Androginul în artă

În măsura în care, după cum crede Eliade, „a reuşit să uite ceea ce a învăţat la şcoală şi a
regăsit astfel Universul spiritual al Neoliticului”, Brâncuşi a reamintit omului modern
arhetipurile existenţei, modelele profunde de gândire şi de raportare la realitate. Pe acestea le-
a (re)accesat printr-un lung efort de rememorare (sau de „excavare”) artistică şi le-a vizualizat
printr-o intuiţie rară, pe care am putea-o considera un profetism nu îndreptat spre viitor, ci
întors spre timpul arhaic. Din felul în care acestea au fost evocate în sculpturi, poate fi dedus
mesajul pierdut al unei vârste ingenue a umanităţii.

De aceea, citirea unui mit arhaic – precum cel al iubirii eterne, pe care o ilustrează androginul
– prin intermediul operei lui Brâncuşi poate provoca şi orienta o reflecţie profundă şi
autentică. Dacă într-adevăr „izbutise, printr-o extraordinară anamneză, să readucă la viaţă
forme, simboluri şi semnificaţii arhaice, uitate în Europa de multe mii de ani”, Brâncuşi
regăseşte tocmai urmele pierdute necesare în reparcurgerea drumului spre centru (ceea ce
înseamnă şi spre început). Solidarizând din nou materia cu forma – şi pe acestea două cu
unele conţinuturi ale conştiinţei –, sculptura brâncuşiană redeschide accesul spre arhetip. În
entuziasmul, sincopele şi dilemele acestei aventuri, această operă este un ghid obligatoriu.

Mitul androginului este lecturat de Brâncuşi – după cum consideră, în bibliografia

românească, în special Cristian Robert Velescu – în binecunoscutul Sărut, a cărui morfologie
şi ale cărui variante lasă să se înţeleagă inclusiv reflecţia brâncuşiană asupra temei erotice şi a
destinului iubirii în temporalitate. Pe de altă parte, însă, observându-se rezonanţa intimă dintre
universul formelor brâncuşiene şi cele ale lumii arhaice, precum şi atitudinea sculptorului
însuşi faţă de materie, faţă de gestul sculptural şi faţă de rezultatele simbolice ale acestuia, s-a
considerat că „misterul” operei lui poate fi pătruns cu ajutorul arhetipologiei (care caută,
identifică şi explică semnificaţiile operelor plecând de la arhetipurile pe care acestea se
structurează sau pe care le exprimă). https://www.fundatiacaleavictoriei.ro/
„Sărutul” ne încredinţează Doina Lemny – e o operă majoră a tinereţii brâncuşiene, alături de
„Rugăciunea” şi „Cuminţenia pământului”. Sidney Geist i-a dedicat acestei triade sculpturale
un studiu aprofundat, dar şi un articol separat.

Constantin Brâncuşi a consacrat temei Sărutul vreo 40 de ani, într-un suprem efort de voinţă,
inteligenţă şi imaginaţie. Cele două fiinţe unite prin sărut simbolizează recuperarea
androginului originar numit Evadam, care sfârşeşte prin a fi semn. Iar semnul – aşa cum îl
defineşte Charles Morris – funcţionează prin procesul semiozei: tetradic (vehiculul semnului,
designatum, interpretantul, interpretul, iar în cronica dramatică de faţă interpretantul e
regizorul, iar interpreţii sunt actorii).

Ideea că sculptura Cuminţenia devine Sărutul, îi prilejuieşte lui Constantin Noica alcătuirea
unei fiinţe bogate şi complexe care ar cuprinde „Multiplul în Unu – o jumătate ar fi cea a
naturii şi cealaltă a reflecţiei, a umanului, a culturii”. Ideea androginului o dezvoltă pe larg
Cristian-Robert Velescu care mizează pe faptul că sculptorul ar fi fost influenţat de Banchetul
lui Platon. https://gorjeanul.ro/sarutul-lui-brancusi-pe-scena-teatrului-dramatic-elvira-
godeanu/
L-am auzit cum a potrivit oglinzile, una sprijinită de peretele din spatele meu și una de
șevalet. Nu puteam să stăm amândoi, fiindcă eu eram mai înaltă. M-a pus să îngenunchez în
profil, apoi mi-a întors capul să-l privesc. Mi-am înclinat bărbia cât am putut și mi-am adus
mâinile spre față. Am închis ochii. Apoi am simțit o mână pe ceafă și una pe bărbie. Un sărut
pe obraz. Am deschis ochii și m-am privit în oglindă. M-am simțit bizar de impersonală,
aproape că nu m-am recunoscut. Era o poziție calculată, o copie a iubirii. Gustav nu s-a gândit
deloc la iubire când a lucrat la pictură. S-a gândit la spațiu și la greutate, la mii de elemente de
compoziție, atât de familiare pentru el, încât acum doar înregistra ce era bine și ce nu.

Reinterpretând temele antice, cărora le impune forța prezentului, Gustav Klimt face un pas în
fața simbolismului și a impresionismului. Alege să dezbrace arta și femeile de tabuuri, cu
riscul bine asumat al unei revoluții. Motivele bizantine, grecești, egiptene în care învăluie
moartea, sexul și viața se contopesc până ce ajung într-o formă fluidă, unică, această contopire
decorativă reprezentând, atunci și acum, marca originalității artistice.

Lider al avangardei vieneze, fondator al noului grup de artiști, Secesiunea, Gustav Klimt a
încercat prin fiecare act să redea artei libertatea cuvenită, să se rupă de convențiile
tradiționale, resuscintând astfel puterea pierdută a erotismului, atât de scandalos și
descalificant la sfârșit de secol al XIX-lea. Pentru el, adevărata artă trebuia să fie
independentă de cererile pieței și, ieșind de sub tutela academismului și a conservatorismului,
Klimt integrează Viena în peisajul cultural european, aducând astfel de peste hotare lucrările
unor artiști străini și promovând competiția de natură estetică și interacțiunea dintre arte.

https://yorick.ro/gustav-klimt-un-sarut-pe-marginea-prapastiei/
"Gioconda" sau ”Mona Lisa”, probabil cel mai faimos portret din lume, a fost pictat de
Leonardo da Vinci între anii 1503 şi 1514 şi astăzi este admirat de milioane de turişti la
Louvre.

Femeia cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat, pictată de Leonardo da Vinci, a fost
analizată de-a lungul secolelor de zeci de istorici şi critici de artă, care au încercat să
stabilească istoria celebrei picturi şi cine este femeia din spatele picturii. Cea mai cunoscută
ipoteză în privinţa identităţii femeii din tablou este cea susţinută de istoricul şi criticul de artă
Giorgio Vasari. Potrivit acestuia, modelul tabloului a fost Lisa Gherardini, născută în 1479 la
Florenta. ”Mona” ar fi, astfel, prescurtarea de la ”Madonna”, iar Gioconda, celălalt nume al
tabloului, ar veni de la numele soţului modelului, pe care îl chema Francesco del Giocondo.
După informaţiile strânse de istorici, Lisa Gherardini s-ar fi căsătorit la vârsta de 16 ani cu fiul
unui negustor de pânzeturi, pe nume Francesco di Bartolomeo del Giocondo. Acesta avea cu
19 ani mai mult decât Lisa. Cei doi au avut împreună treci copii: Pierro Francesco, născut in
1496 şi două fete. Ideea tabloului i-ar fi venit chiar lui Francesco del Giocondo, în 1503.
Dorind să-i dăruiască soţiei un portret, a căutat la Florenţa un pictor şi l-a ales pe Leonardo da
Vinci. Pictorul avea la vremea respectivă 51 de ani, iar modelul din tablou, doar 24 de ani.
Leonardo a lucrat la tabloul vreme de 4 ani. Soţul Lisei nu a mai primit niciodată tabloul pe
care l-a comandat. Istoricii au lansat mai multe teorii în ceea ce priveşte dorinţa lui Leonardo
de a păstra tabloul. Unele voci susţin că acesta a refuzat să vândă tabloul în 1507, când a
părăsit Florenţa, pentru că pictura nu era încă terminată. Alţi istorici au susţinut că Leonardo
şi-ar fi dat seama că ”Mona Lisa” este mult prea valoroasă pentru a fi vândută şi a ţinut să
păstreze tabloul pentru el.

Zâmbetul misterios al femeii din tablou a stârnit de-a lungul anilor alte nenumărate ipoteze.
Mulţi istorici au încercat, cercetând arhivele şi biografia lui Da Vinci, să înţeleagă ce se
ascunde în spatele misteriorului zâmbet al modelului. Ţinând cont de vestimentaţia modelului,
cercetătorii au ajuns la concluzia că la momentul pictării tabloului Lisa era însărcinată.
"Vălul cenuşiu transparent era purtat în acest fel de către femeile gravide sau care născuseră
de curând", susţine Bruno Mottin, conservator la Centrul de Studiere şi Restaurare al
Muzeelor Franţei. Potrivit acestuia, tabloul ar fi fost comandat chiar în perioada de sarcină a
Lisei, pentru a marca naşterea celui de-al doilea copil. Surâsul plin de mister a fost pus, astfel
pe seama, maternităţii. Celebrul zâmbet al Mona Lisei a fost analizat şi de alţi cercetători.
Revista The New Scientist a elaborat un studiu bazat pe analizele unui program de
recunoaştere a emotiilor pe chipul uman. Analizele cercetătorilor au scos la iveală faptul că,
după expresia feţei, Mona Lisa ar fi fost în proporţie de 83% fericită, 9% dezgustată, 6%
temătoare şi 2% furioasă.

https://adevarul.ro/locale/alexandria/istoria-celebrului-tablou-mona-lisa-zece-lucruri-mai-
putin-stiute-despre-faimoasa-capodopera-vinci-1_5a5dc265df52022f758f1ef8/index.html