Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați

Centrul de Formare Continuă și Transfer Tehnologic

Program de reconversie profesională – ISTORIE

Portofoliu de evaluare la disciplina

Istoriografie

Îndrumător: Lect. Dr. Nedu Pompiliu Decebal

Cursant: Alina- Florina Ioniță (căs. Martinaș- Ioniță)

GALAȚI, 2021
 Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați
Centrul de Formare Continuă și Transfer Tehnologic
Program de reconversie profesională – ISTORIE

Polybios

Îndrumător: Lect. Dr. Nedu Pompiliu Decebal

Cursant: Alina- Florina Ioniță (căs. Martinaș- Ioniță)

GALAȚI, 2021

VIAȚA
 Referitor la viața lui Polybios, unul din cei mai de seamă reprezentanți ai istoriografiei
antice, regăsim câteva referiri chiar în opera sa, el însuși având o activă personalitate politică,
precum și în scrierile lui Plutarh, Pausanias ori ale lui Lucian din Samosata.

Se pare că Polybius s-a născut în preajma anilor 200 î. Hr. În Megalopolis, în Arcadia.
Tatăl său, Lycortas, și-a petrecut majoritatea vieții sale în serviciul Ligii Achaean și a fost prieten
cu Philopoemen. Lycordas a fost ambasador la Roma în 189, la Ptolemeu Epifan, rege al
Egiptului în 186 și 181. În 184 a devenit strategul Ligii. Așa a ajuns Polybius ca în tinerețea sa
să ia parte la treburile publice. Se pare că ar fi servit campaniei romane din Asia Mică, din 189
împotriva galilor. În 183 ar fi fost ales să ducă urma funerară a lui Philopoemen, un politician
ahehen eminent din generația sa, ceea ce ar fi contribuit ca Polybios să asiste la diferite
evenimente istorice ori chiar să înseplinească diverse misiuni.

Cum din 168 situația politică a Greciei a devenit complexă, excesul de zel al unora nu a
lipsit. Reprezentantul Ligii Aheene prezintă consulului o listă cu 1000 de aheeni acuzați de
prietenie cu macedonenii. Romanii au cerut inițiat ca ei să fie judecați de adunarea ligii. În cele
din urmă ei au fost trimiși la Roma pentru a se justifica în fața Senatului.

Printre cei 1000 de aheeni deportați se afla și Polybios. Dar care datorită prieteniei cu fiul
învingătorului din Pydna, Cornelius Scipio Aemilianus; a rămas la Roma și nu a fost exilat în
diferite orașe din Eturia, precum ceilalți deportați. La Roma nu a dus soarta unui deținut.
Frecventa societatea și chiar avea influențe asupra evenimentelor politice.

La 17 ani distanță, în 150, intervenția pentru eliberarea deportaților s-a realizat.

Reîntoarcerea lui Polybios în societate nu a fost una de durată. În 149 el a fost chemat de
Corneliu Scipio Aemilianus în Africa, unde începuse cel de-al treilea război punic. Polybios a
rămas alături de prietenul său până în 146, fiind prezent de la asediul Carteginei, până la
momentul distrugerii acesteia.

În perioada mențioantă, în Grecia, aheenii au pornit un război împotriva Romei, însă au

fost rapid învinși. Corintul a fost jefuit, iar apoi incendiat. Polybios s-a întors după distrugerea
orașului și a notat în Istorii: „Cucerirea Corintului a dat naștere la excese din cele mai jalnice.
Soldații nu aveau niciun fel de respect pentru operele de artă și pentru monumente. Eu eram de
față. Am văzut cu ochii mei tablouri aruncate pe jos și soldații care s-au așezat deasupra lor
pentru a juca zaruri.”
 Fig. 1- Ruinele Corintului

Reprezentanții Senatului au folosit sfaturile lui Polybios, iar în 145 istoricul a fost
însărcinat cu aplanarea certurilor. Mircea Ignat notează în lucrarea Vechi slujitori ai Muzei Clio
că Polybios și-a îndeplinit sarcina, iar în urma acestei activități ar fi primit recunoștința elenilor,
aceștia ridicând statui în onoarea sa1. Pausanias a văzut unele monumente păstrate la aproape trei
secole distanță și e descrie în lucrarea Descrierea Greciei, astfel: „În piața din Megalopolis,
îndărătul incintei onsacrată lui zeus Lykaios, există pe o stelă o reprezentare a lui Plybios, fiul lui
Lycortas. Este gravată pe stelă o inscripție în vers elegiac, care spune că acesta a parcurs țări și
mări și având legături de prietenie cu românii, a izbutit să domolească ura lor împotriva grecilor.
Acest Poybios s-a ocupat în Istoria lui și cu alte acțiuni ale românilor dar și de războiul
împotriva cartaginezilor.”

1
Ignat, Mircea; Slujitori ai Muzei Clio. Eseu privind istoriografia antică, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2014, p.78;
 Fig. 2- Reprezentare a lui Polybios

Plybios este unic deoarece este singurul istoric elenistic pentru care supraviețuiește o parte
substanțială a operelor sale.

Polybios s-ar fi stins a vârsta de 82 de ani ca urmare a unui accident de călărie, după cum
notează Lucian din Samosata.
 Fig. 3- Zonă rurală din Arcadia, Grecia. Se crede că Polybios ar fi murit după ce ar fi
căzut de pe cal din timp ce călătorea spre această zonă

OPERA

Polybios a scris mai multe lucrări, dar majoritatea sunt pierdute. Cea mai veche pare a fi
o biografie a omului de stat Philopoemen, un text folosit mai târziu de Plutarh. Istoricul ar fi scris
și un tratat extins intitulat Tactica care ar fi putut conține tactici militare romane și grecești
detaliate.

Alături de Cato cel Bătrân (234-149 î. Hr.) Polybios poate fi considerat unul din părinții
fondatori ai istoriografiei romane.

Creația lui Polybios reflectă preocupările sale în zona disciplinelor umane. Istoriile,
lucrarea sa de referință care, din nefericire, a fost mutilată de scurgerea vremii. Această operă
cuprindea 49 de cărți din care, însă, s-au păstrat doar primele patru volume, extrase considerabile
din cel de-al șaselea volum, din următoarele 12 fragmente importante, iar din restul fragmente de
mărimi diferite, în timp de cartea a XVII-lea lipsește.
 Istoriile lui Polybius acopera anii cuprinși între 264 î. Hr. Și 146 î. Hr., însă accentul
lucrării cade pe perioada cuprinsă între 220 î. Hr. și 167 î. Hr.. Perioada evidențiată descrie
eforturile Romei de a-și supune inamicul- Cartegina; devenind astfel forța mediteraneană
dominantă. Primele două cărți acoperă perioada primului război punic (264- 220).

Istoriile lui Polybios au fost scrise în greacă. Abordarea a fost una politică întrucât acesta
a analizat și explicat războaiele și politica evitând factorii emoționali ori culturali. Polybios a fost
printre puținii care au atribuit succesul Romei și nu divinităților.

În cel de-al treilea volum Polybios schițează un plan a felului în care romanii și-au
exercitat supremația până la a distrugerea Carteginei, în 146.

Fig.4- Ediție antică tradusă în latină a Volumului al III-lea

Cărțile IV- XXXIX cuprind evenimente din perioada 168- 146.

Cartea a XII-a este dedicată teoriei istoriei și altor discuții istoriografice. Deși s-au păstrat
doar fragmente din ea, citirea atentă oferă dimensiunile în care Polybios și-a propus redactarea
lucrării.
 Fig.5- ediție timpurie a Istoriilor

CARIERA

Metoda de expunere urmează ordinea cronologică a evenimentelor. Fiecare carte

cuprinde o perioadă ce variază de la unu la patru ani. Nu lipsesc divagările explicative, unele
chiar foarte ample.

Opera pe care a realizat-o Polybios este o istorie universală în care se regăsește trecutul
tuturor popoarelor care au ajuns sub conul de lumină al istoriei. Linia este dată de expansiunea
viguroasă a Romei, care în scurt timp- câteva decenii; a devenit stăpâna bazinului mediteranean.
Acesta pare unul din obiectivele pe care Polybios și l-a dorit să-l explice. Pentru a întări acest
argument, ar fi suficient să luăm în calcul prefața primului volum din Istorii: „Căci ce om poate
să fie așa de nechibzuit sau nepăsător încât să nu dorească să cunoască în ce chip și prin ce fel de
politică a fost biruită aproape toată lumea în mai puțin de cincizeci și trei de ani2 și a căzut sub o
singură stăpânire, aceea a romanilor? Lucru ce nu se mai pomenește să se fi întâmplat”.

Polybios meditează profund asupra istoriei ca disciplină și pe baza acestui subiect

alcătuiește o divagație istoriografică specială ce constituie volumul al XII-lea. Tot aici definește

2
Polybios apreciază că perioada expansiunii rapide a Romei se plasează între 220 și 168.
istoricul ca fiind cel care întocmește documentația, revizuiește informațiile geografice relevante
ori experiența politică. În timpul lui Polybius profesia de istoric necesita și experiența politică,
precum și cu familiarizarea cu spațiul geografic pentru a furniza versiunea exactă a
evenimentelor: „Noi scriem cu încredere despre acestea, pentru că am aflat desfășurarea luptelor
chiar de la martori oculari și pentru că, din dorința de a cunoaște și a vedea, am cercetat acele
locuri și m străbătut drumul prin Alpi”.

Cu privire la cercetarea izvoarelor, Polybios nota: „Este mai mult decât util să cercetezi
scrierile vechi, pentru a-ți da seama de opiniile și concepțiile scriitorilor din trecut privitoare la
anumite regiuni, populații, constituții, fapte; ele te ajută totodată să cunoști și vicisitudinile prin
are au trecut fiecare din aceste regiuni și populații, precum și loviturile soartei ce le-sam primit ,
așa cum au fost ele. Cunoașterea celor petrecute odinioară ne ajută să înțelegem cum se cuvin
perspectivele în viitor, cu condiția ca istoricul să fi consemnat conștiincios fiecare eveniment din
trecut.”

Cu referire la cauzalitatea evenimentelor, Polybios a distins trei momente în următoarea

succesiune: cauză, pretext și început. Această concepție poate fi observată în expunerea celui de-
al doilea război punic. În scrierile sale, Polybios se remarcă prin explicarea evenimentelor.
Mircea Ignat sublinia că scrierea sa este apodictică (demonstrativă, explicativă)3 și că istoricul
caută să-și asume și să răspundă la întrebările „cum, când, de unde sau din ce cauză?”.

Istoricul studiază evenimentele, cauzele și urmările lor și respinge retorica, fapt ce îl face
un istoric realist care face apel doar la rațiune.

Un rol mai de seamă în cauzalitatea faptelor, conform lui Polybios, îl au constituțiile

statelor, mai exact al instituțiilor, acordând un rol meritat politicii interne a statelor: „Ceea ce
încântă și aduce folos celor dornici de învățătură este tocmai cercetarea cauzelor și a ceea ce este
mai cu seamă în fiecare moment istoric. Structura constituției unui stat trebuie socotită cea mai
însemnată cauză a reușitei sau a nereușitei oricărei acțiuni. Căci din ea, ca dintr-un izvor, nu
numai că țâșnesc toate planurile și începutul oricăror lucrări, dar tot din ea se trage și sfârșitul”.

Cercetarea instituțiilor și a organizării lor, atât de neluată în seamă în istoriografia antică,

se regăsește în cazul textului istoricului Polybios nu doar un rol teoretic, cât și unul pragmatic.
Conform lui se pot distinge trei forme de guvernământ care sunt bune (monarhia, aristocrația și
democrația), însă care pot degenera în alte trei forme rele (ohlocrația- puterea vulgară a maselor/
anarhia; tirania și oligarhia- puterea celor puțini).

Meritul istoricului din Megalopolis este că el a sesizat posibilitatea de schimbare a

formelor politice. Conform lui Polybios statele pot avea constituții simple, cu una din cele trei
forme de guvernământ, dar și constituții mixte, unde cele trei forme fundamentale se combină.

3
Idem 1.
 Referitor la statele cu constituții simple, ele par a fi cele mai expuse. Constituțiile bune
riscă permanent să degenereze într-o formă rea, astfel: monarhia în tiranie, aristocrația în
oligarhie și democrația în ohlocrație. O așa primejdie poate fi evitată de constituțiile mixte,
precum cea a Spartei, a Cartaginei și mai ales de cea romană, care, conform lui Polybios, este cea
mai desăvârșită: „Trei erau la număr organele care luau partela conducerea treburilor publice.
Toate în parte erau așa de drept și așa de potrivit orânduite și conduse datorită acestor organe,
încât nimeni, nici chiar dintre romani, n-ar fi putut să spună cu temei dacă constituția în
totalitatea ei era aristocratică, democratică sau monarhică. Dacă am avea în vedere puterea
consulilor, statul ar părea că este o monarhie, când însă avem în vedere puterea senatului, părea
aristocratic; pe de altă parte, dacă considerăm puterea mulțimii, s-ar părea limpede că este
democratic.”.

Polybios observa cum aceste trei forme se echilibrează reciproc în constituția romană:
„Când consulul, obținând puterea pare că este stăpân absolut să-și îndeplinească planurile, dar el
are nevoie de popor și de senat și fără de aceștia nu poate să ducă la capăt nicio acțiune.”.

În al șaselea eseu din Istorii Polybios a enunțat o teorie a evoluției ciclice, conform căreia
cele șase tipuri de constituții, bune ori rele, formează un ciclu care se înnoiește mereu și se trece
fără oprire. Se poate ajunge, astfel, de la monarhie la tiranie răsturnată de aristocrație, deturnată
la rândul său de oligarhie, care la rândul său este înlăturată de democrație ce în final va fi
înlocuită de ohlocrație. Toate acestea, printr-o rotație neoprită ajung din nou la monarhie.
Istoricul remarcă cum dacă se cunoaște evoluția constituțională a unui stat, se poate deduce la ce
formă constituțională se va ajunge în vremea următoare.

Recunoașterea muncii lui Polybios a ajuns până în Florența Renașterii. Niccolo

Machiavelli în Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus Livius dovedește familiaritate cu
scrierile lui Polybios. Aceste idei s-au regăsit până în enunțarea principiului separației puterilor
în stat a lui Montesquieu ori în Constituția Statelor Unite.