MANDRIA

Mândria (sau trufia) este un păcat care constă în afişarea unei superiorităţi ce poate fi legată în chip nesăbuit de diverse lucruri (calităţi fizice sau morale,
avere, situaţie, origine, naţionalitate, etnie, rasă, culoarea pielii, etc). Mândria este unul din cele şapte păcate capitale. [1] Ea îl spurcă, îl coboară pe om, îl
acoperă de ruşine, căci îl face asemenea diavolilor, foşti îngeri azvârliţi din cer de Dumnezeu din pricina trufiei; ea este în acelaşi timp şi rădăcina marilor
încălcări ale legii morale (deci al celorlalte păcate). Dumnezeu urăşte ochii trufaşi şi inima trufaşă născătoare de cuvinte semeţe. El le stă împotrivă celor
mândri, pe care îi mustră şi îi pedepseşte aspru, cărora le smereşte inima prin suferinţe şi necazuri. Exemple pilduitoare sunt destinele tragice ale
lui Sanherib, Belşaţar şi ale Egiptului, Israelului, Moabului sau cele ceva mai blânde ale lui Nabucodonosor al II-lea, Ozia sau Iezechia. În mod obişnuit
mândria aţâţă certurile, poate cufunda omul în sărăcie (prin refuzul de a presta unele munci considerate inferioare) şi poate da naştere la dispreţ faţă de
ceilalţi, ceea ce se întâmplă la unii oameni care au o anumită corectitudine morală (pilda vameşului şi fariseului). Ea este incompatibilă cu
adevărata înţelepciune. Creştinul adevărat nu se socoteşte niciodată înţelept, cum fac cei bogaţi sau mulţi din oamenii mândri, pentru că acest lucru l-ar
îndepărta de mântuire. Omul mândru este adeseori lăudăros (cu ceea ce de fapt nu-i aparţine- bunuri, sănătate, educaţie, origine), în multe cazuri ateu,
uneori batjocoritor; în anumite cazuri el este îmbuibat şi asupritor iar în altele adună mulţime de păcate grele. Cauzele mândriei
sunt cunoaşterea, bogăţia şi puterea sau chiar o anumită corectitudine morală. Armele luptei împotriva mândriei sunt rugăciunea şi iubirea aproapelui,
modelul suprem fiind Iisus, care este blând şi smerit cu inima.
Trufia spurcă pe om
Tras la răspundere pentru faptul că ucenicii săi calcă datina bătrânilor şi nu se spală pe mâini înainte de a mânca, Iisus foloseşte acest prilej pentru a-i învăţa
pe ucenici că „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om”. Căci „orice intră în gură merge în pântece, şi apoi este aruncat
afară în hazna” pe când „ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om’’. Apoi enumeră păcatele care, avându-şi sălaş în inimă şi ieşind la iveală,
prin vorbe sau fapte, îl spurcă pe om, incluzând printre ele şi trufia.[2][3] [4].
Mândria îl coboară pe om şi-l acoperă de ruşine
Solomon arată în Proverbele sale că în timp ce cel smerit cu duhul capătă cinste, mândria omului îl scoboară pe acesta [5][3][4]şi îl acoperă pe om de ruşine.[6][3] ,
Căci el se face astfel asemănător acelor îngeri care au făcut păcatul [7] de neiertat de a-şi dori cu neruşinare să ia locul lui Dumnezeu. Fiindcă nu şi-au păzit
vrednicia, ci şi-au părăsit locaşul[8], au fost blestemaţi [9] şi coborâţi din cer, aşa cum arată Iisus însuşi, [10]şi transformaţi în diavoli. Aceştia sunt puşi în pază sub
întuneric[11], în lanţuri veşnice, spre judecata Zilei Celei Mari, aşa cum ne spun apostolul Iuda şi apostolul Petru. Numai pe cei smeriţi Dumnezeu îi
împodobeşte cu înţelepciune, aşa cum ne încredinţează înţeleptul Solomon.[12][3]
Dumnezeu urăşte ochii trufaşi şi pedepseşte inima trufaşă, candela celor răi
Ochii trufaşi sunt primii din seria de şapte lucruri urâte de Domnul, aşa cum le menţionează Solomon.[13][3]Agur vorbea, în ,,Proverbele lui Solomon", chiar de
un neam de oameni ai căror ochi sunt trufaşi şi care îşi ţin pleoapele sus. [14][3]Aceşti ochi sunt semne ale unei inimi trufaşe care, fiind o scârbă înaintea
Domnului, nu va rămâne nepedepsită, ne spune Solomon [15][3] Iar dintr-o inimă trufaşă ies cuvintele semeţe, ca ale vrăjmaşilor psalmistului care-l prigonesc şi
vor să-l doboare,[16] sau ca ale acelora despre care vorbeşte proorocul Obadia, care erau mulţumiţi şi se bucurau de nenorocirea abătută asupra copiilor
lui Iuda, vorbind cu semeţie în ziua strâmtorării acestora, [17]sau ca ale celor care, doborând cu sabia pe copiii lui Israel şi luând în stăpânire două neamuri şi
ţări, au început să se fălească şi să-şi înmulţească cuvintele împotriva lui Dumnezeu.[18] Creştinul va fi ca psalmistul al cărui suflet este liniştit şi potolit ca un
copil înţărcat, care stă lângă mama sa, spune psalmistul.[19]Privirile trufaşe şi inima îngâmfată, această candelă a celor răi, nu reprezintă decât păcat, aşa cum
ne spune Solomon.[20][3]
Mândria este rădăcina păcatelor mari
Psalmistul arată că mândria este rădăcina marilor încălcări de lege. [21]Cine este smerit nu poate fi ucigaş (căci nu e lacom după bani şi nu poate fi
foarte gelos), nu e lacom de mâncare, băutură, bani, hoţ sau pizmaş (căci se mulţumeşte cu ce dă Dumnezeu), nu este mânios (căci nu se consideră cel mai
important), nu este desfrânat (căci el este încredinţat că trupul este templul Duhului Sfânt, neconsiderând că îi aparţine), nu e hulitor (căci e recunoscător faţă
de darul vieţii primit de la Dumnezeu), nu e leneş (căci nu pune comoditatea sa pe primul plan). Mândria poate fi chiar o pricină de nesupunere faţă de legile
ţării. Legea ebraică prevedea pedeapsa cu moartea pentru acela care, din mândrie, nu asculta de preotul sau judecătorul destinat a rezolva cazurile grele
privitoare la un omor, la o neînţelegere sau la o rănire. Se scotea astfel răul din mijlocul lui Israel pentru că tot poporul să audă şi să se teamă, şi să nu se mai
îngâmfe.[22][4]
Omul mândru
Solomon ne arată că înţeleptul se teme şi se abate dela rău, dar prostul este nechibzuit şi sigur de sine.[23] Solomon ne încredinţează că mândria
aţâţă certurile[24][3] şi ne spune că omul nesăbuit lovit de înfumurare şi cu gânduri rele ar fi mai bine să-şi pună mâna la gură pentru a nu stârni, în mânia sa,
certuri.[25][3] Fudulia poate cufunda omul în sărăcie: mai bine să fii smerit şi să ai o slugă decât să fii fudul şi să nu ai ce mânca, ne pune în gardă Solomon.
[26]
Trufia se înalţă adeseori din solul unei anumite corectitudini, cum se întâmplă cu cei mândri şi dispreţuitori, iar umilinţa creşte de multe ori din lacrimile
păcătoşilor, aşa cum ne avertizează Iisus în pilda vameşului şi fariseului.[27][3]Înţelepciunea, personificată în Pildele lui Solomon(Proverbele lui Solomon), strigă
că ea urăşte trufia şi mândria, purtarea rea şi gura mincinoasă.[28][3][29] Mândria este prezentă în discursurile falşilor învăţători, sofişti şi lacomi împotriva cărora
vorbeşte apostolul Pavel într-una din epistolele sale.[30][3]
Oamenii mândri ce se cred înţelepţi
Solomon ne atrage atenţia să nu ne socotim înţelepţi şi să nu ne bizuim pe înţelepciunea noastră, ci să ne temem de Domnul şi să ne abatem de la rău.
[31]
 Omul bogat este unul dintre aceia care cred că sunt înţelepţi; pe acesta săracul priceput îl cercetează, arată acelaşi Solomon. [32]În general putem să
tragem nădejde de îndreptare mai mult de la un nesăbuit decât de la unul care se crede înţelept, ne previne Solomon. [33][3]Proorocul Ieremia spune că e bine
ca înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui, ci cel ce se laudă să se laude că are
pricepere şi că-l cunoaşte pe Dumnezeu, care face milă, judecată şi dreptate pe pământ, căci în aceasta găseşte plăcere Dumnezeu.[34] Psalmistul ne asigură
că nu se abate de la legea Domnului cu toate că îngâmfaţii îi aruncă batjocuri,[35]că păzeşte din toată inima poruncile Domnului cu toate că duşmanii
urzesc neadevăruri împotriva lui.[36] El se roagă cerându-i lui Dumnezeu să aibă milă de credincioşi pentru că aceştia sunt sătui de dispreţul celor trufaşi şi de
batjocurile celor îngâmfaţi.[37] Psalmistul se văită că trufaşii îl hărţuiesc şi se războiesc cu el,[38] că îngâmfaţii sapă gropi înaintea lui şi îl prigonesc fără temei,
dar el ne asigură că nu va părăsi poruncile sfinte; [39]El se plânge că nişte îngâmfaţi îi întind curse şi laţuri, dar ne spune că el se roagă la Dumnezeu pentru
izbăvire.[40] Psalmistul plânge pentru că nişte îngâmfaţi s-au sculat împotriva lui şi vor să-i ia viaţa şi îl roagă pe Dumnezeu cel îndurător, milostiv,
îndelung răbdător şi bogat în bunătate să-l întărească, să-l scape şi să facă un semn pentru ca vrăjmaşii săi să rămână de ruşine. [41] Iisus a spus pilda
vameşului şi a fariseului pentru aceia care credeau ei înşişi că sunt neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi. [42][3] Apostolul Pavel le spune romanilor să nu umble
după lucruri înalte ci să rămână la cele smerite şi să nu se socotească singuri înţelepţi.[43][3]; să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura
de credinţă împărţită de Domnul.[44][3] Căci „dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur”, aşa cum scrie acelaşi apostol
galatenilor.[45]
Omul mândru lăudăros
Omul mândru este adeseori lăudăros. [46][3] Doar faptele bune în sine pot fi obiect de laudă, [47] căci motiv adevărat de laudă (din partea altuia) este ceea ce este
în inimă, şi nu în înfăţişare, spune apostolul Pavel[48]Astfel fratele din starea de jos să se laude cu înălţarea lui, iar bogatul să se laude cu smerenia lui, după
cum spune apostolul Iacov. Adesea oamenii se laudă nejustificat cu lucruri pe care le-au primit (bunuri, origine bună, sănătate, educaţie bună, etc) aşa cum
observă apostolul Pavel[49][4]
Omul mândru şi necredincios
Omul mândru este de multe ori ateu[50]sau îşi zice în sinea sa că Dumnezeu nu pedepseşte,[51] că uită sau că îşi ascunde Faţa şi în veac nu va vedea, spune
psalmistul[52], fiind împiedicat în judecata şi vederea sa de întunericul de nori, aşa cum se menţionează în Cartea lui Iov.[53]
Omul mândru şi batjocoritor
Omul îngâmfat este deseori batjocoritor, arată Solomon[54] Batjocoritorii sunt cauza certurilor, neînţelegerilor, ocărilor, stărilor sociale conflictuale,[55] dincolo de
faptul că îşi creează singuri suferinţe şi neplăceri, spune acelaşi Solomon. [56] Cine îşi bate joc de sărac, îşi bate joc de Cel care l-a făcut [57], iar acesta va fi
batjocorit de Dumnezeu, avertizează autorul Pildele lui Solomon(Proverbele lui Solomon)[58] Batjocoritorul nu ascultă şi nu-i place mustrarea,[59] aşa că lor le
sunt rezervate pedepsele, inclusiv loviturile, spre îndreptare, ne previne Solomon.[60] Dacă vor rămâne neschimbaţi, nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu,
arată apostolul Pavel[61] Apostolii Iuda şi Petru arată că în zilele din urmă (premergătoare apocalipsei) vor fi batjocoritori.[62]
Omul mândru şi rău
Omul rău şi mândru, la adăpostul succeselor sale materiale, este dispreţuitor, ucigaş şi asupritor al celor nenorociţi, lăudăros, ateu sau hulitor al Domnului,
gura sa fiind plină de blesteme şi înşelătorii, ne spune psalmistul.[63] Sau, fericit şi netulburat de suferinţe, este îmbuibat, asupritor, are o limbă neobosită şi
devine pricină de poticnire pentru oamenii de rând, arată acelaşi psalmist.[64] Psalmistul se roagă pentru pedepsirea trufaşilor. [65] Dumnezeu îi cunoaşte de
departe pe cei îngâmfaţi, asigură psalmistul.[66] El ştie totul şi cântăreşte toate faptele, precum spune Ana, una din soţiile lui Elcana, în rugăciunea ei fierbinte,
consemnată în Cartea I a Regilor.[67]
Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri
În Levitic Dumnezeu îi avertizează pe copiii lui Israel că va frânge mândria puterii lor.[68][3] Solomon ne încredinţează că Dumnezeu surpă casa celor mândri,
dar întăreşte hotarul văduvei[69][3] şi că îşi va bate joc de cei batjocoritori în timp ce celor smeriţi le va da har.[70] Psalmistul ştie că
Dumnezeu mântuieşte poporul care se smereşte şi smereşte privirile trufaşe[71]şi îi sfătuieşte pe cei lăudăroşi să nu mai vorbească cu atâta trufie [72]pentru că
Dumnezeu mustră pe cei îngâmfaţi care au rătăcit de la poruncile lui Dumnezeu[73], pedepseşte aspru pe cei mândri[74] şi frânge mândria domnitorilor.[75] Ana,
una din soţiile lui Elcana, necăjită de Penina pentru că era stearpă, îşi varsă sufletul înaintea Domnului recunoscând că Dumnezeu smereşte şi Dumnezeu
înalţă şi până la urmă capătă rod. Ea îl naşte pe Samuel, care avea să devină un mare judecător, care a domnit cu dreptate peste Israel, aşa cum
consemnează Cartea I a Regilor[76] David, rugându-se Domnului, spune:„Tu mântuieşti pe poporul care se smereşte, şi cu privirea Ta, scobori pe cei mândri”.
[77]
 Fecioara Maria, în discuţia pe care o are cu Elisabeta, ruda sa şi mama lui Ioan Botezătorul spune:
„Dumnezeu a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile, pe cari le aveau cei mândri în inima lor.
A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi.
Pe cei flămânzi i -a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i -a scos afară cu mâinile goale”.[78][29]
Iisus a criticat slava deşartă după care umblau cărturarii şi fariseii; aceştia umblau după locurile dintâi la ospeţe, şi după scaunele dintâi în
sinagogi; le plăcea să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe, şi să le zică: „Rabi! Rabi!”. Iisus le-a amintit că numai Unul este învăţătorul şi că
oricine se va înălţa, va fi smerit; şi oricine se va smeri, va fi înălţat[79], lucru aplicabil chiar la o masă, unde este bine să fim mutaţi de gazdă
mai sus în loc să fim izgoniţi în mod ruşinos de pe locurile cele dintâi dacă se întâmplă să vină cineva mai cu vază.[80][3][4] Apostolul Petru le
spune preoţilor să se îmbrace cu smerenie, amintindu-le că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har, şi numai în
acest fel, smerindu-se sub mâna tare a lui Dumnezeu, ei vor fi înălţaţi la vremea potrivită.[81][3][29] Apostolul Iacov arată că Duhul pe care l-a pus
Dumnezeu să locuiască în noi ne vrea cu gelozie pentru Sine şi că în schimb, ne dă un har şi mai mare şi că de aceea spune Scriptura:
„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”.[82][3][29][4] Dumnezeu surpă casa oamenilor mândri, îşi bate joc de cei
batjocoritori, aşa cum spune Solomon, stă împotriva celor mândri, cum spune Iacov[83][3], smerindu-le inima[84][3][29] prin suferinţe[85]şi necazuri.
Sursele mândriei
Cunoaşterea este una din pricinile de mândrie, căci „cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte” învaţă apostolul
Pavel[86]. Adam şi Eva au fost alungaţi din rai din pricina trufiei cunoaşterii, pentru că au nesocotit porunca Domnului şi au mâncat din pomul
cunoaşterii binelui şi răului, arată Cartea Facerii[87][4]. Lucifer a căzut din cer din pricina trufiei, devenind Satan (duşmanul, diavolul), învaţă
proorocul Isaia[88][4]. Puterea şi bogăţia reprezintă a doua cauză de mândrie. Regele asirian Sanherib, regii babilonieni Nabucudonosor al II-
lea şi Belşaţar, regii lui Israel Ozia, Iezechia, tânarul Adonia cad pradă acestui păcat. Ea cuprinde cetăţi (Iacov, Tir, Efraim, Sodoma) şi ţări
(Egipt, Israel, Iuda, Moab).
Păcatele mândriei
După Îndreptarul de Spovedanie al părintelui Ilie Cleopa, lista cu păcatele mândriei.
 Mândria domnitorilor
Cartea I a Regilor relatează cum Adonia, pe care tatăl său, David, nu-l mustrase niciodată, s-a sumeţit împotriva tatălui său, împăratul, uneltind pentru
preluarea puterii.[89]Cărţile istorice ale Vechiului Testament relatează cum Dumnezeu a pedepsit trufia lui Sanherib, trimiţând un înger care ucide 185 000 de
soldaţi din tabăra acestuia, obligându-l să renunţe la lupta împotriva lui Iezechia. El se întoarce în ţara sa unde este ucis de fiii săi, în timp ce se ruga în
templu.[90][3]Cartea profetică a proorocului Daniel, care-i poartă numele, istoriseşte cum Nabucudonosor al II-lea primise atâta putere, încât i s-a îngâmfat
inima, şi i s-a împietrit până la mândrie. Aşa cum i-a tălmăcit Daniel vis său neliniştitor, el a fost îndepărtat de pe tron şi a fost despuiat de slava lui: a fost
izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, a locuit la un loc cu măgarii sălbatici, i s-a dat să mănânce iarbă ca la boi, trupul i-a fost udat de roua cerului, i-a crescut
părul ca penele vulturului şi unghiile ca ghearele păsărilor; inima i s-a făcut ca a fiarelor; şapte vremi au trecut peste el, până când a recunoscut că Dumnezeu
stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea; şi atunci a fost reaşezat în scaunul de domnie.[91][3]Belşaţar nu învaţă nimic din istoria tatălui său şi nu-şi
smereşte inima, aşa că mesajul lui Dumnezeu, scris de mâna Domnului pe tencuiala zidului împărătesc -continuă aceeaşi carte profetică- se împlineşte
nemilos, aşa cum este tâlcuit de Daniel: Belşaţar este ucis, domnia revenindu-i lui Dariu, Medul (Darius al II-lea Ochos, rege persan) [92][3]Cartea a II-a a
Cronicilor relatează cum împăratul Ozia, fiul lui Amaţia, a dus o viaţă plăcută lui Dumnezeu, ajungând un lider regional foarte influent, cu o armată foarte
numeroasă şi, devenit puternic, s-a sumeţit: a intrat în Templul Domnului pentru a arde tămâie, faptă îngăduită doar preoţilor, fiii lui Aaron, care au fost sfinţiţi
s-o aducă. Înfruntat de preotul Azaria şi cei 80 de preoţi care-l atenţionară că face un păcat- continuă cartea- el s-a mâniat pe preoţi, şi cum s-a mâniat, i-a
apărut o lepră pe frunte, pe care a avut-o până la sfârşitul vieţii. El a locuit într-o casă deosebită ca lepros, căci a fost izgonit din Casa Domnului. Şi fiul
său, Iotam, era în fruntea casei împăratului şi judeca poporul ţării. [93][3]Aceeaşi carte a Cronicilor evocă cum, fiind bolnav de moarte, Iezechia a făcut
o rugăciune Domnului, iar Domnul l-a vindecat. În loc să răsplătească binefacerea primită, Ezechia, părăsit de Dumnezeu care vroia să-i încerce inima, s-a
îngâmfat din pricina bogăţiilor şi le-a arătat solilor babilonieni toate locurile unde îşi ţinea lucrurile de mare preţ. Atunci mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra
lui, asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului, însă Ezechia, smerenia|smerindu-se din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, a făcut ca mânia lui
Dumnezeu să nu vină peste ei în timpul vieţii lui: Isaia îl anunţă că, după moartea sa, ţara va fi jefuită şi copiii săi duşi în robie la curtea Babilonului.[94][3]
Cetăţi şi ţări mândre smerite
În cartea proorocului Amos, acesta vesteşte faptul că Dumnezeu va pedepsi mândria cetăţii Iacov, unde luxul, desfătările şi nedreptatea au devenit
insuportabile: cetatea este dată în mâinile vrăjmaşilor.[95]Biblia istoriseşte cum Dumnezeu a pedepsit Tirul, „târgul neamurilor”, care a „îngrămădit argint ca
pulberea şi aur „ca noroiul de pe uliţe”, „ai cărui negustori erau ca nişte voievozi, şi ai cărui târgoveţi erau cei mai bogaţi oameni de pe pământ”, „ca să
ruşineze mândria a tot ceea ce străluceşte şi să smerească pe toţi cei mari ai pământului”.[96][3]Nabucudonosor al II-lea poartă un lung război (585-572 î.Hr)
împotriva Tirului, care acceptă, în final, autoritatea Babilonului.[97]În cartea Isaia proorocul ce da numele cărţii vesteşte:„cununa îngâmfată a beţivilor lui Efraim”
va fi strivită. Căci judecătorii şi soldaţii se clatină din pricina vinului şi sunt ameţiţi de băuturi tari; preoţii şi proorocii aşijderea: se clatină când proorocesc, se
poticnesc când judecă; în plus sunt şi batjocoritori. [98][3]Proorocul Iezechiel prezice că mândria Egiptului va fi nimicită de către „sabia” Babilonului; Egiptul, care
era „ca un crocodil în mări, care se aruncă în râuri şi tulbură apele cu picioarele lui şi întărâtă valurile râurilor” va fi „prins” şi zdrobit. Cei care „răspândeau
groaza în ţara celor vii”, cum sunt Mesec şi Tubal, vor fi ucişi de sabie.[99] Este vorba de victoria lui Nabucudonosor al II-lea (Nabucadneţar în Biblie) împotriva
Egiptului la Karkemiş, în anul 605.[100]Israelul va fi pedepsit pentru urâciunile sale (idolatrie, lăcomie, uciderea|omoruri, silnicie): popoarele cele mai rele vor
stăpâni casele lor şi mândria celor puternici va cunoaşte sfârşitul, anunţă acelaşi prooroc[101]. Istoria arată că Nabucudonosor al II-lea supune Iudeea în 597 şi
duce o bună parte din populaţia captivă în Babilon. [100]Cetatea Sodomei a păcătuit şi prin trufie, ne informează proorocul Ezechiel [102]Isaia prooroceşte Iudei şi
Ierusalimului, mustrându-le pentru idolatria şi lăcomia lor: la venirea lui Iisus „omul va trebui să-şi plece in jos privirea semeaţă si îngâmfarea lui va fi smerită:
numai Domnul va fi înălţat in ziua aceea”.[103] Cărţile Bibliei arată cum Domnul face de ruşine mândria lui Moab, pentru că locuitorii săi au fost idolatri, au
batjocorit poporul Domnului şi au fost semeţi cu acesta. [104][3]. Datele istorice arată că ţara Moabului a fost cucerită de babilonieni în secolul al 6-lea, după care
a dispărut ca ţară.[100]
În zilele din urmă, trufia, laolaltă cu multe alte păcate, va domina sufletele multora, avertizează apostolul Pavel.[105][3]
Lupta împotriva mândriei
Psalmistul se roagă pentru păzirea de mândrie.[106] Creştinul se îndepărtează de cei trufaşi, ne spune acelaşi psalmist.[107] Iubirea creştinească alungă
mândria, arată apostolul Pavel într-unul din cele mai emoţionante pasaje ale sale, aflat în Epistola I către corinteni.[108]
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.
Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte;
dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.(1Cor13.4-10)

Note
1. Salt↑ Sf. Grigorie cel Mare ( sec al VI-lea) a stabilit şapte păcate capitale (Lib. mor. in Job. XXXI, XVII), această clasificare fiind
reţinută de cei mai mulţi teologi ai Evului Mediu. Toma de Aquino, sec al XIII-lea (I-II:84:4) vorbeşte de slavă deşartă (mândrie),
avariţie, lăcomie, desfrânare, lene, invidie, mânie. Sf. Bonaventura (sec al XIII-lea) dă aceeaşi enumerare (Brevil, III, IX). Scriitorii
creştini timpurii distingeau opt păcate capitale: Sf. Ciprian, sec al III-lea (De mort., IV), Ioan Casian, sec al III-lea (Institutes 5,
Conferences 5), Columbanus, sec al V-lea (("Instr. de octo vitiis princip." în "Bibl. max. vet. patr.", XII, 23), Alcuin, sec al VII-lea (De
virtut. et vitiis, XXVII sqq.)http://www.newadvent.org/cathen/14004b.htm
 2. Salt↑ Mc7.1-23
3. ↑ Salt la:3,00 3,01 3,02 3,03 3,04 3,05 3,06 3,07 3,08 3,09 3,10 3,11 3,12 3,13 3,14 3,15 3,16 3,17 3,18 3,19 3,20 3,21 3,22 3,233,24 3,25 3,26 3,27 3,28 3,29 3,30 3,31 3,32 3,33 Concordanţă
biblică tematică, vezi bibliografia, secţiunea mândria, pag 266
4. ↑ Salt la:4,0 4,1 4,2 4,3 4,4 4,5 4,6 4,7 Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă,„ce
5. este mândria”, pag 389-390 42. Salt↑ Ps 86.14 79. Salt↑ Lc1.51-52
6. Salt↑ Prov29.23 43. Salt↑ Lc18.9-14 80. Salt↑ Mt23.11-12
7. Salt↑ Prov11.2, 25.27 44. Salt↑ Rom12.16 81. Salt↑ Lc14.7-11
8. Salt↑ 2Pet2.4, Iov4.18 45. Salt↑ Rom12.3 82. Salt↑ 1Pet5.5
9. Salt↑ Iuda 1.6 46. Salt↑ Gal 6.3 83. Salt↑ Iac4.6
10. Salt↑ Mt25.41 47. Salt↑ Iac4.13-16, Ps 75.4-6, 84. Salt↑ Prov 15.25, Prov3.34,
11. Salt↑ Lc10.18, 2Pet2.4, Ps10.3, Ps 94.2-4, Prov 25.14, Iac4.6, 1Pet5.5
Apoc12.9 27.2 85. Salt↑ Ps 75.4-6, Ps 31.23, Ps
12. Salt↑ Iuda 1.6, 2Pet2.4 48. Salt↑ Ga6.4, Iac1.9-10 75.12, 1 Reg 2.7, 2Sam 22.28,
49. Salt↑ 2Cor5.11-12 Iac4.9-10, Lc1.51-52, Mt23.11-
13. Salt↑ Prov11.2, 25.27
12, Lc14.7-11, Is13.11,
14. Salt↑ Prov16.5, Ps131.1,2, 50. Salt↑ 1Cor4.6-7 Lev26.13-19, Ier13.1-9,
Prov30.13 51. Salt↑ Ps10.4 Ţefania3.10-11
15. Salt↑ Prov30.13 52. Salt↑ Ps10.4,13 86. Salt↑ Ps 107.12
16. Salt↑ Prov16.5, Ps131.1 53. Salt↑ Ps10.11 87. Salt↑ 1Cor8.1
17. Salt↑ Ps 131.1,2 54. Salt↑ Iov22.13-14 88. Salt↑ Fac3.1-6
18. Salt↑ Obadia1.12 55. Salt↑ Prov14.6, 1.22, 21.24, 89. Salt↑ Is14.12-14, Lc10.18
19. Salt↑ Ezec35.13 Dan11.22, Os7.5 90. Salt↑ 1Imp1.5-6
20. Salt↑ Ps 131.1,2 56. Salt↑ Prov 22.10, 29.8, Iov17.2 91. Salt↑ 2Imp19, 2Cron32.1-22
21. Salt↑ Prov 21.4 57. Salt↑ Prov 9.12, 24.9 92. Salt↑ Dan4.1-37, 5.18-21
22. Salt↑ Ps 131.1,2 58. Salt↑ Prov17.5, 14.31 93. Salt↑ Dan5.1-31
23. Salt↑ Deut.17.8-13 59. Salt↑ Prov 3.34 94. Salt↑ 2Cron26.1-16-23
24. Salt↑ Prov14.16 60. Salt↑ Prov 9.7-8, 13.1 95. Salt↑ 2Cron32.23-31, 2Imp,
25. Salt↑ Prov13.10 61. Salt↑ Prov19.25,29,21.11 cap20
26. Salt↑ Prov30.33 62. Salt↑ 1Cor6.10, Is29.20 96. Salt↑ Amos6.1-14
27. Salt↑ Prov12.9 63. Salt↑ Iuda1.18, 2Pet3.3, 97. Salt↑ Zah9.1-6, Is23.1-18,
Ezec28.1-10
28. Salt↑ Lc18.9-14 64. Salt↑ Ps10
98. Salt↑ http://en.wikipedia.org/wi
29. Salt↑ Prov8.12-13 65. Salt↑ Ps73 ki/Nebuchadnezzar_II
30. ↑ Salt la:29,0 29,1 29,2 29,3 29,4 Biblia, 66. Salt↑ Ps 12.3, Ps 31.18, Ps 99. Salt↑ Is28.1-29
traducere Anania, vezi 94.2-4, Ps 119.21, Ps119.78,
bibliografia, capitolul Ps 119.122 100. Salt↑ Ezec32
Concordanţă biblică, secţiunea 67. Salt↑ Ps138.6, 1Sam2.3-5 101. ↑ Salt
mândria la:100,0 100,1 100,2
     Encarta 2006
68. Salt↑ 1Sam2.3-5
31. Salt↑ 1Tim6.3-5 102. Salt↑ Ezechiel7, Isaia
69. Salt↑ Lev26.13-19 cap2
32. Salt↑ Prov3.5-7
70. Salt↑ Prov 15.25 103. Salt↑ Ezec16.49-50
33. Salt↑ Prov28.11
71. Salt↑ Prov3.34 104. Salt↑ Ezec,cap7, Is,
34. Salt↑ Prov26.12
72. Salt↑ Ps 18.27 cap2
35. Salt↑ Ier 9.23
73. Salt↑ Ps 75.4-6 105. Salt↑ Is16.1-14,
36. Salt↑ Ps 119.51 Tefania, cap2, Ier,cap48
74. Salt↑ Ps119.21
37. Salt↑ Ps 119.69 106. Salt↑ 2Tim3.1-5
75. Salt↑ Ps 31.23
38. Salt↑ Ps 123.4 107. Salt↑ Ps19.13
76. Salt↑ Ps 75.12
39. Salt↑ Ps 56.2 108. Salt↑ Ps40.4,101.5
77. Salt↑ 1Sam2.7
40. Salt↑ Ps 119.85 109. Salt↑ 1Cor13.4-8
78. Salt↑ 2Sam 22.28
41. Salt↑ Ps140.5-10
Desfranarea
Desfrânarea este păcatul sexual în genere, referindu-se la orice fel de relaţie sexuală imorală (orice relaţie sexuală în afara căsătoriei), atât cea tradusă în
fapt, cât şi cea din inimă.[1] Desfrânarea este unul din cele şapte păcate capitale[2], iar homosexualitatea este un păcat strigător la cer. Prostituţia e o formă
particulară a păcatului curviei sau preacurviei, atât pentru prostituată cât şi pentru client. Dacă nu se pocăiesc şi nu se spovedesc pentru iertarea păcatelor
lor, cei imorali sexual nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Mijloacele de luptă împotriva desfrânării sunt căsătoria, de preferinţă la vârsta tinereţii[3], munca,
activitatea fizică susţinută. Unele relații incestuoase
Relația fiu-mamă (naturală sau vitregă)
Leviticul prevedea că dacă un om se culca cu nevasta tatălui său, și descoperea astfel goliciunea tatălui său, acela era blestemat și amândoi urmau să fie
pedepsiți cu moartea.[4] Ruben, fiul lui Lea, este unul dintre cei care comit un astfel de păcat: el se culcă cu Bilha, țiitoarea tatălui său, Israel (Iacov).[5] Iacov îl
acuză că i-a spurcat patul și îl anunță că și-a pierdut dreptul de întâi-născut[6] ceea ce i-ar fi dat dreptul la o parte dublă de moștenire în raport cu restul
moștenitorilor (adică la 2/3 din avere). Apostolul Pavel îi mustră cu asprime pe corinteni pentru curvia de care se făceau vinovați care mergea până acolo
încât un corintean trăia cu nevasta tatălui său. Apostolul Pavel și comunitatea de corinteni hotărâse că acel om să fie ,,dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea
cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Iisus’’.[7][8]
Relația fiu-fiică (naturală sau vitregă)
Leviticul prevedea că dacă un om se culcă cu sora lui (naturală său vitregă), ei săvârșeau o mișelie, acela era blestemat și amândoi urmau să fie nimiciți sub
ochii copiilor poporului lor.[9] Amnon, fiul lui David, este într-atât de chinuit de iubirea față de frumoasă sa soră fecioară, Tamar, încât cade bolnav. Ionadab,
fratele lui David, om șiret îl sfătuiește să-l roage pe tatăl său să-i dea voie lui Tamar să-i pregătească personal ceva de mâncare. Amnon face întocmai, dă pe
toată lumea afară o cheamă pe Tamar la el în odaie și-i propune să se culce cu el. Aceasta îl roagă să nu o necinstească căci așa ceva nu se face în Israel,
fiind o mișelie. Îi spune că ea nu va avea unde să se ducă cu rușinea ei iar el va trece drept un mișel. Apoi îl roagă să meargă cu această cerere la împărat
care- spune Tamar- nu se va împotrivi ca ea să fie a lui. Amnon nu a ascultat-o și a silit-o, a necinstit-o culcându-se cu ea. În urma acestui viol, Amnon a
început s-o urască mai mult decât o iubise și i-a spus să plece. Tamar îi spune să nu o izgonească și să mărească astfel răul făcut. El însă nu o ascultă și
roagă un slujitor să o dea afară și să încuie ușa după ea. Tamar și-a presărat cenușă pe cap și și-a sfâșiat haina pestriță (care era purtată de fetele
împăratului cât erau fecioare); a pus mâna în cap, și a plecat țipând. Absalom află toată povestea, o ia la el acasă pe nemângâiata Tamar și începe să-l
urască pe Amnon. După doi ani, pe când Absalom avea tunsul oilor la Baal-Hațor, lângă Efraim, a poftit pe împărat și pe toți fiii acestuia la el. Împăratul refuză
invitația dar la stăruințele acestuia îi lasă pe toți fiii săi să vină la Absalom. Acesta ordonă slujitorilor săi să-l ucidă la semnul său și aceștia îndeplinesc ordinul.
Absalom fuge și se duce la Talmai, fiul lui Amihur, împăratul Gheșurului, unde rămâne timp de trei ani.[10]
Relația tată-noră
Leviticul prevedea că dacă un om se culca cu noru-sa însemna că făcuseră o amestecătură de sânge și urmau să fie pedepsiți cu
moartea[11]. Iezechiel scoate la iveală nemerniciile care se întâmplau în Israel (crime, idolatrie, nedreptăți, asupriri, desfrânări, etc), amintește printre ele și
despre incestul dintre un om și nora sa[12] și vestește urgia Domnului.[13]
Relația bărbat-fată și mama ei
Legea ebraică prevedea că dacă un om lua de nevastă (se culca-n.r) pe fată și pe mama ei, adică cu rudele lui de aproape, el era blestemat și toți trei erau
pedepsiți prin arderea în foc pentru nelegiuirea lor.[14]
Alte relații sexuale
Viol bărbat-fecioară logodită în afara cetății
Legea ebraică prevedea că, dacă un om întâlnea în câmp (în afara cetății, vezi întreg pasajul- [15]) o fată logodită și se culca cu ea, atunci doar omul acela
urma să fie pedepsit cu moartea, căci fata nu s-a făcut vinovată de o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea, cazul fiind ca al unui om care se aruncă
asupra altuia și-l omoară; În aceste condiții fata a putut să strige dar nu a fost nimeni care să-i sară în ajutor.[16]
Un viol mai neobişnuit asupra unei fecioare
Dina, fata lui Iacov și a lui Lea ieșise să vadă pe fetele țării. Ea a fost zărită de Sihem, fiul Hevitului Hamor, domnitorul țării. El a pus mâna pe ea, s-a culcat cu
ea și a necinstit -o. Acesta s-a lipit cu toată inima de Dina, fata lui Iacov, a iubit fata și a căutat s-o liniștească. El i-a zis tatălui său să i-o ia de nevastă.
Hamor, tatăl lui Sihem, s-a dus la Iacov ca să -i vorbească. Când s-au întors fiii lui Iacov de la pășune, și au auzit lucrul acesta, s-au supărat și s-au mâniat
foarte tare; pentru că Sihem săvârșise o mișelie în Israel, culcându-se cu fata lui Iacov: așa ceva n-ar fi trebuit să se facă niciodată. Hamor le spune că Sihem
s-a lipit cu toată inima de fata lor și le-a propus să se încuscrească cu ei. Sihem le spune că le va da orice vor cere pentru a căpăta trecere înaintea lor,
adăugând că le va da zestre cât de mare, daruri și tot ceea ce vor cere. Fiii lui Iacov au vorbit cu vicleșug spunându-le că se vor încuscri cu ei dacă vor fi de
acord să se taie împrejur. Sihem și toți bărbații au fost de acord și au făcut acest lucru. A treia zi, pe când sufereau ei încă, cei doi fii ai lui Iacov, Simeon și
Levi, frații Dinei, și-au luat fiecare sabia, s-au năpustit asupra cetății, care se credea în liniște, și au ucis pe toți bărbații. Au trecut de asemenea prin ascuțișul
săbiei pe Hamor și pe fiul său Sihem; au ridicat pe Dina din casa lui Sihem, și au ieșit afară. S-au aruncat asupra celor morți, și au jefuit cetatea, pentru că
necinstiseră pe sora lor,le-au luat oile, boii și măgarii, tot ce era în cetate și ce era pe câmp; le-au luat ca pradă de război toate bogățiile, copiii și nevestele, și
tot ce se găsea în case. Iacov se plânge celor doi fii ai lui că l-au nenorocit făcându-l urât Cananiților și Feresiților care îl vor bate și-l vor nimici, pe el și casa
lui. Iacov îi dezavuează pe cei doi fii ai săi pentru că în mânia lor, au ucis oameni. El adaugă că blestemată este mânia lor, pentru că a fost prea turbată, și
furia lor, căci a fost prea sălbatică!” și promite că-i va risipi în Israel. [17]Cazul Sihem-Dina nu este o simplă înșelare, caz în care legea iudaică prevedea ca
bărbatul să fie obligat să se căsătorească cu fata, cu acordul tatălui [18]; căci dacă ar fi fost, ea nu ar fi fost așa neliniștită [19] Acest caz este un viol asupra unei
fecioare, calificat drept o ,,mișelie” în Israel care ,,n-ar fi trebuit să se facă niciodată”[20]. În condițiile în care toate celelalte păcate calificate drept mișelii erau
pedepsite cu moartea(zoofilia-[21], incest cu sora-[22], curvie reclamată de proaspătul soț-[23], viol în grup și ucidere- [24], caz de preacurvie- [25], furt din ce urma să
fie dat spre nimicire, ca jertfă-[26] echivalat cu curvia spirituală), probabil că acest tip de viol era pedepsit în același fel.
Relaţiile homosexuale
A se vedea păcatul homosexualităţii
Relația bărbat-femeie măritată
Porunca a 7-a din Decalog interzice preacurvia.[27][8][28] Leviticul interzice împreunarea cu nevasta semenului, aceasta fiind echivalenta cu o pângărire. [29][8]
[28]
 Legea ebraică prevedea că dacă un om preacurvește cu o femeie măritată, amândoi urmau să fie pedepsiți cu moartea, în felul acesta scoțându-se răul
din mijlocul lui Israel.[30][8][28]
Relația bărbat-fecioară logodită dacă este reclamată de logodnic
În plus dacă o fată fecioară este logodită și întâlnește un om în cetate și se culcă cu ea,(cu acordul ei) ei trebuiau aduși la poarta cetății și uciși cu pietre, fata
pentru că n-a țipat în cetate (care însemna consimțirea la faptă) și omul pentru că a necinstit pe nevasta aproapelui său (căci logodna era ca și o căsătorie la
evrei). În felul acesta se scotea răul din mijlocul poporului. [31][8][28] În Deuteronom exista un blestem care consta în faptul de a avea o logodnică cu care se va
culca altul.[32]
Relația bărbat-fecioară dacă este reclamată de proaspătul soț al femeii
Deuteronomul prevedea că dacă un om care și-a luat o nevastă se împreunează cu ea și o urăște și îi scoate nume rău reclamând faptul că nu e fecioară și
faptul se dovedește adevărat, fata urma să fie ucisă cu pietre de oamenii din cetate pentru că a săvârșit o mișelie în Israel, curvind în casa tatălui ei. În acest
fel era curățit răul din mijlocul poporului. [33] Dacă era vorba de fata unui preot care s-a necinstit curvind, ea necinstea și pe tatăl ei și pedeapsa era arderea în
foc.[34]
Relația bărbat-femeie văduvă
Socrul Iuda află că Tamar, nora lui, rămasă văduvă (după moartea soțiilor ei, frații Er și Onan) curvise și rămăsese însărcinată și spune să fie scoasă afară și
arsă[35], neștiind că chiar el era cel cu care se culcase. Căci aceasta se îmbrăcase ca o prostituată (acoperindu-și fața) și se culcase cu el, vrând să-l
pedepsească pentru faptul că nu i-l dăduse de soț pe Şela (ultimul fiu al său și fratele celor doi soți ai săi)(așa cum prevedea legea ebraică pentru frații care
locuiau în aceeași casă, pentru ridicarea de urmași). Iuda făcuse aceasta pentru că îi era frică ca nu cumva și ultimul său fiu să moară, așa cum muriseră și
primii doi.[36]
Relația sexuală în timpul ciclului
Leviticul interzicea apropierea de o femeie în timpul necurăției ei pentru descoperirea goliciunii acesteia și prevedea nimicirea din mijlocul poporului a celor
care întrețineau raporturi sexuale în această perioadă.[37]
Păcat sexual însoţit de ucidere
Cartea Judecătorilor relatează cum în vremea în care nu era împărat în Israel și fiecare făcea ce-i plăcea [38]un levit care locuia la marginea muntelui lui Efraim
și-a luat ca țiitoare o femeie tânără din Beetlemul lui Iuda. Țiitoarea nu i-a fost însă credincioasă și l-a părăsit ca să se ducă în casa tatălui ei în Beetlemul lui
Iuda unde a rămas timp de 4 luni. Bărbatul ei s-a sculat și s-a dus la ea, ca să-i vorbească inimii și s-o aducă înapoi. El a fost primit de tatăl fetei care l-a
găzduit timp de cinci zile.[39] Apoi a plecat împreună cu măgarii, sluga și țiitoarea lui și a ajuns la Ghibea dar aici nu s-a găsit nimeni care să-l primească peste
noapte. Totuși un bătrân care se întorcea seara de la munca câmpului, care era din muntele lui Efraim, dar locuia pentru o vreme în Ghibea, a văzut pe
călător în piața cetății și l-a rugat să vină să stea la el peste noapte. Pe când se veseleau, niște fii ai lui Belial, oameni stricați, au înconjurat casa bătrânului,
au bătut la poartă și au cerut acestuia să scoată afară pe musafirul său pentru a se împreuna cu el. [40] Stăpânul casei iese la el și le zice să nu facă un lucru
așa rău, să nu săvârșească această mișelie și le oferă fata sa fecioară și țiitoarea levitului pentru a face ce vor cu ele. Dar oamenii aceia nu au vrut să
asculte. Atunci omul și-a luat țiitoarea și le-a adus-o afară. Ei s-au împreunat cu ea, și și-au bătut joc de ea toată noaptea până dimineața și i-au dat drumul
când se lumina de ziuă. Aceasta cade din picioare pe pragul casei și moare. [41] Văzând că e moartă, levitul o taie în 12 bucăți și trimite mădularele în tot ținutul
lui Israel. Toți cei ce au văzut mădularele femeii spun că nu s-a mai întâmplat și nu s-a văzut așa ceva de la suirea copiilor lui Israel din Egipt până în ziua
aceea.[42] Copiii lui Israel se pregătesc de luptă, levitul spune că locuitorii din Ghibea vroiau să-l omoare și că au siluit-o până la moarte pe țiitoarea lui,
săvârșind o nelegiuire și o mișelie în Israel.[43] Locuitorilor din Ghibea li se cere să scoată afară pe acei oameni stricați pentru a fi omorâți și a curăți astfel răul
din mijlocul lui Israel, dar aceștia refuză. Drept urmare are loc un război în care beniamiții sunt înfrânți și cetatea este trecută prin ascuțișul sabiei, de la
oamenii din cetăți până la dobitoace și tot ce au găsit și este pus foc tuturor cetăților ieșite în cale. În plus, locuitorii din Iabesul din Galaad sunt trecuți prin
ascuțișul sabiei (cu excepția fecioarelor) pentru că nu au vrut să participe la război, împotriva jurământului făcut prin care se angajau ca oricine nu va lupta să
fie pedepsit cu moartea. Seminția lui Beniamin este distrusă aproape în întregime.[44]
Relația bărbat sau femeie-animal
Legea ebraică prevedea că relația sexuală dintre o femeie și un animal este o pângărire și o mare mișelie și urma să fie pedepsită cu moartea femeii și a
animalului. Aceeași pedeapsă se aplica și în cazul în care era vorba de un bărbat.[45] Oricine se pângărea cu un animal oarecare era căzut sub blestem.[46]
Relatii sexuale pentru care pedepsele erau mai mici decât moartea
Unele relații sexuale incestuoase
Relația fiu-mătușă (din partea tatălui sau a mamei) sau relația fiică-unchi
Leviticul arată că este interzisă relația fiu-mătușă sau fiică-unchi. A descoperi goliciunea sorei tatălui este interzis pentru că mătușa este rudă de aproape cu
tatăl persoanei; cei care vor încălca această interdicție își vor lua pedeapsa păcatului lor, aceasta constând în faptul că vor muri fără copii.[47]
Relația fiică-tată
Leviticul interzicea relația fiică-tată (natural său vitreg).[48] Cartea Facerii istorisește cum după ce Sodoma și Gomora fuseseră nimicite de Dumnezeu pentru
păcatul lor și Lot rămăsese fără soție, fata cea mai mare a lui Lot îi propune celei mici să-l îmbete pe tatăl lor și să se culce cu el pentru a putea păstra
sămânța prin acesta; căci nu mai era niciun bărbat în ținutul Țoar. Ele fac întocmai cum își propuseseră. Lot, beat fiind, nu bagă de seamă ceea ce se
întâmplă cu el în două nopți consecutive și fetele rămân însărcinate. Cea mai mare naște un fiu, căruia îi pune numele Moab, acesta fiind tatăl moabiților, iar
cea mică naște și ea un fiu, căruia îi pune numele de Ben-Ammi, acesta fiind tatăl amoniților.[49]
Relația bunic-fiică
Leviticul interzice relația bunic-nepoată; prin descoperirea goliciunii nepoatei, care este ruda de aproape, bunicul își descoperă propria goliciune, aceasta fiind
o nelegiuire.[50]
Alte relaţii sexuale
Relația bărbat necăsătorit-femeie nelogodită- caz de seducere
Legea ebraică prevedea ca în cazul în care un om seducea (seduce-engl) o fată nelogodită, el urma să-i plătească zestrea și să o ia de nevastă. Dacă tatăl
se opunea, bărbatul urma să plătească în argint prețul zestrei cuvenite fetelor fecioare.[51]
Relația bărbat-femeie roabă logodită
Deuteronomul prevedea că în cazul în care un om se culca cu o femeie, roabă logodită cu un alt bărbat și ea nu era răscumpărată de tot sau slobozită, urmau
să fie pedepsiți amândoi, dar nu cu moartea, pentru că ea nu era slobodă. Bărbatul urma să aducă Domnului pentru vina lui, la ușa cortului întâlnirii, un
berbec ca jertfă pentru vină. Preotul urma să facă ispășire pentru el înaintea Domnului, pentru păcatul pe care l -a făcut, cu berbecele adus ca jertfă pentru
vină; și păcatul pe care l -a făcut, îi era iertat.[52]
Viol bărbat-fecioară nelogodită prinși în fapt
Deuteronomul prevedea că dacă un om întâlnea o fată fecioară nelogodită, o apuca cu sila și se culca cu ea și se întâmpla să fie prinși, acela urma să dea
tatălui fetei cincizeci de sicli de argint; și, pentru că a necinstit-o, urma s-o ia de nevastă, el neputând-o goni toată viața lui.[53]
50 sicli de argint=50X3,23=161,5 dinari(1dinar are 4,5gr.argint, siclul=14,54 gr.argint, așadar 1 siclu este 3,23 dinari).1 dinar fiind plata unei zile de muncă în
vremea Mântuitorului[54], rezultă că 50 sicli reprezintă 161 zile de muncă. Dacă excludem duminicile, pedeapsa este echivalentă cu 161+161/7=161+23=184
zile, deci jumătate de an de muncă. Dacă luăm în considerare că făptașul ar trebui să presteze câte 2 ore suplimentare pe zi de muncă pentru răscumpărarea
păcatului, aceasta ar fi echivalent cu 2 ani de muncă suplimentară la un program de 8 ore. Ca sumă absolută, la un salariu occidental mediu de 1500$/lună,
deci aprox 50$/zi, amenda este de 9200$, iar aplicat la un salariu mediu din România de 12 milioane, amenda este echivalentă cu 72 de milioane lei.
Curvia și preacurvia, desfrânarea și libertinajul
Preacurvia
Porunca a 7-a din Decalog interzice preacurvia[55][8][28][56]., care contravine și poruncii iubirii aproapelui.[57][8][28] Preacurviile și curviile sunt printre acele lucruri
care spurcă pe om.[58][8][28][56].Preacurvia înseamnă pângărire.[59][8][28] Iov mărturisește că nu este vinovat de preacurvie. [60] Preacurvia femeii era pedepsită cu
moartea ambilor parteneri, dacă era reclamată.[61][8][28] și probată fie direct, fie prin mărturia martorilor.[62][8][28]
Iosif este acuzat de tentativă de viol
Iosif refuză avansurile insistente ale nevestei stăpânului său, Potifar, dregătorul lui Faraon și căpetenia străjerilor. Furioasă că este refuzată, nevasta lui
Potifar îl acuză pe Iosif de tentativă de viol iar acesta ajunge în temniță.[63]
David o vede scăldându-se pe frumoasa Batșeba
David preacurvește cu frumoasa Batșeba, nevasta lui Urie Hetitul, pe care, sculându-se într-o după-amiază spre seară, o vede scăldându-se, de pe
acoperișul casei lui. La vestea că femeia rămăsese însărcinată, El poruncește ca Urie să fie lăsat să moară, ordonând comandantului său de oști, Ioab, să-l
pună în cel mai greu loc al luptei și să-l părăsească acolo. Deși Ioab nu ascultă ordinul, ba dimpotrivă, îl pune pe Urie într-un loc apărat de viteji, acesta
moare. David o ia de nevastă pe Batșeba după trecerea perioadei de jale. Mustrat de Natan care-i spune o poveste cu tâlc- un bogat nemilos fură oaia mult
îndrăgită a unui sărac, gătind-o unui călător, în loc să sacrifice una din multele sale oi-, David se căiește. Dumnezeu îi iartă păcatul, dar îl pedepsește prin
moartea fiului, prin faptul că sabia nu se va mai îndepărta niciodată de casa lui și prin lăsarea soțiilor lui la discreția unora care le vor necinsti în văzul tuturor,
pentru că a dat vrăjmașilor prilej să-l hulească pe Dumnezeu.[64][8][28]
Când soțul este apucat de un duh de gelozie
Femeia suspectată de soț de infidelitate va trebui să se supună unui ritual special- băutul apelor amare aducătoare de blestem- în biserică. Dacă bănuielile
soțului apucat de duhul geloziei sunt justificate, atunci soției i se va umfla pântecele și i se va usca coapsa, iar dacă nu sunt justificate, apele băute nu vor
avea nici un efect.[65][28] Dumnezeu va fi aspru cu acei destrăbălați și stricați cărora le scapără ochii de preacurvie, care momesc sufletele nestatornice și pe cei
ce de-abia au scăpat de rătăcire.[66][8][28] Creștinul înțelept evită compania preacurvarilor, în special a acelora care se consideră creștini.[67] Fariseii sunt acuzați
de preacurvie și ipocrizie de Isus.[68]
Femeia curvă și femeia adulteră
Legea incriminează curvia și interzice prostituția. Cel născut din curvie nu avea voie să între în adunarea Domnului până la a 10-a generație. [69] Câștigul unei
curve nu putea să fie adus ca dar în casa Domnului căci reprezenta o urâciune.[70][28] Curvele obișnuiau să-și țină acoperită fața.[71] Părinții trebuie să aibă grijă
ca fetele să nu ajungă prostituate sau curve, iar băieții să nu ajungă sodomiți sau curvari. [72] Curva este o groapă adâncă[73], în care dacă cineva cade, își
risipește averea[74][28][8], putând să rămână doar cu o bucată de pâine. [75][8][28] Căci este pedeapsa Domnului ca cineva să fie lăsat în gura curvelor. [76] Femeia
preacurvară (adulteră) este ispititoare căci, îmbrăcată ca o curvă [77], și cu pleoape ademenitoare[78][28][8], cea cu inima șireată [79] îl seduce pe bărbat cu cuvinte
amăgitoare,[80][28][8] mințind fără rușine.[81] Veșnic neastâmpărată și bună de gură,[82] ea are mereu inițiativa: stă la pândă,[83] iese înaintea bărbatului[84], îl
îmbrățișează, îl sărută[85] și îi face invitații erotice.[86] Iar după ce păcatul a fost săvârșit, este extrem de ipocrită.[87][28][8]
Bărbatul preacurvar
Bărbatul păcălit se duce în patul acesteia precum dă buzna pasărea în laț și boul la măcelărie [88], riscând, dincolo de rănile inerente bătăii dintre bărbați [89], ca
niște străini să se sature de averea sau chiar de munca lui (plata răscumpărării păcatului). [90] Asta dacă a scăpat cu viață de gelozia bărbatului înșelat, care se
poate dovedi neînduplecat nici chiar de cel mai mare dar. [91] Prins în nelegiuirile lui, apucat de legăturile păcatului lui, el va muri din neînfrânare și prea multă
nesăbuință.[92] Cine cade în această fântână strâmtă, [93] cine se lasă ucis de o astfel de „sabie cu două tăișuri” [94] își pierde viața singur. (Moartea la care se
referă aceste fragmente este una spirituală-n.r)[95][8][28] Cu siguranță, el nu va rămâne nepedepsit.[96][28]
Martorii: iertare, milă şi mustrare
Întâi de toate fapta de natură sexuală trebuia să fie reclamată. Iosif, logodnicul Mariei, refuză să depună plângere împotriva Fecioarei Maria care era
însărcinată, ceea ce ar fi putut duce la condamnarea ei la moarte, potrivit legii ebraice [97]; mai mult chiar, fiindcă era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de
ruşine în faţa lumii, s-a gândit s-o lase pe ascuns. [98]. Aşadar Iosif vrea să evite chiar şi expunerea ei publică. În cartea Cartea Deuteronomului se arată că
orice acuzaţie (deci şi cele de natură sexuală) împotriva cuiva nu avea valoare decât sprijinită pe mărturia a cel puţin doi martori. [99]Aceeaşi carte prevedea că,
în caz de mărturie falsă, autorii urmau sa îndure aceeaşi pedeapsă cu aceea pentru care au depus mărturie falsă, pentru a sluji de exemplu celorlalţi [100]Pe de
altă parte dacă cineva păcătuia trebuia să fie mustrat de trei ori (o dată de cel împotriva căruia a păcătuit, a doua oară tot de acela dar însoţit de unu sau doi
inşi pentru ca mărturia primului să fie sprijinită de doi sau trei martori şi a treia oară de Biserică- [101]) În cazul femeii prinsă în preacurvie, multe din etapele
premergătoare judecăţii fuseseră îndeplinite. Lumea aflase despre ce e vorba, existau martori care o prinseseră în flagrant, dar nu fusese mustrată. Iisus nu
le interzice să aplice legea[102], ci invită martorii să-şi conştientizeze păcatele şi să fie iertători, miloşi (aşa precum speră să fie Dumnezeu cu ei, căci în
rugăciunea Tatăl Nostru noi ne rugăm să ne fie iertate păcatele aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri, iar Iisus ne spune în altă parte că trebuie să iertăm
aproapelui până la de şaptezeci de ori câte şapte.[103] şi să renunţe la acuzaţii pentru ca aceasta să fie întâi mustrată. [104]. Mustrarea lui Iisus echivalează cu
mustrarea Bisericii, căci Iisus era şi este capul Bisericii.[105]
Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate căci a iubit mult (pe Hristos)
Femeia păcătoasă (prostituată) este iertată de multele ei păcate de Iisus, credinţa sa mântuind-o fiindcă l-a iubit mult pe Iisus. Acest lucru a fost dovedit de
faptul i-a stropit picioarele Mântuitorului cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei, că i-a sărutat picioarele şi i le-a uns cu mir. Spre deosebire de
aceasta, fariseul Simon, care îl invitase pe Iisus în casa sa să mănânce, nu-I dăduse apă pentru spălarea picioarelor [106], nu-I dăduse sărutare când intrase[107],
nu-I unsese capul cu untdelemn[108], aşa cum cerea eticheta ospitalităţii, făcând dovada unei iubiri mici, mărunte faţă de Hristos. [109]
Curvarii, preacurvarii, malahii și sodomiții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu
Solomon învață că cel ce preacurvește cu o femeie este un om fără minte care-și pierde viața (sufletul) prin fapta sa. [110][8][28] Apostolul Pavel scrie că cei
nedrepți nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu și include în această categorie și pe curvari (sexually immoral- ESV, NIVUK, NIV, ) preacurvari (adulterers-
ESV, NIVUK, NIV, ASV), malahi (impure- ESV, NIVUK, NIV, unclean-ASV) și sodomiți. [111][8][28][56] Apostolul Ioan în Apocalipsa sa arată că și cei scârboși (v
detestable-ESV, vile-NIV, NIVUK, abominable-ASV) și cei imorali sexual (alături de alte categorii) vor rămâne în afara împărăției cerurilor, având parte de
iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua.[112][8][28]
Păcatele desfrânării
După Îndreptarul de Spovedanie al părintelui Ilie Cleopa, lista cu păcatele desfrânării.
Note

,19 8,20 8,21

1. Salt↑ Mat5.28     Concordanță biblică 29. Salt↑ Lev18.20
tematică, vezi bibliografia,
2. Salt↑ Sf. Grigorie cel secțiunea adulter, pag 6 30. Salt↑ Lev 20.10, Deut 22.22
Mare ( sec al VI-lea) a stabilit 31. Salt↑ Deut22.23-24
şapte păcate capitale (Lib. 9. Salt↑ Lev20.17, Lev18.9,
mor. in Job. XXXI, XVII), Lev18.11, Deut27.22 32. Salt↑ Deut28.30
această clasificare fiind 10. Salt↑ 2Sam13.1-39 33. Salt↑ Deut22.13-21
reţinută de cei mai mulţi teologi
11. Salt↑ Lev18.15, Lev20.12 34. Salt↑ Lev21.9
ai Evului Mediu. Toma de
Aquino, sec al XIII-lea (I- 12. Salt↑ Ezec22.11 35. Salt↑ Fac38.24
II:84:4) vorbeşte de slavă 13. Salt↑ Ezec, cap 22 36. Salt↑ Fac38
deşartă (mândrie), avariţie,
lăcomie, desfrânare, lene, 14. Salt↑ Lev20.14, Deut27.23, 37. Salt↑ Lev18.19, Lev20.18
invidie, mânie. Sf. Lev18.17
38. Salt↑ Jud19.1, 21.25
Bonaventura (sec al XIII-lea) 15. Salt↑ Deut22.22-27
dă aceeaşi enumerare (Brevil, 39. Salt↑ Jud19.1-10
III, IX). Scriitorii creştini timpurii
16. Salt↑ Deut22.25-27
40. Salt↑ Jud19.22
distingeau opt păcate capitale: 17. Salt↑ Fac49.6-7
Sf. Ciprian, sec al III-lea (De
41. Salt↑ Jud19.10-28
18. Salt↑ Exod22.16
mort., IV), Ioan Casian, sec al 42. Salt↑ Jud19.29-30
III-lea (Institutes 5, 19. Salt↑ Fac34.3
43. Salt↑ Jud20.1-11
Conferences 5), Columbanus, 20. Salt↑ Fac34.7
sec al V-lea (("Instr. de octo 44. Salt↑ Jud.20.11-21
vitiis princip." în "Bibl. max. vet. 21. Salt↑ Lev18.23
45. Salt↑ Lev18.23 Lev20.15-16
patr.", XII, 23), Alcuin, sec al 22. Salt↑ Lev20.17
VII-lea (De virtut. et vitiis, 46. Salt↑ Deut27.21
23. Salt↑ Deut22.21
XXVII 47. Salt↑ Lev18.12,14, Lev20.19-
sqq.)http://www.newadvent.org 24. Salt↑ Jud20.6 20
/cathen/14004b.htm 25. Salt↑ Ieremia29.23 48. Salt↑ Lev18.7,17
3. Salt↑ Ps126.4 26. Salt↑ Iosua 7.15 49. Salt↑ Fac 19.30-38
4. Salt↑ Lev20.11, 18.7, 27. Salt↑ Exod 20.14, Deut5.18 50. Salt↑ Lev18.10, Lev18.17
Deut22.30, Deut27.20
28. ↑ Salt 51. Salt↑ Exod22.16
5. Salt↑ Fac35.22 la:28,00 28,01 28,02 28,03 28,04 28,05 28,06 28,0
             
6. Salt↑ Fac 49.1-4 7 28,08 28,09 28,10 28,11 28,12 28,13 28,14 28,1 52. Salt↑ Deut 19.20-22
               
7. Salt↑ 1Cor5.1-5
5 28,16 28,17 28,1828,19 28,20 28,21 28,22 28,23
                53. Salt↑ Deut22.28-29
Biblia, traducere Anania, vezi 54. Salt↑ Mt20.13, Lc10.35
8. ↑ Salt bibliografia, capitolul
la:8,00 8,01 8,02 8,03 8,04 8,05 8,06 8,07 8,08 8,
                  Concordanță biblică, secțiunea
09 8,10 8,11 8,12 8,13 8,14 8,15 8,16 8,17 8,18 8
                    adulter, pag 1776
 55. Salt↑ Exod20.14, Deut5.18, 68. Salt↑ Rom2.22 93. Salt↑ Prov23.27
Mat19.18, Mc10.19, Lc18.20, 69. Salt↑ Deut23.2 94. Salt↑ Prov5.4
Iac2.9-11
70. Salt↑ Deut23.18 95. Salt↑ Prov6.30-32
56. ↑ Salt la:56,0 56,1 56,2 Arhiepiscopia
Ortodoxă Română a Vadului, 71. Salt↑ Fac38.15 96. Salt↑ Prov 6.27-29
Feleacului și Clujului- 72. Salt↑ Deut23.17, Evrei12.16 97. Salt↑ Deut22.22-24
Învățătură de credință
ortodoxă, vezi bibliografia, pag 73. Salt↑ Prov22.14 98. Salt↑ Mt1.18-19
389-390 Eroare la citare: 74. Salt↑ Prov29.3,6.26 99. Salt↑ Deut19.15
Invalid <ref> tag; name 75. Salt↑ Prov6.26 100. Salt↑ Deut19.15-21
"Anania_2" defined 76. Salt↑ Prov22.14 101. Salt↑ Mt18.15-17
multiple times with
different content 77. Salt↑ Prov7.10 102. Salt↑ Lev20.10,
78. Salt↑ Prov6.24-25 Deut22.22
57. Salt↑ Lev19.18, Mt19.19,
Mc12.31, Lc10.27, Rom13.9, 79. Salt↑ Prov7.10 103. Salt↑ Mat 6.12-15,
Gal5.14, Iac2.8 Mc11.25-26, Lc11.1-4, Lc6.37,
80. Salt↑ Prov5.3,7.4,6.24-25,7.21 Mat18.21-35
58. Salt↑ Mt15.19, Mc7.18-22, 81. Salt↑ Prov 7.13
Ps106.39 104. Salt↑ Ioan 8.3-11
59. Salt↑ Lev18.20, Evrei13.4, 82. Salt↑ Prov7.11 105. Salt↑ Efes5.23
Mal2.15 83. Salt↑ Prov7.12,7.10, 23.27 106. Salt↑ Fac18.4
60. Salt↑ Iov 31.9-12 84. Salt↑ Prov7.15 107. Salt↑ Fac27.26-27,
61. Salt↑ Ioan, 8.1-11 85. Salt↑ Prov7.13 29.13, 33.4, 50.1, Exod 4.27,
18.7
62. Salt↑ Lev20.10, Deut22.22, 86. Salt↑ Prov7.16-20
5.22, Num5.13 108. Salt↑ Amos 6.6
87. Salt↑ Prov30.20
63. Salt↑ Fac39 109. Salt↑ Lc7.36-50
88. Salt↑ Prov7.22-23
64. Salt↑ 2Sam11-12.14 110. Salt↑ Prov6.32
89. Salt↑ Prov6.33-35
65. Salt↑ Num5.11-31 111. Salt↑ 1Cor6.9-10,
90. Salt↑ Prov5.9-14 Efes5.3-5
66. Salt↑ 2Pet, cap2 91. Salt↑ Prov6.34-35 112. Salt↑ Apoc.21.8, 22.15
67. Salt↑ Ps50.18, 1Cor5.9-11 92. Salt↑ Prov5.22-23
Lăcomia
Lăcomia (de mâncare, de băutură) este un păcat ce constă în consumul excesiv de mâncare şi băutură. Ea este unul din cele şapte păcate capitale. [1] Omul
trebuie să se ferească de mâncărurile alese căci ele sunt o hrană înşelătoare, după cum ne încredinţează Solomon, sau de a pune mare preţ pe mâncare
deoarece viaţa este mai mult decât hrana şi, în plus, calitatea hranei nu va face o diferenţă semnificativă în viaţa omului, aşa cum spune însuşi Mântuitorul. El
se va feri şi de excesul de băutură pentru ca acesta duce la numeroase păcate şi necazuri. Iisus avertizează că lăcomia de mâncare şi băutură îngreunează,
alături de îngrijorări, inima astfel încât, fără veghe şi rugăciune, ele ne exclud de la moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu. Creştinul se va întări prin har, cum
spune apostolul Pavel, se va mulţumi să ceară „pâinea cea de toate zilele”, aşa cum i-a învăţat Iisus pe apostoli să se  roage şi va căuta la împărăţia lui
Dumnezeu (deci muncind pentru câştigarea pâinii[2]) şi toate celelalte lucruri (hrana, băutura, îmbrăcămintea) îi vor fi date pe deasupra, precum ne asigură tot
Mântuitorul.
Păcatele lăcomiei
După Îndreptarul de Spovedanie al părintelui Ilie Cleopa, lista cu păcatele lăcomiei.
Păcatul lăcomiei de mâncare
Caracterizare generală
Apostolul Pavel spune plângând că sunt unii oameni care-şi fac din pântece Dumnezeu.[3][4][5]
Căci v'am spus de multe ori, şi vă mai spun şi acum, plîngînd: sînt mulţi, cari se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos.Sfîrşitul lor va fi pierzarea.
Dumenzeul lor este pîntecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gîndesc la lucrurile de pe pămînt.(Flp3.18-19)Solomon îl îndeamnă pe lacom,
dacă stă la masă cu unul din cei mari, să ia seama ce are dinainte şi să-şi pună un cuţit în gât  [6][5] şi îl sfătuieşte să nu poftească la mâncărurile
alese ale acestuia căci ele sunt o hrană înşelătoare. [7][5] Poporului evreu, aflat în pustie, i-a venit pofta şi a început să se plângă că nu are carne,
spunând că îşi aduce aminte de peştii pe care -i mânca în Egipt, şi care nu îl costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de prăji, de ceapă şi de usturoi.
Evreii adaugă că li s-a uscat sufletul de la mana pe care o primeau de la Dumnezeu în fiecare zi . Atunci Dumnezeu suflă un vânt care le aduce o
mare de prepeliţe. Oamenii încep să mănânce, dar Dumnezeu loveşte de moarte pe cei mai tari din ei, şi doboară pe tinerii lui Israel, pe când erau
cu mâncarea în dinţi. Mormintele lăcomiei stau mărturie pentru urgia cu care Dumnezeu a pedepsit poporul apucat de poftă de carne. [8][5]Iisus arată
că viaţa este mai mult decât hrana. [9][10].Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţinea la unul, şi va
nesocoti pe celalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gîndindu-vă ce veţi mînca, sau
ce veţi bea; nici de trupul vostru, gîndindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decît hrana, şi trupul mai mult decît
îmbrăcămintea?Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu samănă, nici nu seceră, şi nici nu strîng nimic în grînare; şi totuş Tatăl vostru cel ceresc le
hrăneşte. Oare nu sînteţi voi cu mult mai de preţ decît ele?Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorîndu-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea
 Mărturisitorul, Filocalia 2, pag
_ale_obezitatii_in_Romania_si
lăcomie,
lui?Şi de cedesfrânare,
vă îngrijoraţilene,
de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu 56 băgare de seamă cum cresc crinii de pe cîmp: ei nici nu torc, nici nu ţes;totuş vă spun că
_in_lume.html
invidie, mânie.
nici chiar Solomon, Sf.în toată slava lui, nu s'a îmbrăcat 20.caSalt↑ Sfântul
unul din ei.Aşa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe cîmp, care astăzi este, dar
Maxim
Bonaventura (secînalcuptor,
XIII-lea) 40. Salt↑ http://old.cotidianul.ro/obe
mîne va fi aruncată nu vă va îmbrăca El cu multMărturisitorul,
mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
Filocalia 2, pag (Mt6.25-30)
dă aceeaşi enumerare (Brevil, zitatea_va_face_sute_de_milio
Efectele nocive ale lăcomiei
84-85
III, IX). Scriitorii creştini timpurii [11][5] ane_de_victime-45005.html
Îmbuibarea, ca şi beţia, aduce belşug de sărăcie oamenilor obişnuiţi
21. Salt↑ Sfântul iar celor bogaţi le îngreunează somnul  , aducând ceartă[13]şi ură.[14]Dulce
, Maxim [12]

distingeau opt păcate capitale:

este somnul lucrătorului, fie că a mîncat mult, fie că a mîncat puţin;Mărturisitorul, dar pe cel bogat nu -l lasă
41. Salt↑ http://www.adevarul.es/sti
Filocalia 2,îmbuibarea
pag să doarmă (Ecl5.12)Mai bine un prînz de verdeţuri,
şi dragoste,Sf. Ciprian,
decît un bousec al III-lea
îngrăşat, (De
şi ură.(Prov15.17)Mai bine o bucată de pîne uscată, cu pace, decît o casă ri/social/10-populatia-lumii-
plină de cărnuri, cu ceartă! (Prov17.1)
115
mort., IV), Ioan Casian,
Lacomii nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu sec al este-obeza-dublu-acum-30-ani
22. Salt↑ Tit6.3-8 42. Salt↑ http://www.info-
III-leacă
Isus avertizează (Institutes
lăcomia de 5,mâncare si băutură îngreunează, alături de îngrijorări, inima[15][5] astfel încât, fără veghe şi rugăciune [16][17][5]
, ele ne exclud de la
Conferences 5), Columbanus,[18][5]
23. Salt↑ Mt6.31-33 sanatate.ro/articol,40,748,Cifre
moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu. Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mîncare şi băutură, şi cu
îngrijorărilesec
vieţiialacesteia,
V-lea (("Instr. deziua
şi astfel octoaceea să vină fără veste 24. Salt↑ Prov28.7
asupra voastră.Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste _ale_obezitatii_in_Romania_si
toţi ceice locuiesc pe toată faţa
vitiis princip." în "Bibl. max. vet. 25. Salt↑ Evrei 13.9
pămîntului.Vegheaţi dar în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, cari se vor întîmpla, _in_lume.html
şi să staţi în picioare înaintea
patr.", XII, 23),
Fiului omului.(Luc21.34) [5][19]Alcuin, sec al
Punând în opoziţie firea pământească 26. Salt↑ Prov
şi faptele ei, 30.7-9
adică păcatele, cu Duhul şi roada lui,43. Salt↑ http://stirileprotv.ro/csid/sa
adică virtuţile, apostolul Pavel arată ca
cei ce le vorVII-lea
face (De virtut. et(inclusiv
pe primele vitiis, îmbuibările) nu vor moşteni împărăţia lui DumnezeuZic dar: umblaţi cîrmuiţi denatate/numarul-copiilor-obezi-
27. Salt↑ Mt6.9-13 Duhul, şi nu împliniţi poftele firii
pămînteşti.XXVII 28. Salt↑ Sfântul Maxim din-romania-s-a-dublat-in-
sqq.)http://www.newadvent.org
Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firiiFilocalia
Mărturisitorul, pămînteşti: sînt lucruri protivnice uneleultimii-opt-ani.html
2, pag altora, aşa că nu puteţi face tot ce
/cathen/14004b.htm
voiţi.Dacă sînteţi călăuziţi de Duhul, nu sînteţi supt Lege.Şi 328 faptele firii pămînteşti sînt cunoscute, şi sînt44. Salt↑ Fac
acestea: 9.20-27,
preacurvia, Pl4.21
curvia, necurăţia,
2. Salt↑ Fac3.17-19
desfrînarea,închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mîniile, neînţelegerile, desbinările, certurile
29. Salt↑ http://www.info- 45.de partide,
↑ Salt
3. Salt↑ Flp3.18-19
pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum amla:45,00
sanatate.ro/articol,40,748,Cifre mai  spus,   că 45,03
45,01 45,02 cei  :ce
 45,04fac
 45,05astfel de
 45,06 45,0
lucruri, nu vor moşteni
4. Salt↑ Sfântul Maxim Împărăţia lui Dumnezeu.Roada Duhului, dimpotrivă, este:
_ale_obezitatii_in_Romania_si dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,
7 45,08 45,09
      bunătatea,
45,10 45,11
    45,12 45,13 facerea
    45,14
 Bi
de bine, credincioşia,blîndeţa,
Mărturisitorul, Filocalia 2, pag înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.Cei ce sînt ai lui blia,
_in_lume.html Hristos Isus, şi-au
traducere Anania,răstignit
vezifirea
[5][10][20][21]
pămîntească
103 împreună cu patimile şi poftele ei.(Gal5.19-21) bibliografia, capitolul
30. Salt↑ http://medicul.net/ultimele
5. ↑  Salt
-stiri/lipsa-activitatii-fizice/ Concordanţă biblică, secţiunea
Cumpătarea creştinului
la:5,00 5,01 5,02 5,03 5,04 5,05 5,06 5,07 5,08 5,
                  beţie
31. Salt↑ http://www.antena3.ro/ext
[22]
Creştinul se va
09 5,10 mulţumi
5,11 5,12 5,13 cu
                    5,14 un
5,15 minimum
5,16 5,17 5,18 de
5 hrană şi îmbrăcăminte  , căutând la împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte lucruri (hrană, băutura,
46. Salt↑ 2Sam11.1-27
[23]
erne/alcoolul-sexul-neprotejat- [24][5]
îmbrăcămintea)
,19 5,20 îi5,21
        vor5,22fi5,235,24
date pe
5,25 deasupra 
   Concorda . El va evita şi compania îmbuibaţilor căci ea este ruşinoasă.  Inima omului se va întări prin har, nu cu
47. Salt↑ Prov.20.1,Prov29.33
si-obezitatea-cauzele-
[25]
mâncăruri, nţă
căcibiblică
ele n-au fost de
tematică, vezi niciun folos celor care au umblat cu ele  (13). El se va mulţumi să ceară „pâinea care-mi trebuie” precum Agur" [26], sau
principale-ale-deceselor-
[27][28]
48. Salt↑ Prov29.33
„pâinea cea de toate zilele”,
bibliografia, sectiunea aşa cumbeţia,i-a învăţat Isus pe apostoli să se roage. Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: ,,Tatăl nostru care eşti în ceruri!
premature-83699.html 49. Salt↑ Prov 23.29-35
Sfinţească-se Numele Tău;vie
pag 13, secţiunea îmbuibarea împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămîntPînea noastră cea de toate zilele dă-ne -o nouă astăzi;şi ne iartă
32. Salt↑ http://www.info-
nouă greşelile
pagnoastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri ;şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a50.
210, secţiunea
Salt↑ Prov23.21,
Ta este Prov 21.17
împărăţia şi puterea şi slava în
sanatate.ro/articol,40,748,Cifre 51. Salt↑ Isaia 5.22-23
veci. Amin!(Mt6.9-13)
cumpătarea pag 80-81 _ale_obezitatii_in_Romania_si 52. Salt↑ Is56.6-12
6. Salt↑ Prov 23.1-2 _in_lume.html
7. Salt↑ Prov 23.3 53. Salt↑ 1Tim3.1-10
33. Salt↑ http://medicul.net/ultimele
8. Salt↑ Num11.4-20; 11.32-34 54. Salt↑ Tit 2.2,3
-stiri/lipsa-activitatii-fizice/
9. Salt↑ Mt6.25-30, Evrei 13.9 55. Salt↑ Gal5.21
34. Salt↑ http://www.info-
10. ↑ Salt la:10,0 10,1 Arhiepiscopia sanatate.ro/articol,40,748,Cifre
56. Salt↑ 1Pet4.3
Ortodoxă Română a Vadului, _ale_obezitatii_in_Romania_si 57. Salt↑ Efes5.18
Feleacului şi Clujului- _in_lume.html 58. Salt↑ Rom 13.13
Învăţătură de credinţă 35. Salt↑ http://www.adevarul.es/sti 59. Salt↑ 1Cor6.10,Gal5.21
ortodoxă, vezi bibliografia, cap ri/social/10-populatia-lumii-
păcatul lăcomiei, pag 392 este-obeza-dublu-acum-30-ani
Iubirea de arginți (iubirea de bani, de avere) este un păcat care constă în adunarea nechibzuită de bani și averi, fiind unul din cele șapte păcate capitale.
[1]
 Ea poate duce la diverse răutăți, furt (Iuda care fura din punga săracilor), vânzarea către dușmani (Dalila care l-a vândut pe Samson filistenilor,
Iuda), ucidere (oamenii neastâmpărați și fără căpătâi tocmiți de Abimelec pentru uciderea a 70 frați vitregi de-ai săi, posibili succesori la tron; unii bogați).
Averea mare aduce după sine pizma și blestemele celorlalți iar în propria familie ceartă, tulburare sau chiar ură, în general ea ascunzând multe surprize. În
cazul multora ea duce la rătăcirea de la credință, cei stăpâniti de ea ajungând străpunși de o mulțime de chinuri. Au făcut
excepție Avraam, Lot, Isaac, Iacov, Iosif, Iov, Iosif din Arimateea, Nicodim, femeia cu scurgere de sânge de 12 ani, femeia bogată din Şunem și alții. Bogații
trebuie să le urmeze modelul, având datoria să nu se semețească, să nu-și lipească inima de averi și să nu-și pună nădejdea în bogăția cea nestatornică, ci
în Dumnezeul cel viu, să fie darnici și cu inima largă, îmbogățindu-se în fapte bune, ca bună temelie pentru viața veșnică.
Păcatele iubirii de arginți
După Îndreptarul de Spovedanie al părintelui Ilie Cleopa, lista cu păcatele iubirii de arginți.
Iubirea de arginți, pierzătoare de suflet
Tras la răspundere pentru faptul că ucenicii săi calcă datina bătrânilor și nu se spală pe mâini înainte de a mânca, Iisus folosește acest prilej pentru a-i învăța
pe ucenici că ,, Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om’’. Căci ,, orice intră în gură merge în pântece, și apoi este aruncat
afară în hazna’’ pe când ,,ce iese din gură, vine din inimă, și aceea spurcă pe om’’. Apoi enumeră păcatele care, avându-și sălaș în inimă și ieșind la iveală,
prin vorbe sau fapte, îl spurcă pe om, incluzând printre ele și lăcomia. Lăcomia de bani este, așadar, între acele lucruri rele care, ieșind din inima omului, îl
spurcă pe om[2][3][4] Apostolul Pavel avertizează ca ,,cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare,
care cufundă pe oameni în prăpăd și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, cari au umblat după ea, au rătăcit de la credință, și s-
au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri". Apoi îndeamnă să fugim de aceste lucruri și să căutăm neprihănirea,
evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea.[5][6][3]. Argintul și aurul din idoli trebuia nimicit cu desăvârșire pentru a nu ajunge o cursă pentru suflet.
(Deut7.25-26) O cetate cuprinsă de idolatrie trebuie nimicită cu desăvârșire, inclusiv prada.(Deut.13.12-18) Lăcomia,(care este închinare la idoli[7][4] , idolii fiind
mâncarea, băutura și banii) este, așa cum le scrie apostolul Pavel colosenilor, un ,,mădular pământesc" (alături de curvie, necurăție, patimă, pofta rea)
care ,,aprinde peste fiii neascultării mânia Domnului" [8] care ,,calcă în picioare pe cei ce își pun plăcerea în argint", după cum spune psalmistul [9]. Un bun
exemplu este Ghehazi, slujitorul lui Elisei . Lăcomia lui Ghehazi, care cere diverse lucruri(1 talant și două haine de schimb) lui Naaman, chipurile pentru doi fii
de prooroci, este pedepsită cu lepră de Dumnezeu căci stăpânul său, Elisei, își dă seama de toată povestea.(2 Împărați 5.20-27) Cetățile nesăbuite care se
laudă cu bogățiile lor vor fi nimicite.(Ier.48.7, Ier.49.4, Ier 51.13, Osea12.1-8-14)
Inconvenientele bogăției
Bogăția este adesea o pricină de pizmă și blesteme. În acest sens Facerea relatează că, fiind binecuvântat de Dumnezeu, Isaac a ajuns foarte bogat, motiv
pentru care a început să fie pizmuit de filisteni, care au astupat fântânile pe care săpaseră robii tatălui său, Avraam, iar Abimelec i-a cerut să plece. [10]
[6]
 Solomon afirmă că nu este bine să blestemăm pe împărat sau pe cei bogați. [11] Cel lacom stârnește certuri[12], își tulbură casa[13][6] ;cel ce vrea să se
îmbogățească repede nu rămîne nepedepsit.[14] Bogăția aduce după sine ceartă (Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri,
cu ceartă!) [15], tulburare (Mai bine puțin, cu frică de Domnul, decât o mare bogăție, cu tulburare!) [16] sau chiar ură (Mai bine un prânz de verdețuri, și dragoste,
decât un bou îngrășat, și ură). [17], spune același Solomon. Averea mare se strânge de multe ori pe căi sucite,[18][6] cu strâmbătate[19],
nelegiuiri , vicleșug și indiferență [20] sau minciună[21], ne spun Solomon și proorocul Ieremia. În plus, cel rău își întrebuințează venitul pentru păcat, arată
Solomon[22]
Furtul
Iisus, ajuns în Templu, dă afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau acolo, răstoarnă mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei și îi
mustră pe cei care transformaseră casa de rugăciune într-o adevărată peșteră de tâlhari.[23]Iuda era un hoț prefăcut care obișnuia să vămuiască tot ce se
strângea în punga în care se adunau banii pentru săraci, căruia nu i-a convenit faptul că Maria L-a uns pe Iisus cu un mir de nard curat, pretextând ipocrit că
ar fi fost mai util să se vândă și banii să fie dați săracilor, relatează evanghelistul apostolul Ioan.[24]Întrebat de vameși și ostași ce trebuie să facă pentru a
se mântui, Ioan Botezătorul le spune vameșilor să nu ceară nimic peste ceea ce le era poruncit să ia, iar ostașilor le spune să nu stoarcă nimic de la nimeni
prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept, ci să se mulțumească cu lefurile lor.[25]
Alte păcate
Apostolul Pavel îi scrie lui apostolul Tit, aflat în Creta, că există unii cretani nesupuși, flecari, amăgitori, netrebnici ,,fiare rele, pântece leneșe” după vorba
proverbului, care buimăcesc familii întregi, învățând pe oameni, pentru un câștig urât, lucruri pe care nu trebuie să le învețe și anume basme evreiești și
porunci date de oameni. Aceștia, lăudându-se că îl cunosc pe Dumnezeu, îl tăgăduiesc cu faptele, fiind o scârbă înaintea Domnului. [26]Apostolul Pavel îi scrie
lui apostolul Timotei să se ferească de oamenii mândri care au boala cercetărilor fără rost și a certurilor de cuvinte (din care se
nasc pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zădarnicele ciocniri de vorbe) și care, fiind stricați la minte și lipsiți de adevăr, mai cred și că evlavia poate fi
un izvor de câștig. [27]Primind vestea învierii lui Iisus de la străjeri, preoții cei mai de seamă s-au adunat împreună cu bătrânii, au ținut sfat și au dat ostașilor
mulți bani spunându-le să zică că ucenicii au venit noaptea, pe când ei ar fi dormit și au furat trupul. Apoi i-au asigurat că dacă acest lucru va ajunge la
urechile dregătorului, ei îl vor potoli și îi vor scăpa de această grijă. Ostașii au făcut întocmai și s-a răspândit acest zvon mincinos printre iudei.[28]Faptele
Apostolilor relatează cum Anania și soția lui, Safira au dosit o parte din banii de pe o moșie vândută și adusă ca dar înaintea apostolilor și, pentru că au
încercat să mintă pe Duhul Sfânt, au fost pedepsiți cu moartea.[29]Într-una din cărțile istorice ale Bibliei, lăcomia lui Ghehazi, slujitorul lui Elisei care cere
diverse lucruri(1 talant și două haine de schimb) lui Naaman, chipurile pentru doi fii de prooroci, este pedepsită de Dumnezeu cu o lepră ce se va lipi de el și
de sămînța lui pentru totdeauna , căci stăpânul său, Elisei, omul lui Dumnezeu, își dă seama de toată povestea. [30]Faptele apostolilor consemnează
cum Simon, un vrăjitor din Samaria, care zicea că este un om însemnat și îi uimise atât de mult pe locuitorii cetății cu vrăjitoriile sale, încât aceștia credeau că
are puterea lui Dumnezeu, este cucerit de mesajul evangheliei Împărăției lui Dumnezeu propovăduit de Filip, crezând, botezându-se în Numele Domnului
Iisus și privind cu uimire la minunile și semnele adevărate care se făceau. Văzând faptul că apostolul Petru și apostolul Ioan, care se rugaseră pentru
samariteni ca să primească Duhul Sfânt, își puneau mâinile peste aceștia și în acest fel ei primeau Duhul Sfânt, Simon le oferă bani apostolilor pentru a primi
și el această putere. Petru îl blestemă de moarte dar îl și îndeamnă să se pocăiască de răutatea lui și să se elibereze astfel din lanțurile fărădelegii sale.
Simon îl roagă pe Petru să se roage la Dumnezeu pentru el ca să nu i se întâmple nimic din ce a zis el la început. [31]Faptele apostolilor evocă un episod în
care o roabă cu duh pitonicesc care aducea mari câștiguri stăpânilor ei se luase după Pavel strigând că oamenii aceia (Pavel și Sila) sunt robii Dumnezeului
Celui Prea Înalt și că vestesc calea mântuirii. După mai multe zile, Pavel, necăjit, se întoarce și poruncește duhului acesteia, în Numele lui Iisus Hristos, să
iasă din ea și roaba este părăsită de duh spre disperarea stăpânilor ei. Aceștia îi iau pe Pavel și Sila, îi târăsc înaintea fruntașilor și îi dau pe mâna
dregătorilor, acuzându-i de tulburarea cetății și de vestirea unor obiceiuri noi. Apostolii Pavel și Sila sunt biciuiți și întemnițați. [32]Preoții pot deveni leneși fără
pricepere, lacomi egoiști și bețivi, cum s-a întâmplat cu cei mustrați de Isaia[33]Când Iisus vorbea despre faptul că nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu și
Banului (Mamonei),istorisește evanghelistul Luca, fariseii, care erau iubitori de bani, își băteau joc de el. Iisus le spune că ei caută să arate neprihăniți
înaintea oamenilor, dar Dumnezeu le cunoaște inimile. Căci, adaugă Iisus, „ce este înălțat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”.[34]
Crima
Solomon îl previne pe fiul său
Fiule, dacă niște păcătoși vor să te amăgească, nu te lăsa cîștigat de ei!
Dacă-ți vor zice: ,,Vino cu noi! Haidem să întindem curse ca să vărsăm sînge, să întindem fără temei lațuri celui nevinovat;
haidem să -i înghițim de vii, ca locuința morților, și întregi, ca pe cei ce se pogoară în groapă;
vom găsi tot felul de lucruri scumpe, și ne vom umplea casele cu pradă;
vei avea și tu partea ta la fel cu noi, o pungă vom avea cu toții!`` -
 fiule, să nu pornești la drum cu ei, abate-ți piciorul de pe cărarea lor!
Căci picioarele lor aleargă la rău, și se grăbesc să verse sînge.
Dar degeaba se aruncă lațul înaintea ochilor tuturor păsărilor;
căci ei întind curse tocmai împotriva sîngelui lor, și sufletului lor își întind ei lațuri.
Aceasta este soarta tuturor celor lacomi de cîștig: lăcomia aduce pierderea celor ce se dedau la ea. ”[35]
În cartea care-i poartă numele, Iezechia anunță urgia peste cetatea lui Israel, ale cărei căpetenii se dedau la furt și crimă pentru a-și potoli lăcomia de bani, ai
cărei preoți nu-și fac datoria, ai cărei prooroci au vedenii înșelătoare și spun proorocii mincinoase și al cărei popor fură și asuprește pe cei necăjiți. [36]În Cartea
Judecătorilor se relatează cum domnitorii filistenilor, aflați în urmărirea lui Samson (judecător în Israel timp de 20 de ani) îi promit Dalilei o mie o sută sicli de
argint de fiecare dacă va afla de la el sursa puterii sale obișnuite. După ce o minte de trei ori și filistenii eșuează în a-l prinde, fiindcă ea îl necăjea și -l chinuia
în fiecare zi cu stăruințele ei, sufletul i s-a umplut de o neliniște de moarte, și -a deschis toată inima față de ea, și i -a zis că toată puterea lui îi stă în păr.
Filistenii l-au prins, i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza, și l-au legat cu niște lanțuri de aramă și îl țineau în temniță. Dar părul capului lui a început iarăși să
crească, după ce fusese ras. Domnitorii filistenilor s-au strâns să aducă o mare jertfă dumnezeului lor și ca să se veselească, mulțumind dumnezeului lor că l-
au prins pe Samson și poporul făcea la fel. Şi au scos pe Samson din temniță și l-au obligat să joace. Pretextând că vrea să se rezeme pe stâlpii casei,
Samson i-a cerut tânărului care-l ținea să-l lase de mână și, rugându-se Domnului să-i permită să se răzbune pe filisteni pentru pierderea ochilor, a dărâmat
stâlpii pe care se rezema casa, ucigând astfel cei aproape trei mii de oameni care erau în casă și pe acoperișul ei.[37]
Niște oameni fără căpătâi și neastâmpărați sunt cumpărați cu 70 de sicli (puși la dispoziție de locuitorii din Sihem) de către Abimelec, fiul roabei lui Ierubaal,
care le ordonă să-i ucidă pe cei 70 de frați ai lui (fără Iotam care se ascunsese) iar aceștia duc la îndeplinire ordinul. Astfel, Abimelec pune mâna pe putere,
istorisește Cartea Judecătorilor [38]. Iuda l-a vândut pe Iisus pentru treizeci de arginți. Banii au fost la început făgăduiți lui Iuda de către preoții cei de seamă,
fiindu-i dați după arestare. [39][3] Fiii lui Amon sunt pedepsiți pentru că au spintecat pântecele femeilor însărcinate ale Galaadului ca să-și mărească ținutul. [40].
Unii bogați nu se dau în lături de la uciderea săracilor în goana lor pentru avere.  (Iac 5:1-6)[6]
Modestie, dărnicie, milostivire. Adevăratele comori
Apostolul Pavel îi îndeamnă pe evrei să nu fie iubitori de bani, ci să se mulțumeasca cu ce au, amintindu-le că însuși Hristos a spus că nu ne va părăsi[41]
Răsplata dărniciei și milei (Ps112.1-10)
Apostolul Pavel îi laudă pe macedoneni că „au dat de bună voie, după puterea lor, și chiar peste puterile lor”. [42]Același apostol îi încunoștințează
pe macedoneni că ,,cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera” și îi îndeamnă pe fiecare „să dea după cum a
hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu.”  [43]Omul are poruncă să deschidă mâna
fratelui sărac adică să-l împrumute fără a gândi că se apropie anul iertării (care era o dată la șapte ani), stă scris în  Cartea Deuteronomului. Căci
dacă ochiul omului ar fi nemilos, atunci fratele lipsit ar striga după ajutor la Dumnezeu și astfel cel care trebuia să-i dea s-ar face vinovat de
un păcat. Şi acest împrumut, se spune mai departe în aceeași carte, să nu fie făcut cu părere de rău în inimă, căci gestul din inimă va aduce după
sine binecuvântarea lucrărilor celui darnic. Numai astfel se va putea lupta pentru ca „să nu fie niciun sărac”, chiar dacă de acest deziderat ne
putem doar apropia, fără a-l atinge complet niciodată căci, așa cum spune Iisus, „totdeauna vor fi săraci în țară”.[44]Iisus le spune ucenicilor și celui
ce-l poftise la masă că atunci când dăm un prânz sau o cină să nu chemăm pe  prietenii, frații, neamurile sau vecinii bogați, pentru ca nu cumva și
aceștia să ne cheme pe noi și să primim astfel o răsplată pentru ceea ce am făcut. Noi să chemăm pe săraci, schilozi, șchiopi, orbi, care n-au cum
să ne răsplătească, și vom primi răsplata la învierea celor neprihăniți.[45]
Sfaturi pentru bogați
Apostolul Pavel îi spune lui Timotei că bogații au datoria să nu se semețească, și să nu-și pună nădejdea în bogăția cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu,
să fie darnici și cu inima largă, îmbogățindu-se în fapte bune, ca bună temelie pentru viața veșnică.[46][6][3] Căci omul are uneori înclinația, spune psalmistul, de
a se încrede în bogățiile lui cele mari și a se bizui pe răutatea lui[47]. Înțeleptul Solomon spune „să nu ne chinuim să ne îmbogățim și să nu se punem
priceperea în aceasta căci bogăția este efemeră, își face aripi și, ca vulturul, își ia zborul spre ceruri”. [48][6] Psalmistul arată că potrivnicii lui se încred în avuțiile
lor, se fălesc cu bogăția lor cea mare, dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării. [49] În altă parte psalmistul le
spune bogaților să nu se încreadă în asuprire, nici să-și pună nădejdea zadarnică în răpire, adăugând că atunci când cresc bogățiile omul nu trebuie să-și
lipească inima de ele.[50][6] Proorocul Ieremia arată că „nu e bine ca înțeleptul să nu laude cu înțelepciunea lui, nici cel tare cu tăria lui, nici cel bogat cu bogăția
lui”. „Cel care se laudă-continuă proorocul- să se laude că are pricepere și că îl cunoaște pe Dumnezeu, că știe că El este cel care
face milă, judecată și dreptate pe pământ, căci în acestea găsește plăcere Dumnezeu.[51] Apostolul Iacov le recomandă bogaților să se laude cu smerenia lor
căci „ ei se vor veșteji în umbletele lor" precum floarea ierbii: iarba se usucă de la soare, floarea ei cade jos și astfel frumusețea înfățișării ei piere. [52]Bogații îl
au ca exemplu pe Iov, care nu și-a pus încrederea în aur și nu s-a îngâmfat de mărimea averilor sale.[53][6]
Neputința slujirii lui Dumnezeu și Banului
Iisus spune celor din jur că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu și Banului (Mamona), căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ținea
la unul, și va nesocoti pe celălalt. [54]. Psalmistul se roagă lui Dumnezeu să-i plece inima spre învățăturile sale și nu spre câștig.[55]
Bogății pământești și bogății veșnice
Iisus ne îndeamnă să nu ne strângem comori pe pământ, „unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le  fură hoții”, ci să ne strângem comori în cer,
unde nu se întâmplă toate acestea. Căci, continua el, „unde ne este comoara, acolo ne va fi și inima".  [56][6]Bogățiile pământești, care nu sunt veșnice, trebuie
folosite cu chibzuință pentru îngrijirea gospodăriei, spune Solomon[57]Proorocul Isaia le spune săracilor să nu mai cântărească argint pentru un lucru care nu
hrănește și să nu mai dea câștigul muncii lor pentru ceva care nu satură și îi cheamă pe săraci să le dea, fără plată, o adevărată hrană cu care sufletul lor se
va desfăta și care îi va asigura acestuia viață veșnică.[58]Cel ce judecă pe altul disprețuiește bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii răbdări ale lui
Dumnezeu, le scrie Pavel romanilor[59]Apostolul Pavel le scrie efesenilor că Dumnezeu, bogat în îndurare, își arată nemărginita bogăție a harului său de-a
lungul timpului, căci prin har, care este un dar de la Dumnezeu, sunt mântuiți oamenii[60][4] Dumnezeu este bogat în îndurare pentru toți cei ce -L cheamă,
indiferent de origine, căci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit, spune apostolul Pavel romanilor`[61] Apostolul Pavel este cel căruia i-a fost dat
harul de a vesti Neamurilor „bogățiile nepătrunse ale lui Hristos”.[62][4] Apostolul Pavel le scrie corintenilor că Hristos, „măcar că era bogat, s-a făcut sărac
pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” și că apostolii, „săraci fiind, au îmbogățit pe mulți” [63].
Bogați și săraci
Portretele săracului și bogatului
Bogatul
Caracteristici generale
Averea este pentru cel bogat o cetate întărită [64], un zid înalt.[65] Bogatul se crede înțelept[66], vorbește cu asprime[67], este stăpânul săracilor[68], are
mulți prieteni[69], nu ascultă mustrarea.[70] Bogăția aduce uneori ceartă (Mai bine o bucată de pâine uscată, cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cu
ceartă!) [71] sau chiar ură (Mai bine un prânz de verdețuri, și dragoste, decât un bou îngrășat, și ură) [72] în casă. Un sărac cinstit este mai bun decât un bogat
păcătos.[73] Bogatul este stăpânul celor săraci și creditorul este stăpânul datornicului. [74]Bogăția câștigată fără efort este cheltuită mai ușor decât cea strânsă în
timp.[75]Iisus îi căinează pe bogați, căci își iau de pe-aici mângâierea. [76]Bogăția, care este efemeră, ca vulturul care-și ia zborul spre ceruri, [77], este mult
inferioară înțelepciunii[78], numelui bun[79] și faptului de a fi iubit.[80] Căci cel care se încrede în ea va cădea [81]; bogăția nu-i va sluji la nimic în ziua mâniei.
[82]
 :Bogăția câștigată fără trudă scade [83], o moștenire repede câștigată de la început nu va fi binecuvântată la sfârșit [84], cel ce vrea să se îmbogățească
repede nu va rămâne nepedepsit.[85]Străinul bogat este obligat să accepte răscumpărarea sclavului.[86]
Tipuri de bogați
Bogații răi
Bogăția îl poate determina să se lepede de Dumnezeu.[87]Averea câștigată pe nedrept, pe căi sucite, este deșartă și duce la moarte. [88] Credinciosul este
tulburat și mâhnit când îi vede pe cei răi și bogați ca sunt fericiți, netulburați, mândri, asupritori și semănători ai îndoielii în puterea lui Dumnezeu dar intrarea
în biserică îi dezvăluie lămurit prăpădul ce îi așteaptă. [89]Omul rău își întrebuințează câștigul pentru păcat.[90] Cel ce vrea să se îmbogățească repede nu
rămâne nepedepsit.[91]Bogățiile păcătosului sunt păstrate pentru cel neprihănit. [92]. Asupritorii săracilor vor trebui să-și dea tainul celor mai bogați. [93] Bogații și-
au strâns comori în zilele din urmă, au oprit plata lucrătorilor, au trăit în huzur și au ucis pe cel neprihănit. [94] , averea păcătosului ajunge la cel neprihănit [95],
peste zgârcit va veni lipsa[96]Uneori înțelepciunea este însoțită de bogăție și slavă [97]
Bogați virtuoși
Bogăția este un dar de la Dumnezeu. Avraam, fiind binecuvântat de Dumnezeu, ajunsese ,,foarte bogat în vite, în argint și aur”(Fac13.2). Lot avea și el averi
foarte mari (Fac13.5-6). Isaac, fiul lui Avraam, binecuvântat și el, a ajuns foarte bogat. (Fac26.12-13). Iacov, fiul lui Isaac, s-a îmbogățit, având multe turme,
robi și roabe, cămile și măgari (Fac30.43). Iov avea ,,șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de măgărițe și un foarte mare
număr de slujitori. Şi omul acesta era cel mai cu vază dintre toți locuitorii Răsăritului”(Iov1.3). Credința lui Iov a rămas neclintită chiar și după ce a pierdut
toate bogățiile și pe cei șapte fii și cele trei fete pe care le avea spunând:"Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a
dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!" (Iov1.21). Solomon este cel care, cerând de la Dumnezeu înțelepciune pentru a-și conduce poporul,
primește o „o minte înțeleaptă și pricepută” cum n-a avut nimeni înainte de el, și cum nu va avea nimeni după el (3Regi 3.10-12) , cunoștințe multe ca nisipul
mării în domeniile zoologiei și botanicii (3Regi4.29) și care, pe deasupra, mai primește bogății și slavă, așa încât în timpul vieții lui nu va mai fi niciun împărat
ca el. (3Regi3.13). Dumnezeu apreciază că acesta n-a cerut pentru el nici viață lungă, nici bogății, nici moartea vrăjmașilor.(3Regi3.11) Iezechia ,,a avut
bogăție și mărire foarte mare; și și-a făcut vistierii de păstrat argint, aur, pietre scumpe, aromate, scuturi și tot felul de vase prețioase. 28. A făcut de
asemenea și hambare pentru roade: grâu, vin și untdelemn; așezări și iesle pentru tot felul de vite și staule pentru turme. 29. Şi-a zidit și cetăți și a avut o
mulțime de vite mari și de vite mărunte, pentru că Dumnezeu îi dăduse lui foarte multă avere.”(2Cron32.27-29). Zaheu, mai marele vameșilor, se pocăiește ,
dăruind jumătate din averea sa săracilor și întorcând împătrit celor pe care îi nedreptățise, aducând astfel mântuire lui și întregii sale case (Lc19.1-10)  Iosif din
Arimateea un om bogat, ucenic al lui Iisus (Mt 27.57), dar pe ascuns, de frica iudeilor(Ioan.19.38), sfetnic de vază al Soborului, care și el aștepta împărăția lui
Dumnezeu(Mc15.43) s-a dus la Pilat și a cerut trupul lui Iisus și l-a primit în dar (Mc15.45). Iosif a luat trupul și, împreună cu Nicodim care adusese o
amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă și de aloe(Ioan.19.39) l -a înfășurat într-o pânză curată de în, cumpărată de el, l-a uns cu miresme, după
obiceiul evreilor, și l -a pus într-un mormânt nou al lui însuși, pe care -l săpase în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la ușa mormântului, și a plecat.(Mt
27.57-60, Mc15.42-47, Ioan.19.38-42) Nicodim era un om bogat din moment ce a adus amestecătura de aproape o sută de litri de smirnă și de aloe (Ioan
19.39).El era fariseu, fruntaș al iudeilor, ,,învățător al lui Israel”(Ioan3.10)este acela care este inițiat de Iisus în taina botezului (Ioan3.1-21) El este acela care
se opune judecații răutăcioase și premature făcută de farisei chiar înainte de judecata propriu-zisă (Ioan7.45-49), punând întrebarea retorică:,,Legea noastră
osîndește ea pe un om înainte ca să -l asculte și să știe ce face?`` (Ioan7.51) Femeia care avea o scurgere de sânge de 12 ani și-și cheltuise toată averea
pentru vindecare se vindecă atingându-se de poala lui Iisus, care îi spune că credința sa a mântuit-o. (Lc8.44) O femeie bogată i-a făcut lui Elisei, pe care-l
recunoștea ca pe un om sfânt, o cameră sus la ea pentru a rămâne acolo când va dori. În semn de recunoștință, Elisei, la sfatul lui Ghehazi, slujitorul lui,
care-i spusese că ea nu are copil iar bărbatul ei e bătrân, îi spune că peste un an va ține în brațe un fiu și prorocia se împlinește (4Regi4.8-17)
Săracul
Săracul neprihănit
Mai mult prețuiește săracul care umblă în neprihănirea lui, decît bogatul care umblă pe căi sucite.[98]căci ,,Mai bine puțin, cu dreptate, decît mari venituri, cu
strâmbătate.[99] Mai mult prețuiește un sărac decât un mincinos. [100] Săracul care este priceput îl cercetează pe omul bogat se crede înțelept. [101] Cel bun
pricepe pricina săracilor, dar cel rău nu poate s'o priceapă.[102]
Dacă cel sărac ia bani cu împrumut el devine robul celui care i-a dat căci cel ce ia cu împrumut, este robul celui ce-i dă cu împrumut. [103] Săracul este urît chiar
și de prietenul său.[104] Săracul neprihănit este darnic după posibilitățile sale, în felul acesta răscumpărându-și viața în timp cel cel care economisește mult nu
face decât să sărăcească, el neavând, de fapt, nimic, fiind unul care nu ascultă mustrarea. [105] Ogorul pe care-l desțelenește săracul dă o hrană îmbelșugată,
dar mulți pier din pricina nedreptății lor.[106]
Cei care înjosesc pe cei săraci uită că Dumnezeu i-a ales pe cei ce sînt săraci în ochii lumii acesteia, ca să -i facă bogați în credință și moștenitori ai
Împărăției, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc, în timp ce din cei bogați sunt cei care îi asupresc pe cei săraci și îi târâie prin tribunale. [107] Săracul
neprihănit este printre cei din urmă care vor fi cei dintâi, în timp ce mulți din cei dintâi vor fi cei din urmă (bogații nedrepți).[108]
Săracul păcătos
Unele păcate duc la sărăcie:
1)Lenea severă care constă în refuzul de a munci
a) Somnul reprezintă o manifestare tipică a lenei. Nu iubi somnul, căci vei ajunge sărac; deschide ochii, și te vei sătura de pâine. [109], spune Solomon. Ațipirea
te face să porți zdrențe, avertizează Solomon.[110]Lenea te cufundă într-un somn adânc, și sufletul molatic sufere de foame, adaugă el. [111]. Același înțelept îl
mustră pe leneș cu aceste cuvinte: Până când vei sta culcat, leneșule? Când te vei scula din somnul tău? Să mai dormi puțin, să mai ațipești puțin, să mai
încrucișezi puțin mâinile ca să dormi!... Şi sărăcia vine peste tine, ca un hoț, și lipsa, ca un om înarmat.[112]
b) O altă manifestare a lenei este refuzul de a munci cu mâinile. Poftele leneșului îl omoară, pentru că nu vrea să lucreze cu mâinile./Toată ziua o duce numai
în pofte: dar cel neprihănit dă fără zgârcenie. [113] Apostolul Pavel îndeamnă:,, să faceți fiecare cele ale sale și să lucrați cu mâinile voastre precum v-am dat
poruncă.[114]
c) O altă manifestare tipică a leneșului este exagerarea dificultății muncii:Leneșul zice: ,,Afară este un leu, care m-ar putea ucide pe uliță!`[115]
d) Dorințele leneșului rămân neîmplinite: Leneșul dorește mult, și totuși, n-are nimic, dar cei harnici se satură, spune Solomon. [116] Toamna, leneșul nu ară; la
secerat, ar vrea să strângă roade, dar nu este nimic!,[117] adaugă el. Poftele leneșului îl omoară, pentru că nu vrea să lucreze cu mâinile./Toată ziua o duce
numai în pofte: dar cel neprihănit dă fără zgârcenie.[118], încheie același Solomon.
2. Fudulia. Mai bine să fii într-o stare smerită și să ai o slugă, decât să faci pe fudulul și să n-ai ce mânca, avertizează Solomon [119] referindu-se la refuzul
unor munci considerate inferioare.
3. Lipsa de minte care se manifestă prin alergarea după lucruri de nimic. Alergarea după lucruri de nimic duce la sărăcie, după cum ne încredințează
Solomon:Cine își lucrează câmpul are belșug de pâine, dar cine aleargă după lucruri de nimic are belșug de sărăcie.[120] Iar acela este un om fără minte: Cine-
și lucrează ogorul va avea belșug de pâine, dar cine umblă după lucruri de nimic este fără minte.[121]
4. Lăcomia de băutură și mâncare:,,Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibează cu carne./Căci bețivul și cel ce se dedă la îmbuibare
sărăcesc, și ațipirea te face să porți zdrențe, avertizează Solomon.[122]
5. Ignorarea certării (mustrării) părinților: Sărăcia și rușinea sunt partea celui ce leapădă certarea, dar cel ce ia seama la mustrare este pus în cinste,
avertizează Solomon[123]
6. Munca leneșă
Lucratul cu mână leneșă sărăcește:Cine lucrează cu o mână leneșă sărăcește, dar mâna celor harnici îmbogățește. [124] sau îl face pe leneș să plătească
bir:Mâna celor harnici va stăpâni, dar mâna leneșă va plăti bir. [125]Cum este oțetul pentru dinți și fumul pentru ochi, așa este leneșul pentru cel ce-l
trimete[126] cu vreo treabă.
Există unele lucruri care duc la lipsă:
1. Iubirea de petreceri:”Cine iubește petrecerile va duce lipsă, și cine iubește vinul și untdelemnul dresurilor nu se îmbogățește, atrage atenția Solomon.[127]
2. Vorba multă: Oriunde se muncește este și cîștig, dar oriunde numai se vorbește, este lipsă, învață înțeleptul împărat[128]
3.Munca grăbită: Planurile omului harnic nu duc decât la belșug, dar cel ce lucrează cu grabă n-ajunge decât la lipsă, învață Solomon[129]
4. Răutatea poate fi pedepsită de Dumnezeu prin trimiterea lipsei: Cel neprihănit mănâncă până se satură, dar pîntecele celor răi duce lipsă.[130] și Cine
asuprește pe sărac ca să-și mărească avuția, va trebui să dea și el altuia mai bogat și va duce lipsă.[131] Dumnezeu poate trimite foamete prin oprirea ploilor și
trimiterea de boli recoltelor, așa cum vedem în cartea proorocului Amos.[132]
5. Pizma (zgârcenia) însoțită de dorința de îmbogățire grabnică. Un om pizmaș (zgârcit în unele ediții ale Bibliei- ESV) se grăbește să se îmbogățească, și
nu știe că lipsa va veni peste el.[133]
Sărăcia poate duce la furt și luarea în deșert a numelui Domnului așa cum vedem din rugăciunea lui Agur:Depărtează de la mine neadevărul și cuvântul
mincinos; nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție, dă-mi pînea care-mi trebuie./Ca nu cumva, în belșug, să mă lepăd de Tine, și să zic: ,,Cine este Domnul?`` Sau
ca nu cumva în sărăcie, să fur, și să iau în deșert Numele Dumnezeului Meu.[134]
Surprizele bogăției
Bogăția va ajunge la cineva despre care nu se știe dacă va fi înțelept sau nesăbuit[135]dar care nu s-a ostenit deloc pentru ea.[136] Soarta bogatului singur este
dramatică.[137] Uneori avuțiile sunt păstrate spre nefericirea stăpânilor lor.[138] Alteori o întâmplare nenorocită poate zădărnici o trudă de-o viață.
[139]
 Alteori Dumnezeu îi dă omului tot ce-i dorește sufletul (avere, slavă) dar nu-l lasă să se bucure de ele, căci sufletul său nu se satură de bunătățile
agonisite, poftele sale rămânând neîmplinite.[140] Când se înmulțesc bunătățile se înmulțesc și căpușele.[141]
Lacomii nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu
Lacomii, care sunt închinători la idoli, nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu.[142] Iisus ne avertizează să ne păzim de lăcomia de bani, căci viața omului nu stă
în belșugul avuției lui. Bogatul a cărui țarină rodise mult este un nesăbuit egoist, care își face din strângerea de comori un scop în sine, uitând de propria sa
îmbogățire spirituală.[143]În pilda semănătorului, Iisus îi amintește pe cei care, după ce au auzit Cuvântul, își văd de drum, și lasă Cuvântul să fie înăbușit de
spini - grijile, bogățiile și plăcerile lumii acesteia.[144]Dumnezeu tratează cu aceeași măsură dreaptă pe toți, conducători sau oameni obișnuiți, bogați și săraci.
[145]
 Bogatul nemilostiv și necredincios ajunge în Locuința morților, loc de chin și suferință, aflat în totală izolare.[146] Bogatul căldicel în credință va
înfrunta iadul căci, în suficiența sa, este sărac, gol și orb. [147] Omul rău, lacom și îmbogățit pe nedrept va da totul înapoi și mânia lui Dumnezeu se va revărsa
peste el în ziua Judecății.[148] În ziua Judecății, bogăția este inutilă, iar bogăția nedreaptă stă împotriva noastră. [149] . Cei nelegiuiți se încred în avuțiile lor, și se
fălesc cu bogăția lor cea mare, dar nu pot să-și răscumpere sufletul, ci mor deopotrivă cu ceilalți, iar bogățiile lor nu îi urmează în mormânt.[150] Bogățiile
pământești nu sunt veșnice.[151]
Note 21. Salt↑ Prov 21.6 72. Salt↑ Prov 15.17
1. Salt↑ Sf. Grigorie cel Mare ( sec al 22. Salt↑ Prov10.16 73. Salt↑ Prov16.8,19.22, 21.6, 28.6,
VI-lea) a stabilit șapte păcate 23. Salt↑ Mt21.12-13, Mc11.15-17 Ier 5.27,17.11
capitale (Lib. mor. in Job. XXXI, 24. Salt↑ Ioan 12.6 74. Salt↑ Prov 22.7
XVII), această clasificare fiind 75. Salt↑ Prov13.11,20.21
25. Salt↑ Luca 3.14
reținută de cei mai mulți teologi ai
26. Salt↑ Tit1.10-16 76. Salt↑ Mat6.2
Evului Mediu. Toma de Aquino,
27. Salt↑ 1Timotei 6.3-5 77. Salt↑ Prov23.4-5; 27.23-27
sec al XIII-lea (I-II:84:4) vorbește
de slavă deșartă (mândrie), 28. Salt↑ Lc28.11-15 78. Salt↑ Prov 3.14
avariție, lăcomie, desfrânare, lene, 29. Salt↑ Fapte 5.1-11 79. Salt↑ Prov 22.1
invidie, mânie. Sf. Bonaventura 30. Salt↑ 2 Împărați 5.20-27 80. Salt↑ Prov 22.1
(sec al XIII-lea) dă aceeași 31. Salt↑ Fapte8.9-25 81. Salt↑ Prov 11.28
enumerare (Brevil, III, IX). Scriitorii 32. Salt↑ Fapte16,16-24 82. Salt↑ Prov 11.4
creștini timpurii distingeau opt 33. Salt↑ Isaia 56.9-12 83. Salt↑ Prov 13.1
păcate capitale: Sf. Ciprian, sec al 84. Salt↑ Prov 20.21
34. Salt↑ Lc16.14,15
III-lea (De mort., IV), Ioan Casian,
35. Salt↑ Prov1.10-19 85. Salt↑ Prov 28.20
sec al III-lea (Institutes 5,
36. Salt↑ Ezec22.23-31 86. Salt↑ Lev25.47-55
Conferences 5), Columbanus, sec
al V-lea (("Instr. de octo vitiis 37. Salt↑ Jud, cap16 87. Salt↑ Prov 30.8-9, Mt19.30
princip." în "Bibl. max. vet. patr.", 38. Salt↑ Jud, 9.1-5 88. Salt↑ Prov 16.8, 21.6,28.6,22.16
XII, 23), Alcuin, sec al VII-lea (De 39. Salt↑ Lc22.3-6, Mt26.14-16, 89. Salt↑ Ps73
virtut. et vitiis, XXVII Mc14.10, Ioan 13.2 90. Salt↑ Prov10.16,17.16,11.26
sqq.)http://www.newadvent.org/cat 40. Salt↑ Amos1.13-15 91. Salt↑ Prov28.20
hen/14004b.htm 41. Salt↑ Evrei13.5 92. Salt↑ Prov13.22,28.8
2. Salt↑ Mc7.15-23, Mat15.10-20
42. Salt↑ 2Cor8.1-3-8) 93. Salt↑ Prov22.16
3. ↑ Salt la:3,0 3,1 3,2 3,3 Arhiepiscopia
43. Salt↑ 2Cor9.1-15 94. Salt↑ Iac5.1-6
Ortodoxă Română a Vadului,
44. Salt↑ Deut15.1-11, Mt26.6-11 95. Salt↑ Prov 13.22, 28.8
Feleacului și Clujului- Învățătură de
45. Salt↑ Lc14.12-14 96. Salt↑ Prov 28.22
credință ortodoxă, vezi bibliografia,
capitolul iubirea de argint, pag 390
46. Salt↑ 1Tim 6.17-19 97. Salt↑ Prov3.16,8.18
4. ↑ Salt la:4,0 4,1 4,2 4,3 Biblia, traducere 47. Salt↑ Ps52.7 98. Salt↑ Prov 28.6
Anania, vezi bibliografia, capitolul 48. Salt↑ Prov.23.4-5 99. Salt↑ Prov16.8
Concordanță biblică, secțiunea 49. Salt↑ Ps 49.6-7 100. Salt↑ Prov19.22
lăcomie, pag 1802 și secțiunea 50. Salt↑ Ps.62.10 101. Salt↑ Prov28.11
bogăție, pag 1782 51. Salt↑ Ier 9.23 102. Salt↑ Prov29.7
5. Salt↑ 1Tim 6.9-11 52. Salt↑ Iac 1.9-11 103. Salt↑ Prov 22.7
6. ↑ Salt 53. Salt↑ Iov 31.24-25 104. Salt↑ Prov14.20
la:6,0 6,1 6,2 6,3 6,4 6,5 6,6 6,7 6,8 6,9
                   Concord 54. Salt↑ Mt.6.24. Lc16.13 105. Salt↑ Prov11.24
anță biblică tematică, vezi
55. Salt↑ Ps 119.36 106. Salt↑ Prov13.23
bibliografia, secțiunea bogăția, pag
56. Salt↑ Mt6.19-24 107. Salt↑ Iacov2.1-7
21
7. Salt↑ Col3.5 57. Salt↑ Prov.27.23-27 108. Salt↑ Mt19.16-30

8. Salt↑ Col3.5-8 58. Salt↑ Is55.1-3 109. Salt↑ Prov20.13

9. Salt↑ Ps 68.30 59. Salt↑ Rom2.1-4 110. Salt↑ Prov23.21

10. Salt↑ Fac26.12-13-17 60. Salt↑ Efes2.4-8 111. Salt↑ Prov19.15

11. Salt↑ Ecl.10.20 61. Salt↑ Rom10.12 112. Salt↑ Prov.6.9-11,

12. Salt↑ Prov 28.25 62. Salt↑ Efes.3.8 Prov24.30-34

63. Salt↑ 2Co8.9, 2Co 6.10 113. Salt↑ Prov 21.25-26
13. Salt↑ Prov15.27
64. Salt↑ Prov10.15,18.11 114. Salt↑ 1Tes4.11
14. Salt↑ Prov 28.20
65. Salt↑ Prov 18.11 115. Salt↑ Prov22.13,
15. Salt↑ Prov.17.1
66. Salt↑ Prov 28.11 Prov26.13
16. Salt↑ Prov15.16 116. Salt↑ Prov 13.4
17. Salt↑ Prov15.17 67. Salt↑ Prov 18.23
68. Salt↑ Prov 22.7 117. Salt↑ Prov 20.4
18. Salt↑ Prov.28.6 118. Salt↑ Prov 21.25-26
19. Salt↑ Prov16.8, Ier 17.11 69. Salt↑ Prov 14.20
70. Salt↑ Prov 13.7-8 119. Salt↑ Prov.12.9
20. Salt↑ Ier 5.27 120. Salt↑ Prov28.19
71. Salt↑ Prov 17.1
 121. Salt↑ Prov12.11 133. Salt↑ Prov28.22 143. Salt↑ Luc12.13-21
122. Salt↑ Prov23.20-21 134. Salt↑ Prov30-8-9 144. Salt↑ Mt13.4-15, Mc4.1-
123. Salt↑ Prov13.18 135. Salt↑ Ecl 2.18-19, Ps 20
124. Salt↑ Prov10.4 39.5-6, 49.11, 17.14 145. Salt↑ Iov34.16-19
125. Salt↑ Prov12.24 136. Salt↑ Ecl 2.20-21 146. Salt↑ Lc16.19-25-31
126. Salt↑ Prov10.26 137. Salt↑ Ecl 4.7-12 147. Salt↑ Apoc3.15-18
127. Salt↑ Prov 21.17 138. Salt↑ Ecl5.12-13 148. Salt↑ Iov, cap20, Ier17.11
128. Salt↑ Prov14.23 139. Salt↑ Ecl5.12-20 149. Salt↑ Prov10.2,11.4,11.28
129. Salt↑ Prov21.15 140. Salt↑ Ecl 6.1-12 , Ier17.11
130. Salt↑ Prov13.25 141. Salt↑ Ecl5.11 150. Salt↑ Ps49.16,17,

131. Salt↑ Prov22.16 142. Salt↑ 1Cor 6.9-10, Efes Prov11.28

132. Salt↑ Amos4.6-9 5.5, Gal 5.16-21, 2Petru 2.12-14 151. Salt↑ Prov.27.23-27,

Apoc22.15 Is10.1-3, Is.55.1-7, Is.5.17
Invidia este un păcat care constă în părerea de rău provocată de calitățile, bunurile sau reușitele altuia, fiind unul din cele șapte păcate capitale.[1] Ea îl spurcă
pe om, fiind nu numai „putrezirea oaselor”, ci și cea care întunecă tot trupul, îngreunând mântuirea omului. Omul se poate elibera de ea prin refuzul poftirii la
bunurile sau situația altora (porunca a 10-a a Decalogului), prin solidaritate în bucurii și necazuri și prin iubirea aproapelui ca pe sine. Pizma, faptă
pământească
Punând în opoziție firea pământească și faptele ei, adică păcatele (din care enumeră nu mai puțin de 17) cu Duhul și roada lui, adică  virtuțile (din care
enumeră 9), Apostolul Pavel include invidia printre „faptele firii pământești” și îi îndeamnă pe galateni să umble „cârmuiți de Duhul”, răstignindu-și firea
pământenească împreună cu poftele ei.[2] [3]
Ochiul rău spurcă pe om
Tras la răspundere pentru faptul că ucenicii săi calcă datina bătrânilor și nu se spală pe mâini înainte de a mânca, Iisus Hristos folosește acest prilej pentru a-i
învăța pe ucenici că „Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om”. Căci „orice intră în gură merge în pântece, și apoi este
aruncat afară în hazna” pe când „ce iese din gură, vine din inimă, și aceea spurcă pe om”. Apoi enumeră păcatele care, avându-și sălaș în inimă și ieșind la
iveală, prin vorbe sau fapte, îl spurcă pe om, incluzând printre ele și ochiul rău.[4] [3][5].
Invidia întunecă trupul, fiind putrezirea oaselor
Solomon, căruia Dumnezeu i-a dat o minte înțeleaptă și pricepută, cum n-a avut nimeni înainte de el și nu va avea nimeni după el [6], afirmă în cartea biblică
Pildele lui Solomon (Proverbele lui Solomon) că pizma este „putrezirea oaselor”.[7] Iisus îi învață pe ucenici că „ochiul este lumina trupului”. Dacă ochiul omului
este sănătos atunci tot trupul său va fi plin de lumină , dar dacă ochiul omului este rău, atunci tot trupul său va fi plin de întuneric. Tot trupul devine întunecat
dacă ochiul, care este luminătorul trupului, este rău.[8]
Pizma îngreunează mântuirea
Apostolul Pavel ne încredințează că cei ce vor face faptele firii pământești (preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea, închinarea la
idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările, certurile de partide, invidiile, uciderile, bețiile, îmbuibările) nu vor moșteni
împărăția lui Dumnezeu.[2] [3] Ca pedeapsă, Dumnezeu i-a lăsat pe unii oameni mândri și idolatri pradă unor nenumărate păcate grele, printre care și invidia.
[9] [3]
 
Pizma, temeiul trudei
Ecclesiastul ne încredințează că pizma este temeiul oricărei munci (engl. toil, labour - trudă, muncă, strădanie la lucru) și a oricărei iscusințe la lucru (eng.
skill) (căci întotdeauna ne alegem meseria dorind bogăția, faima, plăcerile văzute de noi la cei ce au diverse meserii). Prin urmare invidia este un păcat
universal și adânc înrădăcinat în natura umană.[10] [3]
Păcatele invidiei
După Îndreptarul de Spovedanie al părintelui Ilie Cleopa, lista cu păcatele invidiei.
Apariție și cauze
Ea se naște când omului îi lipsesc anumite lucruri, împrejurare care există atunci când fie nu cere de la Dumnezeu acel lucru, fie cererile lui sunt făcute
nesăbuit, spre a fi risipite în plăceri egoiste și frivole.[11] [3] Invidia poate avea drept cauză bogăția - cazul lui Isaac, invidiat de filisteni[12] [3]), strălucirea bogăției,
puterii și frumuseții - cazul împărăției Asiriei, pizmuită de celelalte împărății [13]), ascensiunea politică și militară - cazul lui David, privit cu ochi răi de Saul[14]),
fertilitatea (cazul lui Lea, invidiată de Rahela [15]), ascensiunea socială - cazul lui Iosif, invidiat de frații săi[16]), minunile și vindecările - cazul apostolilor, pizmuiți
de marele preot și de saduchei[17] [3]), popularitatea - cazul lui Pavel și Barnaba, pizmuiți de iudeii necredincioși din Antiohia[18]), succesul creștinării multor
tesaloniceni - cazul lui Pavel și Sila, pizmuiți de iudeii necredincioși din Tesalonic [19]), virtuțile și puterea de a tămădui, de a face minuni, de a învăța oamenii
(cazul lui Iisus, pizmuit de preoții cei mai de seamă[20][3]).
Capcanele pizmei
Pizmuirea celor răi
Creștinii nu trebuie să cadă în capcana pizmuirii celor răi[21], care par a avea o viață fericită și netulburată, ci să fie mereu conștienți că Dumnezeu va răsplăti
fiecăruia după faptele sale[22]. Creștinul adevărat va fi încredințat, precum psalmistul în clipa când intră în lăcașul Domnului, că cei îmbuibați, cu mândria drept
salbă și asuprirea drept haină, care sunt pricină de poticnire în credință pentru oamenii de rând, vor fi „cosiți iute ca iarba” și „se vor veșteji ca verdeața”, fiind
lepădați și nimiciți la vremea potrivită[23].
Pizmuirea celor din urmă convertiți
Creștinii nu trebuie să se uite cu ochi răi la cei din urmă convertiți, pentru a nu deveni din cei dintâi, cei din urmă.  Iisus Hristos le spune ucenicilor pilda
lucrătorilor viei. Împărăția Cerurilor se aseamănă cu un gospodar care iese dis-de-dimineață să tocmească lucrători la vie și găsește pe unii de dimineață cu
care se învoiește pentru plata a un leu/zi iar celorlalți pe care-i găsește la ceasul al treilea, la ceasul al șaselea, la ceasul al nouălea și la cel al unsprezecelea
le zice că le va plăti o sumă dreaptă. La sfârșitul zilei s-a început plata începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi. Toți care veneau erau plătiți cu
aceeași sumă de un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit și ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau
împotriva gospodarului, zicând: „Aceștia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, cari am suferit greul și zăduful zilei”.
Gospodarul i-a zis unuia dintre ei că lui nu-i face nicio nedreptate atâta vreme cât s-a învoit cu el pentru suma de un leu și aceasta i-a fost dată, adăugând el
vrea să plătească și acestuia din urmă ca și lui și întreabă retoric: „Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” Tot așa, adaugă Iisus, „cei din urmă vor fi cei
dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.”
Astfel Iisus trimite la bucuria nemărturisită a lui Petru, la gândul că el va avea o răsplată iar bogății nu, ignorând faptul că Iisus Hristos îi spusese deja că, deși
„este greu ca un bogat să intre în împărăția Cerurilor”, „la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință”. Iisus îi arată lui Petru că este posibil ca cei dintâi, adică
cei cu cea mai bună șansă de mântuire, în general apostolii și în special Petru, să devină cei din urmă dacă se lasă pradă invidiei.[24].
Apostolii trebuie să fie bucuroși pentru oricine se mântuiește, asemenea lui Hristos, care a venit să mântuiască ce era pierdut [25], așa cum păstorul caută oaia
cea pierdută. Printre cei pierduți se afla chiar îndreptatul Zaheu, mai-marele vameșilor.[26]
Îndatorarea față de pizmaș
Nu este bine să mănânci pâinea celui pizmaș și nici să poftești mâncărurile lui alese, căci el este unul care își face socotelile în suflet, inima lui nefiind cu tine,
și astfel bucatele mâncate vor fi vărsate și cuvintele plăcute spuse vor fi regretate în clipa când adevăratele lui sentimente vor ieși la iveală.[27] [3]
Invidia și falsa înțelepciune
Disputele sofistice încurajează pizma
Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei să se ferească de sofiștii mândri care socotesc că evlavia este mijloc de câștig și care au boala cercetărilor fără rost și a
certurilor de cuvinte, din cari se nasc pizma, certurile, clevetirile, bănuielile rele, zădarnicele ciocniri de vorbe. Aceștia devin astfel oameni lipsiți de adevăr și
stricați la minte.[28] [3]
Invidia nu poate coexista cu înțelepciunea adevărată
Apostolul Iacov scrie că invidia nu poate coexista cu înțelepciunea adevărată, duhovnicească, care rodește fapte blânde, ci doar cu falsa înțelepciune, cea
pământească, care presupune pizmă amară și duh de ceartă. Iar acolo unde acestea apar este „tulburare și tot felul de fapte rele”. Așa că cei ce se pretind
înțelepți având o astfel de înțelepciune se laudă și mint împotriva adevărului.[29] [3] [5]
Lupta împotriva pizmei
Apostolii în luptă cu pizma
Apostolul Pavel le scrie locuitorilor din Tit că și apostolii au fost, în trecut, „fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în
răutate și în pizmă”, vrednici să fie urâți și urându-se unii pe alții. Ei au fost mântuiți „pentru îndurarea Lui” (și „nu pentru faptele făcute de ei în neprihănire”)
prin „spălarea nașterii din nou” (botezul) și prin „înnoirea făcută de Duhul Sfânt vărsat din belșug” peste ei pentru ca, odată „socotiți neprihăniți prin harul Lui”,
să se facă, „în nădejde, moștenitori ai vieții vecinice”. Pizma era văzuta de sfântul apostol Pavel ca un real pericol chiar în sânul primelor comunități creștine.
Astfel apostolul Pavel se teme sa nu găsească gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli, îngâmfări, tulburări.[30].
Lepădarea pizmei
Apostolul Pavel le scrie romanilor că este cazul să se trezească din somn, acum că noaptea aproape a trecut și se apropie ziua, „să se dezbrace de faptele
întunericului” (chefuri, beții, curvii, fapte de rușine, certuri, pizmă) și să trăiască frumos, ca în timpul zilei, îmbrăcându-se cu „armele luminii”, „în Domnul Isus
Hristos’’.[31] [3] Lepădarea invidiei (alături de răutate, vicleșug, prefăcătorie și clevetire) este o condiție absolut necesară în drumul spre mântuire.[32] [3] Invidia
trebuie să rămână un păcat al trecutului, răpus de învățătura lui Dumnezeu[33] [3], care, prin porunca a 10-a, dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, ne
interzice, să poftim la bunurile sau la femeia altuia [34] și ne îndeamnă, prin vocea sfântului apostol Pavel, să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu
cei ce plâng[35], așa cum făcea Iov[36] și să ne iubim aproapele ca pe sine.[37] Căci iubirea frățească, creștinească alungă pizma definitiv din inima omului, după
cum ne încredințează apostolul Pavel:
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău,
nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,acopere totul, crede totul, nădăjduiește totul, sufere totul.[38]

Note III-lea (De mort., IV), Ioan Casian, Anania, secțiunea Concordanță

sec al III-lea (Institutes 5, biblică, pag.1796, vezi bibliografia
Conferences 5), Columbanus, sec
1. Salt↑ Sf. Grigorie cel Mare (sec al al V-lea ((„Instr. de octo vitiis
4. Salt↑ Marcu 7.14-23, Maxim
princip.” în „Bibl. max. vet. patr.”, Mărturisitorul, Filocalia 2, pag.105
VI-lea) a stabilit șapte păcate
capitale (Lib. mor. in Job. XXXI, XII, 23), Alcuin, sec al VII-lea (De 5. ↑ Salt la:5,0 5,1 Arhiepiscopia Ortodoxă
XVII), această clasificare fiind virtut. et vitiis, XXVII Română a Vadului, Feleacului și
reținută de cei mai mulți teologi ai sqq.) http://www.newadvent.org/ca Clujului - Învățătură de credință
Evului Mediu. Toma de Aquino, then/14004b.htm ortodoxă, pag.391-392, vezi
sec al XIII-lea (I-II:84:4) vorbește 2. ↑ Salt la:2,0 2,1 >Galateni 5.19-21, bibliografia
de slavă deșartă (mândrie),
avariție, lăcomie, desfrânare, lene,
Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, 6. Salt↑ 1Împ 3.12
pag.31
invidie, mânie. Sf. Bonaventura 7. Salt↑ Proverbele lui Solomon 14.30
(sec al XIII-lea) dă aceeași 3. ↑ Salt
enumerare (Brevil, III, IX). Scriitorii la:3,00 3,01 3,02 3,03 3,04 3,05 3,06 3,07 3,08 3,09 3,1
                    8. Salt↑ Luca 11.34-36, Matei 6.22-23,
creștini timpurii distingeau opt 0 3,11 3,12 3,13 3,14
         Biblia, traducere Sfinții Varsanufie și Ioan, Filocalia
păcate capitale: Sf. Ciprian, sec al nr.11, pag.692
 9. Salt↑ Romani 1.20-32, Maxim 21. Salt↑ Proverbele lui Solomon 31. Salt↑ Romani 13.11-14
Mărturisitorul, Filocalia 2, pag.55- 23.17, 24.1, 3.31, 24.19, Psalmi
56 37.1-2, 72.3, Deuteronom 23.1-6-8
32. Salt↑ 1 Petru 2.1-2, Obadia 1.12,
Iov 31.29, Maxim Mărturisitorul,
10. Salt↑ Eclesiastul 4.4 22. Salt↑ Psalmi 37.1-2 Filocalia 2, pag.63
11. Salt↑ Iacov 4.1-3 23. Salt↑ Psalmul 73, Psalmi 72.3 33. Salt↑ 1 Petru 2.1-2
12. Salt↑ Facerea 26.12-16 24. Salt↑ Matei 19.16-20.16 34. Salt↑ Exod 20.17, Deuteronom 5.21
13. Salt↑ Ezechiel 31.1-9 25. Salt↑ Matei 18.10-14, Luca 9.51-56, 35. Salt↑ Romani 12.15, Maxim
Maxim Mărturisitorul, Filocalia 3, Mărturisitorul, Filocalia 2, pag.135
14. Salt↑ 1 Samuel 18.6-9 pag.433-434
36. Salt↑ Iov 30.25
15. Salt↑ Facerea 29.20-30.1-2 26. Salt↑ Luca 19.1-10
16. Salt↑ Faptele apostolilor 7.9 37. Salt↑ Matei 22.39, Marcu 12.31,
27. Salt↑ Proverbele lui Solomon 23.6- Luca 10.27, Maxim Mărturisitorul,
17. Salt↑ Faptele apostolilor 5.12-20 8 Filocalia 2, pag.78
18. Salt↑ Faptele apostolilor 13.44-47 28. Salt↑ 1 Timotei 6.3-5 38. Salt↑ 1 Corinteni 13.4-7, Maxim
Mărturisitorul, Filocalia 2, pag.149,
19. Salt↑ Faptele apostolilor 17.1-9 29. Salt↑ Iacov 3.13-16 pag.141
20. Salt↑ Marcu 15.6-10-15 30. Salt↑ 2 Corinteni 12.20, Galateni
5.26

Mânia este un păcat care constă într-o stare de iritare puternică în raport cu cineva, fiind unul din cele şapte păcate capitale. [1] Ea nu lucrează
neprihănirea lui Dumnezeu, ducând la înfăptuirea de diverse păcate (de la certuri la omor). Omul trebuie să-şi ţină în frâu mânia nelăsând-o să facă
roadă şi s-o stingă până la apusul soarelui. El trebuie să evite stârnirea mâniei propriilor copii pentru ca aceştia să nu-şi piardă nădejdea. De
asemenea, el trebuie să evite însoţirea cu oamenii mânioşi pentru a nu se molipsi de la ei. Mânia poate fi potolită prin  înţelepciune şi blândeţe.
Mânia, păcat capital în creştinism
Biserica creştină a stabilit şapte păcate capitale 1. Mândria 2. Desfrânarea 3. Lăcomia 4. Iubirea de arginţi 5. Invidia (pizma) 6. Mânia 7. Lenea. Pe lângă
mânia obişnuită (care este un păcat capital) există şi o altfel de mânie, mânia lui Dumnezeu (care se abate asupra celor ce păcătuiesc, credincioşi sau
necredincioşi) şi, asemenea ei, mânia sfântă pe care o resimt credincioşii faţă de faptele păcătoase ale semenilor, deci îndreptate asupra păcatului, nu asupra
celor ce îl fac. Prototipul ei este mânia lui Iisus împotriva fariseilor care-l pândeau să vadă dacă va vindeca în ziua Sabatului ca să-l poată învinui. Iisus îl
vindecă pe un om cu mâna uscată iar atunci fariseii pleacă şi încep să se sfătuiască cu irodianii cum să-l piardă.[2]
Mânia, caracteristici generale
Semn al nesăbuinţei, după cum ne încredinţează Solomon şi Ecclesiastul [3][4], ea este un mădular pământesc ce trebuie stârpit [5][4], un păcat de care trebuie
să ne eliberăm, arată apostolul Pavel în epistolele sale [6][4]. Omul rău se mânie împotriva Domnului, se arată în Cartea lui Iov [7] şi, la judecată, priveşte cu
mânie soarta fericită a darnicilor şi drepţilor, arată psalmistul.[8]. Fiindcă mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu, aşa cum arată apostolul
Iacov, [9][10] omul mânios va cădea sub pedeapsa judecăţii, după cum spune Iisus,[11][4], fiind doborât de propria sa mânie, aşa cum se arată în Cartea lui Iov [12]
[4]
.În schimb, înţeleptul cu duhul domol [13][4] este mai de preţ decât un viteaz şi un cuceritor, învaţă Solomon. [14]Mânia e descalificantă pentru cel ce aspiră la
calitatea de episcop, avertizează apostolul Pavel.[15]
Mânia, de la supărare şi certuri la omor
Omul mânios, care dă frâu liber mâniei-năvalnică prin firea ei,[16][4], face multe prostii şi păcate [17][4], printre care intră şi certurile, arată Solomon.[18][4] Mânia
poate fi pricină de omor(ucidere):(cazul lui Irod care, înşelat de magi, se mânie atât de tare, încât comandă masacrul pruncilor [19][4],
cazul fariseilor şi cărturarilor, care îl răstignesc pe Iisus din pricina mâniei cauzate de minunile Lui [20] şi de vindecările din ziua Sabatului [21], cazul fiilor lui
Iacov, Simeon şi Levi care, orbiţi de mânia pricinuită de necinstirea sorei lor Dina de către Sihem, au ucis toţi oamenii din cetate, după cum istoriseşte „Cartea
Facerii” [22][4], cazul lui Cain care, văzând că Dumnezeu a privit cu bunăvoinţă spre jertfa lui Abel şi spre a lui nu, se mânie foarte tare, şi îl ucide pe Abel [23][4][10],
împăratul Nabucodonosor al II-lea, care se mânie pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători şi pe Haldei pentru că ei nu reuşiseră să-i spună ce vis
avusese, spunând că e peste puterea muritorilor acest lucru şi începe să-i omoare, şirul crimelor fiind întrerupt de Daniel care-i spune ce visase după ce
Dumnezeu îi descoperise noaptea visul şi tălmăcirea lui [24] - tentativă de omor: (cazul lui Saul, care se aprinde de mânie pe Ionatan pentru că acesta
se împrietenise cu David şi vrea să-l omoare.[25][4], cazul lui Esau, care se mâniase pe fratele său, Iacob şi cauta să-l omoare pentru că îl înşelase, furând prin
şiretlic binecuvântarea tatălui lor, Isaac)[26][4]. - pedepse severe (Cartea a II-a a Cronicilor relatează cum Asa s-a mâniat pe văzătorul Hanani şi l-a pus în
închisoare pentru că l-a mustrat că, după ce Dumnezeu l-a ajutat în lupta cu etiopienii şi libienii, s-a sprijinit pe împăratul Siriei. [27][4] Împăratul Babilonului, în
mânia lui, prefăcuse lumea în pustie, şi îşi prăpădise poporul, până când a fost doborât fără cruţare, relatează cartea profetică Isaia [28]. Împăratul Egiptului s-a
mâniat pe doi dregători ai săi: pe mai marele paharnicilor şi pe mai marele pitarilor şi i-a trimis la închisoare [29].Unul dintre oamenii pe care-i va atinge mânia
împăratului este slujitorul de ocară, ne asigură Solomon.[30] Alteori mânia poate avea roade mai puţin dramatice: în pilda fiului risipitor Iisus arată cum auzind
că tatăl său îl primise cu mare fast şi bucurie pe fiul cel mic care, după ce îşi cheltuise cu prostituatele partea sa de moştenire, se întorsese smerit acasă, fiul
cel mare din pilda fiului risipitor se întărâtă de mânie şi nu vrea să intre în casa tatălui său  [31]; cei 10 apostoli se mânie când aud că Iisus le spune lui Iacov
şi Ioan că cinstea de a sta de-a dreapta şi de-a stânga Tatălui nu atârnă de el, ci va aparţine acelora pentru care a fost pregătită  [32]. Cartea I a
Regilor relatează cum Eliab, fratele cel mare al lui David se mânie pe acesta, când vede că David se interesa de răsplata promisă celui care îl va învinge pe
Goliat [33]. Domnitorii filistenilor s-au mâniat pe Achiş pentru că vroia să-l ia în luptă şi pe David şi îi interzic lui Achiş acest lucru [34]. Naaman, căpetenia oştirii
împăratului Siriei, se aprinde de mânie când vede că Elisei nu vine în persoană la el să-l vindece de lepră, ci îi spune să se scalde de 7 ori în Iordan dar
ascultă cuvântul proorocului şi este vindecat.[35][4] Balac, împăratul Moabului, se aprinde de mânie pe ghicitorul Balaam pentru că acesta, chemat să blesteme
vrăjmaşii, îi binecuvântează.[36]
Atitudinea faţă de oamenii mânioşi
Mânia fiind molipsitoare, însoţirea cu astfel de oameni este contraindicată, căci ea poate ajunge o cursă pentru suflet, ne previne  Solomon [37][4] Dacă totuşi se
întâmplă să fim alături de un om mânios, trebuie să-l lăsăm să păcătuiască şi să-şi ia pedeapsa, pentru a se învăţa minte, căci nu-l vom putea opri de fiecare
dată, ne învaţă Solomon [38]. Când izbucneşte împotriva cuiva mânia împăratului, care este ca răcnetul unui leu, după cum spune Solomon, acela nu trebuie
să-şi părăsească locul, căci calmul îl păzeşte de păcate mari, învaţă Eclesiastul.[39].
Domolirea mâniei altora
Mânia unui om este uşor aţâţată de alt om, prin vorbe aspre sau uşuratice, tot aşa cum fierul ascute fierul  [40][4], dar ea poate fi şi potolită prin înţelepciune, ne
învaţă Solomon [41][4], dar şi cu alte mijloace:„Un dar făcut în taină potoleşte mânia şi o mită dată pe ascuns potoleşte cea mai puternică mânie”, adaugă
Solomon[42] Excepţie face bărbatul înşelat de nevastă, furios din pricina geloziei, care, în ziua răzbunării, poate fi fără milă, refuzând orice preţ de
răscumpărare şi orice dar, încheie autorul Proverbelor.[43].
Veghe împotriva stârnirii mâniei copiilor
Dacă mânia proprie trebuie să o ţinem în frâu, trebuie să fim cu băgare de seamă, în calitatea de părinte, „să nu întărâtăm la mânie”  [44][4] pe copiii noştri
pentru a „nu-şi pierde nădejdea” [45][4], ci să-i creştem „întru învăţarea şi certarea Domnului”, învaţă apostolul Pavel.[46][4]
Atitudinea faţă de propria mânie
Credinciosul nu trebuie să se supere, să se mânie sau să-i pizmuiască pe cei ce fac răul, fiind pe deplin încredinţat că aceştia nu au niciun viitor, cum spune
Solomon, că vor fi cosiţi iute ca iarba şi se vor veşteji ca verdeaţa, fiind nimiciţi la vremea judecăţii, cum spune psalmistul [47]. Omul trebuie să-şi ţină în frâu
mânia, nelăsând-o să facă roadă: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi. Cugetaţi în paturile voastre şi apoi tăceţi” spune psalmistul. [48]„Să n-apună soarele peste mânia
voastră”, pentru a nu da Celui-Rău prilej să profite de ea, învaţă apostolul Pavel.[49][4]

Note
09 4,10 4,11 4,12 4,13 4,14 4,15 4,16 4,17 4,18 4
                    23. Salt↑ Fac4.1-6-8
,19 4,20 4,21 4,22
      Concordanţă 24. Salt↑ Dan2.1-12-19
1. Salt↑ Sf. Grigorie cel biblică tematică, vezi 25. Salt↑ 1Sam20.25-34
Mare ( sec al VI-lea) a stabilit bibliografia, secţiunea mânia
26. Salt↑ Fac27.40-44-45
şapte păcate capitale (Lib. 5. Salt↑ Col3.5-8
mor. in Job. XXXI, XVII), 27. Salt↑ 2Cron16.7-10
6. Salt↑ 2Cor12.20, Efes4.31,
această clasificare fiind 28. Salt↑ Isaia14.1-6-27
1Tim2.8
reţinută de cei mai mulţi teologi 29. Salt↑ Fac34.25-31
7. Salt↑ Iov 15.13
ai Evului Mediu. Toma de 30. Salt↑ Prov14.35
8. Salt↑ Ps 111.8-10, varianta
Aquino, sec al XIII-lea (I- 31. Salt↑ Lc15.11-32
ortodoxă
II:84:4) vorbeşte de slavă 32. Salt↑ Mt20.20-28, Mc10.35-41-
deşartă (mândrie), avariţie, 9. Salt↑ Iac1.20
45
lăcomie, desfrânare, lene, 10. ↑ Salt la:10,0 10,1 Arhiepiscopia
33. Salt↑ 1Sam17.22-28
invidie, mânie. Sf. Ortodoxă Română a Vadului,
Feleacului şi Clujului- 34. Salt↑ 1Sam29.1-4-7
Bonaventura (sec al XIII-lea)
dă aceeaşi enumerare (Brevil, Învăţătură de credinţă 35. Salt↑ 2Rg5.1-11-14
III, IX). Scriitorii creştini timpurii ortodoxă, vezi bibliografia, 36. Salt↑ Num24.1-10-14
distingeau opt păcate capitale: capitolul păcatul mâniei, pag 37. Salt↑ Prov 22.24-25
Sf. Ciprian, sec al III-lea (De 393 38. Salt↑ Prov19.19
mort., IV), Ioan Casian, sec al 11. Salt↑ Mt5.21-22 39. Salt↑ Prov 19.12, Ecl10.4
III-lea (Institutes 5, 12. Salt↑ Iov5.2,18.4 40. Salt↑ Prov 27.17, 29.8
Conferences 5), Columbanus, 13. Salt↑ Prov12.16,14.17,29,19.11 41. Salt↑ Prov 29.8
sec al V-lea (("Instr. de octo , 29.8,11 42. Salt↑ Prov 21.14
vitiis princip." în "Bibl. max. vet. 14. Salt↑ Prov16.32
patr.", XII, 23), Alcuin, sec al
43. Salt↑ Prov 6.34-35
15. Salt↑ Tit1.7 44. Salt↑ Efes6.2-4,Col 3.,21
VII-lea (De virtut. et vitiis,
16. Salt↑ Prov27.4 45. Salt↑ Col 3.,21
XXVII
sqq.)http://www.newadvent.org
17. Salt↑ Prov12.6,14.17,29, 29.22, 46. Salt↑ Efes6.2-4
/cathen/14004b.htm Iac1.19-20
47. Salt↑ Prov24.19-20, Ps
2. Salt↑ (Mc3.1-5 ;nota 2) 18. Salt↑ Prov 30.33; 29.22 37.1,2,7,9
3. Salt↑ Prov12.16,14.17,29.11, 19. Salt↑ Mt2.13-16-18 48. Salt↑ Ps4.4
Ecl7.9 20. Salt↑ Mt21.15 49. Salt↑ Efes4.26-27
4. ↑ Salt 21. Salt↑ Ioan 7.19-24
la:4,00 4,01 4,02 4,03 4,04 4,05 4,06 4,07 4,08 4,
                  22. Salt↑ Fac34.25-31
Lenea este un păcat care constă în neîndeplinirea (sau îndeplinirea cu greutate) unor activităţi general-umane (muncă, învăţare, îngrijirea trupului,
a casei, etc), necesare asigurării unei vieţi demne în condiţiile în care persoana respectivă are capacitatea de a le îndeplini. Ea este unul din cele
şapte păcate capitale.[1] Leneşul este iubitor de somn, îşi neglijează gospodăria şi fie refuză să muncească, ceea ce îl duce la lipsuri şi sărăcie, fie
este un angajat dificil la locul de muncă. Astfel drumul său este un hăţiş de spini. Omul se poate elibera de lene prin muncă, prin însuşirea
modelului de hărnicie reprezentat de furnică şi prin sporirea în virtuţi. Păcatul capital al lenei în viziunea creştinătăţii
Biserica creştină a stabilit şapte păcate capitale: mândria, desfrânarea, lăcomia, iubirea de arginţi, pizma, (invidia), mânia, lenea.
Păcatele leneviei
După Îndreptarul de Spovedanie al părintelui Ilie Cleopa, lista cu păcatele leneviei. Leneşul iubitor de somn devine sărac
Ridicol de comod[2][3] şi iubitor al somnului[4][3],[5]leneşul vede numai lei fioroşi pe uliţă, acolo unde trebuie să muncească, ne arată Solomon[6][3][5] Şi fiindcă nu
vrea să muncească cu mâinile [7][3], poftele sale îl doboară [8][3], şi drumul său devine un hăţiş de spini [9][3][5] … în timp ce, în ochii lui, este mai înţelept ca şapte
oameni cu judecată, continuă Solomon în Proverbele sale [10][3][5]…. Gospodăria sa devine o veritabilă ruină [11][3][5] şi el cade pradă lipsurilor, care vin ca nişte
oameni înarmaţi şi, în final, sărăciei, care vine pe nepregătite, ca un hoţ, ne avertizează acelaşi Solomon [12][3][5] Leneşul împarte astfel soarta cu cei guralivi,
visători şi cu cei care aleargă după lucruri de nimic, încheie el[13]
Am trecut pe lîngă ogorul unui leneş, şi pe lîngă via unui om fără minte.
Şi era numai spini, acoperit de mărăcini, şi zidul de piatră era prăbuşit.
M'am uitat bine şi cu luare aminte, şi am tras învăţătură din ce am văzut.
,,Să mai dorm puţin, să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mînile puţin ca să mă odihnesc!``...
Şi sărăcia vine peste tine pe neaşteptate, ca un hoţ, şi lipsa, ca un om înarmat.[14][3][5]
Apostolul Pavel ne învăţă că cei care trăiesc în neorânduiala lenei ar trebui nici să nu mănânce
Căci, cînd eram la voi, vă spuneam lămurit: ,,Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănînce.``
Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorînduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri.
Îndemnăm pe oamenii aceştia şi -i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să-şi mănînce pînea lucrînd în linişte”. [15][3][16] Leneşul cu slujbă şi leneşul
bogat
Dacă totuşi leneşul este tipul care îşi duce până la urmă mâncarea la gură, [17][3] şi are o muncă, el este ca oţetul pentru dinţi şi fumul pentru ochi pentru cel
care-l trimite cu vreo treabă, ne încredinţează Solomon [18]. Iar dacă este bogat, trebuie să se ferească să ajungă la acea nesimţire leneşă a mai-
marilor îmbuibaţi ai Sionului, care se desfătau în fel şi chip, şi cărora proorocul Amos le-a prezis căderea în robie în cartea care-i poartă numele
Vai de ceice trăiesc fără grijă în Sion, şi la adăpost pe muntele Samariei, vai de mai marii aceştia ai celui dintîi dintre neamuri, la cari aleargă casa
lui Israel!...
Treceţi la Calne şi vedeţi, duceţi-vă de acolo pînă la Hamatul cel mare, şi pogorîţi-vă în Gat la Filisteni; sînt oare cetăţile acestea mai înfloritoare
decît cele două împărăţii ale voastre, şi este ţinutul lor mai întins decît al vostru?...
Credeţi că ziua nenorocirii este departe, şi faceţi să se apropie domnia silniciei.
Ei se culcă pe paturi de fildeş, şi stau întinşi a lene pe aşternuturile lor; mănîncă miei din turmă, şi viţei puşi la îngrăşat.
Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi ca David în instrumentele de muzică.
Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn, şi nu se întristează de prăpădul lui Iosif!
De aceea vor merge în robie, în fruntea prinşilor de război; şi vor înceta strigătele de veselie ale acestor desfătaţi”[19].
Furnica, model de hărnicie şi înţelepciune
Solomon ne învaţă, în cartea biblică Proverbele lui Solomon, că leneşul poate deveni mai harnic şi mai înţelept dacă îşi ia furnica care-şi strânge mâncarea
de vara, ca model de hărnicie, înţelepciune prevăzătoare şi responsabilitate
Du-te la furnică, leneşule; uită-te cu băgare de seamă la căile ei, şi înţelepţeşte-te!
Ea n'are nici căpetenie, nici priveghetor, nici stăpîn;
totuşi îşi pregăteşte hrana vara, şi strînge de ale mîncării în timpul secerişului.[20][3][5]
Femeia harnică
În Proverbele lui Solomon mama împăratului Lemuel îl învaţă pe fiul său că femeia cinstită, care este mai de preţ decât mărgăritarele [21],[3] este cea care
veghează asupra gospodăriei sale, fiind harnică [22][3], nu cea care mănâncă „pâinea” lenevirii.[23][3]Mama împăratului înfăţișează modelul de soţie creştină care
se ocupă atât de gospodărie şi de educaţia copiilor cât şi de aducerea de venituri suplimentare familiei prin activităţi comerciale
Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decît mărgăritarele.
Inima bărbatului se încrede în ea, şi nu duce lipsă de venituri.
Ea îi face bine, şi nu rău, în toate zilele vieţii sale.
Ea face rost de lînă şi de in, şi lucrează cu mîni harnice.
Ea este ca o corabie de negoţ; de departe îşi aduce pînea.
Ea se scoală cînd este încă noapte, şi dă hrană casei sale, şi împarte lucrul de peste zi slujnicelor sale.
Se gîndeşte la un ogor, şi -l cumpără; din rodul muncii ei sădeşte o vie. -
Ea îşi încinge mijlocul cu putere, şi îşi oţeleşte braţele.
Vede că munca îi merge bine, lumina ei(lampa de veghe-n.r) nu se stinge noaptea.
Ea pune mîna pe furcă, şi degetele ei ţin fusul.
Ea îşi întinde mîna către cel nenorocit, îşi întinde braţul către cel lipsit.
Nu se teme de zăpadă pentru casa ei, căci toată casa ei este îmbrăcată cu cărmiziu.
Ea îşi face învelitori, are haine de in supţire şi purpură.
Bărbatul ei este bine văzut la porţi, cînd şade cu bătrînii ţării.
Ea face cămăşi, şi le vinde, şi dă cingători negustorului.
Ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă, şi rîde de ziua de mîne.
Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi sînt pe limbă.
Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei, şi nu mănîncă pînea lenevirii.
 Fiii ei se scoală, şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală, şi -i aduce laude zicînd:
,,Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.``[24][3]
Văduvele tinere devin leneşe, plimbăreţe din casa in casa, bârfitoare şi iscoditoare dacă nu fac ceea ce trebuie, adică să se mărite, să aibă copii şi să fie
gospodine la casa lor, îi scrie apostolul Pavel lui Timotei[25][3].
Leneşul lasă nefolosit darul lui Dumnezeu
Iisus arată, în evangheliile lui Matei şi Luca, că leneş este şi robul rău [26], netrebnic [27][5] şi viclean [28][5], care-şi îngroapă talantul în pământ, nedându-l nici
măcar la zarafi pentru o minimă dobândă, adică cel care nesocoteşte darul lui Dumnezeu, lăsându-l nefolosit. Talantul său îi este luat-continuă pilda talanţilor-
şi dat celui ce are deja 10 talanţi, iar el este aruncat în întunericul iadului, acolo unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor [29][5]
Leneşul, neascultătorul recidivist
Solomon ne avertizează că cel ce se leneveşte în lucrul lui este frate cu cel ce nimiceşte, [30], adică cu Cel Rău (nimicitorul este un alt nume al Celui Rău căci
diavolul e ucigaş[31]) pentru că, aşa cum învaţă Biblia, el nesocoteşte porunca lui Dumnezeu care-l izgonise de la păzirea şi lucrarea grădinii raiului[32] şi-l
trimisese pe pământ la munca cea trudnică.[33] Iar această pedeapsă îi fusese dată pentru neascultarea poruncii sale de a nu mânca din pomul cunoaşterii
binelui şi răului.[34]
Sporirea în virtuţi, duşmanul lenei
Creştinul trebuie să nu se lenevească, ci să fie plin de râvnă călcător pe urmele celor ce moştenesc făgăduinţele, precum scrie apostolul Pavel evreilor [35][5][16],
căci sporirea în virtuţi face imposibilă apariţia lenei, după cum ne încredinţează apostolul apostolul Petru [36]

Note 0 3,11 3,12 3,13 3,14 3,15 3,16 3,17

              Concordanţ 16. ↑ Salt la:16,0 16,1 Arhiepiscopia Ortodoxă
1. Salt↑ Sf. Grigorie cel Mare ( sec al ă biblică tematică, secţiunea lenea Română a Vadului, Feleacului şi
VI-lea) a stabilit şapte păcate pag 252 şi secţiunea munca 302- Clujului- Învăţătură de credinţă
capitale (Lib. mor. in Job. XXXI, 303, vezi bibliografia ortodoxă, vezi bibliografia
XVII), această clasificare fiind 4. Salt↑ Prov6.9-11,19.15,26.14, 17. Salt↑ Prov26.15
reţinută de cei mai mulţi teologi ai 24.33-34 18. Salt↑ Prov10.26
Evului Mediu. Toma de Aquino, 5. ↑ Salt 19. Salt↑ Amos 6.1-7
sec al XIII-lea (I-II:84:4) vorbeşte la:5,00 5,01 5,02 5,03 5,04 5,05 5,06 5,07 5,08 5,09 5,1
                    20. Salt↑ Prov6.6-8
de slavă deşartă (mândrie), 0 5,11
   Biblia, traducere Anania,
21. Salt↑ Prov31.10
avariţie, lăcomie, desfrânare, lene, secţiunea lenea, pag 1803 si
invidie, mânie. Sf. Bonaventura
22. Salt↑ Prov31.13-27
secţiunea munca pag 1806, vezi
(sec al XIII-lea) dă aceeaşi bibliografia
23. Salt↑ Prov31.27
enumerare (Brevil, III, IX). Scriitorii 6. Salt↑ Prov22.13, 26.13 24. Salt↑ (Prov31.10-29)
creştini timpurii distingeau opt 7. Salt↑ Prov21.25-26,1Tes4.11 25. Salt↑ 1Tim5.11-15
păcate capitale: Sf. Ciprian, sec al 8. Salt↑ Prov21.25-26 26. Salt↑ Lc19.22
III-lea (De mort., IV), Ioan Casian, 27. Salt↑ Mt25.30
9. Salt↑ Prov15.19
sec al III-lea (Institutes 5, 28. Salt↑ Mt25.26
Conferences 5), Columbanus, sec
10. Salt↑ Prov26.16
11. Salt↑ Ecl10.18, Prov24.30-32 29. Salt↑ Mt25.14-30, Lc19.11-27
al V-lea (("Instr. de octo vitiis
12. Salt↑ Prov6.9-11, 10.4, 30. Salt↑ Prov18.9
princip." în "Bibl. max. vet. patr.",
XII, 23), Alcuin, sec al VII-lea (De 13.4,19.15,12.24, 20.4 31. Salt↑ Ioan8.44
virtut. et vitiis, XXVII 13. Salt↑ Prov14.23, 12.11, 28.19, 32. Salt↑ Fac2.15
sqq.)http://www.newadvent.org/cat Ecl11.4-6 33. Salt↑ Fac3.17-19
hen/14004b.htm 14. Salt↑ Prov24.30-34 34. Salt↑ Facerea,cap 3
2. Salt↑ Prov 19.24, 26.15 15. Salt↑ (2Tes3.6-12) 35. Salt↑ Evrei 6.11-12
3. ↑ Salt 36. Salt↑ 2Pet1.5-9
la:3,00 3,01 3,02 3,03 3,04 3,05 3,06 3,07 3,08 3,09 3,1
                   
Mania
Patima maniei porneste din puterea irascibila a sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. Puterea irascibila, asa cum am vazut, i-a
fost data omului la crearea sa si face parte din insasi firea lui. Potrivit Proniei dumnezeiesti, ea era menita sa-l ajute pe om sa lupte impotriva ispitelor si a
Ispititorului si ca sa se fereasca de pacat si de rautate. Asa se defineau, la origine, finalitatea ei fireasca si folosirea ei normala. Dar, asa cum am aratat, prin
pacat omul i-a schimbat rostul firesc si, in loc de a utiliza aceasta putere a sufletului pentru a se impotrivi Celui Rau, el a indreptat-o contra aproapelui sau,
folosindu-se de ea contrar naturii. Aceasta face din manie, sub toate formele ei, o patima si o boala a sufletului.
Mania se vadeste a fi patima ori de cate ori ea se indreapta spre semenul nostru. O asemenea manie nimic n-o poate indreptati. Omului i se cuvine sa se
manie numai pe Cel Rau, iar nu pe cei inselati de acesta, caci, asa cum spune Apostolul: "lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva
incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri" (Efes. 6, 12). Pacatul
trebuie urat, iar nu cel care pacatuieste. "Uraste boala, iar nu pe cel ce boleste", invata Maica Sinclitichia.
Mania despre care vorbeste traditia ascetica nu consta numai in manifestarile violente, exteriorizate, care sunt numite asa in mod obisnuit si care sunt, in
general, trecatoare si-i afecteaza in mod special pe cei care au un temperament coleric. Sfintii Parinti privesc ca patima si pun sub acest nume toate formele
de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, fatise sau ascunse, grosolane sau subtile, si care, in general, sunt indreptate impotriva aproapelui. Astfel, pe
langa ceea ce se numeste in chip obisnuit manie, si care constituie manifestarea ei exteriorizata, vizibila si violenta, forma acuta a patimii, in care mania
"izbucneste si se dezlantuie", Sfintii Parinti disting: resentimentul - care este o "manie mocnita", interiorizata si ascunsa, care are ca temei amintirea unei
jigniri, a unei umiliri, a nedreptatilor suferite -, ranchiuna, ura si toate formele de ostilitate, de animozitate, de dusmanie sau, pe scurt, de rautate. Proasta
dispozitie, acreala, formele mai mult sau mai putin dezvoltate de iritare si manifestarile de nerabdare sunt si ele expresii ale acestei patimi. Tot de aceasta
patima sunt legate indignarea si batjocura, ironia si glumele cu referire la oameni. Putem adauga aici si sentimentele, chiar nedezvoltate, de rea-vointa, de la
cele mai grosolane - care se traduc prin rautate si vointa vadita de a face rau - pana la cele mai subtile, care pot consta, pe de o parte, in bucuria de
necazurile sau de nenorocirea care-l loveste pe semen, iar, pe de alta parte, in lipsa intristarii pentru relele care i se intampla sau chiar a nu te bucura de
fericirea lui. In contrast cu aceste sentimente, adesea marunte, ascunse si greu de observat chiar de cel afectat de ele, formele extreme de violenta, ca
rivalitatile de tot felul, bataile, loviturile, ranirile si chiar omuciderile sau razboaiele, deriva tot din patima maniei, in sensul larg dat acestui cuvant de traditia
ascetica. Multimea starilor si reactiilor sufletesti legate de manie ne ajuta sa intelegem faptul ca ea il afecteaza pe om aproape in permanenta, ca si celelalte
patimi, de altfel.Sfintii Parinti observa ca in orice forma de manie omul incearca un soi de placere, care-1 face sa staruie in ea. Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur
zice: "chiar de ar avea de suferit de pe urma purtarii sale, indura totul cu usurinta, numai si numai ca sa-si implineasca aceasta placere a sufletului. Ca
placere este aprinderea maniei; o petrecere care munceste sufletul mai cumplit decat placerea trupeasca, ravasind toata sanatatea sufletului". Sfantul Ioan
Scararul spune si el, atunci cand vorbeste despre tinerea de minte a raului si despre mania care o insoteste, ca este ca un "piron infipt in suflet, simtire
neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii". Avem aici insa o legatura de ordin secundar cu placerea, care ne arata cum aceasta intretine mania (si mai
ales cu dorinta de razbunare), dar nu cum o produce. Originea diverselor manifestari ale acestei patimi poate fi aflata in legatura initiala si mai profunda dintre
ea si placere. Evagrie, reluand cuvintele unui monah imbunatatit, arata ca "partea patimasa se lupta tot timpul ca sa dobandeasca placeri". Sfantul Maxim
Marturisitorul si Avva Dorotei vad si ei in iubirea de placere principala cauza a maniei. Mania se naste in om atunci cand vede ca nu poate ajunge la placerea
ravnita, dar si atunci cand el se simte sau se teme sau chiar este lipsit de placerea de care se bucura si cand "iubirea trupeasca de sine este lovita de
durere". Mania sa se porneste atunci impotriva celui care l-a lipsit de placere sau i se pare ca l-a lipsit de ea sau care constituie o amenintare la adresa ei sau
i se pare ca i-o primejduieste. De aceea Evagrie defineste mania ca "o pornire impotriva celui care a gresit ori se crede ca ar fi gresit cu ceva".
Placerea simtuala este legata de dorinta simtuala. Dorirea celor materiale si alipirea de ele sunt, de asemenea, cauze fundamentale ale maniei. Aceasta ne
face sa intelegem o alta afirmatie a monahului pomenit de Evagrie: "imi retez placerile ca sa inlatur toate prilejurile partii patimase", ca si ceea ce spune el in
alta parte: "inarmandu-te impotriva maniei, nu vei suferi niciodata pofta". Sfantul Isaac Sirul scrie in acelasi sens: "Daca suntem atrasi uneori de cele supuse
simturilor (prin care ia uneori si iutimea prilejul spre o pornire contrara firii) (...), prin aceasta prefacem blandetea firii in salbaticie". Sesizam aici ecoul
cuvintelor Sfantului Iacov: "De unde vin razboaiele si de unde certurile dintre voi ? Nu, oare, de aici: din poftele voastre care se lupta in madularele voastre ?"
(Iac. 4, 1).Din pricina iubirii bunurilor materiale si a placerilor pe care le produc ele, si pentru ca le prefera pe acestea bunurilor si desfatarilor duhovnicesti,
ajunge omul sa cada in patima maniei, cum arata limpede Sfantul Maxim Marturisitorul: "am ales mai mult cele materiale in loc de porunca iubirii si, ingrijindu-
ne de ele, ne razboim cu oamenii. Se cuvine deci sa punem iubirea de orice om mai presus decat cele vazute si decat insusi trupul". Tot el mai spune si ca
"noi nu putem sa-i iubim pe cei ce ne urasc, fiindca suntem iubitori de materie si de placere si le punem pe acestea mai presus de porunca. Ba de multe ori
ocolim din pricina acestora si pe cei ce ne iubesc".Iubirea celor materiale si goana dupa placerea legata de ele se manifesta in mod diferit, asa cum am vazut,
in diferitele patimi. Potrivit traditiei ascetice, exista trei mari categorii de patimi sau trei forme principale de iubire a lumii, care sunt pentru om pricini de manie,
atunci cand ii este rapita placerea care-i vine de la ele, cand se simte amenintat s-o piarda sau cand este impiedicat s-o dobandeasca: lacomia pantecelui
(patima gastrimarghiei); iubirea banilor si a bogatiei sau in general a bunurilor materiale (patima arghirofiliei si pleonexiei); iubirea de sine (cenodoxia si
mandria).Insa acestea sunt numai principalele pricini ale maniei, cele mai frecvente si mai raspandite, caci ea poate avea numeroase alte cauze, pe care nu
oricine le poate sesiza cu usurinta, asa cum arata Sfantul Ioan Scararul, care, vorbind despre ele, se exprima ca un adevarat medic duhovnicesc: "Precum
fierbinteala trupurilor este una, dar multe sunt pricinile infierbantarii, si nu una, la fel si fierberea si miscarea maniei, dar poate si a celorlalte patimi, au multe si
felurite pricini si prilejuri. De aceea este cu neputinta a hotari despre ele intr-un singur chip. Imi dau mai degraba cu parerea despre sarguinta plina de grija cu
care trebuie sa caute fiecare dintre cei ce bolesc de ele felul tamaduirii lor. Cea dintai tamaduire ar consta in a cunoaste cineva pricina patimii lui. Caci odata
pricina aflata, noi, cei bolnavi, vom afla si leacul tamaduitor prin purtarea de grija a lui Dumnezeu si prin iscusinta doftorilor duhovnicesti".
In afara de patimile pomenite mai sus, trebuie sa mai numaram intre principalele cauze ale maniei si patima desfranarii, ca si prea multa odihna a trupului.
Aceasta din urma poate fi pusa in legatura cu etiologia maniei daca o privim ca pe o lipsa de cumpatare: dand prea multa hrana trupului si odihnindu-l peste
masura, ii furnizam un "capital" de energie care poate fi usor folosit la intarirea puterii agresive a sufletului, in acelasi timp producandu-se o slabire a trezviei
duhovnicesti si a vointei, care o pot controla si stapani.
Dintre toate aceste surse ale maniei, in mod sigur slava desarta si mandria sunt cele fundamentale. Vorbind despre ura, Sfantul Marcu Ascetul spune:
"Aceasta boala ii loveste pe cei care urmaresc intaietatea in ceea ce priveste onorurile"; iar cand vorbeste in general despre manie arata ca "patima aceasta
se sprijina mai ales pe mandrie; prin ea se intareste si se face nebiruita". Atunci cand omul este ranit in amorul propriu, cand se simte jignit, umilit,
desconsiderat (mai ales in raport cu parerea buna pe care o are despre sine si pe care se asteapta ca si ceilalti s-o impartaseasca), el este cuprins de
feluritele forme de manie. Ceea ce pare a fi cauza externa si motivul ei intemeiat, nu este in realitate decat un revelator si un catalizator al acestei patimi care-
si are originea in sufletul supus ei, in mandria ascunsa acolo. "Nu cuvintele unuia sau altuia provoaca in noi supararea, ci mandria noastra de a ne socoti mai
buni decat cel care ne-a insultat, pretuirea exagerata pe care fiecare o avem despre noi", arata Sfantul Vasile cel Mare. O dovada a contraria este faptul ca cel
smerit ramane pasnic si bland chiar atunci cand este lovit cu manie. Prin manie, prin tinerea de minte a raului si prin dorinta de razbunare, omul cauta sa-si
refaca, inaintea celui care l-a jignit, ca si in propriii ochi, imaginea pe care si-a facut-o despre sine, la care tine si care socoteste ca i-a fost injosita.
Aceste ultime consideratii nu sunt in dezacord cu ceea ce am spus mai sus, cu privire la rolul pe care-l joaca placerea in producerea maniei; omul, cum vom
vedea in continuare, afla in slava desarta si in mandrie o mare placere, care ajunge sa fie amenintata, micsorata si chiar distrusa cu totul de jignirile si
umilintele de tot felul, venite din partea semenilor. Mania apare deci si in acest caz ca o reactie de revolta in fata pierderii unei placeri, dar mai adesea ca o
reactie de aparare a placerii primejduite sau chiar pierdute.
La fel ca toate celelalte patimi, mania, sub toate formele, este privita de Sfintii Parinti ca o boala a sufletului. Mania "este o boala de care firea noastra se
scarbeste tot atat de mult ca de lepra trupeasca", spune Sfantul Ioan Gura de Aur.
Pentru dereglarile pe care le produce, ea este, indeosebi, socotita o forma de nebunie. ,,Nu este nici o deosebire intre manie si nebunie", spune Sfantul Ioan
Gura de Aur. "Maniosul este intru totul asemenea unui nebun", mai spune el. "Mania este o nebunie de scurta durata", scrie Sfantul Vasile cel Mare.
Desigur mania poate fi privita ca o forma de nebunie mai ales in manifestarile ei acute si violente, si mai ales arunci cand ia forma furiei nestapanite. Sfantul
Ioan Scararul o priveste chiar ca pe o forma de epilepsie a sufletului. Sfantul Grigorie cel Mare, prezentandu-ne o descriere mai precisa a acestei patimi in
formele ei paroxistice, arata astfel limpede ca ea poate fi asimilata unei forme de nebunie: impunsa de boldul maniei, inima se zbate, trupul tremura, limba se
balbaie, obrajii se aprind, ochii scapara; omul devine de nerecunoscut chiar pentru cei care-l cunosc. Unul ca acesta vorbeste fara sa stie ce spune. Cu ce se
deosebeste un asemenea om de un nebun ? De aceea adeseori mania porneste pumnii spre lovituri cu o furie pe masura nebuniei sale. Mintea nu mai este in
stare sa tina fraiele, caci a ajuns bataia de joc a unei puteri straine, si daca furia misca membrele omului facandu-l sa loveasca, aceasta se intampla pentru ca
inlauntrul lui turbarea a inrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca lui putere de stapanire". Sfintii Parinti arata adesea, in acelasi sens, ca cel care ajunge la
asemenea forme violente de manie este asemenea unui posedat, si putem aminti aici legatura directa pe care ei o stabilesc intre anumite forme de nebunie si
posesia demonica.
Putem spune ca mania se inrudeste si chiar se identifica cu unele forme de nebunie si de posesie demonica pentru faptul ca au in comun un mare numar de
simptome cu totul asemanatoare. Sa examinam in detaliu aceasta patologie, care se vede limpede in formele cele mai violente ale maniei, dar care poate fi
regasita in diferite grade si in celelalte forme ale ei.
Pe plan somatic, mania, in manifestarile ei acute, provoaca o tulburare caracteristica, usor de observat din exterior. Mai ales la Sfantul Ioan Gura de Aur si la
Sfantul Vasile cel Mare gasim o descriere tipica a acestei tulburari a trupului, analoga celei prezentate de Sfantul Grigorie cel Mare, citata mai sus. Inlauntrul
trupului, mania se traduce prin tulburari de ordin fiziologic. Formele inabusite si cronice cunosc si ele asemenea dereglari. Toate acestea tulbura functionarea
fireasca a trupului si-i zdruncina sanatatea. Sfantul Ioan Gura de Aur atrage atentia asupra acestui fapt, spunand ca "mania vatama trupul"; "cunosc multi
oameni pe care i-a imbolnavit mania". Iar Sfantul Ioan Scararul arata urmarile pe care aceasta patima le poate avea in ceea ce priveste modul de a se hrani,
ea conducand fie la anorexie, fie la bulimie.
Dar mai ales tulburarile pe care mania le naste in suflet ne indreptatesc sa o privim ca pe una dintre cele mai grave boli ale lui si ca pe o forma de nebunie.
"Mania obisnuieste mai mult decat celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul", spune Sfantul Diadoh al Foticeei, si, dupa el, Sfantul Ioan Scararul.
Mania, scrie Sfantul Grigorie cel Mare, "tulbura sufletul, il sfasie si-1 sfarteca", "semanand in el zapaceala". "Patima nerationala a maniei pustieste, zapaceste
si intuneca tot sufletul", spune Sfantul Marcu Ascetul. "Ea strica sufletul" si "tulbura cu totul starea lui fireasca", arata, de asemenea, Sfantul loan Gura de Aur,
care mai spune despre ea ca sluteste sufletul, "strica sanatatea sufletului, mancandu-i, rupandu-i, rozandu-i toata puterea, facandu-l cu totul nefolositor".
Tulburarile pe care le naste in suflet mania sunt nenumarate. Mai intai, ea perturba atat de puternic activitatea rationala, incat pare ca omul isi pierde uzul
ratiunii. "Mania alunga silnic ratiunea si scoate afara din legea firii cugetarea", scrie Sfantul Maxim Marturisitorul. "Cand aceasta patima a izgonit ratiunea si a
pus stapanire pe suflet, (...) nu-i mai ingaduie (omului) sa fie om, ca nu mai are ajutorul ratiunii", arata Sfantul Vasile cel Mare. Ratiunea fiindu-i "ca si cuprinsa
de betie si intunecata", omul nu mai poate judeca corect lucrurile. Asa arata Sfantul Ioan Casian, scriind ca: "atata timp cat (mania) staruie in inimi, orbindu-ne
mintea cu vatamatoarele ei intunecimi, nu vom putea ajunge nici sa judecam cu dreapta chibzuinta (...), dar sa mai incapa in noi lumina duhului si a
adevarului! Caci zice Scriptura: "Tulburatu-s-a de manie ochiul meu" (Ps. 30, 10). Nici parte de adevarata intelepciune nu vom avea (...), nici nu vom fi in stare
sa pastram carma dreptatii, ajutati de un ascutit discernamant al mintii (...) fiindca "cel iute la manie savarseste nebunii" (Pilde 14, 17)". "Nimic nu tulbura atat
de mult curatia mintii si limpezimea judecatii ca mania fara socoteala, care izbucneste cu multa furie", constata, la randul sau, Sfantul Ioan Gura de Aur.
Omul ajunge sa vada lucrurile prin prisma maniei; ratiunea ii este cu totul supusa patimii. Cunoasterea realitatii este perturbata, chiar daca, privite din exterior,
facultatile lui cognitive par a lucra in mod corect, iar capacitatea de a rationa este, formal vorbind, teafara. Omul cazut prada agresivitatii inceteaza de a mai
sesiza realitatea asa cum este, ajungand s-o vada cu totul deformat; patima naste in el o cunoastere deliranta, legata de modul patimas in care o vede. "Cu
adevarat, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, un om cuprins de manie se aseamana cu un nebun. Uita-te ca omul cuprins de manie e ca si nebun; cand
demonul maniei intra in el, il face sa-si iasa din minti si-l impinge sa faca lucruri potrivnice celor ce se cuvin a fi facute. Maniosii nu mai vad bine, nici nu fac ce
trebuie, ci ca si cum li s-ar fi stricat simturile si si-ar fi pierdut mintile, asa fac totul (...) (ei sunt) striviti cu totul de manie". Tot el - comparand mania cu betia si
spunand despre ea ca nu este altceva decat "o iesire a mintii din mersul ei firesc, o ratacire a ratiunii si pierdere a cunostintei" - se intreaba: "Spune-mi, oare
prin ce se deosebesc cei aprinsi de manie si beti de furie de cei se imbata cu vin ? Oare nu la fel se poarta si unii si altii, oare nu dovedesc ei aceeasi
neinfranare si nu in acelasi fel se dezlantuiesc impotriva semenilor, nemaistiind ce spun si nevazand limpede pe cei din fata lor ? Si dupa cum nebunii si cei
care delireaza se arunca in prapastie fara sa stie ce fac, tot asa se poarta si cei cuprinsi de manie si biruiti de furie". Sfantul Vasile cel Mare arata, ca si
Sfantul Ioan Gura de Aur, ca, sub efectul maniei, omul ajunge sa nu mai respecte ceea ce e fundamental valoros in el si in semeni, nu-si mai recunoaste
aproapele si-si neglijeaza chiar binele personal. Delirul produs de manie are ca efect modificarea proportiilor: intamplarile nu mai sunt percepute si traite la
adevaratele lor dimensiuni, ci unele sunt in mod exagerat ingrosate, iar altele cu totul sterse sau abia bagate in seama. O alta trasatura patologica esentiala a
maniei, care permite asimilarea ei unei forme de nebunie sau unei stari de posesie demonica este alienarea la care ajunge cel cazut prada acestei patimi:
acesta nu se mai poate stapani, pare ca nu mai actioneaza condus de ratiune si din propria vointa, ci ca si cum ar fi impins sa gandeasca si sa actioneze sub
presiunea unei forte din afara lui, pe care nu o poate controla cu nici un chip si care-i inrobeste sufletul si trupul. Omul devine literalmente o marioneta a
patimii sale.
Aceasta alienare nu este legata numai de formele violente ale maniei; ea poate fi observata si in cazul tinerii de minte a raului sau a urii inabusite, cand toate
facultatile omului sunt focalizate asupra obiectului impotriva caruia se manifesta aceste forme ale patimii, cand omul este ca si silit sa-si aminteasca in
permanenta de jignirea care i s-a adus si sa se gandeasca tot timpul la mijloacele cele mai potrivite de a se razbuna. Chiar si in cazul in care mania nu este
decat o simpla iritare, omul pare de asemenea manat in felul de a se comporta de o forta din afara lui si care-i scapa de sub control, ceea ce se si recunoaste
uneori, atunci cand se spune despre un asemenea om ca "e prost dispus".
In sfarsit, un ultim simptom patologic esential in cazul maniei este agitatia psihomotorie de diferite grade care o caracterizeaza si care o apropie, si din acest
punct de vedere, de manifestarile de nebunie si de starile de posesie demonica. Comportamentul omului manios devine dezordonat, lipsit de sens; omul se
deda celor mai ciudate purtari, pe care in mod normal le-ar dezaproba. Cei maniosi sunt capabili de "porniri violente si nestapanite" si de "apucaturi rele" si
nimeni n-ar putea "descrie chipul in care maniosii dau drumul maniei (...) tipa, se salbaticesc, se napustesc cu tot atata furie ca si animalele (...); tot ce vede
ajunge o arma in mana furiei", arata Sfantul Vasile. Mania, spun Sfintii Parinti, este pentru suflet un adevarat venin prin care diavolul il roade cu cruzime pe
dinlauntru. Amintirea insultelor, ura si dorinta de razbunare mai ales sunt ca un venin care se raspandeste peste tot in suflet, otravind inima. Sfintii Parinti o
mai numesc "viermele mintii" sau foc atotmistuitor. Pastrand in suflet mania, amintirea raului, ura, dorinta de razbunare, incetul cu incetul omul se distruge pe
sine. "De pastrezi ura fata de dusman, ti se pare doar ca te razbuni pe el, dar te chinui pe tine insuti", constata Sf. Ioan Gura de Aur; "ti-ai pus inlauntru mania
ca un calau care te biciuieste, sau ca un vultur care-ti sfasie maruntaiele".
Sub influenta acestor atitudini patimase, omul nu-si mai afla pacea, fiind aruncat intr-o stare de mahnire si neincetata neliniste. "Omul cuprins de furie nu
cunoaste pacea; si tot asa cel care tine in suflet ura impotriva dusmanului sau", afirma Sfantul Ioan Gura de Aur. "Omul agitat de furie, spune tot el, se
invredniceste de mii de suferinte; si fiind tot timpul tulburat de navala gandurilor, petrecand zi si noapte in tulburare si in nelinistea sufletului, el sufera aici, pe
pamant, toate chinurile iadului".
In planul fundamental al relatiei omului cu Dumnezeu, patima maniei are efecte deosebit de nefaste, in primul rand, ea il instraineaza pe om de Dumnezeu.
Nu numai ca ea se opune "maniei vrednice de cinste", luandu-i locul, dar se impotriveste, loveste si stinge o virtute deosebit de pretioasa, care tine in chip
firesc de suflet, si anume blandetea, forma a iubirii, prin care mai ales omul se aseamana cu Dumnezeu. De aceea spune Sfantul Gri-gorie cel Mare ca
"pacatul maniei, alungand blandetea din suflet, strica asemanarea acestuia cu chipul cel dumnezeiesc". Altfel spus, Sfantul Duh nu Se mai salasluieste in om,
iar duhul cel rau, adus de purtarea patimasa a acestuia, vine sa-i ia locul. Lipsit de Duhul Sfant, care-i confera ordine si unitate, sufletul se afla fara randuiala
si dezbinat: "De indata ce este lipsit de Duhul, spune Sfantul Grigorie cel Mare, sufletul ajunge la nebunie vadita si sufera imprastierea gandurilor si
neoranduiala miscarilor din afara. Acelasi Sfant Parinte spune ca "atunci cand mania biruie blandetea sufletului, il tulbura si, ca spunem asa, il sfasie si il
sfarteca, impingandu-l sa se razboiasca cu sine". Parasit de Duhul Sfant, care il lumina, sufletul cade dintr-o data in intuneric, mai intai de toate intunecandu-
se ochiul inimii: atunci omul cade din adevarata cunoastere. "Dumnezeu lipseste de stralucirea cunoasterii Sale sufletul pe care mania l-a intunecat cu
neintelegerea", scrie Sfantul Grigorie cel Mare. Mintea nu mai este in stare de contemplarea duhovniceasca. "Pornirea de manie aprinzandu-se din orice
motiv intuneca ochii mintii, caci, varandu-se in ei "barna" ucigatoare a unei boli mai grele, nu le ingaduie sa mai vada soarele dreptatii", scrie Sfantul Ioan
Casian. Iar Evagrie spune: "Dupa cum celor care au vederea bolnava, privind la soare, li se impaienjenesc ochii de lacrimi si vad tot felul de naluciri in
vazduh, tot asa mintea tulburata de manie nu poate sa ajunga la contemplarea duhovniceasca, ci un nor i se asaza peste cele pe care doreste sa le
priveasca". In special omul nu mai poate sesiza prezenta lui Hristos in el.
In acest context, e de la sine inteles ca mania este o piedica in calea rugaciunii care, asa cum spune Evagrie, este "vlastarul blandetii si al lipsei de manie".
"Impiedicand rugaciunea", mania duce la pierderea sanatatii sufletului, care este legata de ea, si-1 impiedica pe om sa duca adevarata viata pentru care a
fost creat.
Mania care sporeste si intareste agresivitatea rea, necuvenita, duce in acelasi timp la slabirea agresivitatii virtuoase a sufletului, data omului pentru a lupta
impotriva pacatului. Puterea sufletului nu se mai exercita in razboiul duhovnicesc, fiind aproape paralizata. Sufletul devine neputincios si tot ce face spre
indreptarea lui face cu multa truda. Toate aceste consecinte patologice sunt catastrofale pentru om, pentru ca, in fond, mania duce la moartea sufleteasca. Ea
alunga din suflet virtutile si mai intai de toate stinge iubirea. Incetand sa se indrepte, potrivit menirii sale firesti, spre omorarea gandurilor dracesti, ea "strica
gandurile cele bune din noi". Lipsit de virtuti, sufletul cade prada multimii patimilor, mai ales tristetii, akediei, fricii si mandriei. Mandria cea fara de minte (fara
stapanire)
1. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu[1], nascocirea dracilor, dispretuirea oamenilor, maica osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea
ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergetoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, pricina luarii in stapanire (de draci), izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza
nemilostivirii, pazitoarea pacatelor, contabila amarnica, judecatoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, radacina hulei.
2. Inceputul mandriei e sfarsitul slavei desarte. Mijlocul ei este dispretuirea aproapelui, vestirea nerusinata a ostenelilor proprii, lauda de sine in inima, ura
mustrarii. Iar sfarsitul ei este tagaduirea ajutorului lui Dumnezeu, falire cu ravna sa, narav dracesc.
3. Sa ascultam toti cei ce voim sa scapam de groapa aceasta. Patimii acesteia ii place de multe ori sa-si ia hrana chiar din multumirea adusa lui Dumnezeu.
Caci la inceput nu se gandeste sa tagaduiasca cu nerusinare pe Dumnezeu.
4. Am vazut un om multumind lui Dumnezeu cu gura si falindu-se cu cugetul. Marturiseste despre aceasta fariseul acela, care a spus in chip fatarnic: “Iti
multumesc, Dumnezeule” (Luca XVIII, 11)
5. Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintai.
6. Am auzit pe careva din cei cinstiti de mine: “Gandeste ca douasprezece sunt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adica inchipuirea de
sine, ea va umple locul celor unsprezece“.[2]
7. Calugarul ce se inalta cu cugetul se impotriveste cu cuvantul. Dar cel smerit cu cugetul nu stie sa se impotriveasca nici macar cu privirea. Chiparosul nu-si
pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant. Nici monahul cu inima mandra, ca sa faca ascultare.
8. Barbatul cu inima mandra doreste sa stapaneasca.[3] Astfel, nu poate sa nu se piarda pana la capat, precum se intampla de obicei; mai bine zis, nici nu
voieste.
9. “Celor mandri Domnul le sta impotriva” (Prov. XVI, 5; I Petru V, 5). Si cine poate sa-i miluiasca pe ei? “Necurat este la domnul tot cel mandru cu inima”
(Prov. XVI, 5). Si cine va putea sa-l curateasca pe unul ca acesta?
10. Pedeapsa celor mandri e caderea, iar imbolditor, dracul. Pedepsirea lor este iesirea din minti. De cele dintai au fost tamaduiti adeseori oamenii de catre
oameni. Dar cea din urma nu poate fi vindecata de oameni.
11. Cel ce respinge mustrarea isi intipareste patima. Iar cel ce o primeste s-a dezlegat de legatura ei.
12. Daca un oarecare a cazut din ceruri numai prin aceasta patima, fara alta, trebuie vazut daca nu cumva se intampla ca cineva sa se suie la cer numai prin
smerenie, fara virtute.
13. Mandria este pierderea bogatiei (duhovnicesti) si a sudorilor. “Strigat-a si nu era cine sa-l mantuiasca” (Ps. XVI, 4, 5), fara indoiala pentru ca a strigat cu
mandrie “catre Domnul, si nu l-a auzit pe el”; fara indoiala pentru ca pricinile impotriva carora se ruga nu le curma.
14. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhovniceste pe un tanar ce se trufea. Iar acesta, orb find, zise: “Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru”. Iar prea
inteleptul batran zise catre el: “Si ce alta dovada mai vadita a patimei acesteia ne poti da, fiule, decat cuvantul pe care l-ai spus: nu sunt mandru“[4] Mult le
ajuta unora ca acestia supunerea, vietuirea mai ingreuiata si mai supusa necinstirilor si citirea nevointelor mai presus de fire ale parintilor. Poate macar asa
vor avea o mica nadejde de mantuire cei ce bolesc de patima aceasta.
15. E rusine sa se mandreasca cineva cu podoaba straina[5], dar e nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui
Dumnezeu.
Faleste-te numai cu infaptuirile tale dinainte de nastere.[6] Caci cele de dupa nastere Dumnezeu ti le-a daruit, ca si nasterea insasi.
16. Numai virtutile ce le-ai faptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta. Caci
trupul nu e al tau, ci al lui Dumnezeu.
17. Nu te increde pana ce nu vei primi hotararea, vazand pe acela care, chiar dupa intrarea in camara de nunta, a fost legat de maini si de picioare si aruncat
in intunericul cel mai din afara (Matei XXIII, 13).[7]
18. Nu-ti inalta grumazul odata ce esti pamantesc. Caci multi au cazut din ceruri macar ca erau sfinti si nematerialnici.
19. Cand dracul se salasluieste in lucratorii lui, atunci, aratandu-se in somn sau si in stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfant inger sau mucenic, ii
impartaseste vreo descoperire de taina sau vreun dar (harisma), ca amagindu-se, nenorocitii sa-si iasa cu totul din minti.[8]
20. Chiar daca am suferit zeci de mii de morti pentru Hristos, tot n-am implini ceea ce sutem datori, caci altul e sangele lui Dumnezeu si altul sangele robilor;
negresit, dupa vrednicie, si nu dupa fiinta.[9]
21. Sa nu incetam de a cerceta impreuna si de a patrunde pe luminatorii parinti dinainte de noi; si atunci ne vom afla pe noi neumbland in chip amanuntit pe
urmele vietuirii lor, nici pazind in chip cuvios fagaduinta, ci petrecand inca in starea lumeasca.
22. Calugarul adevarat este cel care ochiul neimprastiat al sufletului si simtirea nemiscata a trupului.[10] Calugarul adevarat este cel ce cheama pe vrajmasi
ca pe niste fiare, si-i biciuieste ca sa fuga de la el. Calugar este cel ce petrece intr-o iesire neantrerupta din sine.[11] Calugarul este asa de preschimbat prin
virtuti, cum e altul prin placeri.[12] Calugarul (calugaria) este o lumina fara de sfarsit in ochiul inimii.[13] Calugarul este un adanc fara fund (un abis) al
smereniei, in care s-a afundat si s-a inecat intreg duhul sau.
23. Trufia pricinuieste uitarea greselilor. Caci aducerea-aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari.[14]
24. Mandria este saracia cea mai de pe urma a sufeltului ce-si naluceste bogatia si socoteste intunericul lumina.[15] Nu numai ca nu ingaduie, necurata, o
inaintare, ci si arunca de la inaltime pe cel stapanit de ea.[16]
25. Mandria este marul putred pe dinauntru, dar pe dinafara stralucitor de frumusete. Calugarul mandru nu va avea nevoie de drac. Caci el insusi isi este drac
si vrajmas ce se razboieste cu sine.
26. Pe cat este intunericul de strain de lumina, pe atat este cel mandru de strain de virtute. In inimile celor mandri se vor naste cuvinte de hula; in sufletele
celor smeriti, vederi ceresti. Furul uraste soarele, iar trufasul dispretuieste pe cei blanzi.[17]
27. Nu stiu cum, dar multi din cei mandri nu se cunosc pe ei si, socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia (de virtute) in ceasul iesirii din viata. Cel
stapanit de ea va avea nevoie de Domnul. Caci fara folos ii va fi ajutorul de la oameni.
28. Am prins odata pe aceasta amagitoare fara minte umbland in inima mea, purtata pe umerii maicii ei. Si legandu-le pe amandoua cu legatura ascultarii, le-
am biciuit cu biciul smereniei si le-am silit sa-mi spuna cum au intrat in mine. Iar ele, biciuite, mi-au spus: “Noi nu avem inceput, nici nastere, caci suntem
incepatoare si nascatoare ale tuturor patimilor. Nu putin ne razboieste zdrobirea inimii, nascuta din ascultare. Insa nu rabdam sa fim stapanite de nimeni. De
aceea, voind sa ne facem stapane peste cele din ceruri, am fost departate de acolo. [18] Noi ne-am facut nascatoare, ca sa spunem pe scurt, ale tuturor celor
ce lucreaza impotriva smeritei cugetari. Caci toate cele ce-o ajuta pe ea ni se impotrivesc noua. Dar noi am izbutit si in cer. Deci unde veti scapa de la fata
noastra? [19] Noi ne-am obisnuit sa ne impotrivim ocararii, ascultarii, nemanierii, netinerii de minte a raului si slujirii. [20] Nepoatele noastre sunt caderile
duhovnicesti: mania, clevetirea, amaraciunea, strigarea, hula, fatarnicia, ura, pizma, viata dupa o regula proprie, impotrivirea in cuvant, neascultarea. Un
singur vrajmas avem, asupra caruia nu avem puterea. Ti-l spunem, ca suntem biciuite de el. El consta in a te defaima pe tine insuti in chip sincer inaintea
Domnului. Atunci sa ne socotesti ca pe un paianjen. Deci, precum vezi, slava desarta e calul pe care calaresc eu, mandria.”
Dar cuvioasa smerenie si ocararea de sine vor rade de calul si de calaretul lui, cantand cu sarguinta cantarea de biruinta: “Sa cantam Domnului, caci cu slava
S-a preamarit. Cal si calaret au fost aruncati in mare” si in adancul smereniei.
A fost treapta a doua zeci si doua. Cel ce s-a suit pe ea a biruit, daca s-a putut sui.
Notele Parintelui Dumitru Staniloae:
[1] “Caci cel ce socoteste ca infaptuieste ceva din sine, si nu cu ajutorul lui Dumnezeu, tagaduieste pe Dumnezeu si ajutorul Lui in toate. De aceea si cade,
parasit fiind, din harul lui Dumnezeu, pe care l-a nesocotit.”
[2] “Un filozof oarecare a spus ca inchipuirea de sine este boala sacra”. Alta: “Am vazut o boala cumplita; de ea sufera cel ce pazeste la sine o bogatie spre
raul lui”. Domnul a spus: “Vai, cei ce va imbogatiti, ca veti flamanzi; ca veti lua plata voastra” (Luca VI, 25). Inchipuirea de sine este o boala, pentru ca cel ce
sufera de ea nu traieste in realitate. Bogatia pe care o pazeste e fum. Dar fum care nu va pieri numai lasandu-l gol, ci il va si face nemilos si urat de
Dumnezeu si de oameni, fum care il intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii, care sunt singura realitate ca-l tine si pe el de realitate.
[3] “Sa nu te grabesti sa te asezi in capul fratimii, ca sa nu iei sarcinile pacatelor straine pe umerii tai.”
[4] Scararul surprinde si aci aceeasi impletire a patimii cu nazuinta protivnica ei, ca si in alte locuri de mai inainte. Seva patimii urca in om din firea lui patata
odata cu seva virtutii, ca in fructele unui om stricaciunea. E foarte greu de a inlatura pe ultima si a cruta pe primele. Cel ce se socoteste smerit nu e smerit.
Mereu trebuie inlaturata de langa virtutea insasi umbra constiintei de a avea o virtute. Constiinta trebuie sa aiba de continut numai pe Dumnezeu si sinea
proprie trebuie vazuta hranindu-se numai din Dumnezeu. Toate virtutile sunt puteri ale lui Dumnezeu in noi. Ridicarea spre aceasta constiinta e un efort
continuu de distilare, de subtiere a firii, pentru a-L face pe Dumnezeu total transparent prin inlaturarea oricarei grosimi a ei, a vizibilitatii ei.
[5] “Se arata ca nu trebuie sa se laude cineva si sa se faleasca pentru nimic din ceea ce a infaptuit prin cugetarea sau puterea sa, fara ajutorul lui Dumnezeu”.
Alta: “Cel ce se infraneaza, se retine de la lacomia pantecelui; neagonisitorul, de la lacomie; cel ce se linisteste, de la vorbarie; cel curat, de la iubirea de
placeri; cel rusinos, de la curvie; cel ce se multumeste cu ale sale, de la iubirea de arginti; cel bland, de la tulburare; ascultatorul ,de la sfada; cel primitor de
mustrare, de la fatarnicie; cel ce se roaga, de la deznadejde; saracul, de la bogatie; marturisitorul, de la tagaduire; mucenicul, de la inchinarea la idoli. Vezi ca
toata virtutea savarsita pana la moarte nu e nimic altceva decat infranarea de la pacat. Iar infranarea de la pacat e un lucru al firii, nu e un pret platit pentru
Imparatia lui Dumnezeu”. Ce departe suntem de teoria meritelor si suprameritelor din teologia catolica! La o nota urmatoare vom vedea ca Imparatia lui
Dumnezeu e darul Duhului Sfant.
[6] O spune aceasta in ironie, ca si cele urmatoare.
[7] A lui Ioan Carpatiul: “Haina de nunta de care vorbesc cuvintele lui Hristos socoteste-o harul Duhului Sfant; caci cel ce nu s-a facut vrednic sa-l imbrace, nu
se va face partas nuntii ceresti si cinei celei duhovnicesti”.
[8] Nici tainele descoperite nu sunt taine adevarate, nici harismele daruite de cel rau nu sunt harisme adevarate, ci contrafaceri aparente; sunt “taine” sau
“harisme” de suprafata, si chiar minciuni nedate inca pe fata.
[9] Sangele lui Hristos varsat pentru noi este dupa fiinta sange omenesc, ca si al nostru, dar dupa vrednicie este nesfarsit mai de pret, pentru ca este sangele
primit de Fiul lui Dumnezeu ca sange propriu si dat de El insusi pentru noi. Deci prin el ni se impartaseste iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. De aceea, chiar
daca de mii de ori am da prin moarte sangele nostru pentru El, nu I-am rasplati cu ceva egal si deci nu ne-am achita de datoria pe care o avem fata de El.
Caci cand ti-a dat cineva ceva, te achiti de datorie numai cand ii intorci un lucru de pret egal. Dar si atat cat putem noi da lui Hristos e din puterea impartasita
noua de El prin sangele Lui. Il iubim si noi putin luand putere din iubirea Lui nesfarsita. Unde este atunci temeiul mandriei noastre? Ba cel mandru nu-L
iubeste pe Hristos nici macar asa putin, cat poate un om, in temeiul iubirii Lui.
[10] “Cand despartim mintea de Dumnezeu fie prin palavrageala, fie prin glume, fie prin altceva si o imprastiem, nu suntem calugari“.
[11] Intr-o iesire neintrerupta a mintii in Dumnezeu sau intr-un extaz neincetat.
[12] Firea lui si-a schimbat calitatea prin virtuti. El nu are virtutile, ci este ceea ce sunt virtutile.
[13] Pentru ca fiind neincetat atent la firea sa, vede prin ea neintrerupt lumina nesfarsita a lui Dumnezeu prin transparenta inimii, ca printr-un ochi in care se
vede lumina lui Dumnezeu.
[14] Dar si invers: “Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea”. Sunt doua feluri de uitari: uitarea de sine din mandrie, care da
aparenta unei cunoasteri de sine; si uitarea de sine (rapirea, extazul) din smerenie, care e o adevarata cunoastere de sine. Caci sinea cunoscuta prin mandrie
e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta de smerenie e sinea afudata pentru veci in temeiul neclintit si
adevarat care e Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale, nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau. Cel
smerit, stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pentru veci, iertandu-l.
[15] Rupta de realitate, mandria o contraface prin inchipuire. Traieste intr-o fantasmagorie, intr-o nalucire prelungita. Golit de toate, cel mandru isi naluceste
ca e bogat; intunecat, isi inchipuie ca se afla in lumina; dar bogatia lui insasi e saraca si in lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent. De aceea si hrana
lui spirituala a saraca, e inconsistenta.
[16] “Cel ce se mandreste e lasat sa cada in hula. Cel ce se faleste pentru virtutea cu fapta e lasat sa cada in curvie, iar cel ce se inalta intru intelepciunea lui
e lasat sa cada in cursele intunecate ale nestiintei.“
[17] “Mare si cinstit lucru socotesc ca este a birui slava desarta si a inainta in cunostinta lui Dumnezeu. Caci cel ce cade in uratenia acestei patimi viclene a
slavei desarte se instraineaza de pace si-si inaspreste inima fata de sfinti. Si la capatul relelor lui cade in mandria cea vicleana si in grija de a minti“. Cel
mandru nu cunoaste nici pe Dumnezeu si nu traieste in pace nici cu oamenii. El se impietreste cu inima chiar fata de oamenii blanzi si-i dispretuieste. Mai ales
fata de acestia se poarta cu asprime, caci de cei tari se teme, si cand are nevoie de ei, ii linguseste.
[18] S-au facut stapanitoare peste unele fiinte ingeresti din ceruri si de aceea le-au coborat de acolo. Caci nu voiau ca acelea sa mai fie stapanite de altcineva
decat de ele (de slava desarta si de mandrie). Mandria, nevrand sa aiba niciun stapan, nu cunoaste niciun cap, e doar cap. Omul mandru nu admite nicio
capetenie, el e anarhic.
[19] Adica: daca am izbutit sa infrangem unele fiinte chiar in cer, unde si cum crezi tu, omule, ca vei scapa de noi?

[20] Caci adeseori calugarul se satura de ocarari, de ascultare, de nemaniere, si atunci se preda mandriei.

Tamaduirea mandriei
Tamaduirea mandriei, ca si cea a slavei desarte, incepe printr-o cunoastere amanuntita mai dinainte a acestei patimi, cu toate ca mandria nu este nici atat de
subtire, nici atat de felurita si nici asa de inselatoare ca slava desarta. De aceea, Sfantul Ioan Casian care socoteste recunoasterea si prezentarea bolii ca un
element fundamental in tamaduirea ei, in ceea ce priveste mandria subliniaza ca este deosebit de important sa-i fie cunoscute cauzele:
"Vom putea fi preveniti insa cum sa ne punem la adapost de veninul foarte primejdios al acestei boli daca vom cerceta cauzele si originea caderii insesi.
Negresit, niciodata nu vor putea fi tratate bolile, gasindu-se leacuri pentru suferinte, mai inainte de a afla printr-o atenta cercetare originile si cauzele
acestora". Mai intai, daca va cunoaste omul ca mandria, ca si slava desarta, face desarte toate stradaniile duhovnicesti si lipsite de orice pret virtutile noastre;
daca intelege cat de aspra va fi judecata dumnezeiasca pentru cei mandri, cate chinuri si suferinte ii asteapta si ca mandria il lipseste pe om de harul lui
Dumnezeu, atunci va lupta mai cu ravna la biruirea ei. Astfel, la intrebarea: "Cum se vindeca (cel mandru)?", Sfantul Vasile cel Mare raspunde: "Se vindeca
daca crede in judecata celui care a spus: "Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la
care va fi supusa mandria." Mantuitorul insusi vorbeste despre urmarile nenorocite ale mandriei, spunand in repetate randuri: "Oricine se inalta pe sine se va
smeri" (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11); iar prin pilda vamesului si a fariseului arata ca la nimic nu-i folosesc omului virtutile, daca se mandreste cu ele (cf. Lc. 18, 9-
14).Dar, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, numai frica de judecata nu este de ajuns pentru a-l tamadui pe om de mandrie. Si pentru ca mandria sta in
inaltarea de sine inaintea celorlalti si fata de Dumnezeu, omul nu se poate tamadui de ea decat ferindu-se in orice imprejurare de a se inalta pe sine, nimicind
obisnuinta prin renuntarea incetul cu incetul la manifestarile ei patimase, ceea ce implica trezvie launtrica neincetata si, de asemenea, ferirea de oamenii care
se afla in chip vadit sub stapanirea acestei patimi. De aceea, Sfantul Vasile cel Mare adauga: "Nu poate cineva sa se vindece de boala daca nu s-a lepadat
mai inainte de toate stradaniile lui pentru inaltare; asa cum nu poate cineva sa uite o limba straina sau o oarecare meserie daca nu inceteaza cu totul nu
numai sa faca sau sa spuna ceva in legatura cu acea meserie, ci chiar daca nu inceteaza sa auda pe cei care vorbesc si sa vada pe cei care lucreaza".
Ca si in cazul slavei desarte, de mare ajutor este intelegerea desertaciunii si nimicniciei lucrurilor pe care se intemeiaza omul supus acestei patimi, caci cele
omenesti sunt nestatornice, marirea si bogatia trec, omul insusi este slab si neputincios, supus in aceasta lume bolii, batranetii si mortii, si ca, fara Dumnezeu,
nu este decat "tarana si cenusa, umbra si fum".
Mandria se vadeste prin anumite atitudini: increderea in sine, multumirea de sine, semetia, indrazneala, credinta ca le stii pe toate, increderea in propria
judecata, convingerea ca ai avut dreptate, indreptatirea de sine, impotrivirea in cuvant, vointa de a-i invata pe altii, de a porunci, nesupunerea. La acest nivel,
omul poate lupta contra mandriei adoptand atitudini cu totul opuse acestora, adica: urarea voii proprii, neincrederea in propria intelepciune, lepadarea
indreptatirii de sine si, dimpotriva, invinovatirea de sine, lepadarea impotrivirii in cuvant, ferire; de a invata si de a porunci altora, care, toate, se implinesc prin
ascultarea de patitele duhovnicesc, prin care, cum arata Avva Dorotei, poate omul "a se regasi pe sine si a reveni la ceea ce e dupa fire".
Pentru a se feri de prima forma de mandrie, care sta in a te socoti mai presus de ceilalti oameni, sau cel putin fata de unii, si a-i dispretui, omul trebuie sa se
straduiasca sa vada numai ceea ce este bun si frumos in semenul sau si sa-si intoarca privirea de la defectele si greselile lui. Acesta este intelesul cuvintelor
Sfantului Maxim Marturisitorul: "dragostea imprastie... inchipuirea de sine". Se cuvine ca omul sa mearga pana la a se socoti pe sine insusi mai prejos decat
toti, cum invata Avva Dorotei: "A se socoti mai prejos de toti se opune mandriei celei dintai. Caci cum se poate socoti pe sine mai mare decat fratele sau, sau
inalta in ceva, sau defaima, sau dispretui pe cineva, cel ce se socoteste pe sine mai prejos de toti".
Aducerea-aminte de pacatele sale indeparteaza inaltarea de sine, prin ea ajungand omul sa-si vada propria ticalosie si saracia duhovniceasca. Inaltarea de
sine se regaseste intr-o masura si mai mica daca amintirea greselilor este insotita de zdrobirea inimii si defaimarea de sine.
Primirea si chiar cautarea necinstirilor inlesnesc, de asemenea, vindecarea de aceasta patima. Avva Dorotei scrie: "Crede ca necinstirile si defaimarile sunt
leacuri tamaduitoare ale mandriei sufletului tau si roaga-te pentru cei ce te batjocoresc ca pentru niste doctori adevarati ai tai".
Tot asa, a trai nestiut de oameni si in intristare ajuta la tamaduirea de mandria "cea vazuta", dupa cum arata Sfantul Ioan Scararul.
Patima aceasta mai este biruita si printr-o "vietuire ingreuiata si supusa necinstirilor". Caci, asa cum am vazut in capitolul dedicat nevointei trupesti, sufletul
sufera si el intr-o anumita masura cele pe care le are de indurat trupul, si felul de a vietui al omului ii afecteaza starea launtrica. De aceea, necazurile si
suferintele trupesti, ca si incercarile pe care omul le sufera cu trupul il curatesc de aceasta patima, pentru ca prin ele omul ajunge sa-si cunoasca neputinta si
slabiciunea, si-i piere amagitoarea multumire de sine adusa de mandrie.
Atunci cand mandria il face pe om sa se trufeasca cu insusirile sale naturale, lecuirea sta in recunoasterea ca tot binele vine de la Dumnezeu si orice e bun in
om isi are izvorul in Ziditorul firii noastre. Se cuvine atunci sa cugetam la cuvintele Apostolului: "Caci cine te deosebeste pe tine ? Si ce ai, pe care sa nu-l fi
primit ? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit ?" (I Cor. 4, 7). La fel, Evagrie ii spune celui mandru: "Tu esti faptura lui Dumnezeu, nu te
lepada de Cel ce te-a creat". Iar Sfantul loan Scararul zice: "E nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca cineva, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui
Dumnezeu... Cele de dupa nastere, ca si nasterea insasi, Dumnezeu ti le-a dat". Si tot el spune, in alta parte: "cand gandul nu se mai faleste cu darurile
firesti, e semn ca a inceput sa se insanatoseze". Mandria insa sta indeosebi, pentru omul duhovnicesc, in laudarea cu virtutile sale. Pentru aceasta, leacul
este aducerea-aminte de greselile si caderile din trecut, despre care am vorbit deja. Si daca intr-adevar este virtuos, va vedea usor cat de mica si
neinsemnata este nevointa sa fata de desavarsirea sfintilor, mai stingand astfel din patima sa. De mare folos este si citirea deasa, cu luare-aminte a Vietilor
Parintilor celor imbunatatiti.
Leacul esential sta insa in a intelege omul ca "toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor" (Iac. I, 17) si a
pune pe seama lui Dumnezeu tot binele pe care s-a invrednicit sa-l faca, virtutile sale si toata fapta buna si orice gand curat aduse de ele. Si din nou este de
folos sa cugetam la cuvintele Apostolului pe care le-am amintit mai sus, dupa cum invata Sfantul Ioan Scararul, care intr-un fel le parafrazeaza: "Ce ai ce nu
ai luat in dar, sau de la Dumnezeu, sau din impreuna-lucrarea si rugaciunea altora ?" Tot asa spune si Evagrie: "Nu ai nimic care sa nu fi primit de la
Dumnezeu (...). Cunoaste ca de la El ai primit, si nu te inalta cu inima (...). Dumnezeu este ajutorul tau, nu te lepada de binefacatorul tau". Iar Sfantul loan
Casian invata: "Vom putea scapa de latul celui mai ticalos duh daca la fiecare virtute in care simtim ca am sporit vom spune acest cuvant al Apostolului: "Nu
eu, ci harul lui Dumnezeu, care este in mine" (I Cor. 15, 10) si: "prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt" (I Cor. 15, 10)". Insesi puterile sufletesti si trupesti
prin care implinim nevointa noastra si lucrarea virtutilor, tot ale lui Dumnezeu sunt. De aceea, Sfantul Ioan Scararul spune cu ironie: "Numai virtutile ce le-ai
infaptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta, caci trupul nu e al tau, ci al lui
Dumnezeu". Forta care misca aceste puteri, principiul insusi al tuturor faptelor noastre bune este de la Dumnezeu, dupa cum invata Apostolul: "Caci
Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi ca sa voiti si ca sa savarsiti dupa a Lui bunavointa" (Filip. 2, 13).
Tot asa, leac bun este sa cunoasca omul ca numai prin harul lui Dumnezeu poate spori duhovniceste; sa priceapa ca fara ajutorul Lui nu poate face nimic
care sa se cheme bun si nu poate starui in virtute; sa inteleaga ca de-savarsirea nu poate fi atinsa cu nici un pret fara nevointele si straduintele sale, dar ca
numai ele nu sunt de ajuns, ca toate ne sunt daruite de Dumnezeu, iar fara harul lui suntem cu totul neputinciosi in a face binele; sa fie pururea constient ca
"nu este nici de la cel care voieste, nici de la cel ce alearga, ci de la Dumnezeu Care miluieste" (Rom. 9, 16), si ca "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar
osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o pazeste" (Ps. 126, 1). Sfantul Ioan Casian invata ca "in tot ce savarsim,
asa cum spune Autorul mantuirii noastre, se cuvine nu numai sa simtim, dar chiar sa marturisim: "Eu nu pot sa fac, zice, de la Mine nimic" (In 5, 30), ci "Tatal,
Care ramane in Mine, face lucrurile Lui" (In 14, 10)". Si tot asa, leac bun este sa intelegem ca fara ajutorul lui Dumnezeu, care sa ne scape de lucrarea celui
rau, ne-am ineca in marea patimilor si am cadea sub loviturile cu care in tot ceasul ne lovesc dusmanii mantuirii noastre. Sfantul Ioan Casian invata astfel:
"Dandu-ne seama in orice lucrare si de slabiciunea noastra, si de ajutorul Lui, sa invatam sa strigam zilnic impreuna cu sfintii: "impingandu-ma m-au impins sa
cad, dar Domnul m-a sprijinit. Taria mea si lauda mea este Domnul si mi-a fost mie spre izbavire" (Ps. 117, 13-14)".
Indeosebi rugaciunea neincetata este de cel mai mare folos pentru tamaduirea mandriei. Caci, atunci cand se roaga, omul cere ajutorul lui Dumnezeu, ca sa-l
scape si sa-l pazeasca de tot raul si sa-l ajute sa implineasca binele; si asa cunoaste ca nu prin puterile sale, nici dupa vrednicia sa primeste cele cerute in
rugaciune, ci din mila lui Dumnezeu, ca dar al Lui. De asemenea, rugaciunea prin care se cere harul lui Dumnezeu este si ea de folos pentru biruirea patimii;
daca se face cu o inima zdrobita si intristata, iar nu in chip fariseic, indata cunoaste omul ca nu el, ci Dumnezeu este inceputul si sfarsitul a tot binele din el, si
se socoteste doar un nevrednic iconom al lor. Acest lucru il arata Avva Dorotei, spunand: "Rugaciunea neincetata e vadit ca se impotriveste celei de a doua
mandrii. (...) Cel ce se roaga totdeauna lui Dumnezeu, de se invredniceste sa izbuteasca in ceva, stie de unde i-a venit ajutorul ca sa izbuteasca si nu se
poate mandri, nici nu-si pune cele izbandite pe seama puterii sale, ci le pune pe seama lui Dumnezeu si Lui ii multumeste pururea si pe El il roaga pururea,
tremurand sa nu cada de la ajutorul Lui si sa se arate slabiciunea si neputinta lui". Fireste ca omul poate cere prin rugaciune ajutorul lui Dumnezeu special
pentru a scapa de mandrie, care mai mult decat oricare alta patima nu se lasa biruita de stradania omeneasca, dupa cum arata in repetate randuri Sfantul
Ioan Scararul: "Mandria nevazuta o tamaduieste Cel dinainte de veacuri nevazut"; "pe cei neinfranati poate ca-i vor tamadui oamenii; pe cei vicleni, ingerii; iar
pe cei mandri, singur Dumnezeu". Cele mai multe dintre mijloacele de lecuire a mandriei aratate mai sus sunt in acelasi timp, asa cum vom vedea in
continuare, chipuri in care se poate castiga smerenia. Caci smerenia este mare leac al mandriei, caci ea este virtutea care i se impotriveste si care vine sa-i ia
locul in sufletul omului. Sfantul Grigorie de Nyssa arata ca "smerita cugetare va mistui ingamfarea; simplitatea va tamadui boala mandriei". Sfantul Varsanufie
scrie: "Marele si cerescul nostru Doctor ne-a dat leacurile si cataplasmele (...). Inainte de toate, ne-a dat smerenia, care alunga din noi toata mandria". In
acelasi sens, Sfantul Ioan Casian spune: "Dumnezeu, Ziditorul a toata faptura si medicul ei, stiind ca semetia este cauza si radacina bolilor, s-a ingrijit sa
vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel incat pe cei cazuti pentru trufie sa-i ridice prin umilinta"; iar in alta parte zice: "Daca este infectata de viciu
partea rationala, va da nastere la slava desarta, trufie, mandrie, infumurare (...). De aceea... trebuie sa ingrijiti prin dreapta judecata a discernamantului si prin
virtutea umilintei acel madular infectat, ca sa zic asa, al sufletului (...) Avva Dorotei foloseste aceiasi termeni, spunand: Stapanul nostru, Hristos, "ne arata
pricina de unde vine cineva la dispretuirea si neascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Si astfel ne daruieste si leacul acesteia, ca sa putem sa ascultam si sa ne
mantuim. Care este deci leacul acesta si care e pricina dispretuirii ? Auziti ce zice Domnul nostru: "Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti
afla odihna sufletelor voastre" (Mt. 11, 28). Iata cum ne-a invatat aici pe scurt, printr-un singur cuvant, radacina si pricina tuturor relelor si leacul ei in vederea
tuturor bunatatilor: ne-a aratat ca mandria e cea care ne-a doborat si ca este cu neputinta sa fim miluiti altfel decat prin ceea ce este contrar ei: prin smerita
cugetare".Cunoasterea in general a bolii ii da omului posibilitatea de a recunoaste ca sufera de ea, aceasta patima putand usor sa ramana nestiuta si uitata.
Si pentru ca cel care nu stie ca este bolnav nu va cauta sa se vindece, negresit recunoasterea bolii este inceputul tamaduirii de ea. Sfantul Ioan Scararul
spune ca este "mica nadejde de mantuire pentru cei ce bolesc de patima aceasta" fara sa stie ca o au.
Trezvia si discernamantul duhovnicesc sunt cele care-l fac pe om sa-si vada boala de la primele ei manifestari, ferindu-se astfel de intetirea si intarirea ei,
care o face aproape de nevindecat. Astfel, Sfantul Ioan Casian scrie: "Boala aceasta ucigatoare va putea fi ocolita sigur daca impotriva asalturilor ei violente
si primejdioase se vor lua masuri nu tarziu, cand deja a ajuns stapana pe noi, ci cand, recunoscandu-i liniile inaintate de lupta, ca sa zic asa, ii vom iesi inainte
cu fin si prevazator discernamant". Pana la o anumita treapta a bolii, tamaduirea ei se poate face prin straduinta omului, care trebuie sa se indrepte in mai
multe directii.
Vindecarea slabiciunii de vointa
Exista in om doua vointe, una contrara celeilalte. Vointa superioara - rationala, care este actionata prin puterea mintii si vointa irationala sau vointa poftelor, a
pasiunii corporale care este actionata de instinctele trupului. Cu vointa rationala, dorim multe lucruri si numai bune pe cand cu vointa irationala dorim numai
lucruri rele. Deci cand dorim ceve numai simturile atata timp cat nu consimtim la aceasta cu vointa rationala, nu stim daca este adevarat ceea ce dorim,
fiindca vointa rationala care-i intre vointa lui Dumnezeu si vointa simturilor, se lupta fie cu una, fie cu alta.
Fiecare dintre acestea cauta s-o castige si s-o supuna. Vointa irationala, care este supusa instinctelor, pacatelor si diavolilor, cauta sa traga si vointa rationala
a omului spre pacate, iar vointa Dumnezeiasca, cauta s-o ridice spre cele duhovnicesti. Sfantul APOSTOL PAVEL, numeste aceste vointe legi: ”Caci stim ca
legea legea este duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat. Pentru ca ceea ce fac nu stiu;caci nu savarsesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urasc.
Iar daca fac ceea ce nu voiesc, recunosc ca legea este buna. Dar acum nu eu fac acestea, ci pacatul care locuieste in mine; Caci nu fac binele pe care il
voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc.”
Gasesc deci in mine, care voiesc sa fac bine, legea ca raul este legat de mine. Ca dupa omul launtric, ma bucur de legea lui DUMNEZEU; Sunt oameni care
slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu dar cu trupul, legii pacatului. Toate faptele ?i intreprinderile noastre zilnice sunt prilejuri pentru intarirea vointei, dar si
prilejuri pentru slabirea si faramitarea energiei. Totul atarna de modul cum ducem la capat ceea ce ne-am pus in gand.
Se spune adesea ca munca este in slujba lui Dumnezeu, dar numai acea munca este in slujba lui Dumnezeu care dezvaluie ceea ce este dumnezeiesc in
natura noastra, care inseamna o biruinta a vointei sufletesti; foarte multa munca este ” in slujba diavolului” deoarece o indeplinim astfel incat prinde radacini in
caracterul nostru obiceiul tradator al jumatatilor de masura. Sufletul nostru se formeaza sau se deformeaza dupa cum ne indeplinim munca.
Munca fara credinta este o injosire si-o indrumare spre tot felul de slabiciuni de vointa. Cine descopera in sine o samanta de slabiciune a vointei, cine
recunoaste in faptele sale o pornire spre nepasare si usurinta, dar simte o vie dorinta de vindecare si intarire, indeobste savarseste greseala ca incerca o
indreptare a punctelor celor mai slabe.
Fireste ca prin cateva infrangeri repetate e impins spre descurajare. Aceste porniri sunt totdeauna semne de inviorare. Sileste-te ca dintr-o simpla
pornire, sa faci un talent maestru. Fii asa de grijuliu si de cedincios incat la urma staruinta si exactitatea sa ajunga un obicei, ba chiar pasiune.
Deprinderea de-a rezista la impulsurile dinauntru si din afara, asadar de-a renunta si a te infrana, este un alt mod de intarire a vointei. Noi oamenii
de astazi am uitat cu totul tehnica vointei. Lumea este atat de incatusata de patimi, incat nu poate intelege nimic din fericirea fiilor lui Dumnezeu.
Se cade sa cercam si sa astamparam dorintele inimilor noastre. O supunere deplina vointei Dumnezeiesti produce pacea inimii, inabusind
zadarnicile dorinti... Nu e decat o vointa care sa aiba dreptul adevarat si absolut de a fi ascultata: - VOINTA VESNICIEI - care a creat toate si care
pastreaza toate. ”Invata-ma, Doamne, sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu !”

De unde apare intristarea? De unde spun Sfinţii Părinţi că apare întristarea? Intristarea apare în urma nesatisfacerii dorintelor pătimaşe sau a insuficientei
lor satisfaceri.
Starea de întristare sau de akedie urmează în mod inevitabil şi cheltuirii neproductive, pătimaşe, a puterilor sufleteşti.
Intristarea îl încătuşează pe robul patimilor.
Potrivit învăţăturii ascetice, întristarea nu poate găsi cale de acces în sufletul în care nu şi-au făcut în prealabil cuib temeinic alte patimi. Indiferent de cauză,
imposibilitatea de a primi plăcerile păcătoase ajută la dezvoltarea întristării şi akediei.
Intristarea poate apărea şi din alte cauze: pierderi, clevetiri, jigniri. Suferind pierderi, cel lacom de bani se întristează amarnic, pe când cel ce dispreţuieşte
averea nu e lovit de întristare. Cel iubitor de slavă se întristează când este necinstit, pe când omul smerit cugetător primeşte necinstirea ca pe un tovarăş bun.
Intristarea poate apărea şi în urma neputinţei de a te răzbuna pe cei ce te-au necăjit, şi ca deznădejde provocată de jigniri. Există şi un tip de întristare ca grija
demulte.Iată ce scria pe această temă Sfântul Teofan Zăvorâtul într-o scrisoare către unul dintre fiii săi duhovniceşti: „Vă apasă grija lumească atât de mult,
încât nici să vă rugaţi nu vă lasă. Aceasta este o bântuire a vrăjmaşului. In măsura în care avem nevoie de locuinţă, de haine, de mâncare şi de alte lucruri,
trebuie să facem rost de ele, şi nu este nimic păcătos în asta. Aşa a binevoit Dumnezeu să rânduiască viata noastră – însă vrăjmaşul, furişându-se, altoieşte
în acest lucru fără de păcat ceva păcătos: grija necontenită, care şi pe cap îl împovărează, şi pe inimă o roade, împotriva acestei boli sunt îndreptate toate
poveţele Mântuitorului privitoare la lipsa grijii lumeşti: nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji pentru ale sale (Mt. 6, 34).
Asta nu înseamnă să nu faceţi nimic, ci ca făcând tot ce trebuie făcut să nu vă chinuiţi cu grija peste măsură, care nu adaugă nimic, ci doar chinu-ie... Multa
grijă e păcătoasă prin aceea că vrea să aranjeze şi să dobândească toate fără Dumnezeu, prin aceea că pe urmă îl învaţă pe om să se bizuie pe nădejdea în
agonisita sa şi în celelalte mijloace ale sale, lipsindu-se cu totul de Pronia lui Dumnezeu, iar prin amândouă aceste lucruri îl face să creadă că scopul său de
căpetenie constă în bunurile pământeşti şi în viaţa vremelnică de acum, fără să se mai gândească la viaţa viitoare. Vedeţi ce duh luptător împotriva lui
Dumnezeu se mişcă în această grijă de multe?!"
In lucrarea sa generalizatoare, S. Zarin, descriind patima întristării, distinge trei tipuri ale ei:
- primul tip de întristare este urmare a dorinţelor pătimaşe nesatisfăcute;
- al doilea tip de întristare este provocat de slăbirea energiei sufleteşti în urma înrobirii de către patimi;
- al treilea tip de întristare apare din temerile, din frica pentru viitor sau din griji iraţionale - „grija de multe".
I. Guriev sublinia că întristarea este regret pentru ceea ce a fost rău în trecut, pe când akedia este dorinţă de a regreta ceea ce va fi rău în viitor („ştiam eu că
totul o să meargă prost", „oricum o să meargă totul rău").
Intristarea poate fi de scurtă durată dacă apare în urma unei pierderi (a ceva nu foarte preţios) sau a unei jigniri (unui cuvânt grosolan, unei judecăţi nedrepte
la adresa ta), poate fi şi de lungă durată, ca stare destul de constantă.
Există însă şi o formă de întristare pe care Sfinţii Părinţi o consideră de folos.
Fericita întristare
„Trebuie să socotim că întristarea ne este de folos numai atunci când o primim fie în urma căinţei pentru păcate, fie a dorinţei fierbinţi de desăvârşire, fie a
contemplării fericirii viitoare. Tocmai despre aceasta spune fericitul Pavel: întristarea cea după Dumnezeu pocăinţă fără părere de rău lucrează, iar întristarea
lumii acesteia moarte lucrează (II Cor. 7, 10). Intristarea care lucrează neîndoielnică pocăinţă fără părere de rău celui credincios este însă supusă,
prietenoasă, smerită, blândă, plăcută şi răbdătoare, întrucât ea, venind din iubirea de Dumnezeu, are în sine toate roadele Duhului Sfânt" (Sfântul Ioan
Cassian).
„Intristarea cea după Dumnezeu înnoieşte prin lacrimi sufletul, face să se sălăşluiască grija pentru moartea şi judecata ce se apropie şi, puţin câte puţin, ne
învaţă să le aşteptăm cu dorire" (Sfântul Nil Sinaitul).
Astfel, pentru întristarea „nefericită" este caracteristică, în concepţia Sfinţilor Părinţi, aşteptarea eşecurilor din viitor ca urmare a dorinţelor pătimaşe
nesatisfăcute din trecut. Dacă una dintre formele întristării este urmare a eşecurilor din trecut, alta este constituită de aşteptarea eşecurilor, nereuşitei,
temerilor şi neliniştilor de tot felul. Această „grijă de multe" seamănă foarte bine cu starea descrisă astăzi de psihologi sub denumirea de anxietate.
Sunt oameni care traiesc intristarea cu rabdare, pocainta si rugaciune, traire care naste in cele din urma bucurie. Dar sunt si oameni care cuprinsi de
intristare, uita de Dumnezeu si de semeni si sunt intr-o permanenta stare de contrazicere, nepasare si indiferenta, stari care duc la multa tristete.
Omul din prima categorie amintita nu cauta sa puna intrebari, ci poarta intristarea multumind pentru toate. Dimpotriva, ceilalti oameni nu se mai opresc din a
pune intrebari: De ce eu? De ce mie? … Iar aceste intrebari nu-l fac mai linistit, ci il conduc pe om la disperare si deznadejde. Iar diavolul se multumeste cu
prapastia in care arunca sufletul prin deznadejde.Trebuie sa stim ca nu orice necaz care vine peste noi este o urmare a vietii noastre pacatoase. Sunt si
oameni bine placuti lui Dumnezeu care nu sunt lipsiti de incercari. Sfintii Parinti ne invata ca intristarea care nu este insotita de pocainta, nu aduce niciun folos
bun omului. Putem plange pentru propriile pacate, dar nu avem dreptul sa ne pierdem nadejdea in mila lui Dumnezeu.
Referindu-se la tristete, Sfantul Ioan Gura de Aur spune "Dumnezeu a pus tristetea in noi. Dar nu ca sa ne facem rau, la vreme si in situatii nepotrivite,
distrugandu-ne astfel sanatatea sufletului si a trupului, ci ca sa dobandim prin ea cat mai mult folos duhovnicesc. De aceea, nu trebuie sa ne intristam atunci
cand patim ceva rau, ci atunci cand savarsim ceva rau. Insa noi am facut totul pe de-a-ndoaselea. Astfel, chiar daca am savarsi nenumarate rele, nu ne
intristam, nici nu ne pare rau. Dar daca patim si cel mai mic rau, cadem in cea mai adanca mahnire si nu ne mai gandim ca tristetile sunt semnul grijii pe care
Dumnezeu o are fata de noi".Daca se va intampla sa fim cuprinsi de intristare, nu trebuie sa ne lasam coplesiti de ea, caci ea a fost ingaduita cu scopul de a
ne tine departe de pacate si de a ne pocai pentru cele rele savarsite.
Cum putem scapa de intristare
Astazi ne confruntam nu numai cu o intristare adusa de altii, ci si cu una pe care ne-o provocam noi insine. Alegem drumul grijii lumesti, drum pe care Biserica
ne cere, in cadrul Sfintel Liturghii, sa-l parasim.Am ajuns sa avem tot felul de justificari atunci cand suntem pusi in fata acestui adevar: nu mai intrebam "ce
trebuie sa facem pentru a dobandi viata vesnica".A spune ca nu mai adresam altora acest tip de intrebare pentru ca nu suntem bogati sau pentru ca Hristos nu
mai este contemporan cu noi, e o dovada sigura ca mintea s-a facut calauza spre cele rele. Nu bogatia l-a facut pe dregator sa nu-I urmeze lui Hristos (Lc 18,
18-27), ci punerea inimii sale in ea. Cat despre a spune ca Hristos a trait candva, undeva si ca astazi nu mai este prezent, dovedeste ca nu traim in Biserica.
Unde putem pune intrebarea "ce sa fac pentru a mosteni viata vesnica"? Raspunsul e simplu. In fata duhovnicului. Dar pentru multi dintre noi, raspunsul la ce
trebuie sa facem, este considerat a fi nepotrivit. Sigur, putem trai si in afara implinirii raspunsului dat de duhovnic, dar cu riscul mortii. Esential pentru om este
sa-si asume raspunsul dat. Asta ne face sa nu mai traim de sine statator. Refuzul implinirii raspunsului dat, echivaleaza cu refuzul vietii vesnice. A spune ca
pe noi ne viza alt raspuns, inseamna a ne crede altcineva.
Raspunsul Mantuitorului: "vinde tot ce ai si-Mi urmeaza" si raspunsul duhovnicului dat noua de Hristos prin el, nu inseamna a fugi de lume intr-un anumit
loc, ci este indemn in a o privi altfel. Iar cand vom avea doar aceasta privire, nu vom mai cunoaste intristarea lumii.
Acedia il netrebniceste pe om
- Gheronda, ce diferenta exista intre acedie si trandavie?
- Acedia este lenevia duhovniceasca, in timp ce trandavia se raporteaza si la suflet si la trup. Bine este insa sa nu fie nici una. De acedie si de trandavie se
molipesc uneori si sufletele care au multe conditii pentru viata duhovniceasca, care au sensibilitate, marinimie.
Diavolul nu prea are ce sa-i faca unui om indiferent. Insa un om sensibil, daca se va mahni, este cuprins apoi de acedie. Trebuie sa afle ce l-a mahnit si sa
infrunte situatia duhovniceste, pentru a-si regasi curajul si a-i porni motorul din nou. Sa ia aminte sa nu lase rani nevindecate, pentru ca dupa aceea se va
incovoia din pricina lor. Istovirea duhovniceasca, care in continuare aduce cu sine si pe cea trupeasca, il netrebniceste. Te duci la medic si acesta nu-ti
gaseste nimic, pentru ca vatamarea a pricinuit-o ispititorul. Pe cate suflete care au marinimie si sensibilitate le vad netrebnicite!
- Gheronda, ma simt istovita si nu-mi pot face deloc indatoririle duhovnicesti. Oare aceasta sa mi se traga din oboseala sau din trandavie?
- Nu spune: “Pentru pacatele mele cele multe mi se imbolnaveste trupul, slabeste si sufletul meu“?
Nu este oboseala trupeasca, ci istovire sufleteasca. Iar aceasta este mai rea decat oboseala trupeasca. Istovirea sufleteasca il „scoate din uz” pe om, care
devine ca o masina ale carei piese sunt bune, insa are motorul dezmembrat.
- Gheronda, vad ca, desi la inceput iubeam cele duhovnicesti, acum nu mai pot face nimic.
- De ce nu poti face nimic? Nu ai putere? Eu vad ca ai. Nu-ti aduci aminte cum mai demult, cand se zidea manastirea si lucrai toata ziua la constructii, cate
nevointe duhovnicesti faceai?
- Gheronda, nu cumva este de vina faptul ca sunt prinsa cu tot felul de treburi?
- Mai degraba este de vina faptul ca ai slabit nevointa. Cauta sa te calesti, sa iubesti asceza. Eu, cu jumatate de plaman, stii cate metanii fac? Nu pot sa-ti
spun. Numai atata iti spun: ca atunci cand fac rugaciunile cu siragul de metanii si cu inchinaciuni, cand imi oboseste o mana, fac cruce cu cealalta. Toate
acestea ti le spun din dragoste. Altii nu au conditiile pe care le ai tu si stii cum se nevoiesc, cum se lupta? Tu esti buna de comando. Cum de te-ai delasat in
asa hal? Eu ma voi ruga pentru tine, dar, ca sa te ajuti, trebuie ca si tu sa faci ceva. Ai inteles? In cele duhovnicesti trebuie sa te daruiesti cu totul pe sineti si
atunci vei aduce rod si in ascultarea ta.
- Gheronda, uneori, cand sunt in chilie ma cuprinde acedia.
- In chilie nu te rogi, nu citesti? Pe cat poti, sa nu lasi sa treaca timpul fara sa faci ceva. Nu te poti ruga? Atunci citeste ceva care sa te ajute in acel timp. Altfel
diavolul poate exploata starea ta apasatoare si te poate istovi cu desavarsire.
Sa nu taiem franghia
- Gheronda, dupa ce toata ziua stati de vorba cu atata lume, seara sunteti istovit, insa dimineata pe chipul Sfintiei Voastre nu se mai vede nici o urma de
oboseala, ci sunteti luminos. Cum se explica asta?
- Ei, eu nu tai franghia[2].
- Gheronda, uneori, cand din pricina ascultarii nu merg la Pavecernita si sunt foarte obosita, imi spun: „Sa ma intind putin si voi rosti Rugaciunea lui Iisus”, dar
in cele din urma ma ia somnul si nu fac nimic.
- Nu asa, binecuvantato! Chiar si atunci cand esti foarte obosita, sa nu te intinzi pe pat fara sa faci rugaciune. Sa spui un „Sfinte Dumnezeule” si Psalmul 50,
sa saruti icoana lui Hristos si a Maicii Domnului, sa faci semnul crucii pe perna ta si apoi sa te culci. Sa pui ceasul sa sune cu o ora inainte de a incepe slujba,
ca sa te scoli si sa-ti faci canonul. Este trebuinta de silire, dar s-o simti ca o necesitate, sa te silesti cu toata inima ta. “Pe datatorul de buna voie il iubeste
Dumnezeu”[3].
- Si atunci cand nu am deloc ravna?
- Sa te silesti pe tine insati sa faci ceva duhovnicesc. Sa te ingrijesti ca in fiecare zi sa faci putin studiu si putina rugaciune. Studiul, rugaciunea, psalmodia
sunt vitamine care ii trebuiesc sufletului in fiecare zi.
Sa nu lasam sa treaca ziua fara sa facem rugaciune. Imi aduc aminte ca in razboi, atunci cand treceau mai multe zile fara sa atacam, trageam in aer cateva
focuri de arma. Daca nu faceam asa, dusmanii ar fi zis: „aceia dorm” si ne-ar fi luat prin surprindere. La fel sa facem si in nevointa duhovniceasca. Daca
vreodata ne simtim istoviti si nu ne mai putem indeplini toate indato-ririle noastre duhovnicesti, sa nu taiem franghia, adica comunicarea cu Dumnezeu, ci sa
facem macar cateva metanii, cateva siraguri de rugaciuni. Adica sa tragem vreo doua rafale, ca sa nu ne robeasca tangalachi. Iar dupa ce ne vom reveni, sa
incepem iarasi nevointa noastra dupa randuiala.
Atunci cand cineva isi lasa cele duhovnicesti, daca nu face macar cateva metanii, vreun sirag de rugaciuni, se salbaticeste. Treburi poate face, rugaciune insa
nu. Vad monahi care fac tot felul de treburi fara oprire si lasa studiul si rugaciunea. „Hai s-o fac si pe asta, hai s-o fac si pe cealalta” si renunta la rugaciune,
iar in cele din urma se salbaticesc, devin ca mirenii. Am vazut argati care o zi intreaga, de dimineata pana seara, puteau sa stea in soare si sa ciopleasca sau
sa taie lemne, insa intreita plata sa le fi dat si nu puteau sa stea in biserica o jumatate de ceas, ci ieseau afara si fumau. Am observat lucrul acesta.
Cand omul nu se roaga, se departeaza de Dumnezeu si devine ca boul: munceste, mananca si doarme. Si cu cat se departeaza de Dumnezeu, cu atat mai
anevoioase devin lucrurile. I se raceste inima, dupa care nu se mai poate ruga deloc. Iar ca sa-si revina, trebuie sa i se inmoaie inima, sa inceapa pocainta,
sa se cutremure.
Sa ai dispozitie sa incepi
- Gheronda, de ce am nepasare?
- Nepăsare? Pentru ca iti lipseste păsarea. Se vede ca nu te-ai indulcit de cele duhovnicesti.
- Gheronda, dupa o perioada de nepasare, ma ajuta sa incep treptat nevointa? Adica intr-o zi sa fac un sirag de boabe de rugaciuni, a doua zi doua etc?
- Ca sa pui inceput bun, trebuie sa ai dispozitie sa incepi si sa te silesti putin pe tine insati. Chiar de-ar fi cineva frant de oboseala, daca se va sili putin pe
sine, oboseala va trece si se va simti bine. Aceasta mica stradanie pe care o face are mare importanta, pentru ca Dumnezeu nu asteapta decat dispozitia
noastra pentru ca El sa poata interveni. Si aceasta este ceea ce ne va mantui, dumnezeiasca interventie.
- Gheronda, chiar si atunci cand am timp, tot nu am pofta sa fac cele duhovnicesti.
- Ei, se intampla cateodata sa avem aceasta lipsa de dispozitie, insa este trebuinta de putina silire. Cand cineva este indispus, de obicei nu are pofta de
mancare, dar se forteaza si mananca. Are sau nu are pofta, mananca ceva usor la inceput, pentru ca altceva nu-i primeste stomacul, si incet-incet ii vine
pofta. Cum sa se puna pe picioare daca nu va manca? Asa si tu, nu trebuie sa te lasi pe tine insati prada trandaviei, pentru ca te vei distruge. Sa incepi cu
hrana duhovniceasca usoara, ca sa-ti revii treptat. Sa te straduiesti putin cate putin ca sa incepi.
- Cu adevarat, Gheronda, imi este foarte greu sa-mi incep indatoririle duhovnicesti.
- Da, pentru ca uleiurile tale sunt inghetate. Sa faci putine metanii, putin studiu, putin “Doamne Iisuse” ca sa ti se incalzeasca inima. Sa spui: “Voi face numai
cinci metanii”. Daca-ti va porni motorul, dupa aceea nu-l vei mai putea opri, ci va trebui sa-l franezi.
Sa-i dam sufletului hrana pe care o doreste
- Gheronda, atunci cand nu am pofta de cele duhovnicesti, cum sa pun inceput?
- Sa faci un lucru duhovnicesc care te multumeste si astfel iti va veni pofta si pentru celelalte. Sa intinzi masa duhovniceasca si vei afla ce alege pofta ta. Vrei
sa citesti putin? Vrei sa faci un sirag de „Doamne Iisuse”? Vrei sa faci un Paraclis? Vrei sa citesti la Psaltire sau sa faci cateva metanii? Daca nu ai pofta de
nimic, ei, atunci iti trebuie bataie.
- Gheronda, pot sa incep de la lucru de mana?
- Poti, dar in acelasi timp sa rostesti si „Doamne Iisuse”.
- Dar nu cumva, facand ceea ce ma multumeste, fac voia mea?
- Asculta, in cele duhovnicesti trebuie sa-i dam sufletului hrana pe care o doreste si o cere el singur. Asa se indulceste, se hraneste si este indemnat sa faca
mai multe nevointe duhovnicesti. Vezi, atunci cand ne imbolnavim si organismul cere ceva, ii dam ceea ce cere, ca sa ne facem bine. Cand eram mic m-am
imbolnavit de anemie si ceream sa mananc lamaie. Parintii mei, nestiind daca am voie sa mananc lamaie, nu mi-au dat, ci asteptau sa vina medicul. In cele
din urma, cand a venit medicul, mi-a recomandat sa mananc lamaie, pentru ca organismul meu avea nevoie de vitaminele pe care le contine lamaia.
- Gheronda, in aceasta perioada, pentru a infrunta nepasarea, m-am straduit sa respect un program.
- E bun programul, insa mai intai trebuie sa intre in lucrare inima si apoi programul.
- Gheronda, n-ar fi bine sa-mi randuiti Sfintia Voastra un program?
- Programul pe care ti-l randuiesc este sa faci lucrul duhovnicesc care te multumeste. Sa nu te stresezi, ci sa cercetezi de ce fel de hrana duhovniceasca are
nevoie sufletul tau si pe aceasta sa i-o dai. Cand simti nevoia sa canti, sa canti; cand te atrage studiul, sa citesti; cand te atrage Rugaciunea lui Iisus, sa
rostesti Rugaciunea. Sa faci orice alt lucru duhovnicesc doresti, numai sa nu te constrangi pe tine insati. Cred ca ai inteles. Sa procedezi in felul acesta acum,
la inceput, pana ce ti se va indulci sufletul, dupa care vei intra intr-o randuiala duhovniceasca care te va trage de la sine. Nu te nelinisti, caci, cu Harul lui
Dumnezeu, va porni motorul tau si vei alerga.
Sa ne rugam din marinimie
- Gheronda, cum va mai puteti ruga cand sunteti atat de obosit?
- Pe mine rugaciunea ma odihneste. Si am vazut ca numai rugaciunea il odihneste cu adevarat pe om. Cand ea se face din inima, alunga si oboseala si
somnul si foamea, pentru ca sufletul se incalzeste, dupa care nu mai vrei nici sa dormi, nici sa mananci. Traiesti intr-o stare mai presus de fire si te hranesti in
chip diferit; te hranesc cele duhovnicesti.
- Gheronda, nu am dragoste de rugaciune.
- Inca nu ti s-a incalzit inima si rugaciunea nu se face dintr-o nevoie launtrica. Le faci pe toate sec, militareste. Cum iti incepi rugaciunea?
- Incep, Gheronda, cu gandul ca trebuie sa ma rog pentru mine si pentru toti.
- Ah, ce ciudata mai esti! La tine totul e cu „trebuie”. „Trebuie sa ma rog, trebuie sa fac cele duhovnicesti, trebuie, trebuie…”, si te zoresti. Este bine ca exista
inlauntrul tau aceasta putere, dar sa incepi cu un gand smerit, cu o durere. Sa te straduiesti sa te doara inima si atunci nu te vei zori, ci vei simti bucurie, va
exista inlauntrul tau veselie.
- Gheronda, simt in sufletul meu o constrangere. Nu exista inlauntru meu intraripare duhovniceasca.
- Te bucuri cand te rogi? Mi se pare ca te zoresti putin. Pornesti cu marinimie sa faci ceva, dar, fara sa-ti dai seama, intra si putin egoism. „Sa fac atatea
metanii, spui, sa fac atatea siraguri de Doamne Iisuse, sa maresc numarul de metanii, sa maresc numarul de rugaciuni”. Si toate acestea nu le faci pentru
dragostea lui Dumnezeu sau pentru cineva care are nevoie, ci doar asa, ca sa faci multe, sa te sfintesti. Adica nu spui cu smerenie: „De vreme ce Dumnezeu
a spus: «Fiti sfinti»[4], voi face si eu ce pot”, ci mergi cu o logica seaca: „Trebuie sa ma sfintesc”.
- Gheronda, cum sa ma fortez sa ma rog?
- De ce sa te fortezi sa te rogi si sa nu te rogi din marinimie?
- Si cum sa fac asta, Gheronda?
- Daca te vei gandi la binefacerile lui Dumnezeu, te vei gandi si la Dumnezeu, la Binefacatorul tau, si vei constientiza nerecunostinta si pacatosenia ta, dupa
care vei cere mila Lui. Cand simte cineva marile binecuvantari ale lui Dumnezeu, se intareste, i se incalzeste inima si ajunge si la rugaciunea neincetata.
Raspandirea in rugaciune
- Gheronda, cand imi fac rugaciunea la chilie, stau tare nelinistita ca nu cumva vreo sora sa deschida usa si astfel sa-mi pricinuiasca raspandire.
- Eu, daca sunt in stare de rugaciune si deschide cineva usa, prefer sa ma loveasca cu securea in cap, decat sa ma vada in acea clipa cand ma rog. Este ca
si cum ai zbura si vine unul si-ti taie aripile. Voi nu ati trait inca stari duhovnicesti in vremea rugaciunii ca sa intelegeti cat il costa pe cineva sa-l deranjati in
timp ce se roaga. Nu ati simtit aceasta partasie cu Dumnezeu, cand omul se ridica oarecum de pe pamant. Daca ati fi avut astfel de experiente, i-ati fi
respectat pe ceilalti cand se roaga. Daca ar fi existat aceasta sensibilitate duhovniceasca, ati fi cugetat: „Cum sa-l intrerup pe celalalt in vreme ce se roaga?”.
Ati fi inteles ce mare paguba ii pricinuiti si ati fi luat aminte. Nu spun sa luati aminte cu stres si cu silire, ci cu respect fata de cel care comunica cu Dumnezeu.
Dar daca nu exista aceasta sensibilitate duhovniceasca, sa existe cel putin sensibilitatea lumeasca, in sensul ei cel bun. Sa va obisnuiti sa bateti la usa si sa
spuneti cu voce tare: „Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”, ca celalalt sa poata sta
linistit si nu sa fie mereu cu frica ca se deschide usa. Altceva este sa ma aflu in stare de veghere duhovniceasca si altceva e sa stau mereu nelinistit ca nu
cumva cineva sa-mi deschida usa. Asta oboseste, te zdrobeste.
- Gheronda, se poate ca vreo sora sa faca aceasta din simplitate?
- Nu este simplitate ca o sora sa bata in usa alteia si, fara sa auda „Amin”, sa deschida si sa intre inauntru. Ma mir ca faceti una ca aceasta! Se poate ca
cealalta sora sa planga in rugaciune si sa nu vrea sa fie vazuta. Eu, cand merg la vreo chilie vecina si aud ca citesc slujba Vecerniei, stau si un ceas afara in
frig si spun „Doamne Iisuse”, ca sa nu-i intrerup si sa taie din slujba. Cum sa deschid usa cand ii aud psalmodiind? Cum sa intru? Daca intru, este ca si cum
as avea dreptul s-o fac. Se poate ca aceia sa-mi dea acest drept, insa eu nu fac aceasta. Vine din egoism, ca si cum eu sunt cineva si nu tin cont de celalalt.
Sa existe aceasta sensibilitate launtrica. Odata, cand eram la Sinai, am vazut doi copii de beduin, un baiat si o fetita, rugandu-se pe drum cu comboloiul[5].
Atunci eu m-am oprit si m-am retras incet, asteptand sa-si termine sarmanii copilasi rugaciunea si abia apoi sa-mi continui drumul, pentru ca nu exista alta
trecere.
- Gheronda, de indata ce incep sa ma rog, imi vin in minte obligatiile care mi-au ramas neindeplinite la ascultare.
- Nici eu, cand am obligatii neimplinite, nu ma pot linisti. De aceea, daca vrei sa nu ai raspandire in vremea rugaciunii, sa-ti pui in randuiala repede obligatiile
tale si numai dupa aceea sa incepi rugaciunea, spunand in mintea ta: „Spre deosebire de sufletul meu, toate se afla in buna randuiala. Ia sa ma ingrijesc sa-l
pun in randuiala si pe el”.
- Gheronda, ma gandesc ca, daca as fi avut vreo greutate in viata, aceasta m-ar fi ajutat sa sporesc in rugaciune.
- Ce vorbesti? Trebuie sa fie razboi, ca sa-L cauti pe Hristos? O stare duhovniceasca exterioara buna este cea mai buna conditie pentru o stare
duhovniceasca launtrica buna. Rugaciunea cere ca cel ce se roaga sa fie neraspandit in cele exterioare si aranjat in cele launtrice. Neraspandirea ajuta mult
in viata duhovniceasca.
Trimiteti somnul la cei care nu pot sa doarma
- Gheronda, de ce motaiesc atunci cand ma rog?
- Nu traiesti intens. Ai slabit nevointa, iar acum mergi impinsa din spate. Daca esti nelinistita din cauza unei probleme care te preocupa, mai poti sa dormi?
Vezi, unul din recunostinta fata de binefacatorul sau poate sa nu doarma o noapte intreaga, ca sa faca rugaciune pentru el. Dupa aceea trebuie sa cugete:
„Bine, pentru omul care mi-a facut bine am privegheat, dar pentru Dumnezeu, Care S-a rastignit pentru mine, nu pot sa priveghez ca sa-I fac pe plac?”.
- Gheronda, se poate ca toropeala sa provina din slabiciune trupeasca?
- Da, uneori toropeala vine si din istovire, din hipotensiune sau din hipotermie etc. Sa afle fiecare pricina si sa procedeze ca atare.
- Gheronda, cum se poate sa-l ia somnul pe cineva, desi se roaga cu durere pentru o problema?
- Daca, intr-adevar, exista durere pentru acea problema, atunci nu-l prinde somnul pe om. Este nevoie insa sa se sileasca putin pe sine. Daca atunci cand se
roaga este in chilie, sa arunce putina apa pe fata, ca sa plece somnul.
- Ma cuprinde motaiala la privegheri. Ce sa fac?
- S-o zdrobesti. In biserica omul motaie pentru ca se linisteste sufleteste si oboseste trupeste. Dar cand te straduiesti sa nu te ia somnul, atunci acesta
cedeaza si pleaca. Desigur, dupa vreo doua-trei ceasuri iarasi motai, insa somnul acesta este greu si-l alungi cu mai multa greutate. Dar cu staruinta este
alungat si el. Daca pleaca primul si al doilea tren al motaielii, s-a terminat, somnul a plecat.
- Gheronda, se poate ca la o priveghere sa ma straduiesc si doua ceasuri ca sa alung somnul.
- De ce nu-l trimiti la spitale, la psihiatrii? Sa spui: „Dumnezeul meu, daruieste somn tuturor celor care nu pot dormi, fie pentru ca sufera, fie pentru ca au
nervii incordati”.
Sa faci din somn o tableta si s-o trimiti, prin rugaciune, tuturor celor care nu pot dormi si se chinuiesc, sarmanii, iar tu zi si noapte sa-L slavesti pe Dumnezeu.
Note:
[1] Al doilea tropar de la Marimurile Paraclisului Mare si Mic al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.
[2] Staretul se refera la comunicarea cu Dumnezeu, la rugaciune.
[3] II Corinteni 9,7.
[4] 1 Petru 1,16. Vezi si Levitic 20,7 si 20,26.
[5] Obiect constituit din margele (chihlimbar, sticla, metal etc.) insirate pe ata sau prinse pe un lantisor subtire, care sunt legate la capete printr-un nod.
Aceste margele sunt miscate incet cu degetele de la un capat la altul, ca o indeletnicire placuta in vreme de plictiseala.
Fiecare virtute are in umbra ei slava desarta
A observat cineva din cei ce pot sa vada si vazand a povestit urmatoarele: Sezand eu in adunare, au venit dracul slavei desarte si dracul mandriei si s-au asezat in amandoua
partile mele. Si unul mi-a impuns coasta cu degetul lui iubitor de slava desarta, indemnandu-ma sa spun oarecare vedere sau lucrare pe care am savarsit-o in pustie. Si dupa ce
l-am departat pe acesta zicand: "Intoarca-se inapoi si sa se rusineze cei ce-mi graiesc mie rele», repede cel de la stanga imi sopti la ureche: «Bine, bine ai facut si mare te-ai
facut, biruind pe maica cea preanerusinata". Catre acesta, continuand indata partea urmatoare a stihului, am zis: "Intoarca-se rusinati cei ce-mi graiesc mie: bine, bine".
(Sfantul Ioan Scararul) Slava desarta devine in complexitatea sa un sentiment puternic si violent care il subjuga pe om intunecandu-i dreapta judecata si il supune
unei permanente suferinte.
In manifestarea ei, este descrisa de Sfantul Ioan Casian, ca avand multe forme si chipuri. Intr-una dintre ele, se defineste prin lauda cu bunurile pe care un
om le are sau pe care crede ca le are si doreste sa fie apreciat, admirat, stimat, laudat, intr-un cuvant sa fie slavit de ceilalti oameni. Bunurile care-l fac pe
vanitos sa se mandreasca, sunt bunuri trupesti, pamantesti pentru care el asteapta de la oameni laude si aprecieri. Vanitosul se poate astfel lauda, asteptand
admiratia celorlalti cu darurile sale naturale, ca frumusetea reala sau inchipuita a trupului sau a glasului sau cu puterea si inteligenta sa, cu tot ceea ce
contribuie la o infatisare frumoasa: haine luxoase, parfumuri, podoabe. De asemenea, se poate lauda cu indemanarea sau cu priceperea sa intr-un anumit
domeniu. Slava desarta, il face pe om sa se mandreasca si sa vrea sa fie admirat pentru bogatiile si bunurile materiale pe care le-a dobandit. Din acest motiv,
poate determina dorinta omului de imbogatire, pentru ca slava desarta si iubirea de arginti se nasc una pe alta, caci cei ce iubesc slava desarta se silesc sa
se imbogateasca, iar cei ce s-au imbogatit doresc sa fie slaviti, ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul.
Aceasta patima il face pe om sa ravneasca la situatii si ranguri sociale inalte si determina alte doua patimi pe care Sfintii Parinti le numesc iubirea de
stapanire si duhul iubirii de stapanire. Astfel cel care detine puterea, robit de slava desarta va dori lauda si admiratia oamenilor si se va stradui sa placa
acestora pentru a intretine si a spori admiratia, pentru a pastra puterea si pentru a beneficia de aceasta.
O alta forma de manifestare mai subtila, deoarece este detasata de bunurile materiale, este vanitatea care rezulta din ingamfarea cu calitatile intelectuale:
inteligenta, imaginatia, memoria, dar si cunostintele dobandite cu inalta invatatura, o buna stapanire a limbilor straine, cu talentul de a vorbi sau a scrie bine.
Toate acestea duc catre dorinta de a fi admirat si laudat de ceilalti. Ambitiile in domeniul intelectual si cultural ca si in cel politic sau financiar, sunt de cele mai
multe ori produse de aceasta patima.Dupa cum ne spune Sfantul Ioan Casian mai exista si forma in care omul se mandreste pentru cele spirituale si ascunse
din dorinta de lauda desarta. El se mandreste in sinea lui, sau inaintea oamenilor cu virtutile sale, asteptand pentru aceasta admiratia si laudele celorlalti.
Aceasta patima, are o putere neobisnuita deoarece greu se scapa de gandul slavei desarte, caci ceea ce faci ca sa te cureti de el devine pricina pentru alta
slava desarta, concluzioneaza Sfantul Evagrie.
Slava desarta este privita de Sfintii Parinti ca o boala si o forma de nebunie. Atunci cand Sfantul Apostol Pavel ne-a facut cunoscut ca este o nebunie sa se
laude omul pe sine insusi, si mai apoi Sfantul Ioan Gura de Aur a spus ca duhul slavei desarte il scoate pe om din fire, iar dupa ce a pus stapanire cu totul pe
sufletul lui ii tulbura mintea si-l face sa aiureze. Caracterul patologic al slavei desarte ca si in cazul celorlalte patimi, consta in pervertirea atitudinii firesti si
normale pe care Dumnezeu a sadit-o in om, pentru ca el sa nazuiasca spre slava Dumnezeiasca. Caci prin fire se afla in suflet poftirea slavei dar a celei de
sus, ne invata Sfantul Ioan Scararul.Deosebirea intre cele doua feluri de slava, cea care vine de la Dumnezeu si cea care vine de la oameni se face in
majoritatea textelor sfinte: “cei ce se lauda, in Domnul sa se laude”, ca a te lauda in afara Lui este primejdios, ne sfatuieste Sfantul Apostol Pavel. Slava pe
care omul o primeste de la Dumnezeu prin unirea cu Hristos, este singura marire adevarata, este singura reala, veritabila, absoluta, eterna, este adevarata
slava care se cuvine omului, pentru ca are suflet viu. Indepartandu-se de Dumnezeu prin pacat, omul a incetat sa mai tinda spre aceasta slava, continuand
insa sa ravneasca slava, si-a cautat in lumea materiala implinirea acestei dorinte si astfel a pus lauda dupa trup in locul slavei ceresti pe care nu mai este in
stare s-o vada si s-o doreasca. Omul folosindu-se de virtutile pe care le are sau chiar de bunurile materiale pe care le poseda pentru propria sa lauda,
amestecand mandria cu slava desarta, ajunge la ingamfare. Astfel, aceasta il arunca pe om in amagire si delir.Acestea fiind efectele bolnave care ii
indreptatesc pe Sfintii Parinti s-o numeasca nebunie, iar cel inrobit de ea incepe sa se increada in oameni de la care asteapta stima, admiratie si laude.
Necunoasterea scopului existentei omului pe pamant, sta la originea slavei desarte, ce naste amagirea in sufletului celui ce o doreste si care nu cunoaste
nimicnicia acesteia si a lucrurilor cu care se mandreste, purtandu-se ca si cum aceasta ar avea o valoare absoluta si eterna, in timp ce ele sunt desarte si
trecatoare.
Sfintii Parinti o aseamana cu floarea ierbii, cu visurile, cu umbra si cu toate celelalte lucruri repede trecatoare si nestatornice. Toate onorurile si maririle din
lume, nu sunt altceva decat vorbe si numai vorbe. Cum poate fi atunci omul atat de nebun, incat sa alerge dupa vorbe goale si sa iubeasca fantasme de care
ar trebui mai curand sa fuga. Pentru ce iubiti desertaciunea si cautati minciuna?
Slava desarta ofera o viziunea falsa asupra realitatii, deoarece omul vede lucrurile total opuse: mintea se inseala in aprecierile pe care le face, iar cel atins de
aceasta patima isi pierde luciditatea si nu se deosebeste cu nimic de un nebun. Prin ea, omul isi atribuie calitati si virtuti pe care nu le are, dar nu-si vede
pacatele si viciile pe care le are in suflet. Tot asa se amageste atunci cand se mandreste cu virtutile pe care intr-adevar le-a dobandit, deoarece se priveste
pe sine ca izvorul si detinatorul acestor virtuti, in vreme ce ele sunt darul Lui Dumnezeu. Iubirea de slava, il face pe om sa caute cu orice pret admiratia si
laudele semenilor sai si astfel sufletul lui devine plin de neliniste si grija si se agita peste masura pentru ele. Daca nu le obtine, atunci nelinistea sporeste si
mai mult. De cele mai multe ori, acesti oameni nu numai ca nu primesc atentia si admiratia asteptate, dar ajung la un rezultat contrar. In cel mai bun caz, in
locul admiratiei, intalnesc indiferenta, insa mai rau este ca ajung chiar sa trezeasca in semenii lor, ura, invidie si gelozie, starnesc critici si batjocura. O
asemenea situatie face sa apara in sufletul omului, tristete si neliniste, pentru ca nu dobandeste nici placerea pe care o cauta si nu are nici relatii armonioase
cu cei din jur, deoarece trezeste agresivitatea acestora. Un alt efect al slavei desarte, este ca il transpune pe om intr-o lume ireala si sub inspiratia ei nefasta,
el isi imagineaza ca are tot felul de calitati, si merite, multe bunuri, se vede pe sine in situatiile si in pozitiile cele mai inalte care ii aduc admiratia si laudele
celorlalti. Aceasta situatie, aduce dupa sine instrainarea omului de realitatea in care traieste, ii paralizeaza puterea de viata, aducandu-i sufletul intr-o stare de
amortire. Acest proces de inchipuire, poate sta la originea unor accese de delir sau a halucinatiilor, asa cum constata Sfantul Evagrie ca, inceputul ratacirii
mintii este slava desarta.Ea deschide poarta tuturor celorlalte vicii. Sfantul Marcu Ascetul o numeste pricina a tot pacatul, pentru ca aduce in suflet mandria,
judecarea si defaimarea aproapelui, impietrirea inimii, neascultarea, ura, invidia, certurile, minciuna, vorbele desarte, frica, desfranarea, pasiunea pentru bani
si avutie, si asa cum am aratat: tristetea.Sa incercam sa tinem inchisa poarta sufletului pentru patimile care ne pot distruge sanatatea si viata, dar sa o
deschidem larg, pentru binecuvantarile pe care ni le da Dumnezeu, caruia sa-I cerem ajutorul si sa-I multumim, si slava sa-I inaltam neincetat: “Dumnezeul
meu, cred intru Tine si ma rog Tie, intareste-mi credinta, Te iubesc ca pe intaiul meu inceput, si Te doresc ca pe cea mai inalta dorinta a mea. Iti multumesc,
ca binefacatorului meu Cel vesnic, Te chem ca pe prea puternicul meu ajutor, ajuta-ma sa cunosc cat de mici sunt bunatatile pamantesti si cat de nepretuite
sunt cele ceresti. Cat de scurt este timpul acestei vieti si cat de nemarginita este vesnicia. Amin“.
Nu este om care sa nu fie atins de slava desarta. Cred ca este una din bolile cele mai raspandite ale vremurilor din urma.
« De ochii lumii »
Suntem inlantuiti de acest pacat. Nu putem sa facem un pas fara sa ne gandim la « ochii lumii ». « Ce ar gandi X sau Z daca as face/ zice asta ? » « Cum ar
reactiona X sau Z daca as face nu stiu ce miscare ? » Toata viata noastra pare sa fie o suita de ganduri si actiuni numai «de si pentru ochii lumii». Nu ne mai
putem auzi si intelege propriile dorinte si nevoi din cauza gandului la ceilalti. Luam decizii si ne educam copiii in acest duh urat mirositor al slavei desarte. «
cand faci asa, dai impresia de… », « nu te mai purta asa, zice lumea ca… » « Dar Ioneasca ce nota a luat ? » « Ce-o sa zica vecina daca te vede cu X ? » si
multe alte exemple de replici ale parintilor spuse copiilor lor, care ii invata pe acestia sa aiba ca reper « ochii lumii » mai degraba decat pe Hristos si propria
constiinta. De cate ori nu am auzit si noi cuvintele acestea din gurile parintilor sau fratilor sau chiar prietenilor nostri ? Traim (sau supravietuim) pe un pilot
automat in care facem lucruri si mai ales zicem cuvinte fara sa ne mai gandim care este rostul si folosul lor real ci doar pentru a placea celuilalt, sau a ne
compara cu el.
« Slava desarta » cea buna
Exista totusi in Vechiul Testament un loc unde apare aceasta frica de « ce va spune lumea », cand israelitii Il roaga pe Domnul : « Scoala, Doamne, pentru ce
dormi ? ». Parintele Paisie Aghioratul comenteaza asfel: « Cu ce simplitate si ce smerenie, dar si cu ce indrazneala au spus: Doamne, ce vom spune
neamurilor? Ne-ai izbavit din Marea Rosie si acum sa murim in pustie, sau sa ne omoare cei de alt neam? Sa ne facem de ras?” Dar acest strigat al lor a fost
unul cu smerenie si simplitate pentru a induiosa pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, exista totusi o gandire la „ochii lumii” buna, crestineasca. Maica Siluana, intr-o
conferinta, sfatuieste toti crestinii ca atunci cand se intorc de la Biserica, chiar daca au o nemultumire, o suparare ceva, sa zambeasca, sa Il roage pe
Dumnezeu: „Doamne, pune tu zambet pe fata mea pana ajung in camera mea”, „si acolo poti sa plangi cat vrei”, continua maica. Ce or sa zica necredinciosii
daca ne vad si pe noi credinciosii ca venim suparati sau intristati de la Biserica. „Uite, ma, asta se duce la biserica si tot trista e! De ce sa ma duc?” Asa si
israelitenii se temeau sa nu cumva sa rusineze credinta lor, pe Dumnezeu in care credeau ei, si nicidecum nu au zis asta din slava desarta. „Daca ne aflam si
noi intr-o situatie grea si n-o infruntam duhovniceste, atunci mirenii ne vor spune: “Unde este rugaciunea voastra? Spuneti ca va rugati, dar ce faceti?” Ne
facem de ras” mai zice Parintele Paisie. Problema este ca, asa cum spun Sfintii Parinti, acest pacat este atat de subtil, incat se insereaza pe negandite, cand
te astepti mai putin. In aspectul exterior pare ca se ascunde cel mai mult. Poate ca de aceea, vesmantul monahului, adica cel care a hotarat sa se rupa cu
totul de lume este o haina neagra si neinteresanta, tocmai pentru a arata ca el, cu trupul a murit pentru aceasta lume. Moda poate fi un pericol si ii poate
atrage in capacana si pe crestini. Daca, de exemplu, ti-ai luat o camasa noua si mai scumpa, parca nutresti o asteptare ascunsa sa fii observata sau in orice
caz placuta mai mult, si iti da o oarecare importanta. Sigur, se poate intampla si vice-versa, sa ai niste haine mai rele si tot sa te mandresti, spunand ca « ce
cuvios » esti tu. Asa-i de perfid acest pacat! De aceea, este bine sa pastram calea de mijloc si aici, si sa purtam niste haine modeste, simple, fara a atrage
atentia cu nimic, nici in bine nici in rau.
Ma uit in jur si caut sa vad un om care nu cauta aprecierea, aprobarea, ochii celuilalt. Un om care sa se simta bine in el, numai el cu Dumnezeu. Deodata, vad
in biserica, pe culoarul care este de obicei lasat liber intre credinciosii din dreapta si credincioasele din stanga, o fata care se straduieste sa iasa din
aglomeratie, afara. Ma uit la ea : modestia i se citeste pe fata. O modestie atat de autentica nu am vazut in viata mea! Un fel de intelegere profunda a vietii
amestecata cu un soi de resemnare si de multumire de a sta inauntru, in sine, i se zugravea pe chip. A fost vorba doar de cateva clipe, dupa aceea a
disparut. M-am uitat indelung la ea. Primele mele ganduri au fost: « niciun pic de slava desarta la omul acesta… » O fi fost, poate, doar o « masca » de
moment, cine stie ce ganduri avea atunci acea fata, decat Dumnezeu ? Stiu doar atat, ca am vazut pentru putin timp proiectia unui chip lipsit de grija de «
ochii lumii » si asta mi-a dat pace si bucurie.Sa Il rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne dea autenticitate in gesturi, in cuvinte si o inima sincera si curata!

Sa priveghem in toata vremea si sa dormim atat cat sa tinem trupul

TEMA 13
Trebuie să priveghem în toată vremea şi să dormim atât cât să ţinem trupul. Şi cum că începătorii în nevoinţă trebuie să deprindă privegherea chiar şi prin
unele lucruri neobişnuite.
1. Din Viaţa Cuviosului EfremAdeseori nopţile îl primeau pe marele Efrem priveghind şi iarăşi trezvitor îl predau luminii zilei; zici că îl pândea pe stăpânitorul
întunericului, nu cumva să îl prindă legat cu somnul, şi de aceea veghea aşteptând atacul aceluia. Ii ajungea foarte puţin somn, numai cât să guste şi nu să se
sature; şi atât cât era de neapărată trebuinţă ca să îi ţină şi să îi întărească trupul chinuit de multă sudoare şi osteneală. Erau şi multe altele cele care făceau
somnul să fugă de la ochii lui, însă mai ales culcarea pe pământ, vieţuirea aspră, reaua-pătimire şi topirea de tot felul a trupului.
2. Din Viaţa Sfântului PahomieCuviosul Palamon, învăţătorul marelui Pahomie, dacă vreodată îl vedea pe Pahomie îngreuiat de somn în vremea rugăciunilor
de noapte, ieşea cu el în munte şi, luând de acolo nisip în coşuri, îl duceau dintr-un loc într-altul şi îl deşertau, gătind prin aceasta trupul şi mintea îngreuiată
să fie cu trezvie la rugăciune şi psalmodie. Ii spunea Bătrânul: „Fii cu trezvie, Pahomie, ca nu cumva să te ispitească ispititorul şi osteneala noastră să se facă
în deşert”.
Pahomie obişnuia ca, atunci când stătea la rugăciune, să îşi întindă mâinile şi să nu le coboare câtuşi de puţin; ci chinuind trupul cu întinderea mâinilor, ca
spânzurat pe cruce, să îşi întoarcă sufletul spre trezvie.
3. Din PatericSpuneau despre Avva Sarmata că într-atât biruise somnul, prin post neîncetat şi înfrânare, încât de îi zicea: „Du-te!”, se ducea; şi când îi zicea:
„Vino!”, venea.
4. A lui Avva IsaiaFrate, fă-ţi privegherea ta întru bună rânduială şi nu-ţi lipsi trupul de nevoia lui, ci plineşte-ţi rugăciunile cu măsură şi cunoştinţă, ca nu
cumva de la multa priveghere sufletul să ţi se întunece şi să fugă din arena de luptă. Iţi e de ajuns o jumătate de noapte pentru cele duhovniceşti şi o jumătate
pentru odihna trupului. Căci îndestularea de somn este tulburare a patimilor în trup, în vreme ce privegherea cu măsură este mântuire a inimii. Somnul pe
săturate îngroaşă inima, iar privegherea cu măsură o subţiază. Mai bine să dormi cu tăcere şi cunoştinţă decât să priveghezi cu vorbiri deşarte.
5. A lui Avva IsaacSă nu socoteşti, o, omule, că în toată lucrarea monahilor e vreo petrecere mai mare decât privegherea din vremea nopţii. Căci cu adevărat,
fraţilor, dacă nevoitorului, adică isihastului, nu i se face împrăştiere a minţii şi tulburare întru grija celor ale vieţii, ci se păzeşte de lume, îngrijindu-se de
lucrarea privegherii şi de sporul care vine din aceasta, mintea lui va zbura în scurtă vreme ca înaripată, se va înălţa spre Dumnezeu şi va vedea, atât cât e cu
putinţă, frumuseţea şi slava Acestuia; se va umple grabnic de cunoştinţă mai presus de înţelegere omenească şi, făcându-se uşoară şi sprintenă, va petrece
pururi întru cele înalte.
Pe monahul care stăruie în priveghere cu dreaptă socoteală a minţii să nu-l vezi ca purtător de trup, ci ca pe un înger, de vreme ce plineşte lucrarea cetei
îngereşti şi poate nici nu-i foarte departe de vrednicia aceleia. Căci e cu neputinţă ca cei care vieţuiesc pururi întru această petrecere să nu se învrednicească
şi de mari daruri de la Dumnezeu, pentru postul lor, pentru vegherea inimii, pentru paza plină de grijă a minţii către Dumnezeu şi pentru înstrăinarea de
gânduri deşarte, lucruri care gătesc omului, prin priveghere, rugăciune curată.
Sufletul care se osteneşte şi străluceşte întru petrecerea aceasta a privegherii va avea ochi de heruvimi, ca să privească şi să vadă pururi vedenia cerească.
Trebuie deci ca cel care cu dreaptă socoteală şi cunoştinţă a ales această minunată lucrare, să facă în aşa fel încât cugetării de noapte să-i urmeze şi
plugăria de zi a căldurii inimii, ferindu-se de tulburarea şi grija lucrurilor dinafară, şi mai ales dacă se nevoieşte de unul singur; şi îndrăznesc să spun că, în
scurtă vreme, se va cuibări la pieptul lui Hristos.
Cel ce nu se îngrijeşte de luarea aminte şi paza minţii, nu ştie pentru ce se osteneşte şi se înfrânează la somn. Se chinuieşte cu stihurile şi cu truda limbii,
fără să-i fie mintea la psalmodie şi rugăciune, ci doar ca purtat de obişnuinţă, fără dreaptă socoteală. Şi dacă lucrurile nu stau aşa, precum am zis, cum se
face că unul ca acesta, deşi seamănă necontenit şi se osteneşte cu privegherea, e lipsit de a secera din semănăturile lui rodiri bogate? Dacă, în loc de grijile
fără rost, s-ar fi îndeletnicit ziua cu citirea sfintelor Scripturi şi cu râvna de a-I plăcea lui Dumnezeu, ferindu-şi inima de grija pentru cei din afară, ar fi găsit nu
după multă vreme rod pârguit al unor asemenea lucrări.
Pentru ce dar îţi chiverniseşti cele ale tale aşa, fără dreaptă socoteală, noaptea întreagă stând la slujbă, chinuindu-te întru cântări şi rugăciuni, însă fără să te
îngrijeşti, nici să te sârguieşti a fi învrednicit de harul lui Dumnezeu, care vine tuturor celor ce rău-pătimesc cu dreaptă socoteală? E limpede de aici că
vieţuieşti fără dreaptă socoteală şi nu ştii pentru ce trebuie să vegheze monahii.
Iata, Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind. Iar nevrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al
meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, pentru ca mortii sa nu te dai si afara din imparatie sa ramai. Ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul
nostru; pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi .
Răbdarea este o virtute care constă în puterea de a îndura greutăţile şi neplăcerile vieţii, de a aştepta în linişte evenimentele vieţii şi intrarea
în împărăţia lui Dumnezeu. Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul prielnic în care cuvântul lui Dumnezeu face roadă. Pierderea răbdării
poate duce la revolta faţă de Dumnezeu. Înţelepciunea, dragostea şi necazurile, ca încercări ale credinţei, aduc răbdare. Nădejdea creştină, care
vizează lucrurile nevăzute, şi anume împărăţia lui Dumnezeu, necesită răbdare prin însăşi natura ei. Creştinul trebuie să fie răbdător şi neclintit în
crâncene încercări ca Iov , răbdător ca prigoniţii apostoli, sau ca Hristos care, nevinovat fiind, a răbdat moarte de ocară pentru a ne curăţa
de păcate. Creştinul trebuie să fie conştient că prin credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele căci ,,cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit”.
Sfântul apostol Pavel ne arată că răbdarea este o roadă a Duhului alături de alte virtuţi în timp ce păcatele sunt fapte ale firii pământeşti. [1] Ea este o
podoabă a sufletului. [2] Răbdarea este mediul prielnic în care cuvântul lui Dumnezeu face roadă însutită, aşa cum vedem în pilda semănătorului cu
sămânţa căzută pe pământ bun care-l simbolizează pe cel ce aude Cuvântul şi îl ţine într-o inimă bună şi curată. [3] Dacă omul îşi pierde răbdarea, el
poate vorbi chiar împotriva lui Dumnezeu, cum face poporul evreu, care îşi pierde răbdarea pe drum, şi se văicăreşte de ,,mâncarea
proastă”(mana), de care se scârbise, şi de condiţiile vitrege prin care trece, motiv pentru care Dumnezeu chiar îi pedepseşte cu moartea pe mulţi
dintre ei, trimiţându-le nişte şerpi veninoşi. [4] Apostolul Iacov le spune fraţilor săi să privească ca pe o mare bucurie când trec prin diferite
încercări, ca unii care ştiu că încercarea credinţei lor lucrează răbdare iar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea pentru ca să fie
desăvârşiţi, întregi şi să nu ducă lipsă de nimic. [5] Apostolul Pavel spune şi el că ,,ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul
aduce răbdare/răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” [6] , iar în altă parte spune:,, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi
răbdători în necaz, stăruiţi în rugăciune”[7]
Ispita, întotdeauna după puterile noastre, poate fi răbdată
Apostolul Pavel ne asigură că,, Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul
să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda”[8]
Nădejdea lucrurilor nevăzute necesită răbdare prin natura ei
Apostolul Neamurilor ne arată că nădejdea creştină, care vizează lucrurile nevăzute, şi anume împărăţia lui Dumnezeu, necesită răbdare prin însăşi natura ei.
[9]

Modele de răbdare
Creştinul trebuie să fie îndelung-răbdător ca plugarul, care aşteaptă roada scumpă a pământului, până primeşte ploaie timpurie şi târzie[10], răbdător şi neclintit
în crâncene încercări ca Iov[11], răbdător ca prigoniţii apostoli[12], sau să aibă răbdarea sfinţilor [13], sau să se asemene cu Hristos care, nevinovat fiind, a răbdat
moarte de ocară pentru a ne curăţa de păcate.[14] Creştinul adevărat va lua aminte la infinita răbdare, bunătate şi îngăduinţă a lui Dumnezeu, care, uneori,
întârzie făgăduinţa pedepsirii celor răi pentru că vrea ca toţi să se pocăiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, aşa cum ne încredinţează apostolii Pavel
şi Petru.[15] Dumnezeu este răbdător o vreme cu păcătoşii în timpul vieţii acestora pentru că vrea să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea pedepsindu-i,
ca parte a planului Său. Astfel Dumnezeu a ridicat pe Faraon împotriva poporului evreu pentru a-Şi arăta puterea şi a face vestit  Numele Său în tot pământul,
scrie apostolul Pavel romanilor.[16] Proorocul Isaia ne arată că Dumnezeu este îndelung răbdător şi nu nimiceşte poporul lui Israel pentru dragostea şi slava
Sa, pentru a nu fi hulit numele Său.[17] Apostolul neamurilor ne învaţă că cei tari în credinţă sunt datori să rabde slăbiciunile celor slabi.[18] Apostolul Pavel le
cere creştinilor să rabde mai bine paguba decât să se judece la cei nelegiuiţi. [19] Solomon ne învaţă că prin răbdare se înduplecă un voivod. [20] Bătrânii sunt
îndemnaţi să fie ,,treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare”.[21]
Răbdarea până la sfârşit aduce mântuirea
Apostolul Pavel scrie evreilor că trebuie să fie conştienţi că prin credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele [22] , căci, aşa cum spune însuşi Iisus, ,,cine va
răbda până la sfârşit, va fi mântuit”.[23]

Note 3. Salt↑ Lc8.15 9. Salt↑ Rom8.23-25, Rom15.4

1. Salt↑ Gal5.22 4. Salt↑ Num21.4 10. Salt↑ Iac5.7-9
2. Salt↑ Efes4.2, Col1.11, Col3.12, 5. Salt↑ Iac1.2-4 11. Salt↑ Iac5.10-11
1Tes5.14-15, 1Tim6.11, 2Tim2.24, 6. Salt↑ Rom5.3-4 12. Salt↑ 1Cor4.12, 1Cor9.4-12,
2Tim3.10, 2Pet1.5-9, Apoc2.1-3, 7. Salt↑ Rom12.12 2Cor1.6, 2Cor6.4-6-10, 2Cor12.12,
Apoc2.19 2Tim3.11
8. Salt↑ 1Cor10.13
 13. Salt↑ Apoc13.10,14.12 17. Salt↑ Is48.9 21. Salt↑ Tit2.2
14. Salt↑ 2Tes3.5, 1Tim1.16, Apoc1.9 18. Salt↑ Rom15.1 22. Salt↑ Evr6.11-15, 10.35-39
15. Salt↑ 2Pet3.9,15, Rom2.4 19. Salt↑ 1Cor6.8 23. Salt↑ Mt24.13, Mc13.13, Lc21.19,
16. Salt↑ Rom9.22 20. Salt↑ Prov25.15 Mt10.22, 2Tim2.12

Cârtirea este un păcat al limbii [1] care constă în exprimarea nemulțumirii prin murmure, bombăneli sau critici. Ea poate fi îndreptată împotriva unor
oameni sau împotriva lui Dumnezeu. Cârtirea este îndepărtată prin însușirea virtuții mulțumirii lui Dumnezeu. Împotriva cârtirii
Apostolul Pavel le spune filipenilor să facă toate lucrurile fără cârtiri și fără șovăieli. Apostolul Iuda amintește de unii păcătoși care, având păcate multe, aveau
și pe cel al cârtirii[2] Petru a venit fără cârtire acolo unde i se spusese. [3]
Amintirea cârtirilor unor egipteni
Pavel le spune corintenilor: ,,Să nu cârtiți, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciți de Nimicitorul.”[4] E vorba de Faraon[5] și toți slujitorii lui[6] care-și
exprimau nemulțumirea și opoziția față de dorința israelienilor de a pleca din Egipt. Moise își instruiește poporul să ungă cu sânge pragul de sus și cei doi
stâlpi ai ușii pentru ca atunci când urma să treacă Domnul să lovească Egiptul cu ultima urgie (moartea întâilor născuți din oameni și animale) să vadă
sângele și să treacă de acea ușă, neîngăduind astfel Nimicitorului (diavol) să intre în casele copiilor lui Israel și să-i lovească.[7] Pedeapsa Domnului era aceea
de a îngădui lui Satan să lovească cu moartea pe întâii născuți egipteni.
Cârtirile poporului lui Israel
La un moment dat cârtirea a fost cauzată de setea din pustie a copiilor lui Israel[8], sau de foametea acestora. [9] Uneori ea a fost cauzată de traiul alimentar
modest, ceea ce a dus și la o pedeapsă din partea Domnului.[10] Alteori a fost cauzată de teama de unele primejdii, cum a fost aceea simțită de poporul lui
Israel în fața dușmanilor din țara Canaanului, pe care trebuia să-i înfrunte``[11] Cârtitorii au fost pedepsiți de Dumnezeu prin neîngăduirea de a intra în Țara
Sfântă (ei fiind pedepsiți prin aceea că vor muri în pustie) iar iscoadele care au înmuiat inima fraților[12]lor sunt loviți cu moarte năpraznică.[13] Domnul face o
minune pentru a pune capăt cârtirilor și pedepselor cu moartea: face ca toiagul lui Aaron să înmugurească, să înflorească și să coacă migdale și să slujească
astfel ca un semn pentru cei răzvrătiți.[14]
O cârtire obișnuită
Adunarea poporul lui Israel a cârtit împotriva căpeteniilor lor din pricina unei aparente nedreptăți, aceea de a lăsa cu viață pe unele căpetenii inamice. De fapt,
căpeteniile israeliților se legaseră cu jurământ că le vor lăsa în viață pe acele căpetenii fiindcă fuseseră mințiți cu viclenie de aceștia, cum că ar veni dintr-o
țară îndepărtată și că sunt robii lor și îi convinseseră astfel să facă un legământ cu ei.[15]
Omul nesăbuit își sucește calea și apoi cârtește împotriva Domnului
,,Nesăbuința omului îi sucește calea, și apoi cârtește împotriva Domnului cu inima lui”, spune înțeleptul Solomon.[16]
Cârtirea din pricina dorinței de putere
Core, împreună cu Datan și Abiram și cu două sute cincizeci de oameni din copiii lui Israel, din fruntașii adunării, din cei ce erau chemați la sfat, și care erau
oameni cu nume, s-au răsculat împotriva lui Moise. Răzvrătiții fuseseră aleși ca să fie întrebuințați la slujirea cortului Domnului, dar își doreau acum preoția și
cârteau împotriva lui Aaron. Ei suferă o moarte nemaiauzită, aceea de a fi înghițiți de pământ.[17]
Cârtirea și ochiul rău
Lucrătorii care au muncit la vie de dimineață cârteau împotriva gospodarului că le-a dat aceeași plată pe care le-a dat-o și celor care au muncit numai un
ceas, deși aceasta era suma convenită de la început. Ei sunt catalogați de Iisus ca neîngăduind omului să facă ce vrea cu banii săi și ca având un ochi rău în
această pilda a lucrătorilor viei.[18]
Cârtirile fariseilor, cărturarilor, iudeilor
Cărturarii și fariseii au cârtit atunci când, Iisus, vindecând un slăbănog i-a zis: ,,Omule, păcatele îți sînt iertate!``, acuzându-l de hulă căci ei, nerecunoscând
dumnezeirea Mantuitorului, spuneau că numai Dumnzeu poate ierta păcatele, neincluzându-l și pe Iisus. Iisus le spune că a zis așa tocmai pentru ca ei să
știe că Fiul omului are putere pe pămînt să ierte păcatele și astfel să recunoască în el pe Dumnezeu adevărat.[19]
Fariseii cârteau pentru că Iisus mânca cu păcătoșii. Iisus le spune pilda oii pierdute, a banului vecinei și pilda fiului risipitor, arătându-le că așa cum nu cei
sănătoși au nevoie de doctor ci cei bolnavi, tot așa nu cei drepți au nevoie de pocăință, ci cei păcătoși.[20]
Iudeii cârteau împotriva lui Hristos, pentru că zisese: ,,Eu sunt pâinea care s-a pogorît din cer.`` (cuvântul dumnezeiesc pogorât din cer și întrupat) căci ei nu
puteau crede acest lucru.[21]
Cârtirile ucenicilor
Iisus le spune că acela care mănâncă trupul lui și bea sângele lui (taina împărtășaniei) va avea viață veșnică și El îl va învia în ziua de apoi. Mulți din ucenicii
Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: ,,Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?`` Iisus, care știa în Sine că ucenicii Săi cârteau
împotriva vorbirii acesteia, le -a zis: ,,Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă ați vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai
înainte?(ceea ce va face când se va înălța la cer-[22]). Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele, pe care vi le-am spus Eu, sunt
duh și viață.[23]
Vremea Judecății
Abia la vremea Judecății cârtitorii vor lua învățătură.[24]

Note 3. Salt↑ FA10.29 6. Salt↑ Exod11.8

1. Salt↑ 1Cor10.10, Iuda 1.16, 4. Salt↑ 1Cor10.10 7. Salt↑ Exod12.22-23
FA10.29 5. Salt↑ Exod11.10 8. Salt↑ Exod 15.24
2. Salt↑ Iuda 1.16
 9. Salt↑ Exod 16.2,7,8,9,12 15. Salt↑ Iosua 9.18 21. Salt↑ Ioan6.41
10. Salt↑ Num11.1 16. Salt↑ Prov19.3 22. Salt↑ Lc24.51, FA1.9
11. Salt↑ Num13.30, Ps106.25 17. Salt↑ Num16.11 23. Salt↑ Ioan6.61
12. Salt↑ Deut1.28 18. Salt↑ Mt20.11 24. Salt↑ Is29.24
13. Salt↑ Num, cap 11 19. Salt↑ Lc5.21-22
14. Salt↑ Num17.5,10 20. Salt↑ Luca 15.2

Cartea Iov: demonologie, ispita, suferinta si biruinta

Cartea Iov este o explicatie a raului si a injustitiei. Ea se adreseaza tuturor acelora care nu inteleg prezenta raului in lume.
Vechiul Testament nu infatiseaza in vreuna din cartile sale, o invatatura inchegata intr-un tot despre demoni. Dar in diferite carti, de la cele mai vechi, la cele
apropiate timpurilor intruparii lui Mesia, se intalnesc pasaje care vorbesc despre demoni. Din acestea cunoastem activitatea acestor spirite rele si despre
puterile ce le-au fost date.Pasajele importante din Vechiul Testament in care se vorbeste despre demoni sunt cuprinse in cartile: Facere, Levitic, Iov, I Cronici
si Zaharia. Pe langa acestea trebuie luate in calcul si inca multe alte texte de mai putina insemnatate, dar care intaresc invatatura cu privire la demonologie.
Pasajele despre demoni sunt raspandite in tot Vechiul Testament: se intalnesc in lege, in cartile istorice, didactice si in cele profetice. Aceste texte apartin
anumitor epoci din viata poporului evreu si reprezinta, in samburele ei, credinta despre demoni a poporului din vremea scrierii acestor carti.
Vorbind despre demoni in aceste pasaje, devine posibila si infatisarea unei invataturi despre demoni desprinsa din intreg Vechiul Testament, cum si
dovedirea ca poporul evreu, in diferitele epoci din istoria lui, a avut sau nu aceeasi credinta despre demoni. Foarte important de urmarit este raportul in care
sta aceasta invatatura despre demoni a Vechiului Testament fata de celelalte popoare orientale si invataturile lor respective.
Invatatura Vechiului Testament cuprinde adevaruri de credinta descoperite de Dumnezeu pentru infaptuirea planului de mantuire a neamului omenesc. Pentru
pregatirea omenirii in vederea dobandirii raiului, aceste invataturi au fost traite in viata unui popor special chemat si proniat de Dumnezeu. Prin pronia divina a
luat nastere teocratia - astfel religia lui fiind in stransa legatura cu planul dumnezeiesc de mantuire a omului. Cercetarea dezvoltarii religiei poporului evreu si
a raporturilor ei cu religiile celorlalte popoare se poate face din acest punct de vedere.Religia poporului evreu este religia descoperita a Vechiului Testament.
Ea a avut insa o viata istorica asemeni celorlalte religii, care se poate urmari in viata istorica a poporului evreu desfasurata inainte si, mai ales, intre secolele
XV si V inainte de venirea lui Mesia. Epocile de dezvoltare din acest timp sunt in directa si stransa legatura cu trairea si cu practicarea invataturii religioase
revelate: a) de la Moise pana in vremea primilor trei regi (secolele XV-X); b) de la impartirea celor doua regate si pana la intoarcerea din robia babilonica
(secolele X-VI). Dupa eliberarea din robie, o parte s-a intors in pamanul natal intemeind o comunitate religioasa, iar o alta parte s-a raspandit intre neamuri,
formand diaspora; c) epoca ce urmeaza cuprinde o dezvoltare in credintele religioase ale poporului evreu care nu mai angajeaza Vechiul Testament, fiind aici
vorba nu de evrei, ci de iudei si de invatatura religioasa a iudaismului.Istoria poporului evreu se desfasoara o vreme in pamantul Canaanului, iar o alta vreme
in robie intre popoarele orientale. Cata vreme poporul evreu a trait in pamantul si in tara lui, a avut legaturi neintrerupte cu popoarele din Canaan sau din jurul
lui. A avut insa si legaturi intamplatoare cu popoarele mai indepartate: egiptean, asirian, babilonian. Aceste legaturi au dus in chip firesc la un contact al
religiei revelate a Vechiului Testament cu religiile acestor popoare. Este foarte bine cunoscut conflictul dintre religiile celor doua popoare: evreu si canaanit.
Este vorba de contactul dintre religia poporului evreu, o religie revelata de Dumnezeu, cu un cult si o viata morala de inalta tinuta, cu religiile canaanite care
adorau puterile naturale fara principii adanci, cu un cult vesel si destrabalat, cu precepte morale care nu cereau eforturi prea mari, ci incurajau slabiciunile.
Zeii Canaanului erau personificari ale puterilor naturale, mai ales cele care erau in stransa legatura cu muncile agricole (Baali si Astarte) adorati in special sub
forma taurului si a vacii. Faptul ca evreii erau inclinati spre idolatrie, din pricina trairii indelungate printre popoarele politeiste, facea foarte grea trairea
invataturii monoteiste revelate. Adaugand spiritualitatea inalta a ideilor monoteiste se intelege usor de ce evreii au fost atat de aproape de apostazie. Caderile
in idolatrie au existat, ele dand nastere multor conflicte religioase in trairea adevarurilor de credinta, dar nu au putut sa denatureze invatatura Vechiului
Testament.Fata de aceste posibilitati de inraurire, poporul evreu a dat dovada de o deosebita putere de rezistenta. Aceasta putere constituia caracterul religiei
lor. Activitatea profetilor atat inainte de robie, cat si dupa, vadeste acest lucru. Acestia au pregatit capacitatea de rezistenta a poporului pentru vremea robiei:
staruinta asupra adevarurilor fundamentale de credinta pe care le repeta de nenumarate ori pentru a o intari; lamurirea constiintei pacatului si a necesitatii de
pedeapsa; anuntarea eliberarii din robie, readucerea in tara si reintrarea in gratia lui Dumnezeu. Odata cu intarirea convingerii ca poporul sufera pedeapsa
robiei ca urmare a pacatelor lor, se ridica puterea de rezistenta a poporului iudeu la o capacitate exceptionala fata de toate incercarile de atunci, care fara
indoiala ar fi dus la mari schimbari in credintele lor religioase.Activitatea profetilor reduce asadar posibilitatile de apostazie a poporului evreu si creeaza o
stare sufleteasca noua, un spirit nou care duce la o renastere desavarsita ce dureaza pana la robie. Asadar, daca poporul s-a desteptat in aceasta faza la o
viata religioasa adanca, se apropie de Dumnezeu si practica adevarurile de credinta pe care le avusese mai inainte, dar le nesocotise, a fost o imposibilitate
patrunderea in sanul acestei fortarete religioase a altor credinte, cu atat mai mult a acelora care atacau tocmai ceea ce era central in ea - monoteismul.
In acest sens, exegetul Nau marturiseste; "Evreii au fost inconjurati in toate epocile de popoare care credeau si adorau numerosi demoni. Asadar, evreii i-au
cunoscut, insa numai revelatia si precautia scriitorilor sfintiti i-au ferit tot timpul de teama si cultul degradant al demonilor"; iar Jean Charles afirma: "intre
Mesopotamia si Palestina au existat diferente esentiale: au existat si influente, imprumuturi, dar aceste imprumuturi nu au constat niciodata in idei, mai ales in
idei importante, ci s-au marginit la cuvinte, expresii, figuri si procedee literare".
Satan in cartea Iov
Demonii isi au locul in credintele popoarelor, incepand cu cele primitive. in Vechiul Testament, ei sunt numiti la modul general: satiri (cel paros) si idoli, insa in
mod mai precis, sunt doua categorii, si anume: 1. se'irim - idolii carora evreii le sacrificau in camp deschis sunt demoni descrisi ca locuind in pustietate, in
salbaticie si sunt identici cu duhurile rele din padurile si deserturile Arabei. Din aceasta categorie face parte si Azazel - demonul negru al salbaticiei.
Pustietatea este considerata casa demonilor si este privita ca locul unde bolnavii de lepra erau alungati si o pasare era eliberata pentru a aduce boala in
pustie; 2. Shedim -demonii au fost de multe ori asociati cu adjectivul atotputernic, in mod eronat, desemnand un demon-furtuna (Isaia 13, 6).
Se pare ca din limba caldeica a fost imprumutat de catre israeliti termenul de demon. La Iesire 12, 23, evreii il numesc si pierzatorul, distrugatorul, demonul
care a trecut pe langa usa evreilor din Egipt, usa unsa cu sangele unui miel sacrificat. La II Regi 24, 16 si II Cronici 21, 15, demonul este numit ingerul
distrugator in contrast cu ingerul Domnului de la IV Regi 19,35 si Isaia 37, 36.Sunt insa multe indicatii referitoare la mitologia iudaica populara, demonii avand
libertate si vointa rea in dorinta lor de a deveni mai puternici (Iov 38, II).
Existenta demonilor, nedemni de a fi numiti ingeri, este un subiect traditional, bazat pe texte si relatari biblice. Ei sunt numiti cu diverse nume, ce provin
aproape toate din Sfanta Scriptura. Aceste puteri potrivnice Dumnezeirii sunt intotdeauna adversari ai lui Dumnezeu (mai mult in cuprinsul operelor apocrife si
in Noul Testament) si acuzatori sau vrajmasi neinduratori ai omului (in general).
Satan este cel care i-a condus pe ceilalti demoni si i-a inselat pe oameni, chemandu-i la idolatrie. in Vechiul Testament, el este un inger trimis de Dumnezeu
sa-i incerce pe oameni, iar in cartile apocrife si in Noul Testament este un inger rebel, dusman al lui Dumnezeu si ispititor al oamenilor. Conform Genezei,
Satan este identificat cu acel sarpe care a convins-o pe Eva sa manance din fructul oprit, si de aceea in arta, prima reprezentare a diavolului este aceea de
sarpe.
Numele Satan este folosit deseori in Vechiul Testament, cu urmatoarele intelesuri:
-dusman in razboi, de unde s-a ajuns si la ideea de tradator
-acuzator in fata scaunului de judecata a fiecarui om
- cel ce pune obstacole in calea tuturor
-in Cronici 21,1 Satan il provoaca pe regele David sa actioneze impotriva vointei lui Dumnezeu, fapt care atrage nenorociri asupra poporului
-lucreaza pentru Dumnezeu, insa faptele sale sunt de distrugere si de ispitire in scopul incercarii. Atunci cand Satan apare ca inger, el este instrument al
Divinitatii si joaca un rol de acuzator (asemenea procurorului). Acest lucru este gasit in prologul cartii Iov cand Satan apare, impreuna cu alte fiinte ceresti,
inaintea lui Dumnezeu. Cele doua intrebari si raspunsuri, il caracterizeaza pe Satan ca membru al consiliului ceresc, insa menirea lui nu este alta decat aceea
de acuzator ceresc, persecutor, care vede doar nedreptatea si persista in rautate. Tot ce ii face dreptului si milostivului Iov, este cu voia lui Dumnezeu, Satan
neavand nici o putere, el cerand permisiune de la Dumnezeu.
-Satan este invidios si indeamna la pacat. Chiar daca suferintele provocate de Satan sunt putine in Vechiul Testament, el este angajat constant in activitati
ostile oamenilor. Psalmistul considera o calamitate ca Satan sa stea de-a dreapta cuiva.
- in cartile apocrife, Satan este prezentat ca tatal minciunii, care a introdus moartea in lume.
O privire asupra intelesului pe care il dau Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti Sfintei Scripturi este folositoare in acest caz. Interpretarea lor accentueaza si mai
mult identificarea lui Satan cu duhul rau cazut din ascultarea lui Dumnezeu, care a contribuit la caderea omului in pacat dorind sa-l separe de Dumnezeu.
Conceptia cartii Facerii despre acest duh rau poate fi rezumata astfel: Dumnezeu a creat inaintea lumii vazute lumea nevazuta - lumea ingerilor. Acestia au
fost creati toti ingeri buni si spre slujirea Creatorului lor - Dumnezeu. Cand o parte dintre ei s-au gandit la ei, dedicandu-se lor si nu lui Dumnezeu, dorind prin
ambitie si prin propria putere sa devina asemenea cu Dumnezeu, au fost pedepsiti cu aruncarea din rai. Fostii locuitori ai raiului fiind alungati in urma
pacatului lor, in intuneric, nu au urmarit de atunci inainte decat savarsirea si ispitirea la rau a oamenilor.In drama caderii oamenilor in pacat, ingerii rai au luat
forma sarpelui, pentru ca ispita sa nu poata fi asa usor ascultata de oameni. Desi sarpele traia in buna intelegere cu Adam si femeia lui, acesta le pizmuia
fericirea de care se bucurau ascultand si indeplinind poruncile lui Dumnezeu; fiind pe deplin convins ca ii va tari pe amandoi in nenorocire. Sfintii Parinti sunt
neclintiti in invatatura lor realista despre acest moment important din viata omului, si anume amagirea si caderea lui in pacat: "nu te uita la sarpele de acum,
nu te uita cum fugim si ne scarbim de el. Ca nu asa a fost la inceput.Ca prieten al omului era sarpele, si cel mai apropiat dintre slujitorii lui. Dar cine l-a facut
vrajmas? Hotararea dumnezeiasca: "Blestemat sa fii tu din toate dobitoacele si din toate fiarele pamantului... " (Fac. 3, 14). Iata vrajmasia care a distrus
prietenia... fiind o faptura care iubea, a stat aproape de om, sarpele i-a parut diavolului a fi unealta potrivita pentru amagire, asa diavolul a vorbit prin sarpe,
amagind pe Adam".Diavolul, ca cel ce indeamna la haos, la despartirea de Dumnezeu, si-a atins scopul propus numai prin ispitire, caderea oamenilor fiind din
propria lor vointa. Prin urmare, caderea omului a fost si este calea satanica a pierderii legaturii cu Dumnezeu. Sfantul Efrem Sirul invata: "cuvantul ispititor nu i-
ar fi adus in pacat pe cei ispititi, daca ispititorul nu ar fi fost calauzit de insasi dorinta lor". Asadar, omul este victima diavolului.
Iata asadar, pacatul este privit ca opera unei fiinte care doreste raul omului si conducerea acestuia catre stricaciune. Cu toate ca diavolul pare a fi iesit biruitor
din aceasta prima lupta de a-l desparti pe om de Dumnezeu, oamenii au nadejde de a se intoarce la Creatorul lor prin pocainta. Asadar, dupa neascultarea
stramoseasca, lupta si asceza au devenit prietenii vietii omenesti. Conform Sinaxarului, care se refera la pomenirea proorocului si imparatului David,
in duminica dupa nasterea lui Hristos, proorocul Natan a prevazut ca imparatul o sa desfraneze cu Batseba, ucigandu-l pe barbatul acesteia, pe generalul Urie,
si a vrut sa preintampine savarsirea faradelegii, insa, pe drumul sau, diavolul a aruncat un mort, sfasiat si gol. Proorocul era dator sa-l ingroape. Astfel,
intarziind, nu a ajuns la timp la David, care cazuse deja pe coborasul alunecos al pacatului. Dar, dupa ce a fost certat de Natan, David s-a pocait si a
redevenit prietenul lui Dumnezeu. Prin urmare, intotdeauna ramane vie nadejdea ca, in ciuda tuturor relelor, a pacatelor, omul o sa gaseasca prin pocainta
bucuria si prietenia cu Dumnezeu. Satana seamana deznadejdea, dar nadedjea anuleaza negresit influenta satanica.
Duhurile necurate sunt pline de indrazneala si nerusinare, pentru ca desi sunt biruite, ne ataca iarasi in alt chip. Daca vor gasi sufletul neclintit in credinta si
cugetarea nadejdii, aduc pe Satana, capetenia lor. Acesta este asa cum il descrie Iov: " Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parca niste torte aprinse si
izbucnesc valuri de scantei. Din narile lui iese fum... Rasuflarea lui este de carbuni aprinsi si din gura lui tasnesc flacari".
Noi suntem in drum spre imparatia Cerurilor, dar duhurile rele ne ataca pe toata lungimea acestui drum. Turbarea demonului se dubleaza impotriva celor care
intra in cel mai hotarat mod in slujba lui Dumnezeu. Este ceea ce numeste Ecleziastul: " Vino sa te ispitesc cu veselia si sa te fac sa gusti placerea!"Si iata ca
si aceasta este desertaciune" (2, l).Referitor la invatatura despre demoni dupa Sfanta Scriptura a Vechiului Testament, pasajul din cartea Iov are o insemnatate
deosebit de mare, pentru ca nu este o simpla amintire a denumirii demonilor, ci-l infatiseaza, pe Satan intr-una dintre cel mai caracteristice atitudini in
raporturile cu Dumnezeu si cu oamenii. Felul cum lucreaza Satan in lume, in cadrul acestei carti, are un mare rol in intelegerea invataturii despre demoni
inainte de venirea lui Mesia.
S-au pus multe intrebari referitoare la autorul acestei carti. Unii considera ca ar fi Moise, iar alti ca ar fi unul din profetii Vechiului Testament. Gasind in cartea
Facerii un Iobab, descendent din Isav si succesor al regelui Bela, fiul lui Beor, ne face sa credem ca fericitul Iov ar fi trait cu mult timp inaintea lui Moise. Daca
Moise ar fi scris aceasta carte, inseamna ca el a vrut sa mentioneze un exemplu al omului virtuos conform preceptelor Legii.
Daca aceasta carte este traducerea ebraica a unei carti arabe sau idumee, compusa poate de insusi Iov, sau o opera a lui Moise alcatuita dupa traditiile
arabe sau idumee, este greu, daca nu cu neputinta a raspunde. Un lucru este cert - aceasta carte in care nu se gaseste nici o urma a legii lui Moise si nici o
amintire despre poporul evreu, nu poate avea o origine ebraica, si este anterioara captivitatii babilonice.
Despre rolul suferintei in cartea Iov
Iov, acest om mult-rabdator, ar fi ramas necunoscut, fara tark si biruinta in fata incercarilor sale. Fara indoiala, aceasta calitate se datoreaza nu propriilor lui
puteri, ci puterii lui Dumnezeu care ii vine in ajutor, raspunzand rugii sale.
Primul verset al cartii indica patria acestui om drept pentru a arata cel mai bine excelenta sa in practicarea virtutilor. Ce nu se stie? Uz era o tara pagana, iar
paganii erau mult mai nedrepti, pentru ca traiau ignorandu-L pe Creatorul lor. Ni se arata tara lui Iov, pentru a-i scoate in evidenta bunatatea sa: el este
singurul bun si a ramas drept in mijlocul acestor oameni rai si de aceea este laudabil. Este asadar in masura sa numim tara lui Iov - pamant pagan si sa
descriem viata fericitului Iov printre pacatosi.Trebuie cercetat mai atent motivul abaterii incercarilor atat de numeroase asupra unui om care a trait fara nici
slabiciuni, in pazirea virtutilor. Cu siguranta, el a practicat umilinta, potrivit marturiei sale: "Daca as fi nesocotit dreptul slugii sau al slujnicei mele, in socotelile
lor cu mine"; el a practicat ospitalitatea aratand acest lucru cand a zis: "Strainul nu petrecea noaptea niciodata afara; portile mele le deschideam calatorului";
a respectat buna randuiala: " Tineretul vazandu-ma, se ascundea cu sfiala, iar cei batrani se ridicau in picioare si ramaneau asa. Fruntasii poporului isi opreau
cuvantarile si isi puneau mana la gura "; a fost bland in fermitatea sa si chiar el o recunoaste: "Le aratam care este dreapta cale si stateam mereu injruntea
lor, stateam ca un imparat, intre ostasii sai si, oriunde-i duceam, ei veneau dupa mine "; s-a consacrat ajutorarii celor nevoiasi: "Datu-m-am, oare, in laturi,
cand saracul dorea ceva si lasat-am sa se stinga de plansete ochii vaduvelor? Maneam, oare, singur bucata mea de paine si orfanului nu-i dadeam din ea? ".
Dupa practicarea a tot ceea ce era strans legat de aceste virtuti, ii lipsea ceva: suferinta. Nu trebuie ignorat faptul ca el a stiut sa-L slujeasca pe Dumnezeu si
recunostea cu o rigoare severa si asigura in acelasi timp ca, si in incercare, el va ramane fidel lui Dumnezeu. Dar nenorocirea este piatra de incercare a
sinceritatii iubirii aratata in timpul prosperitatii.Iov este un exemplu demn de amintit, este un om care a biruit diavolul. Sfanta Scriptura spune ca cei ce biruie
sunt cu mult mai de pret decat cei biruiti, chiar daca unii sunt mai multi, iar ceilalti mai putini: mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu, decat mii si mii
de nelegiuiti. Despre existenta istorica a lui Iov ne certifica Iezechiel care ii aminteste pe Iov drept unul dintre cei mai mari drepti ai Vechiului Testament,
alaturi de Noe si Daniel; Isus, fiul lui Sirah - Iov a tinut fara abatere toate caile dreptatii; Iacob - Iov este un model de rabdare pentru cei credinciosi. Iov, ca
persoana istorica, reiese si din consensul Bisericii Universale, care il onoreaza numindu-l: "Biruitorul multor ispite si barbatul admirabil al suferintei".
Fara indoiala, impotriva dreptului Iov, diavolul si-a dezlantuit atacurile, insa scopul final al acestuia si adevaratul inamic pe care Satana dorea sa-l invinga era
Dumnezeu, Cel impotriva caruia s-a angajat in lupta. intre Dumnezeu si Satana, fericitul Iov, in mijloc, nu era decat miza bataliei.
Satan este prezentat ca dusman al omului: "Tu care desi nu esti om, nu ai persistat in practicarea virtutii". "Rau, diavolul nu era la origine, dar a devenit astfel;
prin urmare, este numit apostat". Cand vorbeste despre diavol, Sfantul Ioan Hrisostom il catalogheaza cu doua epitete: Raul -l, 9, 43) si Necuratul (1, 12, 40).
Rau este si termenul folosit de Domnul Hristos in Evanghelie. El este singurul numit Raul absolut.
De ce a fost lasat acest adversar redutabil pe pamant? Daca Dumnezeu vrea sa mantuiasca oamenii de ce i-a acordat o asemenea autoritate?
Cerul ii este interzis, dar pamantul l-a primit. Daca Dumnezeu nu l-a pierdut inseamna ca prezenta lui ne este utila. Diavolul nu poate face nimic impotriva
omului credincios. Pacatul se datoreaza lasitatii noastre. Tot ceea ce incearca diavolul, o face cu permisiunea lui Dumnezeu care nu-i acorda niciodata
libertate deplina. Sunt ispite pe care Dumnezeu le permite, si altele pe care le interzice. Daca permisiunea incercarilor vine de la Dumnezeu, ispita perversa
este a diavolului. in final, unica responsabila va fi vointa omului.Ispita este utila; toti Parintii vietii spirituale repeta acest adevar. Doctrina Sfantului Grigorie, ca
si cea a Sfantului Ioan Casian despre purificarea prin ispite (ispita-incercare) este considerata ca absolut necesara pentru viata duhovniceasca al carei punct
culminant este vederea lui Dumnezeu. Ispita este o ocazie ca virtutile sa prinda radacini mai profunde. Ispita este cu adevarat o mare incercare, caci prin ea
omul se poate mantui sau se poate pierde.
Ideea biblica de ispita nu contine in primul rand ideea de seductie, ca in sensul modern, ci contine ideea de punere la incercare a unei persoane, lucrul acesta
poate fi facut cu un scop bun de a dovedi sau de a imbunatati calitatile omului; ea este calea de mantuire, sau poate fi facut cu un scop rau, pentru a arata
slabiciunea sau pentru a-l atrage pe om intr-o actiune rea.
Satan ii pune la incercare pe oameni prin manipularea circumstantelor in limitele pe care i le permite Dumnezeu (Iov 1, 12; 2, 6), intr-o incercare de a-i face sa
paraseasca voia lui Dumnezeu. Oamenii trebuie sa vegheze in permanenta si trebuie sa lupte impotriva diavolului cerand ajutorul lui Dumnezeu.
Diavolul a parat pe om lui Dumnezeu, spunand: " Oare degeaba te cinsteste Iov? Dar ia intinde mana Ta si atinge-Te de ce are in fata Te va huli!" (Iov 1,9-l1).
Acum se poate vedea de ce l-a lasat Dumnezeu pe diavol sa-l incerce pe Iov cu toate suferintele: nu pentru a-l face mai stralucit, ci pentru a-l incerca.
Diavolul este rau si izvorul rautatii lui sunt gandurile rele si vointa rea. Dumnezeu e bun, deci este si drept, si dreptatea Lui nu poate disparea si nici intarzia.
Cand Satana doreste sa-l incerce pe acest Iov, il ispiteste pe insusi Dumnezeu. Iar daca Dumnezeu se lasa ispitit de Satana, este remarcabil faptul ca, daca
totul depinde de Dumnezeu, si daca Dumnezeu este impenetrabil, atunci este imposibil sa-I judecam actele, respectiv este imposibil sa-I judecam atitudinea
fata de Satana.Diavolul stia ca el nu este capabil de nimic. Din aceasta cauza, in Sfanta Evanghelie, legiunea care a fost izgonita din omul indracit zice: "Iar
demonii il rugau zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci ". Asadar, daca ei nu puteau intra in turma de porci fara ajutorul Celui care i-a creat,
se puteau atinge de casa si de sufletul unui sfant?
Dumnezeu ii da voie Satanei sa-l incerce pe acest ales al Sau, dar nenorocirile sa vina una dupa alta, si nu toate odata, pentru a le putea suporta. Asa
marturiseste si Sfantul Apostol Pavel: "Nu v-a cuprins ispita care sa fi fost peste puterea omeneasca. Dar credincios este Dumnezeu; el nu va ingadui ca sa fiti
ispititi mai mult decat puteti, ci odata cu ispita va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda ". Si David: " Cerceteaza-ma Doamne, si ma cearca; aprinde
rarunchii si inima mea " pentru a-i examina puterile si pentru a permite o incercare in masura in care acesta o poate suporta.
Diavolul a adus o multime de necazuri asupra dreptului Iov. L-a despuiat de bogatii, a facut sa-i piara copiii, i-a ruinat sanatatea, i-a dezlantuit impotriva
nevasta, i-a adus pe prietenii lui pentru a-l consola, dar le-a pus in grai remarci jignitoare, astfel incat la sfarsitul acestui viu atac, patru prieteni i-au adus
acuzatii dintre cele mai virulente. Prin pedepsele sale repetate, diavolul spera ca Iov sa se rascoale impotriva lui Dumnezeu si sa se lepede de El. Acestea au
pus rabdarea sfantului la incercare, incepand cu cele mai mici si terminand cu cele mai mari nenorociri! incepand cu pierderile suportabile, Satan a pastrat-o
pentru final, pe cea mai dureroasa.
Diavolul nu ne invinge prin sila si nici prin tiranie. Nu ne forteaza si nici nu ne sileste. Cirezile de vite si turmele de oi ale lui Iov nu a indraznit sa le piarda fara
voia lui Dumnezeu. Diavolul biruie prin inselaciune, dar nu pe toti. Iov este un exemplu de tarie in mijlocul nenorocirilor aduse de Satan impotriva lui cu mii si
mii de uneltiri, dar nici asa nu l-a biruit; dimpotriva a plecat infrant.
Nu este suferinta omeneasca ce nu poate dobandi mangaiere si usurare, prin nevointele lui Iov. Toate suferintele ce sunt pe lume nu-l clatina pe Iov,
dovedind tarie in fata lor.
Cine a fost mai sarac decat Iov? zacea gol avea pe el numai haina data de Dumnezeu, pielea de pe trup si pe aceasta diavolul o ciuruise peste tot cu buboaie
groaznice. Iov statea zi si noapte sub cerul liber; nici un acoperis, cat de mic, nu-i usura chinul. Saracii se stiu pe ei cu o multime de pacate, Iov nu se stia cu
nimic vinovat si acesta ii marea si mai mult durerea si ii facea mai mare suferinta. Nu-i putin lucru pentru usurarea sufletului sa stii ca esti pedepsit pe drept.
Iov era lipsit insa si de aceasta mangaiere: dusese o viata plina de virtuti si iata ca suferea ca unul dintre cei mai mari pacatosi.
Cei care s-au nascut din parinti saraci si au fost crescuti intr-o casa saraca, suporta mai usor povara saraciei; insa cel care a fost inconjurat de bunuri si care
s-a mandrit cu bogatia, cand a cazut intr-o stare total opusa, nu va putea suporta linistit aceasta schimbare. Cel care nu este obisnuit i se pare mai rau decat
violenta. Pe de alta parte, un om intunecat, nascut din parinti obscuri si traind mereu in dispret, nu se simte deloc tulburat cand este coplesit de injurii, de
nedreptati, si cand este jignit cu adevarat. insa, cel care s-a bucurat de un mare respect, insotit de toti, fiind deasupra tuturor si laudat pretutindeni, daca a
cazut si a fost tras in dispret si mediocritate, sufera asemenea unui bogat devenit dintr-o data sarac.
Iov isi plange feciorii si fetele dintr-odata, intr-o singura schimbare brusca a sortii si printr-un fel crud si amar. Aceasta moarte era violenta si prematura si
circumstanta si locul adaugau suferintei un element important, caci era ora mesei, iar casa deschisa musafirilor a devenit pentru ei mormant.
Cine a fost lovit de o boala asa cumplita? Cine a indurat o boala ca aceea? Nimeni! Boala si ranile ii mancau incetul cu incetul trupul. Trupul se macina putin
cate putin; topit de atata putreziciune, invaluia cu duhoarea lui si mancarea ce i se aducea. Iov, care avea trupul intreg acoperit de teribile ulceratii, totusi
rabda?.
Cu toate suferintele fizice si morale, Iov rezista cu fermitate, biruind asupra dezastrelor si nenorocirilor si nu isi pierde credinta in Dumnezeu. Iov a pierdut
totul, iar pentru a-si pastra rabdarea, el si-a adus aminte de modul in care a venit pe lume si nu avea nimic. El astfel alina suferinta care-l incerca: " Truda
mare a fost harazita fiecarui om si jug greu peste fiii luiAdam ". Mahnit, el a pierdut bunurile pamantesti, dar a rabdat cu demnitate, cu modestie incercarile,
inmultind bogatiile ceresti: "Si intru toate acestea, Iov nu s-a razvratit si nu a rostit niciun cuvant de hula impotriva lui Dumnezeu ". Iov nu abandoneaza
dragostea fata de Tatal sau ceresc. Despuiat de bogatii, privat de bucuria copiilor, el si-a sfasiat vesmantul, s-a ras in cap si a inceput sa se inchine. Vrednice
de amintit sunt si cuvintele lui: " Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in pamant".
Iov, dupa pierderea bogatiilor, dupa moartea copiilor, dupa suferintele provocate de boala, a fost ridicat printr-o recompensa indoita. Si Domnul 1-a pus pe Iov
iarasi in starea lui de la inceput si i-a intors indoit tot ce avusese mai inainte. Si toti fratii si toate surorile si toti prietenii lui de alta data au venit sa-l cerceteze,
au mancat paine in casa lui, l-au compatimit, l-au mangaiat de toate nenorocirile pe care le slobozie Domnul asupra lui si fiecare i-a dat cate un chesita si cate
un inel de aur. Si Dumnezeu a binecuvantat sfarsitul vietii lui Iov mai bogat decat inceputul ei, si el a strans paisprezece mii de oi, sase mii de camile, o mie
de perechi de boi si o mie de asine.
Pe buna dreptate marturiseste Sfantul Grigorie cel Mare, Dumnezeu il numeste pe Iov, rob, slujitor, pentru ca el nu a dispretuit niciodata acesta conditie.
Sfantul Apostol Pavel zice: " Care, Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu. Ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand,
facandu-se asemenea oamenilor, si la aratare aratandu-Se ca un om ". Asa si Fiul lui Dumnezeu, care nu a schimbat nimic din ceea ce avea, firea Sa divina
nu S-a micsorat prin firea Sa omeneasca, iar firea Sa omeneasca nu a fost absorbita de firea Sa divina. Iisus Hristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, a fost
admirabil in conditia Sa de rob: simplu si drept.
Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni, Iisus Hristos a venit printre oameni: simplu - pentru a da un exemplu viu; drept - pentru a combate fara mila, duhurile
rele; temator de Dumnezeu - pentru a invinge mandria; ferindu-se de rau - pentru a purifica de toata necuratia viata alesilor Sai. De aceea, proorocul Isaia a
scris: "Si-L va umple pe el Duhul temerii de Dumnezeu. Si va judeca nu dupa infatisarea cea din afara si nici nu va da hotararea Sa dupa cele ce se zvonesc
Iov cu adevarat poate fi socotit drept vestitor al Fiului lui Dumnezeu; el a aratat ce va indura Hristos prin suferintele Sale. Fericitul Iov simbolizeaza venirea
Mantuitorului si nasterea Bisericii crestine; sotia sa, cea care blestema, simbolizeaza viata oamenilor trupesti, a celor care duc o viata imorala. Nu trebuie
uitati adevaratii crestini, care rabda cu multa durere pe cei rai din mijlocul lor; iar prietenii lui Iov ii prefigureaza pe eretici, care nu au alta ocupatie decat
seducerea sufletelor.Faptul ca Iov e o prefigurare a Mantuitorului Hristos, Cel asteptat, este aratat prin felul in care isi indura suferinta. Pe cine prefigureaza
fericitul Iov prin suferinta sa daca nu pe Hristos la vremea patimirii si mortii Sale pe cruce, despre care un prooroc a zis: "Dar El a luat asupra-Si durerile
noastre si cu suferintele noastre s-a impovarat. Si noi il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu ". Iov a trait inaintea harului, cand inca nu se
imbracase in "omul cel nou", cu toata vietuirea atat de curata, cand harul Duhului nu era revarsat cu atata imbelsugare, cand blestemul si moartea stapaneau.
Ce invatatura putem afla de la el? Sfantul Ioan Gura de Aur identifica in Iov un vestitor al Evangheliei si al noii vieti in Hristos si pilda pentru orice crestin. "Multe
sunt necazurile dreptilor si din toate acelea ii va izbavi pe ei Domnul", dar Iov a fost cel mai mult incercat. Dupa ce el a rabdat cu tarie incercarile dure,
Cuvantul divin i-a zis: "Poti tu cu adevarat sa gasesti cusur judecatii Mele? si Ma vei osandi pe Mine, ca sa-ti faci dreptate?"(Iov 40, 8).
Iov primeste in parte si gusta din harul ce avea sa fie dat oamenilor de catre Hristos, prin care suferinta capata un rost duhovnicesc. Iov se face vestitor al
suferintei biruita de lumina lui Hristos. Crestinul trebuie sa socoteasca suferinta ca unealta a mantuirii sale. Sfantul Grigorie de Nazianz il vede drept chip al
sfinteniei la care il urca pe om rabdarea suferintei.