Sunteți pe pagina 1din 50

CUPRINS

I. INFORMAŢII GENERALE ....................................................................................... 2


Date de identificare a cursului ....................................................................................... 2
Obiectivele cursului ....................................................................................................... 2
Descrierea cursului ........................................................................................................ 2
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs ............................................................. 3
Bibliografie obligatorie.................................................................................................. 3
Materiale şi instrumente necesare pentru curs............................................................... 3
Calendar al cursului ....................................................................................................... 3
Politica de evaluare şi notare ......................................................................................... 3
Elemente organizatorice ................................................................................................ 4
Elemente de deontologie academică.............................................................................. 4
Studenţi cu dizabilităţi ................................................................................................... 4
Strategii de studiu recomandate..................................................................................... 4
II. SUPORTUL DE CURS .............................................................................................. 5
Modulul 1 Elemente introductive privind impozitul................................................... 5
Unitatea 1 Conţinutul şi rolul impozitelor. .................................................................... 5
Unitatea 2 Clasificarea impozitelor. .............................................................................. 8
Unitatea 3 Elementele tehnice ale impozitelor .............................................................. 9
Unitatea 4 Principiile impunerii................................................................................... 11
Modulul 2 Impozitul între opţiunile fiscalităţii........................................................... 17
Unitatea 1 Noţiunile de impozit real şi impozit personal ............................................ 19
Unitatea 2 Importanţa impozitului real şi a celui personal .......................................... 20
Modulul 3 Opţiunea economică.................................................................................... 22
Unitatea 1 Impozitul aşezat asupra venitului............................................................... 23
Unitatea 2 Impozitul asupra capitalului ....................................................................... 27
Unitatea 3 Impozitele pe consum ................................................................................ 31
Modul 4 Opţiunea juridică ........................................................................................... 38
Unitatea 1 Delimitarea impozitele directe de cele indirecte........................................ 39
Unitatea 2 Impozitele directe....................................................................................... 39
Unitatea 3 Problemele fiscalităţii indirecte.................................................................. 42
III. ANEXE..................................................................................................................... 46
Glosar de termeni......................................................................................................... 46
Materiale bibliografice facultative............................................................................... 49
Scurtă biografie a titularului de curs............................................................................ 49
I. INFORMAŢII GENERALE
Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularilor de curs:

Nume: Adrian Mihai Inceu, funcţia didactică: conf.univ.dr.


Birou: str. T. Mihali, nr 58-60, cam. 238 E-mail: inceuadrian@econ.ubbcluj.ro

Nume: Simona Maşca, funcţia didactică: lect.univ.dr.


Birou: str. T. Mihali, nr 58-60, cam. 309 E-mail: simona.masca@econ.ubbcluj.ro

Nume: Eugenia Ramona Mara, funcţia didactică: lect.univ.dr.


Birou: str. T. Mihali, nr 58-60, cam. 317 E-mail: ramonanandra@yahoo.com

Telefon: 40 + 0264-41.86.52
Fax: 40 + 0264-41.25.70
Consultaţii: se vor anunţa la prima întâlnire.
Date de identificare curs:
Numele cursului: FINANŢE PUBLICE
Codul cursului: EBF 0202 Anul 1, Semestrul 1 Tipul cursului: obligatoriu

Obiectivele cursului
- Familiarizarea studenţilor cu noţiunile specifice domeniului precum şi aplicarea
practică a noţiunilor însuşite, în mod deosebit:
- Formarea abilităţilor necesare pentru înţelegerea şi însuşirea cunoştinţelor
teoretice şi practice privind problematica financiară, fenomenele caracteristice
- Însuşirea cunoştinţelor generale ce privesc domeniul fiscal: noţiuni terminologice,
concepte fundamentale, formarea unei gândiri fiscale
- Formarea unei baze ştiinţifice – teoretico-metodologice - a studenţilor, pentru
cunoaşterea specificităţii bugetelor şi fiscalităţii din România.; Perceperea
componentelor implicaţiilor şi limitelor unei politici fiscale coerente şi realiste
- Crearea de condiţii permisive studiului individual al studentului;
- Implicarea studenţilor în activitatea de cercetare ştiinţifică financiară.

Descrierea cursului
Cursul este menit să contribuie la dobândirea unor cunoştinţe şi deprinderi practice
privind modul de aşezare, de calcul, de încasare, urmărire şi control a
veniturilor bugetare. Fiind o disciplină cu finalitate practică, se va pune accent
şi pe cunoaşterea şi analiza legislaţiei fiscale. Se va insista în special pe calculul
impozitelor şi taxelor, pe studii de caz. Impozitul este o categorie economică de
maximă importanţă prin legătura ce o creează între stat şi contribuabil.
Problema devine cu atât mai interesantă cu cât sistemul fiscal se dovedeşte a fi
complex şi complicat. De asemenea, disciplina îşi propune familiarizarea
studenţilor cu elementele tehnice ale impozitelor. Integrarea elementelor fiscale
în strategia afacerilor, impactul şi efectele impozitelor asupra contribuabililor.

Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei:

2
• Însuşirea limbajului economic de specialitate
• Studentul trebuie să fie capabil să aplice noţiunile studiate pentru analiza unor
studii de caz.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


• Expunerea teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale;
• Explicaţia abordărilor conceptuale;
• Prezentarea de studii de caz;
• Răspunsuri directe la întrebările studenţilor;
• Încurajarea participării active a studenţilor la curs;

Bibliografie obligatorie
1. Inceu Adrian Mihai, Dan Tudor Lazăr, Finanţe şi bugete publice, Editura
Accent, Cluj Napoca, 2006 (Mod de accesare: Biblioteca Centrală Universitară,
biblioteca facultăţii, biblioteca existentă la Catedra de Finanţe)
2. Inceu Adrian Mihai, Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare, Editura Accent,
Cluj Napoca, 2005 (Mod de accesare: Biblioteca Centrală Universitară,
biblioteca facultăţii, biblioteca existentă la Catedra de Finanţe)
3. Văcărel Iulian, etc., Finanţe publice, ed. IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003 (Mod de accesare: Biblioteca Centrală Universitară, biblioteca
facultăţii, biblioteca existentă la Catedra de Finanţe)

Materiale şi instrumente necesare pentru curs


Se recomandă utilizarea următoarelor materiale:
• Retroproiector (asigurat de facultate);
• Laptop (asigurat de facultate);
• Videoproiector (asigurat de facultate);
• Suport de curs (format electronic şi/sau tipărit, asigurate de profesor).

Calendar al cursului
Activităţi Tutorial (AT) Lucrări de Locul de
control (TC desfăşurare
Întâlnire I: Elemente introductive privind impozitul Susţinere proiecte
Va fi comu-
nicat ulte- rior

Impozitul între opţiunile fiscalităţii de cercetare


Întâlnire II: Opţiunea economică Susţinere proiecte
de cercetare
Întâlnire III Opţiunea juridică Susţinere proiecte
de cercetare
Calendarul activităţilor este unul orientativ, fiind susceptibil unor modificări
ulterioare, acestea urmând să fie comunicate.

Politica de evaluare şi notare


Modalitatea de notare a masteranzilor pentru disciplina Finanţe Publice are în
vederea următoarele componenente:
- susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 80% în nota finală.
Examenul va fi bazat pe teste grilă care vor acoperi întrega materie.
- cu o pondere de 20% evaluare pe parcurs

3
Studenţii trebuie să ştie că silabusul de faţă reprezintă un suport minimal, a cărui
simplă parcurgere nu este suficientă pentru promovarea examenului la Finanţe
Publice. În vederea promovării examenului cu o notă satisfăcătoare, studenţii vor
trebui să parcurgă şi biliografie indicată în cadrul acestui silabus.

Elemente organizatorice
Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Prezenţa la ore este obligatorie pentru toţi studenţii;
- Rezultatele finale la disciplină vor fi afişate la avizierul Catedrei şi on-line, prin
utilizarea site-ului facultăţii;
- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

Elemente de deontologie academică


Plagiatul este o problemă serioasă şi este pedepsită cu asprime. Orice student
care este prins că plagiază se poate aştepta să îi fie anulată munca şi să se întreprindă
măsuri disciplinare din partea conducerii facultăţii.
Exemple de plagiat: realizarea proiectului de cercetare de către o altă persoană;
copierea parţială sau totală a unui proiect de cercetare; copierea unui proiect de
cercetare de pe internet şi răspândirea acestuia şi în rândul altor masteranzi;
conspectarea unor surse bibliografice fără citirea prealabilă a acestora (copierea unor
conspecte făcute de alţii).
Studenţii pot să citeze surse bibliografice alcătuite din reviste sau cărţi cu
condiţia ca respectivele surse să fie identificate şi prezentate în cadrul proiectului de
cercetare. Un proiect care se constituie în mare parte din compilarea unor idei ale unor
autori, neavând o contribuţie proprie din partea studentului va fi notat cu un calificativ
inferior.

Studenţi cu dizabilităţi
În vederea oferirii de şanse egale studenţilor afectaţi de dizabilităţi motorii sau
intelectuale, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a comunica cu studenţii
prin intermediul poştei electronice. Astfel, studenţii cu dizabilităţi vor putea adresa
întrebările lor legate de tematica cursului pe adresele de email ale titularului de curs sau
tutorelui, menţionate la începutul acestui silabus, putând primi lămuririle necesare în
maxim 48 de ore de la primirea mesajului.

Strategii de studiu recomandate


Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de următoarele
recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile colective realizate
în cadrul cursului: 1. Este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea
numerotării unităţilor de curs; 2. Este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie
minimală, indicată în silabus şi pe alte surse bibliografice indicate de tutori; 3. Se
recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu tutorii, pe marginea temelor
indicate spre studiu.

4
II. SUPORTUL DE CURS
In this world, nothing is certain but death and taxes. Benjamin Franklin (1706-1790)1
Another difference between death and taxes is that death is frequently painless. -
Anonymous2

Modulul 1 Elemente introductive privind impozitul


Descrierea temei: Această temă are ca şi obiectiv desluşirea celui mai
important venit al bugetului statului, cel mai prezent element economic al vieţii noastre
cotidiene - impozitul. Se începe cu noţiunea de impozit, trăsăturile şi caracteristicile
sale, cu evoluţia lor în timp. Un element esenţial în înţelegerea impozitului îl reprezintă
elementele tehnice, elemente ce dau substanţă fiecărui impozit în parte. Aceste
elemente tehnice sunt de importanţă maximă atât pentru beneficiarul impozitului cât şi
pentru contribuabil. În ultima parte a materialului se prezintă regulile ce guvernează
impozitele şi impozitarea – interpretările diferite date principiilor de-a lungul timpului,
variante, condiţii de realizare, etc.

Unitatea 1 Conţinutul şi rolul impozitelor.


Sintetizând pluralitatea definiţiilor ce există în literatura de specialitate,
consideram că, impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia statului,
fără contraprestaţie directă, imediată şi cu titlu nerestituibil, a unei parţi din veniturile
sau averea persoanelor fizice şi / sau juridice, în vederea acoperirii unor necesitaţi
publice.
Aceasta definiţie relevă că impozitul are următoarele caracteristici3:
a) este o prelevare silită, cu caracter obligatoriu, care se efectuează în numele
suveranităţii statului, având la bază un temei legal;
b) impozitul nu presupune şi o prestaţie directă (şi imediată) din partea statului.
Prin aceasta, impozitele se deosebesc în mod esenţial de taxe, în cazul
cărora există un contraserviciu direct;
c) prelevările cu titlu de impozit sunt nerestituibile, astfel că nici unul dintre
contribuabili nu poate pretinde o plată directă din partea statului, pe baza
impozitelor suportate. Prin aceasta, impozitele se deosebesc faţă de
împrumuturile publice, care sunt purtătoare de dobânzi şi rambursabile
(amortizabile).
Faţă de cele arătate anterior, în completare, lucrările fiscale moderne, adaugă şi
alte elemente şi caracteristici, legate în primul rând de calitatea de pârghie fiscală pe
care impozitele o îndeplinesc din ce în ce mai mult. Această calitate nouă de-a fi o
veritabilă pârghie economică - este legată adesea de “armonizarea intereselor publice
cu cele individuale”. Credem că este mult mai potrivit de-a privi acest aspect mai

1
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; http://www.famous-quotations.com/ ; Două lucruri sunt inevitabile în viaţă: moartea şi
impozitele
2
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; O altă diferenţa între moarte si impozite este că moartea este cel mai adesea mai puţin
dureroasă.
3
Vezi şi Hoanţă Nicolae, “Impozitarea veniturilor şi distribuirea acestora”, “Impozite şi taxe”, nr.1-2, pag. 41-46, 1996; Hoanţă
Nicolae, “Instituţia impozitului”, “Impozite şi taxe”, nr.10-11, pag. 131-136, 1996; Iulian Văcărel, op.cit., pag. 213.

5
curând ca un “compromis” între interesele sociale şi cele individuale sau de grup, din
moment ce armonia este un ideal iar realitatea este, mai întotdeauna un compromis.
Merită reţinută aici şi o definiţie complexă şi completă a impozitului, care
sintetizează cele de mai sus: „impozitele reprezintă în zilele noastre obligaţii
pecuaniare, pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice
şi juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului
în mod silit şi fără contraprestaţie imediată şi folosite de către acesta ca resurse pentru
acoperirea cheltuielilor publice şi ca instrumente de influenţare a comportamentului
plătitorilor, astfel încât interesele acestora să fie armonizate cu interesul public.”4
Nu de puţine ori impozitul este perceput, ca o pedeapsă, ca o amendă. Distincţia
dintre ele nu apare întotdeauna ca fiind foarte clară şi evidentă. Cu atât mai mult cu cât
destinatarule este întotdeauna statul. De aceea merită reţinute următoarele:
A fine is a tax for doing something wrong. A tax is a fine for doing something right. -
Anonymous 5 A citizen can hardly distinguish between a tax and a fine, except that the fine
is generally much lighter. - G.K. Chesterton (1874-1936)6
Instituirea şi perceperea de către stat a impozitelor determina o importantă
redistribuire a produsului intern brut. Prin aceasta, se manifestă rolul impozitelor pe
plan financiar , economic şi social, rol ce diferă de la o ţara la alta.
Se poate spune că în concepţia clasică despre impozite, se atribuie impozitului o
menire pur financiară, singurul său scop fiind acela de a procura resursele necesare
acoperirii cheltuielilor publice. Ca efect impozitul trebuie să fie neutru din punct de
vedere economic şi social. „Preluând această idee şi declarându-se, fără rezerve,
adeptul neutralităţii absolute a impozitului Stourm avea să scrie în „Sistemes généraux
d’impôts” că impozitul nu trebuie să fie nici stimulativ, nici moralizator, nici protector,
el trebuie să fie exclusiv un izvor pentru trezorerie.”7
Taxation is, in fact, the most difficult function of government and that against which their
citizens are most apt to be refractory. - Thomas Jefferson (1743-1826)8; The power of
taxing the people and their property is essential to the very existence of government. - John
Marshall9
În majoritatea ţărilor lumii, rolul cel mai important al impozitelor continuă
să se manifestă pe plan financiar, întrucât cea mai mare parte a resurselor financiare
mobilizate de stat pentru acoperirea necesităţilor publice provin din încasările aferente
impozitelor.
De câte ori se vorbeşte despre impozite, o problemă revine, parcă obsesiv: dacă
impozitul este o plată acceptabilă pentru contribuabil. Merită astfel, aici, amintite
câteva elemente în sprijinul acestei idei:
Taxes, after all, are dues that we pay for the privileges of membership in an organized
society. - Franklin D. Roosevelt (1882 - 1945)10

4
Tulai Constantin, op. cit., pag 193
5
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; O amendă este un impozit pentru că ai făcut ceva rău. Un impozit este o amendă pentru
că ai făcut ceva bun.
6
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Un cetăţean poate greu diferenţia un impozit de o amendă, cu excepţia faptului că, în
general, amenda este mai “uşoară”
7
Tulai Constantin, op. cit., pag 205
8
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Aceasta ar însemna într-o traducere aproximativă: Impozitarea este, la urma urmei, cea
mai dificilă funcţie a guvernului şi este aceea împotriva căreia sunt cele mai mari şanse ca cetăţenii să se “revolte”
9
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Puterea de-a impozita oamenii şi proprietatea lor este esenţială pentru existenţa
guvernului
10
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Impozitele sunt, la urma urmei, datorate pentru a plăti privilegiile de a fi membri unei
societăţi organizate

6
I like to pay taxes. With them, I buy civilization. - Oliver Wendell Holmes Jr. (1841 –
1935)11
I like to pay taxes. It makes me feel less guilty. – Anonymous12
Pe de altă parte, justificare impozitelor este o chestiune intim legată de folosirea
lor şi de „buna-credinţă” a guvernului. Un impozit, mărimea lui, apar ca justificate
atunci când ele sunt folosite ”corect”, conform intereselor cetăţenilor.
When a government is just, taxes are few. - Thomas Paine (1737-1809)13; Why are the
people starving? Because the rulers eat up the money in taxes. - Lao Tzu14
În condiţiile complexe ale mecanismelor pieţei concurenţiale şi în legătură
directă cu încercările statelor moderne de a utiliza impozitele ca mijloc de intervenţie în
economie, în practica financiara contemporană se remarcă o anumita accentuare a
rolului impozitelor pe plan economic. În acest cadru, impozitele se folosesc ca
pârghii de politică economică - prin însuşi modul concret în care sunt aşezate şi
percepute.
Astfel, impozitele se manifestă ca şi instrumente de stimulare sau de frânare a
activităţilor economice, a consumului anumitor mărfuri său / şi servicii. Totodată,
impozitele pot impulsiona sau îngrădi relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau
cu anumite ţări.
Merită aici, amintită celebra remarcă “impozitul a încetat de a mai fi grăuntele
de nisip care să jeneze mecanismul pieţei, … , devenind unul dintre regulatoarele şi
motoarele acestui mecanism. Ca urmare, impozitul are atât rolul alimentării cu fonduri
a bugetului statului, cât şi pe acela al unui factor de echilibru în economie”15.
Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă prin utilizarea lor ca instrument al
redistribuirii unei parţi importante a produsului intern brut. Aceasta redistribuire apare
în procesul mobilizării la buget a impozitelor directe şi indirecte şi impune
redistribuirea resurselor bugetare, utilizarea lor, (şi) în raport cu criteriile de ordin
social. Acest proces are o influenţă mai mult sau mai puţin intensă asupra
comportamentului economic al diverselor categorii de contribuabili.
Efectul major al rolului impozitelor pe plan social îl reprezintă, în ultimă
instanţă, creşterea presiunii fiscale globale în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă
concurenţială şi consolidată.
Taxes grow without rain. - Old Jewish Proverb16 Unquestionably, there is progress. The
average American now pays out almost as much in taxes alone as he formerly got in
17
wages. Henry Louis Mencken (1880-1956)
Aceasta sporire a fiscalităţii este expresia următoarelor caracteristici ale evoluţiei
impozitelor în perioada contemporana:
• creşterea mai accentuata a încasărilor statului din impozite faţă de ritmul
creşterii produsului intern brut;
• sporirea absolută şi relativă a încasărilor din impozite, ca urmare a creşterii
numărului de contribuabili a materiei impozabile, precum şi a majorării unor
cote de impozit;

11
http://www.greentaxes.org; http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Îmi place să plătesc impozite. Cu ele cumpăr civilizaţie;
12
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Îmi “place” să-mi plătesc impozitele. Mă face să mă simt mai puţin vinovat.
13
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Când statul este just, impozitele sunt puţine
14
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; De ce oamenii mor de foame? Deoarece “regii “ cheltuie banii proveniţi din impozite;
15
Gabriel Ardant, “Histoire de l’impot”, Libraire Artheme Fayard, Paris, 1972, pag 136
16
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Impozitele cresc fără ploaie – vechi proverb evreiesc
17
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; http://www.famous-quotations.com/; Indiscutabil este un progres. Americanul mediu
plăteşte acum pentru impozite aproape jumătate din ceea ce obţine ca şi salariu

7
devansarea ritmului de creştere a venitului mediu pe locuitor de către ritmul de

creştere al impozitului;
Chiar dacă se constată o creştere „generalizată” a impozitelor, nu trebuie uitat că
fenomenul prezintă riscuri majore; de la o creştere „generală’ la una excesivă nu este
decât un pas, uneori foarte mic.
Liberty produces excessive taxes; the effect of excessive taxes is slavery. - Charles Louis de
Secondat, baron de la Brede et de Montesquieu (1689-1755)18

Unitatea 2 Clasificarea impozitelor.


Impozitele se practică sub o diversitate de forme, corespunzător pluralităţii
formelor sub care se manifestă materia impozabilă şi numărul mare al subiecţilor în
sarcina cărora se instituie. Înţelegerea modului în care impozitul poate fi sau acţionează
ca o pârghie financiară, depinde în primă instanţă, de înţelegerea particularităţilor şi
categoriilor noţiunii de impozit. De aceea pentru a putea sesiza cu mai mare uşurinţă
efectele diferitelor categorii de impozite pe plan financiar, economic, social şi politic,
se impune clasificarea corespunzătoare a acestora, în funcţie de criteriile puse la
dispoziţie de ştiinţa finanţelor publice.
Aceste criterii sunt următoarele: trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;
obiectul asupra cărora se aşează; scopul urmărit de stat prin instituirea lor; frecvenţa
perceperii lor la bugetul public; după instituţia care le administrează.
1. În funcţie de trăsăturile de fond şi de formă, impozitele sunt directe şi
indirecte. Acest criteriu poate fi reţinut şi drept criteriu al incidenţei impozitelor asupra
subiecţilor plătitori.
Impozitele directe sunt acelea care se stabilesc nominal, în sarcina unor
persoane fizice şi / sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, fiind
încasate la anumite termene precizate cu anticipaţie. La impozitele de acest tip,
subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoana, cel puţin în intenţia
legiuitorului. Tocmai de aceea, se spune că impozitele de acest tip au incidenţă directă
asupra subiectului plătitor.
Potrivit criteriului ce stă la baza aşezării lor, impozitele directe sunt reale şi
personale.
Impozitele directe reale se mai numesc şi obiective sau pe produs, deoarece se
aşează asupra materiei impozabile brute, fără a ţine cont de situaţia subiectului
impozitului. Aceste impozite se stabilesc în legătură cu deţinerea unor obiecte materiale
cum sunt pământul, clădirile, fabricile, magazinele, precum şi asupra capitalului
mobiliar. În această categorie se includ: impozitul funciar, impozitul pe clădiri,
impozitul asupra activităţilor industriale, comerciale şi profesiilor libere şi impozitul pe
capitalul mobiliar.
Impozitele directe personale se aşează asupra veniturilor sau averii, ţinându-se
cont şi de situaţia personală a subiectului lor, de aceea, ele se mai numesc şi impozite
subiective.
Impozitele indirecte sunt instituite asupra vânzării unor bunuri, prestării
anumitor servicii (la intern sau extern), fiind vărsate la bugetul public de către
producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi suportate de către consumatorii
bunurilor şi serviciilor cumpărate. În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele
indirecte se grupează în: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale şi taxe vamale.

18
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Libertatea conduce la impozite excesive; Efectul impozitelor excesive este sclavia;

8
2. Având în vedere obiectul asupra cărora se aşează, impozitele sunt
clasificate în: impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe consum sau pe
cheltuieli.
3. În funcţie de scopul urmărit de stat prin instituirea lor, impozitele se
clasifică: impozite financiare, obişnuite; impozite de ordine;
Impozitele financiare, obişnuite, sunt cele instituite de stat în scopul realizării
celei mai mari părţi a veniturilor bugetului public.
Impozitele de ordine sunt instituite în scopul limitării consumului unor bunuri
sau a restrângerii unor acţiuni, precum şi pentru realizarea unor deziderate ce nu au un
preponderent caracter fiscal. Astfel, pentru limitarea alcoolismului şi a consumului de
tutun statul instituie accize ridicate asupra alcoolului şi tutunului. Astfel după cum am
arătat, impozitele de ordine încearcă corectarea comportamentului persoanelor fizice şi
juridice atât prin forţa coercitivă, prin suprataxare, dar în mod deosebit prin forţa lor de
stimulare, prin intermediul scutirilor şi al detaxărilor.
4. Corespunzător frecvenţei perceperii lor la buget, impozitele se diferenţiază
în următoarele categorii: impozite permanente (ordinare); impozite incidentale
(extraordinare).
Impozitele ordinare se percep cu regularitate, astfel că ele se înscriu în cadrul
fiecărui buget public anual.
Impozitele extraordinare se instituie şi se percep în mod excepţional, în
legătură cu apariţia unor obiecte impozabile ce se deosebesc esenţial de cele obişnuite.
(cazul supraprofitului de război)
5. Clasificarea impozitelor se realizează şi după instituţia care le
administrează. Astfel în statele de tip federal impozitele se delimitează în:
• impozite federale;
• impozite ale statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale
federaţiei;
• impozite locale.
În statele unitare impozitele se delimitează în:
∗ impozite încasate la bugetul administraţiei centrale de stat;
∗ impozite locale.

Unitatea 3 Elementele tehnice ale impozitelor


Modul practic în care un anumit impozit are valenţe de pârghie financiară îşi
găseşte reflectare în modul în care el este instituit. Pentru a înţelege acest aspect se
pune problema cunoaşterii elementelor specifice fiecărui impozit, în parte, cunoaşterea
elementelor tehnice.
Concepţia cu privire la un anumit impozit îşi găseşte reflectarea în legea de
instituire a acestuia. Mai întâi în aceste legi, în preambulul lor, se motivează,
necesităţile care au condus la introducerea noului impozit, funcţiunile pe care acesta le
are de îndeplinit. Ulterior, se precizează toate datele tehnice, pe care trebuie să le
cunoască atât contribuabilii cât şi organele fiscale, pentru ca impozitul să fie corect
stabilit şi încasat la timp.
Concretizarea şi individualizarea fiecărui impozit are o deosebită importanţă,
atât pentru organele fiscale, cât şi pentru contribuabilii în sarcina cărora se instituie.
În acest scop, se folosesc următoarele elemente tehnice:

9
♦ Subiectul impozitului sau contribuabilul, este persoana fizică sau juridică
obligată prin lege la plata impozitului. De obicei subiectul impozitului este, sau ar
trebui să fie, şi cel ce suportă plata lui. Dacă această incidenţă, subiect / suportator
se verifică, impozitele respective sunt impozite directe. Uneori însă, această
coincidenţă nu se verifică - cel care suportă efectiv plata, nu coincide cu cel care
plăteşte impozitul. Avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţa indirectă a
impozitului. Se poate constata aici şi fenomenul de repercusiune fiscala,
transmiterea sarcinii fiscale. Raţiunea pentru care contribuabilul este obligat la plata
impozitului este faptul că el deţine materie impozabilă.
♦ Suportatorul impozitului - este persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri
sau avere se suportă efectiv impozitul. Acest element este important în legătură cu
distincţia fundamentală dintre impozitele directe şi cele indirecte, aşa după cum
explicam la subiectul impozitului.
♦ Materia impozabilă (Obiectul impozitului) este bunul, venitul sau activitatea
pentru care se datorează impozitele directe, precum şi vânzarea - cumpărarea,
valorificarea sau punerea în circulaţie a unor produse, bunuri şi servicii în cazul
impozitelor indirecte. Altfel spus obiectul impozitului poate fi reprezentat de: -
veniturile realizate de contribuabili - averea pe care o deţine - sau cheltuielile -
consumurile pe care le realizează contribuabilii. Materia impozabilă, pentru a fi
supusă impunerii, trebuie să fie măsurată şi evaluată şi de aceea prin lege trebuie
precizată în mod expres unitatea de impunere.
♦ Sursa impozitului - indică din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din
avere. Este un element mai rar precizat, în mod expres în lege, el fiind de cele mai
multe ori subînţeles. Ca sursă a impozitului, veniturile apar sub forma salariului, a
profitului, a dividendului sau a rentei, în timp ce averea se prezintă sub forma de
capital sau de bunuri mobile sau imobile. La impozitele pe venit, obiectul coincide
în toate cazurile cu sursa.
♦ Unitatea de impunere - este reprezentată de unitatea în care se exprimă mărimea
obiectului impozabil. Aceasta are fie o expresie monetară (cazul impozitelor pe
venit) fie diverse expresii fizice naturale (m2, hectar, etc.) în cazul impozitelor pe
avere.
♦ Cota impozitului19 - este mărimea impozitului, stabilită pentru fiecare unitate de
impunere. Aceasta poate să fie o sumă fixă sau o cotă procentuală - stabilite
proporţional, progresiv sau regresiv în raport cu materia impozabilă sau capacitatea
contributiva a subiectului impozitului. Cotele procentuale pot fi proporţionale
progresive sau regresive.
♦ Asieta fiscală dă expresie modului de aşezare a impozitului şi cuprinde totalitatea
operaţiunilor realizate de organele fiscale pentru identificarea subiecţilor
impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile şi a cuantumului impozitelor
datorate statului.
♦ Termenul de plată precizează data până la care impozitul trebuie plătit. Acest
termen are caracter imperativ, astfel că în cazul nerespectării sale sunt percepute
majorări de întârziere. Periodicitatea de încasare a impozitelor este foarte diferită de
la un impozit la altul. Influenţează în acest sens volumul impozitului datorat,
periodicitatea realizării veniturilor - sunt impozite care se încasează zilnic, altele se
încasează la intervale regulate de timp (chenzina, luna, trimestru, an) iar altele nu

19
vezi şi Gheorghe D. Bistriceanu, “Cotele de impozit”, revista Impozite şi taxe, nr.12, pag. 95-96, 1995

10
sunt stabilite termene de plata ci momentele în care se achită (ex. la accize, plata se
face odată cu cumpărarea mărfii)
♦ Autoritatea şi beneficiarul impozitului - este puterea publică îndreptăţita să
instituie impozitul la care se adaugă organele care aşează şi percep în mod efectiv
impozitul.
♦ Facilităţile fiscale - se refera la posibilitatea că actul legal să prevadă unele
exonerări pentru anumite categorii de subiecţi, unele perioade de scutire, unele
reduceri de impozite sau unele restituiri de impozite după caz.
♦ Sancţiunile aplicabile - au în vedere întărirea responsabilităţii contribuabililor în
ceea ce priveşte stabilirea corecta a obligaţiilor fiscale şi plata acestora în favoarea
beneficiarului.
♦ Căile de contestaţie se refera la posibilitatea pe care o au contribuabilii de a se
adresa cu plângeri, întâmpinări sau contestaţii organelor Ministerului Finanţelor.

Unitatea 4 Principiile impunerii


Din punct de vedere al politicii economice, actualmente, prin impunere se
urmăreşte ca fiecare impozit nou introdus, sau existent în practica fiscală, să răspundă
cerinţelor mai multor principii: principii de echitate; principii de politică financiara;
principii de politică economică; principii social-politice.
Principiul echităţii fiscale
Ideea justiţiei în materie de impunere a fost întotdeauna acceptată. În timp însă,
noţiunea a primit interpretări diferite (chiar divergente), iar practic oricât s-a
perfecţionat politica fiscala, impozitele n-au reuşit să fie absolut echitabile.
Mathematical equality . . . cannot be reached in any system of taxation, and it is useless
and idle to attempt it. - Rufus W. Peckham (1838-1909)20
Teoretic, echitatea fiscală a fost înfăţişata în mod diferit de către diferiţii
susţinători ai şcolilor de finanţe. În Evul Mediu, se considera echitabil existenţa
privilegiilor fiscale pentru nobili, biserica şi cler. În Franţa, circula chiar aforismul
"Nobilii servesc regele cu spada, clerul cu rugăciunile iar starea a treia cu banii”.
De-a lungul istoriei, noţiunea de echitate, care dă substanţă noţiunii de dreptate
socială în domeniul impozitelor, a fost interpretata diferit. Timpul a condus la abolirea
privilegiilor fiscale, înţelegându-se inechitatea lor.
In the matter of taxation, every privilege is an injustice. - Voltaire (1694 – 1778)21
Tax exemption is a privilege derived from legislative grace, not a constitutional right. -
Lapsley W. Hamblen Jr. (1926 -)22
Considerându-se că impunerea trebuie să fie universală, toţi contribuabilii
trebuie să plătească impozit şi toţi să fie trataţi fiscal la fel - deci se pretindea o aşa-zisa
egalitate în faţă impozitelor.
Egalitatea în faţă impozitelor porneşte de la ideea mai veche, că serviciile
publice sunt în folosul tuturor şi de aceea plata lor ar trebui să fie egală pentru toţi
cetăţenii. Cu timpul însă acest principiu a fost încălcat, devenind discutabil,
incompatibil cu evoluţia şi dezvoltarea vieţii şi gândirii economice. Astfel, în unele ţări,

20
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Echitatea matematică (perfectă) … nu poate fi atinsă în nici un sistem fiscal şi nu are
nici un rost sau motivaţie de-a încerca să o obţii;
21
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; În materie de impozite orice privilegiu este o injusteţe; autor şi filozof francez.
22
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Scutirile fiscale sunt privilegii din voia legislativului, nu un drept constituţional;

11
anumite venituri, cum sunt cele realizate de pe urma plasamentelor în obligaţiuni ale
împrumuturilor de stat, nu se supun impunerii. De asemenea, tot o încălcare a
principiului echitaţii o constituie şi practica de a scuti de impozit partea din veniturile
societăţilor de capital destinată finanţării unor investiţii din capital. Ceea ce părea
discutabil sau chiar inacceptabil, într-un anumit mod de interpretare al echităţii fiscale
apare însă într-o altă lumină dacă avem în vederea necesitatea obiectivă că impozitul
trebuie să devină şi o pârghie fiscală.
Astfel egalitatea în faţă impozitului a fost înlocuită cu egalitatea prin impozite.
Acestea din urmă presupune un tratament fiscal diferenţiat în funcţie de mărimea
venitului şi averii, de provenienţa lor, în raport cu starea socială, cu situaţia personală a
fiecărui plătitor.
Echitatea fiscala ne este înfăţişata şi ca echitate aparentă (sau matematică)
respectiv efectivă (sau reală). De exemplu, aparent este echitabil ca doi angajaţi care
pentru munca lor primesc acelaşi salariu să plătească acelaşi impozit pe salariu. Cei doi
contribuabili ar fi astfel egali în faţă impozitului. În realitate, însă dacă ei au un număr
diferit de persoane în întreţinere - dacă au o situaţie socială diferită - capacitatea lor
contributivă diferă şi de aceea echitatea reală este alta decât cea aparentă. Ei sunt egali
din punct de vedere al echităţii muncii, dar, din punct de vedere al echităţii fiscale ei ar
trebui trataţi diferit. Soluţiile alternative, în realizarea unei echităţi fiscale reale, în
cazul enunţat anterior ar fi: ► diferenţierea sarcinilor fiscale, la aceeaşi materie
impozabilă realizată, în funcţie de situaţia socială; ► păstrarea egalităţii sarcinilor
fiscale, dar diferenţierea diferitelor ajutoare sociale, în funcţie de situaţia socială.
Se consideră, de către majoritatea specialiştilor, că ultima soluţie este cea mai
convenabilă, chiar dacă echitatea socială nu se mai realizează prin intermediul
impozitelor ci ea este “împinsă” spre domeniul ajutoarelor sociale.
The Treasury is constantly presented with proposals to accomplish all sorts of desirable
social objectives through the tax system. In general, these objectives can be accomplished
more effectively and economically by other means. - Stanley S. Surrey23
Echitatea fiscala ne este înfăţişata şi ca echitate pe orizontală respectiv
echitate pe verticală.
Echitatea orizontală presupune compararea sarcinii fiscale pentru doi
contribuabili ce realizează aceeaşi mărime de venit, dar din surse diferite. Pornind de
aici, interpretările sunt însă diferite. Astfel într-o variantă se consideră echitabil
diferenţierea sarcinii fiscale, pe când în cealaltă variantă se consideră echitabil
stabilirea unei sarcini fiscale egale. Fiecare variantă are avantaje şi dezavantaje,
susţinători şi adversari. Greu de decis care dintre variante ar fi cea mai echitabilă, cu
atât mai mult cu cât o soluţie de compromis pare imposibil de găsit. Ne exprimăm
opinia că o anumită diferenţiere a sarcinilor fiscale în funcţie de sursele şi de condiţiile
în care se realizează materia impozabilă este de multe ori justificată. De exemplu, ar
părea ca justificată, cel puţin la prima vedere, o anumită diferenţiere a sarcinilor fiscale
atunci când este vorba de venituri obţinute din muncă sau din depuneri bancare sau alte
situaţii similare.
Spre deosebire de varianta precedentă echitatea pe verticala presupune
compararea impozitele datorate de două persoane ce realizează venituri de mărime
diferita, dar din aceeaşi sursa. Se considera echitabil, în acest caz, ca cei ce realizează

23
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Trezoreria(SUA) prezintă constant propuneri pentru îndeplinirea a tot felul de
obiective sociale prin intermediul sistemului fiscal. În general, aceste obiective pot fi îndeplinite mai economic şi mai complet prin
alte mijloace;

12
venituri mai mari să plătească impozit (procentual) mai mare. Este una dintre
chestiunile cele controversate:
That which angers men most is to be taxed above their neighbors. - Sir William Petty
(1623-1687)24
Deşi discutabilă, a asemenea cerinţă pare pe deplin justificată:
When people ask, "Why should the rich pay a larger percent of their income than middle-
income people?" - my answer is not an answer most people get: It's because their power
developed from laws that enriched them. - Ralph Nader (1934-)25
Pentru a putea fi respectată echitatea în materie de impozite se cer a fi
îndeplinite mai multe condiţii:
► echitatea presupune existenţa unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de
impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare.
Acest minim trebuie să se justifice din punct de vedere economic - de exemplu la
impozitul pe profit, la taxa pe valoarea adăugată s-ar cere ca minimul neimpozabil să-i
asigure întreprinzătorului “supravieţuirea”. Minimul neimpozabil este întâlnit numai în
cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit) neavând aplicabilitate în
domeniul impozitelor indirecte, ceea ce atestă lipsa de echitate a acestor impozite;
► Impunerea trebuie să fie universală, generală, adică toate peroanele fizice sau
juridice ce deţin materie impozabilă - venituri dintr-o anumită sursă, care posedă un
anume gen de avere sau fac anumite cheltuieli - trebuie să plătească impozit. Aceasta
condiţie presupune şi inexistenţa posibilităţilor de sustragere a unei părţi a materiei
impozabile de la impunere, altfel spus, impunerea să fie astfel stabilită şi realizată încât
să se evite evaziunea fiscală;
► sarcina fiscală - absolută şi relativă - a fiecărui contribuabil în parte, este necesar să
fie stabilită în funcţie de puterea contributiva pe care acesta o deţine : mărimea
venitului sau a averii şi sarcinile sociale;
► trebuie asigurată comparabilitatea sarcinii fiscale pe verticală şi pe orizontală.
În concluzie, dintre sistemele de impunere cel mai echitabil sistem de impunere
pare a fi cel care se bazează pe aplicarea cotelor progresive compuse (pe tranşe). Ar fi
însă ireal să se afirme că utilizarea unei anumite progresivităţi în impunere, chiar dacă
aceasta este destul de ridicată, rezolvă de la sine problema echitaţii în acest domeniu.
Astfel, legislaţia fiscala fiind destul de elastică oferă fie “portiţe de evaziune
fiscala legala” fie se oferă o serie întreaga de facilitaţi sau chiar privilegii fiscale.
Echitatea fiscală impune cerinţe fireşti, dar este doar unul dintre principiile impunerii.
Noţiunea de echitate, interpretată strict, poate aduce atingeri grave celorlalte
principii, de exemplu principiilor sociale.
Principii de politică financiară
În cadrul principiilor de politică financiara se urmăreşte ca sistemul fiscal, să se
caracterizeze prin: randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic, tip şi număr de
impozite.
Randamentul fiscal, ca orice randament presupune raportarea rezultatelor la
efort (sau invers), în cazul nostru raportarea sumelor atrase printr-un impozit la
cheltuielile ocazionate. Pentru a se realiza un randament fiscal ridicat trebuie găsit

24
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Lucrul cei enervează cel mai tare pe cei mai mulţi oameni este de-a fi impozitaţi mai
aspru decât vecinii lor.;
25
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Atunci când oamenii întreabă, “ De ce bogaţii plătesc un procent mai mare din venitul
lor decât oamenii din clasa medie?” – răspunsul meu este diferit de cel obişnuit: Se întâmplă asta pentru ca ei (cei bogaţi) îşi trag
puterea din legile care i-au îmbogăţit

13
raportul optim între încasările realizate prin intermediul unui impozit şi cheltuielile de
percepere. Pentru ca încasările să fie mari, trebuie respectate aceleaşi condiţii ca şi la
echitate: impunere universală, să nu existe evaziune fiscala, iar aparatul fiscal să nu fie
costisitor.
Astfel pentru ca un impozit să poată avea un randament fiscal ridicat se cer a fi
îndeplinite mai multe condiţii:
► Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele (fizice
sau juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de avere.
Universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi măsură, ca întreaga materie
impozabilă a unei persoane, să fie supusă impunerii.
► Pentru eliminarea evaziunii fiscale este necesar să nu existe posibilităţi de
sustragere de la impunere (pe căi legale sau frauduloase) a unei parţi din materia
impozabilă.
► volumul cheltuielilor legate de stabilirea şi perceperea impozitelor să fie redus
la minimul necesar •
Aceste cerinţe sunt indiscutabil raţionale, dar practic, sunt greu de realizat.
Un impozit poate fi apreciat ca fiind stabil, dacă nu este influenţat, într-un
sens sau altul, de mutaţiile de ordin conjunctural ale economiei - să nu crească în
perioadele de prosperitate, respectiv să nu scadă în perioadele de recesiune.
Aceasta înseamnă că randamentul unui impozit considerat stabil nu trebuie să
sporească concomitent cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioada de
înflorire economică şi nici să scadă în perioadele nefavorabile ale ciclului economic.
De menţionat însă că, practic, în condiţiile economice actuale stabilitatea impozitelor
este dificil de realizat. În plus, de multa vreme, cerinţa stabilităţii a fost corelată cu
necesitatea elasticităţii impozitelor.
În ceea ce priveşte elasticitatea impozitului, aceasta presupune ca impozitul să
poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor de venituri ale bugetului de stat. Un impozit
este elastic dacă el poate să fie mărit sau micşorat în funcţie de evoluţia cheltuielilor
statului sau altfel spus, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare este
necesar ca impozitele să poată fi majorate corespunzător şi invers.
Legat de tipul şi numărul impozitelor, se poate spune că, teoretic, s-ar putea
folosi unul sau mai multe impozite. Ideea cu privire la utilizarea unui singur impozit, s-
a întâlnit atât în perioada capitalismului premonopolist (de exemplu, fiziocraţii s-au
pronunţat pentru introducerea unui impozit financiar unic, apoi, mai târziu, odată cu
dezvoltarea marii industrii au apărut păreri privind instituirea unui impozit unic asupra
materiilor prime), cât şi în condiţiile capitalismului contemporan.
De menţionat că, practic, idei de genul celor de mai sus n-au fost transpuse în
viaţa, iar statele folosesc un număr mai mare sau mai mic de impozite în funcţie de
condiţiile economice, politice şi sociale existente în fiecare ţară.
Practicarea unui singur impozit este apreciată de către majoritatea specialiştilor
din ţările capitaliste contemporane ca fiind irealizabilă şi ineficientă. În acest sens se
considera că un singur impozit stabilit pe baza puterii contributive a plătitorilor ar
conduce la multe nemulţumiri, la accentuarea tendinţelor evazioniste şi de repercusiune
a sarcinilor în seama altora.


într-o interpretare strictă, această condiţie poate conduce la concluzii absurde: aparatul fiscal să fie cât mai redus (costurile sale să
fie cât mai mult reduse), dar atunci şi încasările fiscale vor fi (foarte probabil) mici pentru că evaziunea fiscală va fi foarte ridicată.

14
Cu toate cele arătate, se considera de majoritatea specialiştilor că pluralitatea
impozitelor este soluţia momentan cea mai corespunzătoare, cu atât mai mult cu cât
impozitul este activizat ca pârghie fiscală şi fiecare obiect impozabil trebuie tratat într-
un mod specific.
În concluzie, se poate afirma că un sistem fiscal poate fi apreciat numai prin
prisma tuturor consecinţelor sale pe plan economico-social şi nu doar în funcţie de tipul
şi numărul impozitelor.
Aprecieri privind consecinţele şi implicaţiile de ordin economico-social ale unui
sistem fiscal pot fi făcute urmărind aspecte, cum sunt: ce obiect are impunerea;
veniturile (averea), cheltuielile sau amândouă; ce fel de cote de impozit se folosesc:
fixe, proporţionale, progresive sau regresive; ale căror clase şi paturi sociale sunt
veniturile (averea) şi din consumul căror clase sau paturi sociale fac parte bunurile sau
serviciile supuse impunerii; în ce măsura poate apărea sau nu, în unele cazuri, o dubla
impunere, iar în altele o sustragere de la impunere a veniturilor sau averii, etc.
Principii de politică economică
There are some taxes that are good for our economy, because they discourage harmful
activities. - David M. Roodman26
All taxes discourage something. Why not discourage bad things like pollution rather than
good things like working or investment? - Lawrence Summers (1954-)27
De foarte multă vreme impozitul a devenit o veritabilă pârghie economică şi de
aceea prin introducerea unui nou impozit, statul urmăreşte deseori nu numai procurarea
veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci şi exercitarea unei anumite
influenţe în ceea ce priveşte impulsionarea dezvoltării unor ramuri sau subramuri
economice, stimularea ori reducerea producţiei sau consumului unor mărfuri,
extinderea sau dimpotrivă, restrângerea relaţiilor comerciale cu străinătatea.
Încurajarea sau descurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice
poate fi efectuată de către stat prin suprataxare sau reducere de impozite în mai multe
variante cum ar fi: stabilirea unor taxe vamale ridicate la importul mărfurilor de acelaşi
fel din alte ţări; reducerea sau scutirea de impozite indirecte a mărfurilor autohtone;
micşorarea impozitelor directe stabilite în sarcina producătorilor şi comercianţilor
autohtoni; facilitatea amortizării accelerate a capitalului fix, ceea ce conduce la
reducerea profitului impozabil al societăţilor de capital din ramura respectivă şi la
posibilitatea înlocuirii rapide a acestuia.
Tot în acest sens acţionează şi acordarea de subvenţii de la bugetul statului
întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea într-o anumita ramură sau subramură
economică.
If you want more of something, subsidize it; if you want less, tax it. - Old Economic
Adage28
Desigur soluţia acordării de subvenţii nu este una foarte simplă, deoarece
aceasta are ca sursă, de regulă impozitele încasate de stat. Altfel spus, încurajăm pe de-
o parte, descurajăm pe de alta.

26
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Sunt câteva impozite care sunt “bune” pentru economie, pentru că descurajează
activităţile “rele”
27
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Toate impozitele descurajează ceva. De ce să nu descurajăm fenomenele negative,
cum ar fi poluarea, în locul celor bune cum ar fi munca şi investiţiile.
28
http://www.greentaxes.org; http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Dacă vrei, din ceva mai mult, subvenţionează-l; dacă veri
mai puţin, impozitează-l – veche pildă economică.

15
All taxes are a drag on economic growth. It's only a question of degree. - Alan Greenspan
(1926-)29
Un alt caz este când impozitele sunt frecvent folosite în ţările capitaliste pentru
a influenţa comportamentul producătorilor agricoli în ceea ce priveşte producţia
obţinută şi veniturile realizate: un impozit stabilit în funcţie de venitul mediu
(prezumat) la hectarul de teren poate stimula interesul producătorilor să obţină o
producţie sporită la hectar şi cu costuri mai mici, ştiind că pentru venitul suplimentar
astfel obţinut nu datorează impozit suplimentar.
Pentru a influenţa creşterea consumului anumitor mărfuri, statul procedează la
micşorarea sau chiar la renunţarea la impozitele indirecte care se percep la vânzarea
acestora. Dacă, dimpotrivă, se urmăreşte reducerea consumului, atunci se recurge la
majorarea cotelor de impozit aplicat la vânzarea mărfii respective.
În vederea extinderii relaţiilor comerciale cu străinătatea, statul apelează la
încurajarea exportului prin restituirea parţială sau integrală a impozitelor achitate de
exportatori pentru mărfurile vândute în afară. În această direcţie poate acţiona, de
asemenea, reducerea taxelor vamale percepute la importul mărfurilor provenite din
diferite ţări.
În condiţiile în care economiile naţionale sunt confruntate cu crize economice,
şomaj, inflaţie, la care s-a adăugat şi criza energiei şi a materiilor prime, impozitele
sunt folosite, concomitent cu alte instrumente, în încercarea de redresare a situaţiei
economice.
Astfel, pentru stimularea investiţiilor particulare se procedează la reducerea
impozitului aferent venitului investit, de exemplu, în maşini, utilaje şi alte echipamente.
Toate cele arătate anterior sunt modalităţi şi cazuri în care impozitul este şi
trebuie să aibă calitatea de pârghie financiară.
Principii social - politice
In general, the art of government consists of taking as much money as possible from one
class of citizens to give to the other. - Voltaire (1694 – 1778)30
Politica fiscală promovata de stat vizează, în mod frecvent, şi realizarea unor
obiective social-politice. Aceste principii cer ca în impunere să se ţină seama de situaţia
personală – socială - a plătitorului. Este cunoscută, de exemplu, practica acordării unor
facilităţi fiscale persoanelor cu venituri reduse şi celor care întreţin un anumit număr de
copii şi bătrâni.
Impozitele sunt folosite, de asemenea, pentru limitarea consumului unor
produse care au consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice). Există
şi ţări în care, pentru a se influenţa creşterea natalităţii se practică un impozit special
asupra celibatarilor şi persoanelor căsătorite fără copii.
Trebuie aici precizat că uneori politica fiscala este marcată şi de interese pur
politice: în perioada alegerilor, cei de la putere încearcă să atenueze (sau să promită
reducerea ei) fiscalitatea sau să acorde privilegii şi facilitaţi fiscale unor categorii de
contribuabili. După alegeri, se constată că situaţia economică, fiscală este cea
cunoscută de fapt şi în perioada alegerilor şi trebuind să-şi reconsidere poziţia uită
promisiunile electorale şi impozitele cresc din nou.

29
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Toate impozitele sunt o frână în calea creşterii economice. Este numai o chestiune de
(cât este) nivel
30
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; În general, arta guvernării constă în strângerea a cât mai mulţi bani, de la o clasă
socială şi de a “da” alteia

16
A government that robs Peter to pay Paul can always depend upon the support of Paul. -
George Bernard Shaw31
Aici am putea adăuga însă ca promisiunile electorale, nu numai că de foarte
multe ori nu sunt îndeplinite, ci chiar mai mult,
The promises of yesterday are the taxes of today. - William L. Mackenzie King
(attributed)32

Modulul 2 Impozitul între opţiunile fiscalităţii


”Every society makes choices as to the tax systems that not only raise the necessary
revenues to support government expenditures, but also within that choice are inherent
reflections of societal values. Not only does a society choose a tax system but also the tax
system becomes one of the basic institutions that in it self shapes and molds the society.” -
33
Karen M. Yeager
Cele trei opţiuni34. Cadrul sociologic în care se aplică sistemul fiscal impune
legiuitorului anumite obligaţii precum şi limitări ale opţiunilor. Cu toate acestea
legiuitorul are suficiente posibilităţi şi variante de a modela sistemul fiscal, conform
propriilor opţiuni şi interese. Astfel, în materie fiscală legiuitorul (macrodecidentul) se
găseşte în faţa a trei mari opţiuni:

obligaţii impozite reale


OPŢIUNEA SOCIALĂ
interese impozite personale

impozite pe venit
OPTIUNILE OPŢIUNEA ECONOMICĂ impozite pe capital
FISCALE impozite pe consum

opţiuni impozite directe


OPŢIUNEA JURIDICĂ
limite impozite indirecte
o În primul rând este o OPŢIUNE SOCIALĂ care determină preferinţa,
în stabilirea impozitului şi a materiei impozabile, pentru a ţine / sau nu
cont de situaţia individuală a contribuabilului.
În acest caz opţiunile vizează a decide următoarele chestiuni: în aşezarea
impozitului să se ţină cont numai de materia impozabilă, de natura şi cantitatea sa sau
în egală măsură să se ţină cont şi de situaţia personală a contribuabilului? Să se ia în
considerare preponderent opţiunea economică sau dimpotrivă să se ţină cont şi cerinţele
de ordin social? Toate acestea vizează opţiunea socială ce impune alegerea între
impozitele reale şi cele personale.

31
http://www.aphids.com/quotes/index.shtml; Un guvern care fură de la Peter pentru a-l plăti pe Paul, poate întotdeauna să se
bazeze pe sprijinul lui Paul.
32
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Promisiunile de ieri sunt impozitele de astăzi.
33
http://www.greentaxes.org/; http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Orice societate alege între diferite opţiuni, în cadrul
sistemului fiscal, care numai că trebuie să colecteze veniturile necesare acoperirii cheltuielilor statului dar trebuie să reflecte şi
inerente reflecţii asupra valorilor sociale. Nu numai societatea alege un sistem fiscal ci acesta devine una din instituţiile de bază
care modelează şi influenţează societatea.
34
Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, Finances publiques, tome 2 - Fiscalite, 6-ed., Ed. Montchrestien, Paris, 1997; Tulai
Constantin, op. cit. pag. 223-262

17
Pentru precizarea acestor elemente trebuie să precizăm noţiunile de impozit real
şi respectiv de impozit personal, să arătăm însemnătatea lor pentru ca în final să
determinăm locul celor două categorii de impozite în cadrul sistemului fiscal.
Perceperea impozitului are întotdeauna, la bază, existenţa unui element de
bogăţie deţinut de contribuabil. Dar întrebarea este dacă să ţinem cont în calcularea
impozitului doar de aceste elemente de bogăţie sau să luăm în considerare şi elementele
ce individualizează situaţia personală a contribuabilului? În prima variantă se vorbeşte
despre un impozit real, iar în cel de-al doilea caz de un impozit personal.
A. Impozitul real ar putea fi definit ca un impozit aşezat asupra materiei
impozabile, fără a se ţine cont de situaţia personală a contribuabilului. El este aşezat
ratione materia, in re, de unde şi numele de impozit real. Cel mai bun exemplu de
impozit real este impozitul funciar aşezat asupra terenului, în funcţie de venitul pe care-
l furnizează deţinătorului lui.
B. Impozitul personal din contră, este un impozit aşezat asupra
contribuabilului, ţinând cont de situaţia sa personală. El asigură “adaptarea” sarcinii
fiscale la situaţia individuală a fiecărui contribuabil.
o În acelaşi timp trebuie realizată şi o OPŢIUNE ECONOMICĂ: astfel
dacă impozitul este întotdeauna o prelevare obligatorie asupra bogăţiei,
această bogăţie cunoaşte mai multe forme economice.
Aici opţiunea macrodecidentului în materie fiscală, presupune luarea în
considerare a următoarelor variante: impozite pe venit, pe capital sau pe consum.
Această selecţie derivă din faptul că impozitul vizează întotdeauna forme ale avuţiei,
care însă au o natură economică diversă. Impunerea poate fi realizată în diverse
momente, cum ar fi:
• fie atunci când elementele de bogăţie intră în patrimoniul contribuabilului, caz
în care se vorbeşte de o impunere la sursă, aşa cum se realizează ea în cazul
impozitului pe venit;
• fie este cazul în care impozitul “atacă” elementele de avuţie ce formează şi
conturează patrimoniul contribuabilului, impozitul pe capital;
• fie impozitul este aşezat asupra elementelor de bogăţie, în momentul în care
acestea ies din patrimoniul contribuabilului, caz în care se vorbeşte de un
impozit asupra consumului.
Impozitul aşezat Impozit general pe venit, aşezat asupra venitului global
asupra venitului Impozite analitice asupra diferitelor categorii de venituri
Prelevări asupra capitalului în
timp de criză
Impozit sintetic aşezat
Prelevări asupra capitalului sub
asupra capitalului
Impozit aşezat forma drepturilor de
Impozit pe asupra succesiune
capital capitalului Impozitele aşezate asupra
Impozit analitic aşezat
posesiei de capital
asupra diverselor elemente
Impozitele asupra
de patrimoniu
transferurilor de capital
Impozit din capital
Impozitul unic asupra producţiei
Impozitul sintetic asupra totalului
Impozitul cumulativ asupra tranzacţiilor
cheltuielilor de consum
Impozit pe Impozitul pe valoarea adăugată
consum Impunerea bunurilor de primă necesitate
Impozitele analitice asupra
Impunerea bunurilor de lux
consumului
Impunerea bunurilor de consum curent

18
Variantele alese atrag după sine mai multe consecinţe tehnice şi economice, iar
la urma urmei acestea trebuie să reprezinte şi elementele ce trebuie să ghideze
decidentul macroeconomic în alegerea diferitelor variante, în deciderea celei mai
nimerite combinaţii între cele trei materii impozabile (şi cele trei forme ale
impozitelor).
o În fine, macrodecidentul trebuie să-şi exercite şi o OPŢIUNE
JURIDICĂ.
Această opţiune vizează tehnica juridică ce permite stabilirea impozitului.
Opţiunea constă de fapt în a alege între impozitele directe şi cele indirecte, cele două
mari tehnici de aşezare a impozitelor. Opoziţia dintre fiscalitatea directă şi cea indirectă
constituie una dintre problemele tradiţionale ale fiscalităţii.

Unitatea 1 Noţiunile de impozit real şi impozit personal


Tematica curs: PERSONALIZAREA IMPOZITELOR. Personalizarea
impozitelor între avantaje şi limite. Complexitatea impunerii şi personalizarea
impozitului. Aspectele sociale ale personalizări impozitului.
Concepte de bază / cuvinte cheie: personalizare impozitelor, depersonalizarea
impozitelor, complexitatea sistemului fiscal, simplificarea impunerii, aspecte
sociale ale impozitări
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice
indicate.
Referinţe bibliografice: Inceu Adrian Mihai, Dan Tudor Lazăr, Finanţe şi
bugete publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2006; Inceu Adrian Mihai,
Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005;
Văcărel Iulian, etc., Finanţe publice, ed. IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003

Perceperea impozitului are întotdeauna, la bază, existenţa unui element de


bogăţie deţinut de contribuabil. Dar întrebarea este dacă să ţinem cont în calcularea
impozitului doar de aceste elemente de bogăţie sau să luăm în considerare şi elementele
ce individualizează situaţia personală a contribuabilului? În prima variantă se vorbeşte
despre un impozit real, iar în cel de-al doilea caz de un impozit personal.
A. Impozitul real ar putea fi definit ca un impozit aşezat asupra materiei
impozabile, fără a se ţine cont de situaţia personală a contribuabilului. El este aşezat
ratione materia, in re, de unde şi numele de impozit real. Cel mai bun exemplu de
impozit real este impozitul funciar aşezat asupra terenului, în funcţie de venitul pe care-
l furnizează deţinătorului lui. Acest impozit a constituit piesa de rezistenţă în
revoluţionarea sistemului fiscal, în Franţa, de către Adunarea Constituantă, iar cea mai
corectă caracterizare a acestui tip impozit este dată chiar de acest organism: “ Se poate
afirma, pe bună dreptate, că doar proprietatea este singura care suportă impozite şi că
proprietarul nu este decât un agent ce-l achită (în numele proprietăţii) cu o parte din
rezultatele pe care le produce.”35
În consecinţă, impozitul real ignoră contribuabilul şi situaţia sa economico-
socială. El nu ţine cont de situaţia personală a contribuabilului luând în considerare,
exclusiv, materia impozabilă. În aceste condiţii, doi contribuabili deţinând aceiaşi

35
Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, Finances publiques, tome 2 - Fiscalite, 6-ed., Ed. Montchrestien, Paris, 1997, pag. 83

19
materie impozabilă vor plăti acelaşi impozit, neglijându-se diferenţele personale dintre
cei doi.
B. Impozitul personal din contră, este un impozit aşezat asupra
contribuabilului, ţinând cont de situaţia sa personală. El asigură “adaptarea” sarcinii
fiscale la situaţia individuală a fiecărui contribuabil. Impozitul personal este cunoscut
în două variante.
Un prim sens, strict, este cel în care impozitul personal este privit ca un impozit
instituit asupra însăşi persoanei contribuabilului; în acest caz, se interpretează ca fiind
materie impozabilă chiar contribuabilul. Este cazul unor impozite primitive aşa cum
este cazul capitaţiei, unde impozitul era aşezat asupra fiecărui “cap” (sau suflet). Cea
mai veche formă a unui asemenea impozit se întâlneşte în Grecia perioadei antice. Atât
în sistemul fiscal roman cât şi în cel din provincia Dacia acest tip impozit exista ca şi
tributum capitis36. În Franţa, de exemplu, acest impozit era aplicat în perioadă feudală:
contribuabilii erau ordonaţi în diferite categorii corespunzător situaţiei lor sociale şi
erau obligaţi la plata un impozit per persoană, cu atât mai ridicat cu cât situaţia socială
era mai bună. Deşi pe cale de dispariţie el mai există şi astăzi, în unele state din Africa.
Se poate însă menţiona că acest tip de impozit a cunoscut o efemeră reapariţie în
Anglia, prin aşa numitul poll tax, ca un impozit local “pe cap de om”, instituit de
regimul conservator al doamnei Margaret Thatcher. După 1990, noul prim ministru
(tot) conservator John Major, a suprimat acest impozit din dorinţa de a elimina
polemicile (nu de puţine ori publice) ce au durat doi ani.
Alături de acest sens strict al impozitului personal există şi o accepţiune mai
largă prin care impozitul personal este un impozit aşezat asupra deţinerii de materie
impozabilă de către contribuabil şi nu asupra însuşi contribuabilului. În evaluarea
materiei impozabile însă, se ţine cont de diferite elemente legate de situaţia personală a
contribuabilului, elemente ce pot influenţa capacitatea contributivă (situaţia familială,
datorii, etc.) Impozitul personal este abordat, în cele ce urmează, ca un impozit de acest
tip.

Unitatea 2 Importanţa impozitului real şi a celui personal


A. Din punct de vedere al randamentului
Impozitul real are avantajul major de a nu lăsa loc fraudelor fiscale. Fiind aşezat
asupra unor materii impozabile evidente şi fiind detaşat de persoana contribuabilului, el
nu permite nici un fel de disimulări şi sustrageri. Prin urmare, impozitul real,
“refuzând” să ia în considerare situaţia personală a plătitorului, nu cunoaşte deduceri ce
ar permite reducerea sarcinii fiscale în anumite cazuri particulare, în care contribuabilul
ar avea capacitate contributivă diminuată. În fine, mai trebuie precizat că aşezarea
acestui tip de impozit este relativ simplă (neţinând cont de situaţia personală a
contribuabilului) şi deci şi cheltuielile cu această aşezare fiind mai mici decât în cazul
impozitelor personale. Pe de altă parte, însă, impozitul de tip real neputând să fie aşezat
decât asupra elementelor de avuţie materială, riscă să aibă o aşezare strictă (limitată) şi
astfel să-i “scape” o mare parte din materia impozabilă.
Impozitul personal, din contră, are avantajul de-a putea fi aşezat asupra tuturor
formelor avuţiei, materiale sau nu. Pe de altă parte însă, latura personalizării
impozitului antrenează o anumită “inchiziţie fiscală” care prin verificările şi controalele
ce le impune putând deveni o variantă extrem de costisitoare. Dar personalizarea

36
Iulian Văcărel, Finanţe, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, pag. 27-28

20
impozitului înseamnă întotdeauna scutiri şi deduceri: pentru a se ţine cont de situaţia
personală legiuitorul are tendinţa de a acorda aceste reduceri contribuabililor cu o
situaţie personală ce i se pare demnă de interesul său. Pe de altă parte, personalizarea
înseamnă şi suprataxări pentru contribuabilii cu capacitate contributivă mai bună ( de
exemplu suprataxarea celibatarilor). Dar trebuie remarcat că în aproape toate cazurile,
detaxările sunt mult mai numeroase decât suprataxările. Prin aceasta randamentul fiscal
al impozitului personal este, de multe ori, compromis. Aceste reduceri ale sarcinilor
fiscale, ce înlocuiesc subvenţiile şi alocaţiile acordate de stat acordate diferitele
categorii de cetăţeni, sunt cunoscute sub denumirea de cheltuieli fiscale. Nu de puţine
ori se aud însă voci care critică această practică, prin pericolele pe care le atrage asupra
situaţiei bugetare: costuri ridicate ale unui control fiscal complex, complexitatea şi
instabilitatea sistemului fiscal, costuri ridicate de gestionare a impozitelor, eficacitate
limitată, etc.
B. Din punct de vedere al echităţii fiscale
Impozitele reale au avantajul de a limita intervenţiile factorilor politici în
stabilirea impozitelor. Impozitul real, ignorând contribuabilul este “orb” la fel ca însăşi
justiţia. Cu toate acestea, impozitul real ignorând (cu bună ştiinţă) contribuabilul, fiind
aşezat doar asupra elementelor materiale ale averii, riscă să fie prea aspru şi injust
ignorând elementele nemateriale ale bogăţiei, ce ţin de persoana contribuabilului.
Impozitul real este injust şi pentru că nu ţine cont de diferenţele de capacitate
contributivă, cele legate de situaţii particulare, cum ar fi aceea a familiilor numeroase.
Din contră, impozitele personale, din punct de vedere al justiţiei fiscale, au
avantajul de-a permite aprecierea individuală a capacităţii contributive, permit
adaptarea sarcinilor fiscale la posibilităţile (reale) ale fiecărui contribuabil. Dacă într-o
exprimare plastică, impozitul real poate fi comparat cu o haină mai mult sau mai puţin
ajustată pe contribuabil, din contră, impozitul personal poate fi comparat cu o haină
mult mai bine adaptată particularităţilor fiecăruia.
Dacă impozitul personal este mai perfecţionat, el este însă şi mai delicat şi
discutabil. El este periculos pentru că el este lăsat la îndemâna autorităţii fiscale care
este lipsită de imparţialitate. Aşa de exemplu, în perioada feudală, privilegiile acordate
nobilimii constituiau o personalizare a impozitului, personalizare ce apare ca
discutabilă din punct de vedere al justiţiei fiscale, aşa cum este ea înţeleasă astăzi.
Câteodată, preocupările de ordin politic sau chiar represiv pot să se reflecte, să se
transpună, în impozitul personal: ar fi cazul aici al unei majorări - abrogate în prezent -
realizate în Franţa, cu 10% a impozitului pe veniturile persoanelor fizice, pentru
persoanele care au suferit o degradare civică. Tot cu titlu de exemplu, se poate aminti
aici şi personalizarea impozitului realizată în Germania, în perioada hitleristă, care a
introdus elemente legislative rasiste prin privarea evreilor de reducerile fiscale (la care
în mod normal ar fi avut dreptul).
În concluzie, putem afirma că impozitul personal, chiar dacă este mai
perfecţionat decât cel de tip real el este şi mai delicat şi dificil. Se impune ca urmare, o
mare prudenţă în utilizarea sa de către macrodecident precum şi o accentuată
rigurozitate tehnică fiscală din partea celor administrează.
C. Aplicabilitatea impozitului real şi a celui de tip personal
Principii. În general, impozitul real este convenabil pentru materii impozabile
detaşate de contribuabil şi în mod particular materiale. Este, cazul impozitului funciar.
Invers, impozitul personal este convenabil pentru materii impozabile care reflectă
situaţia contribuabilului. Este cazul venitului global sau al patrimoniului, materii

21
impozabile care nu se pot determina decât în legătură cu persoana contribuabilului.
Acest tip de impozit necesită un aparat fiscal numeros şi extrem de competent, date
fiind investigaţiile fiscale pe care le implică.
Trebuie menţionat că este posibilă şi combinarea celor două modalităţi de
impozitare, în cadrul sistemului fiscal, este posibilă funcţionarea lor simultană. Aşa de
exemplu, în Franţa ca şi în cele mai multe ţări dezvoltate, impozitele reale deţin un loc
important (impozitele pe cifra de afaceri, impozitele indirecte), dar în acelaşi timp şi
impozitele personale se bucură de o importanţă semnificativă (este cazul impozitelor pe
venit şi impozitelor pe succesiuni).
Mai trebuie adăugat aici, că există şi aşa numitele impozite “semi-personale”,
desemnând acele impozite care sunt aşezate asupra unor elemente ale avuţiei care nu
sunt foarte strâns legate de capacitatea contributivă, dar care iau totuşi în considerare
unele elemente legate de situaţia individuală a contribuabilului. Aşa de exemplu, unele
variante ale impozitelor cedulare au acest caracter.
Practica modernă. Personalizarea impozitului este o caracteristică
fundamentală a dezvoltării sistemului fiscal modern. Astfel, în legislaţia fiscală actuală
sunt cuprinse foarte multe elemente ce ţin de situaţia personală şi familială a
contribuabililor, care concretizează personalizarea impozitului. În impunere este
prevăzut şi un minim de venit neimpozabil, care ar reprezenta minimul necesar
subzistenţei. În stabilirea impozitului, se ţine cont şi de debitele contribuabilului,
elemente ce determină reducerea capacităţii contributive. Aşa numitele cheltuieli de
familie sunt luate în considerare în stabilirea capacităţii contributive fie prin
mecanismul deducerilor fiscale fie prin mecanismul reducerii impozitului sau printr-un
mecanism perfecţionat numit cât familial , aplicat în Franţa în stabilirea impozitului pe
venit. În fine, prin legislaţia fiscală se ţine cont în stabilirea impozitului şi de elemente
legate de vârsta şi eventualele disabilităţi ale contribuabilului.
Personalizarea impozitului este de multe ori, mult mai evidentă în unele ţări,
decât în altele. Aşa de exemplu, în Germania în stabilirea impozitului pe venit se ţine
cont atât de vârsta contribuabilului cât şi de starea sănătăţii sale. În S.U.A. cheltuielile
cu medicamentele şi cele dentare pot fi deduse din venitul brut impozabil. Această
particularitate deosebită, este dată şi de sistemul asigurărilor sociale, care este foarte
diferit de sistemul practicat în ţările Europei.

Modulul 3 Opţiunea economică


În acest caz, opţiunea macrodecidentului în materie fiscală, presupune luarea în
considerare a următoarelor variante: impozite pe venit, pe capital sau pe consum.
Această selecţie derivă din faptul că impozitul vizează întotdeauna forme ale avuţiei,
care însă au o natură economică diversă. Impunerea poate fi realizată în diverse
momente, cum ar fi: ► fie atunci când elementele de bogăţie intră în patrimoniul
contribuabilului, caz în care se vorbeşte de o impunere la sursă, aşa cum se realizează
ea în cazul impozitului pe venit; ► fie este cazul în care impozitul “atacă” elementele
de avuţie ce formează şi conturează patrimoniul contribuabilului, impozitul pe capital;
► fie impozitul este aşezat asupra elementelor de bogăţie, în momentul în care acestea
ies din patrimoniul contribuabilului, caz în care se vorbeşte de un impozit asupra
consumului
Variantele alese atrag după sine mai multe consecinţe tehnice şi economice, iar la
urma urmei acestea trebuie să reprezinte şi elementele ce trebuie să ghideze decidentul
macroeconomic în alegerea diferitelor variante, în deciderea celei mai nimerite

22
combinaţii între cele trei materii impozabile (şi cele trei forme ale impozitelor). În cele
ce urmează ne propunem să analizăm pe rând, implicaţiile şi caracteristicile celor trei
tipuri de impozite.

Unitatea 1 Impozitul aşezat asupra venitului

Tematica curs: IMPOZITAREA VENITURILOR. Definirea venitului


impozabil. Probleme tehnice ale impunerii veniturilor. Probleme economice ale
impozitării veniturilor. Impunerea persoanelor fizice. Impozitarea persoanelor
juridice
Concepte de bază / cuvinte cheie: definirea venitului, sensul fiscal al noţiunii
de venit, forme ale venitului, variante ale impozitării veniturilor, consecinţe şi
avantaje
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice
indicate.
Referinţe bibliografice: Inceu Adrian Mihai, Dan Tudor Lazăr, Finanţe şi
bugete publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2006; Inceu Adrian Mihai,
Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005;
Văcărel Iulian, etc., Finanţe publice, ed. IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003

Alegerea ca materie impozabilă a venitului, implică rezolvarea unor multiple


probleme, ce cunosc soluţii diverse: probleme de definire, aspecte tehnice, implicaţii
economice şi soluţii pozitive.
Probleme de definire a venitului impozabil
Primele probleme legate de alegerea impozitului pe venit sunt cele legate de
definirea venitului, ca o formă de bogăţie şi în raport cu alte forme ale bogăţiei în mod
deosebit faţă de capital şi faţă de consum.
Noţiunea de venit, din punct de vedere al dreptului civil. În dreptul civil,
această noţiune - venituri - a fost definită de foarte mult timp. În această ramură a
dreptului, definirea acestei noţiuni are o importanţă majoră pentru rezolvarea unor
probleme diverse (succesiuni, matrimoniale, incapacităţi, etc.), iar regimul juridic al
veniturilor este distinct de cel al capitalului. Preluarea acestor noţiuni, din dreptul civil
în cel fiscal, nu ar trebui să pară deloc surprinzătoare.
În aceste circumstanţe, venitul este definit ca o sumă de bani, provenită
dintr-o sursă permanentă, în mod constant. Astfel de exemple de venituri pot fi:
chiria din închirieri de imobile, veniturile din titlurile mobiliare, salariul, etc. Din
această definiţie se pot desprinde şi caracteristicile de bază ale venitului:
a) venitul are o formă monetară. Venitul este o sumă de bani, sau orice formă de
bogăţie susceptibilă de a fi transformată în bani; din contră de exemplu, posesia sau
contemplarea unui tablou nu reprezintă venit pentru că aceste acţiuni nu sunt
convertibile în mod direct, în bani.
b) venitul este o formă a bogăţiei care provine dintr-o sursă fixă, care are ca şi
contrapondere o formă a capitalului. Venitul este astfel întotdeauna legat de o formă
a capitalului, din care el se obţine. Aşa de exemplu, chiria este legată de (deţinerea
de) imobile, dividendele de deţinerea de acţiuni, dobânzile de creanţe, etc. Tot ca o
sursă de venituri se prezintă şi capacitatea de muncă şi aptitudinile de a procura

23
resurse: capacitatea de muncă este cea care este la baza formării veniturilor salariale.
Permanenţa sursei venitului nu implică imposibilitatea dispariţiei sau distrugerii
capitalului; imobilul ca sursă a chiriei poate suferii distrugeri şi deteriorări, angajatul
se poate îmbolnăvi sau să ajungă şomer. Permanenţa sursei venitului implică pur şi
simplu, că realizarea veniturilor nu atrage după sine deteriorarea, distrugerea, formei
de capital din care se obţine.
c) venitul se caracterizează prin periodicitate. Venitul este o formă a bogăţiei care
“revine”, cu anumită periodicitate: salariul este plătit în fiecare lună, dividendele
sunt plătite la fiecare sfârşit de an sau semestru, etc. Periodicitatea venitului nu
implică obligatoriu, regularitatea lui: acţiunile nu generează (obligatoriu) în fiecare
an dividende, un imobil poate rămâne fără chiriaşi, un angajat poate deveni şomer,
etc. Ceea ce este important, este că şi în condiţiile în care sursa venitului poate
“seca” la un moment dat, ea va procura în viitor venituri, atâta timp cât sursa
respectivă rămâne în posesia contribuabilului: chiar dacă o persoană este în şomaj în
viitor, prin angajare capacitatea de muncă va fi din nou fructificată, ea va procura
din nou venituri, etc.
Având în vedere elementele de mai sus, noţiunea “venituri” apare ca având un
sens relativ extrem de restrâns, înglobând următoarele forme: venituri din capital
imobiliar sau mobiliar, salarii şi pensii, beneficiile agricole, industriale, comerciale sau
non-comerciale.
Autonomia dreptului fiscal. Vezi bibliografia.
Deşi din cele arătate s-ar putea desprinde concluzia că impozitul pe venit are
numeroase şi complexe probleme de definire, acestea nu sunt singurele probleme:
probleme tehnice ale impozitului pe venit prezintă şi ele numeroase aspecte particulare.
Problemele tehnice şi economice ale impozitului pe venit
Problemele tehnice. Impozitul sintetic sau impozitul analitic. Odată ales
impozitul pe venit el ne pune în faţa a două alternative tehnice:
• fie un impozit sintetic, aşezat asupra venitului global (sintetic, de unde şi
denumirea acestei forme de impozit), care “atacă” ansamblul veniturilor
realizate de un contribuabil,
• fie impozite analitice, fiecare dintre ele aşezate în mod distinct (independent),
asupra diferitelor categorii de venituri.
Alegerea uneia sau a alteia dintre variante, se poate realiza numai în condiţiile
în care cunoaştem implicaţiile şi consecinţele fiecărei variante.
A. Impozitul general pe venit
Trebuie precizat încă de la început, că această variantă tehnică prezintă marele
avantaj de-a lua în considerare situaţia contribuabilului, în ansamblu. Astfel dacă
impozitul ar presupune repartizarea cheltuielilor publice pe contribuabili, după
capacităţile lor contributive, atunci devine evident faptul că impunerea cea mai
echitabilă este realizată printr-un impozit global asupra venitului total. Numai în
această formă, în impunere, se poate realiza cea mai bună comensurare a capacităţii
contributive. Acest element ne conduce şi spre concluzia că impozitul general pe venit,
se pretează cel mai bine pentru personalizare. Practicarea unor cote progresive devine
nu numai posibilă, pentru acest tip de impozite, dar totodată este şi cea mai “corectă”
progresivitate luând în considerare totalul veniturilor contribuabilului - şi nu o
progresivitate separată, pe fiecare tip de impozit.

24
Deşi importante avantajele arătate mai sus, nu trebuie uitate şi dezavantajele -
neajunsurile - acestui tip de impozite. Astfel impozitul pe venitul global nu permite
diferenţierea impozitului, după natura veniturilor realizate - ori aceasta este o cerinţă
importantă a principiilor echităţii fiscale. Acest dezavantaj poate fi atenuat prin
aplicarea diferitelor reguli de evaluare a venitului, în funcţie de natura veniturilor
respective. Prin aceasta, impozitul general pe venit se apropie tot mai mult de
impozitele aplicate distinct, pe diferite forme de venit.
B. Impozite separate, pe diferitele forme de venituri
În această variantă, impozite distincte (şi separate) sunt aplicate asupra
diferitelor venituri pe care contribuabilul le realizează: venituri din (deţinerea şi
tranzacţionarea de) valori mobiliare, venituri din activităţi industriale şi comerciale, etc.
Acest sistem permite diferenţierea cotelor impunerii, în funcţie de natura veniturilor.
Putem distinge astfel trei categorii de bază, ale acestui sistem: ► impozitarea
veniturilor obţinute din muncă de regulă, caracterizată printr-o impunere mai “lejeră”;
► impozitarea veniturilor din capital, la care se practică o impunere mai “aspră”; ►
impozitarea altor diverse venituri
Această variantă tehnică permite aplicarea diferenţiată a metodelor de evaluare
şi de impunere, precum şi particularizarea lor în funcţie de natura veniturilor. Aşa de
exemplu, pentru veniturile uşor comensurabile - aşa cum este salariul - se poate aplica
metoda declarării materiei impozabile, iar pentru veniturile mai greu de evaluat - aşa
cum este cazul veniturilor agricole - se poate aplica sistemul forfetar.
Se pot aplica diferite sisteme de încasare a impozitelor, pentru fiecare tip de
impozit în parte: astfel, dacă pentru impozitarea veniturilor din valorile mobiliare se
poate aplica metoda reţinerii la sursă, pentru beneficiile agricole această metodă devine
neaplicabilă.
Dacă acest sistem de impunere distinctă a veniturilor prezintă avantajul
posibilităţii diferenţierii tratamentului fiscal, el prezintă marele dezavantaj al
imposibilităţii personalizării impozitului. Aceasta deoarece, sistemul impunerii separate
a veniturilor permite alegerea veniturilor ce vor fi impozitate şi nu a contribuabilului,
cu capacităţile sale contributive. Acest sistem nu permite aplicarea progresivităţii
impunerii, întrucât el ia în considerare separat, fiecare venit al contribuabilului şi nu
totalul lor (aşa cum ar impune o progresivitate “veritabilă”).
Trebuie precizat că în cazul aplicării sistemului impozitului unic, pe venitul
global, unicitatea impozitului nu împiedecă aplicarea asupra diverselor venituri ce
formează venitul global, diverse şi diferite tehnici de evaluare a materiei impozabile
precum şi de mecanisme fiscale ce să asigure diferenţieri.
Ca urmare, combinarea sistemelor - impunerea venitului global şi impunerea
separată - aplicarea unui tratament fiscal diferenţiat pe diversele forme de venituri,
conduc la posibilitatea combinării avantajelor celor două variante. În această formulă –
mixtă - este posibilă atât diferenţierea fiscală cât şi personalizarea impunerii.
Cu toate acestea, impozitul pe venit, aşezarea şi perceperea lui, ridică şi
numeroase probleme economice.

Problemele economice ale impunerii veniturilor. Pentru înţelegerea deplină a


valenţelor şi limitelor impozitului aşezat asupra venitului, trebuie analizate şi
consecinţele economice ale acestei tip de impuneri.
Eficienţa impozitului pe venit. Din punct de vedere al importanţei în formarea
veniturilor statului, impozitul pe venit se încadrează în categoria impozitelor ce deţin o

25
pondere importantă. Astfel, în ţările industrializate, un astfel de impozit deţine până la
cincizeci la sută din totalul veniturilor fiscale.
Din punct de vedere al echităţii fiscale, acest tip de impozit este un impozit
relativ echitabil, pentru că ia în considerare materia impozabilă relevantă pentru
stabilirea capacităţii contributive a contribuabilului, permite personalizarea şi
progresivitatea. Acest tip de impozit poate deveni însă, inechitabil, dacă nu este dublat
de un control fiscal riguros şi substanţial, pentru că evaziunea fiscală poate deveni o
practică curentă şi astfel o mare masă de venituri impozabile, să fie sustrasă impunerii.
Având în vedere pericolul de mai sus, se constată o tot mai pronunţată tendinţă în ţările
industrializate, de diminuare a importanţei veniturilor atrase la dispoziţia statului prin
intermediul impozitului pe venit.
Cele mai importante consecinţe nefaste ale unei impozitări “împovărătoare” a
veniturilor sunt:
1. impozitul pe venit fiind aşezat mai ales asupra veniturilor băneşti ale persoanelor
fizice, în mod deosebit asupra veniturilor obţinute din muncă, descurajează
productivitatea şi diviziunea muncii. Acest tip de impozit constituie o incitare spre o
viaţa domestică, spre o economie naturală închisă, spre gospodăria de tip feudal.
Astfel acest tip de impozit apare ca o piedecă în realizarea progresului economic.
Din punct de vedere fiscal, contribuabilul este îndemnat spre o viaţă domestică ce
presupune venituri “virtuale” dar care scapă de sub incidenţa impozitului. Aceasta în
dauna unor activităţi specializate, mai bine retribuite, dar care sunt afectate de
impozitare, în defavoarea angajării de personal care să realizeze activităţile casnice.
Aşa după cum bine se ştie, specializarea şi individualizarea salariaţilor este un
element fundamental al progresului economic. Dar aceasta presupune şi salarizarea
corespunzătoare a unor angajaţi cu o pregătire profesională şi un randament al
muncii superioare, faţă de angajaţii mai puţin specializaţi. Salariu mai mare
presupune însă, un impozit mult mai mare (impozitul fiind progresiv) ceea ce
evident, va descuraja specializarea forţei de muncă. S-ar putea obiecta că,
specializarea forţei de muncă se desfăşoară mai rapid decât creşterea impozitului pe
venit, ceea ce ar conduce la concluzia - discutabilă - că această creştere de impozit
nu va descuraja specializarea. O asemenea concluzie ar putea fi reală, dar aceasta nu
diminuează piedicile pe care impozitarea veniturilor le ridică în calea progresului
economic.
S-ar putea de asemenea, ridica obiecţii asupra impozitului pe venit, legate de
descurajarea femeilor în desfăşurarea de activităţi retribuite şi încurajarea orientării
lor spre activităţi casnice. Fenomenul menţionat mai sus este cu atât mai prezent cu
cât impunerea se realizează, într-un fel sau altul şi în funcţie de veniturile întregii
familii (în mod deosebit în ţările industrializate).
2. Cum impozitul pe venit este aşezat asupra câştigurilor din muncă şi beneficiilor
industriale, care toate au ca sursă activitatea agentului economic, acest tip de impozit
apare ca un factor de malthusianism economic.
Datorită impozitului pe venit, cu cât contribuabilul munceşte mai mult, cu cât are o
carieră profesională mai bună şi cu cât agentul economic merge mai bine, cu atât
este mai aspru impozitat. Nu este astfel încurajat contribuabilul să nu întreprindă
nimic? În aceeaşi măsură, un om de afaceri cu cât se angajează mai mult în ceea ce
întreprinde, cu cât afacerile merg mai bine, cu atât mai mult o mai mare parte din
veniturile sale sunt “confiscate” prin impozitul pe venit. Într-o situaţie similară se
află şi angajatul care refuză o muncă suplimentară (plătită), pentru că o prea mare

26
parte din câştigul devine impozit. Ţinând cont de cele subliniate anterior nu apare
deloc gratuită afirmaţia că, impozitul pe venit descurajează activităţile lucrative.
Astfel guvernul suedez în anii ’80, a “aplatizat” progresivitatea impozitului pe venit,
prin reducerea cotei maxime de la 85% la 50%. S-a constat, în Franţa, că factorii de
mai sus constituie principala cauză a muncii “la negru” sau a clandestinismului.
3. Impozitul pe venit, ca un impozit progresiv, are tendinţa de a concentra sarcina
fiscală asupra acelei părţi din venituri care ar putea fi economisită sau destinată unor
investiţii. Astfel, impozitul pe venit, poate constitui un obstacol serios în calea
economisirii şi al realizării de investiţii private.
Aceasta nu ar trebui să ne conducă obligatoriu, la concluzia că efectul menţionat mai
sus conduce implicit şi la diminuarea investiţiilor totale, dintr-o economie naţională.
Aceasta, în condiţiile în care impozitul cu care s-au diminuat investiţiile private este
orientat spre finanţarea unor investiţii publice. Dar cum cel mai adesea impozitul
este o sursă de finanţare pentru cheltuielile de funcţionare ale statului şi instituţiilor
sale, impozitul va conduce la diminuarea investiţiilor totale dintr-o economie. În
aceste condiţii, o amploare deosebită a impozitului pe venit este îngrijorătoare,
pentru că prin aceasta se diminuează investiţiile private.
4. În fine, trebuie subliniat şi faptul că impozitul pe venit are şi un efect anti-
inflaţionist. Acest tip de impozit are un efect important asupra puterii de cumpărare
a contribuabililor, în sensul reducerii ei, conduce la diminuarea semnificativă a
consumului cetăţenilor.
Dar aici, se impun şi anumite nuanţări. În cazul când impozitul pe venit este aşezat
îndeosebi asupra veniturilor mici, care altfel ar fi destinate consumurilor, efectul
anti-inflaţionist este foarte puternic. Dimpotrivă, dacă impozitul pe venit “atacă”
îndeosebi veniturile mari, efectul anti-inflaţionist este minor, pentru că un astfel de
impozit nu diminuează în general, consumurile acestor contribuabili, ci reduce doar
capacitatea lor de economisire. Prin aceste efecte diferite, impozitul pe venit devine
o controversă între politica socială - de reducere a impozitului pe venit, pentru
categoriile defavorizate - şi între politica economică - de stagnare şi diminuare a
inflaţiei.
Ţinând cont de efectele negative ale impozitelor pe venit, nu ar trebui să ne
surprindă că acest tip de venituri fiscale a scăzut ca importanţă, cel puţin în ţările
dezvoltate. Acolo unde, acest tip de impozit deţine o pondere semnificativă în totalul
veniturilor statului, ar trebui acordată atenţie specială acestor efecte negative, căutate
mijloace de compensare a acestor efecte sau luată serios în considerare varianta
reducerii lor şi găsirea altor variante de finanţare a cheltuielilor publice.

Unitatea 2 Impozitul asupra capitalului

Tematica curs: IMPOZITAREA CAPITALULUI. Noţiunea de capital.


Impozitul asupra patrimoniului global. Impozite analitice asupra patrimoniului –
posesia şi transferul de capital. Efecte economice ale impunerii capitalului
Concepte de bază / cuvinte cheie: legături între capital şi venituri, posesia şi
transferul de capital, forme ale impozitării posesiei de capital, consecinţe / locul
şi rolul impozitării deţinerii de capital
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice
indicate.

27
Referinţe bibliografice: Inceu Adrian Mihai, Dan Tudor Lazăr, Finanţe şi
bugete publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2006; Inceu Adrian Mihai,
Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005;
Văcărel Iulian, etc., Finanţe publice, ed. IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003

Noţiunea de impozit aşezat asupra capitalului


Noţiunea de capital. Definirea noţiunii de capital, ca element al materiei
impozabile, nu apare ca fiind complicată: capitalul este un element ce prezintă o
anumită stabilitate; capitalul este un element de avuţie consolidată în patrimoniul
contribuabilului; capitalul reprezintă avuţia sau patrimoniul contribuabilului.
Cu toate acestea, noţiunea de capital nu este deloc aşa de clară şi de precisă,
atunci când aceasta este legată de aceea de venituri sau de consum. Aşa de exemplu,
anuităţile unei rente viagere, apar pentru beneficiar ca un venit, pe când în fapt ele au la
origine un capital vărsat, un capital care dispare (cu timpul), prin plăţile viagere
efectuate. În acest caz, s-ar impune o delimitare în cadrul sumei plătită cu titlul de rentă
viageră, între sumele ce reprezintă dobânzi şi cele ce înseamnă rată rambursată din
capitalul - renta viageră ar reprezenta astfel atât o formă de venit cât şi un fragment din
capital.
În acelaşi fel, diverse forme de câştig ataşate diferitelor valori mobiliare au o
natură incertă: pentru beneficiarul lor ele reprezintă elemente de capital, cu caracter
excepţional, dar ele au la originea lor, o distribuire de venit pentru societatea
comercială ce le-a emis.
Făcându-se abstracţie de cazurile de mai sus, în care noţiunea de capital apare
ca şi confuză, putem distinge mai multe categorii de capital:
capitalurile imobiliare: păduri, terenuri, construcţii, etc., unde există o evidenţă clar şi
unde aşezarea impozitului este relativă facilă; ► capitaluri mobiliare: creanţe, valori
mobiliare, obiecte de artă, lingouri de aur, drepturile de proprietate intelectuală, etc.,
unde evidenţa şi aşezarea impozitelor este mult mai dificilă.
sau
capitaluri productive, aducătoare de venit, impozabile fără a distruge substanţa
capitalului, impozitul putând fi plătit din veniturile ce le procură: construcţii de locuit,
acţiuni, creanţe, etc.; ► capitaluri neproductive, mai greu de evaluat şi inventariat, deci
mai greu impozabile: obiecte de artă, bijuterii, etc. În acest caz impozitarea lor ar pune
în pericol însăşi substanţa acestor forme ale capitalului, ar descuraja deţinerea lor.
Impozitele aşezate asupra capitalului şi cele prelevate din capital. Distincţia
între cele două categorii este relativ simplă:
• impozitele aşezate asupra capitalului sunt suportate din veniturile furnizate de
acest capitaluri
• impozitele din capital sunt aşezate tot asupra capitalurilor, ca materie
impozabilă, dar sunt suportate din substanţa capitalului.
Impozitele aşezate asupra capitalului pot fi, cel puţin câteodată, suportate din
veniturile capitalului: este cazul în care impozitul asupra capitalului este relativ modest.
Aşa de exemplu în Franţa, impozitul asupra operaţiunilor de bursă este suficient de
redus pentru a fi suportat de către investitori din veniturile furnizate de titlurile
negociate la bursă. Similar, în Germania, există un impozit anual asupra capitalului, de

28
0.5%, pentru persoanele fizice şi de 0.6% pentru persoanele juridice - nivelul lor redus
face posibilă suportarea lor din veniturile capitalurilor respective.
În anumite cazuri, impozitul asupra capitalului, conduce spre efecte similare
celor evidenţiate la impozitul asupra veniturilor. Fie o persoană care deţine un capital
de 100.000 u.m. care furnizează un câştig de 5.000 u.m. Presupunând că obligaţiile
fiscale sunt de 500 u.m., acestea pot reprezenta fie un impozit asupra capitalului de
0.5% (0.5%*100.000) sau un impozit asupra venitului de 10% (10%*5.000). În
concluzie, cele două impozite au exact acelaşi efect.
În funcţie de anumite situaţii concrete, impozitul asupra capitalului, care este
redus, şi care deci poate fi suportat din veniturile capitalului, poate avea şi consecinţe
diferite de impozitul pe venit, prezentând şi anumite avantaje. Trebuie menţionat, în
primul rând, un avantaj financiar: acest impozit pe capital permite prin efectele sale
impozitarea elementelor de avuţie care nu sunt supuse impozitului pe venit, pentru că
ele nu furnizează venituri; în plus se impune precizarea că aceste elemente de capital,
poate, nu ar trebui să scape de “grija” fiscalităţii, în condiţiile în care ele reprezintă
obiecte de lux: colecţii, iahturi, etc. La toate cele arătate se mai poate adăuga şi un
argument economic: acest impozit asupra capitalului poate asigura protecţia avuţiilor în
formare şi în plus nu este o frână - aşa cum este impozitul pe venit - în calea acţiunilor
productive, desfăşurate de cetăţeni. Se poate adăuga şi un argument de ordin politic şi
social: impozitul asupra capitalului afectează oamenii de afaceri, întreprinzătorii, în
timp ce impozitul asupra veniturilor afectează angajaţii; din punct de vedere social este
preferabilă impozitarea primei categorii decât a celei de-a doua. În fine, se impune în
anumite cazuri, evidenţierea unui element de ordin de tehnică fiscală, în favoarea
impozitului asupra capitalului: impozitele asupra capitalului obligă întocmirea unor
evidenţe, recensăminte, cât se poate de riguroase, a acestor elemente de avuţie. În
aceste condiţii, se poate institui un control excepţional asupra declaraţiilor de impunere,
practic imposibil de realizat, pentru alte tipuri de impozite. Acest ultim argument este
cu atât mai evident cu cât capitalurile impozitate sunt mai însemnate.
În condiţiile în care cotele impunerii, pentru impozitul asupra capitalului, sunt
ridicate, impozitul nu mai poate fi suportat din veniturile aduse de capital şi el devine
astfel un impozit din capital (asupra substanţei capitalului).
Impozitele din capital au, cel mai adesea, efecte periculoase, pentru că afectând
capitalul, “distrug” materia impozabilă. Această consecinţă, este legată de o
caracteristică fundamentală a capitalului - spre deosebire de venit - de-a nu se reînnoi,
reface. Amputarea periodică a capitalului prin impozitul din capital, nu poate conduce
în final decât la dispariţia capitalului. Impozitul din capital are astfel caracter de
confiscare a capitalului.

Problemele tehnice. Impozit sintetic sau impozit analitic. În mod similar cu


cele puse în evidenţă la impozitul pe venit, prelevările asupra capitalului pot fi stabilite
sub două forme: ► impozit sintetic, aşezat asupra întregii averi a contribuabilului; ►
impozite analitice, instituite asupra diverselor elemente de patrimoniu
Impozitul sintetic (asupra patrimoniului global)
A1. Prelevările asupra capitalului în timp de criză – vezi bibliografia
A2. Prelevările asupra capitalului sub forma drepturilor de succesiune– vezi
bibliografia

29
Impozite analitice, aşezate asupra diverselor elemente de
patrimoniu
Instituirea unor impozite distincte (analitice), aşezate asupra diferitelor elemente
ale patrimoniului, permite realizarea unei fiscalităţi diferenţiate, face posibilă o
discriminare fiscală între elementele ce formează capitalul. Aceste tipuri de impozit,
pot fi aşezate fie asupra posesiei de capital, fie asupra transmiterii acestuia.
B1. Impozitele aşezate asupra posesiei de capital – vezi bibliografia
B2. Impozitele asupra transferurilor de capital – vezi bibliografia
Impozitele asupra transferurilor de capital, cu titlu oneros.
Impozitele asupra transferurilor de capital, cu titlu gratuit.
Efectele economice ale impozitului asupra capitalului
Efectele impozitului asupra capitalului. În înţelegerea efectivă şi corectă a
implicaţiilor economice ale impozitului asupra capitalului se conturează următoarele
elemente:
1. Ar putea fi interesantă combinaţia dintre existenţa unui impozit pe capitalul
total şi cea a unui impozit pe venit global, sistem ce ar permite o dorită
nediscriminare fiscală.
Într-un asemenea sistem veniturile din muncă ar fi supuse unui singur impozit:
impozitul pe venitul (global). Impunerea acestor venituri este absolut firească, date
fiind importantele venituri atrase la buget pe această cale, venituri de care sub nici o
formă, statul nu s-ar putea dispensa. Cu toate acestea, nu trebuie uitată cerinţa,
absolut firească, ca asemenea venituri să nu fie impozitate prea aspru, date fiind
însemnatele eforturi de-a obţine asemenea venituri precum şi efectul malthusianist
asupra stimulentelor de a muncii, muncă ce constituie baza formării venitului
naţional.
Pe de altă parte, coexistenţa unui impozit pe venit şi unul asupra capitalului, ar avea
ca şi importantă consecinţă, dubla taxare a veniturilor obţinute de pe urma posesiei
de capital: pe de-o parte ca venituri fiind supuse impozitului pe venit, iar pe de altă
parte legat de capitalul care-l furnizează, venitul va fi supus şi impozitului global
asupra capitalului. Această dublă impozitare ar părea justificată, pentru că veniturile
din capital ar trebui mai aspru impozitate (decât cele din muncă), pentru că ele se
obţin fără prea mare efort, doar ca urmare a posesiei de capital.
Pe de altă parte, capitalurile productive (care aduc venituri) ar părea că pot suporta
un impozit, pentru că acest impozit poate fi suportat din venituri, fără să afecteze
substanţa capitalului.
Capitalurile care nu produc venituri, ar fi în acest sistem supuse impunerii, în timp
ce dacă ar exista doar impozitul pe venit el ar scăpa de sub incidenţa impozitului.
Din această perspectivă ar fi absolut firească şi justificabilă impunerea acestor
capitaluri. Oricum, chiar şi într-un sistem dual - impozit asupra veniturilor şi
impozit asupra capitalurilor - capitalurile neproductive vor face exclusiv obiectul
impozitului pe capital, în condiţiile în care prin specificul lor, aceste capitaluri nu
produc venituri. În plus trebuie subliniat că, aceste gen de capitaluri, ar trebui
impozitate mai “lejer”, în condiţiile în care aceste capitaluri nu produc venituri din
care să fie suportat impozitul.
2. Impozitarea capitalului are ca efect implicit, impunerea celor ce posedă
proprietăţi. În acest context, trebuie acordată o atenţie specială, următoarele două
categorii de proprietari:

30
a. Sarcina fiscală, rezultată ca urmare a impozitului asupra capitalului apasă, în mod
deosebit, pe umerii persoanelor de vârsta a treia. În mod firesc şi natural, persoanele
de vârsta a treia sunt cele care deţin mai frecvent şi mai des proprietăţi decât alte
categorii, fie prin economisire îndelungată, prin moştenire. Aşa de exemplu în
Franţa, 70% dintre plătitorii de impozit pe avere şi aproximativ 70% din sumele
încasate sunt plătite de contribuabili care au peste 60 de ani. Asta, în timp ce pentru
impozitul pe venit în 70% din căminele fiscale declarantul are sub 60 de ani,
impozit care înseamnă 75% din veniturile bugetului de stat. Se poate astfel afirma
că, impozitul asupra capitalului este un “impozit al bătrâneţii”, ceea ce constituie un
element de inechitate fiscală. Cum însă, această categorie a populaţiei este, în
general, mai puţin activă şi dinamică, efectul malthusianist evidenţiat la impozitul
pe venit este mai puţin prezent.
b. Impozitul pe capital are tendinţa de-a plasa sarcina fiscală, în mod deosebit,
asupra proprietăţilor funciare. Aşa după cum s-a mai arătat, proprietatea imobiliară
este cea mai dificil de disimulat şi de aceea este foarte uşor de impozitat. În
condiţiile în care, lucrătorul agricol este şi proprietarul terenului agricol, el va
suporta impozit pentru această proprietate, pentru mijlocul din care îşi asigură
existenţa. Aici se produce, o discriminare fiscală faţă de lucrătorii industriali. Pe de
altă parte, impozitul pe capital, este aşezat asupra construcţiilor şi terenurilor de
construcţii, iar în acest caz consecinţele acestui impozit, pot fi şi mai delicate -
decât în cazul anterior - în condiţiile în care aceste tipuri de proprietăţi nu aduc
venituri sau veniturile sunt modeste. Comparând efectele impunerii celor două
categorii de proprietăţi, dacă impozitul pe proprietăţile agricole apare ca una din
cauzele dificultăţilor în care se află agricultura în ţările dezvoltate, impozitul pe
construcţii şi terenuri de construcţii, apare mult mai firesc şi justificabil, în
condiţiile expasiunii demografice şi ale creşterii substanţiale a valorii acestor
proprietăţi. Cu toate acestea, impozitul pe construcţii şi terenuri de construcţii
devine mai puţin firesc, în condiţiile unor crize din ce în ce mai acute şi mai
frecvente, pe plan imobiliar.
3. Un al treilea efect economic, deloc neglijabil, al impozitului asupra capitalului este
descurajarea investiţiilor. Astfel, dacă un agent economic doreşte să-şi mărească
producţia, el va prefera să angajeze forţă de muncă decât să-şi sporească capitalul
fix, care este supus impozitului pe capital. Această tendinţă nu poate fi considerată
decât una cu efect nefast: se opune tendinţelor normale de progres tehnic, deşi n-ar
trebui uitat efectul imediat de diminuare a şomajului.
4. Dacă impozitul asupra capitalului vizează, cum se întâmplă frecvent, transferurile şi
tranzacţiile, acest gen de impozit va influenţa destul de semnificativ în sens negativ,
volumul acestor operaţiuni. Acest efect poate conduce, fie la “sclerozarea” pieţelor
respective, fie în cazul succesiunilor, la încordarea relaţiilor familiale.

Soluţiile pozitive. – vezi bibliografia

Unitatea 3 Impozitele pe consum

Tematica curs: IMPOZITELE PE CONSUM. Definirea consumului. Impozitul


unic aplicat asupra producţiei. Impozitul cumulativ asupra tranzacţiilor.
Impozitarea valorii adăugate. Modelul american de impozitarea consumului.
Impozitele analitice asupra consumului.

31
Concepte de bază / cuvinte cheie: clarificări cheltuială-consum-venit, forme /
avantaje / dezavantaje ale impozitării consumului, impozitare sintetică şi
analitică a consumului
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice
indicate.
Referinţe bibliografice: Inceu Adrian Mihai, Dan Tudor Lazăr, Finanţe şi
bugete publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2006; Inceu Adrian Mihai,
Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005;
Văcărel Iulian, etc., Finanţe publice, ed. IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003

Impozitele pe consum, mai explicit spus - pe cheltuieli de consum, reprezintă cea


de-a treia latură a opţiunii economice, de care trebuie să ţină cont decidentul
macroeconomic, în conturarea unei politici fiscale coerente.
Aspecte ale definirii consumului
Acest al treilea aspect al opţiunii economice permite macrodecidentului să
perceapă impozite asupra avuţiei contribuabililor, în momentul ieşirii lor din
patrimoniu. Impozitele astfel percepute sunt denumite impozite pe consum, pentru că
ieşirea valorilor din patrimoniul contribuabilului înseamnă în fapt consumarea avuţie,
respectiv cumpărarea de bunuri şi servicii.
Cheltuielile de consum pot reprezenta un foarte valoros instrument de
comensurare a capacităţii contributive. Astfel cu cât capacitatea contributivă este mai
ridicată cu atât contribuabilul respectiv îşi va putea permite un volum mai mare de
mărfuri şi servicii. Apare astfel firească considerarea volumului mărfurilor şi serviciilor
ca un element al aşezării de impozite.
Cheltuieli, capital şi venituri. Cu toate cele arătate până acum, noţiunea de
consum nu este chiar aşa de clară şi de explicită. Dacă pare foarte simplă definirea
consumului ca fiind orice înstrăinare de bogăţie, consimţită de contribuabil, pentru
procurarea unui bun sau a unui serviciu, lucrurile pot fi mult mai complicate în
condiţiile în care se doreşte a se face o delimitare clară între consumuri, capital şi
venituri. Aceste dificultăţi sunt legate de inexistenţa unei delimitări clare între cele trei
noţiuni. Aşa de exemplu, graniţa dintre consum şi capital poate fi chiar imposibil de
precizat: cumpărarea de automobile, aparate menajere, cărţi, etc., ar trebui considerată
un consum sau o achiziţie de capital ?
Dificultatea delimitării cheltuielilor de consum de cheltuielile de investiţii, a
condus la taxarea unor cheltuielile de investiţii ca şi cheltuieli de consum şi includerea
lor în sfera de cuprindere a T.V.A.-ului.
Clarificarea noţiunii de cheltuieli de consum impune şi delimitarea cheltuielilor
cu serviciile cumpărate de cheltuielile cu salariile. Se consideră că şi cheltuieli de
consum, deci impozabile ca atare, cheltuielile efectuate de contribuabil pentru
procurarea serviciilor respective, cum ar fi: cheltuielile de transport, cheltuielile cu
diversele reparaţii, etc., dar nu şi plăţile salariale efectuate de angajator către angajaţii
săi. Mult mai complicată se prezintă situaţia onorariile activităţilor prestate pe bază de
liberă iniţiativă, care intră în sfera de cuprindere a T.V.A.-ului, deci sunt considerate ca
fiind consumuri. Cu toate acestea, activităţi similare cum ar fi sănătatea şi învăţământul
ies de sub incidenţă taxelor de consum. Toate aceste exemple nu fac decât să justifice
ideea că este greu de trasat demarcaţia dintre cheltuielile şi celelalte noţiuni.

32
Cu toate aceste incertitudini, impozitele pe consum au un element cât se poate
de clar definit - incidenţa, care este în toate cazurile indirectă: persoana care
efectuează consumul nu este cea care plăteşte impozitul, deoarece costul suportat de
consumator este grevat, în stadiul anterior, de impozitul ce va fi plătit de către subiectul
stadiului anterior.
Cele de mai sus explică simplu de ce întotdeauna impozitul pe consum este
asociat, cel puţin din punct de vedere juridic, cu impozitul indirect.
Problemele tehnice. Sunt numeroasele problemele de definirea noţiunii de
consum, dar la fel de importante sunt şi dificultăţile legate de aşezarea acestui impozit
specific. La fel ca şi la impozitele pe venit sau cele pe capital, impozitele pe consum,
cunosc două mari tehnici de aşezare: ♦ Impozit sintetic, aşezat asupra totalului
cheltuielilor de consum efectuate de contribuabil; ♦ Impozite analitice, aşezate distinct
asupra elementelor ce formează consumul
Impozitul sintetic asupra totalului cheltuielilor de consum
Acest tip de impozit mai este cunoscut şi sub denumirea de impozit pe cifra de
afaceri, aşezat asupra totalului vânzărilor, care realizează astfel impozitarea
ansamblului consumurilor. Aplicarea efectivă a impozitului sintetic asupra totalului
cheltuielilor de consum, a cunoscut, de-a lungul timpului, trei variante: ► Impozitul
unic aplicat asupra producţiei; ► Impozitul cumulativ asupra tranzacţiilor; ►
Impozitul pe valoarea adăugată
1. Tehnica impozitului unic aşezat asupra producţiei
Tehnica impozitului unic pe producţie, pleacă de la ideea că toate cele necesare
existenţei, care fac obiectul cheltuielilor de consum, sunt bunuri produse. Dacă obligăm
la plata unui impozit producătorul acestora, el va include impozitul în preţ şi astfel
consumatorul va suporta impozitul. Impozitul este perceput o singură dată - la
producător, şi de aceea el trebuie să fie destul de ridicat, pentru a avea un randament
fiscal corespunzător.
Tehnica menţionată anterior, pare seducător de simplă şi de tentantă. Cu toate
acestea, varianta tehnică de faţă, ridică două dificultăţi majore:
1. Impozitul unic, aşezat asupra producţiei riscă să stimuleze fraudele fiscale: astfel
dacă producţia respectivă nu este adusă la cunoştinţa organelor fiscale, impozitul riscă
să nu fie achitat. Tentaţia este cu atât mai mare cu cât impozitul este mai ridicat, iar
impozitul fiind aşezat doar într-o singură fază ar trebui să fie mare. Altfel spus, frauda
este cu atât mai tentantă cu cât suma impozitului este mai mare, atât ca sumă absolută
cât şi ca sumă pe produs. Astfel, pentru a se diminua aceasta tendinţă de evaziune,
organele fiscale trebuie să efectueze controale sistematice, riguroase, care devin
costisitoare. Punând în balanţă, de această dată nu numai sumele posibile de încasat ci
şi costurile încasării lor, randamentul unui asemenea impozit ar putea fi destul de redus.
2. O dificultate majoră este legată de definirea activităţilor productive, de precizarea
momentului în care o fază a realizării unui anumit produs sau serviciu este producţie. O
soluţie ar putea fi regula de-a considera ca stagiu al producţiei în care se plăteşte
impozit, stadiul final, faza în care bunul respectiv este pus la dispoziţia consumatorului
final. De exemplu, un parfum, se consideră a fi produs, nu în stadiul în care el este
efectiv fabricat, ci atunci când el este ambalat şi deci poate fi vândut consumatorului
final. Această regulă este foarte avantajoasă pentru stat: impozitul este perceput în acel
stadiu în care produsul are cea mai mare valoare. În concluzie, randamentul impozitului
ar trebui să fie mare, dacă neglijăm faptul că impozitul este încasat cu o anumită

33
întârziere, care în condiţii de inflaţie ar diminua valoarea reală a sumelor încasate. Cu
toate acestea o dificultate majoră persistă: acelaşi bun poate fi vândut atât unui alt
producător cât şi unui consumator. Soluţia deloc simplă, este aceea că agenţii
economici urmau să declare statutul lor, să beneficieze astfel de tratament fiscal
diferenţiat: producători sau consumatori. Soluţiile descrise anterior sau aplicat în Franţa
începând cu 1936, pentru ca în 1948 să se opereze o schimbare majoră: impozitul să fie
plătit printr-un mecanism de plăţi parţiale. Fiecare producător suportă impozitul
calculat la valoarea produselor vândute, din care se deduceau impozitele plătite de către
producătorii de la care s-au cumpărat bunurile înglobate în produsele vândute.
Având în vedere inconvenientele impozitului unic asupra producţiei, s-a
încercat o altă variantă: aceea a impozitului cumulativ asupra tranzacţiilor.
2. Impozitul cumulativ, asupra tranzacţiilor
Principiul impozitului cumulativ este acela că orice bun care este produs, pentru
a ajunge să fie consumat, face obiectul unei tranzacţii. Impozitul va fi perceput la
fiecare tranzacţie pe care o marfă o ocazionează, până ajunge la consumatorul final.
Această tehnică conferă acestui tip de impozit un triplu caracter:
► Este un impozit multiplu: el este perceput la fiecare tranzacţie, în cascadă, atât în
aval cât şi în amonte.
► Impozit cumulativ: impozitul este adăugat de fiecare dată, la fiecare tranzacţie,
calculat la totalul valorii bunului în stadiul respectiv.
► Impozitul este redus: fiind un impozit perceput în fiecare stadiu al circuitului mărfii
până la consumatorul final, dacă în fiecare fază el ar fi substanţial, în final ar fi greu de
suportat pentru consumator.
Un major avantaj al acestei tehnici, faţă de varianta anterioară, este că aici
evaziunea fiscală este mai puţin prezentă, tentaţia ei fiind mult diminuată. Dacă o
anumită fază a ciclului productiv “scapă”, într-un fel sau altul, de sub incidenţa
impozitului, pierderea de venituri la bugetul de stat nu poate fi majoră. Dacă un
producător scapă de sub incidenţa impozitului, impozitul neplătit nu va fi
remuneratoriu pentru riscurile asumate.
Un alt avantaj important este acela de a fi rezolvat problemele: cine este
producătorul, care este stadiul pe care-l considerăm ca fiind obligat la plata impozitului
– impozitul este datorat în fiecare fază a ciclului productiv.
Această variantă a impozitului unic pe consum, cumulativ asupra tranzacţiilor, a
fost aplicată în Franţa, în perioada 1920-1936. Ea este aplicată şi astăzi în foarte multe
ţări, dar în multe altele a fost abandonată datorită multiplelor dezavantaje:
1. În această variantă sunt penalizate circuitele de producţie lungi, care ocazionează
multiple tranzacţii. Sunt stimulaţi agenţii economici productivi integraţi pe verticală şi
dezavantajaţi cei integraţi pe orizontală. Impozitul asupra tranzacţiilor cauzează
anumite distorsiuni economice, favorizează practicile concurenţiale anormale şi este
contrar cerinţelor fireşti ale neutralităţii fiscale.
2. Implică mari dificultăţi atunci când se doreşte rambursarea impozitelor incluse în
preţurile bunurilor exportate. Cu atât mai mult cu cât, o asemenea practică nu este
considerată o măsură de dumping comercial. Rambursarea impozitului inclus în preţul
bunurilor exportate, implică cunoaşterea sumei totale a impozitului, care însă depinde şi
diferă, de la caz la caz, de numărul tranzacţiilor efectuate. Imprecizia determinării
impozitului de rambursat exportatorilor atrage dispute, atât între stat şi producătorul-
exportator, cât şi între statul exportatorului şi statele în care marfa este importată.
Pentru ca lucrurile să fie şi mai dificile, probleme extrem de delicate apar la bunurile

34
importate, care trebuie supuse unui impozit identic celui pe care îl suportă mărfurile
similare indigene. Şi aici apar numeroase controverse, între importatorii bunurilor
respective şi stat, importatorii pretinzând că impozitul perceput este prea mare
comparativ cu produsele indigene, impozitul reprezentând de fapt o taxă vamală
mascată, discriminatorie.
3, Sistemul impozitelor asupra tranzacţiilor are marele inconvenient de-a suprataxa
investiţiile. Aceasta se datorează unei duble taxări: pe de-o parte investiţiile sunt
impozitate direct ca şi investiţie, iar pe de altă parte fragmentat, prin includerea
aceleiaşi valori în costul produselor fabricate, ca amortisment.
Din nevoia, foarte firească de altfel, de a elimina majorele dificultăţi ale acestui
sistem, s-a conturat impozitul pe valoarea adăugată.
3. Impozitul pe valoarea adăugată
Principiu. Impozitul pe valoarea adăugată constituie, într-un fel, o sinteză între
impozitul unic aplicat asupra producţiei şi impozitul cumulativ asupra tranzacţiilor. De
aceea nu apare surprinzător faptul că, în toate ţările, odată cu introducerea Taxei pe
Valoarea Adăugată, impozitul pe producţie şi / sau cel asupra tranzacţiilor au fost
eliminate.
Ideea de bază este că, ori de câte ori o marfă trece de la un intermediar la altul,
el adaugă o anumită valoare produsului respectiv. Taxa pe valoare vizează tocmai
impozitarea acestei valori adăugate de fiecare intermediar, în parte.
Obţinerea unui asemenea rezultat, presupune următoarea tehnică: la efectuarea
unei tranzacţii impozitul este plătit la valoarea (calculată la preţul de vânzare) bunului
(serviciilor) care fac obiectul acelei tranzacţii; din această sumă a impozitului se scade
taxa asupra valorii adăugate plătită deja, la cumpărarea elementelor încorporate în
bunul respectiv. Dacă iniţial aceste deduceri erau legate doar de elementele “fizice”,
ulterior sistemul a fost perfecţionat prin deducerea taxei plătite anterior pentru toate
elementele (fizice sau servicii şi utilităţi) incluse în produsul fabricat şi vândut. Sunt
incluse şi aşa numitele deduceri financiare, legate de investiţii, de amortizarea
imobilizărilor corporale.
Avantaje. Acest sistem prezintă multiple şi incontestabile avantaje:
1. Impozitul fiind stabilit asupra fiecărei faze a circuitului economic, incitaţia la fraudă
fiscală este mult diminuată, comparativ cu cazul impozitului asupra producţiei -
avantaj evidenţiat la impozitul cumulativ asupra vânzărilor. Oricum, producătorii şi
comercianţii fiind obligaţi să ceară furnizorilor lor facturi care să justifice deducerile
operate şi controlul fiscal este mult mai facil şi mai riguros.
2. Tehnica impozitului pe valoarea adăugată nu provoacă distorsiunile menţionate la
impozitul cumulativ asupra vânzărilor: este neutru la lungimea circuitului economic, la
numărul agenţilor economici implicaţi în circuit, la valoarea adăugată de fiecare în
parte – este neutru la integrare economică, fie ea pe orizontală fie pe verticală
3. Permiţând deduceri aferente imobilizărilor, se evită astfel dubla taxare a investiţiilor,
aşa cum se întâmplă la impozitele asupra producţiei sau cele asupra tranzacţiilor.
4. Obligând la o evidenţă riguroasă pentru fiecare produs, pe fiecare stadiu în parte,
permite cunoaşterea exactă a sumei impozitului inclus în preţ. Această tehnică permite
rambursarea exactă, incontestabilă, a sumei impozitului cuprins în preţurile bunurilor
exportate – spre deosebire de problemele relevate la impozitul cumulativ asupra
vânzărilor
Având în vedere avantajele menţionate anterior, varianta impozitului pe
valoarea adăugată pare pe de parte cea mai convenabilă, atât pentru stat cât şi pentru

35
contribuabil. Cu toate acestea nu trebuie uitat că această tehnică este destul de
complexă şi complicată.
Impozitele analitice asupra consumului
Această categorie a impozitelor indirecte pe consum, cunoscute şi sub
denumirea de accize, ridică două probleme majore:
♦ O problemă de politică fiscală, legată de alegerea cheltuielilor de consum ce
vor fi impozitate
♦ O problemă de tehnică fiscală: alegerea metodei de impozitare
1. Problema cheltuielilor impozitate
Alegerea cheltuielilor de consum ce urmează a fi impozitate, vizează aspecte şi
implicaţii diferite, în funcţie de natura bunurilor respective: Bunuri de primă
necessitate; Bunuri de lux; Bunuri de consum curent
2. Metodele de impozitare
În impunerea cheltuielilor legate de anumite bunuri există mai multe procedee
tehnice, care diferă în funcţie de forma acestor impozite:
Impunerea taxelor vamale se realizează la frontieră, diferenţiat pe categorii de
bunuri. Trebuie făcută aici o importantă diferenţiere între două categorii:
♦ Taxele vamale fiscale: sunt aplicate asupra acelor bunuri care nu sunt produse pe
teritoriul naţional. Aceasta este soluţia cea mai comodă de-a impozita asemenea
bunuri, cu evident scop fiscal, pentru că nu se poate pune problema protejării unui
sector indigen, pentru că acesta nici nu există, în cazul de faţă.
♦ Taxele vamale protecţioniste: sunt aplicate acelor categorii de bunuri care fac atât
obiectul importului cât şi al producţiei indigene. Ca atare acest impozit afectează
toţi consumatorii bunurilor respective, indiferent de locul în care sunt produse.
Cumpărătorul bunurilor importate va suporta – direct - taxa vamală inclusă în preţ,
iar cumpărătorul bunurilor indigene va suporta acelaşi preţ, în condiţiile în care
producătorul indigen se aliniază la preţurile bunurilor importate. Deci consumatorul
va suporta acelaşi preţ, practic statul va beneficia doar de taxa vamală aferentă
bunurilor importate, pentru că în cazul bunurilor indigene singurii care beneficiază
de pe urma situaţiei create sunt producătorii indigeni (practicând un preţ mai mare,
aliniat la preţul produselor importate). În perioada actuală, rolul protecţionist al
taxelor vamale este mult diminuat, prin măsuri concertate la scară internaţională,
fiind considerate mult mai importate beneficiile liberalizării şi dezvoltării
comerţului internaţional (decât cele ale protecţionismului)
Accizele, prin specificul lor sunt stabilite în sarcina anumitor produse. Cel mai
adesea acestea vizează circulaţia şi consumul băuturilor alcoolice şi al tutunului şi sunt
stabilite pe unitatea de măsură şi nu ad-valorem. Această tehnică fiscală permite
diminuarea substanţială a posibilităţilor de fraudă, pentru că în cazul stabilirii taxelor
vamale ad-valorem există posibilitatea diminuării valorii în vamă şi astfel plata unor
accize (şi taxe vamale) mai mici. Dezavantajul soluţiei este că valorile pe unitatea
cantitativă nu se pot adapta automat la oscilaţiile cursului monedei.
Monopolurile fiscale. Monopolurile fiscale permit obţinerea de resurse
importante pentru bugetul de stat, în condiţiile practicării unor preţuri ridicate pentru
bunurile ce fac obiectul lor. Această soluţie tehnică a cunoscut, pe o anumită treaptă a
dezvoltării sistemelor fiscale, o răspândire destul de largă, aducând statului venituri
relativ însemnate. Utilizarea ei s-a restrâns cu timpul, pe de-o parte datorită dezavuării

36
principiului dar şi datorită folosirii altor metode de combatere a tabagismului şi
alcoolismului.
Taxa pe mijloacele de transport. Folosită pe scară largă s-a constat o
diminuare a importanţei acesteia, prin extinderea bazei de cuprindere a T.V.A.-ului şi
asupra acestor activităţi.
Problemele economice ale impozitelor pe consum
Randamentul. Impozitele pe consum, au incontestabilul merit de-a avea un
randament fiscal ridicat. În multe ţări, mai ales dezvoltate, acestea furnizează peste
jumătate din veniturile statului. Acest volum important de resurse justifică importanţă
care li se acordă.
Inechitatea. Trebuie subliniat un aspect esenţial al impozitelor indirecte: sunt
total inechitabile, deoarece nu ţin cont de capacitatea contributivă. Ele “apasă” mai
greu pe umerii celor săraci, care-şi cheltuiesc aproape totul pentru a-şi asigura existenţa
zilnică, pentru că cei cu venituri mai ridicate îşi pot permite să facă chiar economii.
Deşi dezavuate, chiar desfiinţate în anumite perioade, ele sunt o prezenţă semnificativă,
având un rol major în obţinerea de venituri pentru stat. Criticile sunt însă prezente
pentru că asemenea impozite, prin efectele lor inechitabile, sunt antisociale,
antidemocratice şi antifamiliale, constituind veritabile arme politice, îndeosebi pentru
partidele de orientare social-democrată, populistă.
Asemenea critici, dezavantajele evidenţiate, la adresa impozitelor pe consum,
pot fi atenuate prin practicarea unui sistem de alocaţii bugetare. Aceste alocaţii pot fi
considerate ca o rambursare de impozit, iar extinderea sistemului - “impozitul negativ”
- , poate chiar anihila total inechitatea impozitelor indirecte. O asemenea discriminare,
de nuanţare a sarcinilor fiscale, are ca efect agravarea consecinţelor pentru
consumatorii bunurilor de lux, în condiţiile detaxării bunurilor de primă necesitate.
Consecinţe economice. Cele mai importante implicaţii ale impozitelor indirecte
sunt de natură economică:
1. Impozitele pe consum reprezintă un factor de creştere a preţului, pentru că un
asemenea impozit se încorporează în preţul bunurilor respective, pe când celelalte
impozite se suportă din venit sau avere. Majorarea preţurilor are consecinţe negative
asupra trezoreriei firmelor producătoare, pentru că de regulă impozitele se plătesc
înainte de încasarea preţului mărfii.
2. Creşterea de preţ, menţionată anterior, are ca efect tendinţa de-a reduce consumul
bunurilor respective. Cu toate acestea, trebuie amintit aici şi un avantaj major, legat de
un anumit temporar efect deflaţionist, ceea ce poate reprezenta un element major al
unei politici fiscale conjuncturale.
3. Impozitele pe cheltuieli pot atrage după sine, reducerea exporturilor, în condiţiile
în care preţurile majorate – prin impozitele respective – conduc la reducerea
competitivităţii bunurilor respective. Ca efect, rambursarea impozitelor indirecte nu
este privită de către GATT-OMC ca o măsură mascată, de politică de dumping
comercial internaţional. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în majoritatea ţarilor, este
practicat sistemul taxei pe valoarea adăugată, iar suma impozitului de rambursat este
înscrisă în documentele de livrare. Un caz deosebit îl reprezintă cumpărările de mărfuri
de către străini, pe teritoriul altei ţări, caz în care aceştia vor fi obligaţi să plătească
impozitele pe consum incluse în preţ. Soluţia practicată este aceea a prezentării
mărfurilor respective (şi a documentelor de însoţire) la vamă şi rambursarea
impozitului. Soluţia are neajunsul că în ceea ce priveşte serviciile rambursarea devine
imposibilă.

37
4. Impozitele pe consum stimulează economisirea. Pentru a nu plăti impozit pe
consum, venitul nu trebuie consumat şi deci trebuie economisit. Această tendinţă este
cu atât mai evidentă dacă investiţiile, cheltuielile cu investiţiile, nu sunt impozitate.
Efectele arătate pot fi potenţate de adoptarea unei fiscalităţi reduse pentru bunurile
alimentare, pentru a evita creşterea costului vieţii, menţinerea unui cost rezonabil al
forţei de muncă.

Politica fiscală selectivă. Dacă se întreprinde o detaxare a bunurilor de primă


necesitate şi o suprataxare a bunurilor de lux, efectele sociale obţinute sunt
semnificative. Ca efect, rezultă o creştere a puterii de cumpărare a celor care
achiziţionează bunuri de primă necesitate şi o diminuare pentru cei ce cumpără bunuri
de lux. O asemenea acţiune a fost întreprinsă de către guvernul laburist, după cel de-al
doilea război mondial.
O asemenea combinaţie poate va avea şi un rol moral, atunci când suprataxarea
vizează alcoolul şi tutunul iar detaxarea cărţile şi alte bunuri similare.
O asemenea discriminare fiscală poate să conducă şi la delicate probleme de
delimitare a celor două categorii.
Discriminarea fiscală poate avea şi consecinţe economice nedorite: detaxarea
untului ca produs agricol, cu menirea favorizării agriculturii are ca efect stimularea
consumului acestuia în dauna grăsimilor industriale, care în mod curent sunt mai bine
vândute.
Complicaţii pot apare legate de aplicarea T.V.A.-ului, în condiţiile în care un
produs ar beneficia de o cota redusă dar componentele din care este produs, sunt supuse
unei cotei mai ridicate. O asemenea situaţie antrenează disfuncţionalităţi legate de
sistemul deducerilor şi impune dublarea lui de un sistem al rambursărilor.
Consecinţele unei discriminări fiscale legate de impozitele pe consum, a făcut
ca numărul cotelor T.V.A. să cunoască reduceri succesive.

Practica curentă. – vezi bibliografia

Modul 4 Opţiunea juridică

Tematica curs: IMPOZITAREA DIRECTĂ VERSUS CEA INDIRECTĂ.


Avantajele si dezavantajele fiscalităţii directe. Locul şi rolul fiscalităţii directe
astăzi. Impozitele indirecte între avantaje şi dezavantaje. Fiscalitatea directă
astăzi.
Concepte de bază / cuvinte cheie: Avantajele / dezavantajele / locul fiscalităţii
directe versus cea indirectă
Angajamentul, implicarea studenţilor: Parcurgerea referinţelor bibliografice
indicate.
Referinţe bibliografice: Inceu Adrian Mihai, Dan Tudor Lazăr, Finanţe şi
bugete publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2006; Inceu Adrian Mihai,
Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005;
Văcărel Iulian, etc., Finanţe publice, ed. IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003

Această opţiune vizează tehnica juridică ce permite stabilirea impozitului.


Opţiunea constă de fapt în a alege între impozitele directe şi cele indirecte, cele două

38
mari tehnici de aşezare a impozitelor. Opoziţia dintre fiscalitatea directă şi cea indirectă
constituie una dintre problemele tradiţionale ale fiscalităţii.

Unitatea 1 Delimitarea impozitele directe de cele indirecte


Fundamentele distincţiei. Pentru aşezarea impozitelor, de-a lungul timpului, s-
au conturat două tehnici:
 O metodă care este strâns şi direct legată de capacitatea contributivă a
contribuabililor, în funcţie de situaţia lor concretă: venituri, avere, etc. Este
tehnica impozitelor directe care se regăseşte într-o mare măsură în noţiunea
economică a impozitului asupra venitului şi impozitul asupra capitalului.
 A doua metodă aproximează capacităţile contributive ale contribuabilului –
indirect - prin intermediul diferitelor acte sau al diferitelor operaţiuni, care ar
releva existenţa diferitelor elemente de bogăţie; este tehnica impozitelor
indirecte, aplicată pentru impunerea consumurilor.
Astfel distincţia dintre impozitele directe şi cele indirecte, pare simplă; dar aşa
cum vom preciza în cele ce urmează, ea devine mai puţin exactă datorită multiplicării
criteriilor de delimitare.
Criteriul administrativ. Criteriul registrului de rol nominativ. – vezi bibliografia
Criteriul economic. Criteriul repercusiunii. – vezi bibliografia
Incidenţa de drept. – vezi bibliografia
Criteriul fiscal. – vezi bibliografia
Merită amintită aici o exprimare destul de plastică, pentru domeniul fiscal:
”Fiscalitatea directă şi cea indirectă sunt ca două iubitoare fiice, pe care trebuie să le
curtăm în mod egal, fără a le face geloase”37. Această exprimare, n-ar trebui să ne
conducă la ideea ca cele două forme ale fiscalităţii, ar trebui să aibă o importanţă egală
în cadrul sistemul fiscal, problema fiind de o mult mai mare complexitate şi importanţă.

Unitatea 2 Impozitele directe


Impozitul direct este legat de capacităţile contributive, care prezintă o anumită
stabilitate. În acest fel este posibilă întocmirea unui rol nominativ al contribuabililor
care trebuie atât să plătească impozitul – sarcina juridică a impozitului - cât şi să-l
suporte – sarcina economică a impozitului. Bogăţia, aşa după cum arătam, se prezintă
sub forma veniturilor şi a capitalului. Ca atare, impozitele directe ridică două probleme
fundamentale: Problema juridică a determinării contribuabilului; Problema politică a
valorii şi semnificaţiei acestui tip de impozit
Problema determinării contribuabililor
Impozitul direct fiind un impozit a cărui plată se face de către contribuabilii
cuprinşi într-un rol nominativ, se pune problema cunoaşterii acestor categorii de
persoane supuse impozitării: persoane fizice sau juridice, persoane publice sau private,
etc. – vezi bibliografia
Avantajele fiscalităţii directe
Fiscalităţii directe îi sunt recunoscute, în general, patru avantaje:
1. Stabilitatea randamentului. Trebuie remarcat în primul rând că, impozitele
directe au avantajul de-a avea un randament relativ stabil, care nu depinde major, de

37
Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, Finances publiques, tome 2 - Fiscalite, 6-ed., Ed. Montchrestien, Paris, 1997, pag. 138

39
conjunctura economică. Chiar dacă, poate, randamentul impozitelor directe nu este
foarte ridicat, este un avantaj incontestabil că acesta este stabil. Caracterul constant al
randamentului impozitelor directe este explicat prin esenţa fiscalităţii directe de-a
impozita situaţii şi stări care au o anumită stabilitate.
Această stabilitate a randamentului impozitelor directe este dată şi de tehnica
utilizată în impunere. Dacă ne referim la mecanismul stabilirii sumei impozitului de sus
în jos, prin mecanismul repartizării sumelor, aceasta în mod foarte clar conduce la o
mare fixitate, la insensibilitatea impozitelor directe la conjunctura economică. Dar
această tehnică, actualmente a devenit anacronică. În secolul al XIX-lea, evaluarea
materiei impozabile nu era o operaţiune foarte exactă şi precisă, stabilirea impozitului
făcându-se după indicii exteriori stabili. Aceşti indici exteriori nu depind de
conjunctura economică şi de aceea impozitele directe astfel stabilite se caracterizau prin
stabilitate. Şi această tehnică a fost însă abandonată. În fine, mai trebuie subliniat şi că
în fiscalitatea din perioadele anterioare, impozitele directe se caracterizau prin
stabilitate şi datorită utilizării cotelor proporţionale. Dar în zilele noastre şi acestea au
fost abandonate, în favoarea cotelor progresive care au condus, după cum era şi normal,
la o mai mare sensibilitate a impozitelor directe, la conjunctura economică.
Cu toate cele arătate, deşi stabilitatea impozitelor directe a scăzut faţă de
perioadele anterioare, ea rămâne incontestabil mult mai mare decât în cazul impozitelor
indirecte.
2. Elasticitatea legală. Este cel de-al doilea avantaj tradiţional al fiscalităţii
directe. Elasticitatea legală a unui impozit reprezintă sensibilitatea randamentului
acestuia la la modificarea cotelor sale legale. Întrucât impozitul direct este aşezat
asupra unor situaţii stabile este evident că o creştere a cotei impunerii, nu conduce în
general, la diminuarea materiei impozabile. Creşterea cotei impunerii conduce la
creşterea corespunzătoare a sumei impozitelor, datorită aceleiaşi stabilităţii specifice
impozitelor directe.
Pentru legiuitor, această elasticitate legală a impozitelor directe constituie un
avantaj major, întrucât sumele încasate depind de voinţa şi intenţiile acestuia.
Oricum nici elasticitatea legală, astăzi nu mai este la fel de mare, ca şi în
perioadele anterioare - elasticitatea legală are limitele ei. Majorarea impozitelor, în
anumite limite, poate conduce la majorarea sumelor atrase la buget, dar peste acestea se
pot declanşa fenomene nedorite cum ar fi revolta şi evaziune fiscală.
3. Reducerea cheltuielilor de percepere. Fiscalitatea directă satisface una din
regulile formulate de Adam Smith: cheltuieli minime de percepere – “impozitul ieftin”.
Un impozit direct este un mijloc economicos de formare a veniturilor statului;
impozitele directe fiind aşezate asupra unor materii impozabile stabile (prin natura lor),
nu necesită numeroase verificări şi de aceea nu antrenează cheltuieli însemnate de
percepere.
Şi acest avantaj, ca şi celelalte prezentate anterior, nu mai este aşa de evident.
Dacă evaluarea materiei impozabile se realiza după indici exteriori, este evident că
stabilirea impozitului era simplă şi puţin costisitoare. Actualmente, tehnica fiscală este
mult mai complexă, întrucât evaluarea materiei impozabile se pretinde a fi exactă, ceea
ce necesită verificări mai complexe, repetate, un aparat fiscal mai numeros şi mai
competent, ceea ce impune cheltuieli ridicate. În plus, cum actualmente povara fiscală
este mult mai însemnată şi tentativele de fraudă fiscală sunt mai însemnate şi deci şi
controalele fiscale trebuie să fie mai frecvente, mai complexe şi mai costisitoare.

40
Având în vedere cele arătate, se pare că avantajul impozitelor directe de-a avea
cheltuieli de percepere mai mici (decât impozitele indirecte) este foarte mult diminuat,
dar cu toate acestea, în condiţiile în care multe cheltuieli de impunere şi percepere sunt
transmise dinspre organele fiscale spre contribuabili, avantajul este important.
4. Echitatea impozitului. Vizând situaţii stabile, fiind posibilă evidenţierea
individuală a contribuabilului, fiscalitatea directă face posibilă personalizarea
impozitului. În acest fel este realizabilă adaptarea sarcinilor fiscale la capacităţile
contributive individuale. Prin personalizare, prin luarea în considerare a cheltuielilor
familiale, prin aplicarea unui sistem de cote progresive, a deducerilor şi a minimului
impozabil, impozitele directe pot fi caracterizate ca fiind cele mai echitabile.

Aceste avantaje tradiţionale ale fiscalităţii directe sunt astăzi mai puţin
reale şi prezente, faţă de perioadele precedente. Pentru ca fiscalitatea directă să fie
echitabilă este mai mult decât necesar ca evaziunea fiscală să fie limitată, dacă nu chiar
inexistentă. În cazul impozitelor directe evaziunea fiscală este cea mai perfecţionată,
cunoaşte formele cele mai evoluate. În măsura în care, materia impozabilă asupra căreia
este aşezat impozitul direct este susceptibilă la disimulări şi sustrageri, controlul fiscal
devine costisitor.
Astfel în măsura în care fiscalitatea directă lasă loc evaziunii fiscale, ea devine
inechitabilă. În condiţiile actuale, în care evaluarea materiei impozabile are pretenţia
de-a fi exactă (şi de aceea complexă), când sarcina fiscală este majoră, fiscalitatea
directă incită la fraudă şi evaziune.
În concluzie ar trebui să precizăm că deşi diminuate faţă de perioadele
anterioare, avantajele fiscalităţii directe sunt prezente şi au o mare importanţă în
conceperea unui sistem fiscal modern.
Inconvenientele fiscalităţii directe
Dacă avantajele fiscalităţii directe s-a diminuat în timp, inconvenientele acesteia
au devenit din ce în ce mai substanţiale. În mod tradiţional fiscalităţii directe i se
atribuie următoarele patru inconveniente esenţiale:
1. Încasarea lentă. Impozitele directe sunt impozite cu exigibilitate relativ
îndepărtată - din momentul apariţiei materiei impozabile şi până la încasarea
impozitului este o perioadă relativ lungă. Acesta constituie unul din inconvenientele
majore ale impozitelor directe, din punct de vedere al statului, care trebuie să facă faţă
de multe ori, unor cheltuieli înainte ca să se încaseze venituri. Acest dezavantaj devine
cu atât mai evident în perioadele de inflaţie (în funcţie şi de amploarea fenomenului):
evaluarea materiei impozabile şi stabilirea impozitului se face la o dată, iar încasarea
mai târziu, în monedă devalorizată.
Actualmente, datorită perfecţionării mecanismelor de încasare a impozitelor,
acest dezavantaj a putut fi diminuat într-o anumită proporţie, fie prin prelevări la
perioade mai mici, fie prin plăţi provizorii în avans
2. Plata este făţişă. Un al doilea inconvenient major al fiscalităţii directe este că
ea este evidentă, făţişă: fiscalitatea directă afectează contribuabilii în mod direct,
evident şi fără menajamente – contribuabilul primeşte extrasul de rol cu obligaţiile
fiscale aferente şi astfel se cunoaşte foarte evident şi exact, amploarea sarcinii fiscale,
fără nici o posibilitate (legală) de repercusiune.
Acest inconvenient a fost din totdeauna unul foarte sensibil, dar în zilele noastre
el a devenit şi mai evident, în condiţiile în care amploarea prelevărilor fiscale pretinse
de către stat a devenit foarte mare. Dacă contribuabilul percepe ca firească o anumită

41
prelevare din avuţia sa, cu totul altfel stau lucrurile în condiţiile de astăzi. Astfel dacă
fiscalitatea apăsătoare de astăzi, ar fi directă, ea ar antrena reacţii dintre cele mai
violente din partea contribuabililor.
3. Inechitatea prelevării Aşa după cum am mai arătat, unul din dezavantajele
impozitelor directe este că ele afectează inegal diferitele clase sociale. Astfel,
diferenţiat şi după natura veniturilor, fiscalitatea directă impozitează integral un anumit
venit al unui contribuabil, pe când pentru un alt contribuabil impunerea este parţială sau
chiar beneficiază de scutire.
Acest inconvenient a devenit cu atât mai evident cu cât s-a renunţat la evaluarea
materiei impozabile după indici exteriori care a fost înlocuită de o evaluarea mai exactă
a venitului real. Astfel în zilele noastre, fiscalitatea directă are tendinţa de-a impozita
mai aspru veniturile salariale sau cele din valorile mobiliare, în condiţiile în care aceste
forme de venit sunt integral şi exact cunoscute de organele fiscale. În mod diferit,
atunci când este cazul impozitării veniturilor din agricultură sau diverse profesii libere,
impunerea este mai lejeră datorită dificultăţilor de evaluare, a deselor subevaluări şi a
multiplelor deduceri, mai mult sau mai puţin reale.
4. Complexitatea impunerii. Un alt inconvenient al fiscalităţii directe de dată
relativ recentă, este că datorită tehnicilor perfecţionate de aşezare, percepere şi
încasare, este necesar un aparat fiscal numeros, bine pregătit profesional şi deci
costisitor. Ţinând cont de acest dezavantaj se spune adesea că fiscalitatea directă
modernă este posibilă şi firească, numai în ţările în care aparatul fiscal şi contribuabilii
sunt bine instruiţi (în primul rând din punct de vedere fiscal).

Unitatea 3 Problemele fiscalităţii indirecte


Impozitele indirecte sunt aşezate asupra unor acte şi fapte şi nu asupra unor
situaţii. Ele nu afectează contribuabilii decât în măsura în care aceştia participă la
anumite operaţii materiale sau acte juridice. Ca obiect, cel mai adesea, vizează
cheltuielile sau transferurile. Astfel prima problemă majoră a fiscalităţii indirecte este
de ordin tehnic: determinarea operaţiilor supuse impunerii. A doua este de ordin politic
şi este legată de valoarea fiscalităţii indirecte.
Determinarea operaţiilor impozabile
Problema tehnică de faţă, spre deosebire de problema determinării
contribuabililor la impozitele directe, este aceea a determinării actelor şi faptelor
supuse impunerii. Alegerea operaţiilor impozabile trebuie să ţină cont de următoarele
două consideraţii fundamentale: Trebuie selectate acele operaţii care relevă (sunt legate
de) capacitatea contributivă; Trebuie alese operaţii uşor de stabilit, detectat şi evidenţiat
Întrucât pentru impozitele indirecte nu se poate întocmi un registru de rol
nominativ, sarcina fiscală fiind transmisă de la plătitori prin intermediari la suportatori,
în funcţie de criteriile menţionate sunt alese faptele impozabile şi astfel cunoscuţi şi cei
ce vor plăti aceste impozite (cei care fac, participă la aceste acte şi operaţii). Aceste
acte pot fi acte juridice sau operaţiuni materiale.
a) Actele juridice. Impozitul indirect este perceput, câteodată, legat de existenţa
unui act care constată o operaţie juridică. Este cazul “actelor de drept” în
materie de înregistrare, acte – de cele mai multe ori notariale – care trebuie să
îndeplinească anumite condiţii de formă, pentru a avea valoare juridică.

42
b) Operaţiile materiale. Impozitele indirecte aşezate cel mai adesea asupra unor
fapte materiale, cum ar fi: producţia, transformarea, transportul, expediţia,
inclusiv import-exportul, prestările de anumite servicii.
Impozitelor indirecte între avantaje şi dezavantaje
. Aşa cum impozitele directe aveau avantaje şi dezavantaje şi impozitele
indirecte au anumite avantaje, dar şi unele dezavantaje. Spre deosebire însă de
impozitele directe, la impozitele indirecte tendinţa manifestată este aceea a creşterii
importanţei avantajelor şi a estompării dezavantajelor.
A. Avantajele fiscalităţii indirecte
1. Randamentul. Fiscalitatea indirectă are un mare randament, avantaj
semnificativ în condiţiile în care “foamea” bugetului de resurse este tot mai mare. Este
unul din motivele pentru care, oricât s-ar dori suprimarea sau diminuarea importanţei
impozitelor indirecte, este practic imposibil.
2. Anestezia fiscală. Impozitele indirecte beneficiază de o mare facilitate la
plată, un avantaj incontestabil pentru contribuabil: cum impozitele indirecte sunt
încorporate în preţul bunurilor sau serviciilor consumatorul le suportă, cel mai adesea,
fără să le perceapă.
”Drepturile (impozitele) asupra mărfurilor sunt acelea pe care oamenii le simt
cel mai puţin, pentru că formal nu li se cere plata lor. Ei le ignoră pentru că nu sunt
conştienţi de plata lor. Aceasta este posibil pentru că persoana care vinde şi cea care
plăteşte dreptul (impozitul) sunt una şi aceeaşi persoană. Dar el ştie foarte bine că nu
plăteşte pentru el, pe când cumpărătorul confundă dreptul cu preţul”38.
Sau după cum se spune despre impozitele indirecte: “este arta de a jumuli gâsca
în aşa fel încât să obţii maximumul dorit fără să omori gâsca.”
Un asemenea caracter deghizat al impozitelor indirecte, nu poate fi decât un
avantaj major pentru stat, în condiţiile de astăzi, în care fiscalitatea este mai mult decât
împovărătoare.
3. Elasticitatea. Fiscalitatea indirectă beneficiază de o anumită elasticitate. Fără
îndoială însă, elasticitatea legală a impozitelor indirecte, facultatea de-a oscila după
cum se modifică cotele impunerii, este mai puţin prezentă ca la fiscalitatea directă. O
creştere a cotelor impozitului atrage după sine diminuarea operaţiilor impozabile şi deci
creşterea cotelor nu va antrena o creştere proporţională a sumei impozitului.
Elasticitatea legală a impozitelor indirecte depinde şi de elementele consumului care
fac obiectul impunerii: dacă impozitele indirecte sunt aşezate asupra unor bunuri de
consum de strictă necesitate, aceste impozite vor beneficia de elasticitate legală,
întrucât consumul lor nu poate fi evitat.
Fiscalitatea indirectă beneficiază şi de o elasticitate economică. Este un
fenomen natural şi firesc: fiscalitatea indirectă vizează acte juridice şi fapte materiale,
care constituie însăşi viaţa economică şi de aceea este normal ca fiscalitatea indirectă să
oscileze odată cu variaţiile activităţii economice.
Această corelaţie între randamentul fiscalităţii indirecte şi conjunctura
economică este atât de strânsă încât ea serveşte ca indicator al conjuncturii economice.
Această sensibilitate a impozitelor indirecte la conjunctura economică este
extrem de favorabilă statului, în perioadele de prosperitate şi expansiune economică. La
fel de avantajoasă este şi situaţia inflaţiei, care conduce la creşterea preţurilor şi pe

38
Montesquieu, De l”Esprit des Lois, Livre XIII, cap. 7

43
această bază şi a sumei impozitului indirect. Bineînţeles că există şi un “revers al
medaliei” : în perioada crizelor economice, produsul impozitelor indirecte scade
dramatic. Dar şi în condiţiile unei uşoare relansări economice este foarte posibil ca
resursele statului, provenite pe această cale să nu sporească corespunzător.
Mai trebuie remarcat aici că nu întotdeauna impozitele urmează proporţional,
mersul economiei. Aşa de exemplu, cheltuielile de consum curent nu “copiază” mersul
economiei: în fazele de prosperitate consumul acestora creşte mai repede (decât se
dezvoltă economia), iar în fazele de regres nu scade în acelaşi ritm – este mai mult
decât evident că în asemenea condiţii, produsul impozitului asupra acestor bunuri se va
modifica şi el corespunzător modificării consumului.
4. Încasarea rapidă. Un alt avantaj al fiscalităţii indirecte este rapiditatea cu
care acestea sunt plătite. Impozitul este perceput în momentul în care operaţia asupra
căreia este aşezat se produce, fără nici o întârziere. Este un avantaj considerabil mai
ales în perioadele de inflaţie, când orice întârziere la plată poate prejudicia semnificativ
veniturile statului.
Inconvenientele fiscalităţii indirecte
1. Costul perceperii. Costul perceperii unor impozite indirecte poate fi uneori
chiar foarte ridicat, încât să conducă la dispariţia unora dintre ele. Aşa de exemplu,
taxele de acces în comune ca venit al bugetelor locale, au fost desfiinţate tocmai
datorită costurilor ridicate de percepere. Aceeaşi problemă s-ar putea ridica şi în cazul
taxelor vamale, care au cost de percepere foarte ridicat, dar la a căror încasare nu s-a
renunţat din motive economice şi nu fiscale. Trebuie totuşi acceptată ideea că
impozitele indirecte, faţă de cele directe, au costuri de percepere mult mai ridicate.
Chiar dacă unele impozite indirecte au dispărut tocmai datorită costului lor ridicat şi
cele care sunt prezente astăzi au costuri ridicate (taxele vamale) sau medii(T.V.A.). De
multe ori, menţinerea unor impozite indirecte se poate justifica doar prin prisma altor
argumente decât cele fiscale, pentru că din punct de vedere fiscal ele au costuri de
percepere mult prea ridicate.
2. Incomodarea contribuabililor. Impozitele indirecte sunt adesea foarte
incomode din punct de vedere al contribuabilului, întrucât ele presupun formalităţi şi
controale, care reprezintă adevărate piedici în dezvoltarea economică. De exemplu,
controlul vamal din dorinţa de-a fi eficace devine adeseori stânjenitor. Este unul din
motivele pentru care taxele vamale, între ţările membre C.E.E., au fost suprimate. Cu
toate acestea, trebuie remarcat că actualmente nici impozitele directe nu sunt mai puţin
jenante din punct de vedere al formalităţilor. Aşa s-a ajuns la situaţia paradoxală, cel
puţin la prima vedere, să fie preferate impozitele indirecte în defavoarea celor directe.
Tehnici fiscale moderne au permis reducerea formalităţilor şi inconvenientelor
specifice impozitelor indirecte. Este de exemplu, cazul aplicării de timbre fiscale pentru
producerea şi desfacerea ţigărilor şi a băuturilor alcoolice.
3. Inechitatea. Principala critică adusă impozitelor indirecte este aceea că ele
sunt inechitabile. Ele sunt adesea regresive, suprataxând practic contribuabilii cu
posibilităţi modeste şi familiile mai numeroase. Oricum, în zilele noastre inechitatea
impozitelor indirecte nu mai este aşa de supărătoare, comparativ cu perioadele în care
impozitele indirecte vizau în principal bunurile de strictă necesitate. Pe de altă parte,
impozitele indirecte operează actualmente o discriminare fiscală între bunurile de lux
suprataxate şi între bunurile de strictă necesitate care sunt scutite sau beneficiază de
subvenţii. Având în vedere cele arătate, devine evident că inechitatea impozitelor

44
indirecte este mult atenuată. Devenind mai puţin inechitabile, impozitele indirecte
devin o prezenţă din ce în ce mai agreată în sistemele fiscale moderne, ale multor ţări.
4. Obstacol în dezvoltarea economică. Fiscalitatea indirectă este acuzată
adesea că frânează dezvoltarea economică, pentru că impozitează acte şi operaţiuni care
constituie însăşi activitatea economică. Fiscalitatea indirectă conduce la “sclerozarea”
pieţii sau poate genera o scădere a competitivităţii naţionale. Şi la acest dezavantaj s-au
găsit anumite corective. Aşa de exemplu, rambursarea impozitelor indirecte în cazul
exportului conduce la restabilirea competitivităţii produselor autohtone; rambursarea
T.V.A.-ului poate fi un foarte bun stimulent pentru dezvoltarea turismului.
Fiscalitatea indirecte astăzi
Cunoscând avantajele şi inconvenientele fiscalităţii indirecte, în funcţie şi de
conjunctura economică socială şi financiară, se poate determina rolul şi locul acesteia
într-un sistem fiscal modern. Aşa de exemplu, o relaxare a fiscalităţii indirecte permite
o reducere a preţurilor; invers, o înăsprire conduce la importante consecinţe sociale, la
creşterea sarcinilor fiscale pentru cei cu venituri modeste şi familiile numeroase, în
condiţiile în care măsura fiscală nu este însoţită de corective.
În condiţii de criză financiară, creşterea fiscalităţii indirecte, într-o anumită
măsură, conduce la creşteri substanţiale şi rapide de venituri bugetare, fără prea
eforturi, fără reacţii virulente din partea contribuabililor. Un asemenea efect este practic
imposibil de obţinut prin intermediul fiscalităţii directe, întrucât efectele nu sunt la fel
de rapide.
Impozitul indirect reprezintă un instrument al politicii conjuncturale – prin
efectele de frânare a consumului şi prin efectele antiinflaţioniste este un bun instrument
de frânare a declinului economic. În condiţiile unei relansări economice, impozitul
indirect este un foarte bun instrument prin efectele sale de creştere a consumurilor, prin
creşterea puterii de cumpărare.
În concluzie, rolul fiscalităţii indirecte poate fi caracterizat prin următoarele:
◊ Impozitul indirect are un rol esenţial în atragerea rapidă de importante
resurse la dispoziţia Statului.
◊ Impozitul indirect permite “afectarea” micilor contribuabili, care de
obicei “scapă” impozitului pe venit, în condiţiile în care o exonerare
totală ar părea inechitabilă.
Impozitul indirect poate compensa o personalizare excesivă şi abuzivă a impozitelor
directe.

45
III. ANEXE
Glosar de termeni
• alte venituri. În această categorie se cuprind veniturile obţinute din jocuri de noroc, din
transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare şi părţilor sociale, din premii şi
prime în bani şi/sau în natură, precum şi diverse venituri care nu se regăsesc în mod expres
menţionate în alte categorii
• an bugetar - anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic
care începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie;
• angajament bugetar - orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează fonduri
publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate;
• angajament legal - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din care
rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice;
• articol bugetar - subdiviziune a clasificaţiei cheltuielilor bugetare, determinată în funcţie de
caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se concretizează şi care desemnează natura
unei cheltuieli, indiferent de acţiunea la care se referă;
• autorizare bugetară - aprobare dată ordonatorilor de credite de a angaja şi/sau de a efectua plăţi,
într-o perioadă dată, în limita creditelor bugetare aprobate;
• baza fixă reprezintă locul prin intermediul căruia activitatea unei persoane fizice române care nu
are domiciliul în România sau a unei persoane fizice străine pe teritoriul României se
desfăşoară, în totalitate sau numai parţial, în scopul obţinerii de venit39.
• buget - document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau,
după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice;
• buget general consolidat - ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi
consolidate pentru a forma un întreg;
• cheltuieli bugetare - sumele aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), în limitele şi
potrivit destinaţiilor stabilite prin bugetele respective;
• cheltuielile aferente deductibile sunt acele cheltuieli efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate
în scopul realizării venitului, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare;
• clasificaţie bugetară - gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi
după criterii unitare;
• clasificaţie economică - gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic;
• clasificaţie funcţională - gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a evalua alocarea
fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice;
• cofinanţare - finanţarea unui program, proiect, subproiect, obiectiv şi altele asemenea, parţial
prin credite bugetare, parţial prin finanţarea provenită din surse externe;
• consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente
ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora;
• contribuţie - prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau
fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii;
• credit bugetar - sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot
ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul
exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot
angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni;
• credit de angajament - limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul exerciţiului
bugetar, în limitele aprobate;

39
definire introdusă prin art. 1 al. 2 Legea nr. 493/ 2002

46
• credit fiscal extern reprezintă impozitul plătit în străinătate şi care conferă dreptul la deducerea
din impozitul pe venit datorat în România, în anumite limite prevăzute de lege
• credite destinate unor acţiuni multianuale - sume alocate unor programe, proiecte, subproiecte,
obiective şi altele asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an şi dau loc la
credite de angajament şi credite bugetare;
• creditul fiscal extern reprezintă suma plătită în străinătate cu titlu de impozit şi recunoscută în
România, care se deduce din impozitul pe venit datorat în România;
• deducerile personale reprezintă o sumă neimpozabilă acordată contribuabilului, cuprinzând
deducerea personală de bază şi deducerile personale suplimentare, în funcţie de situaţia proprie
şi/sau a persoanelor aflate în întreţinere, după caz;
• deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un an
bugetar;
• deschidere de credite bugetare - aprobare comunicată ordonatorului principal de credite de către
Ministerul Finanţelor Publice prin trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări
de credite bugetare şi plăţi;
• dividendul este orice distribuire făcută de o persoană juridică, în bani şi/sau în natură, în
favoarea acţionarilor sau asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a
contului de profit şi pierderi
• donaţie - fonduri băneşti sau bunuri materiale primite de o instituţie publică de la o persoană
juridică sau fizică cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie;
• excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile bugetare într-un an
bugetar;
• execuţia de casă a bugetului - complex de operaţiuni care se referă la încasarea veniturilor şi
plata cheltuielilor bugetare;
• execuţie bugetară - activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a plăţii
cheltuielilor aprobate prin buget;
• exerciţiu bugetar - perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se
execută şi se raportează bugetul;
• fonduri publice - sume alocate din bugetele de orice fel, centrale sau locale;
• fonduri speciale - venituri publice constituite prin legi speciale prin care se stabilesc şi
destinaţiile acestora;
• impozit - prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către
administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
• impozitul final este impozitul stabilit asupra categoriilor de venituri impuse separat şi care nu se
includ în venitul anual global impozabil, conform prezentei ordonanţe.
• impozitul pe venitul anual global reprezintă suma datorată de o persoană fizică pentru veniturile
realizate într-un an fiscal, determinată prin aplicarea cotelor de impunere asupra venitului anual
global impozabil stabilit în condiţiile prezentei ordonanţe;
• instituţii publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială,
ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice,
instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul
de finanţare a acestora;
• lege bugetară anuală - lege care prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi
cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar;
• lege de rectificare - lege care modifică în cursul exerciţiului bugetar legea bugetară anuală;
• lichidarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa
angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de
exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile
respective;
• ordonanţarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările
de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi
realizată;
• persoana fizică rezidentă (contribuabil, în contextul de faţă), este fie o persoana fizica română
cu domiciliul în România, fie o persoana fizica romana sau nu, dar care obţine venituri prin
intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depăşeşte în total
183 de zile în cadrul unui an calendaristic

47
• plata cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul final prin care
instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi;
• proces bugetar - etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi raportare ale
bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia;
• program - o acţiune sau un ansamblu coerent de acţiuni ce se referă la acelaşi ordonator
principal de credite, proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un set de obiective definite şi
pentru care sunt stabiliţi indicatori de program care să evalueze rezultatele ce vor fi obţinute, în
limitele de finanţare aprobate;
• reprezentant fiscal - persoana împuternicită să îndeplinească obligaţiile persoanelor fizice care
nu au domiciliul în România, faţă de organele fiscale, pentru perioada în care sunt absenţi din
România
• şeful compartimentului financiar-contabil - persoana care ocupă funcţia de conducere a
compartimentului financiar-contabil şi care răspunde de activitatea de încasare a veniturilor şi
de plată a cheltuielilor sau, după caz, una dintre persoanele care îndeplineşte aceste atribuţii în
cadrul unei instituţii publice care nu are în structura sa un compartiment financiar-contabil sau
persoana care îndeplineşte aceste atribuţii pe bază de contract, în condiţiile legii;
• sistem bugetar - sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele inclusiv bugetele locale;
• taxă - sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia
de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;
• vărsământ - modalitate de stingere a obligaţiei legale, prin virarea unei sume de bani, efectuată
de un agent economic sau de o instituţie publică ori financiară;
• venit din România, în acest context, îl reprezintă orice venit, dacă locul de provenienţă a
veniturilor persoanei fizice, a exercitării activităţii sau locul de unde aceasta obţine venit se află
pe teritoriul României, indiferent dacă este plătit în România sau din / în străinătate.
• venit din străinătate. Orice venit care nu respecta condiţiile de a fi venit din România.
• venitul anual global impozabil reprezintă suma veniturilor nete realizate din activităţi
independente, din salarii, din cedarea folosinţei bunurilor, precum şi a veniturilor de aceeaşi
natură realizate din străinătate, obţinute de persoanele fizice române, din care se scad pierderile
fiscale reportate şi deducerile personale;
• venitul brut aferent fiecărei categorii de venit cuprinde sumele încasate şi echivalentul în lei al
veniturilor în natură;
• venitul brut din salarii reprezintă suma veniturilor realizate de salariat pe fiecare loc de realizare
a venitului.
• venitul net / pierderea pentru fiecare categorie de venit reprezintă diferenţa dintre venitul brut şi
cheltuielile aferente deductibile;
• venitul net deţinute în comun, este considerat ca fiind obţinut de proprietari, uzufructuari sau
alţi deţinători legali, înscrişi într-un document oficial, şi se atribuie proporţional cu cotele-părţi
pe care aceştia le deţin în acea proprietate sau în mod egal, în situaţia în care acestea nu se
cunosc.
• venituri bugetare - resursele băneşti care se cuvin bugetelor, în baza unor prevederi legale,
formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte;
• venituri comerciale sunt considerate a fi veniturile din fapte de comerţ ale contribuabililor, din
prestări de servicii precum şi din practicarea unei meserii.
• venituri din profesii liberale veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat,
notar, expert-contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect
sau a altor profesii asemănătoare, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii.
• venituri din salarii (salarii), reprezintă toate veniturile în bani şi/sau în natură, obţinute de o
persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, indiferent
de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă,
inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate şi pentru
concediul privind îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani. Tot aici sunt incluse şi o serie de
venituri ca reprezentând venituri asimilate veniturilor din salarii
• veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii
liberale şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau
într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente
• veniturile din drepturi de proprietate reprezintă veniturile din valorificarea sub orice formă a
drepturilor de proprietate intelectuală care provin din brevete de invenţie, desene şi modele,

48
mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi
drepturi conexe dreptului de autor şi altele asemenea
• virare de credite bugetare - operaţiune prin care se diminuează creditul bugetar de la o
subdiviziune a clasificaţiei bugetare care prezintă disponibilităţi şi se majorează corespunzător o
altă subdiviziune la care fondurile sunt insuficiente, cu respectarea dispoziţiilor legale de
efectuare a operaţiunilor respective.

Materiale bibliografice facultative


1. Axelrod Donald, Budgeting for Modern Government, Ed. St. Martin’s Press, New York,
1995
2. Bahl Roy, Linn Johannes, Urban Public Finance in Developing Countries, 1992
3. Beju Viorel, Metode şi tehnici fiscale, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 2002
4. Bird Richard M, Vaillacourt Francois, Fiscal Decentralization in Developing Countries, Ed.
Cambridge Press, 1998
5. Condor Ioan, Impozitele şi taxele agenţilor economici, Ed. Tribuna Economică, 1998
6. Corduneanu C., Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. Codecs, Bucureşti, 1998.
7. Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, Finances publiques, tome I: Budget/Tresor, 6e ed.,
Ed. Montchretien, 1992; Finances publiques, tome 2 - Fiscalite, 6-ed., Ed. Montchrestien,
Paris, 1997
8. Harvey Rosen, Public Finance, Ed. Mc Graw Hill, New York, 2002
9. Hoanţă N., Economie şi finanţe publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
10. Mosteanu Tatiana (coordonator), Buget si trezorerie publică, Ed. Universitara, Bucureşti,
2004
11. Muzellec R., Finances publiques, 8-eme édition Ed. Dalloz, 1993
12. Paysant Andre, Finances publiques, 2-ed Ed. Masson Paris, 1988.
13. Scholes Myron S., Wolfson Mark A., Taxes and Business Strategy, Ed. Prentice Hall, New
Jersey, 1992
14. Stiglitz Joseph E., Economics of The Public Sector, 3rd ed., Ed. W.W. Norton&Company
Inc., 2000
15. Talpoş Ioan, Finanţele României, vol.I, Ed. Sedona, Timişoara, 1996
16. Tulai Constantin, Finanţele publice şi fiscalitatea, Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca,
2003
17. Wildavsky Aaron, The Politics of the Budgetary Process, 3rd ed., Ed. Little, Brown and
Company, Boston, 1979
18. Xavier Frege, Descentralizarea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
19. Zaharia Vasile, Finanţe publice, Ed. Gheorghe Bariţiu, Cluj-Napoca, 2002

Scurtă biografie a titularului de curs

1. Nume: INCEU
2. Prenume: ADRIAN MIHAI
5. E-mail inceuadrian@econ.ubbcluj.ro
6. Studii:
2004 doctor în economie, specialitatea Finanţe, Universitatea “Babeş – Bolyai
1984-1988, Universitatea “Babeş - Bolyai”, Facultatea de Ştiinţe Economice, secţia Finanţe –
Contabilitate
1979 - 1983, Liceul Economic şi de Drept Administrativ, Sibiu
7. Titlul ştiinţific: doctor, specialitatea Finanţe (2004)
8. Experienţa profesională:
- februarie 2007, conferenţiar universitar, Universitatea “Babeş - Bolyai”, Facultatea de Ştiinţe
Economice şi Gestiunea Afacerilor, Catedra de Finanţe;
- februarie 1998 – februarie 2007, lector universitar, Universitatea “Babeş - Bolyai”, Facultatea
de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Catedra de Finanţe;

49
- 1991 - 1998 asistent universitar, la Universitatea “Babeş - Bolyai”, Facultatea de Ştiinţe
Economice şi Gestiunea Afacerilor, Catedra de Finanţe
- 1988 - 1991 economist S.C. Arovit S.A. Bihor
9. Locul de muncă actual şi funcţia: Universitatea „Babeş- Bolyai”din Cluj-Napoca, Facultatea de
Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Catedra de Finanţe, Str. Teodor Mihali, Nr. 58-60, 400591,
tel. 40 + 0264 41.86.52 / 3 / 4 / 5, fax: 40 + 0264 41.25.70, conferenţiar
10 . Vechime la locul de muncă actual: peste 15 ani
11. Brevete de invenţii: nu este cazul
12. Lucrări publicate (nr. total):ştiinţifice 80, didactice 5
1 carte ca autor unic; 4 cărţi în colaborare; 5 suporturi de curs destinate I.D, revizuite de mai multe ori ; 2
articole publicate în străinătate; 28 de articole publicate; în revistă tip B+ CNCSIS; 10 articole publicate;
în volumele unor simpozioane internaţionale; 3 articole publicate; în alte reviste cotate CNCSIS; 36
articole publicate; în volumele unor simpozioane naţionale;
13. Membru al asociaţiilor profesionale:
14. Limbi straine cunoscute: engleză, foarte bine; franceză, bine
15. Alte competenţe: Din 2003 Director linie de studii Finanţe Bănci la Învăţământul la Distanţă listat în
Harvard Business Directory, din 1994
16. Specializări şi calificări: 2007, Olanda, Water Board „Roer en Overmaas” 1993, 2 luni, S.U.A.,
Wharton Business School, Philadelphia, Central Eastern European Teacher Program 1993, 1 lună,
Anglia, Nottingham Trent University 1992, 2 luni, S.U.A., Harvard Business School, Central Eastern
European Teacher Program;
17. Experienţa acumulată în programe naţionale/internaţionale: 21 granturi naţionale; 7 granturi
internaţionale.