toată Valea Albei și a Limpejoarei e acum un furnicar de soldați
români. Valuri, valuri, coboară și ridică coastele văii. Tunurile și-au
lungit acum bătaia; ele trag în spatele poziției dușmane, ca să taie
calea rezervelor, împiedicându-le ca să nu sosească în ajutorul celor
din față. În tot lungul crestei dealului Mărăștilor, șirurile de români,
cum ajung sus, sar unele după altele în tranșeele și în redutele duș-
mane. E o întrecere, care de care să isprăvească cu nemții lui, ca să
treacă mai departe, la șanțurile din spate.
povestea
povestea sfântului
sfântului nostru război
nostru război 147
147
Cei mai aprigi sunt vânătorii din regimentul 2. Aveau și datoria

să fie așa. Sunt soldații aceluiași regiment care, cu patruzeci de ani
mai înainte, în războiul neatârnării, pătrunsese cel dintâi în reduta
Griviței. Nepoții trebuiau să calce pe urmele bunicilor! În dreapta
și în stânga lor, soldații regimentelor de Argeș și de Gorj nu se lăsau
mai prejos. Nemții, zdrobiți de paturile de pușcă pe care le cară
mereu românii pe unde nimeresc, împunși de baionetele lor, înnebu-
niți de grenadele pe care le aruncă în ei românii din sus, de pe mar-
ginea tranșeelor, leapădă armele și încep să iasă și ei din redute cu
mâinile în sus, pentru ca să se rânduiască singuri, doi câte doi, în
șirul prizonierilor.
Când pe cer soarele se ridicase de o suliță la răsărit, dea-
lul Mărăștilor, cu redutele lui puternice, era în mâinile românilor.
Rămăseseră în urmă numai curățitorii de tranșee, care cutreierau
tranșeele și redutele cucerite ca să nu mai rămână picior de dușman
pe acolo. Grosul trupelor, la care se mai alăturase și un regiment de
mehedințeni, pornise înainte, lovind și trăsnind în nemții care se
opuneau din ce în ce mai slab.
Spre stânga dealului, soldații regimentului de Dâmbovița trebuie
să atace și să cucerească satul Mărăști însuși. Acesta era strașnic întă-
rit, și mai era așezat și sus pe o râpă, încât nemții nici nu se sinchi-
seau de atacul românilor, atât erau de siguri că o astfel de cetate nu
poate fi luată. Dâmbovițenii s-au prefăcut că-l atacă prin râpele din
față, dar aici n-au fost decât două companii. În aceeași vreme însă,
două batalioane au cucerit prin luptă cruntă reduta vecină și de
acolo s-au răsucit spre stânga și au atacat și din coastă și din spate
satul. Când au ajuns în marginea satului, românii s-au crucit. Peste
tot satul șerpuiau numai tranșee: pe ulițele satului, prin ogrăzile case-
lor, prin maidane și grădini. Casele erau prefăcute în fortărețe. Peste
tot, numai garduri de sârmă – numai grinzi de fier și beton – numai
mitraliere, tunuri de tranșee și baionete. Dar românii porniseră
ca vântul și nu putea să-i oprească nimic. În capul lor era căpita-
nul Coravu. Parcă era un arhanghel, totdeauna înaintea tuturor, aici
arunca cu grenada, aici lua pușca din mâna unui soldat și trăgea cu
ea până isprăvea toată încărcătura, aici punea mâna pe o mitralieră
pe care o împingea până în marginea unei tranșee și trăgea el sin-

gur. Pe lângă el vâjâiau gloanțele, dar nici unul nu-l atingea. Casă de
casă, tranșee cu tranșee, au fost cucerite, până când, la ceasurile șase
și jumătate dimineața, satul întreg era în mâinile românilor.
Mai greu a fost cu dealul Mânăstioara de la aripa stângă. Toată
ziua muscelenii s-au luptat aprig ca să cucerească dealul, care era tot
atât de strașnic întărit ca și satul Mărăști. Spre seară, au venit într-a-
jutor și dâmbovițenii, care au pornit de la Mărăști și au luat dealul
Mânăstioara în coastă. Atunci muscelenii au răzbit pe nemți și au
luat dealul.
Cea mai mare vărsare de sânge a fost la Poiana Încărcătoarei, care
era poziția cea mai înaltă de pe creastă și unde s-a prăpădit o mul-
țime de soldați din regimentul din Tecuci. De abia peste noapte nem-
ții au fugit din redută, unde nu se mai puteau ține, deoarece toate
celelalte forturi din jur fuseseră luate de români.
În vremea când la cele două aripi, la Mânăstioara și la Poiana
Încărcătoarea, lupta dăinuia încă, la mijloc românii cuceriseră rân-
dul al doilea de dealuri, Dealul Teiușului, Dealul mare și înaintau
repede spre valea Șușiței, fugărind mereu pe nemți. Zeci de tunuri și
de mitraliere și mii de prizonieri cădeau în mâinile românilor. Veseli,
românii glumeau pe socoteala nemților, care se predau cu nemiluita,
ori fugeau de le sfârâiau picioarele:
— Ia-n priviți, fraților, ce frumos a învățat Friț să ridice mâinile în
sus! ziceau unii.
Iar alții strigau în urma nemților:
— Ho, mai stați, măi camarazi, că ne iese sufletul și nu putem să
ne ținem după voi!
Căpeteniile nemților nu se puteau dumiri că au fost înfrânți așa,
pe repezeală. Era așa de neobișnuit lucru pentru ei să fie bătuți de
români! Dimineața, în zori de zi, generalul care comanda pe nemți
și care stătea la Câmpurile a fost trezit din somn, spunându-i-se că
românii au început atacul. „Lasă că nu e nimic”, a răspuns el și s-a
întors pe partea cealaltă. Pasă-mi-te visa ceva frumos și nu vroia să-i
strice firul. După două ceasuri, a fost deșteptat din nou și i s-a spus
că românii au rupt frontul și că se apropie de Șușița. Atunci genera-
lul s-a uitat pe fereastră și a văzut pe dealul din față câteva mogâldețe
cu baionete. Să fie nemți de-ai lui or te pomenești c-or fi români? N-a
mai stat să se lămurească, ci a îngălbenit și a rupt-o la fugă numai
în halat și în papuci, sărind gardurile prin grădinile oamenilor. Când
românii au intrat în casa în care fusese popota ofițerilor, au găsit
pe masă ceștile cu cafeaua băută numai pe jumătate. Nici lor nu le
mai dăduse mâna să stea pe loc ca să o bea până-n fund, și au luat-o
la fugă. Oamenii din sat au ieșit după ei, minunându-se să vadă pe
nemți cum fug de le sfârâie picioarele. Apoi bieții săteni au izbucnit
în blesteme și ocări, căci mult pătimiseră de pe urma dușmanului.
A doua zi, când a intrat în sat generalul Văitoianu, care comanda
pe românii din această parte, i-a ospătat pe gazetarii străini care erau
cu el cu vinuri bune, cu șampanie și cu țigări groase de foi, găsite în
casa în care își aveau ofițerii nemți popota.
Un gazetar englez l-a întrebat pe un ofițer neamț, prizonier:
— Unde or fi nemții dumitale, că de ieri, de când a început lupta,
n-am văzut nici unul?
Neamțul a răspuns:
— Dacă or fugi și azi ca ieri, apoi trebuie să fie pe aproape
de Budapesta!
Ce e adevărat este că a doua zi de dimineață biruința românilor
era desăvârșită; pe toată linia, nemții se retrăgeau, trecuseră și Șușița
și fugeau spre Putna, cu baioneta românului în spinare.
În sfârșit, soarta războiului începuse să ne zâmbească și nouă.
După o jumătate de an de necaz, de trudă și de încordare, româ-
nul apucase țeapăn arma în mână și izbise în plin.
fugărirea nemților
Se vede însă că fusese scris în cartea războiului nostru ca nicio-

dată bucuria să nu fie deplină și de lungă durată. Pe când la Mărăști
soldații, plini de avânt, urmăreau pe dușmanul căruia-i pierise piui-
tul, iar la Iași era sărbătoare, deodată veni o veste care îngheță tutu-
ror veselia din inimi.
Rușii ne făcuseră iarăși pocinogul.
Știm că pe frontul rusesc, în Galiția, rușii porniseră lupta cu

bine. Bătălia noastră de la Mărăști era în legătură cu bătălia rușilor
din Galiția, așa cum se leagă verigile unui lanț una de alta. Tragi o
verigă înainte ori înapoi, se simte de lanțul întreg. Luptaseră ei bine
rușii câteva zile, dar mai apoi se plictisiră de atâta luptă și o porniră
înapoi, ba începură să dea foc și să jefuiască orașele. Atunci de frică
să nu se întâmple și mai rău, guvernul rus de la Petrograd hotărî să
oprească lupta pe tot frontul, deci și pe al nostru, fiindcă e mai ușor
să te întărești în pozițiile tale și să te aperi împotriva dușmanului
care te atacă, decât să-l ataci tu pe el.
Când a ajuns ordinul de oprire la armata a doua română de la
Mărăști, a fost o jale. Cum să nu fie, când soarta ni se arătă și de astă-
dată vitregă? După atâta vreme de așteptare și de muncă, venise în
sfârșit românului ceasul să înceapă iar lupta. Când colo, tocmai când
ai început-o bine, când ai culcat la pământ pe dușman și i-ai pus
genunchiul în piept și mâna în beregată, să te pomenești cu ordinul
să-l slăbești din strânsoare și să-l lași să-și vină în fire, ca pe urmă să
te păzești ca nu cumva tot el să-ți sară în cârcă, când i-o veni bine?
Averescu l-a rugat pe Regele Ferdinand ca cel puțin să-i fie îngă-
duit să mai ducă lupta câteva zile, ca să gonească pe dușman peste
valea Putnei și să-l scoată din munții care străjuiesc dinspre apus țara
Vrancei. Regele a îngăduit acest lucru generalului Averescu, așa că în
dimineața zilei de 26 iulie românii au pornit-o din nou în urmărirea
nemților.
Urmărirea a început cu același iureș ca în cele dintâi două zile.
Năvăleau românii, dar mai tare fugeau nemții, părăsind prizoni-
eri, tunuri, chesoane, bucătării. Ici, colea, se opreau ca să se agațe
de câte o poziție mai bună, unde socoteau să le fie mai la înde-
mână să lupte, dar nu puteau să țină piept românilor îndârjiți mai
mult de două-trei ceasuri. Soldații regimentelor de peste Olt au tre-
cut ca vârtejul peste vârfurile Răchitașelor și peste vechile așezări ale
Vrancei: Soveja și Negrilești. Câte lucruri frumoase n-au găsit solda-
ții din Muntenia în acest colț de străveche țară moldovenească? La
Rucăreni și Dragosloveni au dat de sămânță de musceleni, strănepoți
de-ai celor pe care, cu două sute de ani mai înainte, îi adusese Matei
Basarab Vodă din Rucărul și Dragoslavele Muscelului, și-i așezase

aici, dându-le pământuri, ca semn de frățietate între munteni și mol-
doveni. La Bârsești au dat de monumentul pe care vrâncenii îl înălța-
seră spre pomenirea lui Ștefan cel Mare, care și el era de pe aproape.
Când marele voievod, înfrânt de urgia turcească, a pornit-o prin răze-
șiile de la munți, ca să strângă oștire nouă, o vrâncioaie bătrână l-a
întâmpinat și i-a zis: „Șapte feciori am, Măria ta, și pe toți șapte ți-i
dau, ca să scapi țara de păgâni”.
Când a fost să cucerească dealul Teiului, două companii din
regimentul de Dâmbovița, cel care cucerise satul Mărăști, au rătă-
cit printr-o vale și au fost băgați într-o râpă, din cauza unei călăuze
trădătoare. Dar viteazul căpitan Coravu, care-i comanda, a pornit
în frunte la asaltul dealului cu câte o grenadă în fiecare mână și cu
buzunarele pline. Căpitanul a căzut ciuruit de gloanțe, dar soldații
lui, încurajați de pilda căpitanului lor, nu s-au mai oprit și au cuce-
rit dealul.
La asaltul Dealului Lozei, de lângă Vizantea, când a sunat goarna
de atac, au pornit numai comandanții de plutoane și câțiva oameni.
Căpitanul Damian Asanache, care comanda compania vecină din
regimentul I, vede primejdia și se repede în mijlocul companiei care
șovăise. Pune mâna pe arma unui soldat, așa cum era, cu capul gol,
strigă: „După mine, băieți!” și pornește înainte. Îmbărbătați, solda-
ții se țin după el și valul întreg își ia vânt spre dușman. Un snop de
gloanțe de mitralieră curmă viața căpitanului, care cade strigând încă
o dată: „Nu vă lăsați, băieți!” Și într-adevăr soldații nu se mai opresc
decât când au cucerit poziția dușmanului, care fuge, înspăimântat.
La aripa lor dreaptă, românii au urcat muntele și, în lupte grele
prin păduri străvechi, au cucerit toate culmile și crestele, până la
Măgura Cașinului. De pe înălțimea lor, ei puteau să stăpânească toată
valea și să aibă și ochiul ațintit asupra munților și văilor dinspre apus,
pe unde-și avea dușmanul pozițiile de luptă și drumurile de legătură.
Aici au trebuit să se oprească soldații armatei a doua. Nu mai era
îngăduit să meargă mai departe fără primejdie. Erau semne că nem-
ții, mirosind cum stau lucrurile la ruși, se pregăteau să dea o lovitură
mare în altă parte a frontului, și ar fi fost o nesocotință din partea
povestea
povestea sfântului nostru război
sfântului nostru război 153
153
noastră
noastră să să mergem
mergem aici aici prea
prea departe. Căpeteniile armatei
departe. Căpeteniile armatei erauerau îngri-
îngri-
jorate de soarta ce amenința din pricina purtării ruşilor
jorate de soarta ce amenința din pricina purtării rușilor și au hotărât şi au hotă-
rât să aibă la îndemână toată oştirea, ca să poată să
să aibă la îndemână toată oștirea, ca să poată să o trimită acolo unde o trimeată acolo
unde
s-o ivis-o ivi primejdia.
primejdia.
Aşa încât,
Așa încât la la 31
31 iulie
iulie,Averescu
Averescuaaopritopritbătălia.
bătălia.
Fusese
Fusese o mare biruință românească. Armata aa doua
o mare biruință românească. Armata doua rupsese
rupsese fron-fron-
tul
tul duşman
dușman pe pe ooîntindere
întinderede de3030dekilometri,
kilometrişi-l
și-l împinsese
împinsese cu cu două-
două-
zeci de kilometri mai înapoi, scăpase de sub robia nemțească
zeci de kilometri mai înapoi, scăpase de sub robia nemțească treizeci treizeci
de
de sate
sate şiși luase
luase duşmanului
dușmanului trei mii de
trei mii de prizonieri
prizonieri și şi 70
70 de de tunuri.
tunuri.
Ce
Ce era
era însă
însă mai
mai dede seamă,
seamă, se făcuse dovada
se făcuse dovada că că românul
românul nu-i nu-i sol-
sol-
dat mai slab decât neamțul, şi că, dacă fusese înfrânt
dat mai slab decât neamțul și că, dacă fusese înfrânt în toamna tre- în toamna tre-
cută, era din pricină că nu avea arme ca dânsul. Acum,
cută, era din pricină că nu avea arme ca dânsul. Acum, când avea și când avea şi
el
el armele
armele neamțului
neamțului şi și învățase
învățase de de la
la francezi
francezi meșteșugul
meşteşugul războiului,
războiului,
lucrurile
lucrurile auau început
început să să meargă
meargă într-altfel. Dinaintea tunului
într-altfel. Dinaintea tunului și şi aa baio-
baio-
netei româneşti,
netei românești, neamțul a învățat să meargă şi pe de-a-ndărătele,
a învățat să meargă și pe de-a-ndărătelea,
ba
ba şi
și să
să o ia la fugă şi și să ridice amândouă mâinile-n sus, sus, în
în semn
semn că că
se
se predă.
predă.
Războiul
Războiul din 1917 începuse cu bine.
cap. viii
MĂRĂȘEȘTI
cumcum s-a s-a oprit

oprit bătălia
bătălia lalanămoloasa.
nămoloasa.ÎnÎntimp timpcece armata
armata a doua
doua
răzbea şi
răzbea și punea
punea pepe fugă pe nemții cei trufaşi
trufași pe dealurile și şi în munții
munții
Vrancei, cealaltă
Vrancei, cealaltă armată
armată română,
română nu nu stătea
stătea nici
nicieaeacu
cumâinile
mâinileîn însân.
sân.
Armata întâia
Armata întâia română, sub comanda generalului Christescu,Christescu, por-
por-
nise de
nise de prin
prin Moldova
Moldova de sus, unde iernase și şi unde-și
unde-şi umpluse
umpluse iar iar
șirurile, și
şirurile, şi le adunase în lunca Siretului, la Nămoloasa. De aici
Siretului, la Nămoloasa. De aci fusese fusese
rânduit să-şi
rânduit să-și ia
ia avântul,
avântul, ca să rupă frontul dușman
duşman și şi să înainteze
înainteze în în
pământul
pământul ocupat. Niciodată de la începutul războiului nu se
Niciodată de la începutul războiului, nu se adu- adunase
la un la
nase locunatâta
locoștire
atâtaromânească; afară de rezerve,
oştire românească; afară deearezerve,
avea 170.000
ea aveade
oameni,de
170.000 cuoameni,
581 de tunuri
cu 581dedecâmp,
tunuricude52câmp,
de avioane
cu 52 și
decu 37 de bate-
avioane şi cu
rii de
37 de baterii
artileriedegrea.
artilerie grea.
Odată cu bombardamentul de la Mărăști a început și bombarda-

mentul de la Nămoloasa. A ținut trei zile în șir și a fost năprasnic.
Tunurile românești au aruncat în pozițiile dușmane atâta muniție
câtă încarcă 220 de vagoane de cale ferată. Toată lunca Siretului nu
se mai vedea din pricina fumului negru – galben – roșcat și a vârte-
jurilor de țărână ce se răscoleau în locul exploziilor. Bombardarea
pustiise pozițiile dușmanului; zburaseră parii ce țineau gardurile de
sârmă ghimpată, arseseră până în temelie satele din spatele frontului.
Dușmanul, care simțise ce i se pregătea, răspundea și el, dar nu era
de potriva noastră.
Soldații români așteptau cu nerăbdare ziua când trebuia să
înceapă atacul. Se hotărâse această zi la 26 iulie. Când colo, în ajun,
sosește telegrama de la Petrograd, care oprise bătălia de la Mărăști și
o oprește și pe cea de la Nămoloasa. Mâna rusului a dat la o parte
degetul românului, care tocmai începuse să apese pe trăgaciul armei.
Păcat de atâta pregătire, de atâta vaiet, de atâta inimă câtă se pusese
pentru a face din bătălia care începuse cea mai mare biruință a oști-
rii românești!
germanii pun la cale bătălia de la mărășești
Ce era mai rău era că germanii prinseră curaj și începură să se

gândească, cu drept cuvânt, că le-a venit acum lor apa la moară. Dacă
rușii nu vor să mai lupte, atunci de ce nu ar lua-o germanii înainte
și să-i atace ei? Dacă și aici s-or purta rușii tot ca în Galiția – cum era
de așteptat – apoi o să le meargă germanilor treaba strună: vor trece
peste pozițiile rusești cum treci cu plugul prin ogor.
Pe frontul românesc rușii aveau înșirate trei armate, iar românii
numai două. Socoteala germanilor era, prin urmare, să atace prin-
tr-unul din locurile unde era armată rusească și să-și croiască pe aici
drumul înainte. Odată frontul rupt într-un loc, o să le fie greu rușilor
și românilor să mai înnoade căpătâile. Dacă frontul românesc se pră-
bușește, germanii vor cuprinde cu ușurință toată Moldova, cu Iași cu
tot, apoi vor trece Prutul în Basarabia și vor merge tot înainte până la
Odessa. Cu aceasta, ei dădeau deodată trei lovituri:
Întâia, dacă ocupau Moldova și goneau pe rege, sfârșeau cu țara

românească; așadar, se împuțina numărul dușmanilor cu unul.
Al doilea, puneau mâna pe Moldova și pe Basarabia, două țări
bogate în pâine, de care aveau atâta nevoie.
Al treilea, înfricoșau pe ruși, care și așa abia dacă se mai țineau pe
picioare, și-i făceau să se lase de război.
Ca să fie siguri de biruință, își aleseră să atace în bucata de front
dintre Vrancea și Siret. Acolo era o armată rusească, armata a patra,
cuprinsă între cele două armate românești. Spre și mai mare sigu-
ranță, iscoadele nemțești se luară cu binișorul pe lângă soldații ruși.
Le-au dat rachiu și i-au bolmojit cu vorba, că și ei sunt pentru revo-
luție și pentru pace, dar că ofițerii lor sunt de vină că lungesc mereu
războiul. Așa i-a descântat de bine, încât rușii proști au căzut în cap-
cana neamțului șiret și au iscălit chiar o hârtie prin care se legau că,
dacă o începe iar lupta, rușii să nu se mai bată, ba chiar să tragă în
ofițerii și în artileria lor proprie, ca să se isprăvească odată războiul!
Când neamțul a pus-o și pe asta la cale, și-a frecat mâinile de bucurie.
Era de-acum sigur că peste o săptămână va fi la Iași, și peste încă una
la Chișinău. Au strâns la Focșani oștire multă și din cea mai aleasă
și au dat comanda lui Mackensen, care a venit de la București ca să
înceapă lupta, la 6 august.
Vremurile cumplite de astă iarnă începură din nou să ne ame-
nințe. Țara era la mare ananghie. Moldova era acum primejduită
din două părți. Dinspre miazănoapte, o amenința armata germană
care urmărea pe rușii ce fugiseră din Galiția. Dușmanul intrase în
Bucovina, se apropia de Cernăuți și era la trei-patru zile de Iași.
Dinspre miazăzi, de la Siret, amenința cealaltă armată dușmană, a lui
Mackensen. Moldova era, așadar, între două focuri.
Zice un proverb: fiecare rău e spre bine. Tocmai primejdia mare
în care se găsea Moldova ne-a fost într-ajutor. Și iată cum: s-au soco-
tit căpeteniile armatelor rusești și românești din ce parte să fie oare
primejdia mai amenințătoare, și au chibzuit că cea dinspre Bucovina,
deoarece e mai aproape de Iași, unde era capitala țării și inima pute-
rii noastre. Atunci s-a hotărât să se ridice armata a patra rusească,
de unde stătea ea în tranșee, în Moldova de miazăzi, de la Vrancea
până în Siret – și să o ducă în Moldova de sus, ca să fie pusă stavilă

împotriva înaintării neamțului. Iar în locul armatei a patra rusească
să vină armata întâia românească, ce se găsea în lunca Siretului de la
Nămoloasa, acolo unde fusese vorba să se dea bătălia cu o săptămână
mai înainte. Din pricina acestei schimbări plănuite, socoteala pe care
o făcuseră nemții acasă o să iasă altfel în târg: în loc să atace armata a
patra rusească, cu care aveau înțelegere tainică, o să dea peste armata
întâia românească, cu care n-o să le meargă tot așa de neted!
Schimbarea plănuită între ruși și români trebuia să înceapă în
noaptea de 6 spre 7 august. Și tocmai în ziua de 6 august, Mackensen
începu bătălia cea mare.
germanii atacă pe ruși, dar dau peste români
În ajunul bătăliei, Mackensen plecă din București la Focșani ca

să ia comanda marii armate cu care își pusese în gând să străpungă
frontul Moldovei. Atât era de sigur de izbândă, încât, urcându-se în
tren în Gara de Nord a capitalei, și-a luat ziua bună de la ofițerii care
veniseră să-l salute, spunându-le:
— Să ne vedem cu bine, peste două săptămâni, la Iași!
Când a ajuns generalul la Focșani, bătălia începuse de cu noapte.
Germanii atacaseră cu potop de tunuri și cu aburi otrăvitori pozi-
țiile rusești din Pădurea Neagră, între râul Putna și malul Siretului.
Nici n-au început germanii bine atacul și rușii, oameni cinstiți, au și
rupt-o la fugă, așa cum le fusese învoiala. Unii s-au mai împotrivit
oleacă, alții au fugit peste podul de vase care era în partea asta peste
Siret; cei mai mulți au luat-o la goană înapoi, spre satul Străjescu.
Până seara, nemții înaintaseră cu zece kilometri, aproape fără împo-
trivire. Parcă n-ar fi fost la război, ci în țara lui Cremene!
Speriați de ce s-a întâmplat și de ce se mai poate întâmpla, coman-
danții ruși au cerut ajutor românilor. Românii n-au stat pe gânduri,
că doar era în primejdie pământul românesc și soarta Moldovei. Pe
celălalt mal al Siretului de răsărit se adunase divizia a cincea româ-
nească, așteptând să vină noaptea ca să treacă Siretul dincoace, să
schimbe pe rușii care trebuiau să înceapă a pleca în Moldova de sus.
Divizia a primit poruncă să iuțească pasul și să treacă pe dată din-

coace, ca să umple golul și să lege frontul la loc.
Pe înserate, regimentul 32 Mircea a și început să treacă pe podul
cel mare de fier de la Cosmești. Dar parcă era lucru ușor de tre-
cut? Cât ținea podul de lung și în vecinătățile lui, locul forfotea de
rușii dosiți de pe frontul de luptă, fugind care încotro, fără arme,
cu capul gol, unii pe jos, alții călări câte unul ori câte doi pe un cal.
Chesoanele tunurilor alergau în goana mare încărcate ciucure cu sol-
dați. Ca să-i întoarcă din cale, comandanții ruși puseseră cazacii să-i
fugărească de-a călare cu bicele, iar la capul podului Siretului puse-
seră o mitralieră, care trăgea mai în vânt, mai în plin. Același lucru și
mai jos, pe podul de vase din dreptul Furcenilor, pe unde trecea regi-
mentul 8 din Buzău.
Pe întunericul ce începuse să se lase, abia au putut românii să-și
facă loc și să treacă podurile. Au mers câteva ceasuri pe orbecăite,
dumirindu-se numai când plesnea câte un artificiu de-al nemților și
au ajuns pe la miezul nopții la Gârla Morilor, unde s-au înșirat, au
făcut front și au început să-și sape șanțuri de adăpost. Când au dat să
ocupe satul Străjescu, cum fusese porunca, l-au găsit plin de germani.
Rușii fugiseră și de aici, fără să dea de știre românilor, așa că româ-
nii înaintând s-au văzut deodată atacați de dușman. În puterea nop-
ții, după miezul nopții, până la ceasurile patru dimineața, românii au
luptat pe întuneric cu nemții, care-și urcaseră mitraliere prin copacii
pădurii vecine cu satul. Din când în când, rachetele luminau noaptea
și dușmanii se vedeau care pe unde sunt.
Așa au petrecut românii toată noaptea, săpându-și tranșee și lup-
tând cu dușmanul. Dar când a început să se crape de ziuă, germanii
s-au crucit, când au văzut că în fața lor nu mai au pe rușii cei iuți la
picior, ci, în locul lor, răsăriseră ca din pământ românii. Iar aceștia nu
erau dintre cei care dau chitanță la mână că aruncă armele ori că-și
împușcă ofițerii. Românii le dovediseră de cu noaptea că au de gând
să-și apere țara.
Dacă a simțit comandantul german cum stau lucrurile, s-a hotărât
să o ia în coarne și să se năpustească cu toată puterea asupra români-
lor. Până la ceasurile unsprezece dimineața și-a tot strâns și rânduit
neamțul armata, până a împlinit trei divizii întregi, adică nouă regi-
mente de pedestrime și cu un mare număr de tunuri. În fața lor erau
numai patru regimente românești din divizia a cincea. La 11 a înce-
put bombardarea. Era de o grozăvie care întrecuse tot ce fusese până
acum. După un ceas tunul își lungește bătaia, iar soldații germani
pornesc la atac împotriva poziției în care s-au așezat soldații regimen-
tului 32 Mircea.
Dar nici de partea noastră românii n-au stat cu mâinile în sân.
Trag tunurile noastre de pe malul înalt al Siretului, trag mitralierele,
răpăiesc puștile. Rândurile nemților se răresc, dar alții vin mereu din
spate și umplu golurile. Unde ajung să se apropie unii de alții, cei doi
potrivnici se aruncă la luptă cu baioneta și cu paturile de pușcă.
Bombardarea cea năprasnică a stârnit un fum atât de gros și a
răscolit atâta praf, încât ajunge de nu se mai vede nimic. Tunul își
oprește bătaia, căci nu poate să mai deosebească pe unde-i priete-
nul și unde-i dușmanul. De sus, soarele lunii lui Cuptor trimite și el
sulițele lui încinse care dogoresc pe luptători. Căldura e înăbușitoare.
Șiroaie de sudoare curg ca pârâiele pe fețele înnegrite. Aburii otrăvi-
tori orbesc vederea și îneacă respirația.
Deodată, din pâcla deasă se ivesc niște șiruri de arătări ciudate.
Înnegriți la față, numai cu cămășile albe pe ei, cu capul și cu pieptul
gol, învârtind puștile pe deasupra capetelor, ca pe niște ciomege, așa
se reped românii la atac. De căldură, ei își aruncaseră coifurile grele
de metal, se dezbrăcaseră de tunici, își suflecaseră mânecile cămășilor
și o porniseră înainte voinicește.
Nemții încremenesc pe loc, spăimântați. „Sunt draci”, își dau cu
părerea unii. ,,Ba nu, sunt harapi din Africa, pe care i-au adus france-
zii din colonii și i-au băgat aici în luptă”, spun alții, mai umblați prin
cele străinătăți. Draci, africani, ori români mânioși, orice ar fi fost, ei
dau de zvântă, și rândurile nemților se clatină, se răresc și caută mai
mult înapoi decât înainte.
Germanii atacă satul Doaga. Tunurile lor cele mari prăpăstu-
iesc casele satului. Ca să-l apere, se reped vânătorii regimentului 3.
În fruntea companiei de atac era căpitanul Dumitriu Florea. Era un
soldat îndrăzneț și viteaz. În vremea luptelor din Carpați, pătrun-
sese într-o noapte în tranșeele nemțești, întovărășit numai de trei sol-

dați. Nemții dormeau, dar santinela l-a zărit și i-a poruncit să stea,
punându-i arma în piept. Dumitriu, care știa nemțește, i-a răspuns
că e ofițer german în patrulare și i-a dat arma la o parte. Apoi, ajutat
de oamenii lui, a pus mâna pe santinelă și pe încă una, a luat două
mitraliere nemțești, care necăjiseră toată ziua pe români, și s-au îna-
poiat cu toții în pozițiile românești.
Tot așa de viteaz se poartă căpitanul Dumitriu Florea și la ata-
cul satului Draga. Pătrunde în tranșeele nemțești, ia o armă de la un
soldat și străpunge cu ea trei dușmani unul după altul. Lovit de un
glonț în coapsă, soldații îl scot afară și-l pun pe-o targă. Pe când îl
duc la ambulanță, plesnește lângă ei un obuz, care-l rupe în bucăți.
Generalul dă ordin să fie îngropat pe loc, pe câmpul de bătaie. Și pe
când soldații îl așează într-un crâmpei de tranșee, care să-i slujească
de groapă de mormânt, patru sute de tunuri bubuie fără contenire,
parc-ar da onorul cel din urmă eroului.
Pretutindeni unde dușmanul se înfățișează, e respins. Regimen
tul 32 Mircea, după o luptă crâncenă, e aproape nimicit. Colonelul
însuși cade lovit de un glonț în pântece, iar risipiturile regimentu-
lui, câteva sute de oameni, au fost adunate de un căpitan francez în
pădurea Prisaca.
Până seara târziu, comandantul german a cărat mereu în moara
morții trupe proaspete când la dreapta, când la stânga, pipăind
mereu pe unde o fi apărarea mai slabă, ca să dea acolo lovitura.
La aripa stângă a câmpului de bătălie, unde frontul rămăsese să
fie ținut de risipiturile rușilor care luptaseră ieri, nemții au izbutit să-i
gonească și să le-apuce locul. Au sosit însă în goana mare cele din-
tâi șiruri ale unei divizii noi românești, care începuse să treacă și ea
Siretul – divizia a noua – și i-a oprit pe loc.
Pe înnoptate, când nu se mai zărea deloc, nemții s-au putut stre-
cura printr-un lan de porumb și au căzut deodată în spatele româ-
nilor, la dreapta câmpului de bătălie. După o luptă cumplită la
baionetă, ei au izbutit să intre în satul Doaga. Românii erau rupți de
oboseală. De trei zile și trei nopți nu dormiseră, mereu în marșuri și
în lupte grele. Nu mai era chip să contraatace ca să cucerească iarăși
satul. Unii nu mai puteau să deschidă gura ca să vorbească. Cădeau

la pământ și adormeau ca morții. De aceea, comandantul s-a mulțu-
mit să întărească linia nouă pe care se retrăseseră în spatele satului,
în marginea pădurii Prisaca. Neamțul, obosit și el, a zis bogdaproste
și i-a lăsat în pace.
Câștigul nemților din această zi nu era deloc potrivit, nici cu pute-
rile mari pe care le băgaseră în luptă, nici mai ales cu jertfele de
oameni nemăsurate pe care le suferiseră. Un sătuleț sărman, cu casele
dărâmate, și atâta tot. Pentru atâta lucru era păcat de sumedenia de
morți și de miile de răniți care gemeau risipiți pe câmp, în întuneri-
cul nopții, de ți se încrețea carnea.
Ba, să fim drepți, câștigase neamțul un lucru de preț. Învățase
să știe cum luptă dușmanul. Că, adică, rusul nu luptă deloc, aruncă
armele și fuge. Dimpotrivă, românul luptă cu furie și cu deznădejde.
Atunci neamțul a hotărât cum să se poarte de aici înainte. O să atace
numai pe acolo pe unde sunt ruși și o să-i ocolească pe români.
germanii se împiedică de divizia a noua română
Cu acest plan a dat lupta în ziua cea de-a treia. Românii au fost lăsați
în pace, iar nemții au atacat mai spre stânga, spre Pătrășcani, unde au
lovit în ruși, de i-au împins până în valea Șușiței. Dar nici românii n-au
stat cu mâinile în sân. Au adus pe front toată divizia a noua și au luat
locul rușilor, așa încât erau acum două divizii românești pe linia de
luptă: divizia a cincea lângă Siret și divizia a noua la dreapta ei.
În ziua aceasta nemții au început și bătălia de la Oituz. Ei dădeau
acum deodată două bătălii mari, una la Mărășești și alta la Oituz, cu
gândul să cuprindă armata română între două focuri, strângând-o
între armata ce suia de-a lungul Siretului spre Mărășești și cea care
cobora de la Oituz.
Ziua a patra a bătăliei a întrecut în groază și sânge chiar pe cea
de-a doua. A fost botezul de foc al diviziei a noua. Germanii, socotind
că au în fața lor tot pe ruși, pe care-i snopiseră ieri, începură din nou
lupta, dar în loc de ruși dau iar peste români. Și încă ce români! Era
divizia eroică de la Amzacea, de la Topraisar și de la Neajlov, neînfri-
coșații luptători ai lui Scărișoreanu, ai lui Poetaș și ai lui Rasoviceanu.
Toată ziua artileria dușmană a tunat împotriva liniei frontului

român. Nu era cine știe ce grozav de tare această linie. Era doar șan-
țul șoselei care duce de la Tecuci la Panciu, în care se vârâseră noap-
tea bieții soldați, cum ajunseseră la locul bătăliei. Munciseră ei toată
noaptea ca să-l sape mai adânc, dar tot nu era mare lucru. Vărsa foc
și pară artileria dușmană, dar nici artileria română nu s-a ținut mai
prejos. Așa că spre seară, când germanii au pornit atacul de infante-
rie, românii i-au primit cu armele întinse. Scărișoreanu, ca om chib-
zuit, așezase în șanțul șoselei doar câte un batalion din regimentele
36 și 34; pe celelalte batalioane ale acestor două regimente le ținea în
rezervă la spate, ca să le bage în luptă când s-o simți nevoia. Au încer-
cat germanii să se strecoare ba la dreapta, ba la stânga, ba printre cele
două regimente. Degeaba, de peste tot au trebuit să se întoarcă ruși-
nați și cu capetele sparte. Dacă au văzut că nu le iese cu șiretenia, au
luat-o în coarne.
Pe la 7 seara, germanii au dat atacul hotărâtor. Cu trei batalioane
deodată, au atacat aripa din stânga diviziei a 9-a, unde se făcea legă-
tura cu divizia a 5-a vecină. Atacul dușman e atât de năprasnic încât
românii, care erau de trei ori mai puțini, au dat înapoi. Din neno-
rocire, un alt bucluc se întâmplă în același timp și la aripa dreaptă.
Rușii încetaseră lupta și încep să se retragă fără nicio rânduială,
lăsând pe români în gol. Astfel că frontul românesc s-a spart în două
locuri; și în stânga și în dreapta. Prin cele două spărturi începe să
năpădească puhoiul dușman.
Dar primejdia nu ținu mult. În spatele diviziei române pândeau
rezervele și tot acolo, printre soldați, veghea și colonelul Stan Poetaș.
Numai să-l vezi și prinzi curaj. O namilă de român spătos, să frângă
omul în două doar cât l-ar atinge. D-apoi când începe să vorbească
și să îndemne! Și pe morții din fundul tranșeelor îi ridică iar pe
picioare. Călare pe un cal alb, tot așa de uriaș ca și el, Poetaș aleargă
din soldat în soldat; vorba îi tună, dar ochii lui mângâie și îmbărbă-
tează. Și pe când nemții cred că și-au găsit poarta de trecere, trupele
din rezervă sosesc în fuga mare la locul de primejdie, adună și pe cei
risipiți și, cu ofițerii în frunte, contraatacă pe nemți.
Căpitanul Ștefănescu, comandantul batalionului I din regimentul
34 Constanța, cade mort străpuns de gloanțe, dar soldații au pornit
ca vijelia, lovesc cu baioneta, aruncă cu grenada, seceră cu mitraliera,

și fără să bage în seamă pânza de foc pe care le-o așterne în cale arti-
leria dușmană, zvârle pe nemți înapoi, ia prizonieri vreo 60 dintr-în-
șii, împreună cu căpitanul care-i comanda, și nu se opresc decât când
au sărit în tranșeele nemțești de pe malul Sușiței seci.
La stânga, în golul dintre regimentele 34 și 36, se avântă celălalt
batalion din rezerva regimentului 34. Ca și tovarășii din dreapta,
soldații înaintează într-o năvală năprasnică, prin ploaia de gloanțe
și de grenade. Ofițerii dau pildă prin nepăsarea lor de moarte; toți
cad, unul după altul; chiar și comandantul, maiorul Gheorghiu, a
căzut rănit; n-a rămas teafăr decât un singur ofițer. Toate batalioa-
nele regimentului sunt acum pe o linie, ce înaintează în luptă aprigă.
Dușmanul e scos din pozițiile noastre, unde se colăcise, și e gonit din-
colo de tranșeele din care ieșise la atac.
Mai mare era primejdia la dreapta, unde fugiseră rușii. Acolo
nemții răzbiseră peste șanțurile șoselei Tecuci – Panciu și românii
luptau din greu înșirați de-a lungul taluzului liniei ferate Mărășești-
Cosmești. Batalionul din rezerva regimentului 36 aleargă, îmbăr-
bătează pe cei ce luptă pe linie, îi ridică și pornesc iar la contraatac.
Lupta e cumplită; amândoi comandanții de batalioane, maiorii Baroți
și Georgescu Dumitru, cad morți. Colonelul Georgescu Ioan, coman-
dantul regimentului, e rănit și el de două ori, la braț și la genunchi,
dar nu iese din luptă, comandă contraatacul și cade, cu pieptul stră-
bătut de un glonț. Comanda regimentului o ia acum un căpitan, iar
un locotenent francez ia comanda unei companii care rămăsese fără
ofițeri. Unul după altul cad și ceilalți ofițeri. Dar jertfa nu e zadar-
nică. Dușmanul e scos și de aici și aruncat peste râpa Șușiței seci.
Până în noapte târziu a tot încercat dușmanul să dea atacuri. Cum
se ivea câte un gol pe undeva, nemții se strecurau pe aici, căutând
să ia pe români din coastă, ori din spate. În unele șanțuri, românii
și nemții erau amestecați, de nu se băgau de seamă decât când scli-
peau focurile de armă. Abia se puteau cunoaște, ca să se strângă la un
loc. În chip de apărare, au târât morții și, așezându-i unii peste alții,
au făcut parapete de stârvuri, de la adăpostul cărora se pândeau și se
împușcau, până a venit dimineața, când în sfârșit le-a izbândit româ-
nilor să-i gonească cu totul pe nemți din șanțuri.
Românii biruiseră și în ziua aceasta. Dar cu ce jertfe! Numai vred-

nicul regiment 34 Constanța pierduse 35 de ofițeri și 1551 soldați
morți și răniți. Cam tot pe atâta pierduse și regimentul 36; aproape
toți comandanții de batalioane erau morți ori răniți. Dar divi-
zia a noua dovedise că rămăsese aceeași care luptase la Neajlov și
în Dobrogea.
contraatacul român și trădarea rușilor
De patru zile bătălia de la Mărășești pisa în loc. Germanii câștiga-

seră pământ în ziua întâi, când avuseseră de-a face cu rușii, dar din
momentul în care s-au ivit românii, înțepeniseră; numai la aripa de
răsărit, unde luptau tot rușii, mai mișcaseră ceva din loc. Acum, după
patru zile, generalul Christescu a chibzuit că nu poate să o scoată la
capăt cu dușmanul, dacă românii stau numai în apărare și așteaptă
să fie atacați. Trebuie schimbat felul luptei. Românii să pornească ei
la atac împotriva germanilor, să-i scoată din poziții și să-i respingă
spre Focșani. Comandantul de căpetenie al armatei a dat încuviințare
generalului Christescu să înceapă el atacul. Zilele de-a cincea și de-a
șasea ale bătăliei vor fi zilele grele ale contraatacului român.
Christescu nu avea însă pentru acest contraatac decât trupele divi-
ziilor 5 și 9. Încă și acestea erau slăbite, în urma cumplitelor lupte
date în zilele trecute. Jumătate din ele erau în linia de luptă; pe cea-
laltă jumătate, trupe proaspete, le ținuse în rezervă, anume: regimen-
tele 9 vânători și 40 Călugăreni din divizia a 9-a, și regimentele 3 de
vânători și 9 R. Sărat din divizia a 5-a. Ce e drept, dincolo peste Siret
mai era încă oștire multă. Dar Christescu era om băgător de seamă
și chibzuit; el nu vroia deocamdată să se atingă de cei de aici, ca să-i
aducă dincoace și să-i vâre în luptă. Bătălia care începuse era mare,
și dușmanul strânsese armată multă. Cine știe cât va dura lupta și ce
nevoie mare o să aibă mai târziu de trupe noi? Așa încât el lucrează
cu zgârcenie. Nu vrea să risipească vieți și sânge. De aceea se bizui
numai pe cele două divizii pe care le avea trecute dincoace, pe rezer-
vele lor și pe artileria puternică pe care o avea înșirată pe creasta
malului dimpotrivă al Siretului și care bătea în coastă pe germani.
Toată ziua de 10 august s-a făcut pregătirea atacului, după regula

războiului de astăzi, adică cu bombardament de artilerie și cu zbo-
ruri de avioane, pentru a se spiona pozițiile dușmanului. Acesta,
bineînțeles, răspundea și el la fel, încât aerul se cutremura de detu-
năturile tunurilor, iar văzduhul era spintecat de aeroplanele care se
urmăreau și se goneau, împroșcându-se cu mitralierele. Când și când,
câte un corb de oțel izbutea să se strecoare printre ulii noștri, care-i
țineau calea, și se abătea peste liniile soldaților ca să-și lepede ouăle
pe care le purta în pântece. Iar acestea, când se spărgeau jos, nu sco-
teau la lumină puișori nevinovați, ci zburături ucigașe, care se înfi-
geau adânc în carnea oamenilor, de-i trimitea în chinuri și vaiete pe
lumea cealaltă. De aceea, cum se ivea dinspre dușman pasărea cobi-
toare, numai ce începea alaiul tunurilor, iar avionul plutea pe deasu-
pra, printre norișorii albi și creți ai șrapnelelor trimise de tunuri ca
s-o roage să facă cale întoarsă. Uneori, câte o zburătură mai noro-
coasă lovea în plin, și atunci avionul dușman, ca și pasărea atinsă de
plumb în aripă, se rostogolea din înaltul cerului, înfășurată în fum și
flăcări, în chiuiturile de bucurie ale celor de jos. Alergau oamenii s-o
vadă de aproape și găseau o amestecătură de fierărie răsucită și înne-
grită de foc, iar dedesubt scotea stârvul schilodit al zburătorului.
La ceasurile cinci seara, românii încep să iasă din tranșeele lor
și se reped la atac. N-au însă noroc. Șanțurile dușmane nu fuseseră
destul de bine lovite peste tot locul. Dușmanul avea mitraliere meș-
teșugit ascunse și, când românii au pornit-o la atac, în câmp neted,
grindina de gloanțe a început să-i culce la pământ, cum se culcă spi-
cele fragede când le bate piatra. Un batalion din regimentul 9 vână-
tori, care pornise năvalnic, a fost nimicit de mitralierele ascunse
sub o podișcă de pe râpa Șușiței seci, după ce făcuse abia o sută de
pași. O seamă de ofițeri viteji s-au prăpădit în fruntea vânătorilor;
printre cei mai de seamă, maiorul Vârtejeanu și căpitanul rezervist
Brutus Drăgescu, judecător în București. Frânturile ce mai rămă-
seseră ieri din regimentele 34 și 36 s-au topit și ele astăzi cu totul.
Soldații regimentului 8 Buzău și ai regimentului 3 de vânători
primesc ordinul să atace satul Doaga, pe care-l luaseră nemții în
ziua de-a doua a bătăliei. Dar nemții îl întăriseră cu șanțuri adânci
și cu garduri de sârmă ghimpată, îl împănaseră cu atâtea mitraliere
ascunse prin podurile caselor și prin pomii din marginea satului și

puseseră în spatele lui atâtea tunuri, încât toate sforțările buzoieni-
lor și vânătorilor sunt zadarnice. Val după val, pornesc românii la
atac. Ca să se ferească de pânza de gloanțe, se culcă la pământ și îna-
intează așa, pe brânci, ori târându-se cu pântecele la pământ. Cu cât
se apropie de întăriturile nemților, cu atât focul se întețește. Val după
val e secerat. Toți comandanții cad morți ori răniți. Goarnele sună
mereu atacul. Alte valuri sosesc, dar și acestea se prăbușesc dinaintea
sârmelor cu ghimpi.
Ziua fusese sângeroasă și adusese românilor puțin câștig de
pământ, dar fusese plătit cu prea mult sânge. Românii nu izbutiseră
să scoată pe germani din pozițiile lor cele tari și nici satul Doaga nu-l
luaseră. Generalul Christescu a hotărât să urmeze cu atacul a doua zi,
băgând în foc regimentele pe care le ținuse până acum în rezervă, iar
pe cele ce luptaseră și suferiseră atât de mult până acum le-a tras pe
rândul al doilea, în rezervă. Alte trupe proaspete, dintr-o divizie care
nu intrase până acum în luptă, divizia 13, erau pregătite ca să intre
și ele la moara morții, la nevoie. Ce era mai însemnat era că, de astă
dată, rușii care se găseau la dreapta românilor vestiseră că o să ia și ei
parte la atac. Se luase înțelegere între comandanții români și ruși, ca
la ceasurile patru și jumătate seara românii și rușii să iasă deodată și
să pornească laolaltă atacul.
Toată ziua, ca de obicei, cei doi dușmani s-au bombardat cu tunu-
rile. Românii așteptau însă cu liniște ceasul atacului, încrezători în
izbândă, cu atât mai mult că vedeau și pe vecinii lor ruși, falnici la
înfățișare, cum merg hotărâți spre linia de bătaie.
Deodată însă bucuria li se schimbă în mirare. Cu opt minute îna-
inte de ceasul hotărât pentru atac, românii văd pe rușii vecini că o
rup la fugă înapoi, iar pe urmele lor germanii, cu baioneta la armă,
îi fugăresc. Dar lucrurile stăteau și mai prost decât se putea vedea cu
ochii. Scărișoreanu, comandantul diviziei a noua, primește știrea că
toată linia rușilor de la dreapta câmpului de luptă este în retragere.
Ce se întâmplase?
Cu câteva minute înainte de ceasul începerii atacului, germanii o
luaseră înainte și i-au atacat ei pe ruși, iar aceștia n-au stat mult la gân-
duri, ci, precum le era obiceiul, au părăsit lupta și au tulit-o la fugă.
Cum se nimerise să atace nemții, așa deodată, cu câteva minute

înaintea românilor? Fără să vrei, nu se putea să nu-ți vină numaide-
cât în gând bănuiala că și de astă dată rușii ne-au trădat și că i-au
înștiințat pe nemți de planul nostru și de ceasul atacului.
Pe când Scărișoreanu se bătea de ceasul morții cum să dreagă
lucrurile, se pomenește cu încă o veste și mai rea. Generalul Ragoza,
comandantul rușilor, trimisese vorbă generalului Christescu că rușii
nu se mai pot bate, așa încât el a dat ordinul de retragere a întregii
oștiri rusești care trebuia să ia parte la lupta din acea zi. Și într-ade-
văr, din înălțimea observatorului unde stăteau comandanții români
se putea vedea că toată oastea rusească era în retragere. Și ce fel de
retragere? Fugeau rușii fără nici o rânduială, om peste om, ca o gloată
pe care nu o mai stăpânește nimeni.
Această faptă era necinstită și rușinoasă. Nu se putea închipui
ceva mai urât pentru un comandant decât să faci învoială cu tovară-
șul de luptă și, tocmai când trebuie să începi lupta, tu să dai dosul
și să-l lași pe el singur. Starea în care se găseau acum românii era cu
atât mai grea cu cât rușii nu-i vestiseră din vreme pe români că se
retrag, pentru ca aceștia să poată lua măsuri. Așa încât românii, la
ceasul hotărât, neștiind de isprava rușilor, ieșiseră din tranșee și înce-
puseră atacul.
Nu era însă acum vremea nici de supărare, nici de osândă. Rușii,
iuți la picior când era vorba să iasă din luptă, ajunseseră departe de
tot în urmă; se retrăseseră patru kilometri și nu s-au oprit decât la
linia ferată îngustă ce merge de la Mărășești spre Panciu! Ținându-se
după călcâiele lor, nemții înaintaseră în coasta românilor, ocupaseră
halta Tișița, trecuseră dincolo de linia fabricii de zahăr, și începeau să
atace gara și satul Mărășești, ca să cadă în spatele soldaților diviziei a
cincea română! Așadar românii, în loc să aibă la atacul cel mare, ală-
turi de ei, un prieten și tovarăș de luptă, aveau acum în coastă și în
spate pe dușman. Parcă era un blestem care urmărea divizia a noua,
cea mai vitează trupă, cu cel mai destoinic comandant, ca de câte ori
se află în minutul cel mai greu al unei lupte să o lovească nenorocul
ori trădarea. Așa fusese la Topraisar, așa a fost la Neajlov, așa și acum
la Mărășești.
Scărișoreanu nu și-a pierdut capul. El și-a dat seama că trebuie

să jertfească o parte din trupă, ca să scape restul și mai cu seamă să
scape Mărășeștii, pe care, dacă-i pierdea, era pierdută toată bătălia și
toată armata. Sorții pierzării au căzut pe regimentul 40 Călugăreni.
Ca să facă față nemților, linia regimentului a trebuit să se încovoaie
ca o potcoavă, astfel ca să poată ține piept și dușmanului ce lovea
din față, și celui ce-l ataca din coastă și celui ce se pregătea să-i cadă
în spate.
Germanii atacă cu furie; trupele lor sunt numeroase, odihnite și
îmbătate de izbânda ușoară câștigată împotriva rușilor. Soldații regi-
mentului 40 sunt înconjurați și secerați de focul mitralierelor duș-
mane. Ofițerii și soldații români stau pe loc și luptă, până ce se abat
ca snopii. Regimentul a fost măcinat întreg de moara morții; dușma-
nul a prins numai 7 ofițeri și 120 de oameni, restul au rămas să înne-
grească pământul Mărășeștilor. Dar jertfa lor n-a fost prisoselnică. În
câteva ceasuri, cât au ținut pe loc pe dușman, Scărișoreanu a avut
vreme să trimită ajutoarele din rezervă, care să astupe gaura făcută
de retragerea rușilor.
Au alergat întâi soldații regimentului 35, de s-au așezat de-a cur-
mezișul înaintării nemților. În spatele gării Mărășești era o mână de
vânători – câteva sute – din regimentul 9; atâția mai rămăseseră din
mândrul regiment al lui Rasoviceanu, după prăpădul de ieri! Se adu-
naseră chipurile să se odihnească și să-și lege rănile. Veni ceasul pri-
mejdiei. Dușmanul se apropia de Mărășești. Gloanțele începură să
cadă în sat și în bateriile de tunuri din marginea lui. Ca înecatul, care
se agață de ce-i mai la îndemână, așa se îndreptă Scărișoreanu spre
vânători; era cea din urmă rezervă. Și și-a găsit oamenii! Au uitat
și ei că sunt puțini și că sunt obosiți și s-au repezit la locul primej-
diei. Zburau, nu mergeau, printre clădirile gării, năruite de bombar-
dament, printre vagoanele ce ardeau cu flăcări, peste șinele de fier
rupte și răsucite. Când au dat peste nemți, care pășeau înainte, băgă-
tori de seamă, cu arma-n cumpănire, între gara Mărășești și fabrica de
zahăr, vânătorii i-au izbit și cu focuri, și cu baioneta și cu patul armei,
și i-au luat la goană prin via cea mare a lui Negroponte. Câte un
vânător, la fierbințeală, mai punea mâna și pe câte un harac de viță,
170
îlîl smulgea
smulgea din
din pământ
pământ şi-l
și-l repezea în capul neamțului cu care lupta.
lupta.
Buimăciți
Buimăciți dede acest
acest atac neaşteptat,
neașteptat, poticnindu-se printre sârmele spa- spa-
lierelor
lierelor de
de viță,
viță, nemții
nemții fug
fug dindin vie,
vie, dar
dar când
când ies
ies la
la lumină, sunt luați
lumină sunt luați
în
în primire
primire de
de focul
focul mitralierelor din clădirea fabricii de zahăr și şi de
de al
al
soldaților
soldaților care
care ocupaseră
ocupaseră gara.
Atacul duşmanului
Atacul dușmanului fusese respins.
Se lăsase
Se lăsase întunerecul
întunericul și şi nemții nu mai vedeau
vedeau bine, bine, așa
aşa căcă au
au tre-
tre-
buit să oprească
buit să oprească lupta. lupta. Satul Mărășești
Mărăşeşti împreună cu gara și
şi cu fabrica
fabrica
de zahăr,
de zahăr au rămas în mâinile românilor. E meritul vânătorilor, vânătorilor că că
le-au scăpat.
le-au scăpat. Cu Cu ajutorul
ajutorul unui
unui regiment
regiment din
din divizia
divizia 13, 13 care
care sosise
sosise pe
pe
câmpul de
câmpul de luptă,
luptă, pe pe înserate,
înserate, cu
cu ceva
ceva artilerie,
artilerie, şiși cu
cu cece rămăsese
rămăsese din-din-
tre vânători şi din regimentul 35, s-a închegat un front de
tre vânători și din regimentul 35, s-a închegat un front de luptă
luptă nou,
nou,
care trecea
care trecea pe pe dinaintea
dinaintea satului.
satului. Toată
Toată noaptea
noaptea au au trebuit
trebuit să să mun-
mun-
cească oamenii, să sape şi să adâncească şanțurile acestei poziții noi,
cească oamenii, să sape și să adâncească șanțurile acestei poziții noi,
ca să
ca să oo pună
pună la la adăpost
adăpost de de atacurile
atacurile duşmanului
dușmanului și şi să
să oo lege
lege dede pozi-
pozi-
țiile în
țiile în care
care sese opriseră
opriseră ruşii.
rușii.
Așa a trecut și această
Aşa a trecut şi această zi zi grozavă,
grozavă, în
în care
care am
am fost fost la
la două
două degete
degete
de pieire. Divizia a noua română pierduse 143 de ofițeri și
de pieire. Divizia a noua română pierduse 143 de ofițeri şi 6300
6300 dede
soldați, dar comandantul ei, generalul Scărișoreanu, avea dreptul să

spună că jertfa ei a închis dușmanului drumul spre Mărășești.
schimbarea comandanților
De trei ori încercaseră germanii să-și deschidă drumul înspre

Mărășești, peste rândurile românilor, și de trei ori au trebuit să-și
tragă înapoi ghearele pline de sânge. Nici purtarea mișelească a rusu-
lui nu le-a fost de vreun folos. Când să zică: aman! răsărea ca din
pământ românul și le punea baioneta în piept.
S-a gândit neamțul ce e de făcut și în cele din urmă a chibzuit
că tot gândul de la început fusese cel bun. Și atunci s-a hotărât să-i
lase pe români în pace și să se țină numai de rus. Dar cum românii
își aveau pozițiile de-a curmezișul luncii Siretului, închizând dru-
mul care ducea de-a dreptul spre Mărășești, iar rușii erau la deal, de
la Panciu în sus, nemții s-au orânduit așa ca să mute bătălia mai la
stânga și să dea tot în ruși, că dădeau mai cu spor. Așa încât două
zile au avut românii răgaz, de s-au pus să lucreze de zor ca să-și întă-
rească pozițiile cele noi; mai ales că pe lângă cele două divizii, a 5-a
și a 9-a, care stăteau în foc de la început, mai intrase pe front și divi-
zia a 13-a.
Necazul cel mai mare era acum că rușii, după ce se purtaseră atât
de prost la luptă, mai scoteau și coarne. De când începuse bătălia, nu
mai conteneau cu plângerile la căpeteniile oștirii de la Iași că nu se
pot înțelege cu generalul Christescu, ca și cum din pricina lui mân-
cau ei bătaie de la nemți. Ca să le facă pe plac și să nu le mai dea
prilej de cârteală, Regele Ferdinand și cu comandanții cei mari s-au
potrivit și au schimbat pe comandant. În locul lui Christescu au pus
pe generalul Eremia Grigorescu comandant peste oastea română
de la Mărășești. Ca să-i îmbuneze încă și mai mult pe ruși, au rugat
pe Grigorescu să asculte de comandantul rus, generalul Ragoza,
ca să meargă în bună înțelegere. Vom vedea numaidecât cum au
ieșit lucrurile.
Două zile, a șaptea și a opta zi a bătăliei, nemții au snopit pe
ruși în bătaie și le-au cucerit toată podgoria Panciului cu târgușo-
constantin kirițescu
armatei
rul Panciu a doua
și cu oamulțime
lui Averescu,
de sate,laîntinzându-le
Ireşti. Când până a văzut ce procop-
în vecinătatea
seală
armatei a făcut
a doua şi cât
a luia Averescu,
fost de datlaîndărăt,
Irești. Când Ragoza a datceordin
a văzut genera-
procopseală
a făcut
lului și cât Grigorescu,
Eremia a fost de dat să îndărăt,
se retragă Ragozaşi el acudat ordin română
armata generalului cale
Eremia Grigorescu
de 6 kilometri, în să se retragă
spate, ca să șivieel cu armata
la linie cu
română
Ruşii. Cucale altedecuvinte,
6 kilometri,
Românii,în spate,
care văr-ca
să vină atâta
saseră la linie cu rușii.
sânge ca săCu alte cuvinte
apere şi să ție
românii,
Mărăşeştii, careacumvărsaseră atâta sângefără
să-l părăsească ca
să apere și să țină Mărășeștii,
lupte, din pricina nevolniciei ruşi- acum
să-l
lor. părăsească
Românii, care fărăapărau
lupte, cu din jertfe
pri-
cina nevolniciei rușilor.
fiecare palmă din pământul țării lor, Românii,
care
acumapărau să deacu jertfe fiecare
nemților peşcheş, palmă
fără
din pământul țării lor,
luptă, o fâşie lată de şase kilometri!acum să dea
nemților peșcheș, fără luptă, o fâșie
Dar îşi şi găsiseră ruşii omul cu
lată de șase kilometri!
care să-şi joace mendrele! Grigorescu
Dar își și găsiseră rușii omul cu care
a răspuns rusului că el nici mort nu se
să-și joace mendrele! Grigorescu a răspuns
retrage; el a fost pus în fruntea oştirii ca să lupte,
rusului că el nici mort nu se retrage; el a fost pus în fruntea oștirii ca
nu ca să fugă. În acelaşi timp a telegrafiat la Iaşi, plângându-se că ruşii
să lupte, nu ca să fugă. În același timp a telegrafiat la Iași, plângân-
prăpădesc
du-se că rușii țara; dacă i sețara;
prăpădesc dă pe
dacă seama
i se dă luipesingur
seamaoştirea,
lui singurel chezăşu-
oștirea,
ieşte
el chezășuiește cu capul lui că nemții nu mai fac nici un pas înainte.şi
cu capul lui, că nemții nu mai fac nici un pas înainte. Regele
generalul
Regele și Presaugeneralul îl cunoşteau ei pe Grigorescu
Presau îl cunoșteau şi ştiau cât eși de
ei pe Grigorescu destoi-
știau cât
nic
e deşi destoinic
de viteaz. și Greutatea
de viteaz. eraGreutatea
din parteaera comandantului cel mare rus,
din partea comandantu-
generalul
lui cel mare Șcerbacev. Îi cam Șcerbacev.
rus, generalul sta greu peÎi inimă cam sta rusului
greu pesă pună
inimăoştirea
rusu-
rusească
lui să pună sub oștirea
porunca unui general
rusească sub poruncaromân; unui căci țara rusească,
general român; oricum
căci
i-ai
țara rusească, oricum i-ai fi zis, împărăție ori republică, era, față dee
fi zis, împărăție ori republică, era, față de țara românească, cum
un
țarauriaş față de pitic.
românească, cum Dar e unpoate
uriașcă rusul
față şi-a adus
de pitic. Dar aminte
poate căcărusulşi în și-a
răz-
boiul neatârnării,
adus aminte că și laînPlevna,
războiuloastea împărătească
neatârnării, la Plevna,rusească
oasteaa împără-
stat sub
porunca
tească ruseascădomnitorului
a stat sub Carol al României
porunca domnitorului şi i-a mers
Carol mai bine decât
al României și
i-a merscând
atunci mai obine decât atunci
comandaseră când o ruşi.
generalii comandaseră
A cumpănit generalii ruși. A
el lucrurile,
acumpănit
văzut ceelpoate lucrurile,
rusulalui văzut
şi cecepoate
poateşirusul Eremia lui și ce poate șialEremia
Grigorescu nostru
Grigorescu
şi, în cele din al nostru
urmă, și, în cele
fiind om din urmă,şifiind
luminat om luminat
cu gânduri și cu
cinstite, s-agân-
dat
duri cinstite, s-a dat după păr și a făcut ce
după păr şi a făcut ce trebuia să facă. A luat comanda lui Ragoza şi a trebuia să facă. A luat
comanda
dat-o lui Ragoza
generalului Eremia și aGrigorescu,
dat-o generalului aşa încât, Eremia
de aciGrigorescu,
înainte, genera- așa
încât
lul de aici
român să înainte generalul tuturor
fie comandantul român să fie comandantul
oştirilor tuturor
de la Mărăşeşti, oști-
şi peste
rilor de la Mărășești,
români şi peste ruşi. și peste români și peste ruși.
De acum li se ridicase românilor o piatră de pe inimă. Comanda

oștirii încăpuse pe mâini bune. Ca și la Oituz, pe la Mărășești nu se
va trece.
lupta de pe dealul chicera
Ziua de 14 august era a treia zi de când germanii îi mai slăbi-

seră pe români, cu care nu puteau să o scoată la capăt, și se războiau
numai cu rușii, fiindcă erau oameni mai de înțeles….
Cu ei, lupta mergea strună. Neamțul ataca mereu, iar rusul se
retrăgea într-una. Mergând lucrurile tot astfel, ajunsese că nemții tre-
cuseră din valea Putnei, peste dealuri, în valea Șușiței, și acum se pre-
găteau să cucerească și dealurile Chicera și Pârlita, ca să treacă din
valea Șușiței în valea Zăbrăuțului. Dar românii nu puteau să mai stea
cu mâinile în sân, ca să vadă cum rușii le prăpădesc țara. Mai ales că,
dacă nemții pătrundeau în valea Zăbrăuțului, apoi treceau dincolo
de linia atât a Mărăștilor cât și a Mărășeștilor și începeau să amenințe
din coastă atât armata lui Averescu care era în stânga, cât și pe a lui
Grigorescu, care era în dreapta. De aceea, Grigorescu a trimis o divi-
zie românească, din cele pe care le ținea în rezervă, divizia a 10-a, ca
să ia locul rușilor din ținutul Panciului și să pună stavilă germanilor,
care se îmbulzeau spre valea Zăbrăuțului.
Românii au ajuns la locul unde trebuiau să-i schimbe pe ruși în
faptul zilei de 4 august. Generalul Cihoski, comandantul diviziei, l-a
rugat pe generalul rus care comanda aici să-i arate pe hartă unde e
dușmanul și ce putere are; dar rusul, lasă că n-a putut să-i dea nicio
astfel de știre, dar habar n-avea nici pe unde îi sunt chiar oamenii lui.
A rămas ca schimbarea să se facă la noapte, căci ziua nu se pot face
astfel de mișcări, fiindcă le vede dușmanul. Așa că românii s-au strâns
prin valea Zăbrăuțului și prin niște viroage, așteptând să vină noaptea.
S-a întâmplat însă altfel. Germanii, care erau foarte zoriți să ispră-
vească cu rușii, au început cu bombardament strașnic împotriva pozi-
țiilor dușmane de pe dealurile Chicera și Pârlita. Apoi, după amiază,
au pornit să urce dealurile la asalt. Erau soldați nemți din cei mai
buni, alpini bavarezi, cei ce luptaseră la Sibiu și în munții Argeșului.
Rușii, ca de obicei, nu așteaptă să fie rugați mai de-aproape și o tulesc

la vale, printre vii. Pe creasta dealului, încep să s-arate coifurile și
baionetele nemților.
Românii, din vale, pe unde așteptau, văd priveliștea și li se strânge
inima. „Fraților, fug rușii!” strigă românii din toate părțile. Văzând
primejdia și fiindu-i teamă ca nu cumva rușii, fugind, să vâre spaima
și în români, căci frica e grozav de molipsitoare, generalul Cihoski a
dat ordin regimentului 10 de vânători, care era tot vârât într-o vâlcea,
să iasă la atac. S-au repezit vânătorii cu baionetele sclipind în arșița
soarelui și au început să urce în fugă dealul printre rușii care-l cobo-
rau tot în fugă. Unii din ruși, rușinați, și-au venit în fire, au căpătat
curaj, s-au prins printre români și s-au întors din cale.
Germanii sunt încă o dată cuprinși de mirare când văd, în locul
rușilor, că se ivesc ca din pământ românii. Sus pe creastă se încinge
luptă grozavă cu baioneta și cu grenada. Peste rândurile românilor,
care urcă mereu dealul, cad ploaie nu numai șrapnelele dușmane,
dar și ale aliaților. Artileria română nu sosise încă, iar tunarii ruși,
care văzuseră pe ai lor fugind, își potriviseră bătaia așa ca să lovească
în germanii care urmăreau; nu băgaseră însă de seamă că acum urcau
dealul românii, și trăgeau de foc în capetele aliaților, care săriseră să
le scape tovarășii. Loviți astfel și din față și din spate de cele două
artilerii, atacați de alpinii bavarezi cu baioneta și cu grenada, vână-
torii încep să șovăiască. Rândurile lor se răresc și soldații se retrag
lăsând creasta acoperită de morți și răniți.
Ca și când mâna lui Dumnezeu se întinde să-l ajute pe omul
drept tocmai când e mai la ananghie, se ivește deodată altă trupă
românească. Regimentul 38, care era adăpostit dincolo de valea
Zăbrăuțului, pornește și el la atac ca să-și ajute camarazii. Soldații
regimentului trec apa și încep să urce dealul voinicește. Îmbărbătați,
vânătorii se întorc din cale și, amestecați cu soldații regimentului 38
și cu o mână de ruși, rămași printre români, pornesc a doua oară la
atac. Cot la cot, ofițerii și soldații luptă cu furie.
A căzut în fruntea oamenilor lui pe care-i îmbărbăta la atac și pe
când trăgea el însuși cu pușca mitralieră viteazul căpitan Andreescu
V. Ioan, comandantul unei companii de vânători. Cu o jumătate de an
înainte, luptând pe Unghia Mare și lângă Predeal, fusese ciuruit de 19

țăndări ale unui obuz! Nu se vindecase bine de groaznicele răni și a
părăsit spitalul ca să-și ia locul de cinste, printre luptătorii de pe front.
Căpitanul Vasile Șerbănescu, comandantul unei companii de
mitraliere, e în fruntea soldaților săi. Pune singur umărul ca să
împingă mitralierele, trage focuri în dușman, îmbărbătează pe
oameni și împinge iar la mitralieră, până ajunge sus pe coastă.
Oamenii mitralierelor cad unul după altul, căpitanul se repede el în
locul lor ca să nu stea mitraliera din tras, până când în cele din urmă
e fulgerat și el și moare cu degetul pe trăgaci.
Abia pe la ceasurile opt seara s-a sfârșit lupta. Nici unul din cei doi
dușmani n-a izbutit să-l răzbească pe celălalt. Nici românii n-au putut
să-i dea peste cap pe germani, care apucaseră să urce dealul, dar nici
aceștia n-au putut să-l mai coboare spre valea Zăbrăuțului. Au rămas
amândoi dușmanii pe creasta Chicerei, la o azvârlitură bună de pia-
tră unul de altul. Toată noaptea, și în nopțile care au urmat, au tre-
buit românii să muncească din greu ca să croiască șanțuri și să le
adâncească bine, spre a se pune la adăpost de atacurile dușmane.
Și astfel, încă o dată, românii au scăpat frontul de la Mărășești, pe
care rușii erau gata-gata să-l dea de mal cu bicisnicia lor.
încercările germanilor
de a-și întinde frontul pe de lături
În cele patru zile care au urmat după lupta de la Chicera germanii

s-au opintit din răsputeri ca să-și întindă frontul pe de lături.
La aripa lor dreaptă, pe malul Siretului, au vrut să pună mâna pe
podul cel mare de la Cosmești. Au adus aici putere mare de artilerie,
au slobozit gaze înecăcioase și au izbutit să fărâme rămășițele diviziei
a cincea românească, care păzeau pădurea Prisaca. În timpul bătăliei
s-a înecat în apele Siretului și un căpitan francez care lupta cu româ-
nii. Dar când să pună germanii mâna pe pod, se pomenesc cu solda-
ții diviziei a 14-a română, care erau dincolo peste apă, că aleargă, se
pun strajă înaintea podului și, luptând cu îndârjire, îi reped înapoi.
Podul a rămas tot al românilor. Fiindcă era greu de păzit acum, când
nemții erau atât de aproape, românii l-au stricat a doua zi, rupân-
du-l de la mijloc și prăbușindu-l în apă. În locul diviziei a cincea, care
ținuse de la începutul bătăliei apărarea luncii Siretului, și din care se
prăpădiseră mai mult de trei sferturi, a venit divizia a 14-a.
Și mai greu le-a fost nemților la celălalt capăt al câmpului de bătă-
lie, în stânga. Tot gonind pe ruși, germanii întinseseră frontul bătăliei
până în marginea frontului armatei lui Averescu și ocupaseră podișul
Străoanilor și al Muncelului. Aceasta primejduia pozițiile armatei a
doua română. Încetul cu încetul, germanii se îndesau în coasta gene-
ralului Averescu și amenințau să-i cadă în spate. De aceea, generalul
a luat măsuri de apărare. La 15 și 16 august, când nemții începură să
urce valea Șușiței spre Varnița, gonind dinaintea lor pe ruși, care nici
ei nu cereau altceva, se pomenesc iar cu românii în față. Erau de astă
dată trupe din armata a doua. În lupte crâncene, care au durat două
zile, românii i-au respins pe germani, au ocupat Muncelul și înălți-
mile vecine și au pus barieră înaintării germane.
Astfel germanii, după treisprezece zile de lupte, izbutiseră numai
să treacă din valea Putnei, unde fuseseră la începutul bătăliei, în
valea Șușiței și să urce pe dealurile cu podgorii de peste acest râu.
Toată această înaintare au făcut-o câtă vreme au avut de-a face cu
rușii. Cum se iveau românii, frontul rupt se închega la loc, germa-
nii se mai zvârcoleau câtva, apoi, dacă vedeau că nu mai e chip să
înainteze, se astâmpărau aici și iscodeau prin vecinătăți alt loc, până
adulmecau poziții ținute de ruși. Aici se petrecea același lucru. Și așa
s-au dat luptele, când ici, când colo, până când pe tot frontul bătă-
liei n-au mai rămas ruși decât în colțul dinspre apus, între Străoani
și Muncelu. Acolo rușii au trimis o divizie proaspătă, cu care se lău-
dau grozav că nu s-a molipsit de la ceilalți și de care erau siguri că o
să lupte bine. Încolo, peste tot frontul schimbarea rușilor prin români
era săvârșită; nu mai era picior de rus pe frontul Mărășeștilor. Cinci
divizii ale armatei I-a a generalului Eremia Grigorescu erau trecute
acum pe partea dreaptă a Siretului și erau înșirate făcând un perete
de fier în fața nemților, închizând drumul spre Mărășești și apărând
țara Moldovei.
bătălia de la răzoare
Foaie verde meri domnești,

Lupte ca la Mărășești
Pământul n-a mai văzut,
Și nici nemții n-au avut,
C-așa iad de foc și fum
N-a fost decât la Verdun.
(cântec popular din tranșee)
Mackensen era înciudat de neizbânda de la Mărășești. Marele

general german fusese poreclit „spărgătorul de fronturi” când cu ves-
titele lui biruințe din Galiția, Polonia și Dobrogea. Acum, renumele
începea să i se cam clatine. De treisprezece zile se opintea să spargă
frontul român de la Mărășești și nu izbutea. Zadarnic mută el locul
de atac când la dreapta, când la stânga. Totdeauna începea bine cu
rușii, dar se poticnea îndată ce răsăreau românii și zidul rămânea
mereu în picioare. Mânios, marele general se hotărî să sfârșească
odată cu batjocura asta. Mai ales că-i veneau știri de pe acasă că piz-
mașii – căci ce om mare n-are pizmași – începeau să-și cam frece
mâinile și să-și bată în pinteni de bucurie. Și fiindcă șiretenia lui de
până acum, cu atacarea părților din front unde erau ruși, se dove-
dise că nu slujește la mare lucru, Mackensen se hotărî să ia taurul
în coarne. Nu va mai umbla cu ocoluri și cu șiretlicuri. Va ataca de-a
dreptul pe români, în dreptul Mărășeștilor. Dacă-i dă peste cap aici,
atunci înseamnă că a sfârșit cu Mărășeștii și și-a deschis drumul spre
Moldova. Să mai poftească să mai clevetească „prietenii” care spun că
a îmbătrânit și trebuie să lase locul altora mai tineri!
Generalul german își dădea seama că își joacă, de astă dată, toată
faima lui și toată soarta bătăliei. Era ca jucătorul de cărți care, mânios
de nenorocul care l-a păscut o noapte întreagă, adună tot ce i-a mai
rămas prin buzunare, mai împrumută și de pe la prieteni și joacă
totul pe o carte. Dacă câștigă își întoarce tot ce a pierdut, și-și umple
și buzunarul. Dar dacă pierde și de astă dată? Mackensen nu vrea
să piardă; de aceea, nu vrea să joace la noroc, ci la sigur. A adunat
în fața poziției românilor cele mai bune trupe pe care le avea: cinci
divizii nemțești împotriva a două românești, pe bucata de front de
la Panciu la Mărășești. El însuși a plecat din București și a venit din
nou să poruncească de-a dreptul lupta. Puterea germanilor era atât
de zdrobitoare față de a românilor, încât generalul nu putea să mai
stea la îndoială: de astă dată va fi biruitor.
În ziua de 6/19 august, ziua sfintei sărbători a Schimbării la față,
generalul Mackensen s-a urcat pe Măgura Odobeștilor. De acolo, de
sus, câmpul bătăliei se vedea ca în palmă. La șase și jumătate de dimi-
neață, generalul dădu semnalul să înceapă bătaia. Și de la un capăt
la celălalt al frontului o mie de tunuri dușmane începură să bubuie,
aruncând fier și flăcări împotriva liniilor românești. Cădeau cu nemi-
luita obuzele și șrapnelele peste tranșeele și gardurile de sârmă care
adăposteau infanteria română, cădeau peste satul Mărășești și peste
fabrica de zahăr, năruind zidurile, omorând și îngropând pe apără-
tori. Dar și tunurile românești trăgeau vârtos, mai ales că, pe ici pe
colo, se vedeau șiruri de trăgători nemți cum se strecurau printre vii
și porumburi ca să se apropie de tranșeele românești.
Pe la ceasurile nouă, atacul dușmanului e în toi! Soldații germani
vin în rânduri lungi, care urmează unul după altul, întocmai cum vin
valurile unei mări mânioase ca să se spargă de țărm. În rândul întâi
al unui val sunt aruncătorii de grenade; în rândul al doilea pușcașii,
în rândul al treilea mitraliere; la spatele lor, ofițerii germani, cu revol-
verele în mâini, trag îndată ce văd că vreunul șovăie sau cată înapoi.
După acest val urmează altul la fel, apoi altele. Toate se îndreaptă
înspre locurile unde gardurile de sârmă ale pozițiilor românești au
fost sparte de focul năprasnic al tunurilor.
Dar și focurile de artilerie și infanterie române trag în plin
în gloatele dușmane. Valurile de atac se poticnesc, se încurcă, se
culcă la pământ. Când se ridică în sus, sunt din ce în ce mai puțini.
Rândurile dintâi sunt secerate. Dar altele din urmă le iau locul.
Sunt atât de mulți încât de ce mor, de-aia răsar mai numeroși, până
când răzbesc cu numărul și iată-i că au ajuns la tranșeele românilor.
În fața satului Mărășești luptă rămășițele eroicei divizii a 9-a a
generalului Scărișoreanu: vânătorii regimentului 9 și ai regimentului
40 Călugăreni. Zdrobiți de puterea artileriei dușmane și copleșiți de

năvala soldaților, care-i năpădesc din toate părțile, apărătorii trebuie
să părăsească fabrica de zahăr, ai cărei pereți s-au năruit cu totul, și
se retrag pe marginea satului Mărășești, din care au jurat să nu iasă
cu nici un preț. Și într-adevăr oricât se opintesc germanii până seara,
nu pot să mai facă nici un pas. Mai la dreapta satului, nemții izbu-
tesc să se apropie de gară și chiar să pună mâna pe câteva magazii
ruinate ale gării, dar și aici au dat vânătorii un contraatac cu baio-
netă și i-au respins, încât gara a rămas tot în mâinile românilor.
În mijlocul câmpului de bătaie era și miezul luptei. Aici era, de
partea românilor, divizia a 13-a, sub comanda generalului Ioan
Popescu, apărând frontul care se întindea de la viile Negroponte, la
stânga, până la păduricea La Răzoare, în dreapta. Împotriva acestei
linii s-a prăvălit grosul puterii germane. O divizie întreagă de nemți,
divizia a 113-a, a atacat partea din frontul român în care e un singur
regiment, al 51-lea. Pe aici dușmanul s-a folosit că pe o bucată lip-
seau gardurile de sârmă și s-a năpustit cu gloată de oameni. Fără să
le pese de morții și răniții ce cădeau grămadă, doborâți de pânza de
foc a românilor, au izbutit să pătrundă în liniile de apărare româ-
nești. Lupta care s-a încins e năprasnică. De o parte și de alta, oame-
nii se încleștează în luptă trup la trup. Cu sutele cad morții și răniții.
Pădurea la Răzoare e aprinsă de focul tunurilor. La ceasurile 11, ger-
manii au pus stăpânire pe linia de apărare a românilor și înaintează,
luptând aprig, către un dâmbușor, care pe hartă poartă însemnarea:
cota 100. Acest dâmbușor e cheia întregului câmp de bătaie. Cine-l
stăpânește e stăpân peste tot podișul Mărășeștilor. Dacă nemții pun
mâna pe el au căzut în spatele diviziei a 9-a, care luptă în vecinătățile
satului și gării Mărășeștilor, și au tăiat linia de legătură și de retragere
a vitezelor trupe. Aceasta ar însemna prăbușirea oștirii românești.
Cu nici un chip dușmanul nu trebuie lăsat să ajungă la cota 100.
Generalul Popescu dă ordin soldaților regimentului 51, care se retră-
gea de la Răzoare, să împiedice cu orice preț înaintarea dușmanului.
În aceeași vreme, dă ordin celor două batalioane care se găseau în
spatele frontului, la Rateșul lui Haret, ca rezervă a diviziei, să alerge
la locul primejdiei ca să izbească și să dea înapoi pe năvălitori.
Fi-vor în stare soldații regimentului 51 să țină pe loc puhoiul?

Ajunge-vor la vreme soldații batalioanelor de rezervă ca să înfrângă
pe năvălitor? De aceasta atârnă acum soarta bătăliei și a Moldovei.
mitralierele căpitanului ignat
Germanii înaintează spre cota 100 în rânduri dese, care parcă nu

mai au sfârșit. O mână de soldați, care alcătuiau rezerva batalionului
întâi din regimentul român 51, le iese în cale și încearcă să-i oprească
printr-un contraatac. Zadarnică împotrivire! Copleșit de numărul
mare al dușmanului, contraatacul român e zdrobit. Toți ofițerii cad,
în frunte cu comandantul lor.
Dar compania de mitraliere a batalionului e și ea aici. Căpitanul
Ignat Grigore își așezase mitralierele într-o tranșee și adunase în jurul
său sfărâmăturile batalionului. Căpitanul Ignat primise și el, ca și cei-
lalți, ordinul să țină pe loc înaintarea dușmanului „cu orice preț”. El
a înțeles care e singurul preț cu care se poate plăti oprirea inamicului
și nu i s-a părut că e prea mare.
Mitralierele încep să țăcăne, iar dușmanul e pironit în fața tran-
șeei. Artileria germană țintește tranșeea și aruncă ploaie de șrap-
nele peste compania de mitraliere; ea stă neclintită și țăcăniturile ei
repezi parcă numără viețile pe care le răpune și tot nu prididește. De
două ori dușmanul amenință cu împresurarea; de două ori și com-
pania își schimbă așezarea și secerișul nu contenește. Rândurile apă-
rătorilor scad văzând cu ochii; trupurile moarte ale dușmanilor și
camarazilor îngreuiază mânuirea mașinilor. Din când în când, încă
o mitralieră amuțește, încă un soldat cade fulgerat. Acum nu mai e
nici un soldat care să poată înlocui pe cei căzuți. Căpitanul Ignat dă o
poruncă scurtă:
— Ofițerii și gradații la piese!
Și el însuși se așează la piesa numărul unu. Sub mâna dibace a
maestrului, glasul mitralierei izbucnește mai mânios decât oricând.
Dar ceasul din urmă a sunat. Puhoiul dușman a trecut peste mor-
manul de stârvuri grămădite în fața companiei eroice și s-a năpustit
înverșunat în linia ei de fier și foc. Cei din urmă servanți rămași în
viață sunt țintuiți cu baionetele pe mitralierele lor.
povestea
povestea sfântului nostru război
sfântului nostru război 181
181
La locul său de frunte, căpitanul Ignat, străpuns de zeci de baio-

nete, cade îmbrățișând țeava înroșită a mitralierei pe care o mânuise
până în cea din urmă clipă.
A doua zi, sanitarii au găsit pe câmpul de luptă o tranșee acoperită
cu două rânduri de stârvuri de dușmani. Dedesubt, printre mormane
de benzi și de tuburi arse, opt mitraliere îngropate subt dărâmăturile
tranșeei. Era compania de mitraliere a batalionului întâi. Căpitanul
Ignat și toți servanții pieselor erau la locul de datorie, cu mâinile
încleștate pe trăgaci și cu capetele plecate peste țeava piesei lor. Pe
fața de ceară a șefului, moartea încremenise pentru veșnicie zâmbetul
de mulțumire al omului care izbândise să împlinească porunca.
Căci jertfa nu fusese de prisos. Un ceas de oprire pe loc a înaintă-
rii dușmanului însemnase câțiva kilometri de apropiere a rezervelor
diviziei, care soseau în pas alergător la locul primejdiei.
lupta pentru patru mitraliere nemțești
Dinspre pădurea Răzoare sosește, în rânduri tot mai dese, grosul

trupelor dușmane. Trei companii ale regimentului 51 român, cele din
urmă rezerve ale sectorului, atacă pe dușman cu deznădejde.
Într-o tranșee părăsită de români și pe jumătate dărâmată de bom-
bardare se vârâseră resturile unei companii germane de mitraliere.
Nemții trăgeau de foc din cele patru mitraliere ce le rămăseseră și
nu-i lăsau pe români să se apropie.
Sergentul Iliescu Ignat luă câțiva oameni hotărâți ca și el din com-
pania a noua, ocoli pe departe tranșeea, când încovoiat, când pe
brânci, până când ajunse la coada ei. Atunci își îndreptă deodată tru-
pul, se aruncă în șanț și repezi două granate într-o duzină de nemți
care erau adunați în jurul celei dintâi mitraliere. Câțiva nemți picară
morți ori răniți. Ceilalți rămaseră cu gura căscată. Până să se dezme-
ticească, sergentul Iliescu i-a apucat de guler și i-a aruncat afară din
tranșee, cu mitralieră cu tot, în primirea celorlalți camarazi. Iute ca
fulgerul, se repezi apoi la cea de a doua mitralieră. Cu câteva lovituri
de baionetă se încheie și socoteala acesteia. Dar în toiul luptei Iliescu
fu rănit la podul palmei și trebui să iasă din șanț.
În fruntea tovarășilor de luptă, sergentul se întoarse la postul de

comandă al companiei a noua și predă locotenentului Negru cele
două mitraliere și pe cei vreo douăzeci de prizonieri, apoi plecă la
postul sanitar, să fie pansat.
— Dă-i repede, domnule sanitar, că mai am treabă la mitralierele
nemților, se rugă Iliescu stăruitor.
— Ce vrei să mai faci, omule, nu vezi că ești rănit? Trebuie să
te evacuezi.
— O să fie vreme și pentru asta, răspunse Iliescu. Deocamdată dă-i
dumneata zor și nu mă ține mult, c-au mai rămas două mitraliere și
parcă-mi stau în gât…
Și lăsând pe sanitar crucindu-se, Iliescu fugi cu mâna banda-
jată înapoi spre locul de luptă. Locotenentul întorsese mitralierele
nemțești spre stăpânii lor de adineauri și trăgeau cu ele de nădejde.
Dar resturile companiei a noua erau încolțite rău de dușmani din
toate părțile.
— După mine, secția mea! strigă Iliescu ridicând în sus
mâna bandajată.
Într-o clipă, soldații se adunară iar în jurul sergentului lor, și cu
același ocol sar din nou în tranșeea nemțească. Cu grenada, cu baio-
neta, cu patul de pușcă, servanții nemți sunt culcați la pământ. În
vreme ce camarazii judecau pe nemți, Iliescu apucă în brațe mitralie-
rele și le scoate pe rând afară.
De jur-împrejur plouă gloanțe, ca grindina. Și în mijlocul vârteju-
lui de foc se zărește retrăgându-se o coloană ciudată: patru mitrali-
ere cu vreo treizeci de soldați germani prizonieri cu ofițerii lor cu tot,
escortați de o mână de soldați români, în fruntea cărora pășește mân-
dru sergentul Iliescu Ignat, cu mâna bandajată.
A doua zi, Regele Ferdinand a pus cu mâna lui pe pieptul sergen-
tului cea mai deosebită decorație „Steaua României” și l-a sărutat pe
obraji. Iar un ministru, care se pricepea ce-i mai trebuie omului, i-a
vârât în buzunarul tunicii și un pumn de hârtii albastre, ca să-i încăl-
zească inima. Bietul sergent s-a scărpinat în cap și a spus tovarășilor
de vitejie:
— Nu mi-ar fi trăsnit prin cap, măi camarazi, că mitralierele

noastre să fie marfă atât de subțire, ca să merite atâta cinste și atâ-
tea parale!
contraatacul român
Pe când în tranșeea mitralierelor românești și a celor nemțești se

întâmplau luptele povestite, între valurile dușmane și soldații celor
trei companii românești lupta se încinsese sălbatică. Nimeni nu
are timp să mai ochească, ci lovește cu baioneta și cu patul puștii.
Dușmanul își dă seamă că ține în palmă biruința și nu vrea s-o lase să-i
scape. Românii, copleșiți, se retrag pas cu pas, luptând deznădăjduit.
Deodată, fața lucrurilor se schimbă. Mai înainte ca germanii să
ajungă la cota 100, au sosit pe câmpul de luptă rezervele diviziei, de
la Rateșul lui Haret.
Batalionul întâi din regimentul 50 e comandat de un căpitan
rezervist, inginerul Miclescu de la Căile Ferate. Soldații batalionu-
lui, rânduiți după regula luptei în linii de trăgători, fără să le pese de
ploaia de șrapnele dușmane care-i ia în primire, se reped în dușman.
La vederea acestor musafiri nedoriți și nebănuiți, dușmanul își pierde
cumpătul, începe să șovăie și să dea înapoi spre păduricea Răzoare.
Pădurea e plină de mitraliere. De după copaci și din copaci o ploaie
de gloanțe începe să toarne în capetele românilor. Dreapta batali-
onului șovăie, înaintarea se oprește un minut, dar comandantul se
aruncă în fruntea trupei, care pornește iar, vijelioasă, la atac.
Din spate, artileria română tună și ea în rândurile nemților.
Printre tunurile românești au rămas și câteva baterii rusești, care ar
fi trebuit să plece de azi noapte, dar își amânaseră plecarea pe noap-
tea viitoare. Tunarii ruși, care pierduseră obiceiul să vadă soldați de
ai lor atacând, sunt în culmea uimirii văzându-i pe români cum îna-
intează cu avânt, fără să-și piardă rânduiala, ca la manevră, în vârtejul
morții. De bucurie și-au aruncat șepcile și tunicile și, în cămăși, trag
nebunește, fără să mai țină seama de regulă și să-și numere încărcă-
turile. Rezervele dușmane sunt țintuite de tragerea artileriei și nu pot
să mai vină să-și ajute camarazii pe care i-au luat românii la judecată.
Batalionul român de atac înaintează mereu. Comandantul a căzut

rănit, dar soldații lovesc și urmăresc fără cruțare pe dușman, intră
după el în pădurea Răzoare și-l fugăresc cu baioneta.
În acest timp sosește și cel de-al doilea batalion, cel din regimen-
tul 48, comandat de maiorul Tomescu, care a făcut un ocol. El cade
în coasta dușmanului, care era prins în luptă cu batalionul Miclescu,
și-l pun pe fugă.
Ca din pământ, se ivește acum a treia trupă de atac românească.
În porumbiștea de dincolo de pădurice stă la pândă un batalion din
regimentul 47, comandat de căpitanul rezervist, inginerul hotarnic
Drăgănescu. Acesta, văzând încurcătura nemților, își dă seama cum
stau lucrurile, iese la lumină și pornește și el la atac, fără să fi primit
vreun ordin. Artileria dușmană îl ia în primire și românii cad ca spi-
cele. Compania a noua își pierde toți ofițerii, și comanda o ia un ser-
gent; comandantul companiei a zecea cade ucis. Dar comandantul
nu se înfricoșează, dă ordin să se pună baioneta la armă și soldații se
aruncă furioși, prin pânza de foc, asupra dușmanului care, lovit din
toate părțile, o ia la fugă prin pădure aruncând armele și coifurile de
metal, ca să le vină mai ușor la fugă.
Acum toată linia dușmană e zdruncinată și ruptă. Goniți de con-
traatacul celor trei batalioane românești, germanii își părăsesc pozi-
țiile și încep retragerea. În spaima lor rătăcesc calea și în loc să o ia
spre miazăzi o iau pieziș spre dreapta și intră în câmpul de bătaie al
diviziei a zecea română a generalului Cihoski – care-și avea locul în
dreapta diviziei a 13-a. De dimineață, artileria acestei divizii bătuse
mereu în pozițiile dușmane și ușurase astfel lupta diviziei vecine.
Când au văzut pe dușman croind-o la fugă prin viile din fața pozi-
ției lor, soldații au sărit afară din tranșee și i-au luat la împușcătură și
la goană.
Câteva sute de prizonieri cad în mâinile soldaților diviziei a 10-a.
Acest atac nou mărește spaima dușmanului. Tunarii germani
înhamă și fug de pe poziție în galopul cailor. Groaza s-a întins numai-
decât până la Focșani. Pe străzi e o forfoteală nebună de oameni, de
căruțe și de automobile. Răniții nemți, care zăceau întinși de-a lun-
gul trotuarelor, se vaită în gura mare și se roagă să fie ridicați mai
până
repede nupână
intrănu românii în oraş. Comandantul
intră românii garnizoanei
în oraș. Comandantul dă poruncă
garnizoanei dă
să se facă pregătiri de plecare, iar la închisoarea
poruncă să se facă pregătiri de plecare, iar la închisoarea militară militară, coman-
dantul neamț neamț
comandantul dă ofițerului românromân
dă ofițerului prizonier cu gradul
prizonier cel mai
cu gradul celmare,
mai
comanda
mare comanda peste peste
închisoare. Abia Abia
închisoare. pe înserate,
pe înserateau băgat
au băgat de de seamă
seamăcă
sperietura a fost de geaba şi şi-au venit oamenii
că sperietura a fost degeaba și și-au venit oamenii în fire. în fire.
Generalul
Generalul Grigorescu
Grigorescu fusese într-adevăr înștiințat
fusese într-adevăr înştiințat de de generalul
generalul
Popescu
Popescu de de înfrângerea
înfrângerea şi și de
de fuga speriată aa nemților,
fuga speriată nemților, dar dar cum
cum nu nu
mai avea rezerve însemnate la îndemână, a chibzuit
mai avea rezerve însemnate la îndemână a chibzuit că e bine să se că e bine să se
mulțumească
mulțumească cu biruința câştigată
câștigată în apărare şi
și să nu înceapă o
înceapă o nouă nouă
luptă,
luptă, care
care ar fi fost primejdioasă.
Astfel
Astfel trecu
trecu şișiziua
ziuaSchimbării
Schimbăriilalafață,față,cea
ceamai maigrea
greazi azibătăliei de
a bătăliei
la Mărăşeşti. A fost şi cea din urmă. Mackensen
de la Mărășești. A fost și cea din urmă. Mackensen privea îngându- privea îngândurat,
cu
rat,capul în mâini,
cu capul în mâini,pătimirea
pătimirea soldaților
soldaților săi,
săi,apoi
apoia ascoborât Măgura
coborât Măgura
Odobeştilor
Odobeștilor ruşinat.
rușinat. Pierduse bătălia, pierduse și şi faima luilui de
de general
general
care până
care până atunci fusese totdeauna biruitor.
Vrednicia
Vrednicia comandanților români, vitejia soldaților şi și jertfa tuturor,
tuturor
au
au dat
dat oştirii
oștirii române biruința, au scăpat Moldova de năvala năvala dușma-
duşma-
nului, iar
nului, iar țara, au scăpat-o de prăbuşire.
prăbușire.
cap. ix
OITUZ
cleștele
cleștele neamțului.
neamțului. Trecătoarea
Trecătoarea Oituzului
Oituzului căpătase
căpătase o faimă
o faimă mare
mare în războiul nostru, încă din toamna anului
în războiul nostru, încă din toamna anului 1916, din pricina lup-1916, din pricina
luptelor
telor cumplite
cumplite ce s-au
ce s-au datdat prin
prin valeaeieişișipe
valea peînălțimile
înălțimile ce
ce o mărgi-
mărgi-
nesc. Vitejia
nesc. Vitejia soldaților
soldaților ce au apărat-o şi și vrednicia generalului Eremia
Eremia
Grigorescu n-au lăsat pe dușman
Grigorescu, duşman să să treacă
treacă pe
pe acolo.
acolo. Ca
Ca și
şi cum
cum n-ar
n-ar fi
fi
fost de-ajuns
fost de-ajuns sângele
sângele ce s-a vărsat în 1916 pentru renumele ei, în în 1917
1917
s-a aprins
s-a aprins din
din nou
nou focul,
focul, iar
iar munții
munții şiși văile
văile ce
ce o
o înconjoară
înconjoară au au început
început
iar să răsune de bubuitul tunului.
iar să răsune de bubuitul tunului.
În acelaşi
În același timp
timp când,
când, în
în lunca
lunca Siretului
Siretului șişi în
în podgoria
podgoria Panciului,
Panciului,
oştirea germană a lui Mackensen se opintea din răsputeri să
oștirea germană a lui Mackensen se opintea din răsputeri să sfarme
sfarme
zidul românesc ce închidea drumul spre Moldova, o altă bătălie, tot
zidul românesc ce închidea drumul spre Moldova, o altă bătălie, tot
atât de înverșunată, începu mai spre stânga, în munți. O oștire duș-

mană a pornit din munții Oituzului, Slănicului și ai Cașinului ca
să înfrângă apărarea românească din aceste ținuturi și s-o spulbere.
Ținta acestei oștiri era s-ajungă pe aici în valea Trotușului, ca să cadă
apoi în spatele armatei lui Averescu de pe valea Putnei și al armatei
întâia de la Mărășești.
Așadar, planul dușmanului fusese să dea două lovituri deodată.
Una pe la Mărășești și a doua pe la Oituz. Dacă ne-am uita pe hartă și
am însemna cu câte o trăsătură de condei cum trebuiau să înainteze
cele două armate, am vedea că cele două trăsături s-ar întâlni cam
prin dreptul Adjudului. Chiar așa chibzuise dușmanul. Cele două
armate trebuiau să împingă pe români, una pe la dreapta, alta pe la
stânga, să-i grămădească la mijloc, apoi să-i ocolească pe la spate și,
închizându-se ca un clește de scos cuie, să apuce la mijloc pe români.
Ar fi urmat de aici ca oștirea românească să fie sfărâmată între bra-
țele cleștelui.
Oștirea dușmană care a pornit bătălia de la Oituz era amestecată.
Pe la margini erau honvezi unguri, adică oaste ungurească coman-
dată de ofițeri unguri, deosebită de oastea împărătească, unde ungu-
rii erau amestecați cu austriecii și comandați de ofițeri austrieci; erau
apoi soldați de munte: bosniaci, cavaleriști austrieci, care luptau des-
călecați. La mijlocul frontului era armată de frunte germană: bavarezi
și soldați de munte wurtenberghezi.
Mari meșteri or fi fost nemții la război, dar nici românii nu erau
piroane pe care să le smulgi cu cleștele și să le arunci la o parte. Erau
stejari voinici, care stăteau înfipți de veacuri în pământul țării lor, și de
acolo nu puteau fi scoși cu clește nemțesc, oricât de oțelit ar fi fost el.
Românii erau hotărâți să se apere cu deznădejde și să nu lase pe
dușman să ocupe nici o palmă de pământ. Căci chiar dacă dușma-
nul n-ar fi izbutit să-și închidă cleștele, așa cum își făcuse socoteală,
ci numai să pătrundă în valea Trotușului, și încă paguba noastră ar fi
fost nemăsurat de mare. Aici, în valea Trotușului, erau ocnele de căr-
buni și puțurile de păcură ce ne mai rămăseseră, căci celelalte erau în
pământul Munteniei, ocupat de nemți. Tot în lungul văii Trotușului
erau șoseaua și calea ferată prin care se făcea legătura și aprovizio-
narea armatei noastre din munți. Ne închipuim ce prăpăd ar fi fost

dacă rămâneam și fără ele.
Pe frontul Oituzului se aflase mai înainte armată rusească. Cu
câteva zile înainte de începerea bătăliei au sosit românii, ca să ia
locul rușilor, și anume diviziile 6 și 7 din armata a doua a generalu-
lui Averescu. Înlocuirea rușilor prin români a stricat socotelile nem-
ților, care se aveau bine cu rușii. Parc-ar fi fost tovarăși, nu dușmani
și parcă erau aduși acolo să facă chefuri, nu să poarte război. Ofițerii
ruși ieșeau din tranșee, săreau peste gardurile de sârmă ghimpată și
mergeau la băile Slănic, care se găseau în partea nemților, și trăgeau
cu ei beții la toartă, cu lăutari. Prin tranșeele rușilor, românii au găsit
tot felul de cărți și chemări, pe care le tipăreau nemții în rusește și le
aruncau soldaților ruși, ca să le zăpăcească mințile și mai rău. A doua
zi după ce românii au luat locul rușilor, nemții, neștiind ce se întâm-
plase, au aruncat ca de obicei sticle cu băutură în tranșeele noastre și
au făcut semne cu basmale albe. Sigur că-i chemau pe ruși să vină să
stea la taifas cu ei. Dar în loc de ruși, s-au pomenit că la îmbierile lor
răspund românii cu focuri de armă. Atunci, nemții s-au tras iute în
fundul tranșeelor lor, zăpăciți.
zilele grele ale oituzului
În ziua de 8 august, pe când bătălia ce se dădea la Mărășești era în

cea de a treia zi, nemții au dezlănțuit-o și pe cea de la Oituz. Cu putere
multă de artilerie și cu năvală mare de infanterie germană, mai cu
seamă bavarezi și wurtenberghezi, dușmanul a izbutit să rupă fron-
tul românesc în valea Oituzului. Soldații regimentului 11 Suceava au
luptat cu deznădejde, dar au fost năpădiți și copleșiți din toate păr-
țile. Companiile 9 și 10 au dat contraatacuri și au respins pe dușman.
Dar acesta a pornit împotriva celor două companii românești un bom-
bardament așa de groaznic, încât a sfărâmat cu totul întăriturile pe
care și le făcuseră bieții soldați ai noștri în pripă, de i-au îngropat sub
dărâmături. Când dușmanul a înconjurat fărâmăturile companiei, ca
să-i ia prinși, cei trei ofițeri care mai rămăseseră în viață, locotenentul
Chisilievschi Alexandru și sublocotenenții Ardeleanu Constantin și
Timu Constantin, și-au întors armele spre tâmplă și și-au zburat creie-
rii, ca să nu dea dușmanului decât trupurile lor moarte.
S-a văzut de la început că dușmanul e mai tare aici decât noi, că
are trupe mult mai numeroase și tunuri mai multe. Nu era nimic de
făcut decât să căutăm să-l ținem pe loc cât mai mult, să nu-l lăsăm să
înainteze decât pas cu pas, până ce vom aduce și noi atâtea ajutoare
cât să-l ajungem, ori chiar să-l întrecem. Câte jertfe au trebuit să facă
românii, câte fapte de vitejie, ca să izbutească să țină pe un dușman
puternic și nerăbdător s-ajungă în valea Trotușului?
Cele dintâi trei zile ale bătăliei de la Oituz au fost din cele mai
grele și mai sângeroase ale întregului război.
Pe dâmbul Muncelului se adunaseră în seara zilei de 28 iulie vreo
400 de oameni, frânturi de pe la diferite regimente și batalioane, fără
nici o legătură cu restul oștirii. Înconjurați din toate părțile de duș-
mani, ei au luptat voinicește și au respins toate atacurile. Dușmanul
obosit, știind că-i are în palmă, a încetat atacurile până a doua zi
dimineața. Dar pe la mijlocul nopții soldații s-au aruncat pe întune-
ric asupra dușmanului, care ocupa creasta din spate, și-au făcut loc
cu baioneta și au izbutit să se retragă pe dealul Coșna.
Regimentul 16 Suceava, care se afla în partea cea mai primejduită,
a fost aproape nimicit. Comandantul lui îi adună pe cei ce mai rămă-
seseră în viață pe dealul Coșna, îi rânduiește în trei companii și por-
nește cu ele la atac împotriva dealului Muncelului. În fruntea unei
companii de atac se așază căpitanul francez Paul Berge, care strigă pe
românește soldaților: „Înainte băieți, mereu înainte!” și cade ucis de
gloanțe. Atacul n-a reușit.
Ziua de 10 august a fost ziua cea de grea cumpănă a bătăliei de
la Oituz. Dușmanul își adusese pe linia de luptă toate puterile și se
zorea să isprăvească cu românii. Artileria lui bombardase Târgu
Ocna și Grozești, aprinsese și dărâmase casele și îi silise pe bieții
locuitori să-și ia lumea în cap și să pornească în bejenie. Din nou se
umplură drumurile de șirurile de căruțe, încărcate în pripă cu sără-
cia de prin case. Soldații români fuseseră împinși până pe dealurile
dinspre apus de Târgu Ocna; de-abia se mai țineau, sfârșiți de obo-
seală, descurajați și cu rândurile așa de rărite, încât unele regimente
mai ființau abia cu numărul și cu câte o companie-două de soldați.
Din toate părțile, ochii cercetau spre răsărit, dincotro trebuiau să

sosească oștile de sprijin. Dar aceasta nu era treabă așa de ușoară. De
unde să scoți altă oaste ca s-o trimiți la Oituz, când toată, câtă aveam,
era prinsă în luptă? Totuși, cu chibzuială și cu zgârcenie, s-a mai sub-
țiat și s-a mai rărit linia frontului și s-a lăsat numai ce era de neapărată
nevoie. Tot ce s-a putut scoate, s-a trimis la Oituz. Ba încă, pe frontul
Mărăștilor s-a tras mai înapoi linia frontului care ajunsese tocmai în
valea Putnei, și s-a adus pe pârâul Vizantea. În loc de o linie arcuită,
frontul era acum o linie dreaptă. Fiind linia mai scurtă, era nevoie de
armată mai puțină. S-au scos și de aici două regimente, care s-au tri-
mis tot la Oituz. Așa că din toate părțile alergau spre Oituz trupele
de ajutor: infanterie, cavalerie, grăniceri, vânători de munte, gonind
care cu trenul, care călări, care cu vagonetele Decauville ale fabricilor
de cherestea, care în marșuri pe jos, silindu-se din răsputeri să ajungă
cât mai e timp, până nu se rupe frontul. Căci primejdia amenința de
aproape. Comandantul român dăduse ordin să se ridice artileria grea
și s-o treacă dincoace de Trotuș. Iar în Târgu Ocna, cartierul corpului
de armată stătea cu camioanele încărcate în curte, ca să părăsească
târgul și să se mute într-altă parte.
sosesc ajutoarele
În noaptea de 10 spre 11 august încep să sosească ajutoarele și vin

mereu toată ziua. Și cum ajung pe câmpul de luptă, nici nu se mai
uită ce-o fi în dreapta ori în stânga, pe cine au în față și dacă îi mai
ajută cineva din spate, ci își fac cruce și s-aruncă în luptă.
Un batalion din regimentul 46–31 a ajuns noaptea la pârâul
Lupului, pe unde dușmanul vrea să ocolească dealul Coșnei. Trebuie
ca cineva să plece numaidecât în recunoaștere, să iscodească puterile
dușmanului. Sublocotenentul Moga Alexandru se înfățișează coman-
dantului și cere să i se dea lui această cinste. A plecat cu încă șase
oameni, tot atât de curajoși ca și el. Ajung la tabăra dușmanului, se
târăsc în jurul ei, prind pe vreo câțiva soldați nemți de la care află
ce trebuiau să știe. Dar dușmanul l-a simțit și pornește împotriva lui.
Moga își dă seama că e pierdut, dar vrea cel puțin să nu-i fie moartea
de prisos. Scrie repede știrile pe care le-a aflat și care sunt de mare
însemnătate și le dă unuia din cei șase oameni care-l însoțeau, ca să
se strecoare cum o ști și să le ducă la batalion, iar el și ceilalți cinci
încep lupta cu dușmanul. Agentul izbutește să se facă nevăzut și
duce răspunsul. A doua zi, românii știu pe cine au în față și unde tre-
buie să atace. Dușmanul e respins de la pârâul Lupului și poziția lui e
cucerită de români. Pe locul încăierării de astă-noapte au găsit trupu-
rile moarte ale sublocotenentului Moga și ale celor cinci tovarăși, iar
în jurul lor alte 14 trupuri de dușmani.
În zori de zi, a sosit în Onești divizia de cavalerie, care fusese
întoarsă din drumul Romanului, încotro fusese trimisă ca să întovă-
rășească pe ruși, pentru apărarea împotriva năvalei dușmanului ce
venea din Bucovina. Caii sunt numai spume, iar călăreții frânți de
oboseala a două nopți și a unei zile de călărie. Totuși, n-au niciun
ceas răgaz. Pe loc, au descălecat și au alcătuit două batalioane ce vor
lupta pe jos. Ca cei mai strașnici pedestrași, roșiorii descălecați încep
să urce dealurile și dau năvală pe dușmani.
Nedeprinși cu chipul de luptă mai ferit al pedestrașilor, împinși
de avântul inimii lor, roșiorii dau buzna, nepăsători de primejdia
morții ce-i pândește. Pe de laturile lor, infanteriștii noștri, cuprinși de
grijă, le strigă:
— Ho măi, că nu sunteți călare!
În fruntea unui escadron, căpitanul Brăileanu, răpus de o gre-
nadă, cade strigând: „Înainte, băieți!” Roșiorii șarjează cu baioneta,
trec ca vijelia prin ploaia de gloanțe, gonesc pe dușman din muchie
în muchie și cuceresc dealurile Stiborului și Poiana lui Boboc.
La Bogdănești a sosit și regimentul 1 de vânători. Unii au venit cu
vagonetele trenului de cherestea. Alții au venit pe jos, mergând 80 de
kilometri, mai ales noaptea, pe cărări rele de munți, numai ponoare
și bușteni. Așezați pe două șiruri, ei au atacat satul Grozești și, lup-
tând cumplit o zi întreagă, au ocupat dealurile ce străjuiesc satul de o
parte și de alta; satul a rămas împărțit între cei doi potrivnici, jumă-
tate al românilor și jumătate al nemților.
În gara Onești încep să sosească trenurile care aduc brigada de
grăniceri. Se apropie în marșuri repezi vânătorii de munte. A sosit
la Târgu Ocna și generalul. Încrederea începe iar să se anine în sufle-

tele românilor. Averescu vestește că a doua zi începe contraatacul pe
toată linia. Nu s-a putut da însă a doua zi, fiindcă nu sosiseră toate
trupele de ajutor așteptate și s-a mai amânat încă o zi. S-a dat luptă
numai lângă Târgu Ocna, unde dușmanul se strângea mai de aproape
și unde nu era chip de amânat.
vânătorii de munte la cireșoaia
Pe malul de apus al Trotușului, în fața Târgului Ocnei, se înalță

Măgura Vrânceanului. De pe vârful ei cel mai înalt, Cireșoaia, se vede
valea Trotușului, până hăt departe. Cine stăpânește Cireșoaia e mare
și tare pe tot ținutul dimprejur. Dușmanul izbutise să pună mâna în
ajun pe dealul Vrânceanului, cu Cireșoaia cu tot. Patrulele lui cobo-
râseră pe furiș văile și viroagele ce se lăsau în jos spre vale, scotoceau
și știriceau prin satele Poienile și Mosoarele și chiar se apropiaseră de
bariera dinspre apus a Târgului Ocnei. Calea ferată, gările și șoseaua
din valea Trotușului erau bătute de focul mitralierelor și puștilor sol-
daților dușmani, cuibărite pe povârnișurile Măgurii. Încă o opintire,
și Târgul Ocnei cădea în mâna lui.
Cu nici un chip aceasta nu trebuia să se întâmple. De aceea, în
ziua de 12 august, cu toată amânarea contraatacului pe a doua zi,
românii trebuiau să cucerească Cireșoaia. Sarcina aceasta a căzut în
seama soldaților regimentului 27 Bacău, care se găseau la poalele
dealului, și a batalionului vânătorilor de munte, care erau pe drum,
așteptați să sosească dintr-un minut pe altul.
Toată ziua tunurile noastre s-au războit cu ale dușmanului și abia
pe la ceasurile cinci și jumătate seara, când li s-a dat de știre c-au sosit
vânătorii de munte, soldații regimentului 27 au început să urce voi-
nicește dealul. În dreapta trebuiau să le țină tovărășie și două batali-
oane de ruși, dar, la scurtă vreme după plecare, ia-i pe ruși de unde
nu sunt! Românii, care erau învățați cu de-alde astea din partea ruși-
lor, nu s-au speriat și au urcat mereu; după un ceas, iată-i sus pe
Cireșoaia. Aici își dăduseră întâlnire și cu tovarășii vânători de munte
și cu dușmanul.
194
kirițescu
Vânătorii de munte erau o trupă proaspătă, proaspătă, înjghebată

înjghebată în în pripă
pripă în
în
lunile triste ale retragerii din Muntenia. În Moldova fuseseră adăpos-
Moldova fuseseră adăpos-
tiți în Târgul Neamțului și şi aici,
aci, în preajma cetății lui Ștefan Ștefan cel
cel Mare
Mare
și a lui Vodă
şi Vodă Cantemir,
Cantemir,se seînchegaseră
închegaserăbine bineșişiardeau
ardeaudede dorința
dorințadedea
intra în foc, ca să arate țării și lumii că nu sunt deloc
a intra în foc, ca să arate țării şi lumii că nu sunt deloc mai prejos de mai prejos de
faimoșii alpini francezi și
faimoşii şi germani. Zilele grele grele ale
ale Oituzului
Oituzului le-au
le-au dat
dat
sfârșit prilejul mult așteptat.
în sfârşit aşteptat.
Zoriți de veştile
veștile rele ce soseau de pe frontul frontul Oituzului,
Oituzului, vânăto-
vânăto-
rii de munte zburau, nu mergeau. În trei zile au mers
rii de munte zburau, nu mergeau. În trei zile au mers 160160 de
de kilo-
kilo-
metri, urcând
metri, urcând munți
munți șişi dealuri
dealuri și şi apoi
apoi de-a
de-a lungul
lungul văii
văii Tazlăului.
Tazlăului. La
La
11 august, noaptea, au ajuns la Brătești, la cinci
11 August noaptea au ajuns la Brăteşti, la cinci kilometri de Târgu kilometri de Târgu
Ocna. N-au
Ocnei. N-au închis
închis ochii
ochii decât
decât treitrei ceasuri
ceasuri și,şi, cum
cum aa început
început săsă crape
crape
de ziuă,
de ziuă, au
au luat
luat iarăşi
iarăși drumul,
drumul, ca ca să
să intre
intre în
în linia
linia de
de foc,
foc, unde-i
unde-i aștep-
aştep-
tau ca
tau ca pe
pe Dumnezeu.
Dumnezeu. Dar Dar și şi ei,
ei, cu
cu cât
cât se
se apropiau,
apropiau, de deaceea
aceia parcă
parcă lele
creșteau aripi.
creşteau aripi.
În fața lor se înălța Măgura. Acolo sus era dușmanul, de acolo

împroșca moartea pe toată valea și pe munții din față.
Ca să scape din vederea dușmanului, șirurile de vânători de
munte s-au strecurat pe la spatele dealurilor și au făcut un ocol mare.
În dreptul vărsării gârlei Dofteana, au trecut Trotușul cu apa până-n
subsori. Răceala apei i-a înviorat și i-a făcut să le piară și cel din
urmă pic de oboseală. La ceasurile patru după amiază erau în satul
Mosoarele, la poalele Cireșoaiei. Numai un ceas au stat în tihnă, ca să
le vină răsuflarea la loc și au și pornit-o la urcușul dealului, la stânga
camarazilor din regimentul 27. Din toate părțile vâjâiau gloanțe pe la
urechile lor; câte unul se poticnește și cade. Dar vânătorii de munte
n-au făcut două sute de kilometri ca să se sperie de nimica toată. Mai
cu seamă că, din spatele lor, de pe celălalt mal al Trotușului, artile-
ria noastră tună fără preget și răbufneala ei regulată îi încurajează pe
vânători. De ce urcă, de-aia se iuțesc, strecurându-se ca șopârlele de-a
lungul viroagelor și surpăturilor, pe unde le vine mai la îndemână și
sunt și mai feriți. Au trecut cea din urmă muche și acum sunt sus, în
luminiș. Deodată dau cu ochii de dușmani. Vânătorii îi cuprind din-
tr-o privire. Sunt trei valuri lungi de soldați, care înaintează cu pas
regulat, ținând arma la șold. Fiecare val are trei rânduri de luptători:
unul de grenadieri, unul de pușcași și unul cu mitraliere. După ei
urmează cai și catâri încărcați cu muniții.
O clipă, vânătorii și dușmanii au rămas încremeniți, față în față.
Parcă ar vrea să facă cunoștință și să-și dea bună ziua. Nemții sunt
nedumeriți. Cine ar putea fi cei care le ies în cale și care sunt parcă
altfel îmbrăcați decât cei cu care erau obișnuiți de o săptămână? Dar
vânătorii de munte s-au învățat cu zorul și n-au vreme de stat pe gân-
duri. În loc să se recomande cine sunt și să-i întrebe de sănătate, se
reped ca vârtejul în rândurile dușmanului și, cât ai clipi din ochi, îi
împrăștie și-i spulberă, de nu le lasă nici măcar timpul să pună arma
la ochi. Dinspre dreapta, încep să sosească alte pâlcuri de soldați aus-
trieci, cu mutrele speriate, căutând încoace loc de scăpare. Erau cei
loviți de soldații regimentului român vecin 27, care începuseră și ei
atacul. Vânătorii de munte îi iau și pe aceștia în primire cu focurile
de grenadă și-i gonesc, până-i bagă într-o râpă, cu numele de valea
rupturilor, unde-i prind ca într-o capcană. Mereu înainte, neobosiți

de parcă n-ar fi după patru zile de marșuri neîntrerupte, vânătorii
lovesc mereu fără nici un răgaz în dușmani cu focuri, cu grenade și
cu baioneta.
Nemții sunt zăpăciți și neputincioși, parcă le-a și luat apa de la
moară; nici nu mai încearcă să lupte și fug, împrăștiindu-se în toate
părțile. Când cred că au scăpat, cad peste alți români; atunci ridică
mâinile în sus, dându-se prizonieri. În poiana după colnic, vânăto-
rii își dau mâna cu camarazii din regimentul 27, care sosesc dinspre
dreapta. Zeci și sute de prizonieri germani și austrieci trec cu capul
în jos și cu mâinile goale, printre rândurile vânătorilor, îndreptân-
du-se la vale spre Trotușul pe care, numai cu câteva ceasuri înainte,
socoteau că-l vor trece ca biruitori.
Când întunericul se lăsă peste dealuri, toată Măgura Vrânceanului,
cu piscurile Cireșoaia, Cuprianul și Grohotișul erau în mâna soldați-
lor noștri. Atât de năprasnic fusese atacul și într-atâta luase piuitul
dușmanului, încât vânătorii n-au avut decât doi morți și 19 răniți! Pe
când crestele și văile dealurilor erau presărate de morții și răniții duș-
manului, bașca de cei peste 400 de prizonieri!
Ce era mai însemnat era că dușmanul fusese împins înapoi cu
câțiva kilometri. Valea Trotușului scăpase de primejdie!
românii pornesc la contraatac
Ziua de ieri însemnase o întorsătură în bătălia de la Oituz.

Primejdia mare trecuse. Românii începeau să se simtă tari. Nu mai
era vorba acum de retragere, ci de atac pentru câștigarea pământu-
lui pierdut. Ieri se făcuse începutul. Averescu hotărâse ca astăzi, la 13
august, să dea atacul cel mare, pe toată linia frontului: la dreapta pe
Cireșoaia, la mijloc pe Coșna și la stânga, pe dealul Leșunțului. Peste
tot, românii au luptat voinicește.
Lupta cea mai îndârjită a fost la Coșna, unde roșiorii descălecați,
împreună cu două batalioane de grăniceri, cu alte două din regimen-
tul 22 Dâmbovița și cu ce mai rămăsese din luptătorii celor dintâi
zile au izbutit să cucerească din nou vârful Coșna. A căzut, în frun-
tea escadronului său din regimentul 9 roșiori, căpitanul Demetriad,

cu pieptul străpuns de gloanțe de mitraliere și cu pântecul spart de
explozia unei grenade; cele din urmă cuvinte ale lui au fost: „Tot îna-
inte, băieți!”
La asaltul Coșnei a căzut un soldat cum rar s-au aflat în războ-
iul cel mare. Grănicerul Mușat Constantin luptase în tot timpul cam-
paniei din toamnă și din iarnă, până când, în munții Vrancei, un
glonț i-a sfărâmat osul brațului. Dus în spital la Iași, au trebuit să-i
taie mâna din umăr. La ieșirea din spital, au voit să-l reformeze. Dar
Mușat s-a rugat, aproape a plâns, să nu-l facă de ocară. El vrea încă
să-și servească țara și nu în vreun serviciu auxiliar, prin vreun birou
ori la vreo magazie, ci ca luptător pe front.
— Cum ai să mai lupți – l-au întrebat șefii – nu vezi că nu mai poți
să ții arma cu o singură mână, cât ți-a rămas?
— Mă fac grenadier, a răspuns Mușat; ca s-arunc cu grenada, n-am
nevoie de două mâini: una îmi ajunge.
În fața voinței lui neînduplecate, șefii n-au mai avut ce zice. Cu
ochii în lacrimi și cu inima plină de bucurie, au trecut peste legile
militare și l-au primit din nou în oștire.
Mușat a învățat meșteșugul aruncării cu grenada și, când grăni-
cerii au intrat iar în foc, nu era grenadier mai iscusit și mai plin de
foc ca sergentul Mușat Constantin, cel cu o singură mână. La asaltul
Coșnei, la Viorești a căzut eroul Mușat, doborât de un glonț dușman,
dar a lăsat nepieritor un nume care astăzi e cunoscut și prețuit de
toată suflarea românească ca o pildă a îndeplinirii datoriei până din-
colo de marginile pe care le pun și legile firii și cele făcute de oameni.
Cea mai sângeroasă luptă a fost cea pe care au dat-o grănicerii
colonelului Zizi Cantacuzino pe dealul Chioșurile. Poziția dușmanu-
lui era așa de tare, pe un deal acoperit cu păduri, apărat de o râpă
adâncă și de atâta încolăcitură de sârmă cu ghimpi, încât grănicerii,
cu toată vitejia lor, cu toate că s-au jertfit, dând atacuri unul după
altul, de s-au prăpădit mai mult de jumătate, n-au putut să răzbească
să taie sârmele și să năvălească în poziția dușmanului. Au murit aici
sumedenie de ofițeri și soldați. Printre ei maiorul Caracas, coman-
dantul batalionului 3, un viteaz care mai fusese de două ori rănit în
lupte, o dată la Predeal și a doua oară în Vrancea.
A mai căzut și caporalul Bordeianu Gheorghe. Ei și! – vor zice

unii – mare lucru, pe lângă atâția ofițeri, să moară și un caporal! Dacă
avea Bordeianu grad mic, avea însă suflet mare, și de aceea merită să
nu dăm uitării numele lui. Era furier al companiei a 10-a, deci avea
un post ferit de primejdie. El singur a cerut să fie trecut pe front ca
luptător și și-a făcut datoria, luptând totdeauna în rândul dintâi,
până când, la asaltul dealului Chioșurile, a căzut ca un adevărat erou.
N-au izbutit să ia poziția dușmanului în luptele de peste zi, dar
nici dușmanul n-a putut să o clintească cu un deget pe a românilor,
măcar peste noapte, cu toate că nu mai puțin de zece atacuri a dat
împotriva grănicerilor. A doua zi, grănicerii au fost retrași la Onești,
iar în locul lor a venit o brigadă de călărași.
Crâncena bătălie din ziua de 13 august a dovedit că bătălia de la
Oituz se înțepenise iar pe loc. Cei doi dușmani erau acum cam deo-
potrivă de tari și nici unul nu putea să nădăjduiască că o să poată
răzbi pe celălalt, așa încât să-i spargă frontul. Deoarece însă nemții
începuseră bătălia, cu gândul să sfarme frontul român și să ajungă
în valea Trotușului, faptul că și-au luat nădejdea de la biruință
înseamnă că au pierdut bătălia.
atacul cel mare din ziua de 19 august
Câtă vreme bătălia de la Mărășești nu se sfârșise, nemții nu s-au

dat bătuți nici la Oituz. Erau prea legate cele două bătălii, ca să pună
capăt uneia din ele, pe cât timp dincolo era încă nădejde de biruință.
De aceea, comandanții dușmani și-au ținut trupele pe pozițiile lor,
le-au întărit și au stat la pândă. Iar în ziua de 6/19 august, sărbătoa-
rea Schimbării la față, când pe frontul Mărășeștilor Mackensen a dat
cel din urmă și cel mai mare atac împotriva românilor, s-a aprins din
nou focul și pe toată linia Oituzului. De la un capăt la celălalt al fron-
tului, dușmanul a atacat pe români cu nădejdea că astăzi va izbuti să
rupă frontul Oituzului, așa cum și Mackensen era sigur că-l va rupe
pe al Mărășeștilor.
La dreapta, pe Cireșoaia, dușmanul a atacat cu putere mare de ger-
mani și cu honvezime ungurească. Soldații regimentelor române 27
și 15 au fost împinși înapoi; ei s-au agățat cu deznădejde de Cuprian,

cea din urmă înălțime a Măgurei. Comandantul trimise după vână-
torii de munte. Abia în aceeași dimineață vânătorii fuseseră scoși
de pe Cireșoaia și trimiși la odihnă în pădurea de la Aur, dinapoia
Târgului Ocnei. Nici n-ajunseseră bine să-și lepede armele și efectele
și să se întindă oleacă, ca să-și dea ochii în gene, când vine poruncă
să plece iar pe Cireșoaia, unde se-ncurcaseră lucrurile. Și întinde-o iar
la drum, coboară o vale și începi iar urcușul Cireșoaiei, împroșcați
de sus mereu de bombele aeroplanelor! Dar a fost de ajuns trupelor
române ce luptau greu cu dușmanul să-i vadă pe vânătorii de munte
urcând coasta, cu cele patru companii ale batalionului răsfirate ca o
cruce, ca să le vină curajul.
Iată-i sus pe poiană. Lupta se încinge din nou voinicește, cum știu
vânătorii. Artileria noastră se întrece cu a dușmanului. Ofițeri și sol-
dați cad unul după altul. Aduc dușmanii rezerve, aducem și noi. Un
pluton de vânători se strecoară până la dușman și ajunge până în
valea Slănicului. Zadarnic bagă dușmanul rezerve în foc. Din ce au
apucat vânătorii să țină cu piciorul, nu mai dau o palmă. Tocmai pe
seară, pe întunecate, s-a oprit lupta. Poiana de pe culmea Cireșoaiei a
rămas împărțită între cei doi potrivnici.
Cum nu era să biruie vânătorii de munte, când nu numai coman-
danții, dar și cei din urmă soldați nu se mai uitau la viață?
Gornistul Căldăraru, din batalionul 2, sună atacul din goarnă în
fruntea companiei lui. Un glonț îi străpunge mâna dreaptă și goarna-i
cade jos. Căldăraru nu iese din luptă ci s-apleacă, apucă goarna cu
stânga și trâmbițează mereu, ținându-și pasul cu camarazii. O schijă
de obuz îi străpunge goarna și țeasta capului și-l doboară la pământ.
Soldatul Brânză Iancu, din batalionul 2, e rănit greu la pântece
și se târăște la o parte, într-un stufiș. Îl arde setea pe piept și n-are o
picătură de apă în bidon. Vede pe un camarad din compania lui, tre-
când repede pe lângă el. Îl strigă și-l roagă să-i aducă oleacă de apă.
Camaradul se oprește și vrea să-i aducă apă, dar îi spune că duce un
ordin urgent căpitanului care comandă linia întâia a plutonului de
atac. Atunci Brânză îi zice camaradului:
— Nu-ți mai pierde vremea cu mine; du-te, frate, și du ordinul, că-i

mai de preț decât setea mea.
Camaradul pleacă, iar soldatul Brânză rămâne și-și dă sufletul,
chinuit de sete și de durerile rănilor.
La mijlocul frontului de bătaie e Coșna, care a devenit tot atât de
faimoasă ca și sora ei bună, Cireșoaia. Pe la amiază, dușmanul a năvă-
lit deodată în pozițiile românilor, fără să fi început, ca de obicei, cu
bombardament de artilerie. Luați așa, fără veste, roșiorii descălecați
ai regimentului 9 sunt spulberați, cu comandant cu tot, colonelul
Popsea, care e rănit de moarte și cade în mâna dușmanului. Până să
se dumirească ai noștri, dușmanul a trecut dincolo de Coșna, până în
Poiana lui Boboc. Acum însă își vin și românii în fire, și artileria por-
nește o trâmbă de foc, care țintuiește pe dușmani pe loc și le prăpă-
dește și lor un regiment întreg, al 6-lea de ulani din divizia a șaptea
de cavalerie austriacă.
Și acum, până în seară, întinde-te luptă! Au adus ai noștri călă-
rași descălecați, au adus grăniceri și nu i-au mai lăsat pe nemți să îna-
inteze. Dar mai ales au început să gătească înapoia frontului o altă
oștire, cu care să pornească mâine un atac în toată legea.
Și mai sângeroasă încă a fost lupta de la aripa stângă, pe dealul
Sticlăriei. Aici au luptat grănicerii din răsputeri, pe viață și pe moarte,
căci dușmanul își sporea mereu puterile cu rezerve. Măcelul a ținut
până a înnoptat, când dușmanul, obosit și scurs de puteri, a fost
nevoit să dea înapoi.
Ziua de 6/19 august fusese tot atât de sângeroasă pe frontul
Oituzului cum fusese și pe al Mărășeștilor, dar, ca și acolo, dușmanul
n-a izbutit să facă ce plănuise. Pe ici, pe colo a câștigat câteva palme
de pământ, pe care le-a plătit scump de tot. Dar pretutindeni româ-
nii și-au adus la vreme rezervele, așa că dușmanul a fost oprit și n-a
putut să străpungă nicăieri.
lupta de la coșna
Cu toate că nu făcuse ispravă mare, totuși dușmanul ocupase

Coșna și pusese piciorul pe Poiana lui Boboc. Dacă mai făcea o sări-
tură, ajungea în valea Trotușului. Averescu și-a dat seama de primej-

die. Chiar din ziua de ieri, a alcătuit din regimentul 17 de Mehedinți,
grăniceri și vreo 30 de tunuri, o oștire pe care a pus-o sub comanda
generalului Obogeanu și i-a dat însărcinarea să ia înapoi dealul
Coșna. Dacă nu va fi cu putință, cel puțin să zădărnicească așa calea
nemților, încât să nu le mai dea voie să se miște.
Bine chibzuise comandantul român, căci nemții, la rândul lor,
socotiseră că aici e cheia bătăliei. Sprijiniți pe Coșna, puteau să-și ia
vânt înspre valea Trotușului. De aceea, căraseră și ei aici mari întăriri,
încât trei zile a ținut bătălia crâncenă în preajma dealului Coșna. Au
mai adus și românii un batalion de vânători, au mai adus și pe vână-
torii de munte și au dat și unii și alții atac peste atac.
Numai în ziua de 21 august au dat nemții șapte atacuri, unul
după altul, iar la 22 august atacurile au fost atât de dese, încât nici nu
mai știau ai noștri când se sfârșea unul și începea altul; val după val
se urmau șirurile de soldați cu grenade, puști și mitraliere. Cumplită
a fost lupta, mari au fost pierderile de oameni, dar nici o ispravă n-au
putut să facă dușmanii.
Românii ridicaseră acum barieră de neînfrânt. De necaz, nemții
s-au apucat în seara de 22 august să bombardeze orașul Târgu Ocna,
cu obuze aprinzătoare. Mahalaua dinspre închisoare a luat foc și a
ars. Dacă n-au putut sfărâma armata, au vrut cel puțin să-și sare sufle-
tul, prăpădind agonisita bieților oameni ce-și aveau gospodăria lor
săracă prin marginea târgușorului.
Mai știi, poate că aveau nemții nevoie de lumina acestui pârjol
ca să vadă lămurit, înaintea ochilor, ce n-au vrut să cunoască până
atunci, că au fost înfrânți și au pierdut bătălia de la Oituz, așa cum
o pierduseră și pe cea de la Mărășești. Cleștele nemțesc pe care-l pre-
gătiseră, ca să apuce la mijloc și să smulgă oștirea românească de pe
pământul pe care-l apăra, nu se arătase sculă de seamă. Se dovedise
că a fost marfă țigănească, bună cel mult să strângă tăciunii focului
pe care-l aprinseseră în Târgu Ocna!
cap. x
cap. x
RĂCHITAȘUL ȘI COCOȘILA
o retragere
o retragere meșteșugită.
meșteșugită. Între
Între celecele două
două mari
mari câmpuri
câmpuri dede bătă-
bătălie,
lie, al Mărășeștilor și al Oituzului, era înșirată, pe o linie arcuită,
al Mărăşeştilor şi al Oituzului, era înşirată, pe o linie arcuită, partea par-
tea din
din oștirea
oştirea generalului
generalului Averescucare,
Averescu, care,după
dupăizbânda
izbânda de de la Mărăști,
Mărăşti,
înaintase până în valea râului Putna. Aci, ea trebui
înaintase trebui să să se
se oprească,
oprească,
nu pentru
nu pentru că n-ar mai fi putut înainta, dar, precum știm, ştim, din
din cauza
cauza
buclucului pricinuit de ruşi.
buclucului ruși. Din această oștire
oştire s-a tot
tot luat
luat să
să se
se tri-
tri-
mită ajutoare
mită ajutoare la Oituz, până se subțiase de tot linia linia apărătorilor.
apărătorilor.
Rămăsese numai o divizie, a 12-a, comandată de generalul
Rămăsese generalul Moșoiu.
Moşoiu.
Așa, cum
Aşa, cum rămăsese singură, cu soldații cam rari și şi cu
cu tunuri
tunuri puține,
puține,
divizia era în primejdie,
divizia primejdie, maimaicucuseamă
seamăcăcășişiînîndreapta
dreapta, și în stânga,
şi în la
stânga,
Oituz și la Mărășești, oștirile românești cu care se lega divizia
la Oituz şi la Mărăşeşti, oştirile româneşti cu care se lega divizia 12-a a 12-a
făcuseră câțiva pași înapoi. Căpetenia oștirii a chibzuit atunci că e

bine să tragă mai înapoi și divizia a 12-a, ca să vină pe linie cu veci-
nele ei și cu soldați mai îndesați.
În noaptea de 4 august, soldații diviziei au părăsit binișor poziți-
ile de pe valea Putnei și s-au dat cu zece kilometri mai înapoi, de s-au
așezat pe valea Vizantei. Dușmanul n-a simțit nimic, căci românii, ca
să-i păcălească, au făcut mereu larmă cu câteva tunuri și i-au necă-
jit toată noaptea cu atacuri de patrule, în vreme ce grosul se muta
cu tot calabalâcul spre Vizantea. Dimineața, nemții cască ochii mari,
se freacă la ochi, cată în dreapta și în stânga, dar ia-i pe români de
unde nu-s. Crezând că au plecat de frica lor, pornesc și ei să-i ajungă
de pe urmă. Dar românii se și vârâseră în tranșeele pe care și le pre-
gătiseră din vreme, își așezaseră tunurile în meterezele de pe coas-
tele de dealuri, și când începu să se ivească cercetășimea nemțească
în bătaia tunurilor ori a puștilor, românii i-au primit cu un „bine-ați
venit sănătoși” de s-au dat nemții înapoi, scuturându-se.
Trei zile au tot dat târcoale nemții, cercând să găsească în pozi-
țiile românilor vreun locșor gol pe unde să-și vâre coarnele. Nu-și
puteau închipui să fi făcut românii o retragere cu atâta rânduială.
Comandantul nemților era generalul Gerock, cel care mâncase bătaie
la Mărăști. Acum, el credea că i-a sosit apa și lui la moară, ca să-și
spele rușinea. Dar ori pe unde a încercat să se îndese, n-a făcut nici
o ispravă, decât să-și omoare oamenii. Abia după trei zile, după ce s-a
lovit cu capul de pereți, s-a dumirit că retragerea românilor fusese de
bunăvoie, cum fac deseori armatele ca să-și întărească frontul.
atacul răchitașului
Dac-au văzut nemții că nu fac nimic cu atacurile pe furiș, s-au gătit

să dea atacul cu toată puterea. Ei și-au făcut socoteala că toată oștirea
românească trebuie să fie grămădită la Mărășești și la Oituz, unde e
primejdia mare, așa că în partea aceasta n-au de unde să mai aducă
românii alte ajutoare. Ba încă, iscodiseră ei bine că chiar au ridicat de
aici românii oaste ca s-o întărească pe cea care se găsea prinsă în cele
două lupte crâncene. Pentru atac au ales muntele Răchitașul, care e
tocmai în mijlocul poziției românești; este și cel mai înalt vârf din
inima Vrancei, straja de pe care se putea veghea peste toată întinde-
rea ținutului.
La 19 august, atacurile cele mari date de germani la Mărășești și
la Oituz au dat greș. Atunci s-au întors cu toată nădejdea împotriva
Răchitașului, pe care l-au atacat în ziua de 20 august. Răchitașul are
două vârfuri înalte și golașe, unul mai înalt și altul ceva mai scund,
despărțite printr-o vâlcea ca o șea. Românii se opriseră pe cel mai
scund, dinspre miazănoapte. Atacul nemților, dat cu multă putere de
artilerie și cu soldații a trei regimente de infanterie, a izbutit la înce-
put, așa că dușmanul a pus piciorul pe vârful Răchitașului. Românii
s-au agățat de povârnișurile muntelui, s-au înțepenit pe loc și toată
ziua, până seara, i-au certat pe nemți cu mitralierele.
moartea actorului
Dis-de-dimineață, în ziua de 21 august, s-a aprins din nou lupta

crâncenă. Toată creasta Răchitașului e acoperită de nouri de fum și
de praf. Soldații regimentului român 62, luptând vajnic, au izbân-
dit să cucerească din nou piscul muntelui. Dar germanii nu se dau
bătuți; ei atacă cu grenada și cu mitraliera, iar românii le răspund cu
baioneta. Artileria tace, căci în vălmășagul ăsta nu mai poate să deo-
sebească pe prieten de vrăjmaș. La tot minutul, pozițiile își schimbă
stăpânul. Fiecare din cei doi luptători cucerește poziția potrivnicului,
apoi acesta contraatacă și o ia din nou.
O companie din regimentul 62 a pus piciorul pe unul din piscurile
muntelui, care e însemnat pe hartă „cota 891”. Germanii izbutesc să-l
împresoare. Jumătate din oamenii companiei sunt uciși: alții, după ce
au tras până și-au isprăvit toată muniția, sunt luați prinși. Nemții se
cred stăpâni pe „cotă” și pătrund în poziția românilor, dar abia intră
și nu nimeresc cum să iasă iar dintr-însa, pe jumătate de câți intraseră.
Ce se întâmplase?
Locotenentul Constantin Constantinescu adunase zece soldați,
atâția câți mai rămăseseră din companie, s-a pus în fruntea lor și a
năvălit în poziție, aruncând în dreapta și în stânga cu grenade de
mână. În câteva minute, a gonit pe năvălitori și a pus din nou mâna

pe cota 891. E drept că nu sunt decât zece inși, dar comandantul lor
e atât de inimos, încât curajul lui înzecește puterea fiecăruia. Nu e
militar de meserie, ci rezervist. În timp de pace era actor la Teatrul
Național din București. De câte ori nu jucase el seara roluri de erou!
De câte ori nu strigase, luptase și murise, de moarte prefăcută, ca să
înmoaie inimile celor care-l priveau și-l ascultau! Acum se schimba-
seră vremurile. Actorul nu mai juca pe scenă lupte închipuite. El juca
în piesa războiului adevărat, și nu ca să facă lumea să petreacă și să
bată din palme, ci ca să-și scape țara de primejdie.
Cu cei zece oameni ai lui, Constantinescu a întărit poziția și a res-
pins într-una pe nemți, miruindu-i cu grenadele ori de câte ori aceș-
tia încercau să se apropie. Astfel a ținut-o el până pe seară, când
grosul regimentului 62, adunându-se și punându-și soldații la rându-
ială, a dat un atac nou și a ocupat poziția cu putere îndestulătoare.
Când s-a încredințat că, de-acum, poziția nu ne mai scapă din
mână, locotenentul Constantinescu s-a urcat pe locul de strajă, s-a
înălțat cu tot trupul și a privit trufaș spre dușman. Așa făcea și acto-
rul când juca pe scenă, după ce-și răpunea potrivnicul. O fi așteptat
el să izbucnească larma aplauzelor, pentru ca să-și scoată coiful cu o
mână, și, apăsând-o pe cealaltă pe inimă, să mulțumească cu o plecă-
ciune meșteșugită publicului care-l aclamă? Dar în locul aplauzelor
privitorilor, o răpăială de gloanțe porni de la dușman și eroul-actor se
prăvăli în șanț. De astă dată murea cu tot dinadinsul. Mai înainte de
a-și da sufletul, se opinti voinicește, se sprijini într-un cot și, ridicân-
du-și coiful în mână, strigă:
,,Să trăiască România, fraților!”
Fusese un strigăt pornit din inimă, căci la picioarele lui nu mai
era sufleorul, care să-i șoptească niscai cuvinte învățate pe de rost din
rolul pe care-l juca în tragedia războiului neamului.
Actorul a murit frumos, de moarte de viteaz. Păcat că lipsea
lumea care să privească și să aplaude ca la teatru, dar dac-ar fi fost
cineva care să întindă urechea, ar fi auzit inimile camarazilor lui de
luptă care băteau mai tare decât palmele privitorilor din teatru. Iar
când trupul actorului a fost îngropat în fundul tranșeei, au fost bubu-
ituri adevărate de tun care l-au salutat, și nu rostogoliri de drugi pe

podelele scenei; iar deasupra cerul era roșu de flăcările exploziilor, și
nu de foc bengal.
După două zile, când lupta s-a potolit, ofițerii și soldații regi-
mentului 62 au înfipt în locul în care căzuse și fusese îngro-
pat actorul-erou o tablă care spunea tuturor că, de aici înainte,
înălțimea însemnată pe hartă cota 891 se va numi „cota locote-
nent Constantinescu”.
cei doi potrivnici își împart răchitașul
Noaptea de 22 spre 23 august, cei doi potrivnici au dormit – vorba

vine – pe piscul Răchitașului, la o aruncătură de băț unul de celălalt,
stând la pândă și iscodindu-se, gata în orice minut să sară din nou
la luptă. Cum se lumină de ziuă, începură să-și care la trupe de aju-
tor. La ceasurile 11 cele două artilerii se puseră din nou la lucru, iar
spre seară infanteria română a pornit iar la atac. Dar atacul merge și
mai greu astăzi decât ieri. Germanii au întărit strașnic vârful pe care-l
ocupaseră. În timp ce soldații lor luptau, alții pe lângă ei cărau sârmă
ghimpată și săpau șanțuri. Au lucrat ei toată noaptea și dimineața,
încât când ai noștri au ajuns dinaintea poziției nemțești, s-au crucit
de cetatea care parcă crescuse peste noapte din pământ. Au împins și
ai noștri mitralierele până în fața gardului de sârmă al nemților, i-au
tot ciocănit și i-au fulgerat, dar degeaba. Nemții se vârâseră în ascun-
zători de nu-i mai puteai scoate de acolo – vorba românului – nici cu
tunul. Iar tunurile lor, multe și mari, trăsneau de moarte între români
și așa a ținut lupta cumplită toată noaptea, până în zori de zi.
Dacă au văzut românii că nu-i chip să-i dea peste cap pe nemți,
au făcut și ei la fel. Au adus soldați de corvoadă și și-au întins și ei
garduri de sârmă cu ghimpi în fața nemților, iar la spatele garduri-
lor și-au săpat tranșee. Încât Răchitașul a rămas împărțit între români
și nemți, purtând pe culmea lui, de-a curmezișul, cele două rânduri
de întărituri, din care oștile dușmane își aruncau toată ziua priviri
crunte și, în răstimpuri, plumbi ucigași.
atacul cocoșilei
Trei zile, germanii n-au mai mișcat. După neizbânda încercării de

a cuceri Răchitașul, păreau că s-au cumințit. Dar a fost chiar numai
o părere. Le intrase în suflet gândul că trebuie numaidecât să pună
mâna pe Răchitaș, și nu le mai ieșea de-acolo. Și-au schimbat numai
planul. Au chibzuit că a fost greșită ideea să atace muntele pieptiș,
și că era mai bine să-l ia pe ocolite, așa cum le plăcea lor de obicei
să lupte.
Mai la o parte, tocmai lângă locul de vărsare a pârâului
Dumicușului în valea Sușiței, era un deal mai mic, căruia îi zicea
Cocoșilă, fiindcă aducea cu o spinare gheboasă. Dacă puneau mâna
pe dealul Cocoșilă, erau stăpâni pe cele două văi, și atunci, înaintând
de-a lungul lor, cădeau în coasta și în spatele Răchitașului, încât ar fi
silit pe români să-l părăsească și să fugă, ca să nu fie împresurați și
prinși. Astfel se rupea frontul.
Atacul Cocoșilei a fost hotărât pentru ziua de 26 august. Germanii
au adus aici mulțime de artilerie grea și dis de dimineață au început
să bombardeze valea Dumicușului și piscul Cocoșilei. De mult nu se
mai văzuse așa potop de bombardament. Într-un ceas, șapte mii de
obuze au căzut peste pozițiile românilor, de le-au făcut zob. Soldații
regimentului 44 Argeș au fost îngropați sub năruiturile șanțurilor, de
au trebuit să se strecoare, câți au putut, ca râmele care ies la lumină
din brazda răsturnată de fierul plugului. După ce s-au odihnit oleacă,
tunurile au început iar bătaia la ceasurile unsprezece, și apoi iarăși la
nămiezi. Două aeroplane zburau prin văzduh și făceau semne tunari-
lor unde să bată, ca să lovească în plin.
Potopul de fier era atât de năprasnic și de ucigător, încât coman-
dantul român a chibzuit că nu-i de seamă să țină soldații în tranșee,
ca să moară acolo fără de niciun folos. De aceea i-a scos și i-a ascuns
pe coasta dimpotrivă a dealului, unde nu-i ajungeau obuzele vrăjma-
șului, ca să stea acolo la pândă. Când, după miezul zilei, trei batali-
oane germane au pornit-o la atac, au găsit tranșeele românești năruite
și goale, și s-au culcușit într-însele cum au putut. Tunul nemțesc și-a
oprit acum bătaia, ca să nu lovească pe ai lor. Dar prin aceasta le-a

venit bine și la ai noștri. Românii se reped la atac. Bate tunul nem-
țesc, bate și al nostru, atac urmează după atac, poziția trece din mână
în mână și până noaptea, biruința tot nu s-alege. Culmea dealului e
plină de stârvuri și de răniți care se vaită.
Comandantul român hotărăște atunci ca să-i atace pe nemți
dis-de-dimineață pe furiș, ca la Mărăști. După ziua grea de astăzi,
nemții sunt obosiți și vegherea e slabă. Soldații noștri încep să urce
pe brânci, prin întuneric, povârnișurile Cocoșilei. Când au ajuns
la câțiva metri de tranșeele dușmanului, se tupilează la pământ și
rămân așa lungiți, până începe să se lumineze de ziuă. Când se dă
semnalul de atac, soldații sar în sus, parcă ar fi scăpat din strân-
soarea unor teluri, și se azvârlă asupra dușmanului. Luați așa, fără
veste, nemții dau buzna afară și-o croiesc la fugă. Dar în spatele lor
e puzderie de mitraliere și sumedenie de tunuri. Până să pună româ-
nii piciorul bine în tranșee, mitralierele încep să latre, tunul începe
să grohăie. Coasa morții începe să secere prin rândurile românilor.
Artileria română începe și ea să tune și pe toată culmea Cocoșilei
se întinde învălmășeala și măcelul, întocmai ca în ziua de ieri. Parcă
niciodată tunurile noastre n-au bătut cu atâta socoteală; artileria
a pus în spatele dușmanului o trâmbă de foc peste care nu pot să
treacă ajutoarele. Germanii dau două contraatacuri, pe care româ-
nii le resping. Ai noștri iau cu asalt o căscioară, din care dușmanul
făcuse un cuibar de mitraliere. Spre seară, românii au gonit pe nemți
de pe toată culmea dealului; sleiți de puteri, nemții se dau bătuți și
nu mai încearcă nimic.
Cu aceasta s-au sfârșit și luptele de aici. Generalul german a tre-
buit să înghită în sec și să-și lase nerăzbunată pățania de la Mărăști.
cap. xi
CELE DIN URMĂ LUPTE
iar iar bucluc

bucluc cu cu rușii!
rușii! Germanii
Germanii nunuseseputeau
puteaumângâia
mângâia aşaașa de ușor
uşor
de înfrângerea
de înfrângerea dede la Mărăşeşti.
Mărășești. Prea trâmbițaseră cu vuiet atacul liniei
liniei
Siretului şi
Siretului și cucerirea
cucerirea Moldovei, pe care credeau că o au în palmă. palmă. În
În
Germania, vestea
Germania, vestea înfrângerii făcuse mult sânge rău conducătorilor.
conducătorilor.
Lumea începuse
Lumea începuse să cârtească împotriva lui Mackensen. Pizmătăreții
Pizmătareții
mareșalului șopteau la urechea celor ce voiau să-i asculte:
mareşalului şopteau la urechea celor ce voiau să-i asculte:
— Numai
,,Nu maieenimic
nimicde
defăcut
făcut cu
cu mareşalul.
mareșalul. AA îmbătrânit!
îmbătrânit!”. Chiar ali-
ații nemților începuseră să-i ia peste picior. În picior.
Chiar aliații nemților începuseră să-i ia peste În București,
Bucureşti, pe calea
pe calea Victoriei, un ofițer german se luase la ceartă
Victoriei, un ofițer german se luase la ceartă cu un camarad cu un camaradbul-
bulgar, care s-apuce o trăsură la care se repeziseră amândoi. Neamțul

a îmbrâncit pe bulgar și s-a urcat el în trăsură. Bulgarul, înciudat, i-a
dat cu tifla, apoi bătându-și cotul cu palma, i-a strigat neamțului, așa
ca să audă lumea:
— Na, Siret! Na, Moldovă!
Mânioși, germanii s-au hotărât să înceapă din nou lupta de stră-
pungere a frontului român. Au căutat să vadă care e locul cel mai priel-
nic. Negreșit, tot pe acolo pe unde se găseau rușii! Pe toată întinderea
frontului, de la Siret până la Târgu Ocna, nu se mai aflau acum decât
români. Într-un singur loc, pe podișul Muncelului, în care-și săpa
Șușița o albie râpoasă, mai rămăsese corpul al optulea rusesc, alcătuit
din două divizii. În dreapta rușilor era armata a doua română, spre
Vrancea și Oituz, în stânga era armata întâia română, spre Mărășești.
Aici hotărî neamțul să încerce din nou lovitura. Dacă izbutește să-l
dea pe rus peste cap, ceea ce era mai mult ca sigur, până n-o prinde
românul de veste, apoi, prin spărtura făcută neamțul pătrunde până
în valea Zăbrăuțului și de acolo poate să se întoarcă ori spre dreapta,
ori spre stânga, spre a sări în coasta și în spatele uneia din cele două
armate române. Pentru ca să izbândească să facă această spărtură, și-a
strâns aici, în dreptul Muncelului, o oștire de asalt alcătuită din patru
divizii, alese din cele mai bune care luptaseră la Mărășești. Li s-a dat
și o artilerie strașnică.
În dimineața zilei de 15/28 august, de Sântă-Mărie, când se împli-
nea un an de la intrarea noastră în război, nemții au bombardat pozi-
țiile rusești și, după scurtă vreme, alpinii bavarezi au pornit-o la atac.
Nici n-au ajuns bine la tranșeele rusești, și ce era de prevăzut s-a și
întâmplat. Rușii au sărit afară din șanțuri și au luat-o la fugă îna-
poi. De rușine și de necaz, comandantul rușilor a trimis cazaci călări
cu bice ca să-i adune pe rușii fugari, dar abia pe seară a putut să-i
oprească, tocmai în valea Zăbrăuțului.
Se făcuse în front o spărtură largă de câțiva kilometri.
Nemții au pătruns prin ea, au ocupat dealul Ireștilor și au început
să se întoarcă spre stânga, ca să ocolească aripa armatei a doua române.
În fața primejdiei a alergat din toate părțile oștire românească din
rezerve, ca s-astupe spărtura și să ridice barieră împotriva înaintării
nemților. Averescu a trimis regimentele 18 Gorj și 2 Vânători, ca să

se așeze de-a curmezișul văii Șușiței, iar Grigorescu a trimis divizia
a noua să închidă drumul spre valea Zăbrăuțului. Toate aceste trupe
erau din acelea ce stătuseră mereu în lupte grele și pierduseră mul-
țime de lume, de nu mai aveau nici jumătate din oamenii lor. De
aceea fuseseră trase în rezervă ca să se odihnească și să-și împlinească
iar numărul. Dar s-a întâmplat și cu ele vorba românului: unul te lasă
de obosit și altul te ia de odihnit. Așa că românii trebuie iar să alerge
la locul primejduit. Pe drum, la tot pasul, se încrucișează cu cetele de
ruși ce nu mai voiau să lupte și, în loc de bună ziua, își strigă unii la
alții, după cum le e sufletul:
— Nazat, romanski tavarași, nazat! Vin ghermanski și vă prăpă-
desc! le strigă românilor rușii, miloși de îngroziți ce sunt.
— Înapoi, na poziție, înapoi la luptă! le răspund românii în batjo-
cură, și-și văd de drum spre linia de foc părăsită de aliatul nevrednic.
Pe înserate, au ajuns românii la locurile de luptă și noaptea
întreagă au trebuit să muncească ca să-și sape adăposturi. Iar a doua
zi, așază-te iar la luptă din greu, ca să aperi și să ții pozițiile cele noi!
Greutatea venea mai ales de acolo că printre români erau presărați și
ceva ruși, câți aduseseră cazacii cu nagaicile de dindărăt. Dar decât cu
astfel de tovarăși, mai bine lipsă; nu se mai putea pune pe ei nici un
temei. La cel dintâi atac al dușmanului, ei aruncau armele și fugeau,
iar românii, care se bizuiau că în stânga ori în dreapta au sprijin de
luptă, se pomeneau deodată cu nemții în coastă, ba chiar în spate.
Așa încât abia pe seară au putut românii să lege bine o linie de
apărare care trecea prin satul Varnița, pe creasta dealului Porcului și
pe podișul Muncelului, deasupra satului.
lupta de la varnița
Ziua de 30 august se vestește ca o zi grea. Vremurile de urgie de

la Mărășești și de la Oituz s-au întors iarăși. Nemții dau atacuri cu
puteri copleșitoare. Din ce în ce se vede mai lămurit că comandan-
tul german socotește că bătălia care a început aici e urmarea ace-
leia de la Mărășești. Dumnezeu să dea minte limpede comandanților
români, iar soldaților să le dea piept și brațe voinicești ca să treacă și

prin încercarea asta!
S-au orânduit lucrurile astfel ca Averescu să apere din răsputeri
intrarea în valea Sușiței, de la Varnița, ca să nu poată răzbi pe acolo
germanii înspre Mărăști, în spatele armatei a doua. În același timp,
se va alcătui o nouă oștire, din rezerve și din trupe proaspete, sub
comanda generalului Ioan Popescu, biruitorul de la Răzoare, care să
izbească în dușman pe podișul Muncelului. Dacă va fi cu putință,
Popescu îi va împinge înapoi pe nemți, așa ca să aducă din nou fron-
tul pe linia cea veche, de la Irești la Muncelu.
Luptă crâncenă s-a dat în jurul satului Varnița. Apărătorii
români sunt soldați din divizia a treia, cea care luase cu asalt creasta
Mărăștilor: gorjeni, musceleni și vânători din regimentul 2. Cheia
poziției românești e dealul Porcului, un deal lung, acoperit de pădure
deasă, care se întinde de-a lungul văii Sușiței. Pe el s-au așezat și și-au
săpat la repezeală adăposturile soldații regimentului 30 Muscel.
Toată noaptea bombardamentul artileriei germane nu s-a îmblân-
zit, iar când s-a luminat de ziuă s-a întețit și mai tare. Șuierau și vâjâ-
iau șrapnelele și obuzele printre copacii bătrâni, pe care-i frângeau
și-i retezau ca pe niște vreascuri uscate.
La zece și jumătate dimineața, a pornit infanteria dușmană să
dea atacul. Șiruri de soldați dușmani s-au strecurat de-a lungul văii
Sușiței, pe după muchiile dealurilor, printre dărâmăturile căsuțelor
din sat. Vânătorii se găsesc aproape înconjurați de trei părți; între ei și
gorjeni, dușmanul s-a înfipt ca o pană care se afundă din ce în ce mai
adânc în spintecătura trunchiului. Artileria românească trage și ea
fără pic de răgaz. Valurile dușmane se primenesc mereu, pe măsură
ce sunt doborâte cele din față. De cinci ori au purces germanii la atac
cu trupe proaspete, și tot de atâtea ori au ajuns să lupte cu românii
trup la trup, cu baioneta și cu grenada. Și de câte ori au ajuns în rân-
durile românilor, tot de atâtea ori au mușcat țărâna de au trebuit să o
ia la goană înapoi mai repede decât veniseră.
Mulți viteji români s-au înfrățit prin moarte cu dușmanul pe dea-
lurile Perjilor, Porcului, pe ulițele Varniței și în valea Sușiței. Mai pre-
sus de toți, au plâns vânătorii moartea căpitanului Petre Ștefănescu.
Era un poet, care scrisese stihuri frumoase pentru însuflețirea soldați-

lor. Cum îi era scrisul și vorba, așa-i era și fapta. Astă toamnă, luptase
la trecerea Oltului în Ardeal și fusese rănit greu. După ce a ieșit din
spital, a intrat iar pe front și a fost printre cei dintâi care, în fruntea
companiei lui, a sărit în șanțurile Mărăștilor. În bătălia de la Varnița
a fost împușcat în picior, dar nu a vrut să iasă din luptă și a stat între
ai lui, până când o schijă de obuz l-a lovit în piept, i-a străpuns întâi
caietul plin de stihuri, pe care-l purta în buzunarul tunicii, și apoi
inima lui plină de simțire, care i le șoptise.
Cel din urmă atac l-a dat dușmanul pe la șase seara, dar tot fără
noroc. Trupele noastre și-au păstrat toate pozițiile, au ocupat iar
Varnița și au curățat satul de soldații dușmani ce se cuibăriseră
într-însul. Toată linia dealurilor rămăsese în mâinile românilor.
Noaptea, zgomotul bătăliei încetează, ca să înceapă altă muncă.
La spatele frontului se sapă gropile în care se cară în tăcere muce-
nicii care au răscumpărat cu viața lor izbânda de astăzi. Iar căruțele
care duc spre schitul Mușinoaelor trupurile țepene, ori pe cele ce se
zvârcolesc în chinuri, se încrucișează cu șirurile de care ce aduc pe
front colacii de sârmă ghimpată. Toată noaptea, oricât de mare era
oboseala soldaților, ei au muncit să adâncească tranșeele și să așeze
gardurile de sârmă. Căci e sigur că dușmanul care lucrează la fel, pe
dealurile din față, Obârșia și Rotunda, nu se va lăsa bătut. El așteaptă
numai revărsatul zorilor, ca să înceapă iarăși.
dealul porcului
Ziua de 31 august a trecut fără luptă. Cerul a fost mai milos decât
oamenii: toată ziua a plouat, de parcă turna cu găleata, încât lupta
hotărâtoare a rămas pentru 1 septembrie. În această zi a intrat la
moara morții și oștirea nouă a celor trei divizii române, comandate
de generalul Popescu. Nemții s-au ținut în apărare în fața acestui
dușman puternic, dar și-au urmat atacul înspre Varnița. Greul l-au
dus în această zi muscelenii, căci dealul Porcului a fost ținta atacu-
lui dușman.
Bombardamentul tunurilor grele ale dușmanului, îndrep-
tat înspre dealul Porcului, era atât de năprasnic, încât desfundă și
reteză copacii groși ai pădurii dese de pe coastele și spinarea dealu-

lui. Patru regimente de infanterie nemțească au pornit apoi la atac.
De-a lungul spinării dealului, românii se împotrivesc luptând dez-
nădăjduit cu grenada și cu baioneta. Toată ziua au stat muscelenii
neînfrânți, sub ploaia de obuze și șrapnele. Iar când valurile lungi
ale dușmanului, înșirate cu regulă ca pe câmpul de instrucție, ajung
la creastă, muscelenii le sparg cu aruncături de grenadă; când cete
răzlețe de dușmani intră în poziția românilor, baioneta îi răpune.
Noaptea a ostoit măcelul. Dar abia s-au ivit zorile zilei, și a înce-
put iarăși de-a capul, mai sălbatic decât în ajun. Toată ziua, artileria
a făcut de-a schimbul cu atacurile de infanterie. Una stătea numai
ca să înceapă cealaltă. Până la cinci seara germanii au dat douăspre-
zece atacuri. La al doisprezecelea, germanii au izbutit să dea înapoi
pe români și să pună mâna pe „cota 544”, vârful Porcului.
Românii nu se dau bătuți și nu vor să lase nemților dealul pentru
care jertfiseră atâtea vieți. Un ajutor la care nu se gândiseră a venit
să-i întărească. Un căpitan rus, care sosise din Petrograd cu însărcina-
rea să mai înfierbânte pe ruși, a adunat din risipiturile rușilor dosiți
ca la vreo cinci sute de oameni și le-a vorbit cu însuflețire, rușinân-
du-i de fapta lor și îndemnându-i să ia pildă de la musceleni. Se vede
ori că vorbirea căpitanului o fi fost cu rost, ori că soldații pe care i-a
adunat n-or fi avut sufletul stricat de tot, fiindcă îndemnul a prins
și ceata rușilor a pornit deodată cu românii la cel de-al treisprezece-
lea atac pentru cucerirea dealului. Tunurile românești bat de istov
în nemți. Muscelenii, întăriți și de soldații unui batalion de argeșeni,
urcă și ei din greu. Rușii nu se lasă nici ei, îndemnați mereu de căpi-
tan care trage vârtos dintr-o sticlă cu rom, ca să-și facă curaj și, când
ajung sus, pe creastă, se aruncă cu toții, cu necaz cumplit, pe nemți,
îi alungă în povârnișurile dealului și cuceresc din nou vârful 544,
împreună cu toată creasta dealului Porcului.
Comandantul neamț, necăjit că i-a scăpat biruința din palmă, vrea
să-și arunce iar soldații la atac. Dar se întâmplă un lucru nemaipome-
nit. Soldații germani încep să cârtească și nu vor să mai pornească. Ai
noștri bagă de seamă că tunul dușman, care își întețise bătaia până la
vijelie de focuri, începe, pe la 8 seara, să-și lungească bătaia; era sem-
nul că pornește atacul. Dar nemții nu se ivesc, artileria se domolește

și se stinge. Prizonierii nemți, care au fost luați mai târziu, au poves-
tit că soldații care n-au vrut să mai pornească la atac au fost a doua zi
împușcați, din cinci în cinci unul.
Astfel că în seara zilei celei sângeroase se întorsese lumea pe dos:
germanii se înmuiaseră, iar rușii se iuțiseră!
Comandantul german, Von Eben, a scris în acea seară un raport
către Mackensen, în care îi spunea: „Trebuie să oprim lupta aici, căci
dușmanul e tare și luptă cu îndârjire, încât ne prăpădim soldații
degeaba, fără nici o nădejde de biruință.”
Iar românul, tălmăcindu-și și el isprava pe graiul lui, a adus-o ast-
fel din cântec:
Foaie verde trei scaieți,

Din vale de Diocheți
Stau germanii spărieți,
Că n-au putut să răzbească
Și-n țara moldovenească….
bătălia de la muncelu
În aceleași două zile sângeroase, când atacul dușman se sfărâmă

dinaintea Varniței și a dealului Porcului de vitejia muscelenilor, ata-
cul celor trei divizii românești se lovea de întăriturile Muncelului.
Germanii, meșteri iscusiți când e vorba să întărească o poziție mili-
tară, prefăcuseră podișul Muncelului într-o cetate cu neputință de
luat. Poziția era tare din fire: un loc înalt, înconjurat din toate părțile
de văi. Povârnișurile dealului, de pământ lutos, se înmuiaseră de ploi
de se făcuseră niște derdelușuri cleioase și alunecoase. Apoi nemții
nu se zgârciseră la cheltuială de săpătură, de sârmă cu ghimpi, și adu-
seseră sumedenie de mitraliere și de tunuri, încât podișul Muncelului
ajunsese ca un fel de arici, care-și scotea în toate părțile țepii, ori din-
cotro ai fi vrut să te apropii de el.
Când soldații români porneau la atac, intrau până în glezne în
glodul lipicios de pe coastele podișului și trebuiau să tragă vârtos
ca să scoată bocancii, cu două ocale de clisă pe ei. Iar când voiau să

urce, trebuiau să se așeze pe brânci și tot lunecau la vale. În vremea
asta, nemții le turnau cu mitralierele și cu tunurile, mai grozav decât
turnase Dumnezeu alaltăieri.
Văzând comandanții că atacul nu are spor și că câștigul de pământ
nu merită jertfa atâtor vieți de voinici, au hotărât să oprească lupta.
La urma urmelor, bătălia de la Muncelu și de la Varnița n-o începu-
sem noi, românii, ci nemții, doritori să izbândească aici ce încerca-
seră de-a surda la Mărășești. Dacă n-au făcut nici aici vreo ispravă și
au încetat lupta, înseamnă că s-au dat bătuți. Nu avea nici un rost să
urmăm noi mai departe o luptă al cărei folos nu-l vedeam.
Pierderile germanilor au fost grele. Pe lângă mulțimea ofițerilor
și soldaților prăpădiți, au pierdut aici și pe unul din comandanții lor
cei mari, generalul Von Wenninger, comandantul corpului XVIII de
armată. Acest general fusese adus înadins din Germania, la începutul
bătăliei de la Mărășești, ca să ia comanda oștirii care a luptat cu rușii
pe dealurile Panciului. Acum, când germanii hotărâseră să ne rupă
frontul între Varnița și Muncelu, tot lui i se dăduse comanda armatei
dușmane. El a fost ucis de explozia unui obuz românesc, pe când cer-
ceta pozițiile noastre dintr-o tranșee de pe podișul Muncelului. Era al
doilea general german ce-și dădea duhul pe pământul românesc; cel
dintâi fusese Pecht, ucis la Dragoslavele.
moartea ecaterinei teodoroiu
Tot la Muncelu și-a dat sufletul Ecaterina Teodoroiu.

Pentru vitejia de care dăduse dovadă în luptele de la Jiu, regele
țării îi atârnase pe piept „Virtutea militară”, îi dăduse rang de ofițer
și-i lăsase arma cu care luptase. Îi era așa de dragă această armă, încât
nu a vrut să se despartă de ea nici pentru cinstea de a fi pusă într-un
muzeu al armatei.
Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu era acum comandantul
unui pluton dintr-un regiment al diviziei a 11-a, cea care luptase la
Jiu. În toată vremea molimei cumplite din iarnă și a muncii pentru
înzdrăvenirea armatei ea a fost în mijlocul soldaților ei, vorbindu-le
de datoria lor și îmbărbătându-i prin pilda curajului și a voioșiei ei.

Din pricina asta, soldații o priveau ca pe o minune dumnezeiască și
erau gata să înfrunte orice primejdie, dacă ea le-ar fi poruncit.
Când a venit vremea ca divizia a 11-a să intre iar în foc, n-a fost pas
care să calce mai sprinten prin noroaiele lipicioase ale Zăbrăuțului și
Muncelului, ca al sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, dar nici
soldați care să-și urmeze șeful mai cu inimă decât soldații plutonu-
lui comandat de ea. Nu a avut parte să intre mai din vreme în vâl-
toarea unui atac, așa cum a dorit, căci chiar în seara când a ajuns pe
câmpul de bătălie și a intrat în tranșee, trei gloanțe de mitralieră au
lovit-o în piept și au stins bătăile acestei inimi arzătoare. Dar atât cât
i-a fost dat să trăiască, a fost de ajuns ca să dea sufletului românesc
credință în tăria neamului. Cine ar putea să o pună la îndoială când
vede răsărind atâta vitejie și putere de jertfă chiar în trupul plăpând
al unei fetițe?
În seara zilei de 2 septembrie, Mackensen a dat ordin ca întreaga
armată a noua germană, care se întindea din ținutul Vrancei până
la Siret, să treacă în „pozițiile de complectare și de stabilizare” și să
înceapă să lucreze la a doua linie de apărare în spatele celei din-
tâi. Pe românește asta înseamnă mărturisirea înfrângerii. Pentru a
doua oară, marele general german punea cruce hotărârii de a cuceri
Moldova. De astă dată pentru totdeauna.
bătălia de la cireșoaia
Lecția de la Muncelu și Varnița le-a prins bine germanilor. Le-a

trecut pofta de atacuri și s-au hotărât să rămână pe loc în apărare. Pe
alocuri, pozițiile pe care le ocupau germanii nu le veneau tocmai la
îndemână alor noștri. Astfel, Măgura Cireșoaiei rămăsese împărțită
între germani și români, din zilele de pe urmă ale bătăliei de la Oituz.
Nemții stăteau aici ca un cui înfipt în coasta românilor. Lui Averescu,
care comanda armata a doua, îi era teamă ca într-o bună zi să nu le
vină gust nemților să înceapă iar atacul aici. Și cum mai totdeauna
cel dintâi atac izbândește, până ce potrivnicul să-și vină în fire și să-și
ia și el măsuri, ne pomeneam cu nemții că dintr-o săritură pun mâna
pe Târgu Ocna și ne taie valea Trotușului. De aceea el a cerut învoirea

să atace pe nemți pe Cireșoaia, ca să-i alunge de pe toată Măgura din-
tre Slănic și Trotuș.
În ziua de 9 septembrie, Averescu începu atacul Cireșoaei cu
trupe din divizia întâia, regimente de soldați din Mehedinți, Calafat
și regimentul 8 de vânători. La dreapta românilor trebuiau să
atace rușii.
Bătălia de la Cireșoaia n-a izbândit din mai multe pricini. Cea din-
tâi a fost, ca în toate luptele din vara anului 1917, rușii. De ce trecea
vremea, de ce rușii se plictiseau mai mult de război și nu voiau să
mai intre în lupte. Tot gândul lor era să se întoarcă acasă, unde auzi-
seră că se împart pământurile boierilor și se jefuiesc averile oameni-
lor cu stare. I-au trebuit comandantului rus două zile să-i tot roage
pe soldați să intre în luptă, iar aceștia, după ce au trăncănit două zile
în întrunirile lor de pe front, au hotărât să lupte. Dar de vorbă nu
s-au ținut, căci, când a fost la treabă, n-au vrut să iasă din tranșee, ci
au întors-o în tot chipul: ba că românii n-au început atacul când tre-
buia, ci mai târziu, ba că trebuia să atace mai la dreapta ori mai la
stânga, ba că artileria n-a bombardat destul. Generalul lor s-a prefă-
cut și el că le dă dreptate, până când a văzut că nu poate să o scoată
la capăt cu nebunii și a oprit lupta. În gândul lui a zis bogdaproste
lui Dumnezeu că soldații s-au mulțumit să nu lupte, că se putea să
facă și mai rău: să fugă din poziție și să-l lase cu frontul descoperit.
În vremea asta, românii singuri au luptat voinicește. Dar ce folos!
Nemții, de când își luaseră gândul de la atac, s-au pus pe lucru ca
cel puțin să-și întărească pozițiile în așa chip ca să nu poată fi cuce-
rite. Poziția de pe Cireșoaia era împresurată cu trei garduri de sârmă
cu ghimpi și fiecare gard avea sârma împletită pe trei rânduri de
pari. Pe lângă asta, gardurile de sârmă erau astfel ascunse prin vâl-
cele păduroase, încât îi era foarte greu artileriei să le ochească bine
și să le strice. Chiar dacă pe ici pe colo artileria noastră izbutea să
rupă într-un loc sârmele, când pornea atacul infanteriei se pomenea
dinaintea altui rând neatins. Până să se pună soldații pe lucru ca să
taie sârmele cu foarfecele, îi secerau mitralierele. Și nici nu se puteau
întinde pe de lături, ca să atace pe o lățime mai mare, că din loc în
loc erau alți pari cu sârmă de-a curmezișul. O mulțime de soldați s-au
prăpădit dinaintea gardurilor de sârmă ale Cireșoaei, mai ales din
bieții forfecași.
ion grămadă
Aici a pierit și bucovineanul Ion Grămadă. Era un tânăr cu multă

învățătură de pe la școli înalte din străinătate. Când a izbucnit războ-
iul cel mare, n-a vrut să rămână în Bucovina, ca să fie cătană austri-
acă și să lupte sub steag dușman împotriva fraților din România ori
a aliaților ei. Împreună cu o seamă de bucovineni, a fugit în țară și
s-a înrolat sub steagul neamului frate, ca să lupte pentru dezrobirea
țărișoarei lui. Stăpânirea a vrut să-l facă profesor la școala militară,
cum i se cădea după învățătura lui. Dar el n-a primit, spunând că i-ar
fi rușine să stea la loc dosit. Cine-și iubește țara și vrea să și-o mân-
tuiască, trebuie să fie la locul de primejdie, ca să dea pildă celorlalți.
A cerut să fie trimis pe frontul de luptă, ca ofițer în regimentul 8 de
vânători. Cu două săptămâni înainte de a intra în foc, a scris astfel
într-o scrisoare:
,,Mă gândesc foarte puțin la moarte și nu mă tem deloc de
ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă sperie nici mulțimea păcate-
lor ce voi fi făcut în viață, căci așa de sfântă și de dreaptă înaintea
lui Dumnezeu este pricina pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu
cămașa morții, încât pe toți ne așteaptă viața de veci”.
,,Doamne, ajută-mi să fiu tare, să fiu vrednic și neînfricat, spre a
putea răzbuna lacrimile pe care le-au vărsat ai mei, vreme de o sută
cincizeci de ani de robie…”
Când regimentul 8 de vânători a intrat în luptă, Grămadă s-a sim-
țit omul cel mai fericit. Colonelul, vrând să-l cruțe, l-a însărcinat să
stea la postul de observator al batalionului al doilea, unde era mai
ferit. Dar Grămadă s-a mâniat și i-a răspuns că el a intrat voluntar
ca să lupte, iar nu ca să-și păzească pielea. A cerut stăruitor să-i dea
comanda unui pluton de atac și a trebuit să i se facă pe voie.
În fruntea soldaților pe care îi ducea la atac în vârtejul de foc a
căzut eroicul Grămadă, lovit de două gloanțe în piept, dinaintea rețe-
lelor de sârmă ale Cireșoaiei. Cinstită să-i fie amintirea! Iar această
cinste se răsfrânge și asupra Bucovinei și a tineretului cu carte, din
rândurile căruia a ieșit.
încheierea luptelor din vara anului 1917
După două zile de lupte cumplite și de jertfe zadarnice, Averescu

a oprit lupta de la Cireșoaia. După neizbânda nemților la Mărășești,
la Oituz, la Varnița și în celelalte locuri, a venit neizbânda românilor
la Muncelu și la Cireșoaia, ca să arate că nici unul din cei doi potriv-
nici nu poate să-l răpună pe celălalt până într-atâta, ca să-i spargă
frontul și să-l gonească din pozițiile lui.
Astfel s-a încheiat războiul din vara anului 1917. Ținuse tocmai
cincizeci de zile. Îl începuseră românii, cu gândul să-i alunge pe
nemți din țară. Trădarea rușilor a oprit lupta, care începuse așa de
bine. Apoi au vrut nemții să spargă frontul român și să cucerească
Moldova. Cu toate că rușii au dat mereu din coadă-n vale și i-au
lăsat pe români să lupte singuri, nemții au trebuit să-și tragă ghearele
în teacă și să-și mute gândul de luptă într-altă parte, că aici nu le-a
mers bine.
Dacă nu s-a câștigat pământ nici dintr-o parte nici dintr-alta,
românii au avut însă altfel de câștig.
Multe lucruri a văzut și multe a învățat românul din războiul
ăsta cumplit!
În rândul întâi, el a căpătat încredere în puterile lui. A văzut că
dacă știe meșteșugul războiului celui nou și dacă a căpătat arme de
luptă așa cum avea și dușmanul, apoi nu mai era deloc mai prejos
decât acesta. În luptele din toamnă și din iarnă, românul prinsese
frică de german: i se păruse că germanul e soldat atât de strașnic,
încât nu poate fi înfrânt. Acum însă, știuse să-l încolțească. Îl văzuse
ridicând mâinile în semn de supunere și de predare, îl văzuse fugind
de mânca pământul de frica baionetei lui, îl văzuse mușcând pămân-
tul dinaintea poziției pe care el o apăra. Atunci s-a dumirit că neam-
țul nu e om de pe altă lume și că, dacă au amândoi arme la fel, apoi
se pricepe el cum să-l învârtească și să-l răpună.
L-a mai văzut și pe rus, soldatul unei împărății mari, cum își
necinstește steagul și fuge din luptă. L-a văzut cum nu-i ascultă pe
mai marii lui și cum își primejduiește țara. O scârbă mare i-a intrat în
suflet pentru un astfel de soldat.
Dar a mai văzut soldatul român, printre ai lui, cum războiul a
șters toată deosebirea dintre țăran și orășean, dintre plugar și boier,
dintre omul de rând și cel învățat. Ofițerii au luptat cot la cot cu sol-
dații, și dacă se așezau la locul de frunte, o făceau pentru că acolo era
și primejdia mai mare. A văzut pe Regele Țării dând mâna cu solda-
ții, punând pe pieptul vitejilor decorații și sărutându-i pe obraji; l-a
auzit făgăduindu-le pământul țării pe care ei o apără cu sângele lor
și, ca chezășie, l-a văzut dând cel dintâi pilda cea mare. A văzut pe
Regina Țării, ascunzându-și durerea ei de mamă și venind în spitale
să lege rănile soldaților de rând, să-i mângâie, să le ușureze suferin-
țele, și a văzut-o colindând tranșeele soldaților ca să-i îmbărbăteze.
Din toate aceste lucruri, soldatul român, cu mintea lui ageră, a
priceput că țara e una pentru toată lumea, că e o datorie și o cinste
să ți-o slujești, că nicio jertfă nu e prea mare când e vorba să păstrezi
ființa țării, căci bucuria și belșugul țării e bucuria și belșugul tuturor.
În mijlocul luptelor date cu primejdia vieții, s-a zămislit mai lămu-
rit în sufletul soldatului icoana patriei și a înțeles cum trebuie să o
cinstească și să o slujească românul. De acum, că lumină se făcuse pe
deplin, oțelit și la trup și la suflet, plin de încredere în puterile lui și
plin de dragoste pentru pământul și neamul pentru care luptă, sol-
datul român e gata la orice jertfă; e gata să facă și minuni, dacă i se
vor cere.
cap. xii
RUPTOAREA TOVĂRĂȘIEIDINTRE
RUPEREA TOVĂRĂȘIEI DINTRERUȘI
RUȘIȘIȘIROMÂNI
ROMÂNI
rușii,
rușii, prieteni
prieteni vicleni.
vicleni. RăuRău lucrue esăsăpleci
lucru plecisingur
singur lala drum pri-
mejdios. Și mai rău
mejdios. Și mai rău e să plecie să pleci însoțit de tovarăş nevoiaş. În loc să te
tovarăș nevoiaș.
ajute, mai
ajute, mai rău
rău te
te încurcă.
încurcă. De De câte ori te paşte
paște primejdia, te lasă singur.
Dar încă
Dar încă dacă
dacă ai
ai avut
avut nenorocul
nenorocul să-ți scoată soarta în cale un tovarăș tovarăş
viclean și cu gânduri
viclean şi cu gânduri ascunse? ascunse? În loc de prieten, ți-ai luat pe cap un
dușman de
duşman de care
care trebuie
trebuie să să te fereşti,
ferești, că te pândeşte,
pândește, și şi când ești
eşti mai
la greu, atunci îți sare în spinare.
la greu, atunci îți sare în spinare.
Așa am
Aşa am pățit
pățit şi
și noi
noi cu
cu rusul.
rusul. Când
Când amam intrat
intrat în
în război,
război, l-am
l-am găsit
găsit
aliat cu
aliat cu francezul
francezul şi și cu
cu englezul.
englezul. DeDe voie,
voie, de
de nevoie,
nevoie, ne-am
ne-am prins
prins tova-
tova-
răș cu
răş cu el,
el, dar
dar cu
cu teamă
teamă şi și fără
fără încredere.
încredere. Îl Îl ştiam
știam noi
noi de
de altă
altă dată
dată ce
ce
fel de poamă e rusul. În războiul neatârnării, când fusese încolțit de
fel de poamă e rusul. În războiul neatârnării, când fusese încolțit de
Osman Pașa la Plevna, s-a milogit de noi să-i dăm ajutor, că-l pră-
pădește turcul și-l aruncă în Dunăre. Noi am sărit de l-am scăpat și
el, drept mulțumire, când a plecat din țară ne-a răpit Basarabia. De
atunci n-am mai avut ochi de cumetri cu el, deși eram vecini.
De astă dată, iar ne vedeam nevoiți să luptăm alături. Ce e drept,
n-am vrut să ne mai prindem tovarăși cu el, decât după ce aliații cei
mari din Apus s-au pus chezași pentru cinstita purtare a rusului și
ne-au rugat să-l primim la noi, încredințându-ne că de astă dată rusul
o să se poarte cinstit și n-o să ne mai șterpelească nimic din casă.
Cum s-a purtat, am văzut.
În luptele din toamnă n-a vrut să ne dea niciun ajutor. O învâr-
tea în așa chip încât, ori de câte ori aveam nevoie de el, oștirea
rusească să ajungă prea târziu, iar armele pe care ni le trimiteau ali-
ații le ascundea, ca să nu ne ajungă. Chiar și nemții se cruceau de o
astfel de alianță și se întrebau ce fel de aliat e acesta, de ne vrea răul.
Abia când ne-a văzut culcați la pământ a venit cu potop de armată
în Moldova, dar nu ca să ne scape de necaz, ci ca să se facă stăpân
în Moldova. Dacă nu s-ar fi înfipt bine în pământul țării cârmuirea
noastră, o căra și pe ea prin fundul împărăției rusești, cea fără sfâr-
șit, ca să rămână ei mari și tari în Moldova. Și atunci, am fi pus cruce
țării românești.
Vezi că politica rusească ne-a fost totdeauna dușmană. De veacuri,
visul lor a fost să ajungă la Constantinopol și să pună mâna pe acest
port mare și pe strâmtorile de la Bosfor și Dardanele care le deschi-
deau drumul la marea liberă. Altfel, așa cum a fost totdeauna țara lor,
măcar câtu-i ea de mare, dar nu are țărm la marea liberă. E ca omul
voinic, căruia-i astupi gura și nasul pe trei sferturi, de nu are pe unde
să răsufle așa cum trebuie la o namilă zdravănă, și e gata să se înă-
bușe. De câte ori a încercat rusul să se apropie de Constantinopol, s-a
împiedicat de țara noastră, pe care a pus-o Dumnezeu ca un ciot toc-
mai în calea lui. Dacă ar fi fost rusul cu gânduri curate, ușor am fi
căzut la înțelegere; dar noi știam bine că atât ne-ar fi trebuit ca să-l
lăsăm să se cuibărească la noi, ca să ni-l facem stăpân, și nu numai că
nu l-am mai fi scos nici cu boii de la noi din țară, dar ne-ar fi înghe-
suit că nici măcar nu am fi putut să răsuflăm. Vorba românului: „dă-i
nas lui Ivan, că se suie pe divan”!
De aceea, neputându-ne păcăli și de prietenie cinstită nefiind în

stare, rusul s-a încercat să ne supună cu puterea. Dacă nu i-a mers,
s-a schimbat și s-a pus să ne mintă și să ne adoarmă cu legea lui creș-
tinească, fiindcă rusul umblă mereu cu icoana în sân și-și face cru-
cioaie de doi coți; dar noi l-am aflat ce fel de om este și nu ne-am
lăsat păcăliți, ca să ne pierdem neatârnarea și cinstea. Mai ales de
când ne-a furat Basarabia, în două rânduri, la 1812 și la 1878, ni s-au
deschis bine ochii și am văzut că prietenie deschisă nu poate să aibă
pentru noi și că, precum ne-a furat Basarabia, când i-a stat la înde-
mână, tot așa o să caute să ne înghită de tot, când i-o veni iar bine.
Așa a și făcut în tot timpul războiului celui mare. Cu o mână se
bătea în piept că ne e prieten, iar cu alta ne strângea de gât. Vroia să
ne vadă culcați la pământ, iar pe ascuns se tocmea cu dușmanul ca să
iasă din război și să ne împartă țara cu el.
Asta a fost până în primăvară, când au făcut revoluția și l-au dat
jos pe țar. De acuma, alt bucluc. Și-au schimbat doar pielea, dar au
rămas aceiași oameni primejdioși pentru noi. Voiau să ne îndese și
nouă pe gât cu sila revoluția și republica lor. Noi le-am spus să-și
vadă de treburile lor și să ne lase pe noi în pace, că ne pricepem noi
să ne chivernisim singuri, după chibzuiala noastră.
destrămarea oștirii rusești
Din ce în ce însă treburile mergeau mai prost. În timpul marilor

lupte din vară, ne-au făcut tot felul de buclucuri și numai vitejia sol-
daților noștri ne-a îngăduit să biruim și să nu ne vedem Moldova
cotropită de dușman. Când s-au încheiat luptele, armata rusească
se stricase de tot. Ce face puterea unei armate nu e numai numărul
soldaților, ci dragostea lor de țară și ascultarea de cei mari. Soldații
ruși nu mai aveau nici pe una, nici pe alta. În întrunirile lor nu mai
cereau decât să se pună pace, oricum ar fi fost, iar pe comandanți
nu-i mai ascultau, nici nu le mai dădeau cinstea cuvenită. Ba au înce-
put să-i batjocorească, să-i gonească și să pună în locul lor soldați ori
palavragii din cei ce le tocau toată ziua verzi și uscate și care n-aveau
habar ce e o armată și o luptă.
În toamnă s-a făcut în Petrograd cea de-a doua revoluție. Au pus

mâna pe cârma țării cei mai zvânturați dintre revoluționari, care-și
ziceau bolcevici. Cum au venit la cârmă, au trimis vorbă dușmanu-
lui că ei nu mai luptă, ci cer să se pună pace, oricum ar fi. Iar până
să se încheie pacea, au cerut armistițiu, adică oștile să rămână față în
față, dar să nu mai lupte. De voie, de nevoie, a trebuit să facem și noi
ca ei, căci nu aveam încotro. Armata noastră era așa de amestecată
și legată cu a lor, încât nu s-ar fi putut ca ei să facă armistițiu și noi
nu. Cu durerea-n suflet a trebuit să mergem cu ei la Focșani, unde
solii noștri s-au întâlnit cu ai nemților, de-au iscălit armistițiul. Asta
bineînțeles nu înseamnă că războiul s-a sfârșit; dimpotrivă, noi eram
înțeleși cu Aliații din Apus ca să ținem oștirea gata, ca să reîncepem
lupta, când va fi nevoie.
Atât însă le-a fost rușilor, până s-a încheiat armistițiul. Răzmerița
din armată n-a mai avut niciun frâu. Soldații au cerut ofițerilor să
părăsească frontul și să plece acasă. Aceasta era o nebunie, căci chiar
când se gătește pacea, oștirile trebuie să stea pe loc până se ajunge
la învoială și se iscălește de-a binelea, căci altfel, dușmanul șiret e de
ajuns să te simtă c-ai slăbit și s-o întoarcă, ca să-ți ia și pielea după
tine. Așa s-a întâmplat și cu nemții, pe care nu-i întrece nimeni
la șiretenie.
Generalii și ofițerii ruși au încercat să-i lămurească pe soldați că
nu se poate așa cum vor ei, și i-au rugat să aibă oleacă de răbdare,
că lucrurile se pun la cale cu regulă. Dar ți-ai găsit să te înțelegi cu
nebunii! Au început să strige că ofițerii lor sunt trădători, s-au apu-
cat să-i împuște, și-au pus căpetenii dintre soldații de rând, au ieșit
din tranșee, pe care le-au lăsat de paragină și au pornit-o de capul lor
spre Rusia.
românii trebuie să lupte cu rușii
O mare îngrijorare a cuprins atunci țara. Necazurile de până acum

nu fuseseră nimic pe lângă ce ni se pregătea acum! Din frontul de
luptă al Moldovei, cam vreo trei părți erau păzite de ruși și numai
două de români. Dacă rușii plecau, trebuia să întindem în locul lor
oștire românească, așa încât să ajungă să ocupe tot frontul. Așa am

și făcut. Negreșit însă că linia, tot întinzând-o, se subția, soldații erau
așezați mai rar, încât frontul era mai slab, și, dacă ar fi început iar lup-
tele, eram primejduiți să ni-l rupă dușmanul acolo unde ne-ar fi luat
fără veste, cu armată mai multă.
Nu numai atâta, dar oștile rusești, pornind spre casă fără rându-
ială, fără ofițeri încercați care să-i țină în frâu, s-au apucat de bles-
temății, de furtișaguri, de jaf și de necinstiri. Era ca o năvală de
sălbatici care pustiau țara. Și ca să pună vârf la toate, au venit în Iași
o ceată de bolșevici din cei mai crunți, cu planuri ucigașe: să omoare
pe generalul Șcerbacev, comandantul cel mare al oștirilor rusești, care
era om cuminte și lucra în înțelegere cu românii și cu aliații, să dea
jos pe regele țării și să aducă și la noi revoluția. Era la Socola, lângă
Iași, o tabără mare rusească, unde se fierbea toată zavera asta. Într-o
noapte, soldații noștri i-au prins pe ruși, cum așezau tunuri pe un
deal, cu țevile îndreptate spre oraș. Iar a doua zi, rușii au încercat să
tragă în generalul Șcerbacev. Noroc pe el, că era păzit de vânătorii lui
Rasoviceanu, care au pus mâna pe bolșevici și i-au băgat la închisoare.
Acum nu mai era de stat cu mâinile în sân. Dacă nu luam măsuri,
se prăpădea țara. Ce nu izbândise să facă dușmanul, ne făcea tovară-
șul. Miniștrii puterilor aliate ne-au cerut să isprăvim cu rușii. Însuși
generalul Șcerbacev a rugat guvernul român să-l apere împotriva pro-
priilor lui soldați. Regele și Brătianu au stat o vreme la cumpănă, ca
să chibzuiască bine ce e de făcut. Nu era așa de ușor de luat o hotă-
râre. Stăteam de o parte? Ne năpădeau hoardele de ruși, care sco-
borau de pe front și se revărsau asupra țării, iar la Iași ne încălecau
nebunii. Porneam împotriva lor? Ne făceam vrăjmașă stăpânirea
nouă de la Petrograd; după ce-i aveam dușmani pe nemți și pe aliații
lor, care stăteau de partea cealaltă a frontului și rânjeau de bucurie,
când vedeau ce se petrece la noi, acum să-l mai înverșunăm împo-
triva noastră și pe tovarășul de până ieri!
Nu era însă chip de stat prea mult pe gânduri. În înțelegere cu
Aliații și cu căpeteniile mari rusești, guvernul a luat hotărârea să-i
atace pe ruși, ca să nu-i lase s-o ia ei înainte.
La 9 decembrie, dimineața, românii au pornit împotriva tabe-
rei rusești de la Socola. Cât ai clipi din ochi, i-au înconjurat pe ruși,
i-au adunat la mijloc, cum aduni vitele la ocol, i-au urcat cu de-a sila
în trenuri și i-au trimis peste Nistru ca să se joace de-a revoluția la ei
în țară până le-o da joaca prin piele. Iașii erau descotorosiți de astfel
de musafiri.
Ceva mai greu era cu oștirile rusești cele numeroase, care se revăr-
sau din munți și de pe linia Siretului. Românii le-au dat de știre că
pot să plece, însă cu regulă, în rânduială de oștire și numai pe anu-
mite drumuri, pe care le păzeau soldați de-ai noștri, ca să nu-i lase să
se apuce de blestemății. Dacă-i prind în cete răzlețe, ori pe alte dru-
muri oprite, le iau armele și-i bagă cu sila în rânduri.
La început, rușii au încercat să se împotrivească, dar și-au găsit
de furcă cu românii. De la începutul războiului, românii le înghi-
țiseră multe. Oricâte bazaconii făceau, românii aveau poruncă să se
prefacă că nu văd, să înghită și să tacă. Rușii își luau ifose, se uitau
de sus la români și le spuneau în batjocură că ei nu sunt aliați, ori
tovarăși, ci sunt prătectorii românilor. Acum se împlinise măsura.
După câte înduraseră românii de pe urma rușilor, după ce i-au văzut
cum s-au purtat în război, când au început să vadă cum le jefuiesc
țara pe care tot ei o aduseseră pe marginea prăpastiei, le-a încolțit în
inimă o mânie împotriva rusului, mai strașnică decât cea pe care o
avuseseră împotriva neamțului. De aceea, când românii întâlneau
pe ruși, care nu se supuneau regulii de retragere, îi pedepseau fără
cruțare. Prinseseră rușii o frică de moarte de români. Când o sută
de ruși se întâlneau cu o patrulă de cinci-șase români, se împrăștiau
ca potârnichile.
Se petreceau tot felul de lucruri ciudate.
Un regiment rus, plecat de pe front ca să treacă în Rusia, intră în
orașul Tecuci. Alarmă, spaimă mare. Dar rușii se adună în piața ora-
șului și încep să-și vândă tot ce aveau: cai, căruțe, hamuri. La sfârșit,
au dăruit pe degeaba și tunurile, că tot îi încurcau de pomană. Ce era
să mai facă cu fierăria asta veche? Și-au păstrat numai puștile. Au ple-
cat apoi la gară, unde au găsit un tren românesc. S-au urcat cu de-a
sila în vagoane și au amenințat pe mecanic că-l omoară, dacă nu por-
nește trenul spre Rusia.
Atunci a sosit o jumătate de companie de români, mai puțin de
o sută de oameni. Căpitanul a încercat să-i ia pe ruși cu binișorul,
îndemnându-i să se dea jos, fiindcă trenul acesta are alt rost, că o să

se îngrijească românii să le dea alt tren, după regulă. Aș! Rușii nici
nu vor să asculte. Ba încep să tragă focuri de pușcă pe fereastră ca
să-i sperie pe ai noștri. Dacă a văzut așa, căpitanul dădu ordin solda-
ților români:
— Sus băieți, în tren, înșfăcați pe ruși și dați-i jos din tren!
— E voie, domnule căpitan? întrebară câțiva soldați, cu sfială, cre-
zând că n-au înțeles bine, fiindcă până atunci trebuia să înghită ruși-
lor orice, și să umble pe lângă ei ca pe lângă moaște sfinte.
— Ce voie, măi băieți? E poruncă!
— Aoleu! Dacă-i așa, pe ei, măi fârtați! strigară soldații, voioși că
le-a venit vremea să-și sare și ei sufletul cu rușii.
Cât ai clipi din ochi, românii sar în vagoane, deși nu erau o sută,
iar rușii vreo două mii. Câteva minute, din tren nu s-aud decât buf-
nituri, chiote, strigăte și țipete, dar pe toate ușile și ferestrele vagoa-
nelor încep să se vadă ruși zburând afară, care cu picioarele înainte,
care cu capul în jos. În cinci minute, n-a mai rămas picior de rus în
tot trenul. Toți prătectorii sunt acum înșirați în curtea din dosul gării,
fără arme, cu capetele goale și plini de cucuie, de vânătăi și de zgâ-
rieturi sângeroase, așteptând ca să fie trimiși la urma lor, când le-o
veni rândul.
În alte părți ale frontului, s-au petrecut lucrurile mai rău și s-au
iscat adevărate bătălii între ruși și români.
La Galați, două divizii rusești au vrut să pătrundă în oraș, ca să
treacă în Basarabia de miazăzi. Românii nu le-au dat voie. Rușii au
început să bombardeze orașul, pe care apoi l-au atacat cu infanterie
și cu vase de război, care urcau cu ifos Dunărea dinspre Reni. Dar
românii, deși mult mai puțini, nu s-au înfricoșat, s-au luat la luptă cu
ei, i-au înconjurat și i-au silit să se predea. O parte din ruși, încolțiți
între gara Bărboși și Siret, au trecut la nemți și li s-au predat lor. Cea
mai mare parte, vreo zece mii de oameni cu 60 de tunuri, s-au predat
românilor, care le-au luat armele și apoi i-au trimis sub pază bună,
peste Prut.
Asemenea lupte cu oștiri de ruși nesupuși s-au dat la Pașcani și
la Mihăileni. Lângă Fălticeni, la Spătărești, un batalion de grăniceri
a luptat o zi întreagă cu un corp de armată rusesc, care cobora din

munții Neamțului, l-a înfrânt și l-a dezarmat.
Dac-au văzut că nu e de glumit cu românii, rușii s-au cumințit și
s-au legat să plece în țara lor cu regulă, pe drumurile ce li se arătau
de comandanții români și păziți de gărzi și patrule românești. Pe la
mijlocul lunii ianuarie, toată Moldova se golise de ruși. Din armata
cea uriașă, de un milion de soldați, rămăseseră numai câteva gărzi,
puse de români să păzească magaziile de provizii și de arme lăsate
la noi și un număr de ofițeri, scârbiți de blestemul ce căzuse asupra
țării lor și care aflau de mai bine să se ascundă în țara noastră, decât
să meargă la ei în țară, unde-i aștepta rușinea ori moartea.
Astfel s-a sfârșit tovărășia de arme dintre români și ruși și astfel
s-a dovedit încă o dată ce fel de oameni sunt rușii și ce preț se poate
pune pe cuvântul și pe jurămintele lor.
basarabia se unește cu țara mamă
Dușmănia rușilor față de noi n-a aflat capăt odată cu spargerea

tovărășiei. Cârmuirea bolșevică de la Petrograd, furioasă de cele petre-
cute, a început să se rățoiască la guvernul țării noastre și ne-a declarat
război. Noi nu ne-am prea sinchisit, fiindcă știam ce le poate pielea.
Singurul rău pe care ni l-au făcut este că au pus mâna pe banii Băncii
Naționale, pe hrisoavele de la Academie și de la Arhivele Statului,
precum și pe tablourile de preț pe care, în zarva mare din vara lui
1917, când ne era teamă că nemții or să ne spargă frontul, le-am dus
la Moscova și le-am lăsat acolo în păstrarea aliaților ruși. Cu aceasta,
ei și-au călcat cuvântul de cinste și și-au însușit averea ce li se încre-
dințase spre bună pază, așa că s-au făcut și mai mult de ocară în
fața lumii.
A avut însă revoluția și răsturnarea din Rusia și o altă urmare
neprevăzută, care s-a întors spre binele nostru. Împărăția rusească
ținea o mulțime de popoare asuprite, întocmai cum făcea și împără-
ția austro-ungară. Când s-a pus revoluția și marea împărăție s-a des-
trămat, toate noroadele asuprite: polonezii, finlandezii, lituanienii,
au pretins să se despartă de ruși și să-și ducă viața singure. Chiar și
armata rusească s-a despărțit pe noroade, de s-a tras fiecare la matca

lui. Așa au făcut și moldovenii din Basarabia.
De o sută de ani Basarabia fusese ruptă de la mama ei, Moldova.
Cu toată silnicia rusească, locuitorii rămăseseră moldoveni neaoși,
ca pe vremea lui Ștefan cel Mare. Inima lor bătea cu țara și cea mai
vie dorință a lor era să se unească cu frații de același neam și aceeași
limbă, cu care simțeau la fel și trăiseră laolaltă veacuri multe. Fiindcă
nu puteau dintr-odată să se despartă de Rusia și să se unească cu
România, ei au făcut Basarabia republică, neatârnată față de Rusia.
După ce oștile rusești au golit Moldova, au trecut în Basarabia
și acolo au năpădit țara și au început s-o pârjolească și să jefu-
iască casele și avutul oamenilor, făcând acolo ce nu fuseseră lăsați
să facă în Moldova. Dacă ar fi fost lăsați de capul lor, ar fi prăpădit
țara. Cuprinși de groază, căpeteniile țării s-au întors cu rugăminți
către țara mamă, așa cum întinde pruncul brațele spre gâtul maicii.
Guvernul român n-a stat pe gânduri și a trimis armată, care a pus
pe goană cetele de jefuitori și a adus buna rânduială în Basarabia. În
urma acestora, s-a adunat la Chișinău Sfatul Țării, alcătuit din oameni
de încredere ai întregului norod basarabean, și, în ziua de 9 aprilie
1918, au hotărât că Basarabia se unește pentru totdeauna cu mama
ei România.
Astfel s-a îndreptat marea nelegiuire săvârșită cu 106 ani mai îna-
inte. Pământul moldovenesc dintre Prut și Nistru, rupt de la sânul
țării mume și robit străinului, s-a reîntors la vechiul trup. Moldova,
frântă în două, s-a întregit iarăși.
Ne-a folosit deci și nouă revoluția rusească la ceva. Nu din buna
voie a rușilor, ci din vrerea lui Dumnezeu, ale cărui căi sunt atât de
nepătrunse, încât nimeni nu poate să știe ce e la capătul lor. A slu-
jit însă mult și vrednicia oamenilor și a oștirii, care s-a ținut bine, cu
inima curată, cu gând cinstit, cu dragoste de țară, și n-a ascultat de
îndemnurile de răzvrătire ale rușilor.
cap. xiii
cap. xiii
PĂTIMIRE ȘI ÎNVIERE
PĂTIMIRE ȘI ÎNVIERE
triunghiul
triunghiul morții.
morții. CândCând a ieșit
a ieşit rusul
rusul dindin război
război şi așifăcut
a făcut
pacepace
de
de unul
unul singur,
singur, nemții
nemții au bătut
au bătut din din pinteni.
pinteni. Un dușman
Un duşman mai mai
puțin,puțin,
nu-i
nu-i lucru
lucru de lepădat.
de lepădat. Cea maiCeamare
mai parte
mare din
parte din oștirile
oştirile lor, cu lor
careculuptau
care
luptau împotriva
împotriva ruşilor, rușilor
au fost au fost ridicate
acum acum ridicate
de aci de aici și pornite
şi pornite pe frontulpe
frontul
din apus,dincaapus, ca să
să lupte culupte cusporită
putere putereîmpotriva
sporită împotriva
francezilorfrancezilor
şi engle-
și englezilor.
zilor. SocoteauSocoteau ei căoacum
ei, că acum o să-idovedi
să-i poată poată dovedi și pe aceștia
şi pe aceştia și
şi să sfâr-
să sfârșească
şească războiul războiul cu câștig.
cu câştig. Dar socoteala
Dar socoteala de acasă
de acasă nu s-anupotrivit
s-a potri-
cu
vit cu
cea dincea dinFiindcă
târg. târg — fiindcă în vremea
în vremea asta, maiastaintraseră
mai intraseră în război
în război şi ame-și
americanii,
ricanii, la rând
la rând cu cu francezii
francezii şi și
cucuenglezii,
englezii,şișinemților
nemților nu nu le-a venit
venit
deloc neted să se războiască şi
deloc și cu acest popor mare, puternic,
puternic, bogat
bogat
și odihnit.
şi odihnit.
Ceea ce era rău pentru noi, românii, era că în răsăritul Europei

rămăsesem acum singuri, despărțiți de toți prietenii noștri. Ce mai
puteam face noi, o mână de oameni înghesuiți într-un crâmpei de
țară, înconjurați de jur-împrejur de dușmani: nemți, austro-ungari,
bulgari și turci? Iar acum se mai adăugaseră și rușii! Ni se împli-
nise veleatul! Nu mai aveam nici o legătură cu aliații din Apus. Câtă
vreme era rusul cu noi, puteam, de bine, de rău, să trecem prin țara
lor, ce e drept cu ocoluri mari și cu primejdie, ca să ajungem la ali-
ați. Acum ni se închisese și drumul acesta. Niciun prieten pe lângă
noi și nicio mână de ajutor de nicăieri. Aliații noștri se uitau spre noi
de la o depărtare de mii de poștii și-și frângeau mâinile de necaz și
de neputință. Singurul lucru pe care-l puteau face era să ne trimită
vorbe de mângâiere și de îmbărbătare.
Când a văzut neamțul că am rămas la cheremul lui, ne-a tri-
mis vorbă să încheiem și noi pace cu el. Noi ne-am codit. Mai întâi,
fiindcă aveam legământ cu Aliații noștri să nu facem pace decât deo-
dată cu ei. Noi vroiam să ne ținem cuvântul cinstit, nu ca rușii. Pe
urmă, știam ce înseamnă pacea de silă cu care ne îmbiau; era pacea
lupului cu mielul. Ne-am zbătut cât am putut, dar în cele din urmă
Aliații ne-au grăit cam așa:
„Nu mai e nimic de făcut deocamdată. De împotrivit, nu vă puteți
împotrivi. Așa cum ați rămas singuri, sunteți prea mici și slabi, iar
noi nu vă putem da niciun ajutor. Plecați-vă genunchii în fața vre-
rii Domnului și încheiați pacea. Așteptați cu nădejde ziua izbânzii
noastre, care va fi și mântuirea voastră. Căutați numai să vă păstrați
cât veți putea mai mult din puterea oștirii. Va prinde bine mai târ-
ziu, când s-or întoarce iar lucrurile. Noi vă delegăm de legământul
pe care l-ați încheiat cu noi; vă învoim să faceți pace cu dușmanul,
pentru că altfel nu se poate. Știm că n-aveți nicio vină și ne legăm ca
tot ce v-am făgăduit, să ținem. În ziua în care biruința va fi a noastră,
veți fi și voi iarăși alături de noi. Pacea la care vă silesc nemții va fi
stricată, și noi vom rândui pacea cea bună și dreaptă, așa cum a fost
învoiala de la început”.
Cu toate sfaturile bunilor noștri aliați și cu toate că ne dădeam
seama că nu avem încotro, tot nu ne-am plecat așa ușor. Ne sta gro-
zav de greu pe inimă să ieșim din rândul aliaților și să ne dăm părul

pe mâna dușmanilor noștri cei crunți. Ne-am zbuciumat și ne-am
zbătut fel și chip să găsim vreo scăpare. Unii erau de părere ca regele
și oștirea s-o pornească prin Rusia de miazăzi și să-și dea mâna acolo
cu generalii care se răzvrătiseră împotriva revoluționarilor ruși și adu-
nau armată împotriva lor. Alții voiau ca oștirea să se închidă în triun-
ghiul morții, adică într-un petic de pământ cuprins între Iași, Vaslui și
Prut, și să lupte acolo, până va fi nimicită, ca să arate lumii că româ-
nul a vrut mai bine să moară decât să se închine dușmanului.
Oamenii chibzuiți la minte și-au dat seama că era o nebunie să
prăpădești atâtea mii de vieți tinere ca să ajungi, la urma urmelor,
tot acolo, deoarece de scăpat nu mai era nici o nădejde, într-atât ne
strânsese dușmanul în chingi. De aceea, am ascultat de sfatul aliaților
și am intrat la tocmeală cu nemții. A fost lucru foarte greu, căci nem-
ții, văzând că ne au la mână, erau din cale afară de nesățioși.
Până să ajungem la o înțelegere, s-au schimbat trei guverne.
Brătianu n-a vrut să încheie pacea, el care pornise războiul și iscă-
lise învoiala cu aliații – și a plecat de la cârma țării. După el a venit
Averescu. Nici el nu a ajuns la învoială cu dușmanul cel lacom; îi
venea greu să iscălească o pace de sleire a țării. În cele din urmă,
nemții au pretins să se pună la cârma țării un om cu care să se înțe-
leagă mai ușor. Acesta a fost Marghiloman, care dintru început
fusese de partea nemților. S-a zbătut și Marghiloman să scoată țara
cu pagubă cât mai mică, dar n-a putut face mare lucru, atât erau de
lacomi și de îndârjiți dușmanii împotriva noastră.
pacea de jaf și de robie
În aprilie 1918 s-a iscălit în palatul de la Cotroceni pacea între

România și cele patru țări dușmane. Era o pace de silă și de batjo-
cură. Țara era ciopârțită, jefuită și-și pierdea stăpânirea prin sine
însăși. Satana să fi șoptit la urechile dregătorilor dușmani ce să facă
și tot n-ar fi găsit atâtea diavolești urzeli, prin care să strice toată rân-
duiala țării și să prefacă norodul într-o turmă de robi, care să mun-
cească pentru ghiftuirea dușmanului.
Trupul țării fusese ciopârțit. Ne-au luat toți munții, toată podoaba
și bogăția țării. Au clintit hotarul de care nimeni nu se atinsese de
la Neagoe Vodă și de la Alexandru cel Bun. Ne-au răpit Dobrogea,
ca s-o dea bulgarilor, lăsând țara să se înăbușe, lipsită de plămâ-
nul prin care răsuflă la mare. S-au făcut stăpâni pe pădurile noas-
tre, pe petrolul nostru, ne-au silit să le vindem lor pe preț de nimic
toate bucatele câmpului, s-au pus stăpâni la Banca Națională,
peste drumurile de fier, peste căile de apă și peste tot ce mișca în
țara noastră. Ne-au lăsat neatârnarea numai cu numele; în fapt,
eram acum o țară robită. Ba încă și mai rău, că de hrana robului
se îngrijește stăpânul, pe când nouă ne luau și pâinea de la gură.
De acum neamțul poruncea în țară. Oastea cea mândră de la
Mărăști și de la Mărășești era trimisă la vatră; armele și tunurile, ni le
luau nemții ca să le țină sub cheie și strajă nemțească în magazii. La
București și în țara ocupată, norodul românesc gemea, flămânzea și
pierea sub cizma neamțului. La Iași s-a pus iscoadă nemțească, care
să vegheze ca românii să nu dosească ceva din cele ce se îndatoraseră
să dea.
Vreme de urgie și de jelanie căzuse pe capul țării. Trădarea rusu-
lui ne aruncase în prăpastia cea mai neagră. Eram scoși din război și
din rândurile aliaților și stăteam acum, cu mâinile băgate în cătușe, la
picioarele dușmanului.
dușmanul, înfrânt, e gonit din țară
Ce ne rămăsese însă neînfrânt, treaz era sufletul. Știam că

Dumnezeu dă oamenilor și noroadelor zile neguroase, așa cum le dă
și zilele senine. Cu ochii plini de nădejde priveam spre apus, unde
se încinsese bătălia cea mai mare care s-a dat vreodată pe pământ,
de când e omenirea. Milioane de oameni se loveau acolo cu furie. Pe
lângă vitejii francezi, pe lângă englezii cei neînfrânți, se mai prinseseră
în horă și americanii. Apucat și strâns bine în brațele lor de fier, neam-
țul se zbătea și se zvârcolea ca fiara în care s-a înfipt adânc sabia arhan-
ghelului. De aici, de la noi, îi auzeam răsuflarea șuierând. Când a dat
înspre toamnă, nu mai încăpea nicio îndoială: dușmanul va fi răpus.
Și nădejdea în această zi mare a învierii ne dădea putere să ne târâm

viața de durere și de jaf, pe care o duceam în țara noastră robită.
Deodată, pe neașteptate, trăsnetul căzu din cer pe aproape.
La miazăzi, înspre Salonic, era oștirea aliată, alcătuită din francezi,
englezi și sârbi.
Câtă vreme această oștire avusese de comandant pe genera-
lul Sarrail, stătuse ca amorțită și îngăduise bulgarilor să ne atace la
Turtucaia și-n Dobrogea, de-i făcuse pe bieții românii să ofteze:
„Aoleo, Sarai, Sarai,

Noi ne batem și tu stai!”
Acum se pusese alt comandant, generalul francez D’Esperey, și

lucrurile se schimbară.
Ca și cum s-ar fi trezit din somn, oștirea aliată a lovit amarnic oști-
rea nemților și bulgarilor, i-a spart frontul, i-a împrăștiat și a început
să înainteze spre Dunăre.
Plini de bucurie, românii mai adăugară câteva stihuri la cântecul
de as-toamnă:
„…Dar când veni Desperatu

Văzură nemții pe dracu…”
În două săptămâni, toată oștirea germano-bulgărească fusese

prinsă și Serbia scăpase de jugul dușman; bulgarii, și curând după
ei – turcii, au trebuit să strige: „Aman!” și să iasă din război. La înce-
putul lui noiembrie, francezii erau la Rusciuc, în fața Giurgiului, și
ne trimiteau de acolo salutările lor frățești. Ca să ne fie bucuria și
mai mare, căpetenia lor era generalul Berthelot, prietenul cel bun al
românilor, cel care ne învățase în anul trecut meșteșugul războiului,
de am pășit cu cinste la Mărășești. Aeroplane franceze au zburat pe
deasupra pământului românesc robit, au venit la Iași și au adus rege-
lui cuvântul de îmbărbătare al francezilor și îndemnul să ne luăm iar
rândul alături de Aliați.
Într-o noapte, toată fața lucrurilor s-a schimbat.
La Iași, regele l-a dat jos de la cârmă pe Marghiloman, omul nem-

ților, și a pus un guvern de prieteni ai aliaților, în cap cu genera-
lul Coandă. Acest guvern a stat numai câteva săptămâni, după care
a venit la cârma țării din nou Brătianu; căci se cuvenea ca același
om care începuse războiul să-l și sfârșească și să vegheze la culege-
rea roadelor atâtor osteneli și suferințe. Îndată ce guvernul Coandă
a luat cârma țării în mână și regele a rupt pacea cu nemții, a decla-
rat din nou război dușmanului și a dat iarăși poruncă să se mobili-
zeze oștirea.
La Giurgiu, francezii au trecut Dunărea și, gonind pe nemți, au
început să înainteze spre București.
La București, generalul român Eremia, trimis de guvernul de la
Iași, l-a trezit din somn pe Mackensen pe la ceasurile patru dimi-
neața și i-a dat să citească un răvaș prin care guvernul român porun-
cea mareșalului ca, până a doua zi dimineață, să se cărăbănească din
țară cu toată oastea lui, căci altfel oștirea românească îi va ajuta sol-
dații cu vârful baionetelor să se zorească, ca să nu-i apuce noaptea pe
drum. Scrâșnind din dinți, citi faimosul mareșal această poftire. Nu a
avut ce face, căci se schimbaseră lucrurile. Sunase în sfârșit ceasul din
urmă al dușmanului!
După patru ani de luptă, în care se ținuse mereu deasupra, se pră-
bușise. Germanul fusese înfrânt pe frontul din Apus. Împăratul fusese
dat jos de pe tron și fugise peste graniță. Toți ceilalți regi și prinți-
șori germani făcuseră la fel. Pe frontul italian, armata austro-ungară
fusese bătută. Soldații aruncaseră armele, se urcaseră în trenuri, așa
cum apucă fiecare și se revărsau ca un puhoi în țară, dând foc și pră-
dând. Rătăcirea care cuprinsese Rusia cu un an mai înainte amenința
acum să se întindă, ca o molimă rea, și peste împărățiile înfrânte.
Împăratul austro-ungar lepădase și el coroana și fugise, iar țara se sfă-
râmase. Fiecare din noroadele care trăiseră veacuri întregi sub asupri-
rea nemțească și ungurească rupsese lanțurile și-și rânduise cârmuire
de sine. Parcă venise zăporul, care se întâmplă primăvara pe Dunăre,
când se ivesc razele calde ale soarelui, de se sparge gheața, iar sloiu-
rile pornesc la vale, învălmășindu-se unele peste altele și sfărâmând
tot ce găsesc în cale.
Toată ziua de 10 și 11 noiembrie, nemții s-au cărat zoriți din

București și din toate orașele, făcând cale întoarsă spre munți.
Blestemele bietului norod, pe spinarea căruia căzuseră ca lăcus-
tele cu doi ani înainte, de-au luat oamenilor și cenușa din vatră, îi
întovărășea în tot drumul. În urma lor, au stricat tot ce socoteau că
poate să fie de folos românilor: podurile, drumurile, magaziile, au
luat cu ei locomotivele și vagoanele și au jefuit tot ce găseau în cale.
La 11 noiembrie s-a vestit pe frontul de vest stingerea focului.
Dușmanul, îngenunchiat la pământ, a pus armele jos! Și atunci s-a
dat poruncă de la Paris ca, peste toată fața pământului unde erau oști
în luptă, să se curme războiul, ca să nu se mai facă vărsare de sânge
zadarnică, iar oștile dușmane înfrânte să fie lăsate să se întoarcă în
țara lor, pe drumurile hotărâte de Aliați.
Așa că oastea lui Mackensen a răsuflat ușurată și și-a iuțit pasul.
Avea drum lung de făcut: să treacă munții Carpați și să străbată
Transilvania și Ungaria, până s-ajungă în Germania. Iar în aceste țări
ardea focul revoluției.
Ziua de 1 Decembrie a fost ziua învierii țării românești. Regele
Ferdinand, regina Maria, guvernul și oastea țării au intrat iarăși în
București, capitala care mucenicise doi ani plini. Alături de fruntașii
țării era generalul Berthelot, iar printre rândurile soldaților români
erau rânduri de viteji soldați francezi și englezi. Eroii de la Mărăști,
Mărășești și Oituz erau de astă dată înfrățiți în bucurie cu eroii de la
Marna, de la Verdun și de la Ypres, binecuvântând ziua măreață în
care România scăpase de urgia dușmanului și trăia să vadă izbândi-
rea visului pentru care se prinsese în hora înfricoșatului război.
cap. xiv
RĂFUIALA CEA MARE CU UNGURII

UNGURII
unirea
unirea ceacea mare
mare a neamului
a neamului românesc.
românesc. Războiul
Războiul celcel groaz-
groaznic,
nic, care
care pusese pusese foc pământului
foc pământului din patru
din patru colțuri,
colțuri, se sfârșise.
se sfârşise. Din
Din toate
toate părțile
părțile se grăbeau
se grăbeau să se adune
să se adune la Parislasolii
Parisdesolii
pace,detrimişi
pace, de
trimiși
cârmu-de
cârmuirile țărilor luptătoare, ca să încheie socotelile războiului
irile țărilor luptătoare, ca să încheie socotelile războiului şi să aşeze și să
așeze rânduiala
rânduiala cea nouăcea nouă de dreptate.
de dreptate. Venise
Venise acum acum ceasul
ceasul ca ca popoa-
popoarele
rele aliate să se arate tot atât de înțelepte, pe cât se arătaseră
aliate să se arate tot atât de înțelepte, pe cât se arătase de viteze de vitezela
câştigarea războiului. De la această înțelepciune, ne aşteptam și
la câștigarea războiului. De la această înțelepciune ne așteptam şi noi
noi
dreptatea şi
dreptatea și împlinirea
împlinirea țelurilor
țelurilor pentru
pentru care
care sângerasem
sângerasem și şi suferisem
suferisem
doi ani grei.
doi ani grei.
Noi nu intrasem în război de dragul vărsării sângelui ori pen-

tru vreo folosință a noastră, a celor din țara veche a României. Slavă
Domnului, totdeauna am fost oameni pașnici și trăiam aici în liniște;
ne chiverniseam după voia noastră și nimeni nu ne-ar fi supărat cu
nimic. Dar dincolo de munți, frații noștri cei dragi din Ardeal, Banat
și Bucovina trăiau în robia străinului. Pentru ei puseserăm noi mâna
pe arme, pentru ei ne stricasem noi liniștea, pentru ei am îmbrăcat
cu cămașa morții sute de mii de flăcăi, pentru ei adusesem pe capul
nostru foc și pârjol, de aproape să ne fărâmăm țara. Și acum, când
venise ceasul răfuielii celei mari, spre ei mergea gândul nostru cel
mai arzător.
Până ce solii de pace de la Paris să-și spună cuvântul, se cuvenea
întâi să rostească frații noștri care le era dorința. Căci aceasta era che-
marea vremurilor noi.
Din America, se înălțase peste toate noroadele cuvântul înțelept
al președintelui Wilson, așa cum se ridica pe vremuri glasul apostoli-
lor, care aduceau veștile cele bune și propovăduiau înțelegerea între
oameni. El adusese armată americană în Europa, ca să-i ajute pe fran-
cezi și pe englezi și așa izbutise să-i îngenuncheze pe nemți, de i-a
făcut să se roage de pace. Acum cuvântul lui era literă de evanghe-
lie. Nu se mai poate – strigase el – să fie nații asupritoare și nații asu-
prite! Noroadele nu trebuie să se mai cârmuiască prin silnicie, ci prin
voința lor, slobod rostită!
Prăbușirea împărăției austro-ungare desfăcuse noroadele pe care
le ținea la un loc silnicia nemțească și ungurească. Fiecare norod își
avea acum țara lui. Așa făcuseră cehii și slovacii, croații și sârbii, așa
polonezii. La fel au făcut și românii. Fruntașii români s-au adunat la
Arad și au hotărât să se despartă de unguri. După aceea, au chemat
la Alba Iulia norodul de peste tot pământul românesc de dincolo de
munți, ca să chibzuiască și să hotărască despre soarta lui viitoare.
Alba Iulia era cetatea veche în care, acum trei veacuri și mai bine,
Mihai Viteazul, după ce-i bătuse pe unguri, a intrat cu alai mare de
s-a uns domnitor al Transilvaniei. Aici a primit el închinăciune din
partea nobililor, a vlădicilor unguri și a tot poporul ardelenesc.
Tot în cetatea Alba Iulia, cu două veacuri mai târziu, au fost
întinși și zdrobiți pe roată mucenicii neamului românesc Horia și
Cloșca. În această cetate, sfințită prin slava și durerile trecutului, tre-

buia să se pecetluiască pentru vecii vecilor unirea românilor din
Ardeal cu cei din Patria Mamă.
În ziua de 1 decembrie, pe când la București Regele Ferdinand
intra în capitala țării, în fruntea alaiului domnesc și a oștirilor
române, franceze și engleze, la Alba Iulia norodul transilvănean, în
cap cu vlădicii și oamenii de învățătură, au strigat din toată puterea
că românii din Ardeal, după o robie de o mie de ani, ajunși acum slo-
bozi pe soarta lor, se unesc cu mama România, spre a închega țara
românească cea întreagă.
Astfel s-a împlinit visul cel mare al neamului românesc, pen-
tru care a fost ucis Mihai Viteazul și pentru care atâția mucenici au
fost puși în lanțuri, spânzurați în furci, înfipți în țeapă ori sfărâmați
pe roată!
Cu câteva zile mai înainte, fruntașii neamului din Bucovina făcu-
seră la fel: ei strigaseră unirea cu România a Bucovinei, bucata ruptă
din trupul Moldovei cu un veac și jumătate înainte, pământul în
care-și odihnea oasele marele Ștefan, unde erau vechiul scaun al
Moldovei și ctitoriile domnilor țării.
Întâi Basarabia, apoi Bucovina și Transilvania se uniseră cu regatul
României celei vechi.
România Mare, cuprinzătoare a întreg neamul românesc, întinsă
de la Tisa până la Nistru, se înfăptuise!
din nou, la război!
Dar lucrurile n-au mers totuși atât de neted cum se părea la întâia
vedere. Ungurii, treziți din buimăceala în care-i aruncase prăpădul
țării lor, au început să mârâie și să amenințe! Cu niciun chip nu se
învoiau să lase din mână prada pe care o ținuseră o mie de ani. În
această mare prefacere a tuturor țărilor și noroadelor, ei n-au fost în
stare să citească și să înțeleagă semnul cel nou al vremii. Când s-au
dumirit și și-au văzut țara micșorată, s-au mâniat strașnic și s-au pus
să strice ce făcuseră românii. Fiindcă nu mai aveau armată, căci sol-
dații se răzvrătiseră și se împrăștiaseră pe la casele lor, au început să
strângă cete, care s-au pornit împotriva românilor cu jaf, cu bătaie și

cu ucidere.
Dacă au văzut românii ardeleni că urgia ungurească se întețește,
cum nu apucaseră nici ei încă să-și alcătuiască oștire cu rânduială,
s-au întors către frații din regat și au trimis solie la Iași, ca să vină
oaste românească, să-i scape de unguri. Și așa s-a făcut că, odată cu
adunările de la Arad și de la Alba Iulia, s-a pornit din Moldova oștire
românească să treacă munții Carpați și să întărească stăpânirea româ-
nească peste țara Ardealului.
De astă dată, începea răfuiala noastră cea mare cu ungurii. De o
mie de ani o așteptam. Acum îi sunase ceasul. Eram acum numai
noi, între noi. Celelalte noroade – atât aliații noștri cât și ai unguri-
lor – obosite de atâtea lupte și slăbite de atâtea sângiuiri, ne-au lăsat
de capul nostru, să ne răfuim cum vom ști în de noi. Și am purces
la socoteală. Gâlceava era prea veche. Nu se putea s-o tăiem decât
cu sabia.
Și astfel, pe când peste toate noroadele lumii zbura porumbița albă
vestitoare a păcii, la noi începea din nou să sune goarna de război.
N-a fost tocmai ușor să strângem o oștire de luptă. După pacea de
silnicie și de robie de la București, nemții risipiseră aproape de tot
oștirea românească. Afară de armata care făcea de pază în Basarabia –
și care cu niciun chip nu putea fi scoasă de acolo – nu rămăsese mai
nimic. Oamenii fuseseră trimiși la vatră, caii ne fuseseră toți luați de
nemți, iar proviziile fuseseră mâncate de ruși. Totuși trebuia să se
săvârșească o minune și să se scoată din pământ o oștire românească,
cu care să se ocupe Ardealul. Altfel, era primejdie să se întărească
ungurii și să avem de furcă cu ei.
Cu ajutorul lui Dumnezeu s-au pus la repezeală pe picioare două
divizii de oștire, și în a doua jumătate a lunii noiembrie 1918, românii
au trecut din nou Carpații. Se pusese iarnă grea, drumurile erau stri-
cate de nemții care fuseseră pe aici și s-au retras; podurile peste ape
fuseseră aruncate în văzduh, zăpada mare nămețise cărările, iar bie-
ții soldați erau îmbrăcați ca vai de ei și aproape desculți. Dar călcau
sprinteni și voioși prin ținuturile pe care le mai cuceriseră cu doi ani
înainte prin luptă dreaptă și pe care trebuiseră să le părăsească, nu
povestea sfântului
povestea sfântului nostru
nostru război
război 247
247
înfrânți de
înfrânți de duşmani,
dușmani, ci
ci siliți
siliți de
de regulile
regulile războiului.
războiului. Oştirea
Oștirea cea
cea nouă
nouă
avea de
avea de comandant
comandant pe
pe generalul
generalul Moşoiu,
Moșoiu, el
el însuşi
însuși fiu
fiu al
al Ardealului.
Ardealului.
românii OCUPĂ
ROMÂNII ocupă TRANSILVANIA
transilvania
Coborând
Coborând dindin munțiimunții Moldovei,
Moldovei, românii
românii au aupuspus stăpânire,
stăpânire, cât cât
ai
ai clipi din ochi, pe văile de sus ale râurilor Mureș
clipi din ochi, pe văile de sus ale râurilor Mureş şi Olt, şi pe oraşele și Olt, și pe ora-
șele Târgu-Mureș
Târgu-Mureş și Brașov.
şi Braşov. Aci auAicidataupeste
dat peste
oştirea oștirea lui Mackensen,
lui Mackensen, care
care
se se retrăgea
retrăgea din Muntenia.
din Muntenia. Nemții Nemții
au încercat au
încercat
să să se împotrivească,
se împotrivească, dar se cam dar se cam
schim-
schimbaseră vremurile.
baseră vremurile. Românii i-au pus Românii i-au
pusregulă
la la regulă
şi au șiluat au prizonieri
luat prizonierivreo
vreo 4.000
4.000 de oameni,de oameni, cu genera-
cu generalul lor.
lul lor.
Tot Tot întinzându-se
întinzându-se spre apus,spreoştirea
apus,
oștirea românească
românească se întărea se cuîntărea
româniicu
românii ardeleni,
ardeleni, care alergau caresă alergau să se
se înroleze
înroleze
sub steagul subfraților.
steagulLifraților.
s-a maiLitrimis
s-au
mai trimis spre ajutor
spre ajutor din țară încă două divi- din țară încă
două
zii, şi divizii,
astfel, tot și astfel,
sporind, tot oştirea
sporind,româ-oști-
rea românească
nească a cuprinsa întreg cuprinsArdealul
întreg Ardealul
până la
până laApuseni.
munții munții Mai Apuseni.departeMainudeparte
am putut nu
am putut înainta, măcar că
înainta, măcar că dincolo de munții Apuseni, dincolo de munțiiînApuseni, în văile
văile Mureşului
Mureșului
şi a celor trei și aCrişuri,
celor trei tot Crișuri,
ținutul tot ținutul
e curat e curat românesc,
românesc, deoarece Aliațiideoa-
recegăsit
au Aliații au găsit
cu cale cu calesăcăaşteptăm,
că trebuie trebuie să pânăașteptăm până ce se
ce se hotărăşte la hotă-
Paris
rășteva
care la fiParis care va
pe viitor fi pe cel
hotarul viitor
nouhotarul
dintre cel nou dintre
România România
şi Ungaria. Pânăși
Ungaria.
atunci, s-aPână
tras atunci,
o linie s-a
de tras o linie de-a
despărțire de despărțire de-a lungul
lungul munților munți-
Apuseni şi
lor Apuseni
mai în sus, de-a și mai în sus, de-a
curmezişul curmezișul
Crişurilor Crișurilor
şi văii Someşuluiși văii Someșului
până la Tisa,
până care
peste la Tisa,
nu peste
s-a mai care
datnu s-a românilor
voie mai dat voie românilor să treacă.
să treacă.
Această împrejurare
Această împrejurare aa adus adus apăapă la la moară
moară ungurilor.
ungurilor. Nu Nu se se împă-
împă-
cau deloc
cau deloc cu cu ideea
ideea că că Ardealul
Ardealul trebuie
trebuie să să fie
fie de
de acum
acum înainte
înainte al al
românilor şi
românilor și s-au
s-au hotărât
hotărât să să se
se pună
pună luntre
luntre şi și punte
punte săsă împiedice
împiedice uni- uni-
rea. Au
rea. Au început
început şi și ei
ei să
să adune
adune oaste
oaste şiși s-o
s-o grămădească
grămădească la la linia
linia dede des-
des-
părțire. Soldații unguri nu se mărgineau numai
părțire. Soldații unguri nu se mărgineau numai să se adune şi să-şi să se adune și să-și
vadă de
vază de treburile
treburile lor lor milităreşti,
militărești, ci ci s-au
s-au puspus săsă facă
facă peste
peste tottot moarte
moarte
de român.
de român. SateleSatele din din Bihor
Bihor şi și din
din ținutul
ținutul Aradului
Aradului au au fost
fost trecute
trecute
prin foc
prin foc şi și sabie.
sabie. Au Au fost
fost ucişi
uciși fruntaşi
fruntași de de seamă,
seamă, preoți,
preoți, săteni.
săteni. Au Au
tras cu mitralierele în gloatele de țărani strânși în inima satelor, ori

au aruncat bombe de aeroplane în mijlocul lor, de au ucis și schilo-
dit sumedenie de lume. Au chinuit oameni, i-au tăiat și i-au îngropat
de vii. Au măcelărit zeci de oameni, pe care apoi i-au ars pe ruguri
de cherestea. Din toate părțile românești de peste linia de despărțire,
răsunau strigătele românilor care ne chemau în ajutor. Noi însă stă-
team cu moartea în inimă și cu brațele încrucișate pe piept; numai
ochii ne lăcrimau de durere când vedeam schingiuirea fraților, dar
nu puteam face niciun pas spre ajutorarea lor, căci nu aveam voie.
În vremea asta, la Budapesta, capitala ungurilor, s-a făcut o revo-
luție nouă. La cârma țării au venit niște oameni fără căpătâi, la fel ca
bolșevicii din Rusia. Cum au pus mâna pe guvern, aceștia s-au apu-
cat să răstoarne toată rânduiala veche, ca și în Rusia, să ia oamenilor
tot avutul, să-i arunce pe cei ce nu se potriveau lor în închisori și în
spânzurători. Totodată, s-au apucat să întărească armata de la linia de
despărțire, cu gândul să-i atace pe români.
Atunci s-au deschis ochii căpeteniilor Aliaților noștri, care erau
adunați la Paris ca să chibzuiască asupra păcii. Și-au dat seama de pri-
mejdia ce amenință Europa. Nu era de-ajuns focul ce ardea în Rusia;
acum se mai aprinsese al doilea în Ungaria. Dacă nu se lua bine
seama, se putea ca nebunia revoluției să se întindă în toată Europa.
Fusese atâta suferință în timpul războiului, că oamenii își pierdeau
lesne mințile și, dacă ajungeau țările să nu fie cârmuite de oameni cu
chibzuială, ci cădeau pe mâna nebunilor, ca în Rusia și în Ungaria,
s-ar fi ales praf și cenușă de tot ce se strânsese în timp de veacuri de
muncă și de învățătură. Deoarece în vecinătatea ungurilor ne găseam
numai noi, Aliații ne-au ascultat plângerile și ne-au dat voie să por-
nim mai departe, să trecem linia de despărțire și să ocupăm și restul
pământului românesc, până la linia de drum de fier Satu Mare –
Oradea Mare – Arad.
bătălia din munții apuseni
În săptămâna mare a Paștilor din 1919, s-a pornit oștirea româ-

nească, sub comanda generalului Mărdărăscu, peste linia de despăr-
țire, cea mult udată de lacrimi și de sânge românesc. Izbutisem să
adunăm iar oşioștire

o oştire mare mare și
puternică, cuputernică,
multă infan- cu
multă infanterie,
terie, cavalerie cavaleriecu
şi artilerie, și tunuri
artilerie,
şi
cu tunuri automobile,
mitraliere și mitralierecuautomobile,
aeroplane.
cu
Douăaeroplane. Două din
din diviziile de diviziile
infanteriede
infanterie erau ardelenești.
erau ardeleneşti.
Bătălia s-a dat dat de-a
dea lungul trecă-
torilor ce străbat munții Apuseni,
prin văile celor trei Crișuri, Crişuri, a
Beretăului și şi a Someșului.
Someşului. Românii
au izbit cu sete în unguri, care se întă-
riseră strașnic
straşnic pe povârnișurile
povârnişurile dealuri-
lor, în tranșee
tranşee apărate de garduri de sârmă
ghimpată și şi cu sumedenie de mitraliere. Mai cu seamă în cheile
Crișului
Crişului repede, la Ciucea
Ciucea, șişi înîn valea
valea Crișului
Crişului alb,
alb, la Ciuci, ungurii
credeau că pozițiile lor sunt atât de tari, încât le va fi cu neputință
românilor să le cucerească. Trei zile au luptat crâncen românii, au
atacat pieptiș
pieptiş pozițiile ungurești,
ungureşti, le-au ocolit pe departe, ieșind ieşind în
vale dincolo de ele, până ce le-a izbândit să scoată pe unguri din
toate întăriturile și şi să-i pună pe fugă. În ziua de Paști, Paşti, românii din
Beiuș
Beiuş șişi din Oradea au putut să prăznuiască Învierea Domnului și şi a
neamului românesc
românesc,la laadăpostul
adăpostulcruciicruciișişial
a steagului național.
A rămas de pomină ce s-a întâmplat la Oradea Mare. Orașul Oraşul e în
cea mai mare parte unguresc, deși deşi ținutul de jur-împrejur e neaoș neaoş
românesc. Bolşevicii
Bolșevicii unguri
unguri îşi îșifăceau
făceaudedecap capînîn oraș:
oraş: arestau,
arestau, jefu-
jefuiau,
iau, schingiuiau,
schingiuiau, încâtîncât locuitorii
locuitorii din oraș,
din oraş, deși unguri,
deşi unguri, îi așteptau
aşteptau pe români pe
români
ca pe nişteca mântuitori.
pe niște mântuitori.
În Sâmbăta În Paştilor,
SâmbătasePaștilor,
încinseseseînîncinsese
apropierea în
apropierea
oraşului lupta orașului luptaîntre
cea mare cea oştirea
mare între oștirea românească,
românească, care înainta care din-
înainta dinspre
spre Ciucea, Ciucea, șiunguri.
şi bolşevicii bolșevicii unguri.inima
Tremură Tremura inima
de frică în de frică
unguri,
în
ca unguri,
nu cumva ca să
nuiasăcumva
ai lorsăbiruitori
iasă ai lor biruitori
şi făceau și biserici
prin făceau prin bise-
rugăciuni
rici
ca sărugăciuni ca să biruie
biruie românii. Când, românii. Când, înzilei
în dimineața dimineața
de Paşti,zilei de Paști,
ungurii au
ungurii
văzut pei-au văzut
ai lor pe ai prin
trecând lor trecând
oraş în prin
goana oraș
mareîn goana
a cailormareşi a aauto-
cai-
lor și a automobilelor
mobilelor şi au înțelesșicăauromânii
înțeles căau românii
biruit, au au căzut
biruit,înaugenunchi,
căzut în
genunchi, întinzând
întinzând mâinile mâinile
spre cer săspre cer să mulțumească
mulțumească lui Dumnezeului Dumnezeu
de bucu-
de
rie. bucurie.
Iar când Iar când generalul
a intrat a intrat generalul
Moşoiu cuMoșoiu cu automobilul
automobilul lui prăfuit lui în
prăfuit
oraş şi auîn început
oraș și să au sosească
început patrule
să sosească patruleungurii
româneşti, românești,
le-au ungu-
azvâr-
rii le-au azvârlit flori și strigau din băierile inimii, pe ungurește: ,,Să
trăiască armata română!” Corurile școlilor și bisericilor românești și
ungurești cântau: ,,Deșteaptă-te, române” și „Pe-al nostru steag!”
Mai spre seară, când uitaseră de primejdie și s-au văzut la adă-
post, au cam început ungurii să se întristeze și să li se strângă
inima. Generalul Moșoiu rostise locuitorilor în piața orașului, cu
glas puternic:
„De azi înainte Regele Ferdinand e stăpân pe oraș și pe tot ținutul
Bihorului. De azi înainte sunteți cetățeni ai României Mari. V-ați lipit
de trupul țării românești pe vecii vecilor!”
Iar soldații români, care treceau cu pas voios pe străzile orașului,
se uitau țintă în ochii ungurilor și-i lămureau:
„Nu ne mai oprim de acum decât la Budapesta!”
până la tisa!
Oștirea românească ocupase linia orașelor mari: Satu-Mare – Careii

Mari – Oradea Mare și Salonta Mare. Ar fi trebuit să ne oprim aici,
căci atât ne dăduseră voie Aliații. Dar comandantul român și-a dat
seama ce primejdie era să ne oprim pe această linie, întinsă în câmp
neted, fără nici un fel de apărare. De obicei, armatele se așează pe linii
care sunt tari din firea lor, cum sunt de pildă pe creste de înălțimi,
ori pe margini de ape mari. Mai ales aici ar fi fost primejdios să ne
oprim, pentru că ungurii se adunau la Debrețin și la Bichiș – Ciaba,
la câțiva kilometri dincolo de linie, și purcedeau la orânduirea din
nou a armatei lor, cu care eram amenințați să avem din nou de furcă.
Singura linie bună de apărare n-ar fi fost decât râul Tisa. De aceea,
comandantul român a hotărât să treacă dincolo de linia îngăduită de
Aliați și să-i urmărească pe unguri până-i va arunca dincolo de Tisa.
Românilor le venea ușor să-i gonească de pe urmă pe unguri,
fiindcă aveau cavalerie multă și în aceasta stă puterea cavaleriei. În
partea despre miazănoapte, între Someș și Tisa, era cea mai bună
oștire ungurească, o divizie de secui. Cavaleriștii români i-au tot
urmărit pe secui, i-au hărțuit, i-au încurcat, le-au tăiat drumul, până
i-au silit să se predea. Cu aceasta, ungurii au slăbit mult. Nicăieri n-au
mai putut să-și înfigă piciorul, până când, din retragere în retragere,
în ziua de 1 mai au fost aruncați cu totul peste Tisa.
Ne-au cam certat cei mari de la Paris, cum ceartă bătrânii pe un
copil care nu vrea să stea la colț, unde l-au pus să stea cuminte, dar
ne-au lăsat în pace, fiindcă în mintea lor au judecat că bine am făcut
ce făcusem și, în inima lor, s-au bucurat. Așa încât am rămas acolo
unde ajunsesem și am înșirat toată oștirea noastră pe malul Tisei, să
stea cu arma la picior și cu ochiul ațintit peste apă, spre pusta ungu-
rească, până când la Paris se va hotărî pe unde o să fie granița vii-
toare între noi și unguri.
ungurii nu se astâmpără
Se vede că fusese scris ca necazurile noastre să nu se sfârșească

nici cu asta. Ungurii nu se dădeau bătuți. Ei nu voiau în ruptul capu-
lui nici să înțeleagă că s-au schimbat vremurile și nici să se obișnu-
iască cu gândul că, după războiul cel groaznic, trebuia să urmeze o
așezare nouă peste toată Europa.
După ce țările românești se uniseră cu țara mamă, popoarele
care le stăpâniseră s-au obișnuit de voie, de nevoie, cu stările cele
noi. Rușii au înghițit în sec și, tot înjurând și amenințând, au lăsat-o
baltă. Austriecii s-au dat după păr și au găsit că s-a făcut drept ce se
făcuse. Ungurii însă făceau ca copiii care nu vor să înțeleagă: dau
din mâini și din picioare, răcnesc, fac spume la gura, zgârie, mușcă,
până ce trebuie să vină cineva să-i astâmpere și să-i pună la locul lor.
Cârmuirea de rătăciți de la Budapesta avea în cap pe un ovreiaș
pripășit din Rusia, Bela Kun, care nu se mulțumise să taie și să spân-
zure în țara în care se înfipsese, își mai pusese în gând să tulbure
liniștea care abia începea să se așeze în mult frământata Europă, ca să
aducă apă la moară revoluției din Rusia.
Întâi s-a înțeles cu rușii, ca aceștia să ne atace pe Nistru și să ne
facă zile amare în Basarabia. Rușii ne-au măcelărit grănicerii de pe
Nistru și pe funcționarii din orașele de graniță ale Basarabiei; apoi au
încercat să năvălească peste apa Nistrului, la Hotin și la Tighina. Dar
vreo ispravă mare n-au făcut, căci pământul Basarabiei era bine păzit
și cetașii bolșevici n-au nimerit cum s-o ia la fugă înapoi, îndată ce au

dat ochi cu oștirea românească.
S-a mai apucat Bela Kun să atace pe cehoslovaci, care se despărți-
seră și ei de unguri și-și întemeiaseră țara. Dar și aici, am sărit în aju-
torul cehoslovacilor, care ne erau prieteni, și n-am lăsat pe unguri
să-și facă de cap.
Mâniați de neizbândă, ungurii au hotărât să se întoarcă de astă
dată de-a dreptul împotriva României. Și-au uitat de toate certurile
dintre ei, și-au dat mâna cu toții și s-au pus pe lucru, să-și strângă
armată mare. Iar când au crezut că sunt gata, pe la mijlocul lunii
lui Cuptor, au adus toată armata lor la Tisa și au pornit împotriva
noastră. Și astfel, pe când la Paris cârmuitorii țărilor, adunați de cu
iarnă, munceau din zor ca să pună pacea cea nouă, la Tisa s-a aprins
iarăși focul și românii au trebuit să lupte într-o bătălie mare, așa cum
fuseseră bătăliile de la Argeș, din toamna lui 1916 și bătălia de la
Mărășești, din vara anului 1917.
bătălia de pe tisa
Armata lui Bela Kun nu mai era ca cea din primăvară; era de astă
dată o armată numeroasă, puternică, bine închegată și cu o mul-
țime de mitraliere și tunuri. Aduseseră chiar tunuri nemțești din cele
mari și grele, care se mișcau numai trase de tractoare automobile
ori de locomotive și ale căror obuze erau aproape cât un stat de om.
La 20 iulie, în ziua de Sfântul Ilie, ungurii au început bătălia în tot
lungul Tisei, de la vărsarea Mureșului în Tisa până la miazănoapte
pe dealurile Tokaiului, unde sunt podgoriile cele vestite. La miază-
noapte și la miazăzi, atacurile ungurilor erau fățărite. Voiau să înșele
pe români, ca să-i facă să-și aducă aici armată multă și să slăbească la
mijloc, unde plănuiau să dea atacul însemnat.
Dar românii i-au ghicit. Au lăsat pe malul Tisei, peste tot, atâta
oștire cât trebuia să țină pe loc pe dușman și să-l încerce, ca să afle
unde-i e puterea. Unde or simți că sunt ungurii tari, semn că pe-acolo
vor să pornească atacul serios, românii or să dea înapoi, cu încetul, ca
să-i momească pe unguri și să-i aducă mai în lăuntrul țării, depărtân-
du-i de la temeiul lor. În timpul ăsta, românii adunau și țineau deo-

parte o oaste de manevră, tare de trei divizii, adică vreo 25.000 de
oameni, sub comanda generalului Moșoiu. Când ungurii încrezuți și
ei și momiți de români vor înainta prea mult, atunci trebuia să sară
Moșoiu cu armata lui, de la ascunzătoare, și să se arunce în spina-
rea ungurilor.
Așa s-au și petrecut lucrurile. Românii s-au jucat cu ungurii, cum
se joacă pisica cu șoarecele.
La cele două aripi ale câmpului de bătălie, ungurii au trecut apa
dincoace, s-au războit trei-patru zile pe loc cu românii, cercând să se
țină pe malul românesc, să-și facă aici întărituri, pe care să se sprijine
ca să poată înainta. N-au izbutit însă să facă ce plănuiau, căci, după
lupte grele, au fost aruncați înapoi peste Tisa.
Deosebit de grele au fost luptele din josul Tisei, aproape de vărsa-
rea Mureșului în Tisa, unde ungurii puseseră piciorul pe malul de din-
coace al Tisei și ocupaseră orașele Szentes și Mindtszent. Aici luptau de
partea românilor regimentele 89 și 90, alcătuite din românii ardeleni
care slujiseră în armata ungurească și care acum, după unire, ca oștire
românească, apărau hotarele țării împotriva fostului lor asupritor.
Unul din cei mai vrednici luptători a fost locotenentul Grossu
Constantin, din regimentul 90 infanterie. Fusese mutat aici din regi-
mentul 9 roșiori și sosise la postul lui cel nou abia în ziua de Sfântul
Ilie, tocmai când dușmanul atacase frontul românesc. Dușmanul
fiind puternic, soldații începură să se retragă, părăsind tranșeele.
Cu învoire de la comandant, Grossu adună oamenii companiei lui,
ocupă pe înserate o tranșee părăsită din marginea orașului Szentes și,
luptând pe întuneric cu ungurii, rămase acolo peste noapte. A doua
zi dimineață, ungurii începură din nou atacul. Regimentul 90, așa
cum fusese plănuit, urmă cu retragerea. Dar Grossu, cu oamenii lui, a
rămas pe loc și au luptat trup la trup, la baionetă, cu dușmanii care-i
strângeau de aproape, ca să dea răgaz grosului trupei să se depărteze.
Retrăgându-se pas cu pas, a ajuns până în marginea de răsărit a orașu-
lui. Aici Grossu a dat peste altă trupă de unguri, pe care a atacat-o cu
îndrăzneală, luptând de la depărtare de o sută de metri, cu carabina.
Fiind în cele din urmă înconjurat de dușman, a tras în ei cu revolve-

rul, până ce a isprăvit încărcătura și a căzut și el, răpus de gloanțe.
După ce ungurii ocupară orașul Szentes, se retrase și regimen-
tul 90 ardelenesc, așa cum era planul. Elevul plutonier Baciu Marin
primi ordin să știricească prin marginea orașului. Baciu a plecat cu
patru oameni, s-a tot învârtit după știri, și la urmă nu s-a mulțumit
cu ce aflase pe unde fusese trimis, ci a luat hotărârea să intre chiar în
oraș. S-a strecurat cu oamenii lui tiptil, prefăcându-se că sunt unguri,
fiindcă păstraseră uniforma veche ungurească. Tot iscodind, ba pe
unul ba pe altul, au ajuns în piața din mijlocul orașului. Aici a dat
peste oaste ungurească. Cum i-a văzut, Baciu și oamenii lui au înce-
put să tragă focuri în unguri, omorând o mulțime dintre ei. Luați
fără veste, ungurii s-au speriat, crezând că sunt atacați de puteri mari
și au luat-o la fugă. Când s-au dumirit ce a fost, s-au întors la luptă
și, cum erau mult mai mulți decât românii, i-au înconjurat. Au tras
românii în unguri până au fost doborâți câteșcinci, Baciu rămânând
pe loc, fără să facă nici o încercare ca să-și scape viața.
Mai jos, la vărsarea Crișului în Tisa, ungurii au atacat cu putere
multă satul Mindeszent și l-au ocupat. Soldații regimentului 90
ardelenesc au trebuit să se retragă și erau în primejdie să li se taie
retragerea și să fie înconjurați. Ca să scape regimentul de pieire, sub-
locotenentul Banciu Gheorghe s-a repezit înaintea soldaților, care
se retrăgeau în neorânduială, și le-a strigat: „Fraților ardeleni, fugiți
voi dinaintea ungurilor? Vreți iar să vă încalece ungurul?” Rușinați
și îmbărbătați, oamenii s-au oprit pe loc. Banciu s-a pus în fruntea
lor și, prin ploaia de gloanțe, s-au întors la atac, au gonit pe dușman
din sat, l-au ocupat și au fugărit pe unguri până la digul de pe malul
Tisei. În toiul luptei, Banciu a murit, cu pieptul străpuns de baio-
nete, dar în vremea asta regimentul a avut răgaz să se pună în rându-
ială și să se retragă în poziția cea nouă, unde primise poruncă, fără să
piardă niciun om.
Aceste fapte de vitejie au făcut cu putință ca în spatele frontului
să se adune și să se rânduiască oastea de ajutor. În ziua de 23 iulie
au sosit soldații brigăzii întâia de vânători, care, adunând și pe sol-
dații regimentului 90 ardelenesc, au izbit pe unguri, i-au gonit și din
Szentes și din Mindeszent și, până seara, i-au azvârlit din nou peste
Tisa. Apoi vânătorii au plecat chiar în noaptea aceea, mai spre nord,
unde se dădea bătălia cea mare, iar paza Tisei a rămas din nou în
paza celor două regimente ardelenești.
În vremea aceasta, atacul cel mare îl dădeau ungurii la mijloc, în
dreptul orașului Szolnok. Aici strânseseră ei artilerie multă, ca la vreo
sută de guri de foc, cu care au bombardat năprasnic malul de din-
coace al Tisei, și pe aici și-au trecut grosul oștirii, trei divizii. Malul
românesc era păzit și aici tot de trei regimente ardelenești noi, care
au ținut piept cât au putut, și apoi, în fața năvalei puterii copleșitoare
ungurești, au început a se retrage, cu rânduială.
La Szajol, o companie de ardeleni din regimentul 81 era coman-
dată de căpitanul Mathes Enric, sas din Mediaș. Compania trebuia să
stea pe loc, luptând cu îndârjire, ca să-i țină pe loc pe unguri, până
când brigada se va putea retrage. El a luptat cu îndârjire împotriva
dușmanului care-l copleșea din toate părțile, până când, rămas numai
cu câțiva oameni în jurul lui, a continuat lupta cu baioneta. Nevoind
să se lase prins de unguri, a fost străpuns de baionetele lor și a căzut
strigând „Trăiască România Mare!” Moartea glorioasă a acestui ofițer,
de neam săsesc, a fost pecetea de sânge pe frăția dintre români și sași,
în patria lor cea nouă.
După patru zile de lupte, dușmanul izbutise să câștige pământ pe
malul de dincoace al Tisei, unde înaintase pe adâncime de șaizeci de
kilometri și se întinsese pe o lățime de optzeci. Toată oștirea lui era
acum trecută dincoace. La Budapesta, Bela Kun se umflă în pene și
țipă cât îl ținea gura că a biruit pe români și că ia Ardealul înapoi.
Aliații noștri erau îngrijorați și se sfătuiau cum ne-ar fi putut ajuta.
Chiar la noi în țară, cu toate că nu se știa tocmai lămurit ce se petrece
la Tisa, lumea era neliniștită. Singurii care se țineau liniștiți și chiar
se bucurau erau căpeteniile oștirii române. Ei își dădeau seama mai
bine decât oricine de cum stăteau lucrurile, și-și râdeau în barbă,
când vedeau cum se afundă ungurul din ce în ce mai mult în groapa
unde o să-și găsească moartea. Oastea de manevră a lui Moșoiu stă-
tuse ascunsă la o parte și nu se amestecase deloc în lupta de până
acum. Cum stă la pândă pisica după șoricelul care se depărtează
nebăgător de seamă de gaura lui, așa pândea și Moșoiu oștirea ungu-
rească, cum se depărta nesocotit de Tisa, și se rășchira mereu.
Cu vânătorii ce goniseră pe unguri la Szentes, Mărdărescu mai alcă-

tui încă o a doua oaste de manevră, sub comanda generalului Leca.
În ziua de 24 iulie, românii au trecut la atac. De astă dată ei
porniră din trei părți împotriva ungurului încrezut și nesocotit.
Ardelenii, care se retrăseseră mereu de patru zile, s-au opintit pe loc
și au izbit pe unguri din față. Din stânga le-a căzut în coastă Moșoiu
cu cele trei divizii ale oastei de manevră. Din dreapta, s-a năpustit
împotriva lor Leca cu vânătorii și roșiorii lui.
La început ungurii nu s-au dumirit bine ce e asta. Cum aveau și
ei aici oaste destulă, s-a încins pe toată linia o bătălie strașnică. În
temeiul luptei era divizia întâia a lui Obogeanu, numai regimente de
olteni din Mehedinți, Dolj și Gorj. Într-un loc al bătăliei, ungurii erau
să răzbească pe români, care au început să dea înapoi. Comandantul
brigăzii, colonelul Tomoroveanu, s-a repezit călare înaintea români-
lor, i-a întors la luptă și a atacat în fruntea lor, dar a căzut mort, lovit
de un glonț în frunte.
Mehedințenii au avut partea cea mai grea. Trebuiau să cucerească
satul Fegyvernek, și au trebuit să meargă pe câmp neted, în care la
tot pasul erau case de pândari, pline de mitraliere. Una câte una au
trebuit să le ia cu asalt, iar seara au ocupat și satul.
Peste noapte, altă putere ungurească a trecut Tisa și a luat satul
din mâna românilor, care nu lăsaseră în el decât un batalion de
mehedințeni. Mai în susul apei, ungurii au trecut Tisa în spatele
românilor. Mehedințenii sunt înconjurați. Comandantul lui, maiorul
Strehăianu, luptă în fruntea soldaților lui și e rănit de trei ori pe rând,
până când, în cele din urmă, o schijă de obuz îl lovește în piept și-l
răpune. Cad și doi comandanți de companie.
Batalionul începe retragerea. E primejdie ca oamenii să nu fie
cuprinși de spaimă și să se împrăștie fără regulă. Soldatul sanitar
Spătaru aruncă brancarda și pune mâna pe o pușcă mitralieră cu care
trage din locul cel mai primejduit din mijlocul șoselei, până ce sfâr-
șește încărcătura; apoi trece la altă mitralieră, ai cărei servanți fuse-
seră doborâți, și urmează tragerea. Pilda lui face minuni; linia de
trăgători se oprește și trupa rămâne pe poziție.
Până aici le-a fost ungurilor. De astă dată, toate puterile români-
lor au ajuns pe linia de bătaie. Roșiori, descălecați de pe cai, atacă pe
ungurii care trecuseră Tisa în spatele românilor și-i poftesc să treacă

apa înapoi. Fiindcă poftirea se făcuse cam cu zurba, ungurii n-au mai
așteptat să fie poftiți a doua oară și s-au grăbit s-o șteargă. Oltenii
atacă pe unguri, așa cum știu ei s-o facă. De jur împrejur românii
izbesc cu necaz în unguri. Dinspre miazăzi a pornit și oastea lui Leca.
Acum s-au dezmeticit și ungurii și simt cu cine au de-a face. În
seara zilei de 25 iulie se văd înconjurați, izbiți și împinși din toate
părțile. Cearcă ei să se zbată, să rupă cercul de fier al românilor, care
se strânge în jurul lor, dar nu pot să scape din clește. Comandantul
ungur vede în sfârșit primejdia. Aripile românilor înaintează, stre-
curându-se pe lângă malurile Tisei, înspre podul cel mare de la
Szolnok. Dacă ajung să pună mâna pe pod, s-a isprăvit cu toată oști-
rea ungurească. Retragerea fiindu-i tăiată, va cădea întreagă în mâi-
nile românilor. Cuprins de spaimă, comandantul ungur dă ordin
ungurilor lui să rupă bătălia și să înceapă retragerea. Atât le-a trebuit.
Din toate părțile, soldații unguri încep să fugă spre pod. Care de care
se întrec să ajungă mai repede, învălmășindu-se pedestrași cu călă-
reți, cu tunuri și cu căruțe. Gonesc caii, să le plesnească fierea, aruncă
armele, aruncă lăzile cu muniții din căruțe, să fie mai ușoare la fugă,
toți întorcând capetele spăimântați să vadă dacă nu-i ajung româ-
nii de pe urmă. Toată noaptea a durat fuga nebună peste podul de
la Szolnok. Dimineața, când românii au ajuns la malul Tisei, nu se
mai găsea dincoace, afară de prizonieri, nici un picior de ungur viu.
Numai câmpul era semănat des de lucruri aruncate ori părăsite de
oștirea care fugise: corturi, care, muniții, arme. Iar podul, mărețul pod
de fier peste Tisa de la Szolnok, fusese aruncat în văzduh de unguri.
Bătălia de la Tisa se sfârșise cu biruința desăvârșită a românilor.
Se împlinise o mie de ani de când cel din urmă voievod al românilor
din Ardeal, Gelu, murise ca un erou, pe malul Căpușului, înfrânt de
hoardele de barbari maghiari, care porniseră din sălbăticiunile Asiei
și năvăliseră cu caii lor cei iuți, de-au poposit pe plaiurile Ardealului.
Înfrângerea viteazului Gelu pecetluise căderea românilor din Ardeal
în robia ungurească. Bătălia de la Tisa a venit să pună sfârșit acestei
negre nopți, pline de visuri rele, care durase o mie de ani.
românii la budapesta
De astă dată, românii erau hotărâți să isprăvească cu ungurii. Ca

să se mulțumească că i-au aruncat dincolo de Tisa și să-i lase în pace,
ca să-și adune iar armata, ar fi fost faptă de oameni slabi la minte.
Trebuia ca biruința de la Tisa să fie desăvârșită. Oștirea ungurească,
trecută dincolo de râu, trebuia să fie urmărită și împrăștiată, ori
prinsă, iar românii trebuiau să intre în capitala dușmanului, pentru
ca acolo, punându-i genunchiul pe piept, să-l silească să ceară pace și
să recunoască de bune cele înfăptuite.
În noaptea de 29 spre 30 iulie, românii au trecut Tisa, mai sus de
Szolnok, pe nesimțite, în bărci, și apoi au aruncat peste apă un pod
de vase. Ungurii n-au prins de veste, deoarece toată luarea lor aminte
era țintuită la Szolnok, unde românii, ca să-i înșele, trăgeau turbat
cu tunurile.
Pe podul de vase a trecut toată ziua oastea românească. De pe mal,
priveau Regele Ferdinand, Regina Maria și marele lor sfetnic Ioan
Brătianu, aducându-și aminte cum, cu patruzeci și doi de ani mai
înainte, de pe malul Dunării în fața Nicopolei, înaintașii lor, domni-
torul Carol și Ioan Brătianu cel bătrân priveau oastea română ce tre-
cea peste apele mărețului fluviu, ca să câștige pe câmpiile Bulgariei
neatârnarea României celei mici de atunci. Feciorii și nepoții luptăto-
rilor de la Plevna treceau acum Tisa sub privirile nepotului domnito-
rului Carol și al feciorului lui Brătianu, ca să pecetluiască pe câmpiile
Ungariei unirea cea mare a tuturor românilor.
În două zile, toată oștirea românească era dincolo de Tisa și a
început urmărirea ungurilor. Românii aveau și multă călărime, peste
12.000 de călăreți. Mărdărăscu și-a rânduit astfel armata încât să-i
prindă pe unguri așa cum se prinde peștele în năvodul pescarului.
Încotro căutau ungurii să apuce, se pomeneau cu călărimea româ-
nească că-i întrece și le taie drumul. Așa de bine i-au ocolit și i-au
încurcat românii încât, peste trei zile, ungurii s-au văzut împresu-
rați din toate părțile, cu retragerea spre Budapesta tăiată și fără nici
o nădejde de scăpare. Atunci n-au mai avut încotro și, în ziua de 3
august, toată oștirea ungurească a pus armele la pământ și s-a pre-

dat românilor.
În vreme ce o parte a armatei române prindea oștirea ungurească,
cealaltă parte își urmă drumul drept înainte spre Budapesta. Cuprinși
de spaimă, bolșevicii din Budapesta, în cap cu Bela Kun, au fugit
la Viena, așa cum șoarecii părăsesc corabia care începe să ia apă. În
Budapesta a rămas vraiște. Un colonel italian, care prinsese dragoste
de unguri, a ieșit înaintea românilor ca să-i înfricoșeze, rățoindu-se la
ei, cum că n-au voie de la Puterile Aliate să intre în Budapesta. Dar
generalul Rusescu, comandantul călărimii de avangardă, l-a trimis la
plimbare pe voinicosul de italian, și, în fruntea a patru sute de călă-
reți, a intrat în Budapesta în seara zilei de 3 august. A doua zi, la 4
august, armata română a ocupat Budapesta și a înfipt steagul româ-
nesc pe cetățuia din Buda, pe palatul regal de pe malul Dunării și pe
toate clădirile de seamă ale orașului.
Mare și în veci neuitată în istoria neamului va fi această zi de 4
august, când românul, rupând lanțurile unei robii de o mie de ani, a
îngenunchiat pe dușman și i-a pus piciorul pe grumaz, chiar în capi-
tala lui. A fost ziua care a răzbunat toate suferințele și toate necazu-
rile războiului. Între toți aliații, noi am fost singurii care am izbândit
să ocupăm capitala dușmanului nostru de căpetenie. Francezii și
englezii n-au izbutit să intre cu armata ca cuceritori în Berlin, căci
nemții, când au simțit că le piere pământul de sub picioare, s-au
grăbit să ceară pace. Nici italienii n-au ajuns să intre în Viena. Ne-a
învrednicit însă Dumnezeu pe noi, cei mici și oropsiți, să răzbunăm
obida de atâtea veacuri și să sfârșim războiul cel crunt, intrând ca să-l
silim să vadă cu ochii lui că vremurile s-au schimbat.
A tresărit în pământul câmpiei de la Turda trupul voievodu-
lui Mihai, ucis mișelește pentru că a voit să strângă la un loc pe toți
românii. Au tresărit în mormintele lor uitate mucenicii, înfipți în
țeapă, sfărâmați pe roată ori sfâșiați în temnițe, când pe străzile fal-
nicei capitale maghiare treceau, cu muzica în frunte și cu steagurile
desfășurate, ostașii României.
Slavă Celui Prea Înalt, care a dat românilor minte, vitejie și răb-
dare ca să împlinească vrerile lui!
cap. xv
PACEA
Furtuna
Furtuna războiului
războiului s-a potolit.
s-a potolit. Bubuiturile
Bubuiturile tunuluitunului și sclipirile
şi sclipirile de foc
de foc
ale ale fulgerelor
fulgerelor s-au
s-au stins în stins în depărtări.
depărtări. Nouriis-au
Nourii negri negri s-au Soarele
risipit. risipit.
Soarele raze
trimite trimite raze pe
blânde blânde pe pământul
pământul răscolit
răscolit de fierulde fierulşimorții
morții înmuiatși
înmuiat
de sângele demucenicilor.
sângele mucenicilor.
Voios priveşte românul la țara lui, sporită până în
Voios privește în marginile
marginile ei ei
firești. Lepădând
fireşti. Lepădând arma, el a pus din nou mâna de istov istov pepe coarnele
coarnele
plugului. Vor răsări din belşug
plugului. belșug holde aurii pe ogoare și şi floricele
floricele roșii
roşii
pe mormintele proaspete.
pe mormintele proaspete.
Răsplata cea
Răsplata cea frumoasă
frumoasă nunu trebuie
trebuie să
să ne
ne facă
facă aa uita
uita cucu ce
ce preț
preț greu
greu
a fost ea dobândită. Să nu uităm că sute de mii de vieți
a fost ea dobândită. Să nu uităm că sute de mii de vieți de mucenici de mucenici
nevinovați au
nevinovați au trebuit
trebuit să
să se
se stingă
stingă în
în chinuri,
chinuri, bogății
bogății fără
fără număr
număr să să se
se
irosească, pentru ca din focul pustiitor să se lămurească icoana unei

țări noi și frumoase, din care să lipsească nedreptățile ce au apăsat
norodul românesc în vechea orânduire.
Dumnezeu a învrednicit norodul românesc ca să izbândească. El
i-a dat inimă tare, ca să îndure toate încercările, câte i-a trimis, fără
să cârtească și nici nădejdea în cele orânduite de înțelepciunea lui
să n-o piardă. El a întărit și puterea brațelor oștenilor țării, ca să facă
atâtea fapte de vitejie câte n-ar putea să încapă, nu într-o biată căr-
țulie ca aceasta, dar nici în de zece ori pe atâta. Cuvine-se dar să ne
îndoim genunchii, să ne plecăm frunțile, să ridicăm cântare de slavă
către cel atotputernic și să păzim cărările Lui, în toți vecii vecilor.
Pe amândoi marii ostenitori întru făurirea României mari i-a che-
mat Dumnezeu la sânul Lui.
Regele Ferdinand, cel bun, drept și iubitor de țară, a fost învredni-
cit de Dumnezeu să trăiască și ziua cea mare, când și-a așezat pe cap
coroana de rege al românilor, făurită din oțelurile tunurilor câștigate
de la dușman și sfințită cu sângele unui neam. Și-a pus-o în sfântul
locaș ce s-a înălțat pe dealul cetății din Alba-Iulia, acolo unde voievo-
dul Mihai cel Viteaz fusese și el uns cu prea de tot vremelnica cinste
de domnitor a toată țara românească, acolo unde au pierit, cu mădu-
larele frânte pe roată, mucenicii neamului Horia și Cloșca. Și după
aceea s-a stins cu trupul, pentru ca sufletul său să se înalțe și să se
rânduiască la dreapta Tatălui celui ceresc, alături de marii ctitori ai
neamului, înțeleptul Mircea, Viteazul Mihai, Ștefan cel Mare și Sfânt.
La scurtă vreme după înălțatul rege, a chemat Dumnezeu și pe
marele lui sfetnic, Brătianu. Nici moartea n-a despărțit pe cei ce lao-
laltă au făurit țara cea mare și mândră de astăzi. Alături, unul de
altul, au stat în vâltoarea pătimirii și a muncii pentru înălțarea țării.
Apropiate, pe malurile aceleiași văi a bătrânului Argeș, le stau lăca-
șurile de veci, care păstrează ceea ce a fost pământesc din ființa lor.
Alături le stau, desigur, și sufletele, veghind de sus la fericirea țării
pentru care nu și-au cruțat puterile minții și trupului.
La mormintele acestor doi mari bărbați trebuie să caute de aici
înainte românul pildă și prilej de îmbărbătare, de însuflețire, și mai
ales cumpănă și îndreptar pentru vremile ce au să vină de aici îna-
inte. De câte ori vântul zavistiei va cerca să sufle, ca să curme înțe-

legerea dintre frați, de câte ori molima neîncrederii în puterea
dreptății va cerca să otrăvească sănătatea sufletului nostru, să înge-
nunchem înaintea mormintelor lor și să ne aducem aminte că ceea
ce ei au săvârșit, numai prin înțelepciune, prin credință și prin unire
au săvârșit.
Iar de pe malurile Argeșului să ne îndreptăm pașii gândului
nostru spre dealul frumos ce străjuiește capitala țării. Acolo sus își
doarme somnul de veci cel de-al treilea și cel mai de căpetenie din-
tre făuritorii României de astăzi, cel care cu inima lui vitează, cu
brațul lui vânjos și cu sângele lui tânăr a durat din temelie clădirea
acestei țări, întrupând în fapt gândul zămislit de cei doi fruntași. Pe
creștetul dealului ce stăpânește capitala României, „Eroul necunoscut”
veghează asupra viitorului țării pentru care s-a pus jertfă. Căci el este
întemeietorul, el este muncitorul din ogorul viei, el este semnul pute-
rii de neînfrânt care zace în sufletul milioanelor de români. Din mor-
mântul lui, acoperit cu flori și vegheat de candela cu foc, nestins, el
va da sfaturi de îmbărbătare și va arăta calea cea dreaptă celor care,
din slăbiciune, ar șovăi sau s-ar abate de la ea.
Fratelui dezrobit, care și-ar uita de datorie, el îi va grăi mustrător,
dar duios:
— Nu uita niciodată, frate, că arhanghelul dreptății și al mântui-
rii voastre s-a ivit în ropot de tunete și în licăriri de fulgere pe crește-
tul Carpaților, întrupând chipul și înfățișarea mea. Dragostea pentru
tine, fratele cel nepărtinit, mi-a pus în mână fierul, cel cu două ascu-
țișuri. Cu brațele mele am zguduit stâlpii temniței care te ținea robit,
deși știam că prăbușirea zidurilor ei va prăvăli și peste capul meu
bucăți din lespezile ucigașe. Nu ridica hotare noi despărțitoare de
suflete, acolo unde noi am dărâmat ziduri vechi de piatră, despărți-
toare de țări!
Iar fragedelor vlăstare ale neamului, copiilor ce vin să-i aducă flori
și inimi curate, glasul din mormânt va rosti:
— Aflați că ce se câștigă prin muncă, tot prin muncă se păstrează.
Nimic nu e mai înșelător decât închipuirea că, odată ce ai câștigat
un lucru, poți să huzurești de el netulburat. Dimpotrivă, cu cât e
mai îmbelșugat și mai frumos rodul, cu atât mai mult ațâță necazul
și poftele celor lipsiți de stăpânirea lui neîndreptățită. Dacă vă sim-
țiți cu adevărat inima pătrunsă de iubire și de venerație pentru cei ce
s-au ostenit cu mintea și au pătimit cu trupul pentru plinirea vrerilor
Celui prea Înalt, apoi nu ați putea într-alt chip să întrupați acest sim-
țământ, decât legându-vă cu jurământ să nu irosiți ușuratic moșteni-
rea pe care ei v-au lăsat-o. Numai buna înțelegere și dragostea dintre
toți fiii țării, numai munca spre a-i fi ei de folos vor îngădui să păs-
trați ceea ce noi, cu sudori de sânge, am adunat pentru voi!
Dușmanii au fost culcați la pământ, pacea s-a pus stăpână pe
pământ și țara românească s-a întregit. Dar în jurul nostru încep iar
să roiască cei ce nu ne iubesc. Cei doborâți la pământ își ridică din
nou capul și, poftind la bunurile țării, uneltesc în umbră și ne aruncă
priviri crunte. Unii își au codițe chiar printre ai noștri.
Fii, românule, cu ochii în patru! Privește și ascultă cu luare aminte
și în afară și la tine în casă. Păzește unirea cu frații și tovărășia cu
prietenii cei vechi și încercați. Numai așa nu ne vor frânge!
Printre noroade umblă vorba blândă a păcii și înțelegerii. Oameni
cuminți se străduiesc să împrietenească noroadele și să curme neînțe-
legerile dintre ele prin dreaptă judecată. Prea a curs sânge mult, ca să
nu se cutremure lumea la gândul că focul s-ar putea reaprinde.
Ucenicii lui Wilson, marele propovăduitor al înțelegerii popoare-
lor, muncesc cinstit și din răsputeri la întronarea păcii veșnice.
Să-i ajutăm și noi, cu toată curăția sufletului nostru! Să întin-
dem mână prietenească celor ce ne-au lovit și obrazul nostru celor
ce ne-au hulit. Însă, în același timp, să fim băgători de seamă, ca nu
cumva mâna ce ni se întinde să ție ascuns cuțitul în mânecă…
Domnul Dumnezeu a propovăduit „pace pe pământ și între
oameni bună voință!” Nu putem însă sluji pe Dumnezeu mai bine
decât lucrând astfel ca cele ce ne-au fost hărăzite din înțelepciunea și
cu ajutorul lui, să le păstrăm în vecii vecilor.
sfârșit
CUPRINS
Cap. I. Clopotele de Sântă-Mărie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Cap. Ii. Biruințe și înfrângeri pe plaiurile Ardealului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .11
În loc de unguri, germanii! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Bătălia de la Sibiu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
Ajutoare târzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
Lupta de la Porumbacu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
Lupta de la Bărcut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Biruitori care se retrag . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Bătălia de la Brașov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
Înapoi pe crestele munților! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Cap. Iii. Cum și-au plătit bulgarii datoria de la Plevna . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Pătimirea de la Turtucaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
Retragerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
Bătălia din inima Dobrogei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
Amzacea și Flămânda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
Ruperea frontului dobrogean și ocuparea Constanței . . . . . . . . . . . . . 53
Cap. Iv. Apărarea munților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
Muntele, prietenul românilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
Marea bătălie a trecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
Întâia bătălie a trecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
Pe la Oituz nu se trece! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Pe drumurile cele mai scurte spre capitală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
Ștafeta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
Atacul Predealului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
Frontul de la Dragoslavele Muscelului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
Ce-au pătimit nemții în Valea Oltului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
Pe drumul cel mai lung . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
Înfrângerea germanilor la Jiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
Lupta de la Podul Jiului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
Retragerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
A doua bătălie a trecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Lupte aprige de la Oituz până la Olt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
Străpungerea de la Jiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
Un pui de oltean . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
Ruperea barierei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
Cap. V. Năvălirea dușmanului în țară și retragerea românilor
spre Moldova . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
Cum trebuiau să lupte românii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
Ecaterina Teodoroiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
Unchiașul cel viteaz. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
Retragerea românilor din trecători . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108
Dușmanul trece și Dunărea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
Căpitanul Corlătescu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .111
Șarja de la Prunaru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
Jertfa de pe Dealul Suslăneștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
Maiorul Sichitiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
Marea bătălie de pe Neajlov și Argeș . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
Părăsirea Bucureștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118
Pustiirea țării și bejenia cea mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
Cum ne ajutau rușii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
Cap. Vi. Iarna cea de pomină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
Iarnă, molimă și lipsuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
Pacostea rusească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
Din nou, la lucru! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
Regele Ferdinand . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
Regina Maria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
Ioan I. Brătianu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
Fruntașii țării și ai oștirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
Oștirea cea nouă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
Cap. Vii. Mărăștii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141
Asaltul Mărăștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
Fugărirea nemților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
Cap. Viii. Mărășești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
Germanii pun la cale bătălia de la Mărășești. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
Germanii atacă pe ruși, dar dau peste români . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158
Germanii se împiedecă de divizia a noua română . . . . . . . . . . . . . . . . 162
Contraatacul român și trădarea rușilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
Schimbarea comandanților . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .171
Lupta de pe Dealul Chicera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
Încercările germanilor de a-și întinde frontul pe de lături . . . . . . . . 175
Bătălia de la Răzoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 177
Mitralierele căpitanului Ignat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
Lupta pentru patru mitraliere nemțești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182
Contraatacul român . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .184
Cap. Ix. Oituz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
Zilele grele ale Oituzului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189
Sosesc ajutoarele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
Vânătorii de munte la Cireșoaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193
Românii pornesc la contraatac . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196
Atacul cel mare din ziua de 19 august . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198
Lupta de la Coșna. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .200
Cap. X. Răchitașul și Cocoșila . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203
Atacul Răchitașului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .204
Moartea actorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 205
Cei doi potrivnici își împart Răchitașul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207
Atacul Cocoșilei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .208
Cap. Xi. Cele din urmă lupte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211
Lupta de la Varnița . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
Dealul Porcului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 215
Bătălia de la Muncelu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217
Moartea Ecaterinei Teodoroiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218
Bătălia de la Cireșoaia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 219
Ion Grămadă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221
Încheierea luptelor din vara anului 1917 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .222
Cap. Xii. Ruperea tovărășiei dintre ruși și români . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 225
Destrămarea oștirii rusești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227
Românii trebuie să lupte cu rușii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .228
Basarabia se unește cu țara mamă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
Cap. Xiii. Pătimire și înviere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
Pacea de jaf și de robie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237
Dușmanul, înfrânt, e gonit din țară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238
Cap. Xiv. Răfuiala cea mare cu ungurii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .243
Din nou, la război! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245
Românii ocupă Transilvania . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247
Bătălia din Munții Apuseni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .248
Până la Tisa! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250
Ungurii nu se astâmpără . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251
Bătălia de pe Tisa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252
Românii la Budapesta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 258
Cap. Xv. Pacea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .261

Povestea Sfantului Nostru Razboi Pg. 141-268 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povestea Sfantului Nostru Razboi Pg. 141-268 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

cap.

și-ți toarnă în spinare câte să nu le poți duce și atunci păcat de atâ-

Oștirea a doua română era înșirată pe dealurile Vrancei, de la

valea, dar neștiutori de ce se întâmplă jos, trăgeau mereu în neștire

Cei mai aprigi sunt vânătorii din regimentul 2. Aveau și datoria

pe care o împingea până în marginea unei tranșee și trăgea el sin-

Se vede însă că fusese scris în cartea războiului nostru ca nicio-

Știm că pe frontul rusesc, în Galiția, rușii porniseră lupta cu

Basarab Vodă din Rucărul și Dragoslavele Muscelului, și-i așezase

cumcum s-a s-a oprit

Odată cu bombardamentul de la Mărăști a început și bombarda-

germanii pun la cale bătălia de la mărășești

Ce era mai rău era că germanii prinseră curaj și începură să se

Întâia, dacă ocupau Moldova și goneau pe rege, sfârșeau cu țara

până în Siret – și să o ducă în Moldova de sus, ca să fie pusă stavilă

germanii atacă pe ruși, dar dau peste români

În ajunul bătăliei, Mackensen plecă din București la Focșani ca

Divizia a primit poruncă să iuțească pasul și să treacă pe dată din-

sese într-o noapte în tranșeele nemțești, întovărășit numai de trei sol-

satul. Unii nu mai puteau să deschidă gura ca să vorbească. Cădeau

germanii se împiedică de divizia a noua română

Toată ziua artileria dușmană a tunat împotriva liniei frontului

ca vijelia, lovesc cu baioneta, aruncă cu grenada, seceră cu mitraliera,

Românii biruiseră și în ziua aceasta. Dar cu ce jertfe! Numai vred-

contraatacul român și trădarea rușilor

De patru zile bătălia de la Mărășești pisa în loc. Germanii câștiga-

Toată ziua de 10 august s-a făcut pregătirea atacului, după regula

ascunse prin podurile caselor și prin pomii din marginea satului și

Cum se nimerise să atace nemții, așa deodată, cu câteva minute

Scărișoreanu nu și-a pierdut capul. El și-a dat seama că trebuie

soldați, dar comandantul ei, generalul Scărișoreanu, avea dreptul să

De trei ori încercaseră germanii să-și deschidă drumul înspre

De acum li se ridicase românilor o piatră de pe inimă. Comanda

lupta de pe dealul chicera

Ziua de 14 august era a treia zi de când germanii îi mai slăbi-

Rușii, ca de obicei, nu așteaptă să fie rugați mai de-aproape și o tulesc

înainte, luptând pe Unghia Mare și lângă Predeal, fusese ciuruit de 19

În cele patru zile care au urmat după lupta de la Chicera germanii

Foaie verde meri domnești,

Mackensen era înciudat de neizbânda de la Mărășești. Marele

40 Călugăreni. Zdrobiți de puterea artileriei dușmane și copleșiți de

Fi-vor în stare soldații regimentului 51 să țină pe loc puhoiul?

mitralierele căpitanului ignat

Germanii înaintează spre cota 100 în rânduri dese, care parcă nu

La locul său de frunte, căpitanul Ignat, străpuns de zeci de baio-

lupta pentru patru mitraliere nemțești

Dinspre pădurea Răzoare sosește, în rânduri tot mai dese, grosul

În fruntea tovarășilor de luptă, sergentul se întoarse la postul de

— Nu mi-ar fi trăsnit prin cap, măi camarazi, că mitralierele

Pe când în tranșeea mitralierelor românești și a celor nemțești se

Batalionul român de atac înaintează mereu. Comandantul a căzut

atât de înverșunată, începu mai spre stânga, în munți. O oștire duș-

narea armatei noastre din munți. Ne închipuim ce prăpăd ar fi fost

zilele grele ale oituzului

În ziua de 8 august, pe când bătălia ce se dădea la Mărășești era în

Din toate părțile, ochii cercetau spre răsărit, dincotro trebuiau să

În noaptea de 10 spre 11 august încep să sosească ajutoarele și vin

la Târgu Ocna și generalul. Încrederea începe iar să se anine în sufle-

vânătorii de munte la cireșoaia

Pe malul de apus al Trotușului, în fața Târgului Ocnei, se înalță

Vânătorii de munte erau o trupă proaspătă, proaspătă, înjghebată

În fața lor se înălța Măgura. Acolo sus era dușmanul, de acolo

rupturilor, unde-i prind ca într-o capcană. Mereu înainte, neobosiți