Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fisa de Lucru Perspectiva Narativa
Fisa de Lucru Perspectiva Narativa
Perspectiva narativă
”În sfârșit, automobilul de curse părăsi centrul Bazargicului, coborî pe ulițe chinuite,
o porni pe pământul galben, neted, printre lanurile de grâu tremurând și schimbând culorile
ca marea cea așa de apropiată, și, printre maci, urme de sânge ce duc la cine știe ce crimă
petrecută în vreun ungher dosnic al acestei pustietăți. Apoi ne-am oprit pentru câteva clipe
la o moară arsă, unde ne-au părăsit câțiva tovarăși de drum.
Balcicul începea lângă noi, miraculos, fermecat, invizibil, dar sugerându-ne aroma.
Automobilul meu, cu puținii pasageri rămași, s-a îndepărtat de moară, alunecând spre
Cavarna minusculă. Chiar la poarta casei, transfigurată de așteptare, mă întâmpină Ioana.
E supranatural când vezi pe cineva complet în voia unui sentiment puternic. Îi
privești fața, și fără nicio ezitare, oricât de neîncrezător ți-ar fi temperamentul, ai
certitudinea că nu ți se ascunde nimic, că pentru clipa aceea măcar, nu există o minciună
dedesubt.
Ioana apăruse fără gesturi, căci se apropiau și alții de noi, cu ochii, cu gura, cu
mâinile, cu toată carnea către mine. Mă întreb dacă eu aș fi în stare de o asemenea dăruire
totală, fermecătoare, ce face fericit și pe cel de unde pornește și pe cel către care pornește.
Întotdeauna, sub orice inițiativă a mea, cea mai spontană posibilă, surprind și instinctul de a
mă analiza. Nu știu cum mă prezentam în fața Ioanei, dar ea era prea turburată de fericirea
ei ca să mă mai examineze. Totuși, luasem trenul cel dintâi ca s-o revăd, așteptasem cu
nerăbdare fiecare minut să treacă și să ajung mai repede. Aveam în valiză daruri bine alese;
ca să-i facă bucurii; am întors în minte, îndelung toate aceste bucurii.”
- mărci lexico-gramaticale de persoana I
(Anton Holban, Ioana)
TEMĂ
”Când ajunse în oraș, se înnopta de-a binele. Casele lui erau așezate în mijlocul unei
curți mari. Le cumpărase, ca pe tot ce cumpăra, de ocazie, de la un boier scăpătat, Costache
Merișescu, și le schimbase, le meremetisise, astfel că erau acum cele mai frumoase din târg.
De îndată ce se auziră clopotele cailor, slugile ieșiră toate, ca de obicei, întru
întâmpinarea boierului.
Când îl văzură singur, fără vizitiu, cu fața înnorată, nu îndrăzniră să-i zică nici pis, ci
se apucară să deshame caii în tăcere și să ia lucrurile din trăsură.
El, cu o șubă până în pământ, peste care era încins cu cureaua de la revolver, urcă
scările, intră în sală, unde îl aștepta fetița cu bona, pe care se făcu că nici nu le vede, apoi
trecu în seră, unde răsturnă vreo două-trei glastre cu flori, după aceea în sufragerie, apoi
iar înapoi, până ce dete cu ochii de nevastă-sa:
- Da` ce, nu-i nimeni în casa asta? Tincuța se grăbise să-i iasă înainte, dar nu ajunse
la timp.
- Ba cum să nu fie. Uite, suntem toți în păr. Da` ce ți s-a întâmplat?...
- Ia nu mă mai descoase. Unde-i Costea? Feciorul se ținuse după el de la scară.
- Da` ce-aștepți, măi băiete? Te-ai făcut și tu boier, ha? Numai boieri în casa asta.
Toată lumea-i boier, numai eu am rămas mojic. Mojicu să care, că de aia-i făcut el.
Cum o să te dau afară, păcătosule!...
Feciorul sta înaintea lui smirnă.”
Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu)