Sunteți pe pagina 1din 65

O istoria a filmului românesc

Aparut in ziua de Luni, Februarie 23, 2004 în Jurnalul National

Povestile incredibile ale personajelor care au


facut parte din viata noastra, povestile
tulburatoare ale celor mai puternici si indragiti
eroi de film ai Romaniei. Cum s-au nascut
aceste personaje, ce au devenit ele pentru
public, cum traiesc acum cei care si-au castigat
nemurirea prin eroii carora le-au dat viata.

Comisarul Moldovan era unchiul meu

Vedeti pantofii mei? Imi place sa port modelul acesta tocmai fiindca erau
preferati de unchiul meu, pantofi cu o lira cusuta pe varf, era incaltamintea
agreata de comisarul-sef Gheorghe Cambrea, fratele mamei. Unchiul meu a stat
la baza realizarii personajului comisarul Miclovan si apoi a comisarului
Moldovan.

Florin Condurateanu

Unchiul meu m-a inspirat in conceperea acestor personaje, atat ca alura, cat si ca
reactii. Era unchiul unul dintre cei mai valorosi comisari, stia tot ce misca in
Bucuresti, era tipul politistului adevarat. Trecuse Cambrea prin toate treptele in
politie, facuse parte si din brigada anticomunista, dar nu se avea bine cu legionarii, el
era indragostit de meseria lui de politist pe care o facea excelent. Era elegant,
impresiona prin silueta sportiva, ii placeau femeile si masinile de viteza. Cele patru
filme cu comisari, regizate si jucate de mine, doua dintre ele avand semnatura mea si
pe scenariu, alaturi de alti doi colaboratori, ei bine, cele patru filme au adunat
impreuna in salile de cinematograf vreo 30 de milioane de romani, mai mult decat
populatia tarii. Asa si-a inceput povestirea Sergiu Nicolaescu. In fata blocului, copiii
se jucau de-a Mainile curate, se certau cine sa fie comisarul, oameni in toata firea
bisau sau chiar revedeau de trei-patru ori filmele cu comisari ale lui Sergiu
Nicolaescu, fetele si-ar fi dorit un curtezan care sa semene cu comisarul, imbracat, si
cu farmec in prea plin, justitiar si curajos.

Nu trage, dom Semaca!

In vorbirea multora intrasera replici din filmele cu comisari. Una dintre vorbiri,
inventata chiar de Sergiu Nicolaescu, era replica unuia dintre gangsterii bucuresteni:
Nu trage, domn Semaca, sunt eu Lascarica. Aceasta replica era rostita inainte de
rafalele de pistol dezlantuite de borfasii cu cravata si gulere apretate, interpretati de
marii actori George Constantin si Gheorghe Dinica. Rostogolirea de acrobat a
comisarului Moldovan pentru a impusca cat mai multi banditi era imitata de toata
pustimea. Sergiu Nicolaescu isi aminteste ca in filmele Cu mainile curate, Ultimul
cartus, Revansa si Un comisar acuza a facut si unele inovatii, care s-au intalnit abia
apoi prin filmele americane in vestitele policeuri produse la Hollywood. Aceasta rotire
in saritura in timp ce apasau pe tragaci n-am mai intalnit-o in alte filme, spune
Nicolaescu. O premiera in mestesugul regizoral este si acea scena din Mainile
curate, in care un bandit este strivit de un camion in timp ce se afla intro cabina
telefonica. Ma mai mandresc si cu secventa in care scap din mainile legionarului
sarind din etaj in etaj in cladirea Politiei de pe Calea Victoriei. Inceputul si finalul
salturilor la inaltime le-am efectut chiar eu, in rest a sarit un cascador.

Un comunist turnator l-a trimis la puscarie

Destinul unchiului lui Sergiu Nicolaescu a fost dramatic, tulburator. Datorita unei
piruete ciudate a destinului, comisarul-sef Cambrea a infundat puscaria. Isi aminteste
regizorul de o destainuire a unchiului, facuta chiar in celula. Intr-o zi, unchiul meu
trece pe Calea Victoriei si pe langa el s-a fofilat un barbat, care, pe furis, i-a spus:
Domnule comisar, va rog, arestati-ma. Si unchiul meu i-a indeplinit dorinta, l-a
arestat, de fapt era a 38-a arestare a acestui barbat, care era Constantin David, unul
dintre liderii comunisti. Cand a disparut cu David in arest, acesta a cerut hartie si
creion pentru a scrie ceva. El era informator al politiei. Turna ce afla prin mediile
muncitoresti in timpul unor arestari formale, facute la deruta. Numai ca la a 42-a
arestare a avut un mare ghinion. L-au insfacat legionarii si l-au impuscat in padure.
De fapt, uciderea lui de catre legionari a reproduso in filmul Revansa. Ei bine, unchiul
meu a fost acuzat de arestarea fruntasului comunist David si condamnat sapte ani.
Ce sa mai zici?! Dar fratele lui David, care ajunsese stab mare, conducatorul CEC, a
facut taraboi ca e prea blanda sentinta si, cum comunistii jucau pe degete justitia,
comisarului Cambrea i s-a marit pedeapsa la 25 de ani. L-au busit pe unchiul meu si
legionarii, care l-au dat afara din Politie in 1940, apoi, cand Legiunea n-a mai fost la
putere, a fost reprimit in functia de comisar. L-au alungat si comunistii din Politie in
1945, urmand drama puscariei in 1950. Procesul unchiului meu s-a desfasurat in
aceeasi sala unde a fost judecat maresalul Antonescu. Aceasta dezvaluire mi-a
facut-o unchi-miu in arest, unde m-a introdus pe ascuns unul dintre paznicii lui. Era
un evreu caruia unchiul ii facuse bine, de fapt pe multi ajutase comisarul Cambrea. I-
a spus unchiului: De ce nu spui intamplarea asta care te dezvinovateste?. A suras
amar: Pai vrei sa ma omoare astia? Eu cand mi-am ales meseria de politist am stiut
ca mi se poate intampla si asa ceva. I-au dat drumul in 1965, cand s-au golit
puscariile.

COTONOAGE

Cum s-au nascut cele patru filme cu comisari? Cu mainile curate avea un scenariu
scris de Titus Popovici si Petre Salcudeanu. Regizorul Nicolaescu l-a jucat si l-a
finisat dupa modelul unchiului sau pe comisarul Cambrea, rolul comisarului comunist
Roman a fost interpretat de Ilarion Ciobanu. Asa cum legionarii isi pusesera oameni
in Politie si comunistii si-au plantat comisari fara nici o pregatire, proveniti din
muncitori, precum Roman, pe care l-am invatat in film secretele meseriei. Filmul a
avut mare succes si scenaristii n-au acceptat ca al doilea film, Ultimul cartus, sa fie
regizat de Iulian Mihu. Au cerut sa continue Nicolaescu. Miclovan murea in finalul
primului film si spectatorii cereau ca el sa fie inviat printr-un artificiu al scenariului, dar
Titus n-a fost de acord, asa ca Ultimul cartus l-a avut in prim-plan doar pe comisarul
Roman. Mi-a convenit sa fac primele doua filme fiindca tratau perioada de confuzie
din anul 1945, imi displacea sa continuu cand se patrundea cu relatarea in perioada
cu adevarat comunista. S-a facut de catre altcineva apoi un film in care comisarul
Roman se ocupa cu lichidarea romanilor retrasi in munti, cei ce luptau cu
comunismul, asta ar fi fost impotriva conceptiilor mele, cum sa fac un film care
incrimina miscarea de rezistenta din munti? Sefii nu m-au obligat la primele doua
filme sa fac prea multa apologie comunista. La interventia lor am introdus totusi un
personaj de mica importanta, un comunist jucat de Emanoil Petrut, care-l sfatuia pe
Roman. Au urmat alte doua filme: Un comisar acuza si Revansa, scrise de
Nicolaescu impreuna cu scriitorul Vintila Corbu si cu alt condeier. Regizorul, devenit
si autor de scenariu, dar si actor principal, era satisfacut: Nu exista nici un comunist
in filme, se infruntau politistii si legionarii. Am putut sa-l readuc in film pe comisar, se
numea de asta-data Moldovan. Secretarul CC Dumitru Popescu mi-a atras atentia ca
e musai sa fie si comunisti. Am strecurat un mic episod fara greutate in balanta
filmului: legionarii patrund in inchisoarea Jilava si ii impusca pe toti arestatii pana la
celula 21. Ceausescu se afla la celula 23. Cand a vazut secventa si-a reamintit, dar a
ramas pe ganduri cand i-am explicat scena in care arestatii au fost pacaliti de
legionari. Acestia i-au manevrat abil pe cei din celule sa bata cu canile metalice in
gratii, ca semn de protest, de fapt in acest zgomot nu s-au auzit rafalele legionarilor
care i-au ucis pe arestati. Aveam de gand sa mai fac un film, Recviem pentru un
comisar, dar nu mi s-a dat voie. Ceausestii si grangurii comunisti erau deranjati ca
Moldovan si Miclovan intrasera prea adanc in sufletul romanilor.
Pistruiatul ii e dator lui Clint Eastwood

La 18 ani vedeta, la 45 de ani un anonim.

A ajuns Pistruiatul dintr-o intamplare...


Avea 13 ani neimpliniti si manca film pe
paine in loc de marmelada. Dar niciodata
n-a visat ca ar putea sa treaca de pe
scaunul spectatorului pe panza de
proiectie.

Adriana Oprea-Popescu

Mergea aproape zilnic, cu gasca lui de prieteni, la cinematograful din cartier, unde
priveau, cazuti in admiratie, filmele cu Clint Eastwood. In ziua aceea, Costel Baloiu
plecase de acasa cu prietenii sa vada “Pentru un pumn de dolari” si a ajuns, fara sa
stie, in mii de inimi de romani.
In fata cinematografului unde rula filmul a constatat, cu tristete, ca acesta fusese
inlocuit cu altul. A luat o “Informatia” sa vada ce altceva demn de privit mai era prin
oras si, rasfoind ziarul, a vazut anuntul: “Centrala Romana de Film, in colaborare cu
Televiziunea Romana, isi aminteste astazi Costel Baloiu si inchide ochii ca si cand
literele de ziar i s-ar fi intiparit in spatele pleoapelor, cauta baieti cu varste cuprinse
intre 11 si 13 ani pentru realizarea primului serial color de televiziune “. S-a dus, in
gluma, oricum n-aveau altceva mai bun de facut.

“Stop! El este Pistruiatul!”

De intrat n-a intrat decat Costel. Era cel mai cu tupeu. Si vorba aia, n-avea ce pierde,
era acolo o mare de pustani veniti sa se faca celebri. Vreo 6.500 din Bucuresti si alti
3.800 de copii din Cluj si Oradea, a aflat mai tarziu Costel. Lui i-au pus atunci un
ecuson in piept si i-au facut o poza, ca la Politie. S-a mirat chiar ca nimeni nu-l pune
sa spuna ceva, sa dea vreo replica, ca avea de unde, doar capul lui era plin de replici
savante din filmele americane! Da’ de unde...! Si-a zis atunci ca nu e o treaba
serioasa preselectia asta si si-a scos-o din minte de cum a ajuns acasa. Nici mamei
nu i-a spus unde a fost.

Apoi, peste vreo doua saptamani, se trezeste ca-l cheama directoarea Scolii
generale 200 din Balta Alba, unde invata, la ea in cabinet. I s-au cam inecat corabiile,
se gandea ca cine stie ce mustruluiala il mai asteapta, caci nu era un elev model,
dimpotriva. Chiulea de la ore, pleca sa joace ba un fotbal, ba un hotii si vardistii, deh,
ca orice baiat fara lipici la banca din clasa. Numai ca in cabinetul directoarei nu mica
i-a fost uimirea cand a vazut pe cineva de la preselectia filmului... Era secretara de
platou si venise sa-l invoiasca de la ore, ce supliciu!, ca sa mearga impreuna si sa
stea de vorba cu parintii lui. Trecuse de primele probe si intrase in “finala”.

“Ramaseseram 19 candidati, povesteste Costel Baloiu. Iar rolul, toata lumea auzise
asta, trebuia dat unuia, Valentin Zaharescu. Era cel care aparea, alaturi de Iurie
Darie, in emisiunile pentru copii care se faceau atunci. Postul acesta, rolul principal
adica, era deja ocupat, mie mi se spusese ca ii voi da replica lui Valentin. Un fel de
copil de mingi, adica. Am ajuns la Buftea si acolo ne-au pus pe toti sa dam o proba
cu text. Eu atata asteptam! Cum aveam o memorie foarte buna, am retinut fara
eforturi o pagina din scenariu. Tin minte si acum, era dialogul cu tatal meu din film, in
care eu intreb: “Tata, ce este acela un ilegalist? Este un fel de hot, nu?!”. Dupa ce
am zis tot textul, fara pauza si fara sa ma balbai, Francisc Munteanu a zis: “Stop,
dati-l jos! El este Pistruiatul!”. Mie nu mi-a venit sa cred, celuilalt baiat - la fel, ca el
trebuia sa iasa in carti. Nici nu va spun ce scandal au facut parintii lui Valentin atunci,
ca, vorba aceea, isi investisera sperantele in cariera lui ca sa vina unul din Balta Alba
si sa naruie totul”.

Nu numai parintii lui Valentin Zaharescu au fost socati in ziua aceea, ci si cei ai lui
Baloiu. Dupa proba de text, Costel a fost vopsit, ca sa se vada cum ar da la camera
cu parul roscovan. Cand l-a vazut intrand pe usa cu coafura “de dizeuza”, mama s-a
speriat. A doua zi cand a mers la scoala, diriginta l-a dat afara din clasa, pentru ca nu
fusese informata ca va avea un viitor star la ore. Iar in drumul de intoarcere spre
casa, calatorii, revoltati de culoarea stranie a pletelor lui, l-au dat jos din autobuz, cu
huiduieli: “Huo, derbedeul, uite cum e vopsit!”.

Echipa de filmare il ajuta la teme

A scapat de “persecutiile” necunoscatorilor o data ce au inceput filmarile... Ce trebuia


sa faca in film?! “Filmul incepe cu evadarea lui Nicolaescu, Andrei se numea in film,
detinut politic periculos, care scapa in timp ce este transportat spre o inchisoare de
maxima securitate. Eu si alti copii, povesteste Costel, ne jucam la o veche fabrica de
caramizi, al carei “proprietar” se muta cu parintii din oras si mi-o vindea mie. Pe 17
bile, un ceas stricat, o curea de pantaloni... Si, in timpul tranzactiei noastre, evadatul
trece prin curtea fabricii, eu il vad alergand. Ma imprietenesc apoi cu el, ii duc de
mancare, haine curate, il ascund in podul casei, tin legatura intre el si cuiburile de
ilegalisti. Adica de comunisti... Mama mea din film era Margareta Pogonat, iar tata -
Vistrian Roman.”

“Pistruiatul” a avut 10 episoade a cate 30 de minute fiecare. Dupa succesul de care


s-a bucurat serialul tv, Francisc Munteanu a luat pelicula, a pastrat cele mai reusite
secvente si a facut un film de lungmetraj, compus din trei parti. Interioarele au fost
filmate la Buftea, dar cea mai parte a serialului s-a turnat in Transilvania, la Cluj si
Oradea. Noua luni a stat Costel departe de Bucuresti. Mama lui primise invoire sa-l
insoteasca, iar Gabi, fratele mai mic, avea vreo 5 ani pe atunci, asa ca s-a alaturat si
el trupei. Trebuia chiar sa joace in film, lui Francisc Munteanu ii placuse mutrisoara
lui si-i rezervase rolul pustiului care se tinea dupa Pistruiatul. Numai ca Gabi, vazand
ca lui nu i se da o pusca de lemn, ca celorlalti copii, ci doar o creanga amarata, s-a
revoltat si n-a vrut sa se compromita. Rolul lui a fost dat altcuiva...

Casa lui Costel a fost, vreme de 9 luni, o camera de hotel pe care o impartea cu
mama si cu fratele. Facea scoala “prin corespondenta”, adica profesorii ii trimiteau
temele prin posta, iar cei din echipa de filmare isi puneau capul la contributie. “Toti
aveau grija de mine, eram doar un copil care se joaca... Cel mai tare ma ajuta
Francisc Munteanu, spune Costel. El si tinea foarte mult la mine. Era interesat sa
pricep lectiile, sa se lipeasca ceva de mine. Mi-a fost ca un tata, si atunci, si mult timp
dupa filmari.”

“Bila”, asa-i spunea Francisc Munteanu lui Costel, din pricina memoriei incredibile pe
care o avea pustiul. “Ma, ai o bila..., asa ceva n-am mai vazut!”, il lauda maestrul. Si
in fiecare seara regizorul il chema la el, ii dadea scenariul pentru a doua zi si-i zicea:
““Bila”, sa-mi scrii pe margine cu creionul cum iti vin tie replicile mai usor”. Replica ce
lui i s-a parut memorabila este un fel de incununare a obrazniciei din tot filmul: “Era
faza in care eu trebuia sa-i duc evadatului un sicriu plin cu arme. Si, pe drum, ne
opreste un soldat neamt, care intreaba: “Was is das?” (n.r. - “Ce e aici?”). “Nimic”, zic
eu. “Da-da-ca des-chi-chi-de sic-cricriul? “, intreaba balbaitul din gasca mea. “Was is
das sicriu?”, “Ma-ta!”, i-am urlat eu, cu mainile impreunate pe piept.” A fost cuvantul
care a razbunat cumintenia a mii de pionieri care urmareau cu sufletul la gura
“Pistruiatul”.

Nimic nu i s-a parut greu in timpul filmarilor. La inceput, doar a avut mari probleme cu
reflectoarele, care-l coceau din toate partile. Crede ca din pricina luminii lor puternice
a ramas si astazi cu o sensibilitate: ii place semiintunericul, iar vara nu poate iesi din
casa daca nu poarta ochelari de soare.

Dupa filmari, alte sase luni si jumatate a stat in studio, pentru postsincron. Trebuia
adica sa reinregistreze curat toate replicile, intr-o incapere izolata fonic. “A fost
calvarul vietii mele, marturiseste el. Replica trebuia spusa asa incat sa se potriveasca
exact cu miscarea buzelor din filmare...”. In ‘74, filmul a fost gata si a inceput
difuzarea lui la televizor.

Pentru “Pistruiatul”, Costel Baloiu a primit 85.000 de lei, o groaza de bani pe vremea
aceea. Ii primea insa cu taraita si platea impozite pentru ei. La sfarsit i-au mai dat,
bonus, inca 20.000 de lei. Ca economisese din pelicula, pentru ca la scenele lui nu
se tragea decat o dubla...

La 18 ani, era copil cu ... copil

A terminat liceul la “George Cosbuc”, dar n-a dat la IATC, pentru ca, zice el, nu i-a
deschis nimeni ochii, nu l-a impins de la spate. “Nu aveam cum, eram mult prea
indragostit, de pe atunci, de soferie. Mi-au dat carnet de conducere cu dispensa, de
la 17 ani si jumatate, ca sa scape de mine”.

Tot cu dispensa s-a si insurat. El avea 18 ani, ea - 16. Adriana, sotia, “numarul 1”,
cum ii place lui s-o numeasca, era deja gravida. Apoi, el a fost luat militar, a facut
armata tot la soferi, 18 luni. Cand s-a intors, a inceput sa priceapa ce fel de mancare
e casnicia si, in ‘80, s-a despartit de “numarul 1”. S-a angajat la taximetre, unde
clientii si colegii nu-l stiau decat de Pistruiatul. “Daca ma recunosteau vreunul pe
care-l duceam acasa, nu scapam de el pana nu ma ducea sa ma prezinte soacrei
care ardea mancarea, pentru ca statea cu ochii la serial, sau copilului care lua note
proaste, ca se uita la film. Ma flata, dar ma si punea in situatii putin penibile”,
recunoaste astazi Costel.

La taximetre a cunoscut-o pe sotia “numarul 2”, “cea mai neagra experienta din viata
sa”, dupa cum singur recunoaste. In ‘84 s-au casatorit, iar trei ani mai tarziu, Costel
ramane in Italia. “Dintr-o greseala, spune acum. Plecasem cu echipa Sportul
Studentesc la Verona, ca suporter. Si avusesem mai inainte niste studenti italieni
clienti de taxi, de care m-am lipit. Mi-au dat telefonul lor si mi-au zis: “Constantino,
daca ajungi vreodata in Italia, sa ne suni!”. I-am sunat, m-au luat de la hotel, m-au
plimbat prin pizzerii, am incremenit cand am vazut cum se traieste in Occident. M-a
luat valul, recunosc, si am ramas acolo, mai ales ca-mi spusesera ca pot sta 6 luni
fara probleme. Am lucrat la o crescatorie de fazani, cinci femele si un mascul, ii
hraneam, ii transportam. N-am cerut azil politic, dupa cinci luni si ceva m-am intors
acasa cu acelasi avion cu care plecasem, o coincidenta. A ras si echipajul de mine.”
Despartire cu doua iconite

Numai Securitatea n-a ras... Costel a fost luat in primire de la aeroport si pus sa scrie
“compuneri “ cat pentru toata viata. Securistii fusesera informati ca “Pistruiatul a fost
racolat de un serviciu secret din Roma si trimis in tara”. M-au batut rau de tot pentru
asta. Si mi-au facut mizerii, 11 luni nu m-am putut angaja nicaieri, traiam din mila
parintilor si desenam planse pentru studentii de la Medicina.”

Cum un necaz nu vine niciodata singur, in ‘88, “numarul 1” il anunta ca pleaca in


Canada, la o matusa stabilita acolo. Iar “numarul 2” se dovedeste a fi o femeie
josnica, el o paraseste si pleaca de la ea doar cu hainele si tablourile lui. Viata lui
intrase pe o curba descendenta si doar “numarul 3”, actuala lui sotie, Elena, l-a
readus pe linia de plutire. S-au casatorit in ‘89, cu toata impotrivirea parintilor lui,
care-i spuneau ca nu-i posibil sa te insori, a treia oara!, cu o femeie care are deja
doua fete. El a indragit insa copilele si le-a crescut ca si cand ar fi fost ale lui.

Insa dragostea pentru Robert, baiatul lui, i-a ramas intreaga si de aceea, in ‘92, cand
“numarul 1” i-a facut chemare si el a plecat in Canada, a suferit enorm. “Cand l-am
condus la aeroport, aveam la mine doua iconite, una i-am dat-o lui si alta a ramas la
mine. I-am zis: “Cand ne reintalnim, nu e nevoie de vorbe, aratam doar iconitele si
asta inseamna ca suntem din nou impreuna!”. Ne-am revazut dupa 7 ani, la
“Surprize, Surprize”, nu numai ca nu avea iconita la el, dar deja vorbea stalcit
romaneste. Si a plecat dupa trei saptamani, desi putea sa mai stea, ca un hot, fara
sa-si ia la revedere de la mine. M-a durut mult asta!”

Viata lui Costel n-a fost deloc una usoara. I s-au pus, cum ar spune Pistruiatul, contre
din toate partile. Filmul care l-a botezat pentru eternitate n-a ramas decat o
intamplare in viata lui. Una frumoasa, dar trecatoare. A revazut serialul de curand,
cand a fost redifuzat de un post de televiziune. L-a si inregistrat si, zilele trecute,
avand un prieten in vizita, a vrut sa i-l arate. Caseta cu Pistruiatul a ramas de-atunci
blocata in video. Nu mai vrea sa iasa. Nici din player, nici din viata lui, pe care acum,
prea tarziu, nu o mai poate schimba... Pistruiatul, pustiul care manca film pe paine, n-
a mai intrat intr-un cinematograf de 20 de ani.
Veronica si lumea ei de basm

Lulu Mihaiescu a consacrat un personaj


incantator.

O copilita cu ochi albastri si cosite


blonde. Infatisarea perfecta pentru
Veronica, “fata buna si cuminte”. Pe
creatorii muzicalului i-a cucerit insa Lulu,
o mogaldeata bruneta cu ochi negri si
isteata foc. Ea era, de fapt, Veronica.

Lavinia Tudoran

Avea 3 ani. Nu stia multe cuvinte si le incurca intelesurile nevoie mare. Dar avea
replica la orice. Plus ca era foarte muzicala. Simtea ritmurile, canta mult. Avea si cu
cine semana. Doar tatal ei e om de muzica. Lulu Mihaiescu, viitoarea Veronica,
aparuse deja la televizor, alaturi de o buna prietena a familiei, artista Angela
Moldovan. Ea a fost, de altfel, cea care a indemnat cuplul Mihaiescu sa-si duca fata
la o proba pentru muzicalul “Veronica”, lansat in 1972.

CANDIDAT-SURPRIZA. “Ne-am dus la Temi (n.r. - Temistocle Popa, compozitorul


coloanei sonore a filmului) sa o asculte. A placut-o din start. Era dezinvolta,
indrazneata”, isi aminteste tatal lui Lulu. A urmat proba de foc: prichindica la
Studiourile Buftea. “A trebuit sa cant, sa spun cateva replici pentru ca Elisabeta
Bostan (n.r. - regizorul) sa vada de ce sunt in stare”, ne-a detaliat chiar Lulu. Asa a
fost descoperita Veronica. Desi creatorii personajului si-o inchipuisera altfel. Au dat si
anunt la gazeta, chemand la probe fetite blonde cu ochi albastri.

ACTRITA DE NOTA ZECE. “Primul tur de manivela a fost cand Luleata avea 3 ani si
zece luni. Venea masina dimineata la 7 si o lua si se intorcea la 11 seara. A filmat in
toata tara si la Moscova. Cand venea acasa, nu ne povestea ce a facut, dar era
entuziasmata pana cand adormea”, zambeste mama lui Lulu. Pentru orice copil ar fi
o munca titanica. Dar Luleata se simtea excelent “la lucru”. “Imi amintesc totul. Sunt
lucruri de saptamana trecuta pe care nu le retin, dar filmarile, nici gand. Nu a fost
greu. A fost ca-ntr-un basm”, ne-a marturisit Lulu.

De opt ani in Canada

Lulu Mihaiescu povesteste cu nostalgie despre “Veronica”. Este surprinsa ca inca se


mai vorbeste de film si de personaj dupa peste trei decenii de la lansarea filmului. Nu
este singura productie in care a jucat. Au urmat “Veronica se intoarce”, “Mama” si
“Saltimbancii “, regizate tot de Elisabeta Bostan. Lulu nu mai face film. Are 37 de ani
si s-a mutat in 1996 in Canada, impreuna cu sotul si cu fiica sa, Ana, in varsta de 13
ani. Da lectii de pian si lucreaza la Departamentul financiar al unei companii de profil
electronic. “Veronica” i-a ramas insa in suflet. Filmul nu putea fi ratat de Ana. “I-a
placut mult. Le-a povestit si colegilor ei canadieni. Dar aici nu stie nimeni de
Veronica”, spune Lulu.
INEDIT

Ce poate pricepe un copil de 3 ani? Mai nimic. Lulu a fost insa un caz special. A trait
un si jumatate printre adulti, e drept, in lumea povestilor. Cel mai bine s-a inteles cu
Pittis. “Dragoste mare, amor nebun”, glumeste mama lui Lulu. Cu regretatul Dem
Radulescu facea pozne. O scena amuzanta a fost cea cu trasura. “Dem gonea cu
trasura. Pe Lulu o luase frica. N-a mai rabdat: “Bibanule, mai incet, ca ma zdruncini”.
El i-a soptit suierat: “Taci, fiara, ca stricam filmarea””, se amuza tatal lui Lulu. Un alt
moment inedit a fost atunci cand un coordonator i-a spus sa stea langa o floare pana
ii face el semn sa plece. A trecut o jumatate de ora pana si-a amintit ca mititica
ramasese stana langa floricica. Lulu a fost si prietena lui Gopo, care a desenato in
avion, in 1973, in drum spre Moscova.

“Nu stiu ce e aia noptiera”

Artistii care au avut grija de Luleata i-au fost parteneri in film sau au lucrat pentru
desavarsirea “Veronicai” isi amintesc cu drag de vremurile cand a fost facut
muzicalul. Ei insisi au intruchipat personaje a caror amintire ne incanta si azi.

SCENA. Angela Moldovan, in film Smaranda, fiind prietena a familiei Mihaiescu,


trebuia sa fie cu ochii pe Lulu si pe platou, si pe langa, cum s-ar spune. “Am jucat cu
mare placere in film. Una dintre cele mai placute perioade din viata mea. Imi
amintesc un moment mai nostim cu Luleata. Zizi Bostan i-a zis: “Veronica, te duci la
noptiera sa scoti rata din sertar”, apoi a strigat “Motor “ si trebuia facuta scena. Insa
Lulu a ramas pe loc, nedumerita. Zizi a ridicat un pic tonul, ea a inceput sa planga. In
pauza am intrebat-o ce patise, iar ea mi-a spus suparata: “Tanti Angelica, eu nu stiu
ce e aia noptiera, noi nu avem acasa””, ne-a povestit doamna Moldovan.

SORICELUL AURICA. Un rol destul de chinuitor l-a avut George Mihaita. El l-a
intruchipat pe celebrul soricel Aurica si nu era dificila intepretarea, cat pregatirile
tehnice. “Imi erau obrajii acoperiti cu un fel de latex, un cauciuc si cand mi-l scoteam
seara parca imi scoteam obrajii cu totul. Peste toate insa a fost o mare bucurie, am
intrat cu totii intr-o poveste. Este un film pe care il iubesc enorm”, isi aminteste
Mihaita.

MUZICA. Maestrul Temistocle Popa, care a compus muzica pentru “Veronica “, are o
slabiciune pentru acest film. “Dintre cele 50 de muzici de film pe care le-am creat,
“Veronica” ramane pe primul loc”, ne-a spus Temistocle Popa.

PENTRU TOATE VARSTELE

Filmarile la muzicalul “Veronica - un film pentru toate varstele” au durat peste un an.
A fost lansat in 1972, la Cinematograful Patria. S-au tras cadre in tara si la Moscova.
Productia a fost regizata de Elisabeta Bostan. In lumea de basm au acceptat sa intre
actori mari, precum Dem Radulescu (motanul Danila), Vasilica Tastaman (vulpea),
George Mihaita (soricelul Aurica), Margareta Paslaru (educatoarea, zana si
imparateasa furnicilor), Angela Moldovan (Smaranda), Florian Pitis (greierele), Mihai
Stan (corbul). Filmul a fost premiat la Moscova si la Gijon.

POVESTEA
O poveste amuzanta, o feerie muzicala, cu talc si multe pilde. Actiunea este povestita
pe scurt chiar de Lulu Mihaiescu: “Veronica era la un orfelinat. De ziua ei a primit o
traistuta fermecata, cu ajutorul careia putea zbura si nu numai. Traistuta ii indeplinea
toate dorintele. Dar Veronica trebuia sa fie ingaduitoare si darnica, sa-i ajute pe
ceilalti copii. Si nu a facut-o. Nu a impartit cu ei darurile primite. A fost rea. Si-atunci
traistuta s-a suparat foc si a pedepsit-o pe Veronica fugind la Zana. Asa ca Veronica
a fost nevoita sa porneasca in cautarea traistutei. Si asa intalneste pe drum toate
animalele: vulpea, motanul, corbul, greierele, soricelul, furnicuta. Prieteni buni si rai.
De exemplu, vulpea o invata sa fure si sa minta. Dar numai cunoscand astfel de
personaje, Veronica a invatat sa separe binele de rau. Asa ca finalul a fost fericit”.

VERONICA

Veronica, Veronica,
Fata buna si cuminte,
Cu obrajii de petale
Si suras de catifea.
Veronica, Veronica,
Numai soare vei
avea (...)
Veronica, Veronica,
Fata buna si cuminte,
Pentru tine, Veronica,
Traista este darul meu.
Ea e plina de poveste,
E o traista fermecata
Poate multe sa te-nvete
Daca o asculti mereu...

Versuri de Mircea Bloc


Muzica de Temistocle Popa
Inger, ingerasul meu, Icoana n-am furat-o eu

Replica lui Patraulea (Jean


Constantin) din “B.D. la munte si la
mare” a ramas celebra.

La inceputul anilor ‘70, Brigada


Diverse a Militiei rezolva toate
cazurile. Iar peripetiile politistilor si
ale celor trei gainari ii aduceau pe
romani in salile de cinematograf.

Cristian Petru

Au trecut mai bine de 30 de ani de la aparitia seriei B.D.- urilor (“B.D. intra in
actiune”, “B.D. in alerta”, “B.D. la munte si la mare”), dar personajele nu au fost
uitate. Multi dintre cei care au lucrat la cele trei filme cu Brigada Diverse nu mai sunt
printre noi. Scenaristul filmului, Nicolae Tic, a murit si el. Chiar daca nimeni nu prea
mai stie de unde a pornit ideea filmelor, cele trei comedii cu politisti si gainari au
ramas in memoria romanilor.

Intalnire cu Patraulea

L-am intalnit pe Jean Constantin, cel care a intrat perfect in pielea hotului de
buzunare Patraulea, in Constanta, orasul in care locuieste marele actor. Are 76 de
ani, dar nu-i arata. Mi-a dat dat autograf pe o carte despre viata sa si apoi a inceput
sa-mi povesteasca despre cele trei filme cu Brigada Diverse. “S-au filmat in mai
multe locuri, iar eu trebuia sa fac naveta, deoarece locuiam in Constanta. Se
intampla sa mai intarzii, si atunci Toma Caragiu spunea “Pastele mamei lui de tigan.
Sigur a furat ceva din tren, l-au prins si de-asta intarzie”. Dar ne-am inteles cu totii
foarte bine. A fost o relatie foarte stransa intre noi, actorii din film. Iar regizorul ne
lasa sa mai bagam si de la noi”, povesteste nea Jean.

Filmari cu camera ascunsa

Isi aduce aminte de bastoanele pe care le-a luat in cap in timpul unei filmari cu
camera ascunsa pentru B.D.- uri. “Trebuia sa fur catelul unei doamne pe strada. Ea
nu stia ca sunt actor si pana au venit cei din echipa sa ma salveze, mi-am luat cateva
bastoane si umbrele in cap.” Jean Constantin gesticuleaza astfel ca la fiecare
intamplare povestita de el rejoaca rolul lui Patraulea. Se ridica peste de la masa, ma
prinde sanatos de brat, imi arata cum a fost lovit in cap cu bastonul de doamna cu
catelul. Nea Jean a devenit din nou Patraulea.

“Noi eram niste hoti mai cuminti”

Incepe sa rada si imi povesteste o intamplare amuzanta de la filmari. “Trebuia sa


filmam la inchisoare, iar noi, cei trei hoti, Dem Radulescu, Puiu Calinescu si cu mine,
eram deja imbracati in hainele vargate, cand am intrat in frizeria puscariei. Frizerul
ne-a luat tare, ne-a spus ca o sa ne tunda scurt. Noi am incercat sa ii spunem ca
suntem actori. Iar el ne-a raspuns: “Asa sunteti toti infractorii. Veniti aici si va credeti
mari”.” Nea Jean povesteste cu verva, gesticuleaza si incearca sa imite vocea
personajelor despre care vorbeste. Isi retraieste rolul. “S-a muncit foarte mult. Dar a
fost frumos. Radeam uneori in timpul fimarilor de nu se mai putea trage nimic.
Filmele s-au bucurat de mare popularitate. Chiar si din partea Militiei. Noi eram niste
hoti mai cuminti. Gainari, nu talhari care omoara. De fapt, atunci nici nu se fura cum
se fura acum”, spune nea Jean.

26.000 de lei pentru un film

In aceeasi perioada in care se filma “B.D. la munte si la mare”, Jean Constantin lucra
si la alte filme. Dar de fiecare data, pentru fiecare film, a incercat sa fie cat mai
credibil. “Filmam la o manastire de pe langa Piatra-Neamt, iar eu eram imbracat in
haine de preot. Intrasem atat de bine in rol, incat a venit o femeie la mine sa o
spovedesc.” Actorii castigau bine pe vremea aceea. “Luam 40.000 de lei pentru un
film, iar in mana luam cam 26.000 de lei. Iar acum iau o pensie de 4 milioane. Asta
e.” Imi da mana si pleaca. Mi se pare insa ca am stat de vorba cu Patraulea, atat de
reale au fost povestirile. Si primul impuls e sa verific repede daca portofelul e la locul
lui si nu mi l-a sutit gainarul.

Plutonierul Capsuna vorbea cu cainele

“In perioada aceea eram actor la Sibiu. Jucasem in cinci-sase filme, iar cand Mircea
Dragan a facut seria B.D.-urilor nu a luat un debutant si m-a luat pe mine. Cu o
distributie ca aceasta, cu Toma Caragiu, Bibanul - Dem Radulescu, Puiu Calinescu,
Jean Constantin era clar ca filmul urma sa fie o comedie”, povesteste Sebastian
Papaiani, actorul care l-a interpretat pe plutonierul Capsuna. Marele actor povesteste
ca, pe platourile de filmare, intamplarile amuzante se tineau lant. “Eu nu aveam hazul
lor. Jean Constantin, Puiu Calinescu, Bibanul aveau un umor ilar, deosebit.
Cateodata ieseam din cadru din cauza ca radeam de ei, de partenerii mei.”

Miel in postul Pastilor

Isi aminteste o intamplare amuzanta si incepe sa rada. “Eram la filmare la o


manastire, pe langa Piatra-Neamt. Era in ajunul Pastilui. Era post si la masa ne-au
dat mamaliga sa mancam. Mamaliga cu ciorba de fasole primul fel si aceeasi
mamaliga am mancat-o la felul doi cu fasole iahnie. Dupa doua ore, de la mamaliga
si de la fasolea aia ni s-a facut foame. Jean Constantin s-a dus pana la staret si i-a
spus ca noi mai vrem ceva de mancare. Si ne-a dat staretul atunci un miel pe care l-
am mancat.”

Marele actor are amintiri placute si in legatura cu partenerul lui, cainele Costel.
Patrupedul era un ciobanesc german, lucra la Militie, iar numele lui real era Rurich.
“Mi-a fost teama la inceput de el, umblam cu o punga cu ficat. Cainele m-a mirosit. I-
am dat ficat de porc pana ne-am imprietenit atat de bine, incat, atunci cand il strigam
atat eu, cat si dresorul lui, cainele statea in dubiu. Nu stia la cine sa mearga. La mine
era o treaba de suflet”, povesteste Sebastian Papaiani. Chiar si acum, dupa mai bine
de 30 de ani de la premiera filmelor din seria B.D.-urilor, Papaiani mai este intrebat
de personajul lui. “Acum cateva zile ma intorceam din Targoviste si m-am oprit sa imi
cumpar ceva din Chitila. Erau in fata magazinului mai multi oameni care stateau la o
bere. Unul dintre ei m-a intrebat ce mai face Costel. “E oase si surcele”, i-am
raspuns.”

Trei comedii intr-un an si jumatate

“Cele trei parti s-au filmat intr-un an si jumatate. Fiecare film era de sine statator.
Mircea Dragan, regizorul filmului, era obisnuit cu filme istorice, nu cu comedii. Nu ne
dadea multe indicatii. De fapt, ce indicatii poti sa le dai lui Jean Constantin sau lui
Dem Radulescu”, povesteste Papaiani. Costurile unui film romanesc pe vremea
aceea erau mici, incasarile erau insa mari. “Nu se poate spune ca exista o coloana
sonora care sa sustina partea comica. Era asa, cate o clapa de pian, o toba in
momentele mai importante.

ECHIPA B.D.

Regia: Mircea Dragan


Scenariul: Nicolae Tic, Mircea Dragan
Cu: Toma Caragiu, Dem Radulescu, Sebastian Papaiani, Puiu Calinescu, Iurie Darie,
Dumitru Furdui, Ion Besoiu, Vasilica Tastaman, Ioana Dragan, Cella Dima, Boris
Ciornei, Reka Nagy.
Peripetiile lui “Pacala”

In 1974 s-a filmat povestea romanului inteligent, cu umor si spirit justitiar.

De secole, mergand pe ulite ferite sau


la drumul mare, cu pielea “fermecata “
de juninca in bat, Pacala “se razboieste
cu un balaur cu o mie de capete:
prostia”. Inteligent si cu limba ascutita,
personaj emblematic pentru romani,
Pacala “rade de cei prosti, vicleni,
obtuzi, lacomi sau mincinosi”. In urma
cu 30 de ani, actorul Sebastian
Papaiani intra in legenda jucandu-l pe
Pacala. Nu fara peripetiile aidoma celor
traite de personaj.

Alexandru Nastase

Intr-o dupa-amiaza, Pacala se plimba alene cu pielea de juninca in spate. Se oprea


la cate o margine de drum, spre a-si trage sufletul si a-si intinde incheieturile. Cand s-
a innoptat, a tras la casa unei satence si a cerut gazduire. Milostiva, femeia l-a primit,
dar l-a rugat s-o ierte ca n-are vreme de stat la povesti: barbatul care era dus la
padure trebuia sa se intoarca, iar ea nu mai prididea cu treaba. Pacala o surprinde
pe femeie gatind bunatati, dar este uimit sa vada cum, in clipa cand sotul intra in
batatura, femeia ia bucatele si le ascunde care pe sub pat, care pe dupa cuptor.
Fiindca nu voia sa manance terciul gol, Pacala ii sopteste sotului flamand ca pielea
de juninca are putere de proroc si ca, daca ii da o galeata de galbeni, ii va spune
cum sa manance pe saturate. Pacala pune urechea pe pielea de juninca si, rand pe
rand, ii dezvaluie unde sunt bunatatile. A doua zi primeste o galeata de bani, in
schimbul pieii, si inca doua de la nevasta, pentru a o invata pe aceasta ce trebuie sa-
i faca “prorocului “ sa-si piarda darul. Tot intr-o dupa-amiaza, Sebastian Papaiani -
interpretul lui Pacala - a fost nevoit sa stea atarnat o ora si jumatate in timpul ce filma
o scena, pentru ca tehnicienii “de la sol” gasisera de cuviinta sa plece la masa,
lasand totul balta.

“Pacala e definitoriu pentru romani”

In 1964, premiera filmului “Un suras in plina vara” in regia lui Geo Saizescu si cu
Sebastian Papaiani in rolul principal obtinea un impresionant succes de public si de
critica.

“Acest film a fost motorul care a pornit ideea unui film despre Pacala - isi aminteste
astazi protagonistul Papaiani. Dupa “Un suras in plina vara”, Dinu Sararu a scris o
cronica de film in care spunea ca personajul meu, Fanita - un copil de taran venit la
orassa lucreze pe santier, nu este decat un Pacala al zilelor noastre“.
“Temperamentul special, inteligenta si umorul lui Papaiani m-au facut atunci sa ma
gandesc la o idee de scenariu pentru un film cu Pacala. Eu sunt adeptul tipurilor
umane si e nevoie de stiinta depistarii unui tip, unui personaj care reprezinta o natie,
o regiune, pentru ca doar asa ideile si mesajul ajung la public. Pacala e definitoriu
pentru romani”, crede regizorul Geo Saizescu. Legatura astfel creata intre actor si
regizor a fost consolidata in “La portile pamantului” al lui Saizescu, unde Papaiani a
jucat din nou un rol principal. “Eu, ca regizor, am un principiu: sa cresc o data cu
actorul, cu scenografii, cu alti tehnicieni. Se formeaza astfel un spirit de echipa care
te ajuta foarte mult”, explica Saizescu. A urmat apoi, in ‘68, “Balul de sambata seara”.
“In acest film, personajul Papa-Lapte, jucat de Papaiani, visa sa-si gaseasca o fata,
ca si duminica lui sa fie plina de dragoste. Ironia face ca el sa intalneasca doua fete -
blonda si bruna - si sa nu stie pe care s-o aleaga. Dupa premiera, presa a scris ca se
pregateste un Pacala. Cred ca acela a fost momentul in care, impreuna cu D.R.
Popescu, am decis sa lucram la un scenariu pentru filmul “Pacala”. Era un timp al
personajului, daca nu il faceam atunci, nu il faceam niciodata! Cred cu tarie ca
Papaiani trebuia sa fie Pacala, fara el nu as fi facut filmul”, povesteste regizorul.

Cenzura se gandea la Marele Pacalitor

“Saizescu are marea calitate ca te implica pe tine ca actor in partile tehnice ale
filmului. Asta a facut foarte bine scenariului “, povesteste Sebastian Papaiani. Nu a
fost insa prea simplu, deoarece tovarasii de pe la partid nu priveau cu ochi buni
peripetiile si ironiile lui Pacala. “Am construit un scenariu pentru sase episoade.
Aveam mult material de valorificat, incercam sa acopar filosofia, umorul, inteligenta,
spiritul justitiar al personajului. Dar stiti cum e: de ras se teme si vladica, si opinca. S-
au nascut intrebari: cine e Pacala, unde vrea sa bata? Toti se gandeau ca ar putea
fi... Marele Pacalitor. Si cenzura lucreaza pe doua fronturi, ori taie, ori te amana. S-au
pacalit, pentru ca am avut rabdare si perseverenta si am continuat sa propun
scenariul in ciuda scuzelor lor ca “Pacala” era prea scump”, povesteste Geo
Saizescu.

“Povestile erau fabuloase, dar filmul era natural, pentru ca Pacala reprezinta natura!
Nu avea substrat politic. Nici cenzorii nu stiau de ce interzic scenariul”, spune
Papaiani.

Iesirea din rama

Saizescu isi aminteste ca filmul s-a turnat abia intre ‘72 si ‘73, in nordul Olteniei, la
Pausesti-Maglas, Govora, Ionesti sau Balcesti, insa nu au lipsit incidentele. “Am avut
peste 200 de actori implicati. Numai in ceata lui Pacala care cautau fundul Oltului
erau vreo 50-60 de actori. Si acum ma induiosez ce tarie am avut sa domin acea
lume speciala - actorii”, povesteste regizorul. “La filmari veneau tot timpul oameni din
partea locului. Imi amintesc si rad si acum de unul caruia i-am spus sa iasa din
cadru. S-a uitat ala in jos, in dreapta si-n stanga, nu intelegea ce se intampla. Atata
s-a dat mai in spate, ca a nimerit intr-o groapa si a cazut. Cadru inseamna rama in
Oltenia si omul nu pricepea in ce rama se bagase”, rade Papaiani. “Prin toamna lui
‘72, nici nu incepusem bine filmarile ca s-au pornit niste ploi de, numai! 42 de zile
numarate a plouat continuu, iar multi au petrecut jucand jocuri jucause pe bani prin
camerele hotelului, de nu stiam de unde pe care sa-i mai adun!” Pentru ca in
Romania nu exista tehnica necesara, trucajele din “Pacala” s-au realizat in
strainatate, dar si acestea s-au facut cu peripetii. “Am incercat la Moscova si
Leningrad, dar ne-au refuzat rusii. Ne-au plimbat de la unii la altii de numai si atunci,
patrioti din fire fata de rusi, ucrainenii ne-au chemat la Kiev, la studiourile Dovjenco”,
povesteste Saizescu.
Un Hamlet autohton

“Pe unde mergeam pentru promovarea filmului, lumea ne coplesea. Oamenii se


identificau cu Pacala, voiau sa fie Pacala, jucau scenete din film pe care le adaptau,
era fantastic. Devenisem o vedeta in adevaratul sens al cuvantului, nu doar un actor
mai cunoscut. Lumea ma recunostea pe strada, ma strigau: “Pacala! Uite-l pe
Pacala!””, povesteste Papaiani. Actorul spune ca, destul de curand dupa succesul
imbatator, a venit si reversul medaliei. “Regizorii m-au evitat. Unii nu au facut
distinctia intre actor si personaj. Au vazut doar ca am devenit cunoscut ca si actor de
comedie. Un regizor mi-a povestit bunaoara ca regreta foarte mult ca nu sunt un
actor pentru el. Am sfarsit prin a juca in sapte sau opt filme de-ale lui... Stiti cum se
spune, ca Hamlet se uita cu un singur ochi la Pacala. Nu exista actor de comedie sau
de drama, exista actor si atata tot!”, spune Papaiani.

“La Kiev, oamenii erau obisnuiti sa ia masa de pranz, in coloana, fix la ora 13:00. In
ziua cand filmam scena cu barza, eu eram atarnat la 15 metri, dar asta nu a interesat
pe nimeni in clipa in care s-a dat semnalul pentru a se pleca la masa. Am ramas
atarnat acolo o ora si jumatate, ca nu avea cine sa ma dea jos. Cand s-au intors nu
au zis nimic, nici nu-si imaginau cum am stat eu acolo, in spatiul acela ingust, fara sa
ma clintesc”

Sebastian Papaiani despre aventurile lui Pacala

ISTORIE
Prezent in snoave si povestiri populare, Pacala devine personaj literar, peripetiile
sale curgand din condeiele unor autori ca Ion Creanga, Ioan Slavici sau Petre Dulfu.
In 1920, Pacala devine eroul primelor desene animate romanesti. Regizate de Aurel
Petrescu, peliculele s-au bucurat de un succes important de public. Aparitia
personajului pe marele ecran este parca desprinsa din peripetiile sale.

CIFRE
“Pacala” a costat 6,8 milioane de lei. Sebastian Papaiani a primit 26.000 de lei. “Pe
hartie erau 40.000. Erau banii pe 6-7 luni, nu ramaneai cu prea mult. Iti dadeau un 10
la suta din banii astia cand incepeai postsincronul “, spune Papaiani. Actorul spune
ca i-a placut foarte mult rolul si ar fi vrut sa fie toata viata Pacala. Adevarata rasplata
a venit insa dupa premiera, cand, potrivit lui Saizescu, prin salile de cinema au trecut
aproape 20 de milioane de spectatori! #

ECOURI
Actorul principal, regizorul si scenaristul au fost premiati pentru film, dar personajul
nu a mai fost reluat de nici unul dintre ei. Pentru 2004 insa, Saizescu promite o
continuare: “Pacala se intoarce... si ramane”, care va avea primul tur de manivela in
mai. Papaiani spune ca regizorului “i-a ramas in gusa” mult material de la vechea
pelicula, pe care l-a adaptat la conditiile si naravurile actuale. Papaiani va fi tatal lui
Pacala.
Toma Caragiu a vrut sa moara in picioare

“Actorul si salbaticii” pledeaza


pentru curaj.

Curaj, exuberanta, patriotism, umor,


responsabilitate. Aceasta este
coloana vertebrala a unui personaj
adorat de public, care a readus pe
scena pe cel mai mare actor al
teatrului de revista: Constantin
Tanase, interpretat cu excelenta de
Toma Caragiu.

Iohanna Onaca

Sali de cinema arhipline, cozi la bilete, un succes fulminant. Filmul “Actorul si


salbaticii”, aparut in 1974, a adus pe scena actori pe care publicul ii pastreaza in
suflet si astazi. Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Marin Moraru, Mircea Diaconu,
Margareta Pogonat, Ovidiu Iuliu Moldovan sunt nume sonore pe care regizorul
Manole Marcus le-a adunat intr-un film dedicat marelui Tanase si luptei contra
fascismului. Cativa dintre ei nu mai sunt astazi, dar cei care au ramas vorbesc
despre acest film cu infiorare si admiratie.

Caragiu, Tanase si legionarii

Actiunea se desfasoara in vremea ascensiunii Garzii de Fier, sprijinita de regalitate,


in preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. In incordarea epocii, in
confruntarile aspre care se anuntau s-a ridicat protestul multor romani. Printre acestia
este si popularul actor de revista Caratase, personaj care este de fapt intruchiparea
marelui Constantin Tanase. De pe scena teatrului sau, Caratase face glume si
scenete pentru a denunta primejdia legionara si fascista, aluzii care deranjeaza
conducerea Garzii de Fier. Amenintat, haituit, brutalizat, marele actor ii denunta pe
“salbatici” intr-un monolog ramas celebru in istoria cinematografiei.

Un film despre rusi

Scenaristul Titus Popovici si regizorul Manole Marcus au creat o metafora subtila,


prin care au vorbit altfel publicului din anii ‘70 despre realitatea din acea vreme.
“Toata lumea care vedea filmul in anii aceia il citea, il decripta altfel”, spune Mircea
Diaconu, care a jucat rolul lui Radu Toma, un comisar al Politiei Judiciare, insarcinat
sa il apere pe marele actor. “Filmul era despre Constantin Tanase, despre Caratase.
Insa “raii”, care in filmul nostru erau legionarii, fascistii, toata lumea stia ca erau cu
totul altii, ca erau “rosiii” din est. Toata lumea decripta in felul acesta povestea si
accepta ca nu se putea vorbi altfel pe aceasta tema decat asa.” Rolul principal a fost
scris special pentru Toma Caragiu.
O moarte cu fruntea sus

Sceneta si monologul antihitlerist de final jucate de Caratase reprezinta cheia


filmului. Deghizat ca Hitler si vorbind nemteste, el ironizeaza spiritul fascist,
demascand si acuzand intentiile fuhrer-ului german. Apoi se intoarce obosit in culise,
unde intampina moartea in picioare. “De fapt, scenariul prevedea ca personajul sa
moara in pat”, spune actrita Margareta Pogonat. Dar Toma Caragiu a insistat sa se
schimbe, pentru memoria lui Tanase, iar filmul sa se termine cu un cadru in care el
moare “in picioare”. A fost un lucru la care a tinut Toma, iar regizorul l-a acceptat”, isi
aminteste Margareta Pogonat. Mircea Diaconu avea in spate un securist In timpul
filmarilor la “Actorul si salbaticii” s-au intamplat si lucruri care acum te fac sa
zambesti, dar atunci erau destul de grave. “Se folosea o mana la filmari; legionarii
lasau o mana taiata lui Caratase ca sa il sperie”, isi aduce aminte Mircea Diaconu. “O
mana reala, de la morga, care din intamplare a ajuns a doua zi intr-un cos de gunoi si
a fost gasita de cineva. A inceput un scandal ingrozitor, cu anchete, pana cand s-a
dovedit a fi un “reziduu de filmare””, mai spune el. Filmarile au durat patru luni, cu 10
ore de munca pe zi, cu un consum intelectual si emotional deosebit. Dar apareau si
imprejurari inedite carora actorii trebuiau sa le faca fata. “Pistolul pe care il purtam imi
era adus de un domn, capitan de securitate si statea numai langa mine. Practic, el
era tocul meu de pistol, pentru ca il primeam numai in clipa in care aveam nevoie,
dupa care imi era luat. L-am rugat sa mi-l dea mai devreme, ca sa pot exersa, dar nu
a acceptat. La un moment dat l-am convins si ne-am dus mai departe, ne-am ascuns
ca sa pot exersa miscarile firesti cu pistolul”, marturiseste Mircea Diaconu.

Toma Caragiu traia fiecare rol

Marele actor Toma Caragiu s-a nascut pe 21 august 1925 intr-o comuna din Grecia,
intr-o familie aromana. A jucat in nenumarate piese de teatru si productii
cinematografice. “El a creat un tip anume in tot ce a jucat, in piese de teatru, in
monologurile sale de televiziune “, spune Margareta Pogonat. Cutremurul din martie
1977 l-a prins in apartamentul sau din centrul Bucurestiului, impreuna cu Alexandru
Bocanet. A incercat sa coboare scarile, insa a murit printre daramaturi. Apartamentul
sau a fost gasit intact, neatins de cutremur.
Sofia Loren a dorit sa fie Vitoria Lipan
“Baltagul” s-a nascut chinuit. Cu personaje construite de Sadoveanu, picatura cu
picatura din sufletul civilizatiei romanesti, dar jucate splendid de doi mari actori
italieni: Margherita Lozano si Folco Lulli.

Eugen Ciufu

Acceptat si apoi refuzat de Pintilie, “Baltagul” a incaput pe mainile regizorului Mircea


Muresan, care a inceput cu o distributie romaneasca, pentru ca in final sa fie o
coproductie, sub aceeasi regie. In “Baltagul”, singura secventa care i-a deranjat pe
vigilentii cenzori comunisti a fost cea a inmormantarii lui Nichifor Lipan. “Comunistii
nu ii iubeau pe popi. Norocul a venit din partea unui inalt responsabil, absolvent de
seminar teologic. A fost o inmormantare in toata regula, la care au participat, din
proprie vointa, peste o suta de tarani autentici din zona Vatra Dornei”, povesteste
amuzat regizorul Mircea Muresan.

Sofia Loren ar fi jucat si gravida

Pentru ca producatorul a vrut neaparat ca rolurile principale sa fie jucate de doi actori
italieni, Mircea Muresan a cerut-o pe Sofia Loren. Actrita a fost fascinata, dorind sa o
joace pe Vitoria Lipan, chiar daca era insarcinata in luna a sasea. Pana la urma s-a
ajuns la concluzia ca lucrurile s-ar fi putut complica. In aceste conditii a fost preferata
Margherita Lozano, cunoscuta ca una dintre marile doamne ale cinematografiei,
jucand cu predilectie in “filme culturale”, de mesaj.

“Taranca” Margherita de Vatra Dornei

Regizorul Mircea Muresan povesteste ca Lozano a fost atat de patrunsa de rol, incat
“a umblat prin Vatra Dornei imbracata in port popular, cu sumanul Vitoriei Lipan, pe
care pana la urma l-a si cumparat. Se ducea in piata orasului si lumea credea ca e o
taranca de prin partea locului “, spune regizorul. Mircea Muresan isi mai aminteste ca
dornenii se atasasera atat de mult de ea, incat la filmarile de final, la scena
priveghiului, cateva sute de tarani autentici s-au strans ca sa o vada. Au facut
figuratie fara sa stie. Fiindca era cu cateva saptamani inainte de Pasti, taranii i-au
adus actritei cosuri cu oua incondeiate, cozonaci, cas, butelci de vin si cate cele. Din
echipa de filmare, de Margherita Lozano se “atasase” foarte mult “badia” Ernest
Maftei, dar nu i-a mers...

DE OCAZIE Un cascador sleampat

Unul dintre rolurile mai “consistente “ i-a apartinut unui oarecare Paul Misai, care l-a
jucat pe Gheorghita, fiul Vitoriei si al lui Nichifor Lipan. Despre modul in care a fost
ales “actorul”, Mircea Muresan spune ca, fiind in criza de timp, nu a mai putut face
ceea ce azi se numeste casting si pentru acest rol. “Prin curte, pe la Buftea, l-am
vazut pe unul mai sleampat, care facea pe cascadorul. Era un pusti, de 19 ani, si
avea mersul lui Gheorghita. Am zis: “.sta e!”. Si l-am luat. Adevarul e ca a facut un rol
foarte bun. Acum nu mai stiu nimic de el. A fugit din tara, la scurt timp dupa film”,
spune Muresan.
INFARCT
Ultimul film al lui Folco Lulli

Desi, la fel ca si Margherita Lozano, nu era un superstar, Folco Lulli a jucat alaturi de
mari vedete ale cinematografiei, precum Jean Marais, Marcelo Mastroiani si Louis de
Funes. La doua luni dupa “Baltagul “, actorul italian s-a stins din viata, rapus de un
stop cardiac. A fost ultimul sau film.
Nea Marin, un prototip national

Bulgare de intelepciune, de smecherie, de optimism.

Amza Pellea s-ar fi putut numi in o


mie de feluri, dupa oricare dintre
personajele carora le-a dat viata. Insa
toata lumea l-a simtit a fi mai ales
“nea Marin”. Fiindca mai ales cu
acesta Amza s-a identificat pana la
contopire. Nimeni nu si-l mai poate
inchipui pe Amza decat dandu-si
palaria ponosita pe ceafa si
exclamand mucalit: “Baaa, tata, ba!”.

Ciprian Chirvasiu

Personajul s-a nascut o data cu Amza Pellea, in vestitul Bailesti. Era o parte din el
insusi, o parte dintr-un var de-al lui, o parte din tatal sau, cate o parte din fiecare
satean de-al locului. Ca si nevasta-sa, Veta, ca si nepotul Suca, ca si nasul
Pandelica. In facultate, Amza spunea cu un haz nebun bancuri cu olteni. Era acolo,
intr-i nsele, un nene sugubat, aparent intr-o defensiva permanenta, usor viclean, cu
limba ascutita. De fapt, acela era omul care pricepe totul intr-o clipa, dar exprima cu
ironie doar jumatati de adevar, spre a-i da adevarului sansa calatoriei fara sfarsit.
Adica Amza spunea bancuri cu ai lui si cu sine insusi. De aceea, pe atunci nu s-a
gandit nici o clipa ca “nea Marin” va ajunge celebru. Apoi bancurile s-au transformat
in monologurile interpretate pe postul national de televiziune. Tudor Vornicu a facut o
pasiune definitiva pentru olteanul cu ilic. In plina epoca a griului, mizeriei si
neputintei, Revelioanele cu “nea Marin” ne salvau pe taramul semnifica- tiilor, ne
racoreau, ne umpleau cu o tandrete mantuitoare, ne ajutau sa trecem prin grotescul
zilei de maine. Consacrarea in clasicitate vine in 1980, o data cu premiera
lungmetrajului “Nea Marin miliardar “, singura comedie care a iesit de sub bagheta
prolifica a regizorului Sergiu Nicolaescu. Succesul a fost enorm. Dupa aceea, “nea
Marin” s-a retras din lume catre ungherele sufletelor noastre, ca sa mai traiasca
putin, chiar daca Amza Pellea nu se mai vedea. In urma au ramas martorii. Iata-i pe
cativa dintre ei: Oana Pellea, Draga Olteanu Matei, Sergiu Nicolaescu.

Dorul de speranta

Actrita Oana Pellea, fiica lui Amza Pellea, isi aminteste cu nostalgie: “Pentru el, nea
Marin a insemnat vesnica intoarcere acasa. Amza nu era un citadin. Fugea deseori la
Bailesti, doar ca sa stea pe prispa, sa se incarce. De aceea, poate, spre sfarsitul
vietii a devenit pasionat de pescuit si de vanatoare. La inceput au fost numai
poantele pe care si le aducea aminte. Colegii i-au spus ca personajul acesta ar trebui
sa existe, dar Amza nu a crezut in el. Probabil ca toata iubirea pentru pamant, pentru
oamenii de acolo, pentru oarecum ciudatul spirit oltenesc s-au esentializat in nea
Marin. A devenit un bulgare de intelepciune, de smecherie, de optimism. A fost iubit
nu doar fiindca ii facea pe oameni sa rada, dar era un personaj pentru care iti dadeai
camasa de pe tine. Emana speranta, dezvolta tehnici de supravietuire. Astazi sunt
oprita pe strada si mi se face un compliment suprem atunci cand mi se zice: “Ne e
dor de el!”. De fapt, oamenii spun: “Ne e dor de speranta! “.

“Acest personaj il regla pe Amza”

“Monologurile de la televiziune i se datoreaza lui Tudor Vornicu. Acesta il iubea si il


intelegea pe Amza peste cuvinte. Si le scria noaptea, la biroul lui. Manuscrisele au
extrem de putine corecturi. Textul ii venea, cum se zice, dintr-una. Urma o sedinta cu
cel mai aprig critic al lui: mama mea. Ne citea. Era fabulos. Radeam cu lacrimi, radea
si el. Ca si cum ar fi citit un text pe care tocmai il primise. Apoi nea Marin a inceput sa
existe usor in spatele lui Amza. De curand am descoperit doua note din timpul unor
calatorii pe care le-a facut in Cuba si la Paris. Deodata, in mijlocul lor, apare nea
Marin: Amza spune ceva, Suca si nea Marin comenteaza. Personajul il regla. Si in
situatiile grele, si la vreme de succes. Bunul-simt al lui nea Marin nu i-a dat niciodata
voie sa se piarda printre orgolii. Trecerea la personajul de film s-a facut simplu.
Succesul era atat de mare, incat a venit de la sine. Insa filmul l-a obosit. Lui Amza ii
era foarte bine cu nea Marin, dar a fost perioada cea mai indelungata cat au stat
impreuna, iar Amza nu era doar nea Marin.”

Poezia mamaligii taiate cu ata

“Olteanul acesta este un model de verticalitate. N-a fost niciodata las, niciodata cu
doua fete. Intotdeauna il pocneste pe Suca atunci cand minte. Se situeaza, evident,
aproape de Creanga. Am crezut ca, daca doar voi citi textele, acestea isi vor pierde
savoarea. Nu e deloc adevarat: au poezia mamaligii taiate cu ata, mirosul lubenitei
sparte, adancimea cerului instelat sub care stai sa bei un pahar cu zaibar. Aveam 18
ani cand filmul a inceput sa ruleze pe marile ecrane. Personajul a explodat. Era din
ce in ce mai greu sa mergem pe strada. Lumea tragea de Amza, din iubire. Tragea,
de fapt, de nea Marin. Nea Marin are transcendenta in care fiecare ne regasim.
Amza si nea Marin s-au inteles.”

“Personajele Nea Marin si Veta nu sunt rezultatul unui proiect. Ele tasneau din noi.
Am fost o generatie daruita de Dumnezeu cu talent. Cand ne adunam impreuna,
ceea ce era de facut se facea”

Draga Olteanu Matei

“Nea Marin miliardar”, umor oltenesc, reteta americana

Regizorul Sergiu Nicolaescu. ““Nea Marin miliardar “ a fost un proiect inspirat de


Amza. Dupa ce a terminat “Mihai Viteazu”, a venit sa ma intrebe: “Ce parere ai daca
voi juca intr-o comedie la Athenee Palace?”. Zic: “Daca e sa castigi un ban, foarte
bine! Dar ce faci acolo?”. “Latru!” “Pai bine, Amza, abia l-ai jucat pe Mihai Viteazu si
acum te duci intr- un bar, ca sa latri? De ce nu faci numarul acela cu nea Marin?”
Dupa ce a aparut multa vreme la televiziune, i-am promis ca-i fac si un film. Pentru
prima data mi-a fost frica. M-am apucat sa studiez comedia americana, incepand cu
filmele mute. In toamna lui ‘79 am inceput filmarile. Aveam o criza de sciatica, ma
duceau la filmari cu targa. Am filmat in Germania, pe aeroportul din Frankfurt, in zona
Constantei. Ideea personajului a fost a lui Amza, dar la scenariu au lucrat si Vintila
Corbu, si Mircea Burada, si eu. Dar cred ca eu n-am semnat. Muzica filmului a fost
furata, pe vremea aia se inghitea. Personajul insa a strabatut timpul. Era tipul de
taran destept, care crea un umor de situatie, de tip american. Umorul filmului este
unul de tip oltenesc, dar schema sa e americana. Fiindca am inceput sa lucram la
sfarsitul verii, am reusit sa-i adun pe toti actorii pe care i-am vrut.”

Draga merge mai departe!

Draga Olteanu Matei: “Amza l-a facut pe nea Marin un personaj national: este taranul
roman de pretutindeni, chiar daca Amza vorbea si se comporta ca un oltean. Am fost
foarte incantata ca m-a ales sa-i fiu partenera in rolul Vetei. As fi suferit daca alegea
pe altcineva. Am fost la Bailesti. Acolo am cunoscut toate personajele despre care
vorbea Amza. Era prin 1953 cand batea viscolul acela teribil. Vacanta anului al treilea
de institut mi-am facut-o la Bailesti. Eram colegi de an, din 1951. Tot impreuna am
luat examenul de admitere. De atunci am ramas ca fratii. Chiar daca nu aveam
acelasi cerc de cunostinte, prietenia noastra a fost sincera si adanca. Pentru Amza
am avut mereu o imensa admiratie. Din pacate, astazi nu se prea mai vorbeste
despre el. Tocmai de aceea mi-am luat rolul Vetei in serios: am inceput sa scriu
pentru ea niste monologuri. Pe doua dintre ele le-am spus deja la televizor. Din cand
in cand o sa apar ca sa duc mai departe ideea lui Amza. Veta merge mai departe!”.

Veta, cardinalul din umbra

“Nea Marin a existat cu adevarat. Era un var de-al lui Amza. Dar are mult si din tatal
lui Amza, cum Suca are multe nebunii de-ale lui Amza. Suca e tot Amza, dar partea
sugubeata, expansiva. Nea Marin era reflexiv. Veta e creierul din umbra, fara ea, nea
Marin n-ar fi fost acelasi. Dupa cum Amza n-ar fi fost acelasi daca n-ar fi fost mama”,
spune Oana Pellea.

CIFRE
20 de milioane de spectatori

“Premiera a avut loc in februarie 1980. A fost un succes nebun. Ca incasari s-a situat
imediat dupa “Mihai Viteazu”. A fost omor! L-au cumparat toate tarile socialiste, si
chiar unele tari din Occident. A avut in jur de 20 de milioane de spectatori. Cei de la
“Romania Film” au pierdut evidentele si acum le scot din burta”, povesteste Sergiu
Nicolaescu.

RAPID
Filmari-instant: 32 de zile

““Nea Marin miliardar” a costat cat un film de actualitate obisnuit. Numai ca eu filmam
mult mai repede. Din cauza asta, filmele mele erau mai ieftine. “Buzduganul cu trei
peceti”, copiat dupa “Mihai Viteazu”, a costat 19 milioane de lei. Filmul meu a costat
doar 14. La “Nea Marin miliardar” am filmat totul in 32 de zile”, sustine Sergiu
Nicolaescu.

“Mihai Viteazu se uita la tine”

“Ca sa ii fie bine se intorcea la copilarie. Toata creatia lui Amza e legata de copilaria
lui. A vrut sa fie Mihai Viteazu de la 9 ani. Pe un perete al camerei pastra o gravura.
Un var al lui fusese nevoit sa plece pe front. A venit intr-o noapte si i-a spus: “Vei
ramane tu barbatul familiei”. Amza a inceput sa planga si varul i-a aratat acea
gravura: “Nu trebuie sa plangi! Mihai Viteazu se uita la tine!””, zice Oana Pellea.

O arma alba: papornita

“O scena filmata la un bar din Olimp. Veneam cu papornita cu praz, sa-l caut pe
Marin. Mafiotii erau pe ring, deghizati in femei. Sergiu Nicolaescu mi-a zis: “Or sa
danseze, iar tu trebuie sa-ti faci loc printre ei, ca sa ajungi langa Amza”. Pe margine
erau vreo 200 de spectatori, oameni veniti sa vada cum se face o filmare. Ca sa-mi
fac loc, am inceput sa lovesc cu papornita in stanga si in dreapta. I-am innebunit pe
toti: lumea a inceput sa aplaude”, isi aminteste Draga Olteanu Matei.
“Toate panzele sus!” - un echipaj de elita

Personajele din film au inlocuit identitatea actorilor care le-au interpretat.

De 50 de ani, goeleta “Speranta”,


trecand din paginile cartii in film, la
bord cu atat de cunoscutul si
indragitul ei echipaj, navigheaza cu
toate panzele sus prin inimile
romanilor. Si niciodata nu-si va
arunca ancora in apele negre ale
uitarii.

Viorel Ilisoi

Din opera lui Radu Tudoran, scriitor la fel de prolific si de consistent ca fratele sau,
Geo Bogza, nici o alta carte n-a avut un destin atat de luminos precum “Toate
panzele sus!”, poate cel mai frumos roman de aventuri din literatura romana. Cartea
a intrat repede in biblioteca de baza a oricarui cititor, indiferent de varsta, a fost si
este reeditata cu regularitate in tiraje impresionante. Destinul ei s-a impletit, de la un
moment dat, cu acela al filmului omonim - si acesta reluat cu regularitate, dupa
Revolutie, la televiziune - potentandu-se reciproc. O poveste simpla, fara varsta,
scrisa intr-un moment de gratie si ecranizata sub aceleasi auspicii divine.

Colea Rautu: o masca pagana

Cativa pustani, stransi ciotca in jurul unei fete cu un delicat belciug in nas si cu
urechile doldora de cercei, beau si fumeaza frenetic intr- un bar ieftin de langa ASE.
Deodata incremenesc cu paharele in maini. “Uite-l pe Spanu!”, striga unul. “Spanu si
mai cum?” “Spanu, ba, anticultule! “

Colea Rautu, ghemuit intr-un palton ponosit, adasta de un ceas la o bere. In aerul
opac al barului, chipul lui, in care plugul celor 90 de ani de viata si-a infipt adanc
brazdarul, pare o masca pagana. Pentru generatia care strecoara berea prin veriga
din limba el nu are nume. Este Spanu, atat. Rolul din “Toate panzele sus” i-a
acaparat identitatea...

Un tatuaj de nesters

Mai tanarul Ion Besoiu, la numai 73 de ani, cand isi aminteste de rolul chipesului
capitan de vas, fata i se lumineaza de un zambet nostalgic, iar in ochi ii scapara
entuziasmul de neinfrant al lui Anton Lupan...

Lui Jean Constantin i se spune si astazi Ismail. In orice ipostaza l-ai vedea, parca ii
lipsesc polonicul si replicile in acea limba romaneasca adorabil stalcita. Pe Sebastian
Papaiani, Ieremia, aproape nu ti-l poti imagina altfel decat cu flinta lui fara gres. Ce
sa mai spunem de Ilarion Ciobanu - carmaciul Gherasim... Pielea oricarui alt
personaj memorabil ar mai imbraca acesti actori, imaginea personajelor din “Toate
panzele sus!” nu li se va sterge niciodata, ca un tatuaj.
Ion Besoiu n-a citit “Toate panzele sus!”

“Cand am aflat ca voi juca rolul lui Anton Lupan - spune Ion Besoiu -, m-am hotarat
ca nu voi citi aceasta carte. Nu voiam sa ma las contaminat de personajul literar,
voiam sa-l fac asa cum era vazut de regizorul Mircea Muresan, care a scris si
scenariul, impreuna cu Alexandru Struteanu, nepotul lui Slavici... Si se pare ca bine
am facut. Aproape doi ani, cat au durat filmarile, am fost un echipaj la fel de unit ca si
in film. Un film care vorbeste despre devotament, prietenie, curaj, entuziasm,
sacrificiu... valori universal si vesnic valabile... In portul Tomis, unde regretatul Marcel
Bogos a recreat porturile prin care trecea “Speranta”, oamenii ne intampinau cu
bratele deschise, simteam ca suntem iubiti, era formidabil...”

Cu o “ocazie” pana in Brazilia

Regizorul Mircea Muresan poate spune ca a avut noroc. Geo Saizescu, pe atunci
directorul sectiei de cinema din TVR, a fost de acord cu ecranizarea romanului, apoi
impreuna au obtinut aprobarea lui Cornel Burtica. Pentru cele 12 episoade s-au
alocat fonduri cat pentru sapte lungmetraje, a lucrat o echipa tehnica de peste 100
de oameni. S-a filmat in Constanta, Sulina, Midia. Tarade- Foc a fost “reconstituita” in
Bulgaria, cu tigani locali in rolul alcalufilor.

Echipa de filmare, fara actori, a ajuns pana in Brazilia, cu un mineralier luat la “ia-ma,
nene”; pe drum s-au tras cadrele exterioare, care apoi au fost inserate in film, din
Istanbul, Atena, Pireu, Marsilia, Saint-Malo, Rio de Janeiro.

Cainele cu instinct actoricesc

“Pentru mine, spune Muresan, Besoiu a fost cel mai potrivit pentru rolul capitanului,
asa cum il vedeam eu. Bine, era si prietenul meu, locuia la mine, dar asta l-a facut sa
se apropie mai mult de viziunea mea. S-a vazut ca nu m-am inselat in alegerea mea,
ca si in cazul celorlalti actori, alesi tot de mine.”

Cainele Labus (in carte: Negrila) a fost ales tot de regizor. Dupa ce cainele dresat
“distribuit” initial l-a muscat de mana, regizorul si-a adus cainele sau de acasa, o
corcitura fara nici o ora de dresaj. In schimb, era inteligent, asculta si executa orice
ruga- minte venita din partea regizorului si a stapanului sau.

O premiera trista

Filmul s-a difuzat prima oara la tv pe 15 martie 1977. Besoiu si sotia lui de atunci
(acum e cu penultima, glumeste el) locuiau la Muresan. Dar cum casa acestuia se
da- ramase la cutremur, stateau toti la Irina Petrescu. Au vazut impreuna primul
episod”. A fost o premiera trista.

“Am facut 73 de filme. Dar “Toate panzele sus!” este preferatul meu. Pentru rolul
Ismail, la preselectie mi-am pus pe cap un fes si am inceput sa vorbesc cu accent
turcesc. Am primit imediat rolul. S-a muncit din greu la filmari, dar au existat si
momente amuzante. Stateam aproape toata ziua pe mare, asa ca am cerut
Ministerului de Finante din vremea aceea sa ne dea norme de marinari. Toti
cascadorii si piratii se fereau de mine in timpul fimarilor, pentru ca eu dadeam cu
polonicul pe bune. La un moment dat, trebuia sa il lovesc pe regizorul Mircea
Muresan cu polonicul. Isi pusese sub fes un castron. Dar eu am uitat in ce parte si l-a
pus si l-am lovit in cap”
Jean Constantin

“Am jucat in mai mult de 100 de filme, multe dintre ele de referinta in cinematografia
romaneasca, am facut atatea roluri... Sunt ca un parinte care are de ales intre unul
sau altul dintre copiii sai: nu pot sa aleg. Toate imi sunt dragi. Dar Anton Lupan e
ceva cu totul special, are un loc aparte undeva in strafundul sufletului meu”
Ion Besoiu

“Corabia a inceput sa ia apa in cala. Am lucrat cu actori care imi erau prieteni, cu
tehnicieni admirabili, ne-am inteles minunat. Filmul are in el entuziasmul cu care a
fost turnat. A avut o stea norocoasa. A fost vandut in toate tarile blocului sovietic, dar
si in Italia sau RFG, se reia mereu la televiziune, dar nu ni se mai da nici un ban”
Mircea Muresan
"Am fost sarac de dimineata pana seara"

Victor Rebengiuc n-a vrut sa fie Moromete pentru ca nu stia cum sunt taranii.

“Am fost sarac de dimineata pana


seara” Victor Rebengiuc a fost
Moromete la 51 de ani. Nici o clipa nu
s-a vazut in pielea acestui personaj. A
acceptat cu chiu cu vai sa fie taran,
pentru ca in primele zile sa dea bir cu
fugitii de pe platoul de filmare.

Dana Andronie

Niciodata nu s-a gandit ca ar putea fi Moromete, acel Moromete al lui Marin Preda,
pe care il devora din filele cartii inca de la varsta de 20 de ani. Nu ii curgea in vene
sange de taran si, ca atare, prototipul taranului roman era pentru Victor Rebengiuc o
notiune extrem de vaga. Cum sa dea viata unui prototip? “Descopeream o alta lume,
pe care incercam din rasputeri sa o inteleg. Era o lume in care nu ma vedeam”,
marturiseste actorul care, in cele din urma, i-a dat viata lui Moromete.

Intors din drum de Leopoldina Balanuta

Initial, regizorul Stere Gulea a vrut sa-l distribuie pe Gheorghe Dinica in rolul lui Ilie
Moromete, iar Victor Rebengiuc trebuia sa fie Nae. Insa Dinica a refuzat si Stere s-a
tot perpelit pana cand a gasit solutia salvatoare: citadinul Victor Rebengiuc trebuie sa
fie Ilie Moromete! Totusi, atunci cand a primit rolul, Victor Rebengiuc s-a speriat si a
fugit acasa la Bucuresti. Nu suporta ideea sa stea in Alexandria, la aproximativ 80 de
kilometri de satul Talpa, unde aveau loc filmarile. Cu atat mai mult cu cat fusese
cazat intr-un hotel “dotat” cu gandaci, muste si tantari. “Imi era frica ca nu-l pot face
pe Moromete. Pana la urma, l-am facut si nu-mi pare rau. E un rol de care ma bucur
foarte mult”, recunoaste acum actorul, la mai bine de 17 ani de la marea ecranizare.
Se pare ca Leopoldina Balanuta a avut o contributie la intoarcerea actorului la “locul
faptei”. Ea a fost cea care l-a convins pe Victor Rebengiuc sa-si duca rolul pana la
capat.

Dar cum a reusit totusi Victor Rebengiuc sa fie Ilie Moromete? Simplu: a uitat pur si
simplu ca personajul pe care trebuie sa-l joace este taran. Si-a pus palaria pe cap, a
intrat in ograda casei din comuna Talpa, judetul Teleorman, a vazut salcamul si totul
i-a devenit pe loc foarte drag si familiar. “Nu stiu cum e ala un taran, asa ca am uitat
ca era vorba de un taran. Am jucat numai un om care are probleme. Necazurile lui
Moromete cu familia, cu recolta, cu foncierea, cu Nila, cu Paraschiv, cu Catrina, cu
Balosul, cu salcamul sunt problemele unui om si ele trebuiau rezolvate. Am uitat cu
desavarsire ca Ilie Moromete este prototipul taranului roman. Poate o sa apara si
cineva care o sa stie sa-l faca asa. L-am jucat cum am stiut eu mai bine pe Ilie
Moromete, un om cu o familie grea si cu probleme. “ Atunci cand s-a incaltat cu
gumarii lui Moromete, Victor Rebengiuc s-a gandit la bunicul lui, care avea un fel de
hatrosenie. “Multe situatii din film erau asemanatoare cu cele in care il vazusem pe
el. Bunicul nu era taran, dar era prima generatie venita la oras, un fel de Paraschiv.
Am facut din Moromete un personaj pe care il iubesc.”
Cu mustata arata ca taranul roman

Cu toate ca la inceput Victor Rebengiuc nu s-a simtit deloc bine in pielea


personajului, a facut tot posibilul sa semene cat de cat cu un taran autentic. “Eu nu
joc cu machiaj. In “Morometii” mi-am lasat mustata si m-am tuns mai scurt. Aratam si
eu ca taranul roman. Daca izbutesti sa intuiesti gandurile si starea lui, lucrurile astea
se transmit si pe chip si capeti trasaturile personajului.” Victor Rebengiuc nici o clipa
nu s-a gandit ca lunile petrecute printre taranii din comuna Talpa aveau sa-i
marcheze toata viata. A stat la masa cu taranii, a mancat cot la cot cu ei, s-a
imbracat ca ei, fara sa-si dea seama ca in scurt timp devenise de-al locului. “Timp de
doua luni, am fost sarac de dimineata pana seara. Cumparam paine din Bucuresti si
le aduceam taranilor. Stiau ca vin cu paine si ma asteptau. “ Pe langa saracia
oamenilor din Talpa, pe actor l-a mai frapat si cireada de vite peste care dadea de
fiecare data cand ajungea in comuna. “Erau niste aratari, ca vai de capul lor, si cu
coarnele strambe, si cu coastele iesite. Erau sasii toate. Abia se miscau de slabe ce
erau.

In curtea mamei Nida, unde mai mancam cate un ou, era o vaca frumoasa si tantosa.
L-am intrebat pe barbata-su unde lucreaza. Mi-a zis ca la Colectiva. Bineinteles ca
eram indignat. De ce el avea vaca aia aratoasa si la Colectiva erau numai
prapadite?!” I-au retinut atentia si butoaiele cu borhot din fiecare curte. “Am vazut
multe butoaie cu corcoduse puse la borhotit. Isi faceau tuica din corcoduse. Vazand
atatea butoaie, ii spun gazdei: “Domne, o sa faci la tuica!”. Ea imi raspunde: “A, pai
vreo 70 de vedre iese”. Am intrebat-o apoi ce va face cu atata tuica, fiind sigur ca o
va vinde. Iar ea zise: “Cum sa o vand?! O beau, da-o dracu’!”.

DRAMATISM

Cu multa greutate s-a facut rost de salcamul din ograda lui Moromete. S-au gasit
doua case apropriate, cea a lui Balosu si cea a lui Moromete, care erau nelocuite,
dar n-aveau salcam in curte. Desi s-a iscat un mare scandal cu cei de la productie, a
fost adus unul tocmai din Alexandria. Regizorul sustine ca multi oameni din echipa nu
stiau sa mearga cu picioarele prin tarana. Numai Rebengiuc era un profesionist
pursange. “Intotdeauna am spus ca filmul acesta este “Morometii” cu Victor
Rebengiuc. Nu am facut decat sa accentuez cat mai mult atuurile si dominantele
actorului: forta, dramatism, rigurozitate. Poate Gheorghe Dinica l-ar fi abordat altfel
pe Ilie Moromete, cu o ironie mai acida. Insa dramatismul pe care il are personajul in
filmul meu este dramatismul pe care i l-a dat Rebengiuc.”

„Cumparam paine din Bucuresti si le aduceam taranilor din Talpa. Stiau ca vin cu
paine si ma asteptau”
Victor Rebengiuc
Lumea ii striga: “Da-te prins, Jiene!”

Cu cele doua productii “Iancu Jianu, zapciul” si “Iancu Jianu, haiducul”, Adrian
Pintea a dat lovitura. Dupa 20 de ani de la lansare, au aparut casete video cu
“zapciul” si “haiducul”, fara ca Adrian Pintea sa primeasca drepturi de autor.

Horatiu Tudor

Inceputul anilor ‘80 era dominat de genul filmelor cu haiduci, galeria productiilor fiind
condusa de Florin Piersic, care a devenit celebru dupa rolul din “Haiducii lui Sapte
Cai”. Se cauta o idee care sa revigoreze aceasta formula de film, iar inspiratia a venit
din partea regizorului Dinu Cocea.

I-a suflat rolul unui cascador

In acea perioada, Adrian Pintea abia absolvise Institutul de Arta Teatrala si


Cinematografica “I.L. Caragiale “, insa se facuse deja remarcat in urma rolurilor din
teatru. Intr-o zi a fost sunat pentru a se prezenta la Buftea in vederea unei probe
pentru un rol, fara a i se oferi amanunte in plus. Pe platoul de filmare s-a intalnit cu
bunul sau prieten, cascadorul Paul Fister, cel care era creditat cu cele mai mari
sanse pentru obtinerea rolului principal. Dupa cateva zile, asistentii regizorului Dinu
Cocea l-au informat ca a primit rolul principal in filmul “Iancu Jianu, zapciul” si trebuie
sa se deplaseze la Cascada Balea. Referitor la acel moment crucial din cariera sa,
Adrian Pintea isi aminteste: “Era spre sfarsitul iernii cand am primit acea veste. Seara
ma aflam deja in tren, in drum spre Transfagarasan. Primul loc de filmare a fost la
Cascada Balea, unde s-a realizat genericul filmului. Ma uitam prostit in jurul meu si
nu-mi venea sa cred ca, in numai cateva ore, am parasit lumea civilizata”.

Cazati in colibe

Pe vremea aceea, Pintea nu era un calaret experimentat, ca acum, si spaima a fost


ingrozitoare cand cascadorii Paul Fister si Miron Murea au tras cu pistolul pe langa
urechea calului care a pornit intr-o goana nebuna. Filmarile s-au desfasurat in
Carpatii de Curbura, in Dumbrava Sibiului si au durat un an si jumatate. In aceasta
perioada s-a muncit, in paralel, la realizarea celor doua serii “Iancu Jianu”. Erau
cazati in colibe sau cabane, iar intreaga echipa de salvare se deplasa in ceata,
calare, iar cand treceau prin diferite sate, trageau cu pistolul si chiuiau. Surprinzator,
localnicii nu erau speriati, dimpotriva, ieseau la porti si ii intampinau cu putini de
branza, struguri si vin.

Si astazi, Adrian este interpelat de oameni pe strada cu apelativul: “Ce faci, Jiene?”
sau “Da-te prins, Jiene!”. De altfel, Adrian Pintea recunoaste ca celelalte roluri, desi
au fost complexe ca abordare si interpretare, nu au avut acelasi impact ca Iancu
Jianu, deoarece se adresau unui public elevat. Actorul recunoaste ca acum nimeni
nu mai este interesat sa faca filme de epoca, istorice, care de altfel reprezinta cultura
unui popor. Adrian Pintea este constient ca rolul sau a impus o imagine a
romanticului si a rebelului, prin prisma acestui basm frumos. Din pacate, despre
partenera sa din film, Ionica, interpretata de Stela Furcovici, nu mai stie nimic. Nu
puteam incheia acest material fara sa ne exprimam admiratia fata de diversitatea
rolurilor interpretate de Adrian atat in teatru, cat si in cinematografie, dar mai ales
pentru faptul ca nu a acceptat sa joace in roluri ce faceau propaganda comunismului.

IMPACT

La vremea respectiva, bugetul unui film era destul de substantial. Pentru cele doua
roluri principale, Adrian Pintea a primit 50.000 de lei, o suma exorbitanta raportata la
anii ‘80. Lansarea filmului a avut loc in 1984, iar impactul a fost devastator. Adrian
Pintea povesteste ca productiile “Iancu Jianu” le-a regasit pe play list-ul unui hotel din
Suedia, filmele putand fi vizionate contra cost.

CV

S-a nascut pe 9 octombrie 1954. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si


Cinematografica “I.L. Caragiale. “ A fost distribuit in filmele “Oglinzi paralele”, “Lumini
si umbre”, “Vulcanul stins”, “Nostradamus”, “Vlad the Impaler”. A semnat si regia la
piesele de teatru: “Comedia eroilor” de W. Shakespeare 1991; “Demonii” dupa F.M.
Dostoievski. A interpretat rolurile principale in piesele “Romeo si Julieta”, “Hamlet “,
“Pescarusul”, “Ondine”, “Orfeu in infern”, “Copiii unui Dumnezeu mai mic”. Adrian
Pintea este profesor universitar doctor la Universitatea de Arta Teatrala si
Cinematografica “I.L. Caragiale” din Bucuresti. “Hamlet sau Actorul lucid” a fost
lucrarea sa de doctorat, sustinuta in 2002. A obtinut premiul Luceafarul, in 1988,
pentru”Pamintul americanului” (nuvele). De trei ani este casatorit cu
bioenergoterapeuta Lavinia Tatomir.
Margelatu, 13 milioane de spectatori romani

Misterioase sunt intamplarile, atmosfera, dar in


primul rand personajele.

Premiera filmului “Drumul oaselor” a costat in 1980


Cinematograful “Patria” din Capitala o mica
renovare. Romanii au dat navala in sala, trecand
peste usi si prin geamuri, pentru a vedea aventurile
lui Margelatu. In doar doi ani si jumatate, filmul a
fost vizionat de 4.670.000 de spectatori. Acesta
avea insa sa fie doar primul dintr-o serie de sase
episoade, pline de actiune, cascadorii si intriga.

Ioana Moldoveanu

In urmatorii ani au urmat: “Trandafirul galben” (1982), “Misterele Bucurestilor” (1984),


“Masca de Argint” (1984), “Colierul de Turcuoaze” (1985) si “Totul se plateste”
(1986), toate avand peste un milion de spectatori in primele sase luni. La valoarea
actuala a leului, filmul a costat 1.500.000 de euro. Marga Barbu, actrita principala,
care a jucat rolul Agatei Slatineanu, povesteste ca, de-a lungul anilor, in China au
fost vandute un miliard de bilete la “Margelatu”: “Ei nu aveau filme americane si cand
au vazut filme cu aventuri ca ale noastre, buluc le-au cumparat”.

Aventurierul, un rol predestinat

Misterios si atragator, cu o privire adanca si melancolica, care se arata mereu de sub


borul palariei, intr-un con de umbra. El este justitiarul, care se lupta cu oricine, dar
loveste doar cand este nevoie. Este nedespartit de pistolul cu sapte tevi si arunca
lasoul la fel de firesc precum mananca seminte. Nebarbierit, cu hainele prafuite,
vorbeste putin, ordona, ia decizii si gaseste rezolvari. “Margelatu. Ce frumos suna
pentru mine acest nume”, spune Florin Piersic. El a interpretat personajul ramas
intiparit in memoria romanilor ca un adevarat aventurier. Piersic isi joaca rolul atat de
bine incat ai spune ca a fost scris de scenaristul Eugen Barbu special pentru el. Nu
este insa asa. Initial, Piersic trebuia sa fie boierul Pana, interpretat in film de Iurie
Darie. Pregatindu-se pentru acest rol, actorul a slabit, si-a lasat barba si mustata. S-a
schimbat atat de mult incat, atunci cand Barbu l-a vazut, a spus: “El va fi Margelatu””,
povesteste Piersic cu patimai bine cunoscuta.

Semintele si pistolul, o emblema

In momentele tensionante, Margelatu arunca in gura o samanta de floarea-soarelui,


o mesteca, o scuipa, se gandeste si abia apoi vorbeste. Este un tic care il urmareste
in toate cele sase episoade, o caracteristica atribuita personajului de insusi Florin
Piersic, si nu de scenaristul Eugen Barbu, cum s-ar crede. Un grup de copii, care se
jucau in permanenta cu palaria si pistolul lui Margelatu, ii dadeau acestuia, in semn
de recunostinta, seminte de floarea-soarelui. Intr-o zi, stand rezemat de o stanca, in
platoul de filmare, in Muntii Macinului, Piersic cauta sa-si nimereasca gura cu
samanta, de la distanta. “Din cinci, patru imi ajungeau intre dinti, prinsesem
exercitiu”, spune el. Regizorul Dorun Nastase il vede si ii sugereaza sa faca o dubla.
Scena pe care o filmeaza este aceea din “Drumul oaselor”, de la inceputul filmului, in
care boierul Pana intreaba: “Da’ tu cine esti, straine?”, iar Piersic, de sub borul
palariei, ridica ochii, arunca o samanta in gura, o scuipa si zice cu voceai grava: “Ma
cheama Margelatu “. Eroul nu ar fi acelasi fara pistolul sau cu sapte tevi. Arma a fost
gasit de Doru Nastase la o expozitie de obiecte de epoca romanesti. A facut multe
demersuri pentru a-l procura. A fost incredintat Studiourilor Buftea pentru a fi folosit la
filmari, iar apoi a fost returnat. “Am regretat grozav. As fi vrut sa am pistolul asta”,
spune Piersic dand din cap a nesansa.

“Un actor ca in Occident”

Incepand cu al doilea film, “Trandafirul galben”, Margelatu are un “asa-zis purtator de


cuvant”, spune Piersic razand. Este vorba de Buza de Iepure, interpretat de Szabo
Csech. Acesta iubeste bataia, este impulsiv, aventurier si devine prietenul lui
Margelatu, atat pe ecrane, cat si in viata de zi cu zi. “Lumea ne-a cooptat ca pereche,
ca justitiari. Am ajuns astazi, in 2004, cand ma duc undeva, sa ma intrebe lumea:
“Da’ Buza de Iepure unde e?””. Szabo a spart gheata, fiind primul cascador care a
devenit actor. “Regizorii imi spuneau ca n-au ce rol sa-mi dea, ca sunt prea
musculos”, povesteste actorul. Dar ceea ce pana atunci l-a impiedicat sa joace in
filme, in “Trandafirul galben” i-a adus succesul. Regizorul Doru Nastase, C.V. Tudor,
in acea vreme nedespartit de scenaristul Eugen Barbu, l-au convins pe acesta din
urma sa-i scrie lui Szabo un rol. “Le-am luat mintile. Mi se spunea: “In sfarsit, un
actor ca in Occident “, adica atletic, dinamic.” O dovada in plus este intoarcerea lui
Buza de Iepure in “Masca de Argint”, dupa ce el fusese omorat in “Trandafirul
galben”. Marga Barbu isi aduce aminte cu nostalgie acele momente: “Toata lumea a
fost la pamant cand l-a omorat pe Sobi. L-au inviat de gura lumii, pentru ca l-au
indragit cucoanele, il iubeau ca barbat. A fost nebunie”.

Cascadorii unice in lume

In Occident, la acea vreme, nu existau cascadorii precum cele ale lui Szabo. Nimeni
nu reusea sa faca un cal sa treaca prin geam, fie el si de zahar. Dar Szobi a reusit. A
ales o iapa care nu mai fusese incalecata si nu stia la ce sa se astepte. De partea
cealalta a geamului a pus un cal, astfel incat iapa sa creada ca ajunge la el. “Trebuie
sa gandesti in locul animalului “, spune cascadorul. In prezent, el lucreaza la o
emisiune tv, este profesor la Academia de Teatru si Film si are in tratative doua
proiecte despre un serial care prezinta meseria de cascador.

Actori lihniti de foame

Agatha Slatineanu, o actrita frumoasa, eleganta si perfida. Este dusmanul lui


Margelatu, rol interpretat de Marga Barbu, sotia scenaristului si scriitorului Eugen
Barbu. “Toata goana aia printre munti, cand auzi copitele calului pe piatra, mi-a
ramas si acum in ureche”, povesteste plina de caldura actrita. Ea isi aduce aminte de
momentele dificile de pe platourile de filmare, cand “sticleau de foame cu totii.”
Odata, dupa o zi de munca, tot ce a mancat, impreuna cu Florin a fost 1 kg de
smantana si doua paini. Acum rade, dar in momentul in care nu a mai gasit cercurile
care sustineau rochia a fost o catastrofa. Un functionar a venit insa cu o solutie, “a
bagat niste fier, niste sarme si statea departata de corp. Dar se vede in film, rochia
nu e asa frumoasa cum trebuia sa fie”.
Scenariul si talentul lui Barbu

“Ceea ce m-a atras la acest rol a fost limba, asa de romaneasca, de neaosa si de
muscata”, spune cu patos Marga Barbu. Inainte de a scrie scenariul, sotul ei a studiat
documente romanesti vechi. “Toata lumea se intreba de unde au aparut aceste
cuvinte. Sunt ca niste perle”, zice zambind. Eugen Barbu s-a stins din viata in 1993.
“Era un om teribil de talentat. Daca ii aruncai o sugestie, o vorba, se lega de ea si
imediat incepea surubul sa se invarta. De aceea era foarte taciturn in viata de fiecare
zi. Nu vorbea mult, el scria”, povesteste cu nostalgie sotia sa.

Tragedia regizorului Doru Nastase

Seria “Margelatu” a avut parte de trei regizori: Doru Nastase, Gheorghe Vitanidis si
Mircea Moldovan. Cel mai apreciat dintre toti a fost insa primul. “Doru simtea filmele.
(...) Trebuie sa fii putin apucat ca regizor, pentru ca aici sunt momente care ies din
normalul vietii. Iti trebuie o doza de nebunie. A fost teribil. Omul asta n-ar fi trebuit sa
moara”, spune Marga Barbu. Doru Nastase s-a stins din viata cu o zi inainte de
parada 1 Maiului muncitoresc din 1982, festivitate pe care el o organizase. In
noaptea aceea a primit un telefon de la partid sa modifice toata derularea
manifestarii. Vestea a venit precum un tunet si, panicat de lipsa de timp, a facut
infarct. “Daca nu mureau Eugen Barbu si Doru Nastase, se facea si “Intoarcerea lui
Margelatu””, spune Piersic lasand capul in jos.

D’ALE ACTORILOR

Margelatu isi face aparitia in “Drumul oaselor” intr-un galop nebun, starnind praful in
urma sa. Putini stiu insa ca cel ce calareste nu este Florin Piersic, ci actorul Adrian
Stefanescu, care interpreteaza in film rolul lui Sfranciog. Nici calul nu este acela pe
care Piersic apare in toate cele sase episoade: Despot este un cal saritor, cu o
coama bogata, adus de la clubul Steaua. Cel din generic are coama taiata.
Actorul Stefanescu povesteste ca Piersic nu a putut ajunge in acea zi la filmari, in
Muntii Macinului, iar calul lipsea si el. “Nu era nici o asemanare intre mine si Florin,
eu cu barba neagra, el cu ea blonda. La un moment dat s-a ridicat borul palariei si mi
se vede nasul acvilin. Au reusit sa acopere - imaginea genericului e mai maronie, mai
neclara.”

Acelasi actor rade cand isi aduce aminte de farsa jucata de Jean Polizache taranilor
din Horezu. Intr-o noapte, pe la 11, pe cand duceau caii de la filmare, la CAP,
Polizache a inceput sa urle: “Oameni buni, strangeti-va la Primarie, ca se da
pamantul inapoi!”. Seful de post a aparut in izmene, pe bicicleta, cerand explicatii. I s-
a spus: “Ne pregatim pentru filmare.”
Gopo a lansat primul omulet in Cosmos

Pe cat de simplu desenat, pe atat de gingas.

In 1956 prindea viata, in camera de lucru a lui Ion


Popescu Gopo, un omulet gol-golut si cu chip imobil.
A urmat o floricica. A urmat un zbor in Cosmos. A
urmat marele trofeu de la Festivalul de film de la
Cannes. Ce a urmat apoi este istorie...

Irina Cristea

“Am facut un omulet cu mare economie de linii. Ochii lui sunt doua puncte, nu si-i
poate da peste cap, si nici nu se uita gales. Mi-am redus de bunavoie posibilitatile.
Gura lui este aproape imobila. Nu am folosit nici expresia fetei. Subiectul a capatat
forta. A crescut atentia pentru fond.”

Asa incepea, in anii ‘50, povestea omuletului primordial al desenului animat


romanesc. Pentru ca un nume ar fi stricat, poate, vraja umanoidului cu aer de prunc
matur, el n-a fost niciodata numit altfel decat “omuletul”. Sau “omuletul lui Gopo”.

Omuletul-istorie

S-a nascut dintr-o cosmogonie a la Gopo. Cand un soare cum nimeni nu mai
indraznise sa deseneze, in jurul caruia planetele se asezau precum niste bucle
prinse in bigudiuri, a stranutat. Iar dintr-o farama din planeta albastra si umeda, cu
multe meridiane, care-i servea drept nas, astrul a ticluit un omulet. Omuletul rupt din
soare. Omuletul lui Gopo. Aventurile umanoidului cu cap lunguiet, cu o expresie
serioasa si naiva, cu maini si picioare subtiri si cu burtica rotunjita, au lasat atat
spectatorii, cat si lumea creatorilor de animatie cu gura cascata. A anticipat cucerirea
spatiului extraterestru si primii pasi ai omului pe Luna, lansandu-se in Cosmos cu o
racheta cu cinci ani inainte de Iuri Gagarin si devenind primul “om” care a calatorit in
spatiu. S-a miscat in lumea subacvatica, a evocat gandul indraznet ca ar putea exista
viata pe alte planete. Toate le-a facut tinand, cand aproape de piept, cand dupa
ureche, o floare. Si din calatoria lui, numita “Scurta Istorie”, le-a adus creatorului sau
si Romaniei unul dintre cele mai ravnite trofee ale cinematografiei: “Palme d’Or” la
Festivalul de la Cannes din 1957.

Nasterea legendei

Un an mai devreme, in 1956, Ion Popescu Gopo il aborda pe Dumitru Capoianu, un


tanar membru al Uniunii Compozitorilor. “A venit la mine si mi-a spus: “Bai,
compozitorule, am un film. Ii faci muzica?”. Am spus: “Sigur””, isi aminteste
Capoianu. Coloana sonora a primului film cu omuletul a inceput de la un joc preferat
al lui Gopo. Artistul obisnuia ca, la o bere cu amicii, sa le ceara sa puna pe o hartie
trei puncte, unde ar fi dorit ei. “Cerea sa ii scrii ce sa fie in fiecare, de exemplu in
punctul 1 sa fie nasul, in punctul 2 sa fie varful piciorului stang si in punctul 3 sa fie
buricul. Iar el se chinuia groaznic, ca un damnat, ca un apucat de iele, pana gasea
formula sa deseneze intre acele puncte o femeie goala”, explica Dumitru Capoianu.
Asa ca, pentru a-i raspunde lui Gopo prin propriul lui joc, compozitorul i-a cerut,
pentru muzica filmului, tot trei puncte. De aceasta data, pe pian, sub forma de note.
Iar Gopo a ales: DO, SI si SI bemol. Din aceste trei note si dintr-un carton pe care
artistul schitase principalele scene ale scurtmetrajului, Capoianu a compus muzica
pentru primul film cu omuletul. La acel moment, pelicula se numea “Bob de soare”.
Personajul era un om-amfibie, care mergea si pe uscat, si pe apa, si pe aer. Un
personaj departe, cum spunea chiar creatorul sau, de modelul ideal al unui Fat-
Frumos. Fizionomia si gesturile lui puteau exprima totul cu o oarecare indoiala. “Era
filozofia care tinea personajul. Totul cu un oarecare “ei, si?”, “si daca?”, “chiar?”,
“crezi ca?”, “oare?”. Era personajul lui “oare?”. Neincrezator in toate, dar gata sa
creada orice. Omuletul “om”, umanoidul care e curios de orice, dornic de orice, care
se baga in orice”, il defineste compozitorul Capoianu.

Motivul florii

Acest umanoid gol-golutsi “fara nici o impodobire falsa”, cum scria Gopo in “Filme”, a
primit de la desenatorul sau un singur accesoriu: floarea. Cum a luat viata mica
planta a povestit chiar artistul. “Intr-o zi banala de toamna contemporana a crescut
pe hartia alba de pe masa mea de lucru o floare. (...) Descoperisem o floricica de tus
umpluta cu vopsea, care in mainile omuletului meu de tus si vopsea isi pierdea
conturul si nici culoarea nu se mai vedea, caci ea devenea expresia exterioara a
sentimentelor omuletului meu. (...) Omuletul va purta aproape de piept floarea, de-a
lungul scarii, sub apa, in ocean, in Cosmos. Nu se va desparti de ea niciodata.”

Piedicile tehnologiei

Primul film cu omuletul lui Gopo s-a facut in conditii tehnice precare. Echipa recurgea
la tot felul de gaselnite. Pentru a obtine un efect sonor deosebit, se folosea o
instalatie bizara. Cum functiona, explica tot Dumitru Capoianu: “Era o groapa de vreo
3 m pe 3 m si 2 m inaltime, care avea peretii tapitati cu sticla, avea si tavanul de
sticla, si podeaua de sticla. Noi o foloseam drept camera de ecou. Bagam un difuzor
oarecare acolo si un microfon. Difuzorul emitea sunetul pe care il vroiam noi, iar
microfonul il capta dupa ce sunetul se lovea de peretii de sticla si se prelungea”.

Succes si dupa 48 de ani

La aproape 50 de ani de cand a prins viata, omuletul lui Gopo nu a pierdut nimic din
puterea de a fascina deopotriva copiii si publicul adult. O stie cel mai bine directorul
general al studiolului “Animafilm”, Manuela Hodor. A testat reactia salii in
numeroasele turnee de promovare pe care studioul le face in toata tara. Omuletul nu
lipseste de la nici un spectacol, iar copiii il adora. “Prin dragalasenia lui, prin felul in
care respecta conturul omului, prin miscarea in cadru, omuletul a transmis caldura.
Ce poate fi, de fapt, mai miscator decat un copil?”, apreciaza Manuela Hodor.

CHIPUL DIN CIFRE

La o privire atenta, fata omuletului e compusa dintr-un joc de cifre. Jocul “10=11”.
Odata scrise aceste cifre, “formula” trebuie imprejmuita cu un oval. Daca intorci foaia
spre stanga sau daca apleci, pur si simplu, capul spre stanga, privind cifrele dintr-un
alt unghi, pe hartie apare chipul omuletului. “1” este gura, “0” este nasul, semnul “=“
schiteaza ochii, iar “11” formeaza cele doua cute ale fruntii lui etern neincrezatoare.
Tot dintr-un joc vine si numele “Gopo”: numele de fata al mamei, Gorenco, si numele
tatalui, Popescu. In prezent, drepturile patrimoniale de autor si marca Gopo au fost
cesionate de sotia artistului, Ana Maria Popescu, firmei Babel Communications. Tot
in custodia firmei se afla si cele mai importante trofee obtinute de Ion Popescu Gopo,
printre care “Palme d’Or” (Cannes) si “Golden Gate” (San Francisco).

Scrisorile-directiva

“Draga compozitorule, fa o muzica sa fie geniala (incearca - poti!). Incearca sa nu ma


aiuresti (ca nu se prinde). Incearca sa faci treaba asta cu placere (treaba ta cum).”

Asa obisnuia sa comunice Ion Popescu Gopo cu colaboratorii sai. Prin biletele si
epistole scrise noaptea, dupa ore de zvarcoleli in pat. Atunci ii veneau idei si tot
atunci simtea nevoia sa le transmita prietenilor sai, compozitorul si inginerul de sunet.
Dumitru Capoianu isi aminteste de diminetile cand, la studio, se intalneau toti trei, iar
Gopo incepea sa imparta directivele nocturne. “Uite, ti-am scris asta”, spunea. In
acele scrisori explica exact ce vroia de la colaboratorii lui, intr-o forma in care stia ca
nu poate fi intrerupt. “Lucreaza in asa fel bucata incat sa poata fi repetata (putin
altfel) pentru final pana la aparitia copilului, apoi, dupa o pauza scurta (suspensie, mi
se pare), reincepi si faci o apoteoza la final” sau: “Nu uita! N-ai decat trei note!”, ii
scria compozitorului in timpul lucrului la “Scurta istorie”.
I-ar fi fost greu lui Capoianu sa uite ca are doar trei note, cele trei note alese in joaca
la un pian. Pe parcurs ce echipa continua cu omuletul si la alte filme, tema muzicala
trebuia sa ramana, macar in linii mari, aceeasi. “Atunci a cam inceput sa se stranga
funia in jurul parului, pentru ca, la trei note date asa, la un amuzament, sa faci
muzica unui film de 10 minute era greu, dar sa continui cu aceleasi trei note la inca
10-11 filme era groaznic”, explica Dumitru Capoianu.

Pe langa dificultatile strict tehnice, compozitorul avea de infruntat si tachinarile


prietenului sau. “Ma gandesc cum te asezi la pian cu mutra ta, cu halatul rosu, si ma
infior - mi-e frica. Sa dea Dumnezeu sa ai muza! Cat sa dureze bucatile iti voi spune
dupa ce-mi arati ce ai facut la pian”, ii scria Gopo.

Parintele omuletului era foarte tipicar in munca lui. “Decat sa gresesti ceva, mai bine
te duceai la el si ii spuneai ca nu-ti iese, decat sa il lasi sa descopere el greseala”, isi
aminteste Olga Nitu, unul dintre operatorii de imagine de la Animafilm, care a lucrat
cu Ion Popescu Gopo. Mereu nemultumit de ceea ce facea, mai ales in ultima parte a
carierei, artistul obisnuia sa reia si de cinci ori o secventa, cu aceeasi incapatanare
care-l facea sa se otarasca ore-n sir asupra jocului cu trei puncte si cu femeia goala.

Echipa n-a stiut ca participa la Cannes

In 1957, filmul nu aparuse inca pe ecrane. Era momentul cand se alegea delegatia
romaneasca ce urma sa participe la Festivalul de film la Cannes. Dupa serii intregi de
vizionari, care au inclus si filmuletul lui Gopo, denumit intre timp “Scurta istorie”,
“tovarasii” s-au oprit asupra peliculei “Delta Dunarii” de Ion Bostan. Nu au tinut insa
cont de o conditie esentiala impusa de juriul de la Cannes. Filmul trebuia sa aiba
doar o bobina, adica o durata de pana in 8-9 minute. “Delta” avea 3 bobine.
Delegatia a plecat in Franta dis-de-dimineata, cu avionul. Seara, un membru al
echipei si-a dat seama ca e posibil ca filmul ales sa nu intre in discutie, pentru ca era
prea lung. In aceeasi zi, pe seara, el a venit repede la studioul unde echipa lui Gopo
avea un exemplar din “Scurta istorie”, pus pe masa de montaj. A luat filmul, l-a bagat
in valiza si a plecat iar la Cannes. Acolo, alta belea. Filmul nu era infasurat pe bobina
in asa fel incat sa fie pregatit pentru proiectie. Asa ca, in noaptea dinaintea vizionarii,
doi membri ai delegatiei Romaniei au stat si au derulat cei aproape 300 de metri de
pelicula “in opt”, cu ajutorul unui creion.

SURPRIZA.

“Scurta istorie “ a facut mare valva la Cannes, iar juriul i-a rasplatit vizionarismul cu
marele premiu, “Palme d’Or”. Pentru Gopo si colegii sai, vestea a fost greu de crezut.
“Nici n-am stiut ca a venit cineva si a luat filmul. Cand a venit vestea ca am luat
“Palme d’Or”, noi am innebunit de surpriza “, spune Dumitru Capoianu. Gopo insusi
nota in volumul “Filme”: “A doua zi dupa premiu am primit multe flori, o gradina de
flori, si toti ma rugau sa le cant “LA!” ca omuletul din film”.

“TRIUNGHIUL DE AUR”.

Premiul de la Cannes nu a fost singurul mare castig pentru echipa care a realizat
“Scurta istorie”. Din munca de atunci din studiouri s-au nascut o colaborare si o
prietenie care au durat zeci de ani. In acele zile, desenatorul, regizorul si scenaristul
Ion Popescu Gopo, compozitorul Dumitru Capoianu si inginerul de sunet, Dan
Ionescu, au format asa-numitul “triunghi de aur”, echipa care a realizat toate filmele
al caror protagonist a fost omuletul. Echipa din care a ramas acum pentru a-si aminti
si reaminti doar Dumitru Capoianu.

Cei trei erau impreuna aproape tot timpul. La studio, la carciuma si, aproape zilnic,
acasa la Dan Ionescu. Acolo se nasteau si se dezba teau ideile. “Eu si Gopo veneam
cu tot felul de planuri, zburdam, iar la sfarsit Dan Ionescu spunea: “Bun, acum hai sa
le ordonam”. Vedea ideile noastre din punct de vedere practic, era “cap limpede”. Si
ne taia aripile. Ne spunea: “Daca vi le tai eu, tot mai ramane, pe aici, pe jos, ceva
pufusor””, relateaza Capoianu.

INEDIT

Gopo si cenzura

In toate filmele sale, Ion Popescu Gopo a stiut sa “fenteze” cenzura. Reusea sa se
strecoare astfel incat, agatandu-se de lucrurile care erau permise, sa spuna ce avea
de spus fara sa trezeasca animozitati si fara sa-i alarmeze pe cei care vegheau.
“Toate filmele lui sunt pe muchie de cutit. La orice argument impotriva vreunei
secvente din vreunul din filmele lui, avea un contraargument chiar in acea secventa”,
spune Capoianu. Mai mult, niciodata nu respecta scenariul pe care il trimitea, dupa
regulile regimului, ca sa primeasca aprobarea de a porni un film. O data ce incepea
lucrul, facea ce vroia, iar scenariul ramanea undeva, intr-un sertar.

Gopo si turnatorul

Desi nu si-a permis niciodata sa il atinga in mod direct, Securitatea a fost mereu pe
urmele lui Gopo, iar el a stiut sa aleaga cea mai buna cale de a face fata. “La
petreceri avea grija sa fie intotdeauna cu noi si omul pe care il banuiam ca tine
legatura cu securitatea, turnatorul. Fara el nu porneam nimic. Daca nu era el de fata,
amanam. Vroiam sa fie acolo ca sa se stie exact ce vorbeam noi.”

Gopo la Roma

In timpul unui sejur in capitala Italiei, Gopo i-a trimis prietenului sau Capoianu
urmatoarea scrisoare: “Fa o cerere la Finante sa schimbe niste lei in lire si sa trimita
banii la ambasada la Roma. Asvrea sa imi cumpar niste culori care nu se gasesc la
Bucuresti. E foarte important pentru filmele de desene animate”.

Moartea lui Gopo

Artistul s-a stins in toamna lui 1989. De ceva vreme avea probleme cu inima. In ziua
de 29 noiembrie ninsese mult, iar una dintre cele doua masini ale lui Gopo ramasese
pe trotuar. A vrut sa o bage in curte, ajutat de fratele si de nepotul sau. In timp ce se
opintea alaturi de ceilalti doi sa urce masina pe trotuar, Gopo a cazut. Fratele si
nepotul s-au apropiat sa-l ajute sa se ridice, crezand ca a alunecat. Insa inima lui
Gopo incetase sa bata.
“Mirabela sunt eu!”

La filmari, Medeea Marinescu a ramas fara un


dinte de lapte.

“Maria Mirabela”, primul film romanesc in care


maestrul Gopo i-a lasat pe actori sa se joace pe
micul ecran cu desenele animate. Cu mijloacele
tehnice disponibile, Gopo a reusit sa creeze o
poveste verosimila intre oameni si personajele de
desen animat.

Roxana I. Ancuta

Coproductie romano-sovietica, “Maria Mirabela” este unul dintre cele mai indragite
basme muzicale, inspirate din povestea lui Ion Creanga “Fata babei si fata
mosneagului “. Doua dragalase surori, Maria (Gilda Manolescu) si Mirabela (Medeea
Marinescu), alaturi de broscoiul Oache, caruia Anda Calugareanu i-a imprumutat
inconfundabila voce, de Scaparici (prin glasul lui Mihai Constantinescu) si Omidee au
ramas in inima celor care acum 25 de ani s-au visat intr-o lume de poveste si care
aproape un sfert de secol au mai pastrat in amintirea lor fermecatorul film al lui Gopo.

DESTIN. Maria a plecat din tara in 1980, imediat dupa premiera filmului, care a avut
loc la Scala, in Bucuresti. Impreuna cu mama ei, care se maritase cu un neamt, si cu
bunica s-au stabilit in Germania. De-atunci, nimic nu s-a mai stiu de ea. Mirabela a
ramas acasa, si-a construit o cariera in teatru si film si se bucura de ceea ce
considera ca i-a dat Dumnezeu. Medeea Marinescu are acum 30 de ani si din 1998
este actrita Teatrului National. In 1980 a primit Premiul de interpretare la Festivalul
de Film pentru Tineret din Piatra-Neamtpentru rolul Mirabela. In toti acesti ani, actrita
nu s-a schimbat deloc.

BAIETOASA. Chiar ea se regaseste si se surprinde pe scena sau in viata de zi cu zi


facand gesturi ale Mirabelei, micuta isteata, cam baietoasa, frumusica si sfatoasa.
Ochii i-au ramas aceeasi: mari, rotunzi, curiosi, calzi... ochi de copil. “Unii zic: “Statul
sunt eu!”, iar eu spun: “Mirabela sunt eu!””, ne-a marturisit actrita. Medeea nu
implinise inca 6 ani cand dadea probe pentru Mirabela. La filmari, ea era mai tot
timpul pazita de cineva pentru ca, fire zburdalnica, disparea mereu prin decor.

“M-am simtit datoare sa-i spun Gildei cum trebuie sa joace si ca nu trebuie sa se uite
in aparatul de filmat. Am jucat in hainele pe care Gopo le-a ales din garderoba
noastra”

“Dimineata veneam la filmari, ne machiam si Gopo ne spunea povesti. Ne plimbam


prin decor, fara sa ne dam seama, mai tragea si cadrele. Mult timp, copiii m-au strigat
Maria Mirabela cu ochii cat umbrela”
Medeea Marinescu

INEDIT Gopo ii spunea in gluma analfabeta, pentru ca Medeea nu-si putea citi
scenariul. La probe, care s-au tinut la Buftea, au venit peste 400 de copii. O
adevarata tragedie i s-a intamplat Mirabelei cand, dupa ce implinise 6 ani, au inceput
sa-i cada dintii. “Mama si tata mi-au explicat cat au putut. Daca mi se misca un dinte
sa-l las acolo, pentru ca exista un termen in cinematografie care se numeste racord.
Adica, cum incep filmul asa trebuie sa-l si termin. Dar eu l-am scos pur si simplu.
Dimineata, tragedie! M-au dus de urgenta la stomatolog si intr-o zi mi-au facut un
dinte fals. La filmare, dintele statea intr-o cutiuta pe care-o tinea machiorul. Cred ca l-
am exasperat, pentru ca tot timpul il puneam sa mi-l stearga cu spirt. Prin urmare,
mai mult de jumatate de film am jucat cu un dinte fals.” Vocile Mariei si Mirabelei au
fost dublate de actritele Alexandrina Halic si Paula Radulescu. Pe versurile lui
Grigore Vieru si muzica lui Eugen Doga, care acum traieste la Moscova, melodiile din
“Maria Mirabela” au ramas in mintea multora. Filmul a beneficiat si de o varianta in
limba rusa.
Amintirea Mihaelei

Copiii au avut si ei propriii eroi inainte


de decembrie 1989 in desenele
animate.

“Patratel”, “Balanel si Miaunel”,


“Mihaela”, “Aventurile lui Pin-Pin”
sunt filmele de desene animate care
au incantat inimile copiilor inainte de
1989.

Gabriela Antoniu

Poate ca multi dintre noi avem ca punct de reper al copilariei desenele animate
“Mihaela”, create de caricaturistul Nell Cobar. Personaj inventat, Mihaela e o fetita cu
codite, care alaturi pe prietenul ei, catelusul Azorel, trece prin fel de fel de situatii.
Serialul a fost difuzat intre anii 1970 si 1980 si au avut un succes extraordinar. Pentru
“Multumesc Mihaela”, Nell Cobar a obtinut un premiu in 1971 la Festivalul de film
pentru copii de la Venetia. Un secret al succesului “Mihaelei” este strategia de
difuzare. Spre deosebire de alte desene animate, aventurile eroinei lui Cobar erau
difuzate intr-o rubrica fixa, “1001 de seri”, zilnic, cu 10 minute inainte de ora 19:00,
cand era principalul jurnal de stiri. Rubrica a fost initiata chiar de Nell Cobar. De
asemenea, “Mihaela” nu avea voce ca alti eroi de desene animate, deoarece trebuia
vandut, iar cu voce, dublajul complica lucrurile. Un lucru poate putin stiut e ca muzica
a fost compusa de Margareta Paslaru.

A fost primul contract prin care celebra cantareata se face cunoscuta ca si


compozitoare de muzica de film.

SFARSIT. Dupa 10 ani de glorie, epopeea “Mihaelei” pe micile ecrane ia sfarsit.


Inceputul anilor ‘80 a adus scurtarea programului de la televizor, care a sters si cele
“1001 de seri” pentru a face cat mai mult loc propagandei comuniste. Imediat dupa
Revolutie, Mihaela “a reinviat” intr-o revista lunara, cu acelasi nume, dedicata copiilor
si condusa de Nell Cobar. Printre cei care au colaborat la aceasta revista se numara
si actorul Iurie Darie. Revista a durat pana la moartea lui Cobar in 1993.

PARINTELE. Evreu de origine, Nell (Corneliu) Cobar s-a nascut la 31 decembrie


1915 la Bucuresti. Nu a avut studii superioare si a debutat ca desenator la
cinematograf in 1939. Primul desen animat l-a facut in 1940 si era o reclama pentru
ciorapi. A realizat peste 40 de filme de animatie.

PRECEDENT
La televizor, inaintea “Mihaelei” a fost difuzat “Patratel”, creat de Olimp Varasteanu si
Florin Angelescu. A urmat “Balanel si Miaunel” (foto) creati de Horia Stefanescu,
Zaharia Buzea si Artin Badea. Era povestea amuzanta a unui catelus si a unui pisoi
care colindau lumea, faceau fel de fel de nazbatii, dar din care trageau invataminte.
“Un om extrem de educat, citit, rafinat”
Dana Duma critic, despre Nell Cobar
“Lucrul cu el in echipa era o placere. Cand aveai o realizare exclama: “Bravo, mai, ai
lovit-o!”

Luminita Cazacu
regizor
“Aventurile lui Pin-Pin”

“Aventurile lui Pin-Pin”, un alt serial difuzat la tv, s-au nascut la Navodari, dupa cum
isi aminteste creatorul lor, regizorul Luminita Cazacu. Aflata acolo cu prilejul unui
festival al pionierilor, Luminita Cazacu a ajuns si la Delfinariul din Constanta. “Erau
doi pinguini si ma frapat cat de sociabili erau”, povesteste regizorul care a filmat un
pinguin, pe care apoi l-a transformat in desen animat. Serialul a fost conceput ca un
musical. S-a inregistrat muzica mai intai, care a fost compusa de Ion Cristinoiu, s-au
scris versurile si apoi s-a facut animatia. “Mersul pinguinului sugera muzica si
dansul”, explica Luminita Cazacu. Vocea lui Pin-Pin era Valeria Ogasanu, dar puteau
fi auzite si cele ale lui Horatiu Malaiele sau Zaita Saizescu in alte roluri. Pin-Pin a
devenit eroul unor intamplari in diverse regiuni ale globului unde intalnea animale-
copii si pe care ii transforma in prieteni. “Aventurile lui Pin-Pin” au fost difuzate intre
anii 1986 si 1989 in Romania, iar in 1990 in Franta, unde au avut parte de o primire
foarte buna din partea criticii. Dupa 1989, serialul de desene animate a devenit
lungmetraj, intitulat “Calatorile lui Pin-Pin”, care a primit aprobare de difuzare de la
CC chiar la 21 decembrie 1989, cand s-a auzit “prima petarda a eliberarii”, isi
aminteste criticul Dana Duma.

CV
Regizor, scenarist si scenograf, Luminita Cazacu s-a nascuta la 14 martie 1940 in
Bucuresti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice si Institutul de Arte Frumoase,
Sectia Muzeologie. In 1971 a obtinut premiul “Leul de argint” la Festivalul de film de
la Venetia pentru filmul “Buna dimineata, Poveste”, iar in 1984, la Tomar (Portugalia),
premiul special al juriului la Festivalul international de film pentru copii. A obtinut si
numeroase premii nationale, printre care Premiul UCR pentru film de lungmetraj de
animatie pentru “Calatorile lui Pin-Pin”. Luminita Cazacu a facut parte din diverse jurii
si a fost redactor la reviste pentru copii, “Mihaela” lui Cobar fiind una dintre ele.
Ultima sa creatie, “Daruri”, despre tinerii de la Revolutie, nu a fost niciodata difuzat.
In prezent, Luminita Cazacu face carti de colorat, picteaza si e membra in diverse
jurii.

INEDIT
“Desenele animate nu erau ocolite de cenzura”, povesteste Luminita Cazacu. Ea isi
aminteste ca la un moment dat era in “Aventurile lui Pin-Pin” o scena in care un vultur
tipa: “O gaina! O gaina!”. Din cauza acestei replici i-au fost taiate toate dialogurile.
Astazi, Luminita Cazacu se gandeste ca un motiv al cenzurii era ca exclamatiile
vulturului semanau cu mirarea romanilor, care in epoca de aur vedeau din ce in ce
mai rar o gaina in galantarele de la Alimentara
“Liceenii” au facut furori

In sase luni, peste cinci milioane si


jumatate de spectatori au vazut filmul.

Succesul filmului “Liceenii “ a socat


pe toata lumea. Dana si Mihai,
personajele principale ale povestii de
dragoste, au devenit in cateva
saptamani idoli nationali.

Monica Andrei

Povestea de iubire dintre doi liceeni a impresionat milioane de romani, satui de cele
doua ore de program de la televizor.

Salile au fost neincapatoare, numai in primele sase luni de proiectie, filmul


inregistrand un record, cu peste cinci milioane si jumatate de spectatori. Chiar daca
au trecut 18 ani de la premiera, “Liceenii “ este un film urmarit cu placere si de noua
generatie de adolescenti.

“Dupa ce am terminat “Declaratie de dragoste”, am vrut sa continuam tot cu o


poveste de iubire. Impreuna cu scenaristul George Sovu ne-am prezentat in fata
conducerii Cinematografiei cu un film pe care l-am numit “Iubirile lui Socrate”, care a
devenit “Extemporal de dirigentie”. Personajul principal era profesorul Socrate, care
era divortat si avea mai multe iubiri. “Bravo, este un film de succes, ne-a spus
conducerea de la vremea respectiva, dar este tot de dragoste. De data asta vrem
unul serios””, povesteste regizorul filmului, Nicolae Corjos.

Echipa a fost pusa intr-o situatie dificila. Reteta ceruta de regimul comunist era una
banala. Personajul principal al filmului trebuia sa fie un elev codas la matematica,
care, ajutat de colectivul clasei, devenea un premiant.

“Sovu a sarit in sus dupa scaun si a spus: “Cum sa facem noi asa ceva? Eu nu pot
sa fac alt film”. I-am dat un ghiont si am zis ca o sa incercam”, isi aminteste Nicolae
Corjos.

Cutie de margaritare

Filmul a fost realizat in doua luni, dar echipa trebuia sa primeasca acordul comisiei
de cenzura. “Cat timp a rulat filmul in fata comisie a fost tacere. O persoana din
Ministerul Culturii, Dulea parca se numea ne-a chemat in biroul lui si ne-a spus in
timp ce-si freca mainile si facea pauze lungi care ne ucideau: “Filmul Liceenii este o
cutie de margaritare in care s-au rasturnat niste bolovani”. A trebuit sa scoatem
cateva replici, pentru ca altfel riscam sa nu apara niciodata pe ecrane”, ne-a spus
George Sovu.

Au reusit totusi sa pastreze povestea de iubire dintre doi elevi in clasa a X-a, Mihai
(Stefan Banica jr.), un provincial ajuns la un liceu din Bucuresti, unde pasiunea sa
pentru filozofie si matematica va fi eclipsata de cea pentru Dana (Oana Sarbu).
Reteta data de comisie trebuia respectata, asa ca in film apare si Ionica (Mihai
Constantin), elevul-problema la matematica care reuseste in final s-o convinga pe
severa profesoara de matematica Isoscel (Tamara Buciuceanu) ca este de nota 9.

Florin Piersic jr., taiat de pe lista

Un alt moment de cumpana a fost alegerea actorilor. La selectie s-au prezentat peste
2.000 de tineri. “Personal am vazut 800. M-am speriat foarte tare in momentul in care
mi-am dat seama ca am ales in final numai copii de actori. Erau Stefan Banica jr.,
Tudor Petrut, Mihai Constantin, Florin Piersic jr., Bianca Brad. Imi era teama ca n-o
sa-i accepte comisia. Am incercat sa le scriu gresit numele. Ma gandisem sa-i spun
lui Banica - Bunica si lui Petrut- Parut. Insa mi-am dat seama ca este prea riscant.
Din pacate, de pe lista au fost taiati Florin Piersic jr si Bianca Brad”, mai povesteste
regizorul filmului.

Cozi interminabile

Premiera filmului din 27 octombrie 1986 si ce a urmat imediat dupa a socat pe toata
lumea. Salile au fost arhipline, cozile la cinematografe le intreceau pe cele de la
carne si lapte, iar actorii principali, Oana Sarbu si Stefan Banica jr., au devenit vedete
peste noapte. “Momentul cel mai dificil a fost la Iasi, in ianuarie 1987, cand in cele
trei cinematografe rulau “Declaratie de dragoste” si “Liceenii”. Piata Unirii era plina de
tineri, cred ca au fost in jur de 11.000-12.000. Se putea intampla orice. Mi-a fost
frica”, mai povesteste Nicolae Corjos. Seria povestilor de dragoste a continuat cu
“Liceenii rock’n roll”, realizat in mare parte de aceeasi echipa. In 1991, a fost filmul cu
cel mai mare numar de spectatori, intrecand toate peliculele straine, inclusiv “Basic
Instinct”.

AMINTIRI

Cu toate ca au trecut 18 ani de la premiera filmului “Liceenii”, Oana Sarbu nu si-a


uitat admiratorii. Ea inca mai pastreaza miile de scrisori primite in aceea perioada. La
rugamintea noastra, Oana a acceptat ca dupa atatia ani sa rasfoiasca cateva din
scrisorile ingalbenite de timp. “Mi se face pielea gaina cand recitesc poeziile de
dragoste pe care le primeam. Erau tineri care-mi scriau toate replicile mele din film. A
fost o nebunie pe care nu pot s-o redau in cateva cuvinte.” De fiecare data Oana
gasea in plicuri si cate o felicitare sau cate o floare presata.

Oana Sarbu a fost declarata cea mai populara actrita

Avea 17 ani cand a fost aleasa sa interpreteze rolul Danei din “Liceenii”. Imediat
dupa aparitia filmului, Oana Sarbu a fost declarata cea mai populara actrita.
Era deja vedeta printre colegii de liceu pentru ca in 1985 castigase trofeul “Steaua
fara nume”. Regizorul secund al filmului “Liceenii”, Cornelia Mihalache, a remarcat-o
in timpul unui spectacol si i-a propus sa participe la selectia pentru rolul principal
feminin. “M-am dus la Buftea, pentru ca acolo a avut loc selectia, imbracata intr-un
costum facut de bunica, cu fusta lunga, bluzita si pantofi balerini. Aveam si doua
codite cu floricele. M-am trezit intre sute de candidate. Am spus replici din film si
pana la urma am primit rolul. Eram foarte timida”, povesteste Oana.
La inceput a fost dificil pentru ca Oana s-a acomodat mai greu cu echipa. “Cred ca le
paream aroganta pentru ca nu impartaseam acelasi stil de glume. Baietii, Mihai si
Stefan, veneau din familii de actori, erau mistocari, eu eram lipsita de experienta. M-
am inteles mai bine cu Stefan dupa anii ‘90”, mai spune Oana.

Tunsoarea frantuzeasca a facut furori

Timp de doua luni, cat au durat filmarile, Oana nu s-a gandit nici o secunda ca va
deveni idolul adolescentelor. “Nu prea imi dadeam seama de ce va urma. Nu m-am
gandit ce impact va avea rolul pe care l-am interpretat asupra vietii mele artistice.
Dupa ce filmul a aparut pe ecrane a fost o nebunie. Toate fetele se tundeau ca mine.
Lumea ma striga pe strada Dana. A fost explozie”, mai spune Oana.
Turneele prin tara erau cele mai frumoase. “Lumea venea cu drag la film. Stiau
replicile, am intalnit persoane care vazusera filmul de 37 de ori. La Targu-Mures am
intrat in sala de spectacol prin spate pentru ca n-aveam alta sansa. Mi-au rupt
hainele dupa mine. Aveam o geaca de piele adusa de tata din strainatate. Mi-au
facut-o bucati. La Oradea a fost nevoie de interventia politistilor cu cai pentru a
imprastia lumea.”

Racolata de Securitate

Succesul venit peste noapte a bulversat-o. Prezenta peste tot, Oana Sarbu a intrat in
vizorul Securitatii. “M-am trezit intr-o masina si in final am ajuns intr-un parc de la
marginea orasului. Eram speriata foarte tare, nu stiam ce se intampla. Am stat de
vorba cu o doamna care se implica in activitatea de teatru. Era pe vremea aceea
ARIA, o agentie de impresariat artistic care obtinea contracte in strainatate. Femeia
aceea s-a dat drept de la ARIA si mi-a propus sa colaborez cu ea si sa-i dau
informatii despre toti artistii care vor sa paraseasca tara. Am refuzat si o perioada l-
am pus pe tata sa raspunda la telefon.”

N-a fost acceptata de Bibanu’

In 1988 a dat la Academia de Teatru si Film, dar a picat examenul. “Era in comisie
Bibanu’, adica Dem Radulescu. Mi-a spus sa mai incerc si la anul, pentru ca sunt
prea pisicoasa. Am picat chiar la proba eliminatorie. Ideea e ca eu sunt pisicoasa si
acum, asta este felul meu.” Pentru rolul din “Liceenii”, Oana a primit 9.000 de lei, bani
pe care i-a cheltuit pe o canapea, doua fotolii si o masina de spalat. Dupa “Licenii”,
Oana Sarbu a mai jucat in: “Extemporal la dirigentie” si “Liceenii Rock’n’Roll”.

Banica a fost luat din armata

Pe Stefan Banica jr. l-am gasit la Teatrul de Comedie. Tema discutiei noastre nu
prea l-a incantat, dar a acceptat sa ne primeasca pentru cateva minute in cabina sa.
Recunoaste ca rolul pe care l-a avut in “Liceenii” i-a schimbat viata.
“In 1985 am intrat la Institutul de Teatru si am plecat in armata la Craiova. Toti
studentii la actorie au dat probe pentru rolul Mihai, dar lui Corjos nu i-a placut nici un
candidat. Am fost scos din armata pentru a da probe pentru film”, ne povesteste
Stefan. A primit rolul si dupa sapte luni de armata a fost detasat la Clubul Steaua.
“Pentru mine, filmul “Liceenii” a insemnat un act de identitate, al doilea certificat de
nastere. Atunci, pentru prima oara, Nicolae Corjos mi-a spus Stefan Banica junior.”
Nu-si mai aminteste foarte multe lucruri din timpul filmarilor, dar n-a uitat palma pe
care a primit-o de la un profesor pe holurile Liceului Poligrafic.
“Eram intr-o pauza de filmare si fumam pe holul liceului. La un moment dat a venit un
profesor si mi-a tras o palma, reprosandu-mi ca fumez, apoi si-a cerut scuze.” In
acea perioada, Stefan era prieten cu Cesonia Postelnicu, adica Geta, prietena lui
Ionica. Acesta era si motivul pentru care regizorul Nicolae Corjos il mai urechea din
cand in cand pentru ca-si petrecea tot timpul cu Cesonia.

Ani de liceu
Timp,
Incotro mergi?
Spre ce meleaguri noi, grabit, alergi?
Cum
Poti intr-o zi
Sa schimbi in oameni mari niste copii?
Azi,
In pod pitit
Sta ursuletul carn,
Ieri, mult iubit
Si,
Vrei ori nu vrei,
Anii de scoala, vad,
Se duc si ei...
Ani de liceu,
Cu emotii la romana,
Scumpii ani de liceu,
Cand la mate dai de greu,
Ani de liceu,
Cand tii soarele in mana
Si te crezi legendar Prometeu...

Ani de liceu,
Cand se-ntampla-o tragedie
Fiindca el te-a zarit
La un film cu alt baiat, ani de liceu,
Impletind cu poezie
Tot ce ai tu mai bun, mai curat...
Timp,
Nu fi hain,
Sa mai fim liceeni
Macar putin!
Nu
Goni grabit
Anii de aur ce ne-ai daruit.

Ani de liceu,
Cu prietenii pe viata,
Scumpii ani de liceu
Ti-i vei aminti mereu,
Ani de liceu,
Enigmatica prefata
La romanul ce e doar al meu...
Ani de liceu,
Cand in recreatia mare
Te ascunzi ca sa poti inc-odata repeta,
Ani de liceu,
Cand o ora un an iti pare
Fiindca stii ca te va asculta...
Versurile: Sasa Georgescu
Muzica: Florin Bogardo
Interpreta: Stela Enache
“Declaratie de dragoste” nu a fost iubita de actori

“Declaratie de dragoste”, lansat in 1985, a fost si este un tulburator film despre


prima iubire si despre viata de licean. Acest “Love story” romanesc a umplut
salile de cinema la vremea respectiva, a dat nastere unor personaje celebre
precum Ioana Popa (interpretat de Teodora Mares), Alexandru Barsan
(interpretat de Adrian Paduraru), profesoara de matematica, poreclita “Isoscel”
(jucata extraordinar de Tamara Buciuceanu), si profesorul de filozofie
“Socrate” (la fel de magistral interpretat de Ion Caramitru).

Cristina Ologeanu

Pentru eroii principali ai filmului, “Declaratie de dragoste” a insemnat primul rol


principal, prima colaborare. Dupa acest film insa, Teodora Mares si Adrian Paduraru
nu au mai avut sansa sa joace impreuna. Modul in care au dat viata celor doi
indragostiti - Ioana si Alexandru - i-a facut pe unii spectatori sa creada ca
protagonistii traiesc o idila si in viata de zi cu zi.

“Nu m-am simtit atras de Teodora”

Lucrurile nu au stat deloc asa. Desi filmarile au avut loc in urma cu 20 de ani, Adrian
Paduraru isi aminteste ca nu s-a simtit atras de Teodora. Cu toate acestea, regizorul
Nicolae Corjos a crezut in cei doi, chiar daca acestia erau firi diferite. “Eu nu am
crezut niciodata in rolurile de juneprim. Si acum cred ca unul dintre cele mai dificile
lucruri este sa joci o relatie de cuplu, mai ales de varsta aia. Mi-a fost foarte greu, cu
atat mai mult cu cat nu am crezut in Alexandru”, isi incepe Adrian Paduraru povestea.
Obtinerea rolului a fost o pura intamplare. El se afla la Buftea pentru a da proba
pentru alte filme. Dar a fost chemat si pentru “Declaratie de dragoste”. In schimb,
Teodora Maresspune ca nu-si mai aminteste cum a decurs proba pentru rolul ei.
Emotiile au fost mult prea mari. Cat despre personajul ei, actrita spune ca s-a regasit
nu in povestea sa de dragoste, ci, mai degraba, in situatia ei de viata. Ambii actori
insa au considerat ca rolurile respective au fost o rampa de lansare.

Actorii nu-si amintesc de cate ori s-au sarutat

Desi “Declaratie de dragoste” este un film de dragoste, nu s-a facut exces de scene
fierbinti. Doar cateva saruturi, cateva imbratisari, simple atingeri de mana. Insa nu
aceste secvente au ramas impregnate in memoria celor doi actori. “Deceptionant,
asa, ca poveste, este faptul ca nu-mi aduc aminte saruturile. Imi pare rau ca asa e.
Gustul painii din care tot mancam inainte de o secventa din film il simt si acum, dar
saruturile chiar nu mi le mai amintesc”, spune Adrian Paduraru. Nici Teodora Mares
nu-si aminteste saruturile. “Au fost doua sau trei. Chiar nu mai tin minte.”

“Alexandru” primea galeti cu flori

Cum era de asteptat, filmul le-a adus protagonistilor foarte multi admiratori. Actorii
primeau invitatii in oras, flori si sute, chiar mii de scrisori la care, chiar cu riscul de a-
si rani admiratorii, nu au raspuns. Dupa acest film, Adrian Paduraru primea galeti
pline cu flori si chiar cereri in casatorie (desi era casatorit), ba chiar si amenintari de
genul “daca nu iesim la o cafea ma sinucid “. Unei singure invitatii de genul acesteia
i-a dat curs, la Valcea. Am crezut ca este ceva real. Chiar mi-o amintesc si acum: era
o fata blonda, draguta, tanara. Era realmente indragostita. Am stat de vorba o
jumatate de ora cu ea. Si asta a fost tot.” Teodora Mares insa nu a dat curs nici unei
invitatii in oras. Nici nu a raspuns la scrisori. “Preferam sa le citesc. Ba chiar si acum
mai am cateva dintre acele scrisori. Le-am pastrat pe cele care mi s-au parut a fi cele
mai interesante.”
Dinica: un Diplomat prin cenusa imperiului

“Jocul cu moartea”, o carte in care


Andrei Blaier a vazut Decalogul.

Vara anului 1917. Un tanar (Darie) si


un ins trecut prin ciur si prin darmon
(Diplomatul) cutreiera - doua naluci -
Balcanii devastati de razboi. Cei doi
par fetele anapoda ale aceluiasi
personaj, care incearca disperat sa-si
scape pielea. Intr-o lume in care pielea
lor nu mai valoreaza nimic. Cam acesta ar fi axul filmului “Prin cenusa
imperiului “, turnat in 1975 de Andrei Blaier, avandu-i in rolurile principale pe
Gheorghe Dinica si Gabriel Oseciuc. Iar povestea filmului e la fel de palpitanta
ca si cea a personajelor sale.

Cristian Grosu

Filmul a fost turnat dupa cartea “Jocul cu moartea” a lui Zaharia Stancu, dupa un
scenariu facut de fiul scriitorului, Horia, adaptat, in timpul filmarilor, la rigorile
cinematografice de regizorul Andrei Blaier. Istoria sa, de la carte la actorii care au
intrat in pielea personajelor, a fost inca de la inceput stranie. Regizorul Andrei Blaier
spune ca el a propus initial filmul, dupa care el a fost preluat de un alt regizor, care i-
a distribuit in rolurile principale pe Mircea Diaconu si Toma Caragiu. Imediat dupa
inceperea filmarilor insa, regizorul a plecat in strainatate si nu s-a mai intors. Asa ca
Blaier a trebuit sa o ia de la capat, dar cu un buget mai mic decat cel initial, pentru ca
se scazusera cheltuielile facute intre timp.

“In filmul asta am vazut Decalogul”

In 1975, Blaier a reluat filmarile, dupa ce a schimbat totul. “In “Jocul cu moartea” am
vazut pur si simplu Decalogul. Era in cartea asta tot raul si tot binele si eram hotarat
sa-l fac cu orice pret.” Pentru rolul Diplomatului - personaj care traieste din amestecul
de perfidie, orgoliu, miselie si cinism - l-a ales pe Gheorghe Dinica, iar in rolul lui
Darie - tanarul taran, cu constiinta inca pura, dar atos si hotarat sa-si vanda cat mai
scump pielea - l-a distribuit pe Gabriel Oseciuc. Dupa care a urmat calvarul turnarii in
Romania a unui film a carui actiune se petrece in patru tari.

Filmari in 40 de locuri

Filmul a fost facut in doar sase luni si a inceput in august 1975. A fost un chin pentru
actori, care au fost nevoiti sa joace afara, pe timp de toamna si iarna. Au filmat la
Dunare, la Turnu-Severin, la munte la Valeni, la Malu’ cu flori, la Harsova, pe Valea
Telejenului, in total vreo 40 de locuri, cu lungi si istovitoare deplasari. Cum o buna
parte din scenariu se petrece in tren, a fost nevoie sa compuna, din vagoane
adunate din toata tara, un tren de pe la 1917. Se filma greu, din pozitii imposibile, zile
in sir, in conditiile in care pentru 5 minute de filmare pe o cale ferata era nevoie de
zeci de telefoane si aprobari. In plus, chiar scenariul cerea filmarea unor conditii
vitrege si mizerabile, pe care trebuiau sa le traiasca actorii. Statea sa ninga in ziua in
care Dinica si Oseciuc au intrat goi, in apa rece ca gheata, pentru scena cu baia si
furtul hainelor.

Nu se mai pun la socoteala problemele care apareau la fata locului, iar solutiile si
improvizatiile de moment rezolvau situatii aparent fara iesire. Nu aveau voie, de
pilda, sa filmeze decat in Romania, si asta in situatia in care, la intoarcerea in tara a
personajelor, trebuiau sa filmeze Dunarea curgand in sens invers. Pentru ca nu se
putea trece granita la bulgari sau sarbi, a fost nevoie sa se filmeze pe un canal al
Dunarii, de la Orsova. “A fost un film incredibil de greu de facut, dar a meritat. A fost
un chin superb”, spune astazi Andrei Blaier.

Dinica ranjea o ora, sa i se usuce dintii

Nici cu machiajul si trucajele nu era, la acea vreme, chiar simplu. Astazi, spune
Andrei Blaier, e foarte simplu sa machiezi pe cineva asa incat sa para ca are dintii
cariati. Pe atunci insa, Dinica statea cate un ceas cu dintii ranjiti sa i se usuce
vopseaua neagra si verde cu care i se manjea dantura, si era nevoie ca in fiecare
dimineata sa se rada, pentru a-i pastra personajului chelia de deasupra fruntii.

Noroc de feluritele intamplari cu haz, care faceau oarecum suportabile conditiile de


filmare. Gheorghe Dinica isi aminteste, de pilda, de intamplarea cu tiganii, din
comuna Cetateni, din Targoviste. “Intre doua cadre, vine o tigancusa,de vreo 13-14
ani la mine - aveam palarie, probabil ca ma credea vreun fel de sef - si-mi zice: “Ma,
da-mi-l mie p’asta blondu’ sa ma duc cu el in casa”. Blondu’, adica Osenciuc. Stiam
eu de ce vrea sa mearga cu el, asta era inalt, frumos... Si-atunci i-am zis: “Da, da’
mai intai sa ma iei pe mine”. A stat tigancusa, s-a gandit, s-a mai uitat la mine, cum
eram, jerpelit, cu hainele alea, murdar, cu dintii negri, si de-odata face un semn asa,
cum mana, se stramba si se hotaraste brusc: “Bine, atunci, hai, intai matale”.

O alta intamplare, care acum ii amuza pe cei care-au trait-o, dar care atunci le-a dat
batai de cap, a fost cea cu magarii. Au filmat mai intai la Dunare, cu o pereche de
magari, apoi la Targoviste, cu o alta. Cei din urma insa aveau alta culoare, asa ca a
trebuit sa vopseasca magarii, dar nu i-au putut filma imediat pentru ca a venit ploaia,
i-a spalat, iar animalele au mai fost vopsite o data.

Titlul filmului - dat de cenzura

Andrei Blaier spune ca titlul initial a fost dupa carte: “Jocul cu moartea”. La vizionare
insa, vestitul Dumitru Popescu a hotarat altfel. Unul din personaje spunea la un
moment dat o replica: “Toate imperiile se fac praf si pulbere “. Asta i-a placut
cenzorului, care a ordonat ca in 24 de ore filmul sa aiba un titlu despre cum imperiile
se fac praf si pulbere. Asa ca, in cele din urma, s-a mers pe varianta cu “cenusa
imperiului “. Desi, spune Blaier, “asta nu era decat o conotatie a filmului, intre toate
celelalte, dar probabil ca asta l-a si salvat sa treaca mai usor de cenzura “.

La Karlovy Vary, rusii au parasit vizionarea

Imediat dupa lansare, filmul a castigat numeroase premii in strainatate. Printre care si
Marele premiu al Festivalului de la Karlovy Vary. Trebuie sa fi stiut ceva Dumitru
Popescu atunci cand a insistat pe titlul “anti-imperialist”, de vreme ce rusii au
reactionat imediat. Dupa 10 minute de proiectie, delegatia sovietica prezenta la
festival a parasit sala, in semn de protest.

Ceausescu era innebunit dupa film

Intre cele patru casete cu filme gasite la Revolutie in sala de proiectie a lui
Ceausescu se afla si “Prin cenusa imperiului”. Dictatorului ii placea foarte mult filmul,
poate si pentru sonoritatea titlului. Asta nu insemna ca actorii sai erau privilegiati.
Pentru turnarea unui film, un actor bun castiga cel mult 25.000 de lei, indiferent cate
luni durau filmarile. “Grila” nu permitea mai mult, chiar daca viata, in lunile intregi de
deplasari prin tara, era foarte scumpa, iar actorii nu primeau diurna.

PERSONAJUL

La aproape 30 de ani de la turnare, Gheorghe Dinica e convins ca intre personajele


de film pe care le-a trait, cel al Diplomatului din “Prin cenusa imperiului “ l-a pus cel
mai mult in valoare. “A fost personajul meu de film numarul unu, in toata activitatea.
E un caz rar sa dai de un personaj care sa te solicite la maximum, care sa-ti ofere
posibilitatea de a te pune in valoare, de a trece prin toate. Si cred ca am simtit toate
nuantele personajului, iar asta e o intamplare unica in viata. Chiar daca mai tarziu,
mi-am dat seama ca au fost lucruri pe care puteam sa le fac mai bine.”

E drept, actorul recunoaste ca Blaier, cu care este prieten, i-a acordat toata libertatea
in a-si construi personajul. Pe de alta parte, Gheorghe Dinica crede ca astazi n-ar
mai putea juca un asemenea rol. A fost foarte solicitant, atat fizic, cat si psihic. Atat in
ce priveste conditiile de filmare, de deplasare - “cazne” prin care actorul trece o data
cu personajul sau, cat si privind capacitatea sa de-a mai suporta rigorile si capriciile
unui asemenea personaj. ““Jocul cu moartea” m-a fascinat de la prima lectura. E o
lume intreaga in acest personaj, in Diplomatul ala. Am muncit enorm sa-l fac, a fost
un adevarat chin, dar astazi zic ca a meritat. Pentru ca am avut de pe urma lui mari
satisfactii. Atat premiile, cat mai ales faptul ca totul a iesit bine.”

La randul sau, Andrei Blaier spune ca din prima clipa a fost convins ca rolul i se
potriveste ca o manusa lui Dinica. “Ghinionul lui e ca s-a nascut in Romania. Daca
facea film in strainatate, Dinica nu ar fi fost cu nimic mai prejos de De Niro sau Al
Pacino.
Bachus – mafiotul “Epocii de Aur”

Lumea interlopa nu are varsta.

Anul 1984. Intr-o perioada in care


Epoca de Aur era prezentata idilic, de
parca Raiul, coborat pe Pamant, ar fi
aterizat exact in Romania socialisa,
monotonia de pe marile ecrane a fost
sparta de un film cu adevarat straniu:
“Secretul lui Bachus”. Sub masca
unei comedii de moravuri se
ascundea o radiografie dura si
nemiloasa a chipului real, niciodata recunoscut, al societatii socialiste.

Vasile Surcel

Realizat dupa un scenariu semnat de Titus Popovici, in regia lui Geo Saizescu,
“Secretul lui Bachus” a avut un succes formidabil, in tara si peste hotare. Personajul
principal, creat cu un har inegalabil de regretatul Stefan Mihailescu Braila, era “Nea
Puiu Bumbescu”, alias “Bachus”. Un omulet jovial, care nu avea nimic din “staiful”
unui mafiot. Imagine aparent banala, in spatele careia Mihailescu Braila crea un
veritabil “rechin”, stapanul unei retele imense, compusa din negustori mari si mici, dar
si “granguri”, ale caror functii erau doar abil sugerate. Toti se invarteau in jurul lui
“Bachus” si ii ciuguleau din palma. Puterea absoluta pe care el o exercita asupra
tuturor provenea dintr-un har de veritabil vanator, care mai intai isi studia “prada”,
apoi o invaluia intr-un lat sclipitor construit din cadouri generoase, oferite exact la
momentul potrivit. Mult mai tarziu, urma captura propriu-zisa, care lua forma
santajului. Dincolo de maiestria artistica pusa in joc de intreaga echipa, succesul lui
“Bachus” a mai avut o cauza, stiuta de toata lumea: filmul reda, cu mijloacele
specifice, un scandal real ce cutremurase Romania cu doar cativa ani inainte:
“Afacerea Stefanescu”. Avizati, spectatorii stiau ca “Bachus” era, in realitate, chiar
Stefanescu, iar filmul a fost receptat ca o sarada, la sfarsitul careia fiecare incerca sa
descopere identitatea adevarata a fiecarui personaj.

Regizorul Geo Saizescu ne-a relatat ca, la un moment dat, in cursul documentarii, a
fost la Directia Cercetari Penale, unde anchetatorii i-au aratat schema “retelei
Stefanescu”. “Era o un tablou complicat, care cuprindea si fotografiile inculpatilor. Un
perete intreg, acoperit cu fotografii, unite prin sageti.”

Braila, bonomul cu priviri de lasere

Geo Saizescu ne-a relatat ca pentru documentarea filmului “Secretul lui Bachus”
realizatorii nu au avut acces la informatii de prima mana legate de “Afacerea
Stefanescu”. Maestrul ne-a povestit ca Titus Popovici si-a pus la bataie toate relatiile
posibile ca sa intre in posesia dosarului penal al lui Stefanescu, dar in zadar. “Am
pornit de la povestile si zvonurile care circulau despre vinurile lui Stefanescu, am
vorbit cu oameni care l-au cunoscut, si asa a prins chip, putin cate putin, atat
scenariul filmului, cat si Bachus. Abia cand am primit rechizitoriul am avut placerea
sa vedem ca intuisem corect realitatea, iar “Nea Puiu Bumbescu” al nostru si liota
care roia in jurul lui semanau foarte bine cu realitatea. Dupa realizarea filmului, am
discutat cu cativa anchetatori care s-au aratat uimiti: “Domle, ati cazut exact pe
realitate. Cam asa au stat lucrurile, iar Bachus-ul vostru seamana perfect cu
Stefanescu “.” Filmul a fost primit foarte bine de public. “Daca am mai avea acum
succesul pe care l-a avut Bachus, am deveni miliardari”, considera Geo Saizescu.
Incepute la 16 mai 1983, filmarile s-au incheiat in primavara lui 1984, cand a avut loc
si premiera. “Domle, eram o echipa extraordinara. La “Secretul lui Bachus” am lucrat
cu cei mai buni actori ai timpului. Pleiada de aur.” Saizescu isi aminteste ca, pentru
rolul lui Bachus, l-a “ochit” inca de la inceput pe Mihailescu Braila. “Era extraordinar!
A studiat rolul si apoi a intrat perfect, din prima, in pielea lui Bachus. Nu-ti venea sa
crezi cum omuletul ala, care se gudura umil pe langa cei luati in vizor, se preschimba
intr-o fiara cand simtea ca i-a prins si trebuia sa le infranga ultima rezistenta. Atunci
capata o privire de gheata, care parca taia ca un laser.”

“Bachus pana la moarte”

“Bachus” a fost ultimul mare rol al lui Stefan Mihailescu Braila. Ani la rind, el
povestea ca bucurestenii il identificau cu “Bachus”, si de cate ori iesea sa-si cumpere
vreo sticla de vin, cei care-l vedeau il abordau sagalnic: “Ce faci, nea Bachus? Ai
ajuns sa cumperi vinul astora?”. Curand se vor implini doua decenii de la lansarea
“Secretului lui Bachus”, dar filmul a ramas inca actual si reflecta fidel si epoca
noastra. Adevarul acestei idei pare a fi confirmat de actualii clienti ai vechilor bodegi,
care bombanesc si acum: “De ce dracu’ l-or fi impuscat pe Stefanescu? Daca traia,
era mic copil pe langa mafiotii astia de acum. Bautura adevarata este atat de scumpa
incat am ajuns sa intram in restaurant ca in muzeu: ai voie sa te uiti, dar nu poti sa te
atingi de nimic. Noi, astia amaratii, ne matrafoxam cu “genocide” si cu vin de surcele,
prost de-ti crapa capu’ de durere dupa o sticla. Iar pe astia care au umplut piata cu
“cocart” dintr-asta nenorocit nu-i mai impusca nimeni”

STORY

La mijlocul anilor ‘70, Bucurestiul a fost zguduit de “Afacerea Stefanescu”. Un


scandal imens, in care autoritatile s-au vazut obligate sa recunoasca existenta unui
adevarat “imperiu” mafiot. Specializata in falsificarea bauturilor, “reteaua Stefanescu”
a fost un navod imens in care s-a prins “plevusca”, dar si “rechini”, inclusiv un activist
de partid. Multi bucuresteni isi amintesc si acum pravalia de langa vechiul Pod
Basarab, de unde se cumpara un vin bun si relativ ieftin. Ghinionistii care luau o
cantitate mai mare, pe care nu o “dovedeau “ in scurt timp, constatau insa ca, dupa
cateva zile, licoarea se preschimba in apa chioara. Magazinul insusi era un punct de
atractie ce facea ca “vinul lui Stefanescu” sa fie si mai cautat. Avea o vitrina mare,
ocupata de macheta unui car cu doi boi dolofani, care trageau din greu un butoiasdin
stejar. Cei care l-au cunoscut pe Stefanescu il descriu ca pe un omulet jovial, intre
doua varste, despre care n-ai fi crezut ca este “mogulul” unui imperiu intins in toata
tara. “Scandalul Stefanescu” a izbucnit brusc, iar bucurestenii au aflat cu mirare ca
butoiasul de lemn din vitrina pe langa care multi trecusera de sute de ori fusese, in
realitate, un adevarat seif, in care anchetatorii Militiei gasisera cateva kilograme de
bijuterii de aur. Apoi s-a aflat ca intreaga pravalie putea sa concureze, cu sanse mari
de castig, cu orice filiala a Bancii Nationale. Atunci s-a calculat ca averea lui
Stefanescu consta din aproape 19 kg de aur si peste 39 de milioane de lei. Arestat
imediat, el nu a mai iesit viu din puscarie. Imensa lui avere nu a insemnat insa mai
nimic in raport cu ceea ce au scos la iveala registrele sale, din care s-a aflat ca
tentaculele “caracatitei” cuprindeau aproape toata tara: directori de IAS-uri si de
intreprinderi producatoare sau utilizatoare de alcool etilic, negustori marunti, care ii
vindeau bautura in toata tara, dar si procurori, judecatori, avocati si cativa militieni.
Au urmat procese incheiate cu ani grei de puscarie. Cu o singura exceptie:
Stefanescu, care a fost condamnat la moarte. Cererea de comutare a pedepsei
capitale, in detentie pe viata, i-a fost respinsa si a fost executat, la inceputul anilor
‘80, la Jilava. A existat si o legenda conform careia Stefanescu ar fi “dat la pace” cu
autoritatile, care l-ar fi facut scapat, in schimbul “retetei” de falsificare a vinului. A fost
doar o legenda, intarita insa de comentariile sarcastice ale “sprituitorilor” din bodegile
Capitalei: “Domle, vinul lui Stefanescu, facut din chimicale, n-a omorat pe nimeni din
cauza lui. Acum bem vinul lui Ceausescu, care dracu’ stie din ce e facut, ca murim pe
capete”.

Echipa

Scenariul: Titus Popovici; Regia: Geo Saizescu. In rolurile principale: Stefan


Mihailescu Braila, Emil Hossu, Dem Radulescu, Sebastian Papaiani, Gheorghe
Dinica.

CENZURAT

Geo Saizescu ne-a relatat ca si “Secretul lui Bachus” a fost cenzurat. “In scenariul
original aparea si un fiu al lui Bachus, plin de ifose si fite, care isi facea de cap,
pentru ca-l stia pe taica-sau in spate. In el “cerberii” au vazut o aluzie la Nicu
Ceausescu. Ni s-a atras clar atentia ca, daca vrem sa facem filmul, trebuie sa
renuntam la acest personaj pentru ca prea seamana cu “baiatu ‘ lui baiatu’ ala mare”.
Am renuntat si, o data cu el, am renuntat la o ora de film, cat totalizau scenele in care
el ar fi trebuit sa apara.
Cenzurat de trei ori

“Lumini si umbre” a rulat timp de doi ani.

“Lumini si umbre”. “Roman” cinematografic din care s-au


difuzat 33 de episoade in timpul lui Ceausescu si numai 15
dupa Revolutie.

Eugenia Mihalcea

A fost difuzat timp de aproape doi ani, 1981-1982, realizat de Studioul de la Buftea in
colaborare cu Televiziunea Romana, o comanda, cum spune insusi regizorul Andrei
Blaier, dar o comanda care a fost sistata de trei ori de cuplul Ceausescu, ultima oara
definitiv. S-a lucrat cu peste 200 de actori, iar personaje centrale au fost Mitica
Popescu, Imparatul, care a facut furori, dar si Ilarion Ciobanu, Gheorghe Dinica,
Florin Calinescu, Margareta Pogonat. Lista ar putea continua pentru cei care ii tineau
pe oameni sambata in fata televizoarelor alb-negru, in timp ce cuplul conducator se
uita la filmul color, asa cum a fost realizat. “Este un roman cinematografic impartit pe
episoade, care ar mai fi fost continuat daca nu s-ar fi suparat Ceausestii”, isi
aminteste Andrei Blaier. Ordinul lui Nicolae Ceausescu catre scenaristul Titus
Popovici a fost ca filmul sa treaca direct la timpul prezent, adica anii ‘80. “Ceausestii
erau paranoici ca filmul este despre ei. Era o familie care avea trei copii, un baiat
cuminte, unul vagabond si o fata zvapaiata. Al patrulea frate trebuia sa apara in
episodul opt. Asa am scapat”, spune regizorul. Dar asta nu a determinat-o pe Elena
Ceausescu sa renunte la ideea ca serialul de televiziune era despre ea. “Valeria
Seciu a devenit doamna Petrescu si intr-o secventa fuma, atunci Elena Ceausescu s-
a dus la Titus si a zis: “Unde m-ai vazut tu pe mine fumand?”.

Pornit ca o comanda, in film s-au regasit multe parabole care incriminau regimul,
alegerile din ‘44, care au aparut ca fiind falsificate, discutiile despre nationalizarea
fortata. “Era un film urmarit de 7 milioane de spectatori pe sapta- mana.” Dar si de 22
de masini negre care intrau in curtea televiziunii, dupa cum spune Andrei Blaier. “Ma
puneau in fata ecranului si cei de la Ideologie spuneau ce trebuie sa tai.” Cat despre
personaje, Imparatul interpretat de Mitica Popescu a fost unul dintre cei mai iubiti de
public. “Erau intr-o excursie a Teatrului National, un turneu, si la granita nu aveau
actele in regula. Atunci a iesit Mitica Popescu din masina si totul s-a rezolvat cu niste
autografe.”

DATE

Serialul tv a fost semnat, regizoral, la primele episoade de Andrei Blaier impreuna cu


Mihai Constantinescu si consemnat scenaristic de cuplul Titus Popovici - Francisc
Munteanu, sub titlul “Lumini si umbre”, care prelua o formulare a lui Nicolae
Ceausescu, dintr-un discurs rostit la o sedinta solemna a partidului conducator, unde
“indicase” cum trebuie rescrisa istoria. Si totusi, nici urma de propaganda in filmul-
comanda. Titus Popovici a reusit sa realizeze unul dintre “adevarurile vietii”, prin
tandemul acut moralizator format din activistul stalinist pursange, Gheorghe Dinica, si
fiul varstnic al familiei muncitoresti exemplare, Mitica Popescu. “Primul e parodiat cu
tandrete indicibila, fundamental solidara cu elanurile cantaretului in limba rusa, iar
jalnica declasare a celui de al doilea, din cauza banilor, starneste in stalinistul
romantat indreptatitul gest istoric: adauga cu propria mana proletara, langa inscriptia
mobilizatoare de pe zid “Totul pentru front!”, lozinca oarecum prematura in 1945, dar
care-i va fi placut mult comanditarului serialului - “Totul pentru socialism!”, noteaza
Caranfil. Sugestiv pentru serial este cuplul tutelar al familiei muncitoresti. Ilarion
Ciobanu, care preumbla prin cadre solemnitatea stalinista a originii sociale
sanatoase, ca vrednic activist in devenire, “comunist de omenie” si obligatoriu ateu
fervent. Margaretei Pogonat i-a revenit misiunea femeii din popor, sotie si mama.
Acesta este “Lumini si umbre”, cu 50 de personaje principale si circa 200 secundare,
in 52 episoade scrise, 36 montate, 33 difuzate si cu trei suspendari.

Sfidandu-l pe Ceausescu in trenci si cu fular

alb “Si acum ma mai opreste lumea pe strada”, spune Mitica Popescu (foto) despre
rolul sau din “Lumini si umbre”. Un personaj pe care l-a indragit foarte tare, se
confeseaza actorul, “cu toate ca era un personaj pe muchie de cutit, asa cum numim
noi un fel de bisnitar”. Cum a ajuns sa-l joace pe Imparatul. Pur si simplu a fost
chemat de Andrei Blaier, regizorul, si-a pus costumul cu trenci, basc si fular alb si a
dat un fel de proba. Cel mai incitant episod a fost unul pe care nu l-a urmarit familia
Ceausescu, plecata intr-o vizita. Mitica Popescu i-a impartit pe cei care isi batusera
joc de el anterior, poetii si pictorii, si i-a pus sa scrie despre el, respectiv sa-i faca
portretul. “Eu imi bateam joc.” Cat despre serial, Mitica Popescu spune ca devenise
ca o familie, in care Ilarion era tatal, Margareta Pogonat, mama si Florin Calinescu,
fratele.

„Aproape doi ani de zile am fost oaspetele oamenilor, imbracat in trenci, basc si cu
un fular alb. Si acum ma mai opreste lumea pe strada si striga dupa mine Imparatul”

Mitica Popescu despre rolul sau in serialul de televiziune “Lumini si umbre


Sergentul Saptefrati

Unul dintre cele mai populare personaje cazone este cel al sergentului Vasile
Saptefrati, jucat de Valentin Uritescu atat in serialul de televiziune “Lumini si
umbre”, dar si in filmul pentru marele ecran “Noi, cei din linia intai”.

Sebastian S. Eduard

Sergentul Vasile Saptefrati a fost primul rol in film al lui Valentin Uritescu. Se apropia
de varsta de 40 de ani si inca nu debutase in cinema. Era actor la Piatra- Neamt si
tatal sau il intreba “Baa, tu cand faci film?”. “O sa fac, tata, stai linistit”, raspundea el.
In februarie 1980, Uritescu a primit un telefon din partea lui Blaier. Urma sa dea o
proba pentru rolul unui sergent in serialul “Lumini si umbre”. S-a prezentat la
studiourile din Molierre. Lume multa, inghesuiala. “Mutra ar avea”, au opinat Blaier si
Titus Popovici. Testul consta in a face instructie cu un grup de vreo sase-sapte
soldati. “La drrrreapta-ta. Cuuuul-cat! La staaanga-mpre-jur!” Toata lumea si-a
indreptat privirile catre barbatul maruntel care striga sa-i plesneasca plamanii. Testul
era luat. Pentru rolul sergentului, Valentin Uritescu s-a inspirat din anii sai de armata.
De la capitanul Chicos a imprumutat prestanta si aroganta, panasul. Al doilea model
a fost un sergent care obisnuia sa poarte capela trasa pe ochi astfel incat din fata lui
nu mai ramanea decat o gura care racnea comenzi. Cativa ani mai tarziu, dupa ce s-
au incheiat filmarile la cele doua parti din “Lumini si umbre”, sergentul Vasile
Saptefrati a ramas inregimentat pentru inca un film. In colaborarea cu acelasi
scenarist, Titus Popovici, Sergiu Nicolaescu pregatea un nou film de razboi. Desi
Uritescu avea 44 de ani, a fost chemat sub arme. “Noi, cei din linia intai” a reeditat
succesul, iar singurul necaz al lui Valentin Uritescu este ca i s-au taiat la montaj o
parte dintre tarasurile si scenele de actiune pe care le-a filmat. Suntem de rasul
universului cosmic dom’ cotinent “ Ca ce treaba au ele veceele duminica? Sa fie
curate - luna, soare, stele sa poti bea cafea cu ele” “Cand a murit, am aruncat
televizorul pe geam “Rolul asta mi-a schimbat viata. Deodata m-am trezit ca toata
lumea se uita la mine, prin troleibuz sau tramvai. Ma opreau pana si soferii de pe
basculante.” In timpul unor filmari, actorului i s-a intamplat un lucru extraordinar. Un
CFR-ist a venit la el si, recunoscandu-l, i-a spus: “Dom’le, nu ma cunosti, dar eu ti-
am vazut filmul. Eu ma duc acum acasa sa tai un vitel si te invit cu toata echipa.
Matale cand ai murit in film, stii ca am aruncat televizorul pe fereastra?” Cu chiu cu
vai, Uritescu l-a convins sa nu sacrifice animalul. Cei doi s-au imprietenit si chiar au
corespondat vreme de un an.
Zece ani de prohibitie pentru Pampon

“De ce trag clopotele, Mitica?” a fost


spaima comunistilor.

Un film inspirat din piesa “D’ale


Carnavalului “ a lui I.L. Caragiale
reuseste sa starneasca mania
comunistilor inainte ca regizorul sa fi
tras ultimul cadru. Un fapt fara
precedent in istoria cenzurii rosii.
Dupa zece ani de “arhivare” in
beciurile Casei Scinteii i se face
premiera.

Daniela Dumitrescu

In primavara lui ‘80, intre Groapa Fundeni si Dealul Bolintin, intre o frizerie si un
carnaval, Lucian Pintilie a inceput sa ecranizeze deja legendarul film “De ce trag
clopotele, Mitica?”. O pelicula interzisa de culturalii comunisti in faza in care nu i se
definitivase montajul. Adica la numai cateva luni de la inceperea filmarilor, cand nici o
“silaba” de sunet nu se ridicase impotriva cuplului totalitar. Se nascuse deja o
mitologie de barfe in jurul filmului. Intelectualii care-l vazusera in cercuri restranse
vorbeau de o tandrete paroxistica fata de semidocti, grobieni, imbecili, marlani si
parveniti. Este o pelicula a carei premiera a fost posibila dupa un deceniu de la
postsincron.

“Da franghie, Monser!”

Un Pintilie inca neincaruntit s-a inconjurat de o echipa de actori, tineri si ei: Gheorghe
Dinica, Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Mircea Diaconu, Mariana Mihut si
multi, multi altii. Anul de gratie 1980. La margine de Bucuresti se turna “De ce trag
clopotele, Mitica?”. Un film care era deja o legenda inainte sa vada lumina ecranului.
Victor Rebengiuc isi aminteste de personajul sau grotesc, de absurdul si prostia lui
Pampon, de chipul acela mirat si tamp de tot ce i se intampla. “Omul asta este inselat
pe fata. Pampon este o lume redusa la instinctual, la cauzalitati primare. Pampon se
zbate in van si, ca si toti ceilalti, este victima mistificarilor. Acest personaj are chipul
si asemanarea lumii din jurul lui, unde colcaie minciuna. E o lume care isi traieste cu
atata intensitate pasiunile, incat ai senzatia ca doar ele conteaza. Innebunitor este
faptul ca, dincolo de asta, nu mai exista nimic. Scena cu care se termina filmul este
esentiala, pentru ca intalnirile amoroase continua (ar fi fost banal sa se termine!) si
atunci este evident: clopotele nu pot fi trase decat de franghie.”

“Pintilie simte monstruos”

Disectia facuta de Pintilie pe derizoriul prezentat de Caragiale, nuantele tragice puse


sub o lupa imensa au deranjat creierele comuniste. “Pintilie simte monstruos si vede
enorm”, spune Rebengiuc. “El nu se ocupa de calitatile personajelor, ci de ceea ce
este negativ, ascuns, sordid. Cheia este umorul lui grotesc. Pintilie isi iubeste
personajele. Sunt deformate fara sa devina antipatice, exista un soi de candoare
maligna adapostita in ele. Pintilie a fost singurul regizor care a stiut sa scoata din
mine o anumita vana diavoleasca, o verva diabolica pe care nici eu nu stiam ca o
posed.” Dar Pintilie a varsat in filmul lui si un ras inecacios, comicul personajului miza
pe fizionomie. Regizorul a vrut initial sa-i faca lui Rebengiuc urechile clapauge. Pana
la urma n-a reusit, dar i-a pus o cusma care-l facea de pomina. Tocmai acest comic
trebuia sa duca undeva si sa lanseze o trapa.

Dupa 20 de ani

Premiera filmului a avut loc abia in 1990. In 2002 avea sa fie din nou omis, de data
asta de catre Ambasada Romana din Paris, care sarbatorea 150 de ani de la
nasterea lui Caragiale printr-un ospat cu filmele lui nenea Iancu. Mai putin versiunea
lui Pintilie pentru “De ce trag clopotele, Mitica?”. De data asta nu era vorba de
cenzura comunista. Era un soi de interzicere democratica a filmului. Prin omisiune.

REVOLTA

“Privesc dupa 20 de ani in urma mea. Praf si pulbere s-a ales de toate scenariile,
proiectele mele, omagiind cultura romaneasca. Fiecare an, o borna, o troita, o
lumanare, un film inmormintat. Tarvelling macabru. Lumanari care apar si dispar din
cadru - “Ciuleandra”, “Domnisoara Cristina”, “Jocul ielelor”... Imaginati-va, rogu-va,
toate aceste filme existand. Acum puneti-le laolalta, bobina cu bobina si dati-le foc.
Priviti calm acest incendiu de capodopere posibile, vesel foc carnavalesc. Sa nu
intrebati: Cine raspunde? Caci nimeni nu raspunde! Esenta principiului carnavalesc
consta in abolirea oricarei responsabilitati. Iar noi traim intr-o stare de carnaval
perpetuu, spune Lucian Pintilie.” Nu poti sa-l judeci pe Pintilie pentru ca refuza sa
vorbeasca despre filmele lui. Pintilie a scris “Bricabrac”. “N-am alte dovezi ca am
trait. Toate amintirile striga dupa mine sa nu le uit.”

Victor Rebengiuc:
“Erau in stare sa-l cenzureze si pentru Scufita Rosie”

“A fost un film foarte important pentru mine, spune Rebengiuc (foto). Propunerea lui
Pintilie, pentru rolul Pampon, era foarte riscanta si riscata pentru mine. Pe vremea
aceea, noi asta asteptam: un scenariu care continea o critica cat de mica la adresa
regimului totalitar. Daca era un film-manifest, nu s-ar fi aprobat scenariul. Era vorba
de Caragiale si la adapostul acestui clasic erau introduse ceea ce noi numeam pe
vremea aceea “soparle”. Critica si el un soi de administratie proasta, un soi de
totalitarism, niste imburgheziti peste noapte... Toate astea nu aveau cum sa nu sune
contemporan. Se identificau niste personaje din Caragiale cu personaje din imediata
noastra apropiere. Caragiale insa era scuza noastra. Filmul a fost interzis, vorbiti cu
Pintilie despre asta. Cei care l-au interzis atunci se mai afla si acum la conducerea
culturii. Iar Barbu asa proceda cu toti. Isi permitea sa faca orice pentru ca avea
Securitatea in spate.

Pintilie era considerat un dusman ideologic al regimului. Lui i s-a interzis sa mai
lucreze dupa premiera cu “Revizorul “. A fost un comunicat publicat in “Scinteia”,
oficiosul partidului, prin care lui Pintilie i s-a interzis sa mai lucreze in Romania. Astia
erau in stare sa-l cenzureze si pentru “Scufita Rosie”. Paradoxal, Pintilie este
denigrat si acum. Nu inteleg de ce... Talentul nu i-l poti lua, inteligenta si forta iarasi
nu poti sa i le iei. Poate numai postul.

Scrisoarea-manifest

Singura arma impotriva cenzurii a fost editarea unei scrisori, semnata de toti actorii
din distributia filmului. Scrisoarea-manifest cerea decent tovarasilor de partid
judecarea filmului in stare finita. Cerea abandonarea procedeelor de “defaimare
preventiva”. “Stimati tovarasi, filmul nu exista inca in forma unui produs finit, destinat
circuitului public. Pentru ca noi insine nu am vazut acest film. Mai precis se
definitiveaza montajul. Se filmeaza planuri de completare. Filmul nu are nici o silaba
de sunet inregistrata. Pe ce temeiuri, deci, dorim cu totii sa aflam, infiereaza
tovarasul Eugen Barbu filmul?... Noi am lucrat cu multa pasiune si interes la acest
film - vom continua s-o facem si in viitor pana in clipa in care-l vom termina, si
publicul, si critica vor judeca favorabil sau nefavorabil munca noastra; si nu din
auzite, ci din vazute.” Textul, elaborat in 1981, nu a fost publicat niciodata.
Scrisoarea actorilor a fost si ea cenzurata. Singura iesire in eter s-a facut la Europa
Libera.

Film arestat in subsolurile Casei Scanteii

Dupa cateva luni de filmari, pelicula este varata intr-un dulap metalic de la Casa
Scinteii. Eugen Barbu editase o cronica dedicata organelor de partid, in care critica
filmul, pe care nu-l vazuse. “O deturnare a lui Caragiale si inca la un mod grosolan...
cu personaje ingrosate, devenind adevarati monstri... Marunta lume ploiesteana se
transforma intr-un adevarat Dallas, avant la lettre.” Se organizeaza de urgenta o
vizionare a materialului filmat pentru consiliul de conducere al Casei de Filme 1. In
acest stadiu de prezentare nu exista decat banda de imagine si banda de sunet ghid.
Filmul era inca intr-o faza de lucru, in care abia isi cauta structura. Marin
Theodorescu, la vremea respectiva un director de perspectiva, ia decizia confiscarii
materialului. Un fapt fara precedent in istoria cenzurii comuniste, avand in vedere
stadiul in care se gasea materialul filmat. Cenzura insa a avut un caracter
“democratic”. Dupa interzicerea din fasa, directorul Casei de Filme 1, C. Pivniceru,
elaboreaza o nota, care conditiona reluarea filmarilor de intoarcerea lui Pintilie de la
Paris si respectarea catorva sugestii de partid, pe care regizorul n-a avut “privilegiul”
sa le cunoasca nici pana-n ziua de astazi.
“Cucoana Chirita” a fost difuzata si in America

Draga Olteanu Matei a cazut de pe


calul de lemn si a ajuns la spital.

“Cucoana Chirita” a fost si va


ramane una dintre cele mai
spumoase comedii romanesti.
Povestea ei a inregistrat recorduri
in privinta vanzarilor de bilete. Si,
daca tot suntem la capitolul
succese, va spunem ca marea
actrita Draga Olteanu Matei s-a
identificat cu acest personaj.

Horatiu Tudor

Istoria Chiritei este una captivanta, dar pana sa v-o expunem pe larg credem ca n-ar
fi de prisos sa incepem cu parerea marelui critic George Calinescu: “Peripetiile
cucoanei Chirita izbutesc sa invinga vremea. Chirita este o cocheta batrana si
totodata o buna mama, o burgheza cu dor de parvenire, dar si o inteligenta deschisa
pentru ideea de progres, o bonjourista “.

Coana Chirita, in travesti

Acum cand avem girul unui om de litere, putem sa purcedem la istorisirea fascinantei
Chirita. Ca un aspect interesant sa precizam ca respectabila cucoana a fost jucata,
de-a lungul timpului, de cativa mari actori, in travesti. Miluta Gheorghiu, artist al
poporului, a fost socotit drept cel mai bun interpret al acestui rol. Un alt actor care a
dat viata personajului a fost Arcadie Donos de la Teatrul Mic. Ultimii doi au fost
Marcel Anghelescu si Ion Fintesteanu, ambii artisti ai poporului. Dintre doamne, rolul
Chiritei a fost transpus de Neli Nicolau-Stefanescu, de la Teatrul Giulesti, regretata
doamna Moruzan de la Teatrul din Brasov, iar cele mai cunoscute Chirite au fost
Draga Olteanu Matei, de la Teatrul National din Bucuresti, si Tamara Buciuceanu, la
Nationalul iesean. Avand in vedere ca era extraordinar de bine primita de public,
Draga Olteanu Matei s-a gandit sa transpuna pe marele ecran povestea cucoanei
Chirita. Cele doua scenarii ale Chiritei au fost scrise de marea actrita, care a muncit
timp de cinci ani si jumatate pana la definitivare. Draga Olteanu Matei s-a inspirat
numai din comediile, vodevilurile, cantecelele comice sau versurile lui Alecsandri.
Premiera filmului a avut loc in 1977 la Cinematograful Patria. “Cucoana Chirita” a
aparut si pe marile ecrane din Statele Unite ale Americii.

Zece ani piesa s-a jucat cu casa inchisa

Actrita a interpretat-o prima data pe Chirita cand era studenta in anul III de facultate.
Piesa a fost montata la clasa de actorie a maestrului Moni Ghelerter si reprezenta
primul examen major al viitoarei mari artiste. Draga Olteanu Matei a jucat in
compania a doi colegi care, ulterior, au renuntat la teatru. De asemenea, ea a mai
interpretat la televiziune monoloage din “Cucoana Chirita in voiaj”. Dar consacrarea
avea sa o cunoasca la Nationalul bucurestean in “Chirita” scrisa de Tudor
Musatescu, piesa fiind pusa in scena de regizorul Horia Popescu. Ca o paranteza, sa
spunem ca in Bucuresti s-a jucat doar piesa lui Tudor Musatescu, iar la Iasi cea a lui
Vasile Alecsandri, rolul Chiritei fiind interpretat de Tamara Buciuceanu. Avanpremiera
“Cucoanei Chirita” a avut loc la Bratislava, iar premiera la Praga. Succesul a fost
urias, dovada fiind ca piesa s-a jucat la Teatrul Odeon din Paris, la Berlin, Dortmund,
Moscova, Belgrad, Budapesta. In Bucuresti, biletele se vindeau cu multe saptamani
inainte de reprezentatie, lucru absolut logic daca tinem seama ca din distributie
faceau parte nume sonore, cum ar fi: Alexandru Giugaru, Florin Piersic, Dem
Radulescu, Coca Andronescu, Silvia Popovici, Eugenia Popovici, Valeria Gogealov,
Cosma Brasoveanu sau Gheorghe Popovici Poenaru. Draga Olteanu Matei isi
aminteste cu incantare si vadita emotie ca piesa, in cei peste zece ani, s-a jucat doar
cu casa inchisa.

Draga Olteanu, intampinata de Barzoiul Iesilor

Momentul culminat s-a consumat atunci cand a fost invitata sa joace pentru prima
oara pe scena Teatrului National din Iasi. In gara a fost asteptata de actorul
Costache Sava, interpret al rolului Barzoi. Acesta i-a intins mana sa coboare din tren
si a intampinat-o cu urmatoarele cuvinte: “Barzoi al Iesilor a venit sa o intampine si sa
zica bun venit Chiritei Bucurestilor!”.

Referitor la acest examen care avea loc in 1976, dupa 20 de ani de meserie, Draga
Olteanu marturiseste: “A fost o adevarata piatra de incercare. Dupa ce am pasit
pragul Salii “Vasile Alecsandri” m-au incercat emotii cumplite pentru ca, in primul
rand, mi s-a repartizat cabina maestrului Miluta Gheorghiu, unde am stat chiar la
masa lui de machiaj si, in al doilea rand, pentru ca paseam pentru prima data pe
scandurile scenei Nationalului iesean, care erau sfinte pentru mine. Cortina s-a
ridicat, a inceput prologul si, la intrarea mea in scena, colegii care erau cu spatele
spre public si cu fata la mine au incremenit. Spre deosebire de alte dati, cand sala
izbucnea in aplauze furtunoase, de aceasta data s-a asternut o tacere mormantala.
M-am oprit inspaimantata, cu rasuflarea taiata, la gandul ca iesenii nu vor sa ma
accepte. Mi-am facut cruce de trei ori cu limba si m-am aruncat in scena ca intr-o apa
in care trebuie sa inoti cu disperare, ca sa ajungi la mal.

Din acel moment nu am mai luat seama la nimic din ce ma inconjura, doar la sfarsit,
ca printr-un vis, am vazut spectatorii ridicati in picioare, care ma ovationau. A fost un
triumf, pe care l-am repetat si in urmatoarele doua seri”. Fiind o reteta sigura de
succes, “Chirita” s-a jucat pana in 1978.

INEDIT

In timpul filmarilor, Draga Olteanu Matei a suferit un accident. Deoarece ii era frica de
cai, ei si Ilenei Stana Ionescu li s-au pus la dispozitie doi cai din lemn, din recuzita
teatrului, cu o inaltime de 2 metri, montati pe cate o tricicleta. Insa suruburile s-au
desprins, ghidonul calului s-a rupt, iar Draga a cazut pe glezna dreapta. A urmat o
operatie grea, de trei ore, la Spitalul Foisorul de Foc, efectuata de un grup de medici
in frunte cu profesorul Medrea. Dupa cateva luni, actrita a revenit pe platoul de filmari
cu piciorul in ghips, sprijinindu-se in baston. Filmul a rulat in Europa, dar si in
America. In Statele Unite a gasit in ziare reclama pentru casetele video cu filmul
“Cucoana Chirita”. Dupa atatia ani de la lansare, Draga Olteanu mai primeste si
acum drepturile de autor.
GENERIC

Din distributia filmului, regizat de Mircea Dragan, au mai facut parte: Dem Radulescu,
Ileana Stana Ionescu, Stefan Tapalaga, Cezara Dafinescu, Bianca Ionescu, Jean
Constantin, Rodica Popescu-Bitanescu, Adrian Paduraru, Iurie Darie, Cornel Vulpe,
Cornel Constantiniu, Dorin Anastasiu. Scenariul: Draga Olteanu Matei (adaptare
dupa Vasile Alecsandri). Muzica: transcriptii libere dupa Al. Flechtenmacher

“Parerea mea este ca rolul Chiritei trebuie sa fie totusi interpretat de un barbat, daca
vrem sa respecta m ceea ce a vrut Alecsandri” “Mi-am facut cruce de trei ori cu limba
si m-am aruncat in scena ca intr-o apa in care trebuie sa inoti cu disperare, ca sa
ajungi la mal”
Draga Olteanu Matei