CUPRINS

1. Noţiuni fundamentale ........................................................................................................ 3

1.1 Mulţimi ........................................................................................................................ 3
1.1.2. Mulţimi Fuzzy ..................................................................................................... 4
1.2. Noţiuni de geometrie .................................................................................................. 6
1.2.1. Spaţiu euclidian ................................................................................................... 6
1.2.2. Transformări ........................................................................................................ 7
1.2.3. Geometria computaţională – noţiuni fundamentale .......................................... 10
1.3. Analiză numerică ...................................................................................................... 11
1.3.1. Erori ................................................................................................................... 11
1.3.2. Aproximarea funcţiilor, Interpolare ................................................................... 12
1.4. Topologie .................................................................................................................. 16
1.5. Statistica matematică ................................................................................................ 17
1.6. Baze de date .............................................................................................................. 19
1.6.1. Limbajul SQL .................................................................................................... 22
2. Harta şi informaţia spaţială .............................................................................................. 24
2.1. Harta ......................................................................................................................... 24
2.2. Sisteme de coordonate. Sisteme de proiecţie............................................................ 26
2.3. Metadate ................................................................................................................... 28
2.4. Captarea informaţiilor spaţiale ................................................................................. 29
2.4.1. Măsurătorile topografice ................................................................................... 29
2.4.2. Prelucrarea hărţilor existente ............................................................................. 31
2.4.3. Teledetecţia ........................................................................................................ 32
2.5. Construirea hărţilor - Algoritmi ................................................................................ 36
2.5.1. Algoritmi utilizaţi în construirea hărţilor........................................................... 36
2.5.2. Georeferenţierea imaginilor ............................................................................... 40
2.5.3. Clasificarea informaţiilor din imaginile raster color ......................................... 41
2.5.4. Vectorizarea ....................................................................................................... 44
2.5.5. Algoritmi de interpolare .................................................................................... 49
2.5.6. Algoritmi de geometrie computaţională ............................................................ 51
2.6. Calitatea datelor geospaţiale ..................................................................................... 54
2.7. Erori şi modalităţi de corectare a acestora ................................................................ 56
3. GIS – fundamente ............................................................................................................ 59
3.1. Stadiul actual ............................................................................................................ 60
3.2. Sistem informatic geografic...................................................................................... 62
3.2.1. Sisteme informaţionale ...................................................................................... 64
3.2.2. Cerinţele unui Sistem Informatic Geografic ...................................................... 65
3.3. Componente unui sistem informatic geografic......................................................... 66
3.3.1. Aplicaţii tip GIS ................................................................................................ 67
3.3.2. Avantaje şi riscuri în implementarea sistemelor tip GIS ................................... 68
3.4. Modele de stocare a datelor geografice .................................................................... 69
3.4.1. Modelul Raster .................................................................................................. 70
3.4.2. Modelul Vector .................................................................................................. 76
3.4.3. Baze de date ....................................................................................................... 78
4. Date spaţiale .................................................................................................................... 80
4.1. Tipuri şi structuri de date .......................................................................................... 80
4.1.1. Nivelul de abstractizare ale informaţiei spaţiale................................................ 81
 Introducere în GIS

4.2. Relaţii spaţiale .......................................................................................................... 82

4.3. Operaţii definite pe date spaţiale .............................................................................. 85
4.4. Organizarea datelor spaţiale ..................................................................................... 88
4.4.1. Organizarea pe verticală a datelor – layere ....................................................... 88
4.4.2. Organizarea pe orizontală – indexarea spaţiala ................................................. 89
4.5. Constrângeri de integritate asupra datelor spaţiale ................................................... 93
4.5.1. Cerinţele unui model de date geografice ........................................................... 94
4.6. Standardizarea datelor geospaţiale ........................................................................... 95
4.6.1. Standarde de date spaţiale.................................................................................. 95
4.6.2. OpenGIS ® Standards ....................................................................................... 97
4.6.3. Tehnici de evaluarea a calităţii datelor spaţiale bazat pe standardele de date
spaţiale ......................................................................................................................... 99
4.6.4. Standardul GML .............................................................................................. 102
5. Procesarea hărţilor şi analiza spaţială ............................................................................ 104
5.1. SQL/OGIS .............................................................................................................. 104
5.2. Definirea datelor spaţiale ........................................................................................ 107
5.3. Manipularea datelor spaţiale ................................................................................... 108
5.4. Interogarea datelor spaţiale ..................................................................................... 109
5.4.1. Selecţia datelor spaţiale ................................................................................... 110
4.4.2. Join spaţial ....................................................................................................... 112
5.4.3. Agregarea datelor geospaţiale ......................................................................... 113
5.4.4. Determinarea zonelor buffer ............................................................................ 113
5.4.5. Interogări de tip reţea ....................................................................................... 114
5.5. Afişarea datelor spaţiale ......................................................................................... 115
5.6.Concluzii.................................................................................................................. 117
Index figuri ........................................................................................................................ 118
Index algoritmilor .............................................................................................................. 119
Bibliografie ........................................................................................................................ 120

2
Introducere în GIS

1. Noţiuni fundamentale

Complexitatea operaţiilor implicate în procesul de creare şi prelucrare a hărţilor

duce la o diversitate de paradigme de implementare. În funcţie de paradigmele de
proiectare utilizate în implementarea sistemelor informatice dedicate prelucrării datelor
geografice se utilizează noţiuni provenind din ramuri diverse ale matematicii. Astfel au
aplicabilitate noţiuni diverse de la teoria mulţimilor şi algebra relaţiilor, la noţiuni de
geometrie şi de analiză (numerică şi topologică).

1.1 Mulţimi

Definiţie: (Cantor) Prin mulţime înţelegem o colecţie de obiecte bine determinate

şi distincte. Obiectele din care este constituită mulţimea se numesc elementele mulţimii.

Mulţimile se definesc în două moduri:

• Sintetic - prin enumerarea elementelor mulţimii:. A = {0, 1};
• Analitic - cu ajutorul unei proprietăţi ca caracterizează elementele mulţimii:
A = {x | x are proprietatea P}
Orice mulţime are un număr bine definit de membri. Numărul de membri al unei
mulţimi este dat de cardinalul mulţimii. O mulţime poate avea şi zero membri. O astfel de
mulţime este denumită mulţimea vidă (sau mulţimea nulă) şi este reprezentată de simbolul
ø. Ca şi numărul zero, deşi aparent trivială, mulţimea vidă este foarte importantă în
matematică.
Relaţia de apartenenţă unui obiect sau element la o mulţime este simbolizată prin
.
Între două mulţimi putem avea relaţii de egalitate, incluziune, disjuncţie şi
complementaritate.
Dacă fiecare membru al mulţimii A este şi membru al mulţimii B, atunci A se spune
că este submulţime a lui B. Relaţia dintre mulţimi stabilită de  se numeşte incluziune sau
conţinere. Dacă A este o submulţime a lui B, dar nu este egală cu B, atunci A se numeşte
submulţime proprie a lui B, ceea ce se scrie AB.

3
 Introducere în GIS

Două mulţimi A şi B sunt egale, A=B dacă AB şi BA.

Operaţiile definite pe mulţimi sunt reuniunea, intersecţia şi diferenţa.
Definiţie: Reuniunea lui A cu B, notată A U B, este mulţimea tuturor entităţilor
care sunt membre fie lui A, fie lui B.
Definiţie: Intersecţia dintre A şi B, notată A ∩ B, este mulţimea tuturor entităţilor
care aparţin atât mulţimii A cât şi mulţimii B. Dacă A ∩ B = ø, atunci A şi B se numesc
mulţimi disjuncte.
Definiţie: Diferenţa dintre două mulţimi B şi A, notată cu B − A, (sau B \ A) este
mulţimea tuturor elementelor care fac parte din B, dar nu fac parte şi din A.

În anumite cazuri, toate mulţimile despre care se discută sunt considerate

submulţimi ale unei mulţimi universale U. În astfel de cazuri, U − A, se numeşte
complementul absolut sau pur şi simplu complementul lui A, şi este notat cu A′.

1.1.2. Mulţimi Fuzzy

Logica clasică considera valoarea de adevăr a propoziţiilor în termeni de adevărat
sau fals. Legea terţului exclus a lui Aristotel făcea imposibilă o altă variantă. Însă sunt
cazuri în care nu se poate determina valoarea de adevăr datorită incompletitudinii
informaţiei.
Incompletitudinea unei informaţii se exprimă prin:
• incertitudine - încrederea care i se acordă informaţiei în funcţie de sursa acesteia,
• imprecizia – este dependentă de conţinutul informaţiei, de precizia mulţimii
valorilor şi unicitatea acestora.
Teoria mulţimilor fuzzy reprezintă teoria matematică cea mai potrivită pentru
modelarea incompletitudinii, formulată până în prezentSte99, Gâl, Pop06.
Definiţie: Fie X universul cu elemente notate x. O mulţime fuzzy A a universului X
este caracterizată de o funcţie de apartenenţă A (x) care asociază fiecărui element x un
grad de apartenenţă la mulţimea A, A (x) : X →[0,1]
Pentru a reprezenta o mulţime fuzzy, trebuie să-i definim mai întâi funcţia de
apartenenţă. În acest caz, o mulţime fuzzy A este complet definită de mulţimea tuplelor:
A ={(x, A (x)) | xX}
Definiţie: Fie A o submulţime fuzzy a universului de discurs X. Se numeşte suportul
lui A submulţimea strictă a lui X ale cărei elemente au grade de apartenenţă nenule în A:

4
Introducere în GIS

supp(A) = {xX|A(x)0}.
Definiţie:Înălţimea lui A se defineşte drept cea mai mare valoare a funcţiei de
apartenenţă h(A) = supp A (x)
Definiţie:O submulţime fuzzy A a lui X este normală dacă h(A) = 1, adică  xX
astfel încât A(x)=1. În caz contrar, A este subnormală.
Definiţie: Se numeşte nucleul lui A submulţimea strictă a lui X ale cărei elemente
au grade de apartenenţă unitare în A n(A) = {xX |A (x) =1} .
Definiţie:Fie A şi B submulţimi fuzzy ale lui X. Spunem că A este o submulţime a
lui B dacă: A (x) ≤ B (x),  xX .
Definiţie:Fie A şi B submulţimi fuzzy ale lui X. Spunem că A şi B sunt egale dacă A
B şi B A. Deci, A =B  A(x) =B (x), xX .
În cazul în care nu se pot caracteriza precis informaţiile numerice, folosind
formulări precum „aproape”, „în jur de 100” etc. aceste numere pot fi reprezentate ca
submulţimi fuzzy ale mulţimii numerelor reale.
Definiţie: Un număr fuzzy A este o mulţime fuzzy a mulţimii numerelor reale, cu o
funcţie de apartenenţă convexă şi continuă şi suport mărginit.
Operaţiile cu mulţimile fuzzy sunt o extindere a celor din logica clasică. Dacă
mulţimile fuzzy implicate au grade de apartenenţă 0 şi 1, semnificaţia operaţiilor este
aceeaşi ca în teoria clasică a mulţimilor, de aceea şi simbolurile utilizate sunt aceleaşi.
Definiţie:Fie A şi B submulţimi fuzzy ale universului de discurs X. Intersecţia lor
se defineşte astfel:
A∩B (x) =min{A (x),B (x)=A (x) B (x), xX .
Definiţie:Fie A şi B submulţimi fuzzy ale universului de discurs X. Reuniunea lor
se defineşte astfel:
AB (x) =max {A (x),B (x)=A (x) B (x), xX .
Definiţie:Fie A o submulţime fuzzy a universului de discurs X. Complementul lui A
este:
Ā(x) =1-A (x), xX
După ce am determinat mulţimea fuzzy, în unele aplicaţii trebuie obţinută o valoare
singulară, strictă, pe baza acestei mulţimi. Procesul se numeşte defuzzyficare. Cea mai
utilizată tehnică de defuzzyficare este metoda centrului de greutate :

 x . A( x ) i i
x= i

 A( x )
i
i

5
 Introducere în GIS

Logica fuzzy oferă posibilitatea de a reprezenta şi manipula cu ajutorul

calculatorului date şi reguli incerte, formulate în limbaj obişnuit sau a căror valoare de
adevăr nu poate fi determinată cu precizie. În domeniul sistemelor informatice geografice
logica fuzzy respectiv mulţimile fuzzy au aplicabilitate diversă cele mai uzuale fiind în
domeniul algoritmilor de clasificare, vectorizare şi în definirea unor operaţii şi relaţii între
obiecte geospaţialeSte99, Gâl, Pop06.

1.2. Noţiuni de geometrie

Geometria este o ramură a matematicii care studiază formele corpurilor şi relaţiile

lor spaţiale. În procesul de generare şi procesare a hărţilor şi sistemele informatice
geografice se bazează pe geometria euclidiană. Geometria euclidiană reprezintă o ramură
a geometriei bazată pe postulatul lui Euclid (axioma paralelelor), pe noţiunea de distanţă
Euclidiană, măsurată prin teorema lui Pitagora şi are ca grup fundamental de transformări
grupul deplasărilor (translaţii şi rotaţii) şi grupul omotetiilor care lasă invariante egalitatea,
paralelismul şi unghiurile.

1.2.1. Spaţiu euclidian

Fie E un spaţiu afin real şi V un spaţiu vectorial asociat.
Definiţie: Un spaţiu vectorial real V dotat cu un produs scalar se numeşte un
spaţiu vectorial euclidian sau un spaţiu liniar euclidian. .Mir76, Pet01

Definiţie: Se numeşte lungimea unui vector V numărul nenegativ notat cu | V |, dat

2
de | V |= V ..Mir76

Definiţie: Vectorul U se numeşte ortogonal pe vectorul V dacă produsul scalar

U ∙ V este egal cu 0 şi se notează U ⊥ V
Definiţie:Un spaţiu euclidian este un spaţiu afin real E al cărui spaţiu vectorial
asociat V este un spaţiu liniar vectorial. .Mir76
Definiţie: Se numeşte distanţă între două puncte A şi B aparţinând spaţiului

euclidian E, numărul nenegativ, notat cu d(A, B), egal cu lungimea vectorului AB .

Dacă spaţiul euclidian real este n – dimensional, distanţa între două puncte X(x1,
x2,x3,…xn) şi Y(y1, y2, y3,…yn) este dată de relaţia următoare:

6
Introducere în GIS

n
d (X ,Y ) =  (x − yi )
2
i
1

Un spaţiu vectorial definit peste corpul numerelor reale este spaţiu euclidian dacă în
el s-a definit o funcţională biliniară simetrică a cărei formă pătrată este pozitiv
definită.***74
Spaţiul euclidian reprezintă o particularizare a spaţiului afin, care l-a rândul lui
reprezintă o particularizare a spaţiilor vectoriale. Spaţiul de lucru utilizat atât pentru
modelarea geometrică, cât şi pentru modelarea mediului real şi implicit în procesul de
creare a hărţilor este spaţiul euclidian.

1.2.2. Transformări
Prin transformare, înţelegem constituirea unui corespondent sau al unui echivalent
al unei figuri date sau al unei valori, schimbând anumite elemente şi păstrând altele,
potrivit anumitor formule (DEX). Orice transformare este definită printr-o funcţie
(aplicaţie).
Definiţie: Fie A şi B două mulţimi. Prin funcţie (aplicaţie) de domeniu A şi
codomeniu B (funcţie definită pe A cu valori în B) înţelegem o corespondenţă f care
asociază fiecărui element a A un singur element din B, notat f(a), numit valoarea lui f în
punctul (argumentul) a. .Mir76
Definiţie. Fie K un câmp, V şi V0 două spaţii vectoriale. Spunem că o funcţie f : V
→ V0 este o aplicaţie liniară (sau K - morfism) dacă sunt îndeplinite condiţiile:
• x, y  V , f(x + y) = f(x) + f(y) (f este aditivă),
•  K, x  V , f(x) = f(x) (f este omogenă).
Transformările care depind de un număr de parametri formează o mulţime de
transformări; o transformare a mulţimii este determinată pentru anumite valori date
parametrilor.
O mulţime de transformări formează un grup de transformări, dacă produsul a două
transformări din mulţime aparţine mulţimii şi inversa unei transformări din mulţime
aparţine mulţimii. Rezultă că un grup de transformări conţine transformarea identică
operând pe intersecţia mulţimilor transformate între ele. Proprietăţile invariante într-un
grup de transformări constituie o geometrie ataşată grupului. Două figuri obţinute una din
alta printr-o transformare a grupului, sunt egale în grup.

7
 Introducere în GIS

Transformările geometrice reprezintă o corespondenţă între două mulţimi de

figuri geometrice. În continuare vom prezenta câteva transformări cu aplicabilitate în
domeniul creării hărţilor.
Transformare liniară
Transformarea liniară reprezintă o aplicaţie liniară între două spaţii vectoriale sau
un homomorfism între acestea.
Definiţie: Fie V şi W spaţii vectoriale peste câmpul K. Se numeşte transformare
liniară de la spaţiul vectorial V la spaţiul vectorial W o aplicaţie T:V→W care posedă
proprietăţile de K liniaritate: .Mir76
1. T(v1+v2)=T(v1)+T(v2) ,  v1,v2V
2. T(λv)=λT(v),  vV,  λ K
O transformare liniară T:V→W bijectivă se numeşte izomorfism de spaţii liniare.
Spaţiile între care există un izomorfism sunt numite spaţii liniare izomorfe.
Transformare afină
Fie E, E’, spaţii afine peste acelaşi câmp K. Vom nota prin V, W spaţiile vectoriale
asociate şi prin ~, ≈ relaţiile de echivalenţă între segmentele orientate care definesc
vectorii din E şi E’.
Definiţie: O aplicaţie t:E→E´ se numeşte compatibilă cu relaţiile de echivalenţă ~
şi ≈ dacă şi numai dacă:

P1 P2 ~ Q1Q2  P1' P2' ~ Q1' Q2' , P1 , P2 , Q1, Q2  E

P1' = t (P1 ), P2' = t (P2 ), Q1' = t (Q1 ), Q2' = t (Q2 )

În consecinţă aplicaţia t defineşte o aplicaţie T:V→W prin

( )
T P1 P2 = P1' P2' = t ( P1 )t ( P2 ) , T este bine definită şi se numeşte transformare asociată lui t.
Definiţie: O aplicaţie t:E →E’ compatibilă cu relaţiile ~ şi ≈ se numeşte
transformare afină dacă şi numai dacă transformarea T:V→W este o transformare
liniară. .Mir76, Pet01
Definiţie: O transformare afină t:E →E’ bijectivă se numeşte un izomorfism de
spaţii afine. Două spaţii afine E, E’ între care există un izomorfism se numesc izomorfe.
.Mir76, Pet01
Definiţie: Transformarea afină t:E →E’ , r > 0, care relativ la reperul R are
proprietatea că t(o) = o şi t(p) =q, unde op = r  oq se numeşte omotetie afină de centru o
şi factor r, sau scalare de factor r.Pet01

8
Introducere în GIS

Transformarea afină este o aplicaţie bijectivă de la spaţiu vectorial V→V care

aplică oricărui subspaţiu afin a lui V un subspaţiu afin din V de aceeaşi dimensiune.
Mulţimea transformărilor afine ale spaţiului vectorial formează un grup A(V) afine de V.
Transformarea afină este o transformare proiectivă pe un plan fix, iar între
coordonatele punctelor transformate avem relaţii liniare. Ea este determinată prin patru
perechi de puncte în spaţiu sau trei în plan.
Transformare ortogonală
Considerăm spaţiile vectoriale V şi W, spaţii vectoriale euclidiene.
Definiţie: Se numeşte transformare ortogonală de la spaţiul vectorial V la spaţiul
− − − −
vectorial W, o transformare liniară T:V→W care are proprietatea T( U )·T( V )= U · V ,
− −
 U , V V. .Mir76

Transformarea izometrică
Transformările rigide (nedeformatoare) sunt cele ce conservă lungimile şi
unghiurile. Ele se numesc transformări izometrice.
Fie E, E’ spaţii euclidiene, iar spaţiile liniare asociate lor V, V’ sunt spaţii
vectoriale euclidiene ataşate.
Definiţie: Se numeşte transformare izometrică sau izometrie o transformare afină
t:E→E’ pentru care transformarea liniară asociată T:V→V´ este ortogonală.
Principalelor transformări izometrice sunt translaţia şi rotaţia.
Transformarea topologică este o transformare biunivocă şi bi – continuă.
Transformarea proiectivă este o transformare biunivocă a spaţiului prin care un
plan devine alt plan. Între coordonatele omogene ale punctelor transformate avem relaţii
liniare şi omogene de determinant diferit de 0. Transformarea proiectivă este determinată
de cinci perechi de puncte în spaţiu sau patru în plan.
Utilizarea acestor tipuri de transformări se face funcţie de setul de date şi
caracteristicile de mai jos:
• Transformările într-un spaţiu euclidian conservă distanţele, paralelismul şi
măsura unghiurilor.
• Transformările afine sunt o generalizare a transformărilor euclidiene acestea
conservă paralelismul dar nu conservă distanţele. Astfel în urma unei
transformări afine linia rămâne linie, dar cercul devine elipsă.
• Transformarea proiectivă nu păstrează paralelismul.

9
 Introducere în GIS

Mulţimea transformărilor euclidiene este o submulţime a mulţimii transformărilor

afine care la rândul lor sunt incluse în mulţimea transformărilor proiective.

1.2.3. Geometria computaţională – noţiuni fundamentale

Geometria computaţională se ocupă cu studiul algoritmilor geometrici,
abstractizând probleme concrete din diverse domenii cum ar fi grafică, robotică, baze de
date şi cercetare computaţională, adică geometria computaţională tratează algoritmi ce
vizează obiecte geometrice. Datele cu caracteristici geometrice trebuie organizate în aşa fel
încât să poată fi stocate şi accesate de computer şi să se optimizeze rezultatele algoritmilor
de rezolvare a problemelor geometrice.
Tipurile de date fundamentale ale geometriei computaţionale sunt entităţi de tipul:
punct, linie, poligon iar structurile de date fundamentale sunt mulţimile şi secvenţele.
Fie U o mulţime denumită mulţime universală, S o submulţime a lui U, reprezentată
într-o structură de date, u un element al lui U şi {S1, S2, …, Sk } colecţie de mulţimi
disjuncte două câte două. Operaţiile fundamentale (primitive) sunt [Che96, Hom02]:
- MEMBER(u,S) – returnează valoare de adevăr in cazul în care u aparţine
secvenţei S,
- INSERT(u,S) – adaugă elementul u in secvenţa S,
- DELETE(u,S)- şterge elementul u din secvenţa S,
- MIN(S) – găseşte cel mai mic element din S,
- FIND(u)- găseşte Si care conţine elementul u,
- UNION(Si, Sj: Sk) – efectuează reuniunea dintre Si şi Sj obţinând Sk,
- SPLIT(u, S)- împarte S în două submulţimi S1 şi S2 astfel încât S1={v, vS,
v≤u} şi S2={v, vS, v>u}.
Aceste operaţii sunt utilizate în rezolvarea problemelor de geometrie
computaţională. Acestea pot fi grupate în trei mari categorii. [Hom02]:
1. Selectarea unei mulţimi – determinarea unei submulţimi ai unei mulţimi date, cu
proprietatea ca elementele acesteia îndeplinesc o anumită condiţie,
2. Calcule – calcularea unor parametri ale unei mulţimi date,
3. Decizii - reformularea problemelor din primele doua categorii astfel încât rezultatul
sa fie o valoare booleană (true sau false).
Principalele probleme de geometrie computaţională clasificate după tipul acestora
sunt[Che96, Hom02]:

10
Introducere în GIS

1) probleme de localizare – fiind dat un spaţiu geometric împărţit în regiuni să se

determine regiunea în care se afla un element dat,
2) probleme de limitare – sunt duale celor de localizare, fiind date o mulţime de
entităţi si un domeniu din spaţiu se cere determinarea entităţilor aflate in domeniu,
3) problema determinării nucleului unui poligon,
4) problema CLOSET – PAIR – dându-se o mulţime de entităţi sa se determine
perechea de entităţi localizate la distanţă minimă intre ele,
5) probleme de intersecţii – determină intersecţia între poligoane respectiv segmente,
6) probleme de acoperire – determină aria poligonală minimă care include toate
entităţile unei mulţimi.
Rezolvarea acestor probleme se poate realiza utilizând varietatea mare de algoritmi
descrişi în literatura de specialitate. Aceşti algoritmi prezintă marele avantaj de a fi
utilizabili in orice atât în spaţiu bi-dimensional cât şi în spaţiu tri-dimensional însa in
acelaşi timp prezintă mari neajunsuri. Principala problemă o reprezintă dificultatea
abstractizării problemelor şi complexitatea acestora

1.3. Analiză numerică

Acest subcapitolul este dedicat noţiunilor de analiză numerică utilizate în scară

largă în domeniul creării hărţilor. Datorită proceselor specifice domeniului, cele mai
frecvente utilizări ale noţiunilor de analiză numerică, o reprezintă erorile, propagarea şi
estimarea acestora precum şi aproximarea funcţiilor şi interpolări.

1.3.1. Erori
Aprecierea preciziei rezultatelor calculelor este un obiectiv important în analiza
numerică. Din punct de vedere matematic distingem mai multe tipuri de erori care pot
limita această precizie: erori ale datelor de intrare, erori de rotunjire şi erori de aproximare.
Erorile în datele de intrare sunt frecvente în domeniul creării hărţilor datorită
imperfecţiunilor colectării datelor.
Definiţie: Fie X un spaţiu liniar normat, A  X s¸i x  X. Un element x  A se
numeşte aproximantă a lui x din A. Notăm x ≈ x.Trâ03

11
 Introducere în GIS

Definiţie: Dacă x este o aproximantă a lui x diferenţa x = x − x se numeşte

eroare, iar ||x|| = ||x − x|| se numeşte eroare absolută. Trâ03
x
Definiţie : Expresia x = se numeşte eroare relativă. Trâ03
x

Fie f: Rn → R, x = (x1, . . . , xn) şi x* = (x*1, . . . , x*n). Dorim să evaluăm eroarea

absolută şi relativă f şi respectiv δf când se aproximează f(x) prin f(x*). Aceste erori se
numesc erori propagate, deoarece ne spun cum se propagă eroarea iniţială (absolută sau
relativă) pe parcursul calculării lui f. Să presupunem că x=x*+x, unde x = (x1, . . .
,xn). Pentru eroarea absolută folosim formula lui Taylor şi obţinem: Trâ03
f = f ( x1* + x1 ,..., x n* + x n ) − f ( x1* ,..., x n* ) =
n
f * 1 n n 2 f
=  xi ( x ,..., x *
) +  i j x *x * ( )
x x
x1*
1 n
i =1 2 i =1 j =1 i j


unde   ( x1* ,..., xn* ), ( x1* + x1* ,..., xn* + xn* ) 
Dacă xi sunt suficient de mici atunci
n
f n

f =  xi* ( x *
,..., x *
) şi f =  xi* * ln f ( x*)xi
xi xi
* 1 n
i =1 i =1

1.3.2. Aproximarea funcţiilor, Interpolare

În continuare vom trata problemele de aproximare şi interpolare. Acestea sunt
instrumente esenţiale în cadrul modelării matematice şi implicit au aplicabilitate în
procesul creeri hărţilor.
Se dă o funcţie f X ce urmează fi aproximată, împreună cu o clasă  de
aproximante şi o normă || || ce măsoară mărimea funcţiilor. Căutăm o aproximare * a
lui f astfel încât ||f − *|| ≤ ||f −|| pentru orice .
Această problemă se numeşte problemă de cea mai bună aproximare a lui f cu
elemente din , iar funcţia *se numeşte (element de) cea mai bună aproximare a lui f
relativ la norma || ||.
Dacă cea mai bună aproximantă * este astfel încât ||f − *|| = 0 atunci
*(ti)=f(ti), pentru i = 1, 2, . . . ,n. Spunem că * interpolează f în punctele ti şi numim
această problemă de aproximare problemă de interpolare. Lup02,Trâ03

12
Introducere în GIS

Fie o funcţie reală f : [a,b]→R, cunoscută numai într-un număr limitat de puncte
numite noduri, (ansamblul acestora constituind suportul interpolării): x1,x2,…,xn prin
valorile f(x1),f(x2),…,f(xn).
Vom aproxima comportarea funcţiei în afara acestor puncte printr-un polinom
generalizat de interpolare, de forma:
Pn(x)=a1u1(x)+a2u2(x)+…+anun(x)
în care funcţiile liniar independente u1(x),u2(x),…,un(x) sunt cunoscute şi constituie baza
interpolării. Aceasta poate fi formată din funcţii simple: polinoame, funcţii trigonometrice,
exponenţiale, etc.
Determinarea polinomului generalizat de interpolare (i.e. a coeficienţilor ) se face,
impunând ca pe suportul interpolării polinomul de interpolare să coincidă cu funcţia f.
Adică Pn(xi)=f(xi), i=1:n numite condiţii de interpolare.
Polinomul de interpolare de grad n poate fi calculat prin recurenţă, folosind
polinoame de interpolare de grad mai mic.
Dacă se notează ={i1,i2,…,ip} şi, P - polinomul de interpolare ce trece prin
punctele (xi1,yi1),(xi2,yi2),…,(xip,yip) atunci polinomul de interpolare definit pe ansamblul
extins de puncte +j+k= {j,k}este

P + j + k ( x ) =
(x − x )P (x ) − (x − x )P (x )
j  +k k +j

xk − x j

Printre cele mai uzuale interpolări polinomiale amintim interpolarea Lagrange şi

Newton. Interpolările polinomiale oferă oscilaţii între puncte. Acest tip de eroare poate
corectată utilizând interpolările spline, întrucât acest interpolări reprezintă interpolări
polinomiale pe intervale. Tâm03
Curba Lagrange

Curba spline

Figura 1 - Interpolare polinomială

O altă categorie de interpolări uzuale o reprezintă seriile Fourier, acestea sunt

utilizate uzual pentru interpolarea funcţiilor periodice. Rezolvarea problemelor de

13
 Introducere în GIS

aproximare utilizând interpolarea Hermite se poate realiza atunci când sunt cunoscute nu
doar valorile polinomului în nodurile(punctele) date dar şi valorile derivatelor.

1.3.2.1. Interpolare Lagrange

Fie intervalul închis [a, b]  R, f : [a, b] → R şi o mulţime de m + 1 puncte

distincte {x0, x1, . . . , xm} → [a, b] şi o funcţie f:[a, b] → R. Dorim să determinăm un
polinom de grad minim care să reproducă valorile funcţiei f în xk, k = 0,m.Lup02, Trâ03
m
Definiţie: Polinomul Lmf astfel încât  i=0,1,2,…m, (Lmf)(x)=  f ( xi )li ( x) unde
i =1

m x − xj
li ( x) =  se numeşte polinom de interpolare Lagrange a lui f relativ la punctele
i =1 xi − x j
j i

x0, x1, . . . , xm iar funcţiile li(x) se numesc polinoame de bază Lagrange asociate acestor
puncte.

1.3.2.2. Interpolare spline

Fie  o diviziune a lui [a, b]  : a = x1 < x2 < · · · < xn−1 < xn = b

Fie spaţiul  
S mk () = s : s  C k a, b, s | xi , xi +1   Pm , i = 1, 2, . . . , n - 1 m  0,

kN{−1}, numit spaţiul funcţiilor spline polinomiale de grad m şi clasă de netezime k.

Dacă k = m, atunci funcţiile s  S mm () sunt polinoame.

Pentru m = 1 şi k = 0 se obţin spline liniare adică s  S 01 () astfel încât

s(xi) = fi, unde fi=f(xi), i = 1, 2, . . . , n.

Prin impunerea a două condiţii suplimentare S 0(x0 ) = 0, S n−1 (xn ) = 0 se definesc

funcţiile spline naturale, respectiv S0 (x0 ) = f (x0 ), Sn −1 (xn ) = f (xn ) definesc funcţii
spline tensionate.
Interpolarea spline liniară prezintă dezavantajul discontinuităţii derivatelor în
punctele interioare.

1.3.2.3. Interpolare B-spline

Fie  o diviziune a lui [a, b]  : a = x1 < x2 < · · · < xm−1 < xm = b. B-spline
reprezintă o funcţie de tip spline care are o bază suport minimală funcţie de partiţia

14
Introducere în GIS

domeniului şi a gradului acesteia. Funcţia B - spline de grad n este o curba. De tipul

m
S:x0,xm→R2 compusă din baze B-spline de grad n unde S(t)=  Pi bi ,n (t ), unde tx0,xm.
i =0

Polinoamele Pi poartă numele de puncte de control sau puncte de Boor. Un poligon

poate fi determinat unind punctele Pi. Polinoamele de bază B-spline de grad m,n pot fi
determinate utilizând următoarea formulă recursivă. Tâm03
1 cand t j  t  t j +1
b j , 0 (t ) = 
0 altfel
t −tj t j + n +1 − t
b j ,n (t ) = b j ,n −1 (t ) + b j +1,n −1 (t ) .
t j+n − t j t j + n +1 − t j +1

In cazul în care intervalul iniţial este divizat în subintervale egale, funcţia b-spline
corespunzătoare o numim uniformă.
Dacă fiecare nod are acelaşi grad atunci funcţia B-spline se transformă intr-o curbă
Bezier. Trâ03
Interpolarea B-spline liniară este definită pe seturi de două noduri consecutive,
continuă pe intervale
Punem x0 = x1, xn+1 = xn, pentru i = 1, n
 x − xi −1
 x − x , xi −1  x  xi
 i i −1
 xi +1 − x
bi =bi,1(x) =  , xi  x  xi +1
 x i +1 − x i
 0


Pentru i = 1 prima şi pentru i = n a doua ecuaţie se ignoră.
Ele au proprietatea bi, 1(xj) = δij, sunt liniar independente, deoarece
n
s(x) =  ci bi(x) = 0  x  xj  cj = 0 şi
i =1

bi i =1, n
= S10 ()

unde bi au acelaşi rol ca şi polinoamele de bază Lagrange li.

Funcţiile de interpolare B-spline cu noduri-vector uniforme reprezintă se numesc B-
spline quadratic. Trâ03
În cazul interpolărilor din familia spline se minimizează erorile faţă de interpolarea
polinomială Lagrange deoarece interpolantul este polinomial pe porţiuni.

15
 Introducere în GIS

1.3.2.3. Interpolare spline cubică

Fie Δ: a=x0<x1<...<xi-1<xi<...<xn=b o diviziune oarecare a intervalului [a,b].
Definiţie: Se numeşte funcţie spline cubică o funcţie s : [a,b] → R cu următoarele
proprietăţi:
(i) Restricţia lui s la fiecare subinterval [xi+1, xi] este un polinom de grad cel mult
trei;
(ii) s, s', s" sunt continue pe [a,b].
Problema de interpolare constă în găsirea unei funcţie spline cubică s, astfel încât
s(xi) = f(xi) pentru i = 1, n. Deoarece restricţia lui s la subintervalele [xi-1,xi] este un
polinom de grad cel mult trei, rezultă că s(x)=ai+bix+cix2+dix2 pentru orice x∈[xi-1, xi].
Determinarea funcţiei s, presupune deci, determinarea a celor patru coeficienţi (ai , bi , ci ,
di). Trâ03

1.4. Topologie

Topologia este o ramură a matematicii care studiază proprietăţile mulţimilor de

puncte invariante faţă de o transformare topologică. Numărul de dimensiuni, vecinătatea
sunt exemple de noţiuni invariante deci topologice

Definiţie:Fie X o mulţime oarecare, P(X) familia părţilor şi τ o submulţime a lui

P(X). Familia τ se numeşte topologie pe X dacă:
-  τ şi X  τ ;
- Orice reuniune de elemente din τ aparţine lui τ;
- Orice intersecţie a unui număr finit de elemente din τ aparţine lui τ .
Definiţie: Un spaţiu topologic este o mulţime X pe care s-a definit o topologie τ.
Mor
Elementele lui τ se numesc mulţimi deschise în X, iar complementarele lor sunt
mulţimi închise.
Spunem că o mulţime D de numere reale este deschisă dacă este vidă sau
 xD,  r0 ( x-r, x+r )  D
Notăm cu DR familia mulţimilor deschise în R, atunci DR este o topologie şi o
notăm cu D.

16
Introducere în GIS

Definiţie: Fie X un spaţiu topologic şi A X şi a X. O parte a mulţimii X, care

conţine o mulţime deschisa ce conţine A se numeşte vecinătate a lui A. O vecinătate a
mulţimi a se numeşte vecinătate a punctului a.

Notăm cu υx familia vecinătăţilor cu x X , unde X este un spaţiu topologic.

Definiţie: Fie (X, D) un spaţiu topologic, AX, xX. punctul x se numeşte punct

interior al mulţimi A υx, mulţimea: int A=xX| x interior a lui A.Mor

O altă notaţie uzuală pentru mulţimea punctelor interioare este A0. A0=int A.
Interiorul unei mulţimii reprezintă cea ai mare mulţime inclusă în aceasta.
Definiţie: Fie (X, D) un spaţiu topologic, AX. Un element xX se numeşte punct

aderent dacă VA= ,  V υx.

Definiţie: Fie (X, D) un spaţiu topologic, AX. Un element xA se numeşte punct
de acumulare a mulţimi A dacă (V-x)A= . Mor
Mulţimea punctelor de aderenţă a mulţimii A se notează cu A iar mulţimea
punctelor de acumulare se notează cu A’.
Definiţie: Fie (X, τ) un spaţiu topologic şi E X. Mulţimea E se numeşte mulţime

închisă dacă CED . Mulţimea δE= E  C E şi se numeşte frontiera mulţimii E. Mor

1.5. Statistica matematică

Statistica se ocupă cu descrierea şi analiza numerică a fenomenelor de masă,

dezvăluind particularităţile lor precum şi regulile sau legile care le guvernează. În
particular statistica matematică are rolul de elaborare a modelului matematic, folosind date
statistice, de estimare a parametrilor modelului, de a stabili metode pentru validarea
ipotezelor statistice, toate acestea bazate pe teoria probabilităţilor.
În continuare vom prezenta definiţiile corespunzătoare parametrilor distribuţiilor
statistice care vor fi utilizate în evaluarea rezultatelor cercetărilor din prezenta lucrare:
[Bla00]
Se consideră xk' , k = 1, N relative la caracteristica X, din care se obţine distribuţia

statistică
x 
X  i 
 fi  i =1,n

17
 Introducere în GIS

Definiţie: Numim mediana distribuţiei statistice a caracteristicii X, valoarea

numerică m , care împarte datele statistice, ordonate crescător în două părţi egale.
Definiţie: Numim abatere medie (absolută) sau deviaţie medie(absolută) a
distribuţiei statistice X, valoarea numerică:
N
1 1 n n
=
N

k =1
xk' − x =  k k
N k =1
f x − x = 
k =1
p k xk − x , unde x = x a

Definiţie: Numim moment centrat de ordin k al distribuţiei statistice X, valoarea

numerică:

 (x )  ( ) =  p (x )
N n
1 k 1 k k
k = '
i −x = f i xi − x i i −x
N k =1 N k =1

Definiţie: Momentul centrat de ordinul doi al distribuţiei statistice X se numeşte

2
dispersie sau varianţa şi se notează cu  =  2 , iar  =  2 se numeşte abatere medie

pătratică sau abatere standard.


Definiţie: Numim coeficient de variaţie a distribuţiei statistice X, raportul v = ,
x
care de regulă se exprimă în procente.
Corelaţia reprezintă legătura care există între o caracteristică dependentă şi una sau
mai multe caracteristici independente, iar regresia reprezintă metoda prin care se realizează
această legătură. În continuare vom considera două caracteristici cantitative X şi Y relative
la colectivitatea C. [Bla00]
Definim: Numim coeficient de corelaţie (al lui Pearson) al distribuţiei
bidimensionale (X,Y) raportul:

dacă r=1 atunci X este identic cu Y.

Definiţie: Numim raportul de corelaţie al distribuţiei statistice a caracteristicii Y
faţă de distribuţia X, valoarea numerică:
2 2
 Y|X  X |Y
Y | X = 2
şi în mod analog avem  X |Y = 2
Y X

18
Introducere în GIS

1.6. Baze de date

Baza de date se constituie ca un ansamblu de colecţii de date, prin care se

modelează realităţi.
Aceasta poate fi privită ca o colecţie de fişiere interconectate care conţin nucleul de
date necesare unui sistem informatic. Diferitele obiecte din cadrul realităţii ce prezintă
interes sunt denumite clase sau entităţi. Datele constituie orice mesaj primit sub o anumită
formă. Informaţiile reprezintă cantitatea de noutate adusă de un mesaj din exterior
(realitate).
Structura informaţiei (engleză information structure) defineşte organizarea internă
a elementelor de date (atribute) şi de control dintr-un tip de entitate. Modurile de
organizare cele mai uzuale sunt sub formă tabelară (tabelă n-dimensională) şi structura
ierarhică (arbore).
Structura ilustrează:
(i) legăturile unui atribut cu alte atribute din aceeaşi entitate,
(ii) câte structuri diferite există
(iii) legăturile unui atribut cu alte atribute din alte entităţi

Definiţie: Bazele de date (băncile de date ) reprezintă colecţii de date organizate

în vederea optimizării stocării, manipulării şi interogării acestora.
Definiţie: Un sistem de gestiune a bazelor de date (abreviat SGBD) este ansamblul
de programe care permite utilizatorului să gestioneze datele.

Nu orice colecţie de date este o bază de date. O cerinţă primordială este aceea a
organizării acestora după anumite reguli. Regulile şi conceptele care permit descrierea
structurii unei bazei de date formează modelul datelor. În timp au fost definite patru astfel
de modele:
✓ Modelul ierarhic în care datele erau organizate sub forma unui arbore, nodurile
constând din înregistrări, iar arcele referinţe către alte noduri (în cazul modelului
ierarhic relaţii sunt de tip părinte - fiu).
✓ Modelul reţea în care datele erau organizate sub forma unui graf orientat, iar
modurile şi arcele au aceeaşi semnificaţie ca în cazul modelului ierarhic.

19
 Introducere în GIS

✓ Modelul relaţional în care, intuitiv, datele sunt organizate sub formă de tabele.
Deosebirea faţă de modelul ierarhic o reprezintă faptul că legăturile dintre tabele nu
se exprimă prin adrese fizice, ci prin valori de câmpuri.
✓ Modelul orientat pe obiecte în care datele sunt structurate sub formă de obiecte
complexe. Astfel se elimină liniaritatea modelului relaţional. Acest model este
utilizat preponderent pentru aplicaţii specifice tip CAD şi GIS.
Modelul relaţional reprezintă datele în tabele (relaţii). Pentru definirea unei baze
de date relaţionale se specifică:
◼ structura datelor - modul de organizare a datelor în tabele,
◼ operaţiile de manipulare a datelor - ce operaţii se folosesc,
◼ integritatea datelor - precizează regulile specifice aplicaţiei care întreţin consistenţa
datelor, la operaţiile de manipulare.
Descrierea structurii datelor poartă numele de dicţionar de date sau metadate şi
crează o interdependenţă între datele propriu-zise şi programe.
Fiecare tip de dată poate fi modelat sub formă de entităţi. Aceste entităţi se
reprezintă sub forma tabelelor, în care fiecare linie din tabel reprezintă o înregistrare - o
instanţă a entităţii şi fiecare coloană reprezintă un câmp – atribut al entităţii.
.
Atribut
Id Codp Denumire
1 371 SANTAULUI
Celulă
2 372 SARMIZEGETUSA
3 373 SATELITULUI
instanţă
Figura 2 - Componentele unei tabele

Principalele tipuri de dată utilizate în definirea atributelor entităţilor sunt:

• Numeric - pentru numere cu virgulă fixă şi mobilă
• Caracter - pentru şiruri de caracter de lungime fixă minim 1, maxim 255 caractere
într-un şir
• Logic ( Boolean ) - are valoarea True sau False
• Date - se foloseşte pentru memorarea datelor caracteristice
• Time ( DateTime) - se foloseşte pentru stocarea datelor de formatul timp, respectiv
format combinat data timp

20
Introducere în GIS

• Blob (Memo)- se foloseşte pentru stocarea şirurilor de caractere de lungime

variabila, posibil mai mari de 255 sau pentru stocarea de imagini
În funcţie de caracteristicile atributelor acestea pot fi atribute cheie sau atribute
non-cheie. Cheia unei relaţii reprezintă o mulţime minimală de atribute care identifică o
instanţă a entităţii. Atributele cheie se clasifică la rândul lor în:
• cheie candidat: identifică unic o instanţă a entităţii,
• cheie primară: cheia candidat care reprezintă un identificator unic pentru tipul de
entitate,
• cheie surogat: reprezintă un atribut artificial, utilizabil pe post de cheie primară
Entităţile se pot relaţiona utilizând atributele cheie. Relaţia din punct de vedere
matematic reprezintă o submulţime a unui produs cartezian.
În funcţie de numărul entităţilor care participă în relaţie acestea pot fi: unare sau
recursive (de gradul 1) şi binare (de gradul 2). Cardinalitatea unei relaţii este dată de
numărul de instanţe ale unei entităţii asociate unei instanţe ale altei entităţii.

Parcela
Nr. cadastra
Cladiri
Categorie de folosinta
Intravilan id
Suprafata Nrcad
Constructii Suprafata construita
Strada Regim de inaltime
Nrpostal Suprafata utila

Figura 3 - Relaţionarea intre entităţi

Nu orice tabel cu linii şi coloane poate modela o entitate. Pentru a putea defini o
entitate tabelele trebuie să îndeplinească următoarele proprietăţi:
1. atomicitatea celulelor: atributul aferent coloanei: nu poate avea mai multe valori şi
nu poate fi grup repetitiv (valoarea sa nu se descompune)
2. omogenitatea coloanelor: o coloană corespunde unui atribut
3. unicitatea liniilor
– nu există două linii identice
– este asigurată de un subset de coloane, care formează cheia primară
– toate coloanele ce formează cheia primară trebuie să aibă valori valide
4. ordinea nedefinită a coloanelor
– fiecare coloană este identificată prin numele său, nu prin poziţia din relaţie
5. ordinea nedefinită a liniilor

21
 Introducere în GIS

– fiecare linie este identificată prin cheia primară, nu prin poziţia sa în tabel
Tehnica de aranjare fizică a înregistrărilor unui tabel se numeşte organizarea
fişierelor. Principalele modalităţi de aranjare a datelor o reprezintă: organizarea secvenţială
şi indexată. Organizarea secvenţială reprezintă modalitatea de memorare a înregistrărilor
în ordinea valorii cheii primare. Organizarea indexată presupune crearea unui fişier,
numit index care permite localizarea unei înregistrări după valoarea cheii primare. Indexul
este o tabelă sau o altă structură de date care este folosită pentru determinarea locaţiei
(înregistrării) unei linii din fişier (tabela de înregistrări) care satisface anumite condiţii.
Fişierul index este organizat sub forma de structură liniară şi ordonată după valoarea cheie
: listă liniară ordonată, tablou ordonat sau structură arborescentă: B-arbore.
Organizarea indexată a tabelelor se clasifică după cum urmează:
➢ secvenţial indexată (index-sequential)
– înregistrările sunt memorate în fişier secvenţial, în ordinea valorii cheii
primare
– indexul se numeşte index simplu sau index bloc
➢ nonsecvenţial indexată (index-nonsequential)
– fişierul se mai numeşte fişier master (master file)
– înregistrările din fişierul master nu sunt memorate în ordinea valorii cheii
primare
– indexul se numeşte index inversat şi este o tabelă ordonată de perechi de
forma (val_cheie, recn), criteriul de ordonare fiind val_cheie
➢ selectivă (selective, random)
– adresa fiecărei înregistrări din fişierul master se determină pe baza unui
algoritm de dispersare (hashing), care foloseşte o funcţie de dispersare
(hashing function)
– funcţia de dispersare converteşte valoarea cheii la o poziţie de înregistrare
din fişierul master.

1.6.1. Limbajul SQL

Orice sistem de gestiune a bazelor de date trebuie să includă posibilitatea descrierii
structurii care formează baza de date. Limbajul prin care se realizează aceste operaţii se
numeşte limbaj de descriere a datelor si în cazul primelor sisteme de gestiune el era
implementat sub forma unor module separate.

22
Introducere în GIS

Limbajul SQL ( abreviere din limba engleză – Structured Query Language) a fost
produs de către ANSI în 1986, ca limbaj standard de manipulare a datelor. Din 1987 nici
un SGBD relaţional nu poate fi comercializat fără o interfaţa de tip SQL.
Operaţiile SQL se grupează în:
◼ operaţii de descriere a datelor,
◼ operaţii de manipulare a datelor,
◼ operaţii de interogare..
Operaţii de descriere a datelor presupune definirea structurii obiectelor care
formează baza de date. În cazul bazelor de date relaţionale aceasta constă în principal în
posibilitatea creerii (CREATE) şi modificării (ALTER) structurii tabelelor, de date şi de
indecşi, a constrângerilor de integritate asociate şi a drepturilor de acces.
Operaţiile de manipulare a datelor sunt grupate în patru categorii principale:
o Inserarea de date. Aceasta se concretizează prin adăugarea de noi instanţe sau
grupuri de instanţe (înregistrări) în tabelele care formează baza de date,
(INSERT)
o Ştergerea fizică de înregistrări, (DELETE)
o Actualizarea datelor, prin modificarea automată a conţinutului unor linii
existente în tabele. (UPDATE)
o Operaţiile de interogare sau de regăsire a datelor după anumite criterii de
căutare. În această categorie intră operaţiile de tip SELECT. Forma generală a
operaţiei select este:

SELECT [DISTINCT] {*|[numecamp, [numecamp] | }

FROM numetabela
[WHERE conditie]
[GROUP BY numecamp]
[ORDER BY numecamp]

unde prin:
SELECT se identifică câmpurile de selecţie,
FROM - identifică tabela (sau tabelele) şi specifică modul de legătură dintre ele
(JOIN),
DISTINCT - elimină duplicatele,
condiţie reprezintă o expresie booleană care poate avea următorii operanzi:
<,>,=,<>, AND, OR, NOT, IN.

23
 Introducere în GIS

2. Harta şi informaţia spaţială

Afişarea grafică a informaţiilor este utilizată pentru o interpretare mai facilă a

rezultatelor. Datorită caracteristicii de spaţialitate a majorităţii informaţiilor gestionate în
mod curent, hărţile au devenit o modalitate foarte practică de afişare în format grafic a
informaţiilor. Arta de a crea o hartă rezidă în capacitatea de a afişa cât mai multe informaţii
relevante intr-un mod lizibil.
Reprezentarea unui obiect spaţial nu determină sine qua non aspectul său vizual.
Astfel pentru fiecare reprezentare trebuie să existe unul sau mai multe aspecte de
prezentare adecvate comunicării informaţiei utilizatorului. Aspectul vizual al obiectelor
trebuie ajustat funcţie de scară, aplicaţie, densitatea instanţelor şi trebuie să respecte
convenţiile existente: topografice, geografice, urbanistice etc..

2.1. Harta
Harta reprezintă metoda tradiţională de stocare şi prezentare a informaţiei spaţiale.
Aceasta conţine reprezentarea locaţiei diverselor obiecte spaţiale sub forma grafică, pe o
suprafaţă plană. Harta este o reprezentare abstractă spaţiului geografic, permiţând astfel
accentuarea şi generalizarea detaliilor semnificative şi omisiunea, ascunderea detaliilor
neesenţiale pentru a satisface obiectivele hărţii.
Abstractizarea cartografică se face prin:
• Simplificare – oferirea unui volum limitat de informaţii,
• Clasificarea – afişarea informaţiilor de un anumit tip,
• Simbolizarea – afişarea unor simboluri standardizate în locul informaţiei
efective.
Generalizarea hărţii reprezintă procesul de reducere a detaliilor de pe o hartă ca o
consecinţă a micşorării scării hărţii. Procesul poate fi semiautomat pentru anumite tipuri de
date, cum ar fi entităţile topografice, dar este mai complicat pentru hărţile tematice.
Reprezentarea obiectelor spaţiale pe hartă se face sub forma de puncte, linii, arii(
poligoane), simboluri relaţionate intre ele. Atributele sunt ataşate hărţii prin intermediul
simbolurilor, legendei şi a etichetelor. Legenda hărţii reprezintă cheia de codificare a
modeluluiBer06.

24
Introducere în GIS

Clasificarea generală a hărţilor este dată de tipul de reprezentare a informaţiilor:

1) Harta geografică reprezintă o simplificare/abstractizare a realităţii în vederea
ilustrării relaţiilor spaţiale din lumea reală. Hărţile geografice au fost şi sunt utilizate pentru
stocarea şi prezentarea informaţiilor geografice în forma bidimensională.
2) Harta topografică reprezintă generalizarea hărţilor geografice dând o prezentare
de ansamblu a teritoriului. În cazul acestora informaţia este reprezentată schematic şi
simplificat şi se specificată în mod explicit scara, sistemul de referinţă (proiecţie),
coordonatele. Hărţile topografice sunt cele legate de procesele topografice, geodezice,
fotogrammetrice si prezintă teme la scări mici, elemente de relief, hidrologice, aspecte
economice, aspecte turistice, aspecte climatice. Aceste hărţi sunt utilizate în scop de
orientare şi localizare.
Tipic, hărţile cadastrale sunt hărţi create şi întreţinute de către administraţia locală
pentru evaluarea proprietăţii şi în vederea impozitării. Ele conţin de asemenea limite
ajutătoare, drepturi publice de servitute şi unele entităţi fizice necesare identificării
limitelor de interes legal din teren. Sursele de informaţie pentru hărţile cadastrale sunt
ridicările topografice oficiale.
3) Hărţile tematice sunt hărţi topografice care conţin doar un set redus de informaţii
din aceeaşi clasă (de exemplu harta monumentelor )
O altă clasificare a hărţilor este în funcţie de mediul de stocare a acestora:
1) Hărţi analogice sunt hărţi clasice pe suport hârtie sau pânză,
2) Hărţi digitale sunt hărţi pe suport electronic. Pe baza hărţilor digitale se pot obţine
hărţi analogice prin simpla operaţie de tipărite. Chiar dacă informaţia geografică este
stocată, în cazul hărţilor digitale, scara 1:1, vizualizarea şi tipărirea informaţiei se poate
realiza la orice scara. Un alt avantaj al hărţilor digitale îl reprezintă facilitatea în
modificarea informaţiei şi posibilitatea de a vizualiza şi afişa anumite clase de informaţii şi
ascunderea altora.
Chiar dacă reprezentarea sub formă de hartă tradiţională este expresivă şi intuitivă
aceasta prezintă anumite limitări datorită caracterului bi-dimensional şi static - nu prezintă
evoluţia fenomenelor. Utilizarea calculatorului în vizualizarea entităţilor şi fenomenelor
geografice permite extinderea limitelor hărţii prin interfeţe interactive, respectiv prin
posibilitatea de vizualizare a informaţiei tri - dimensionale, animate şi dinamiceWor04.

25
 Introducere în GIS

2.2. Sisteme de coordonate. Sisteme de proiecţie

Pentru datele geografice, referite de obicei ca date, informaţii sau obiecte spaţiale,
principala caracteristică o reprezintă localizarea acestora. Localizarea unui obiect spaţial
este dată de coordonatele acestuia. Acestea reprezintă regulile de plasare a unui punct în
spaţiu printr-un set ordonat de numere.
Sistemele de coordonate suntHai98:
• Sistemul cartezian: coordonatele stabilesc un punct în corelaţie cu axe de
coordonate perpendiculare.
• Sistemul polar: coordonatele stabilesc un punct după direcţia unghiulară şi distanţa
de la origine.
Sistemele de coordonate sunt definite prin numărul de dimensiuni(1, 2 sau 3),
numele valorilor coordonatelor (x, y, z), factorul de scară, originea şi direcţia axelor.
Coordonatele se clasifică după cum urmează:
• Coordonate geografice - specificate prin latitudine şi longitudine, acestea specifică
poziţia unui punct pe suprafaţa unei sfere, relativ la rotaţia axelor si centru. Acesta
este un sistem de coordonate polar. Pentru a reprezenta în plan coordonatele
geografice trebuiesc transformate în proiecţii cartografice.
• Coordonate de proiecţie – coordonatele sunt măsurate în metrii în funcţie de un
meridian de referinţă. Este un sistem ortogonal de axe ca şi cadru de lucru complet
pentru un spaţiu n dimensional, proiecţiile rezultă în sistem de coordonate 2D.
Sistemele de coordonate se determină în baza referinţei geodezice( datum) şi a
proiecţiei geodezice.

Situaţia reala

Suprafaţa mării (geoid)

ocean

Perpendiculara pe Normala pe Geoid

Elipsoid
(model
elipsoidul de rotaţie (firul cu plumb) matematic)

Figura 4- Relaţia dintre pământ, geoid şi elipsoidBri96

26
Introducere în GIS

Elipsoidul de rotaţie reprezintă un model matematic utilizat pentru aproximarea

geoidul, oferind astfel acurateţea necesară determinării locaţiei şi a elevaţiei. Măsurătorile
de teren tradiţionale (teodolit, staţie totală) folosesc ca sistem de referinţă elipsoidul.
Geoid – un model teoretic, continuu a suprafeţei terestre care este perpendicular în
orice punct pe direcţia dată de forţa gravitaţională – suprafaţa pe care firul de plumb este
perpendicular.
Proiecţia geometrică este componenta fundamentală a hărţii. Din punct de vedere
matematic aceasta reprezintă proiecţia informaţiei din lumea reală – modelul geoid
tridimensional curbat la un model bidimensional – hârtie sau informaţie digitală. Se
utilizează sisteme de proiecţie diferite în funcţie de situaţia regională. Principala clasificare
a tipurilor de proiecţie este:
• Proiecţie planisferă: toată planeta este “decojită“ după un plan,
• Proiecţie azimutală: o parte din suprafaţa Pământului este proiectată într-un plan
secant sau tangent într-un punct de pe suprafaţa terestrăBăd04,
• Proiecţie conică: o mare parte din suprafaţa Pământului este proiectată pe o formă
conică tangentă la globul terestruBăd04,
• Proiecţie cilindrică: o mare parte din suprafaţa Pământului este proiectată pe o
formă cilindrică ce o înfăşoară, iar suprafaţa 2D se va obţine prin desfăşurarea
acestui cilindru de proiecţie, cum este proiecţia Gauss-Kruger.

Figura 5 – Tipuri de proiectii ( cilindrică, conică, azimutală)

O a doua clasificare a tipurilor de proiecţie este în funcţie de axa cilindrului,

conului sau a normalei( din cazul proiecţiei azimutale ) în raport cu globul terestru
Băd04:
• Proiecţie normală sau polară : axa coincide cu axa polilor,
• Proiecţie transversală sau ecuatorială : cu axa perpendiculară pe axa polilor,

27
 Introducere în GIS

• Proiecţie oblică sau de orizont: când axa face un unghi ascuţit cu axa polilor.

Figura 6 - Tipul proiecţiei în funcţie de axă

O ultimă clasificare a tipurilor de proiecţie este în funcţie de gradul de alterare a
unghiurilor şi suprafeţelor prin procesul de proiectare geometrică şi constă în:
• Proiecţii conforme – cu deformări minime,
• Proiecţii echivalente – care conservă suprafeţele cum ar fi proiecţia Universal
Traverse Mercator
• Proiecţii arbitrare.
Datum – Reprezintă referinţa geodezică a unui sistem de coordonate adică o
mulţime de entităţi cantitative numerice sau geometrice care reprezintă un sistem de
referinţă pentru alte cantitative. Toate poziţiile verticale sau orizontale sunt relaţionate de
un datum specific. Datumul geodetic este modelul matematic de aproximare a suprafeţei
terestre pentru o anumită regiune. Acesta este un „elipsoid particular” rezultat prin
realizarea unor deplasamente/ corecţii faţă de elipsoidul original/ ideal.Băd04

2.3. Metadate
Metadatele sau date despre date, reprezintă totalitatea datelor şi a parametrilor de
calitate despre conţinutul unei baze de date. Acestea reprezintă informaţii despre sensul şi
interpretarea datelor stocate într-o bază de date şi trebuie specificate pentru toate hărţile şi
datele geospaţiale integrate într-un sistem informatic geografic.
Pentru gestionarea corectă a informaţiilor geografice sunt necesare următoarele
metadate:
• Descrierea detailată a metodelor de culegere a datelor, a tehnicilor de integrare şi
analiză folosite în vederea obţinerii de rezultate ştiinţifice credibile.
• Informaţii despre sistemele de proiecţie folosite. De exemplu în România se
foloseşte următorul sistem:

28
Introducere în GIS

▪ Proiecţie : Stereo 70 – Dealul Piscului,

▪ Elipsoid de rotaţie: Krassovsky,
▪ Datum: Pulkovo 1942,
În conformitate cu standardul EPSG sistemul de referinţă al României reprezentând
complexul de parametri: proiecţie, elipsoidul de rotaţie, datum şi parametrii de
transformare a coordonatelor reprezentate în acest sistem de referinţă în alte sisteme este
codificat sub forma sistemului de referinţă Epsg31700.
• Scara hărţii, acurateţea, precizia, rezoluţia.
• Date cu privire la precizia datelor de bază, despre procesul de prelucrare şi nu în
ultimul rând despre eficienţa şi siguranţa metodelor de arhivare folosite.
• Descrierea adecvată a conţinutului, calităţii şi a resurselor geografice,
Pentru imaginile satelitare, metadatele sunt stocate în imagine şi conţin informaţii
referitoare la formatul imaginii, data la care a fost colectată, mărimea, datum, tipul
elipsoidul, tipul proiecţiei, etc..
În cazul utilizării bazelor de date catalogul sistemului şi dicţionarul de date
reprezintă în mod tradiţional, metadatele sistemului. Pentru bazele de date spaţiale este
necesară precizarea indicatorilor de calitate şi a caracteristicilor specifice informaţiei
spaţiale prezentate anterior.

2.4. Captarea informaţiilor spaţiale

Realizarea hărţilor presupune colectarea datelor geografice din teren. Culegerea
datelor spaţiale se realizează prin metode specifice topografiei şi cadastrului. Principalele
surse de obţinere a datelor geografice sunt:
 Măsurători topografice
 Digitizarea sau scanarea hărţilor existente ,
 Fotogrammetrie şi teledetecţie

2.4.1. Măsurătorile topografice

Măsurătorile topografice se execută din cele mai vechi timpuri şi au reprezentat
principala sursă de date pentru realizarea hărţilor. În prezent măsurătorile topografice
reprezintă cea mai acurată metodă de colectare a datelor. Acestea se realizează în prezent
cu ajutorul staţiei totale şi a receptoarelor tip GPS ( engleză Global Positioning System ).

29
 Introducere în GIS

Figura 7 – Staţie totală

Staţia totală este un aparat opto-electronic complex destinat măsurării precise
distanţe şi unghiuri corespunzătoare unor puncte din teren vizate printru-un obiectiv optic –
măsurători pe care le înregistrează şi le procesează.
Sistemul de colectare de date prin satelit denumit GNSS ( abrevierea din limba
engleză Global Navigation Satellite Systems ) acesta include sistemul dezvoltat de Statele
Unite numit GPS (abrevierea din engleză Global Positioning System), sistemul dezvoltat
de Rusia GLONASS şi sistemul dezvoltat de Comunitatea Europeană şi aflat în fază de test
numit GALILEO. Sistemul GPS este cel mai popular şi cel mai utilizat dintre cele trei
sisteme, astfel încât tehnologia de determinare a poziţiei utilizând undele satelitare este
deseori denumită în mod eronat GPS.
GPS reprezintă o tehnologie sofisticată bazată pe un sistem de sateliţi specializaţi
prin care se poate determina poziţia punctelor de la suprafaţa Pământului. Un receptor
captează semnalele provenind de la cei 24 de sateliţi ce orbitează permanent în jurul
planetei şi le foloseşte pentru calcularea propriei poziţii.

30
Introducere în GIS

Figura 8 - Receptoare GPS

În vederea geo-localizării receptorul GPS trebuie să aibă vizibilitate la cel puţin 3-4
sateliţi pentru a calcula suficient de precis poziţia. Sistemul GPS calculează coordonatele
în funcţie de un geoid internaţional acceptat numit WGS-84 (abrevierea din engleză World
Geodetic System).

2.4.2. Prelucrarea hărţilor existente

O a doua metodă de colectare a datelor geospaţiale în format digital o reprezintă
trecerea datelor de pe suportul analogic în format digital prin intermediul procedurilor de
digitizare respectiv scanare. Digitizarea presupune introducerea datelor din hărţi în format
digital vectorial cu ajutorul aparatului periferic numit digitizor. Acesta presupune
„redesenarea datelor” din hartă cu ajutorului unui transductor direct în straturi anterior
specificate. Copierea automată a hărţilor analogice în format digital raster se realizează
prin procesul de scanare, cu ajutorul unui aparat periferic capabil să copieze optic imagini
numit scanner.

Figura 9 - Digitizor si scanner

31
 Introducere în GIS

2.4.3. Teledetecţia
Cea mai evoluată metodă de colectare a datelor geografice este prin utilizarea
teledetecţiei (engleză Remote Sensing). Teledetecţia presupune colectarea datelor
referitoare la obiecte şi fenomene fără contact direct, prin intermediul unor senzori
utilizând tehnologiile de fotogrammetrie, laser, radar sau sonar. Senzorii de teledetecţie pot
fi de suprafaţă, ficşi sau mobili, de teren sau marini, aeropurtaţi în elicoptere sau baloane,
sau purtaţi de nave spaţiale cum ar fi sateliţii, navetele sau staţiile spaţiale.
Detectarea unui obiect se realizează prin cel puţin două metode electromagnetice în
acelaşi timp, din acelaşi loc şi de la aceeaşi altitudine.

Figura 10 - Oradea din satelit

Tehnicile de colectare a datelor prin teledetecţie se clasifică în:
- Imagini satelitare – se referă la imaginile digitale transmise de sateliţii specializaţi care
fotografiază scoarţa terestră văzută de pe orbitele lor.
- Imagini din avion sau fotogrammetrie reprezintă fotografia unui teritoriu dintr-o navă
aeriană de genul avionului sau elicopterului.

Figura 11 - Oradea din avion.

32
Introducere în GIS

- Scanare din avion utilizând tehnologii laser sau sonar denumită LIDAR (engleză Laser
Imaging Detection and Ranging )

Figura 12 - Tehnica LIDAR

Datele obţinute din teledetecţie poartă numele de imagini chiar dacă tehnica de
fotografiere utilizată depăşeşte spectrul vizibil, astfel:
• Spectrul vizibil, constând în albastru, verde şi roşu intre 0.4m şi 0.7m,

• Spectru infraroşu constând în „infraroşu apropiat”, unde scurte, şi termal între 0.7m şi
14m.

Figura 13 – Diagrama spectrul electromagnetic (sursa http://imagers.gsfc.nasa.gov/)

Imaginile digitale sunt definite ca funcţii de tip bidimensionale a scenei reflectate
de intensitatea radiaţiei, adică I(x,y) reprezintă intensitatea pixelului de coordonate (x,y).
Intensitatea este codificată sub formă de numere întregi în interval finit. Un pixel
corespunde unei suprafeţe de teren. În funcţie de tipul benzii spectrale a imaginii valoarea
intensităţii este diferită.
Caracteristicile imaginilor prelevate prin tehnica teledetecţiei sunt:
✓ Numărul de benzi spectrale colectate,
✓ Banda spectrală – reprezintă intervalul intre două lungimi de undă
electromagnetice
✓ Rezoluţia – abilitatea senzorilor de diferenţia intre două valori spectrale sau
spaţiale adiacente,

33
 Introducere în GIS

✓ Rezoluţia spaţială – distanţa liniară sau unghiulară între două obiecte

terestre identificabile,
✓ Rezoluţia spectrală – lăţimea de bandă spectrală
✓ Rezoluţia radiometrică – abilitatea sistemului de a distinge între nivele de
intensitate adiacente.
Ca exemplificare prezentăm sateliţii Landsat TM: Landsat 4 şi Landsat 5, sateliţi
NASA, destinaţi creerii hărţilor tematice, cu preponderenţă a celor de mediu . Aceşti
sateliţi prelevează date cu o frecvenţă de 16 zile pe 7 benzi:
Lungimea Rezoluţie Caracteristicile informaţiei
de undă (m)
(m)
Banda 1 0,42 -0,52 30 Pătrunde prin suprafeţele de apă, utilizarea
terenului, sol, caracteristici de vegetaţie
Banda 2 0,52 -0,6 30 Permite diferenţiere calităţii tipurilor de
vegetaţie in funcţie de nivelele de absorbţie a
clorofilei,
Banda 3 0,63 – 0,69 30 Diferenţierea zonelor de vegetaţie şi non-
vegetaţie în cadrul aceleiaşi clase de vegetaţie
Banda 4 0,76 – 0,90 30 Identificarea culturilor agricole şi contrast apă
– sol
Banda 5 1,55 -1,75 30 Permite diferenţiere calităţii tipurilor de
vegetaţie , a apei şi a zonelor urbane
Banda 6 10,74 -12,5 120 Identificarea fenomenelor cu caracter termic
Banda 7 2,080-2,35 30 Evidenţiază formaţiile stâncoase.

Pentru realizarea hărţilor tematice propriu-zise se realizează combinaţii de bandă ca

de exemplu:
✓ zonelor urbane se pot analiza în cazul suprapunerii suprapun benzilor 1, 4,
7,
✓ pentru analiza zonelor agricole cultivate sau a zonelor verzi se suprapun şi
se combină benzile 3,2,1, această combinaţie fiind cea vizuală „naturală”,
pentru analiza suprafeţelor de apă,
✓ combinaţia benzilor 7,5,3, permite vizualizarea obiectelor ascunse de nori,
precipitaţii, fum, smog sau ape de mică adâncime. Obiectele „ascunse”

34
Introducere în GIS

devin vizibile sub formă umbrită în tonuri de roşu închis dacă sunt ascunse
de fum, sau albastru închis dacă sunt acoperite de ape de mică adâncime.
Astfel de analize spaţiale se pot obţine rapid, ieftin şi facil, dar în detrimentul
preciziei şi rezoluţiei spaţiale. Alegerea metodei de colectare a datelor se face în funcţie de
tipul domeniului căreia i se adresează aplicaţia, în funcţie de acurateţea, precizia şi
rezoluţia necesară, a timpului necesar de realizare şi a costurilor financiare implicate. De
exemplu tehnologia teledetecţiei oferă soluţii optime în aplicaţii de modelare matematică şi
a aplicaţiilor de protecţia mediului şi apărare civilă.

Figura 14 Raportul preţ calitate în funcţie de metoda de colectare a datelor

Chiar dacă metoda măsurării directe oferă datele cu cea mai mare acurateţe şi
precizie acesta implică cel mai ridicat cost atât din perspectiva financiară cât şi temporală.
Spre deosebire de acesta scanarea hărţilor existente respectiv colectarea datelor prin
fotogrammetrie se realizează într-un timp rapid şi un cost foarte mic însă se ridică
problema procesării acestora şi aducerea în format vectorial, respectiv de precizia necesară
implementării proiectului. Având in vedere costurile ridicate de metoda măsurătorilor de
teren aceasta este folosită doar în cazul implementării unor sisteme informatice geografice
utilizate în scopuri cadastrale. (Sisteme Informatice Teritoriale - engleză Land
Informational System – abreviat LIS).
Prin metodele prezentate mai sus se culeg datele primare necesare creării hărţii
topografice de bază care stă la baza sistemului informatic geografic şi în baza căreia se pot
crea prin interogări, analize şi modelări matematice, hărţile tematice specifice GIS şi
necesare sistemelor de suport al deciziilor.
În funcţie de metoda de culegere aleasă, se utilizează o serie de algoritmi specifici
pentru realizarea hărţii de bază în formatul necesar unui sistem informatic geografic.

35
 Introducere în GIS

2.5. Construirea hărţilor - Algoritmi

Varietatea analizelor şi simulărilor care pot fi realizate cu ajutorul sistemelor
informatice geografic a dus la răspândirea aplicaţiilor tip GIS în foarte multe domenii: de
la cadastru şi la planificare teritorială la medicină şi marketing. În majoritatea acestor
domenii este importantă relaţionarea spaţială şi nu exactitatea localizării geografice. Astfel
acurateţea şi precizia oferită de imaginile satelitare sau de hărţile analogice existente este
suficientă pentru implementarea unui sistem informatic geografic.
În ipoteza utilizării metodei de colectare a datelor fotogrammetria sau scanarea
etapele creerii hărţilor digitale sunt următoarele:
1. Informaţia colorata este splitată astfel încât fiecare culoare este trecută pe un strat
separat numit layer pentru a putea fi analizat independent. Această operaţie este
numită clasificarea imaginilor color,
2. Se georeferenţiază imaginea – fiecare pixel primeşte coordonate în baza unor
puncte de control cu coordonate cunoscute prin operaţii de tipul transformărilor
geometrice,
3. Se digitizează ori se vectorizează automat sau semiautomat informaţia de pe fiecare
strat,
4. Se corectează informaţia digitizată sau vectorizată prin interpolare liniară,
5. Se generează modelul 3D al terenului sau alte modele continue utilizând
interpolarea spaţială sau algoritmi de geometrie computaţională,
6. Datele din format vectorial sunt transformate în baze de date spaţiale,
7. Generarea harţilor tematice se realizează prin operaţii de prelucrare a hărţii
După parcurgerea acestor etape se consideră finalizată harta de bază.
Implementarea sistemului informatic geografic se realizează de obicei în paralel cu crearea
hărţii de bază.

2.5.1. Algoritmi utilizaţi în construirea hărţilor

Crearea hărţilor de bază necesare dezvoltării unui sistem informatic geografic este
unul din cele mai critice momente în dezvoltarea sistemelor de tip GIS. Volumul mare de
date şi varietatea acestora face ca pentru realizarea hărţilor digitale să se utilizeze o
varietate mare de algoritmi, utilizaţi şi cunoscuţi din alte domenii, de la multimedia la
inteligenţă artificială sau de la sortare la algoritmi pe grafuri.

36
Introducere în GIS

Prin algoritm înţelegem un set finit de reguli care indică o secvenţă de operaţii în
vederea rezolvării unui anumit tip de probleme. Printr-un proces înţelegem o listă de
instrucţiuni care se execută una după alta, în ordinea apariţiei. Un algoritm are cinci
atribute importante: finit, bine definit, are una sau mai multe intrări, una sau mai multe
ieşiri şi este caracterizat de eficienţă[Knu02].
În vederea alegerii unui algoritm eficient sau a unui algoritm optim pentru
rezolvarea unei probleme date se iau in considerare complexitatea algoritmului şi spaţiul de
stocare necesar. După viteza de calcul, complexitatea algoritmii se exprimă în funcţie de
rata de creştere N, după cum urmează:
– O(1) – complexitate constantă - timp de calcul rapid
– O(logN) – complexitate logaritmică - timp de calcul rapid
– O(N) - complexitate liniară - timp de calcul moderat
– O(NlogN) - complexitate subliniară - timp de calcul moderat
– O(N2) - complexitate polinomială - timp de calcul lent
– O(XN) - complexitate exponenţială - timp de calcul foarte lent
Orice tip de algoritm îşi găseşte utilizarea in domeniul sistemelor informatice
geografice, unica diferenţa dintre algoritmi GIS și algoritmi informatici clasici este modul
de formulare a problemei[Ken03].
Algoritmii se împart în continuare în două mari categorii: algoritmi secvenţiali şi
algoritmi paraleli( non-secvenţial). Un algoritm secvenţial este un proces, pe când un
algoritm paralel constă în mai multe procese, care se execută fie simultan, fie într-o
anumită ordine şi care pot sau nu să comunice între ele.
Trebuie să facem distincţie între algoritmi secvenţiali şi paraleli respectiv realizare
paralelă sau secvenţială a algoritmilor. Prin “realizare secvenţială” sau “realizare paralelă”
înţelegem modul de implementare practică pe maşini secvenţiale respectiv paralele iar prin
algoritmi secvenţiali sau paraleli înţelegem paradigma de procesare a datelor.
În timp ce algoritmii secvenţiali examinează datele dependent de rezultatele
anterioare, algoritmii paraleli examinează datele dependent de ultimele date ale prelucrării
imaginii de ansamblu.
O a doua clasificare a algoritmilor este în funcţie de etapa în care se află proiectul
de realizarea a unui sistem informatic geografic. Astfel în fiecare etapă de implementare se
utilizează algoritmi specifici pentru prelucrarea semiautomată sau automată a datelor a
spaţiale:

37
 Introducere în GIS

1. Algoritmi de clusterizare – utilizaţi cu scopul reducerii numărului de culori din

imagine şi în vederea clasificării informaţiilor colorate pe straturi,
2. Algoritmi de vectorizare – folosiţi in vederea generării datelor vectoriale pe baza
celor din harta raster,
3. Algoritmi de interpolare – cu aplicaţii diverse în domeniul GIS cum ar fi
corectarea vectorizărilor, generarea suprafeţelor continue pe baza unor puncte cu
valori discrete, unul dintre cele mai frecvente aplicaţii a acestui tip de algoritmi
fiind generarea modelului digital al terenului,
4. Algoritmi de geometrie computaţională – pentru rezolvarea problemelor de
localizare, de vecinătăţi prin diagramele Voronoi şi modelare a terenului cu
ajutorul triangulaţiei Delaunay,
5. Algoritmi de manipulare şi interogare a bazelor de date spaţiale – pentru
actualizarea şi interogarea datelor geospaţiale,
Clasificarea propusă anterior este funcţie de caracteristicile predominante sau a
utilizării preponderente, însă o serie de algoritmi utilizaţi în procesul de creare a hărţilor se
încadrează în mai multe categorii.

2.5.1.1. Strategii de paralelizare in GIS

Aplicaţiile de tip GIS sunt deseori sisteme în timp – real sau sisteme critice, întrucât
informaţia geospaţială joacă un rol definitoriu în sisteme de suport al deciziilor, incluzând
aici servicii de urgenţă, servicii militare şi sisteme de control. Datorită volumul mare de
date distribuite în spaţiu, sistemele informatice geografice nu doar stochează date
complexe şi voluminoase dar aceasta duce la creşterea volumului şi a complexităţii
operaţiilor de tip I/O. Volumul mare de date implică şi operaţii complexe de tip interogare,
prelucrare, transformare (generalizare şi simplificare), astfel principala problemă o
reprezintă capacitatea de reducere a timpului. Reducerea timpului de operare se poate
realiza prin utilizarea calculului paralel.
Există trei paradigme de programare paralele[Chi93, Kol] care au utilitate practică
pe arhitecturile MIMD (abreviere din engleză Multiple Instruction stream – Multiple Data
stream) existente, după cum ar fi:
• Unităţi independente - fiecare procesor execută acelaşi program izolat de
celelalte procesoare,
• Paralelismul datelor sau geometric, numită şi partiţionarea domeniilor –
fiecare procesor executa acelaşi algoritm secvenţial asupra unei

38
Introducere în GIS

submulţimi al datelor, datele de frontiera generează comunicarea între

procesoare,
• Algoritmi paraleli sau paralelism pipeline – fiecare procesor este
responsabil de execuţia unei parţi din algoritm şi toate datele trec prin
fiecare procesor.
Implementările paralele eficiente a acestor paradigme necesită înţelegerea
arhitecturilor hard si soft paralele.
Calculul paralel are aplicabilitate in cazul sistemelor GIS şi în particular în procesul
de creare a hărţilor în domenii variate cum ar fi:
• operaţiile de clasificare a imaginilor,
• operaţii de realizarea modelului digital a terenului şi in special a reţelei
TIN,
• stocarea şi gestionarea R-arborilor.
O clasificare a modalităţile de utilizare a paralelismului este funcţie de modelul de
date utilizat [Haw02]:
1. Pentru prelucrarea datele spaţiale de tip raster ca de exemplu imaginile satelitare se
utilizează paradigma de paralelizare a datelor (partiţionare a domeniilor). Aceasta
paradigma este cel mai frecvent utilizata deoarece algoritmii de prelucrare a datelor
raster sunt predominant secvenţiali, necesitând executarea consecutivă a tuturor
etapelor de prelucrare a informaţiei geografice.
Aceasta constă în împărţirea imaginii în fragmente pătrate de mărimi identice, cu
marginile suprapuse (1-5 pixeli). Fragmentele sunt distribuite procesoarelor.
Numărul de rulări este dependent de mărimea fragmentelor de imagine acestea la
rândul lor fiind dependente de numărul de procesoare.
2. Pentru prelucrarea datelor spaţiale de tip vector care nu sunt dependente de
informaţii raster se definesc liste de obiecte de tip geospaţial fiecare listă fiind
distribuită unui alt procesor. Procesoarele execută acelaşi program. Implementarea
algoritmilor si listele trebuie astfel realizate încât procesoarele sa fie “echilibrat
încărcate” ( în engleză load balanced). În cazul în care implementarea nu este
echilibrat încărcata, calculul paralel este ineficient.
3. Pentru prelucrarea datelor de tip alfanumeric ne-relaţionate geografic se pot folosi,
funcţie de caz, oricare din paradigmele de paralelizare prezentate mai sus, însă in
cazul in care aceste datele alfanumerice sunt relaţionate cu date de tip raster sau

39
 Introducere în GIS

vector se utilizează metodele de paralelizare optime prelucrării datelor geospaţiale

implicate in calcul.
Volumul de date geospaţiale disponibil şi in acelaşi timp implicat in sisteme de tip
GIS creste exponenţial de la o zi la alta, astfel tot mai des vorbim de sistem informatice
geografice distribuite, datele fiind stocate pe servere aparţinând unor instituţii şi companii
diferite care gestionează informaţii geospaţiale. În ultimii ani creşte necesitatea de
procesarea în timp real a datele geospaţiale, utilizarea lor în forma distribuită prin
interogare la distanţă şi fără transferul integral al informaţiilor pe calculatorul client.

2.5.2. Georeferenţierea imaginilor

Costul redus a colectării datelor geospaţiale prin fotogrammetrie şi teledetecţie
respectiv timpul redus de obţinere a unor date actuale, a dus la utilizarea predominantă a
acestor metode în procesul de obţinere a hărţilor. Principala procesare şi corecţie aplicată
asupra datelor colectate prin fotogrammetrie şi teledetecţie, o reprezintă georeferenţierea.
Georeferenţierea este procesul prin care o imagine raster reprezentând o formă de
teren este adusă prin translaţie, rotaţie, scalare şi eventual deformare în coordonatele
sistemului de proiecţie curent astfel încât entităţile reprezentate în ea să ajungă în poziţiile
corespunzătoare realităţii. Procesul de georeferenţiere reprezintă o constrângere în
coordonate denumită şi corelarea sau rectificare. Geocodarea constă în poziţionarea
entităţilor geospaţiale în baza atributelor acestora. Pentru imaginile rastru geocodarea este
echivalentă cu georeferenţierea.
Geocodarea imaginii rastru reprezintă procesului de georeferenţiere cu matrice
externă. În acest caz imaginea iniţială nu este modificată ci i se ataşează un fişier extern de
tip world file. Acest fişier reprezintă matricea transformării afine corespunzătoare imaginii
rastru.
Pentru realizarea procesului de georeferenţiere se utilizează un set de puncte de
control, o metodă de transformare şi o metodă de interpolare. Cele mai utilizate tipuri de
transformări pentru procesul de georeferenţiere sunt: transformarea liniară, transformarea
ortogonală denumită uneori şi transformare Helmert, transformarea afină, transformarea
proiective,etc..
Printre metodele de interpolare cele mai utilizate amintim interpolările de tip spline
şi interpolarea Fourier.

40
Introducere în GIS

Alegerea tipului de transformare se realizează funcţie de densitatea punctelor

cunoscute, de mărimea imaginii raster şi a vitezei de calcul.
Avantajul transformării liniare necesarul de minimum două puncte cunoscute.
Aceasta nu se recomandă însă pentru prelucrarea imaginilor raster decât în cazul în care
prelucrarea se referă la o zonă foarte restrânsă.
În cazul imaginilor scanate cea mai folosită metodă de georeferenţiere o reprezintă
transformarea afină, deoarece poate compensa deformările generate de scanare prin
utilizarea a minim patru puncte cunoscute, metoda poate fi utilizată în. cazul în care se
cunosc minim trei puncte. Metoda transformării afine este utilizată şi în cazul geocodării
imaginii.
În cazul imaginilor curbate se recomandă utilizarea transformărilor polinomiale.
Rezultatele procesului de georeferenţiere sunt dependente de gradul funcţiei polinomiale,
creşterea gradul polinomului implică creşterea preciziei de georeferenţiere. Numărul
minim de puncte necesare depinde de gradul polinomului: şase puncte pentru polinoamele
de gradul doi, zece pentru polinomul de gradul trei respectiv şaisprezece în cazul utilizării
unui polinom de grad patru.
Transformările proiective se pot utiliza în cazul în care se cunosc minim patru
puncte. Calitatea rezultatului este dependentă de densitatea punctelor de control.
Triangulaţia Delaunay este o transformare proiectivă particulară, care aplicând imaginii
atât corecţii globale cât şi locale, se pretează pentru transformări geografice
complexe.Băd04.
O transformare particulară de ordin superior o reprezintă orto-rectificarea. Orto-
rectificarea este utilizată în cazul imaginilor satelitare şi a celor obţinute prin aero-
fotografiere şi corectează distorsiuni locale şi globale inclusiv cele datorate de camera,
poziţia acesteia şi detaliile de teren.

2.5.3. Clasificarea informaţiilor din imaginile raster color

În prelucrarea imaginilor digitale respectiv a datelor rezultate în urma teledetecţiei,
se numeşte clasificare. Clasificarea reprezintă tehnica cu ajutorul căreia datele sunt grupate
într-un număr de categorii. În procesul de clasificare se produce gruparea datelor în clase
în conformitate cu unele caracteristici comune reducând astfel numărul de elemente.
Clasificarea se bazează mai degrabă pe atributele sau caracteristicile datelor decât pe
geometria lor. În procesarea imaginilor digitale, imaginile sunt clasificate de obicei în
conformitate cu proprietăţile spectrale ale pixelilor care compun imaginea. În analiza

41
 Introducere în GIS

spaţială, o hartă poate fi clasificată în conformitate cu orice valoare de atribut, de exemplu,

tipurile de sol, densitatea populaţiei, etc. Rezultatul procesului de clasificare este o hartă
tematică derivată.
Considerând I o imagine color, C mulţimea culorilor şi m=card C. Clasificarea
imaginii I la k culori unde k<<m, presupune selectarea unei mulţimi de k culori
reprezentative si înlocuirea culorii fiecărui pixel in imaginea iniţială la cea mai apropiată
culoare din mulţimea K. Acest lucru presupune construirea unei funcţii Q:C→{c1, c2, …,
ck}. Funcţia Q defineşte partiţii ale mulţimii iniţiale in K submulţimi numite clusteri.

a) Case b) Spaţiu verde c) Străzi

Figura 15 –Clasificare

Clasificarea imaginii presupune înlocuirea culorii fiecărui pixel printr-o culoare din
setul de clusteri. Metodele de clasificare sunt împărţite în două mari categorii: clusterizarea
supervizată si clasificarea nesupervizată.
Clasificarea nesupervizată presupune compararea individuală a pixelilor cu fiecare
cluster şi determinarea celui mai apropiat. Metodele de clusterizare nesupervizate se pot
clasifica ca: clusterizare ierarhică, clusterizare partiţională, clusterizare prin suprapunere.
Metoda de clusterizare ierarhică se bazează pe tehnica top - down: iniţial se
considera k1=m şi se împarte recursive in două sub - clustere pană se obţine numărul dorit
de clusteri. Procesul are ca rezultat construirea unui arbore binar cu k noduri terminale,
unde k este egal cu numărul dorit de clusteri. Acurateţea rezultatului clusterizării este
evaluată prin distanţă Euclidiană, covarianţă sau analiză vizuală.
Metoda partiţională funcţionează în general pe principiul clasificării iniţiale a
fiecărui element sau a unui grup restrâns de puncte într-un cluster independent care mai
apoi funcţie de distanţa faţă de alte clustere şi a valorii de prag, fuzionează într-un cluster
mai mare. Cei mai utilizaţi algoritmi pentru clasificarea imaginilor prin metoda partiţiilor
sunt Isodata şi K-means.
Metoda clusterizării prin suprapunere nu se bazează pe o structură ierarhică.
Această metodă este similară celei de clasificare prin partiţii însă, clusterele nu sunt

42
Introducere în GIS

închise, acestea putând să se suprapună. În această categorie sunt încadraţi şi algoritmii

bazaţi pe teoria fuzzy cum ar fi: fuzzy c-means , clusterizare adaptivă Fuzzy, algoritmul
fuzzy Gustafson – Kessel, fuzzy c - shells etc. Cel mai popular algoritm de clusterizare
specific metodei este algoritmul fuzzy c-means.

Figura 16 - Clasificare nesupervizată K-means: 3 respectiv 5 clusteri

Clusterizarea supervizată este procesul de clasificare asistat de utilizator. Acest

proces presupune recunoaşterea scenei, imaginii de clasificat, în baza unor informaţii
anterioare cum ar fi hărţi vechi, hărţi tematice sau experienţa personală a utilizatorului. În
procesul de clasificare supervizată putem distingem trei etape: învăţare, alocare şi testare.

Date Străzi Case Zone

verzi
Strazi 95.45 4.87 1.27
Case 2.73 93.42 2.83
Zone 1.82 1.71 95.89
verzi

Figura 17 - Etapa de învătare şi evaluarea semnăturilor

Etapa de învăţare constă în colectare de referinţe, informaţii şi date despre
imaginea de clasificat inclusiv hărţi şi imagini satelitare sau din avion anterioare celei de
clasificat. O altă modalitate o reprezintă experienţa utilizatorul şi/sau a identificări în teren
a câtorva elemente care vor fi utilizate în vederea definirii unui fişier vectorial. Fişierul
vectorial va stabili un set de elemente reprezentativ pentru fiecare clasă care urmează să fie
creată. Rezultatul etapei de învăţare o reprezintă fişierele de tip semnătură care
caracterizează informaţiile de clasificat. Definirea acestor semnături se poate realiza prin
definirea unor date statistice specifice informaţiei de clasificat, cei mai utilizaţi algoritmi

43
 Introducere în GIS

fiind minimul distanţei şi metoda similarităţii maxime(engleză maximum likelihood

classification) sau prin utilizarea funcţiilor de apartenenţă fuzzy: liniară, Gausiană sau
polinomială.
În etapa a doua a clasificării pixelii din imagine sunt alocaţi în baza rezultatelor
statistice aferente fişierelor de semnături. Clasificarea pixelilor se realizează prin metode
diverse, cele mai frecvent utilizate sunt: clasificarea maximală, minimum distanţei, metoda
similarităţii maxime, distanţă Malanobis, metoda paralelipipedului.
Etapa finală realizează testarea rezultatelor prin compararea imaginii clasificate cu
datele anterioare. Pixelii care au fost clasificaţi în clustere diferite sunt stocaţi în matricea
erorilor urmând sa fie analizaţi de către utilizator. Aceştia vor fi analizaţi şi în vederea
determinării acurateţei procesului de clasificare Eas01.
Dezavantajele majore ale acestei metode de clasificare constă în erorile generate de
etapa de învăţare cum ar fi: timpul mare necesar acestei etape, utilizarea unor clase
predefinite în loc de a încerca detectarea clusterelor specifice, posibilitatea de selectare
eronată a claselor şi erorile de utilizator.Su03

Figura 18 – Clasificare supervizată – Metodele Maxlike şi Mindist

Avantajul principal al clasificării supervizate îl reprezintă însă faptul că utilizatorul

deţine controlul asupra procesului de clasificare putând să compare rezultatele intermediare
cu informaţiile anterioare şi regiunile adiacente astfel depistând din timp eventualele erori
şi reducând astfel timpul necesar testării. Su03

2.5.4. Vectorizarea
Vectorizarea constă în analizarea imaginii raster în vederea convertirii reprezentării
sub forma de puncte în reprezentare vectorială [Kol03, Par01]. Acest lucru este necesar

44
Introducere în GIS

deoarece pe baza reprezentării vectoriale se pot realiza interogări. Vectorizarea propriu-

zisă se poate realiza: manual – prin digitizare, semi-automat respectiv automat. În
continuare vom trata vectorizarea semi-automată şi automată.

Figura 19 - Vectorizarea propriu-zisă

Procedura de vectorizare se divide in trei etape principale: preprocesare, procesare
si postprocesare.
Preprocesare: Această etapă are rolul de a pregătii imaginea raster pentru
procesare. Imaginea cu tonuri de gri este transformată în imagine monocromă şi se elimină,
prin filtrare, unele erori ale imaginii prin modificarea culorii pixelilor în funcţie de
vecinătăţi [Kol03].
Procesarea: După “curăţirea“ imaginii, se poate trece la etapa de vectorizare
propriu – zisă. Principalele metode de vectorizare sunt următoarele: metoda scheletonizării,
metoda bazată pe contur, metoda bazată pe grafuri, metoda ortogonală sau zig - zagului,
metoda urmăririi pixelilor (Sparse Pixel Vectorization SPV ). Procesul de vectorizare poate
fi tratat ca o extracţie izotropică a informaţiei esenţiale din obiectul original. Exceptând
metoda vectorizării pe contur, informaţia esenţială este o submulţime de pixeli din
imaginea iniţială plasată pe linia mediană a obiectului de subţiat.
Postprocesarea:Pentru automatizarea cât mai puternică a procesului de vectorizare
rezultatul procesării trebuie sa fie cât mai bun, astfel în etapa de postprocesare se
corectează anumite “erori” apărute în etapele anterioare şi prelucrările necesare ajustării
formei vectorilor. Astfel se analizează elementele vectoriale rezultate şi se execută
următoarele operaţii: umplerea întreruperilor dintre vectori, eliminarea ramurilor false,
eliminarea surplusului de puncte, clasificarea vectorilor, simplificare datelor vectoriale prin
interpolări B-Spline sau Bezier şi impunerea unor constrângeri cum ar fi: închiderea
poligoanelor, colţurile caselor au în general unghiuri drepte etc..

45
 Introducere în GIS

2.5.4.1. Metode de vectorizare propriu-zisă

Metoda scheletonizării este caracteristică majorităţii algoritmilor de vectorizare.
Aceasta metodă, se caracterizează prin eliminarea iterativă a pixelilor de la marginea
informaţiei, până rămâne un singur pixel. Rezultatul acestui proces îl reprezintă un
segment sau o polilinie. Principalul avantaj al metodei îl reprezintă păstrarea calităţii
geometriei şi a conectivităţilor însă pierde informaţiile de grosime şi este ineficientă ca
timp de calcul.[Nie94, Dor99, Lin99, Kol03, Dha05].
Metoda vectorizării pe contur presupune determinarea pixelilor de margine a
geometriei. Această metodă de vectorizare prezintă mai multe dezavantaje decât avantaje:
este foarte mare consumatoare de timp, oferă o calitate slabă, nu conservă joncţiunile şi are
rezultate bune in special pentru linii drepte. Totuşi această metodă este utilizată în procesul
de postprocesare (după vectorizarea prin subţiere), datorită capacităţii de conservare a
grosimilor.
Metoda grafurilor poate fi considerată o prelucrare bazată pe o reprezentare
semivectorială, deoarece aceasta nu se bazează pe liniile din imagine ci utilizează nodurile
corespunzătoare extremităţilor acestora. Pe baza acestor noduri şi prin utilizarea unui
algoritm de aproximare se construieşte modelul vectorial corespunzător. Datorită
modelului de calcul şi această metodă este foarte sensibilă la calitatea imaginii rastru,
deoarece algoritmul tratează ca noduri şi pixelii reziduali.
Metoda ortogonală sau a zigzagului se bazează pe principiul ortogonalităţi şi a
reţelelor ortogonale în procesul de vectorizare. Metoda presupune vectorizarea liniilor
drepte presupunând că orice intersecţie de linii formează unghiuri de 90o. Astfel metoda
este optimă doar pentru imagini care conţin informaţii de tipul reţelelor ortogonale sau linii
în zigzag.Dor99, Lin99
Metoda urmăririi pixelilor reprezintă o optimizare a metodei zigzagului. Spre
deosebire de algoritmii specifici metodei de subţiere, care presupun eliminarea pixelilor
marginali până la pixelul median, această metodă presupune urmărirea pixelilor vecini
punctului median. Rezultatul îl reprezintă o polilinie formată prin urmărirea liniei
mediane.Dor99, Lin99
După cum am văzut anterior alegerea metodei de vectorizare depinde în primul
rând de tipul informaţiei din imaginea rastru.
Rezultatul procesului de vectorizare este optim dacă conservă calitatea geometriei,
a grosimii şi a joncţiunilor. Fiecare dintre aceste metode are avantaje şi dezavantaje după

46
Introducere în GIS

cum am prezentat anterior. În tabelul de mai jos am prezentat o sintetizare şi o evaluare

asupra tehnicilor de vectorizare:

Metoda Comple- Calitatea Păstrarea Păstrarea Constrângere

xitate geometriei grosimii Îmbinărilor asupra
imaginii
Scheletoni- O(N3) Foarte bună Nu Da Imagine curată
zare
Contur O(N4) Slabă Da Nu Linii drepte
Graf O(N4) Slabă Da Nu Linii drepte,
imagine curată
Urmăriri O(N) Bună Da Da Linii drepte
pixelilor
Ortogonală O(N) Slabă Da Da Linii drepte

Aparent cea mai puternică pare metoda urmăririi pixelilor (Sparse Pixel
Vectorization). Aceasta pe lângă calitatea ridicată a rezultatului, oferă un timp de calcul
redus, însă dezavantajul acestei metode îl reprezintă constrângerea majoră asupra imaginii.
Cu excepţia metodei bazată pe scheletonizare restul metodelor sunt utilizabile doar în cazul
liniilor drepteLin99, Dha05. Datorită varietăţii tipurilor de entităţi dintr-o imagine rastru,
cea mai completă şi implicit cea mai utilizată este metoda scheletonizării. Aceasta prezintă
rezultate foarte bune indiferent de tipul informaţiei din imaginea rastru însă este sensibilă
la erorile din imagine.

2.5.4.2. Soft-uri de vectorizare

Datorită utilităţii etapei de vectorizare în procesul de creare a hărţilor, există o
varietate mare de aplicaţii comerciale care realizează procesul de vectorizare a imaginilor
raster atât automat cât şi semiautomat
Fiecare din aplicaţiile comerciale care permit vectorizarea prezintă avantaje şi
dezavantaje. În continuare vom prezenta o comparaţie a patru din cele mai utilizate soft-uri
de vectorizare:

47
 Introducere în GIS

Criterii de Algolab Able R2V Wintopo ArcGIS

comparaţie R2V (ArcMAP)
Vectorizare pe linia Da Da Da Da
mediană
Vectorizare pe contur Da Da Da Nu
(Sobel) (Canny)
Selectarea algoritmului Nu Nu Da (Zhang, Nu
de vectorizare Stentiford)
Abilitatea de Nu Nu Da Nu
recunoaştere a arcelor
Parametrizarea Nu Nu Da Da
vectorizării automate
Posibilitatea de editare a Nu Da Da Da
vectorului rezultat
(postprocesare manuală)
Postprocesare automată Nu Da Nu Nu
parametrizată
Posibilitatea vectorizării Nu Da Nu Da
semiautomate
Interpolarea automată a Da Nu Nu Nu
rezultatului (spline)

În ciuda varietăţii mari de algoritmi existenţi care oferă posibilitatea vectorizărilor

automate, nu se poate elimina completamente utilizatorul, în acest caz editorul intervine
masiv in momentul preprocesării respectiv postprocesării. Practica a dovedit că timpul de
prelucrare a datelor raster se reduce semnificativ în cazul vectorizării semiautomate. În
cazul acesta etapa de vectorizare propriu-zisă si cea de preprocesare se îmbina şi este
asistată de operator. Astfel în vederea obţinerii de hărţilor în practică se prefera
vectorizarea semiautomată.
Toate softu-rile de vectorizare, utilizate în scopuri comerciale au înglobate
algoritmi de vectorizare semiautomată. Intervenţia operatorului constă în selectarea
stratului corespunzător informaţiei ce urmează a fi vectorizată, alegerea unui punct de pe
linia care trebuie vectorizata şi o direcţie de vectorizare.

48
Introducere în GIS

2.5.5. Algoritmi de interpolare

Corectarea vectorizărilor liniare, crearea modelului digital al terenului se realizează
utilizând algoritmi de interpolare. Chiar dacă există foarte multe tehnici de interpolare
(polinomială, Spline, B - Spline, Lagrange, Shepard, Kriging, inversul distanţei, bazat pe
vecinătăţi, Fourier rapidă etc.), în generarea hărţilor necesare aplicaţiilor de tip GIS se
utilizează doar câteva dintre acestea.
Selectarea tipului de algoritm se face dependent de tipul problemei, mulţimea de
puncte cunoscute şi modul de răspândire a acestora, suprafaţa de interpolat şi timpul
necesar rulării algoritmului. De exemplu pentru corectarea rezultatelor vectorizării se
utilizează algoritmi de interpolare liniară iar pentru aproximarea suprafeţelor, algoritmi de
interpolare spaţială.
Simplificarea modelului vectorial rezultat în urma vectorizării respectiv corectarea
eventualelor erori apărute în cadrul acestei etape se realizează utilizând interpolarea
liniară.
Funcţie de tipul datelor, precizia necesară şi timpul avut la dispoziţie se utilizează
diverse metode de interpolare liniară. Cele mai uzuale metode sunt metodele de tip Spline.
Selecţia metodei se face funcţie de datele problemei:
- pentru aproximarea liniilor individuale curbe se utilizează B-spline cubic
- pentru obţinerea unui rezultat precis se folosesc algoritmi de interpolare de tip
spline,
- pentru obţinerea unor rezultate rapide în detrimentul preciziei se utilizează
interpolarea polinomială,
- interpolarea Bezier se utilizează în cazul în care nu se poate utiliza interpolarea B-
spline.
Prin interpolare spaţială înţelegem obţinerea unor informaţii statistice
cvasicontinue din informaţii discrete. Întrucât datele în GIS sunt deseori culese in forma de
puncte discrete, determinate de triplete de forma (x, y, z) unde prin x şi y se reprezintă
coordonatele punctului şi prin z informaţia specifică (altitudinea punctului (x,y), cantitatea
de precipitaţii, poluarea, etc.) interpolarea spaţială este utilizată pe scară larga în cazul
sistemelor informatice geografice.
Chiar dacă în realitate există foarte multe tipuri de algoritmi de interpolare, cu
aplicabilitate în domeniu datelor geospaţiale, cel mai utilizat algoritm pentru generarea

49
 Introducere în GIS

suprafeţelor este inversul distantei( engleză invers distance weighted IDW), în ciuda
rezultatelor slabe ale acestuia (figura de mai jos, imaginea a)..
Interpolările de tip spline sunt utilizate frecvent si pentru aproximarea suprafeţelor.
Aceste interpolări utilizează funcţii matematice de tip spline pentru aproximarea
suprafeţelor prin reducerea – minimizarea curburilor. Caracteristica principală a acestor
tipuri de interpolări o reprezintă „rotunjirea” şi minimizarea curburii suprafeţei. Cele mai
utilizate fiind: spline biquadratic, spline bicubic şi B – spline. B-spline este interpolator
polinomial local acesta produce o suprafaţă continuă cu curbură minimă (figura de mai jos,
imaginea b).
Un alt tip de algoritm care are aplicabilitate in interpolarea datelor spaţiale o
reprezintă algoritmi geostatisticii din familia interpolărilor Kriging. Interpolarea Kriging
reprezintă o metodă avansată de estimare a datelor spaţiale prin metode geostatistice.
Această metodă este similară metodei de interpolare inversul distanţei în care ponderea
este determinată nu funcţie de distanţă ci bazată pe probabilităţi.

a) b)

c) d)
Figura 20 - Modele 3D ale terenului

Rezultate foarte bune de se pot obţine utilizând interpolarea Shepard modificată.

(figura de mai sus imaginea c)Aceasta utilizează în algoritmul de interpolare inversul
distanţei pentru ponderarea valorilor punctelor prin definirea unui operator local pentru
aproximarea valorilor.

50
Introducere în GIS

Printre metodele uzuale de interpolare in GIS o reprezintă metodele bazate pe

geometria computaţională metoda celui mai apropiat vecin( nearest neighbors) şi metoda
triangulaţiei. Determinarea celui mai apropiat vecin se face utilizând diagramele Voronoi
iar pentru metoda triangulaţiei se utilizează triangulaţia Delaunay (figura de mai sus,
imaginea d). Aceste metode vor fi detailate în cadrul subcapitolului următor.

2.5.6. Algoritmi de geometrie computaţională

Caracterul geometric al informaţiilor şi necesitatea de optimizare a vitezei de lucru
şi a spaţiului de stocare a dus la utilizarea geometriei computaţionale în procesul de creare
şi prelucrare a hărţilor. Determinarea ariei în care au loc anumite eveniment, de exemplu
zone cu risc de alunecări, zone periculoase (criminalitate ridicată), determinarea şi
vizualizarea terenului in 3D, localizarea unei entităţi, determinarea vecinătăţilor şi
etichetarea hărţilor sunt doar câteva din problemele cu caracter geometric care apar în
procesul de creare a hărţilor.
Rezolvarea acestor probleme se poate realiza atât prin utilizarea algoritmilor
tradiţionali cât şi prin utilizarea metodelor şi a algoritmilor specifici geometriei
computaţionale, cum ar fi diagramele Voronoi şi triangulaţia Delaunay.

Acoperiri convexe
Determinarea limitei minime a unei arii care cuprinde anumite obiecte este foarte
des utilizată în sistemele informatice geografice, pentru determinarea unor arii specifice de
genul: regiuni cu criminalitate mărită. O astfel de arie minimală poartă numele de acoperire
convexă sau înfăşurătoare convexă a elementelor specificate. Determinarea acoperirii
convexe a unei mulţimi o reprezintă determinarea vârfurilor poligonului convex minim
care include toate punctele din P, adică determinarea acelor puncte din P care reprezintă
vârfurile acestui poligon.

51
 Introducere în GIS

Diagrame Voronoi
O metoda de interpolare destul de uzuală în GIS o reprezintă metoda celui mai
apropiat vecin( nearest neighbors). Această metodă presupune atribuirea valorii z cu
valoarea celui mai apropiat vecin. Determinarea celui mai apropiat vecin se face utilizând
diagramele Voronoi.
pi
e v

Figura 21 - Diagrama Voronoi

Fie o mulţime de n puncte din plan, notată cu S. Pentru orice punct piS, notăm cu
V(i) locul geometric al punctelor mai apropiate de pi, decât de orice alt punct din S. V(i) se
va numi poligonul Voronoi asociat punctului pi. Construind poligoanele Voronoi asociate
tuturor punctelor din S obţinem diagrama Voronoi.
Diagramele Voronoi au aplicabilitate foarte diversă în domeniul GIS. Acestea sunt
utilizate în domeniul generării hărţilor pentru operaţii diverse de la etichetarea hărţilor,
generarea zonelor buffer, suprapunere (overlap) poligoanelor, interpolări spaţiale până la
probleme de navigaţie sau hărţi cu dependinţe temporale.

a) b)
Figura 22 – Exemple de diagrama Voronoi

Cea mai utilizată aplicabilitate a diagramelor Voronoi o reprezintă interpolările

spaţiale, în special de tipul celor bi-dimensionale cu aplicabilitate în special domeniile
climă, mediu, socio-geografie, ca de exemplu imaginea a) din figura anterioara. Însă
acestea pot fi utilizate şi în cazul interpolărilor spaţiale 3D. În spaţiul tri - dimensional

52
Introducere în GIS

diagrama Voronoi este generalizarea unui poliedru convex format din feţe convexe ca in
imaginea b) din figura anterioara Dro05.

Triangulaţie plană
Una dintre metodele clasice de modelare a terenului este modelul poliedral cu
particularizarea acesteia, triangulaţia plană sau cum este denumită în GIS, reţea de
triangulaţie neregulată TIN. Modelul TIN este un modelul vectorial utilizat pentru
reprezentarea datelor tridimensionala. Cea mai simplă reţea de tip TIN este o reţea
triangulară plană. Aceasta este stocată sub forma unei colecţii de triunghiuri de tip obiect
sau structură. Fiecare triunghi din reţeaua TIN are şase referinţe: coordonatele vârfurilor
triunghiului şi referinţe la cele trei triunghiuri adiacente. În ciuda performantelor scăzute
reţelele TIN sunt frecvent utilizate în obţinerea morfologiei terenului întrucât bibliotecile
de algoritmi de geometrie computaţionala si soft-urile profesionale de GIS oferă algoritmi
şi primitive pentru generarea şi operarea reţelelor TIN. [van Kre97, Dro08]

Triangulaţie Delaunay
Metoda de obţinere a unei reţele de tip TIN care permite obţinerea unui model 3D
optim atât din perspectiva preciziei cat şi din punctul de vedere al timpului de realizare, o
oferă metoda triangulaţiei Delaunay, o particularizare a reţelelor triangulare neregulate.
Triangulaţia Delaunay este obţinută ca duală a diagramei Voronoi, adică graful obţinut prin
unirea punctelor din P despărţite de o singură muchie Voronoi [Hom02, Gol97a].
Această definiţie este echivalentă cu faptul că cercul circumscris unui triunghi din
triangulare nu conţine puncte din P in interior, iar nodul diagramei Voronoi este centrul
cercului circumscris unui triunghi din triangulaţie.

Figura 23 - Construirea triangulaţie Delaunay

53
 Introducere în GIS

Datorită performanţelor bune de timp, spaţiu de stocare, dar mai ales a rezultatelor
optime triangulaţia Delaunay este utilizată în scară largă în special pentru obţinerea
modelului digital al terenului dar şi în procesul de georeferenţiere a imaginilor raster.
Etapele obţinerii modelului 3D a terenului prin metoda triangulaţiei constă în
Dro05:
- stabilirea punctelor cunoscute,
- suprapunerea acestora pe imaginea raster sau randarea în funcţie de valorile z,
- crearea triangulaţiei Delaunay corespunzătoare valorilor discrete,
- afişarea triangulaţiei în spaţiu 3D.

Figura 24 - Etape de realizare a modelului 3D

2.6. Calitatea datelor geospaţiale

Calitatea sistemelor informatice geografice similar sistemelor informatice

tradiţională este dependentă de calitatea datelor gestionate, manipulate şi interogate de
către sistem. Dependenţa sistemului informatic geografic faţă de calitatea informaţiilor este
însă mult mai mare decât în cazul sistemelor tradiţionale.
Calitatea datelor geospaţiale, mai precis a informaţiilor geografice – geometrie,
topologie şi localizare, depind în principal de modalitatea de colectare a acestora întrucât
erorile de colectare se propagă şi sunt amplificate de erorile de prelucrare a datelor.
Calitatea datelor este definită de un set de caracteristici ale datelor geospaţiale care
influenţează rezultatele sistemului. Principalii parametrii de calitate sunt: acurateţea,
precizia, rezoluţia, completitudinea, consistenţa, formatul şi provenienţa datelor.
Un aspect important în privinţa calităţii datelor o reprezintă acurateţea. Astfel
distingem două tipuri de valori – acurateţea geografică şi acurateţea datelor alfanumerice.

54
 Introducere în GIS

Acurateţea geografică reprezintă valoarea care reprezintă deviaţia valorii de locaţiei

geografică a unui obiect obţinută în urma determinării, faţă de valoarea reală din teren.
Acurateţea atributelor reflectă estimarea corectitudinii valorilor alfanumerice. Una dintre
cele mai uzuale metode de evaluare a acurateţei îl reprezintă estimatorul de verosimilitate
maxima (RMSE).
Precizia hărţii reprezintă nivelul de detailare si specificare a datelor în momentul
culegerii datelor.
Scara hărţii clasice Precizia datelor Rezoluţia este precizia cu care scara
1: 25000 5m hărţii determină localizarea şi forma entităţilor
1: 10000 2m
hărţii. Creşterea scării hărţii determină
1: 5000 1m
creşterea rezoluţiei. Când scara hărţii scade,
1: 2000 0,4 m
rezoluţia se micşorează iar entităţile şi limitele
1: 1000 0,2 m
1: 500 0,1 m sunt simplificate sau lipsesc total. De exemplu,
ariile mici se vor reprezenta prin puncte.
Completitudinea datelor este dată de totalitatea datelor geografice culese şi a
atributelor aferente acestora.
Nivelul logic( procentul) de date contradictorii specifică consistenţa informaţiei.
Consistenţa informaţiei se împarte în consistenţa informaţiei spaţiale, consistenţa
atributelor. Inconsistenţa informaţiei are sursa din acurateţe insuficientă, imprecizie şi
descrieri vagi.
Structura şi sintaxa utilizată în codificarea datelor este definită de formatul datelor.
Acest format este influenţat de tipul aplicaţiei GIS utilizată.
Provenienţa datelor influenţează în mod direct calitatea datelor integrate într-un
sistem informatic geografic. Aceasta este dependentă de modul de culegere a datelor, de
momentul colectării acestora, de calitatea datelor colectate( parametrii menţionaţi mai sus )
la care, în cazul în care provenienţa datelor este reprezentată de hărţi existente, se adăugă
informaţii ce caracterizează nivelul de actualizare a datelor în timp.
In cazul colectării datelor prin scanarea sau digitizarea hărţilor existente calitatea
datelor este dependentă de scara hărţilor iniţiale. Scara sugerează nivelul de generalizare a
fenomenelor şi a obiectelor reprezentate.
Calitatea datelor stocate şi gestionate de sistemele informatice geografice sunt
impuse de specificul aplicaţiilor GIS şi a domeniului căruia i se adresează. În cazul
anumitor domenii cum ar fi aplicaţiile GIS dezvoltate pentru cadastru şi topografice
calitatea datelor este impusă de standardele regionale şi naţionale ale domeniului.

55
 Introducere în GIS

2.7. Erori şi modalităţi de corectare a acestora

Procesul de realizare a hărţilor digitale este unul complex şi necesită un timp

îndelungat astfel şi probabilitatea de apariţie a erorilor este ridicată.
O primă clasificare a erorilor care pot intervenii în realizarea hărţilor digitale sunt
eroarea de poziţie a informaţiilor spaţială, eroarea atributelor alfanumerice, eroarea
conceptuală şi eroarea de consistenţă a datelor.
Eroarea conceptuală se referă la erorile de omitere a informaţiilor din baza de date
spaţială şi este definită de gradul de generalizare şi abstractizare. Eroarea conceptuală este
influenţată de scară, generalizarea elementelor bazei de date şi regulile de selecţie a
elementelor şi fenomenelor care sunt stocate în baza de date.
Eroarea de consistenţă se referă la contradicţiile din baza de date geografică.. Se
pot distinge mai multe tipuri de consistenţă a bazei de dateUbe97:
• consistenţa spaţială se referă la respectarea regulilor topologice
• consistenţa temporală;
• consistenţa atributelor se referă la lipsa contradicţiilor din datele alfanumerice
• consistenţa logică se referă atât la aspecte topologice, cât şi la validitatea
domeniului de definiţie al datelor stocate în bazele dedate.

O altă clasificare a erorilor este în funcţie de sursa acestora după cum

urmeazăHai98, Ale05:
1. Erori de colectare a datelor geografice:
• Amplasarea eronată a datelor spaţiale – această eroare poate apărea în cazul
unei digitizări greşite, a calităţi scăzute a hărţilor iniţiale,
• Erorile rezultate în urma digitizării sau scanării hărţilor vechi:
o vechimea datelor;
o imprimarea (tipărirea);
o deformarea materialului cartografic;
o scara hărţii;
o tipul proiecţiei;
o generalizarea şi clasificarea cartografică;

56
Introducere în GIS

• Erori generate de condiţiile atmosferice ( nori, precipitaţii, smog) şi a vegetaţiei,

posibile in cazul colectării datelor prin fotogrammetrie
• Distorsionarea geometrică apare în special în cazul fotogrammetriei sau
teledetecţie şi este caracterizată de patru parametrii:
o Perspectivă – obiectele mai apropiate par mai mari,
o Rotaţia terestră – diferenţa dintre două imagini succesive funcţie de
timpul parcurs
o Curbura terestră
o Mişcări ale unităţii de colectare – teren, viteză, altitudine,
2. Erori de colectare a datelor alfanumerice:
• Date incomplete – omiterea culegerii unor entităţi,
• Relaţionare incorectă sau incompletă – dependentă de corectitudinea
identificatorilor cheie a datele geografice sau a identificatorilor din tabelele de
atribute,
• Atribute incorecte sau incomplete – depinde in principal de corectitudinea
culegerii datelor alfanumerice si frecvenţa actualizării acestora.
3. Erori datorate metodelor şi algoritmilor de prelucrare:
• Numerice;
• Date de densitatea datelor;
• Datorate combinării datelor;
• Datorate interpretării cartografice;
• Datorate conversiilor;
• De prelucrare propriu-zisă (generarea topologiei, georeferenţiere, vectorizare
etc.).
O problemă importantă în prelucrarea datelor o reprezintă propagarea erorilor, orice
eroare relativ mică se poate propaga şi astfel poate genera erori mari.

57
 Introducere în GIS

ERORI
FINALE

ERORI SECUNDARE
Consistenţă logică
completitudine

ERORI PRIMARE
Positionale si de atribute

PROCESAREA DATELOR

COLECTAREA DATELOR

Figura 25 Clasificarea şi propagarea erorilor

În figura de mai sus am încercat să reprezentăm în mod schematic sursa erorilor şi

modalitatea de propagare a acestora.
Detectarea si corectarea erorilor este vital pentru proiectele GIS.Primul proces de
corectare a erorilor, aplicat datelor geospaţiale îl reprezintă georeferenţierea. Prin procesul
de georeferenţiere se atribuie coordonate tuturor entităţilor în baza punctelor de control
reducându-se astfel erorile produse în timpul colectării informaţiei geospaţiale, astfel se pot
corecta distorsiuni locale şi globale inclusiv cele datorate de camera, poziţia acesteia şi
detaliile de teren.
După procesul de georeferenţiere datele topografice se corectează prin verificarea şi
impunerea respectării constrângerilor de integritate topologice a datelor
geospaţialeUbe97. În cazul datelor rezultate în urma fotogrammetriei şi a teledetecţiei o
modalitate de corectare o reprezintă compararea rezultatelor obţinute de senzori diferiţi.
În vederea corectării datelor alfanumerice, a relaţiilor dintre obiectele geografice şi
atribute respectiv a datelor geospaţiale se poate realiza utilizând constrângerile de
integritate definite pentru aceste date.

58
Introducere în GIS

3. GIS – fundamente

Analiza datelor reprezentate pe hartă a devenit un instrument util în planificarea

teritoriului, astfel prin 1960 operaţiuni manuale de suprapunere a hărţilor au devenit
uzuale. Aceste tehnici au dus la apariţia unei o cotituri in utilizarea harţilor de la afişarea
fizică a informaţiilor spaţiale la management bazat pe spaţialitate. Mutarea de la harţi
descriptive la harţi perspective au dus la utilizarea calculatoarelor în crearea harţilor –
Computer Assisted Map Analysis. Din anii 60 luarea deciziilor a devenit un proces
cantitativ, modelele matematice pentru analize non-spaţiale fiind foarte utilizateBer96. În
ultimii 25 ani, aceasta tehnologie dinamică a devenit cunoscută sub numele de Sistem
Informaţional Geografic (Geographical Informational System). Avantajul vizualizării
grafice a dus la creşterea fabuloasă în ultimii ani a pieţei de produse dezvoltate pe
tehnologia GIS.
Dacă la început GIS reprezenta o tehnologie dedicată exclusiv domeniului militar
sau cercetării, în prezent tehnologia GIS este accesibilă oricărei instituţii publice sau
private devenind foarte populară chiar şi în domeniul consumatorilor individuali.
Atuul sistemelor informatice geografice o reprezintă abilitatea de a realiza analiza
spaţiale dintre cele mai complexe. Principalele categorii de analiza spaţială sunt:
✓ Condiţionale: Ce e ?
✓ Locaţionale: Unde e ?
✓ Tendinţe: Ce s-a schimbat?
✓ Rutare: Care e drumul optim?
✓ Modelare: Ce-ar fi dacă?
Ca urmare a utilizării mecanismelor de analiză spaţială menţionate mai sus şi prin
combinarea acestora, GIS a cucerit domenii diverse de aplicabilitate. Sistemele informatice
geografice se pot clasifica in patru categorii funcţie de domeniul de aplicabilitate:Chi07
 Protecţia mediului: geologie, vegetaţie, sol, managementul dezastrelor;
 Infrastructura: utilităţi, clădiri, transport, comunicaţii;
 Juridic: regim de proprietate, evaluării, domeniu legislativ;
 Socio-economic: sănătate, asistenţă socială, marketing, finanţe

59
 Introducere în GIS

Evoluţia sistemelor GIS şi succesul acestora a avut ca rezultat o creştere a

volumului şi tipurilor de informaţii geospaţiale stocate, acestea necesitând o creştere
vitezei de procesare.

3.1. Stadiul actual

Chiar dacă hărţile au fost utilizate din cele mai vechi timpuri pentru localizarea
obiectelor şi pentru orientare, prima încercare de relaţionare a unor evenimente şi
fenomene pe hartă îi aparţine lui John Snow. În 1854, John Snow a încercat să relaţioneze
cazurile de holeră din Londra cu sursele de apă ale oraşului. Istoric vorbind acesta
reprezintă primul sistem informaţional geografic.
Istoria modernă a sistemelor informatice geografice începe cu crearea hărţilor
digitale în 1960. Utilizarea tot mai frecventă a acestora a dus la dezvoltarea sistemelor de
tip CAD (abrevierea din engleză Computer Aided Design) respectiv a aplicaţiilor de
generare automată a hărţilor (engleză Automat Mapping). Această perioadă a reprezentat
migrarea datelor cu caracter spaţial analogice în format digital. Au apărut instrumente de
automatizare a operaţiilor de generare automată a hărţilor. Chiar dacă înca în anii 70 nu
vorbim de GIS, în acest deceniu reprezintă epoca de pionierat şi de definire a direcţiilor
viitoare.

Figura 26 - Harta realizată de John Snow in 1854

60
Introducere în GIS

Anii 80 reprezintă un salt important în evoluţia sistemelor informatice geografice.

Astfel în această perioadă încep să se utilizeze atât datele spaţiale în format vectorial,
specifice CAD precum şi modelele rastru, reprezentate de imagini. O cotitură importantă în
evoluţia acestui domeniu l-a reprezentat dezvoltarea sistemelor de gestiune a bazelor de
date şi utilizarea acesteia în domeniul creării hărţilor. Astfel prin combinarea tehnologiei
bazelor de date cu reprezentarea datelor spaţiale în format vectorial şi rastru se dezvoltă
bazele de date spaţiale. Îmbinarea capacităţii de afişare vizuală a datelor sub formă de hartă
cu calităţile bazelor de date au dus la implementarea unor sisteme informatice geografice
destinate unor domenii variate.
Sistemele informatice geografice s-au dezvoltat continuu şi în anii 90.
Perfecţionarea bazelor de date spaţiale, a algoritmilor de procesare a imaginilor şi a
algoritmilor de geometrie computaţională a dus la extinderea capacităţii de interogare,
modelare şi analiză spaţială. Extinderea conceptelor tradiţionale prin îmbinarea
matematicii spaţiale şi a statisticii spaţiale cu tehnologia de generare a hărţilor şi a bazelor
de date spaţiale a dus la dezvoltarea „algebrei hărţilor”. „Algebra hărţilor” reprezintă un
domeniu similar cu algebra tradiţională care permite realizarea unor analize complexe prin
combinarea operaţilor primitive ale matematicii tradiţionale (algebră, geometrie euclidiană,
topologie, statistică).
După cum am prezentat anterior tehnologia GIS a parcurs până în prezent trei stadii
de evoluţie: generarea hărţilor (anii 60-70), managementul bazelor de date spaţiale (anii
80) respectiv analiza şi modelarea spaţială (anii 90-2000). În aceste etape eforturile de
cercetare au fost focalizate în definirea conceptelor, structurilor de date şi a operaţiilor
menite să susţină această tehnologie. Astfel în scurta lor istorie sistemele informatice
geografice au evoluat de la modele monolitice inoperabile, inextensibile şi neportabile la
modele distribuite, orientate – obiect.
În prezent tehnologia GIS este prezentă în diverse forme la fiecare om, de la
telefonul mobil, sistemele de navigaţie pentru maşină sau buletinul meteo de la televizor la
sisteme de management a utilităţilor publice sau a traficului până la sisteme militare, de
cercetare sau de apărare civilă.
Utilizarea sistemelor informatice geografice ca sisteme de suport al deciziilor în
domenii diverse cum ar fi deservirea populaţiei, administraţia publică şi domenii critice, a
dus la necesitatea căutării de soluţii de rezolvare rapide şi optime precum şi la necesitatea
interoperării cu sisteme tip GIS similare.

61
 Introducere în GIS

Necesitatea distribuirii informaţiilor geospaţiale şi a partajării acestora între

parteneri a dus la dezvoltarea unor abordării variate de utilizare şi implementare a
aplicaţiilor tip GIS, prezentate în figura de mai jos.

Figura 27 -Clasificarea sistemelor tip GIS[Ber06]

În prezent cercetarea în domeniul GIS este focusată în primul rând în optimizarea

operaţiilor de creare şi procesare a hărţilor, a instrumentelor necesare modelării spaţiale şi
a analizelor spaţiale şi în mărirea capacităţi de interoperabilitate între sisteme GIS diferite
şi distribuite.

3.2. Sistem informatic geografic

Un sistem informaţional geografic (engleză Geographical Informational System -
abreviat SIG, respectiv GIS după abrevierea în limba engleză) este o tehnologie bazată pe
cartografierea şi analiza fenomenelor şi entităţilor de pe suprafaţa terestră. Acest sistem
integrează operaţii uzuale ale bazelor de date cu facilităţi unice de vizualizare oferite de
hărţi.
În literatura de specialitate sunt considerate de referinţă următoarele patru definiţii
ale Sistemului Informaţional Geografic:
Definiţia nr. 1: Orice set de proceduri manuale sau automatizare utilizate în
stocarea şi manipularea datelor georeferenţiate ( Arnoff, 1989)
Definiţia nr. 2 Mulţimea procedurilor utilizate pentru colectare, stocarea,
interogarea, transformarea şi afişarea datelor spaţiale. (Borrough 1986)
Definiţia nr. 3.Un sistem de asistare a deciziilor implicând integrarea datelor
spaţiale georeferenţiate soluţionând problemele de mediu (Cowen, 1988)

62
Introducere în GIS

Definiţia nr. 4 Un sistem de baze de date în care înregistrările sunt indexate

spaţial şi asupra cărora operează o mulţime de proceduri cu scopul de a răspunde la
interogări spaţiale (Smith, 1987)
In sens generic sistemele informaţionale geografice reprezintă „hărţi inteligente”
care permit utilizatorilor interogări şi analize sofisticate asupra datelor geografice
complexe.

Culegere date

Utilizatori

Date
spaţiale

Comunicare Prezentare

Figura 28- Funcţiile unui sistem informatic geografic[Wor04]

Schematic sistemele informatice geografice se pot reprezenta ca în figura 23.

Dezvoltată iniţial doar pentru stocarea informaţiilor grafice în format digital,
presupunând doar realizarea de hărţi topografice de bază, în ultimul deceniu principalul
scop al sistemelor informatice geografice este de a oferi un instrument de asistare a deciziei
in domenii tot mai variate prin reprezentarea datelor spaţiale într-o manieră cât mai
complexă, dar în acelaşi timp având o grafică cât mai apropiată de hărţile
tradiţionale[Gav04a]. Astfel sistemele informatice geografice au evoluat de la modele
monolitice inoperabile, inextensibile şi neportabile la modele distribuite, orientate – obiect.
Sistemele informaţionale geografice sunt sisteme informaţionale particulare.
Sistemul informatic geografic este subsistemul informatic al sistemului informaţional care
automatizează anumite elemente ale sistemului informaţional geografic.
Principalele subsisteme componente ale unui sistem informatic geografic sunt:
- Subsistemul de culegere a datelor: responsabil pentru capturarea si prelucrarea
acestora

63
 Introducere în GIS

- Subsistemul de stocare a informaţiilor spaţiale: reprezintă subsistemul

responsabil cu organizarea datelor spaţiale şi a atributelor acestora intr-o formă
optima pentru interogarea acestora.
- Subsistemul care conţine funcţiile de manipulare, interogare şi analiza datelor:
permite definirea si executarea operaţiilor de modificare şi interogare a
informaţiilor spaţiale. Acest subsistem reprezintă inima sistemul informaţional
geografic şi este in acelaşi timp diferenţa dintre un sistem CAD şi un sistem GIS.
- Subsistemul responsabil pentru afişarea informaţiilor spaţiale.

3.2.1. Sisteme informaţionale

Sistemul informaţional (engleză informational system) reprezintă aspectul unei

organizaţii care produce, foloseşte şi distribuie informaţie. Acesta include resursele umane,
tehnice şi financiare ale organizaţiei. Prin excelenţă, sistemele informaţionale sunt sisteme
uman care pot conţine un subsistem informatic care automatizează anumite elemente ale
sistemului informaţional (Euromethod Concepts Manual 2 - Deliverable Model, 1994).
Sistemele informaţionale se clasifică în funcţie de domeniul aplicaţiei şi
caracteristicile informaţiei. Domeniul reprezintă o arie coerentă de activităţi, interes sau
cunoştinţe şi include o mulţime de probleme cu cerinţe similare, pentru care se pot
dezvolta sisteme software similare. Dezvoltarea şi întreţinerea de aplicaţii dintr-un
domeniu necesită aptitudini, cunoştinţe şi resurse specifice.
Principala divizare a sistemelor informaţională este în funcţie de tratarea
spaţialităţii. Astfel avem sisteme informationale non-spaţiale ( sisteme informationale de
management) şi spaţiale. Sistemele informatice spaţiale se clasifică la rîndul lor funcţie de
caracteristicile, acurateţea şi precizia datelor precum şi funcţie de domeniul aplicaţiilor.

64
Introducere în GIS

Figura 29 - Clasificarea sistemelor informaţionale

In figura de mai sus am reprezentat o clasificare a sistemelor informaţionale
combinând atât caracterul informaţiei cât şi domeniul aplicaţiei.

3.2.2. Cerinţele unui Sistem Informatic Geografic

Sistemele informatice geografice asemeni altor tipuri de aplicaţii informatice
trebuie să satisfacă criterii severe de calitate.
Aceşti factori sunt de două tipuri:
1. Interni – sesizaţi de cei implicaţi în activităţile de realizare şi întreţinere a sistemului:
➢ Modularitatea
➢ Extensibilitatea
➢ Flexibilitatea
➢ Documentarea completă
2. Externi – fiind sesizaţi de utilizatori, comercianţi etc.
➢ Corectitudinea
➢ Robusteţea
➢ Extensibilitatea
➢ Reutilizabilitatea
➢ Compatibilitatea
➢ Eficienţă
➢ Portabilitatea
➢ Verificabilitatea
➢ Integritatea
➢ Uşurinţa în utilizare

65
 Introducere în GIS

3.3. Componente unui sistem informatic geografic

Un sistem GIS operaţional integrează cinci componente de baza: hardware,
software, date, oameni şi metode. Schematic un sistem informaţional poate fi reprezentat
ca în figura de mai josRad99:

SOFTWARE

HARDWARE
G.I.S DATE

METODE
UTILIZATORIl

Figura 30 - Componentele unui GIS

Prin hardware înţelegem totalitatea dotărilor tehnice necesare utilizării in condiţii
normale a unui sistem informatic geografic: servere, reţele de calculatoare, plotter
respectiv scanner de capacitate mare sau(şi) digitizor.
Soft-ul reprezintă totalitatea aplicaţiilor care realizează funcţiile unui sistem
informatic geografic – capturarea, stocarea, analiza şi afişarea datelor spaţiale.
Componente de bază ale unui soft de tip GIS sunt:
✓ instrumente pentru introducerea şi manipularea informaţiilor geografice,
✓ sistemul de gestiune baze de date (SGBD),
✓ instrumente pentru interogarea, analiza şi prezentarea informaţiilor geografice,
✓ interfaţă grafică pentru eficientizarea activităţii.
Întregul sistem este dedicat utilizatorii şi în acelaşi timp este dependent de aceştia.
Pentru operarea cu succes al unui sistem informatic geografic este necesara
stabilirea unor reguli clare nu doar cu privire la drepturile de acces a utilizatorilor dar si de
un plan de implementare si un plan de business. Acestea reprezintă componenta „metode”
a sistemului.

66
Introducere în GIS

Aria Aplicaţiilor:
Informatica/ administraţie publica
proiectare
M SI geologie
grafica exploatare miniera
vizualizare marketing
baze de date GIS finanţe
administrare justiţie
securitate sănătate
mediu

Informatie
Geografica
topografie
geodezie
cadastru
analiza spatiala

Figura 31 - Sursa datelor in GIS.[Lun04]

Datele reprezintă cea mai importantă componentă a unui sistem informatic

geografic. Acestea încapsulează informaţii despre atributele entităţilor, despre forma şi
locaţia lor precum şi despre relaţiile dintre acestea.
Datele geospaţiale stocate într-un sistem informatic geografic reprezintă o colecţie
de hărţi tematice care sunt legate între ele de elementul geografic – localizarea spaţială.
Atributele entităţilor geospaţiale pot fi din domenii diverse funcţie de domeniul căruia i se
adresează sistemul informatic geografic in cauză.

3.3.1. Aplicaţii tip GIS

Avantajele utilizării sistemelor informatice geografice şi aplicabilitatea acestora in
foarte multe domenii a dus la răspândirea acestui concept. Majoritatea instituţiilor,
companiilor care lucrează cu date spaţiale au iniţiat un proiect de tip GIS.
Daca la început implementarea unui sistem informatic geografic a însemnat
achiziţie de hard şi soft, în prezent se pune din ce în ce mai mare accent asupra colectării
datelor şi implementarea sistemelor informatice geografice personalizate.
Sistemele informatice geografice, prin datele şi funcţiile specifice pot devenii un
instrumente indispensabile în managementul domeniilor strîns legate de spaţialitate, atât
din perspectiva asistării operaţiilor de execuţie cât mai ales ca sisteme-suport decizional.
Prelucrarea şi sintetizarea informaţiilor din baza de date spaţială poate oferi indici
şi indicatori necesari înţelegerii situaţiei existente. Aceasta cumulată cu aplicaţii de analiză

67
 Introducere în GIS

şi simulare, oferă suport planificării pe termen scurt, mediu şi lung, oferind in acelaş timp
vizualizari spatiale utile pentru intelegerea de catre nespecialişti.
Astfel în ultimii ani, sistemele informatice geografice au intrat tot mai mult în sfera
sistemelor de suport al deciziilor în special în domenii de planificare( planificare urbană,
planificarea investiţiilor, planificarea dezvoltării economice, a sistemului de taxare, analize
SWOT etc.), managementul resurselor şi studii de impact ( impact fiscal, impact de mediu
etc.). Utilizarea sistemelor informatice geografice in domeniul studiilor de impact fiscal se
poate realiza prin aplicaţii de tipul: managementul proprietăţilor imobiliare, alternative de
dezvoltare, studii de dezvoltare, studii fiscale, etc.
Sisteme Informatice Geografice personalizate au fost dezvoltate pentru utilizări
diverse:
✓ Cadastru: cadastru general şi cadastre de specialitate,
✓ Urbanism, sistematizare teritorială si administraţie locală – studii de amplasare,
studii de urbanism, asistarea procedurii de autorizare în construcţii, alte studii de
dezvoltare locală şi amenajarea teritoriului, gestiunea şi urmărirea zonelor cu
restricţii,
✓ Geologie - inventarierea şi supravegherea zăcămintelor,
✓ Protecţia mediului - studii de impact, studii climatologice, analiza şi gestiunea
zonelor afectate de diferiţi poluanţi, gestiunea şi urmărirea arealelor protejate,
✓ Agricultură şi pedologie - cartare pedologică,
✓ Cartografie - realizarea şi actualizarea de hărţi şi planuri topografice, realizarea şi
actualizarea de hărţi tematice, etc..
✓ Socio-economice - studii diverse (interacţiuni, zone de influenţă, etc.),
recensământ, etc.,
✓ Transporturi - optimizări trasee transport, cadastru de specialitate (căi ferate,
drumuri, etc..).
În concluzie sistemele informatice geografice au aplicabilitate in orice domeniu
care presupune localizare in spaţiu şi utilizarea datelor spaţiale.

3.3.2. Avantaje şi riscuri în implementarea sistemelor tip GIS

Sistemele informatice geografice prezintă avantajele multiple, printre acestea
amintim:
• Datele sunt mult mai bine organizate,

68
Introducere în GIS

• Eliminarea redundanţelor în stocarea datelor,

• Facilitatea actualizărilor,
• Analize, statistici, căutări mult mai uşoare,
• Utilizatorii sunt mai productivi,
• Optimizarea structurii organizaţionale şi a fluxului de informaţii intern,
• Creşterea productivităţii şi acurateţei datelor,
• Optimizarea accesului la informaţii,
• Transparentizarea deciziilor,
• Reducerea timpului de lucru,
Avantajele utilizării sistemelor informatice geografice şi aplicabilitatea acestora in
foarte multe domenii a dus la răspândirea acestui concept. Majoritatea instituţiilor sau
companiilor care lucrează cu date spaţiale au iniţiat un proiect de tip GIS.
Implementarea acestora însă nu este lipsită de eşec, peste 80% din implementările
iniţiate nu au fost duse la bun sfârşit. Statistic, cele mai multe dezamăgiri şi nerealizări ale
proiectelor de tip GIS au avut ca şi cauze lipsa unei analize complete inclusiv a riscurilor.
Principalele riscuri in implementarea unui sistem informatic geografic sunt:
• Lipsa analizei duce la importarea datelor spaţiale fără să se aibă în vedere
inconsistenţa şi redundanţa datelor;
• Începerea implementării in lipsa unei analize complete;
• Lipsa de înţelegere a procesului de inovaţie tehnologică;
• Aşteptări nerealiste relativ la timpul şi costurile necesare implementării;
• Costurile ridicate şi întinderea procesului de implementare pe un timp îndelungat;
• Modificările permanente ale datelor din teren.

3.4. Modele de stocare a datelor geografice

Datele stocate in sistemele informatice geografice reflectă informaţii care în mod
tradiţional se află reprezentare pe hartă. Tehnologia GIS se bazează pe doua categorii de
date:
- Date spaţiale – descriu locaţia absolută şi relativă a obiectelor spaţiale,
- Atribute – care descriu caracteristicile obiectelor spaţiale. Aceste caracteristici pot
fi calitative sau(şi) cantitative. Datele tip atribut sunt de obicei stocate în formă
tabelară.

69
 Introducere în GIS

Datele spaţiale înglobează şi afişează informaţiile din hartă. Pentru stocarea

informaţiei spaţiale sunt modele diferite funcţie de tipul informaţiei:
- Vectorială - datele sunt stocate într-un sistem cartezian, fiecare element al unei
entităţi are coordonate carteziene şi oricărei entităţi i se poate ataşa un identificator
,
- Raster – datele sunt reprezentate printr-o matrice bidimensională de puncte(pixeli),
fiecare punct având o singura valoare.

Figura 32 - Modelarea datelor spaţiale

3.4.1. Modelul Raster

In procesul de creare a hărţilor asistată de calculator, anumite hărţi sunt interpretate
ca şi mulţimi de numere – matrici. Fiecare element numeric din matrice având o
interpretare spaţiala. Aceste harţi se obţin prin fotogrammetrie, scanare sau modelarea
matematica a datelor de tipul sol, date climaterice( temperatura, precipitaţii etc.) şi model
digital al terenului (înclinare, altitudine etc.) Ber96
Prin reprezentare raster înţelegem o matrice (engleză grid) de obicei
bidimensională de puncte( engleză pixel), fiecare punct având o singură valoare de tip
numeric. Această valoare n poate să reprezinte o caracteristică a zonei respective(înclinarea
terenului, tipul solului, precipitaţii), culoarea punctului respectiv în cazul imaginilor sau o
valoare booleană. Această structură se foloseşte in special pentru stocarea imaginilor.
Ordinea de stocare a unei imagini este în general pe linii de la stânga la dreapta şi de sus în
jos.
Hărţile raster reprezentate sub forma imaginilor digitale sunt caracterizate de
rezoluţie; cu cât rezoluţia este mai mică un pixel acoperă o suprafaţă mai mare de teren.

70
Introducere în GIS

Pentru tipurile de date raster se utilizează organizarea datelor utilizând modelul

Peano respectiv modelul Quadtree.
Principalele avantajele datelor raster sunt:
• Colectarea datelor prin fotogrammetrie, scanare, radar etc. se realizează direct în acest
format,
• Locaţia geografică a fiecărei celule este reprezentata de poziţia in matrice – este
suficienta reţinerea coordonatelor geografice ale unui colţ (exemplu colţul din stânga
jos),
• Datorită modului matriceal de stocare a informaţie analiza acesteia este uşor de
realizat,
• Este potrivită pentru stocarea informaţiilor obţinute în baza modelării matematice si a
analizelor cantitative,
Dezavantaje datelor păstrate in format raster sunt:
• Mărimea celulei este determinată de rezoluţie,
• Este dificil de reprezentat informaţii liniare si in special conectivităţi între acestea,
• Informaţia raster conţine un singur tip de atribut,
• Nu permite realizarea de analize spaţiale complexe.

Figura 33 - Modelul raster vs modelul vector

Modelul raster este specific datelor colectate prin fotogrammetrie sau teledetecţie
respectiv este utilizat in procesul de modelare a datelor. Modelarea datelor se realizează
prin operaţii de interpolare spaţiale sau prin operaţii specifice geometriei computaţionale
de tip mozaicare ( engleză tessalation) cum ar fi reţelele triangulare neregulate TIN,
diagramele Voronoi şi triangulaţia Delaunay. Datorită aplicabilităţii variate modelul digital
al terenului este cel mai uzual model raster.

71
 Introducere în GIS

3.4.1.1. Modele de organizare a datelor rastru

Modele de date spaţiale utilizate pentru datele în format raster sunt modelul
matricial, modelul Peano, triangulaţie regulată şi triangulaţie neregulată.
Modelul matriceal sau modelul grid codifică fiecare pixel din rastru funcţie de
linia şi coloana în care se află, ordonarea acestora fiind de la stânga la dreapta şi de sus in
jos, aceasta fiind si ordinea de căutare. Referirea pixelilor se poate face direct prin
specificarea liniei şi coloanei. Acest model reprezintă cel mai simplu model de date
dedicate informaţiilor raster, celelalte fiind optimizări ale acestuiaPar94, Sch06, Vir03,
Wor04.
Modelul Peano este utilizat in organizarea datelor de tip suprafeţe sau volum cu
preferinţă a datelor tip raster. În contrast cu modelul spaghetii acesta presupune stocarea şi
reprezentarea fiecărui punct ( pixel ) al spaţiului, datorită acestui contrast se mai numeşte şi
model pizza. Acesta este un model de optimizare în vederea căutării a modelului matriceal
combinând metodele quadtree cu cele de umplere a spaţiului sau parcurgere a spaţiului prin
curbe. Cele mai cunoscute fiind curbele Peano( figura 9a) şi curbele Peano - Hilbert(
figura9b).

a.)

b.)

Figura 34 - Modelul Peano

Prin structurarea spaţiului utilizând modelul Peano se pot următoarele operaţii
asupra datelor tip rastruPar94, Vir03, Wor04:
• Reuniune, intersecţie, diferenţă,
• Translatare, rotaţie, simetrie faţă de axe, proiecţie
• Scalare cu un factor specificat,
• Duplicare,
• Join.

72
Introducere în GIS

Modele de reţele regulate şi neregulate sunt obţinute metode specifice geometriei

computaţionale.
Modelele de reţele regulate sunt cele obţinute in urma operaţiei de mozaicare(
engleză tessallation) cu triunghiuri sau poligoane regulate de tip triunghiuri echilaterale,
pătrate sau hexagoane. În cazul acesta toate celulele sau punctele adiacente sunt
echidistante.
Modelele de reţele neregulate sunt diagramele Voronoi respectiv modelele de
triangulaţie – reţelele de triangulaţie neregulate TIN ( engleză Triangulation Irregular
Network). Cel mai popular model de reţea TIN fiind triangulaţia Delaunay.

3.4.1.2. Model raster - fuzzy

Utilizarea sistemelor informatice geografice in domenii diverse a dus la necesitatea
stocării, gestionării, interogării şi vizualizării datelor cu caracter incert, imprecis.
Incertitudinea (imprecizia) defineşte incapacitatea de a determina cu precizie valoarea unui
atribut. Incertitudinea, imprecizia datelor geografice poate provenii din incompletitudinea
datelor sau din tratarea calitativă a informaţiilor geospaţiale şi a relaţiilor dintre obiectele
spaţiale.Dro06
Aceste categorii de informaţii cu caracter probabilistic sau imprecis se pot modela
cu ajutorul teoriei mulţimilor fuzzy.
Cu ajutorul mulţimilor fuzzy se pot modela date continue pentru care limitele
domeniilor nu pot fi determinate cu exactitate cum ar fi delimitarea exacta a informaţiilor
climaterice( precipitaţii, vânturi, fenomene extreme), a datelor de mediu( poluare), a
zonelor funcţionale, procentul de inclinare( modelul digital al terenului), probabilitatea de
producere a unui eveniment( inundaţie, alunecări de teren)Dro06 .

Figura 35 Reprezentarea gradului de apartenenţă cu ajutorul mulţimilor fuzzy

Codificarea acestei clase de informaţii cu ajutorul mulţimilor fuzzy permite

reprezentarea graduală a datelor. În acest caz pixelii din imaginea raster au valori

73
 Introducere în GIS

aparţinând intervalului 0,1. Valoarea 0 reprezintă absenţa totală a atributului codificat,

valoarea 1 prezenţa cu certitudine a caracteristicii respective, restul valorilor, între 0 şi 1
reprezintă gradul de certitudine a caracteristicii sau probabilitatea apariţiei unui
fenomenDro06.

3.4.1.3. Modelul digital al terenului

O suprafaţă topografică (sau un teren) , este imaginea unei funcţii reale bivariante
definită pe domeniul  din planul euclidian, astfel încât =(x, y, f(x,y)), (x, y). Fiind
dată o valoare reala q, mulţimea C(q)= (x, y) , f(x, y)=q este mulţimea de contururi
din  la înălţimea q şi formează o mulţime de linii simple.
Modelul digital al terenului (engleză Digital Elevation Model – abrevierea din
limba engleză DEM) este un model care oferă date asupra unei suprafeţe de tipul .
Modelarea terenului presupune determinarea valorilor funcţiei f(x, y) pentru o
mulţime de puncte de tipul V=v0, v1, ….vn    unde vi de forma (xi, yi) şi a unui set de
segmente E=e0, e1, ….em  având capetele în V.
Modelul digital al terenului în context GIS este sub forma [de Flo, Du96, van
Kre97]:
- Model poliedral poate fi considerat o partiţionare a domeniului  in regiuni
poligonale, fiecare poligon având vârfurile în V si muchiile în E, iar funcţia f
este o funcţie liniară. Cel mai popular model poliedral este modelul cu fete
triunghiuri numit TIN (abrevierea din engleză: Triangulate Irregular Network),
- Model matriceal (grid) – presupune partiţionarea domeniului plan , funcţia f
în acest caz este o funcţie biliniară care interpolează nodurile matricei. Aceasta
metodă se împarte în două subcategorii:
• matrice regulată - punctele cunoscute sunt determinate la locaţii
predefinite formând o reţea cu fete regulate,
• matrice cu noduri aleatoare - în acest caz prima etapă este determinarea
punctelor care să determine o reţea (matrice) regulată.
- Modelul curbelor de nivel sau modelul contur– fie o mulţime Q=q0, q1, ….qr 
de valori reale, o hartă contur al terenului  este colecţia de contururi C, Q = 
C(qi), i=0,1,..r.
Mulţimile fuzzy se pot utiliza în modelarea terenului în cazul utilizării modelului
matriceal in special pentru codificarea pantei de inclinaţie (acesta fiind reprezentată în mod

74
Introducere în GIS

uzual sub formă procentuală) dar şi a altitudinii în cazul în care altitudinea maximă este
considerată având valoarea 1 iar cea minimă având valoarea 0. Dro06

Figura 36 - Grid vs Latice

Reprezentarea modelului matriceal in 3D, se poate realiza sub formă de
matrice(grid) sau latice. Vizualizarea sub formă grid este specifică metodelor de obţinere a
modelului digital al terenului prin metode specifice geometriei computaţionale, iar
reprezentarea sub formă latice este preferată în cazul interpolărilor.
O latice este reprezentarea unei suprafeţe care utilizează o matrice rectangulară de
puncte poziţionate la intervale egale pe direcţiile x şi y, relativ la o origine comună. Laticea
este stocată ca o reţea, dar diferă faţă de aceasta prin faptul că reprezintă valoarea
suprafeţei doar în punctele de intersecţie ale laticei şi nu valori ale întregii celule care
înconjoară fiecare punct de intersecţie. În cazul vizualizării în 3D a modelului digital al
terenului reprezentarea sub forma de latice realizează o trecere linăBer02.
Modelul digital al terenului este vital pentru aplicaţiile de proiectare, aplicaţiile de
mediu, apărare civilă sau militare. Alegerea modelului se face în funcţie de tipul aplicaţiei,
de exemplu modelul contur este folosit pentru afişarea grafică, pe hârtie a informaţiei,
aceasta fiind modalitatea tradiţională de vizualizare a modelului terenului pe hârtie, şi
datorită modalităţii facile de interpretare a acestuia. Precizia acestor modele depinde de
tipul de aplicaţiei. De exemplu pentru proiectarea sistemului de drenare a apei in mediul

75
 Introducere în GIS

urban sau delimitarea zonelor inundabile necesită o precizie foarte ridicată şi deseori un
timp de realizare foarte scurt.

3.4.2. Modelul Vector

Prin reprezentare vectorială înţelegem conturul sau cursul unui obiect, definit
printr-o serie de puncte unite prin linii drepte. Aceste puncte sunt reprezentate de un triplet
de forma (x,y,z) unde perechea (x,y) reprezintă coordonatele geografice ale punctului sub
forma latitudinii şi longitudinii sau de coordonate, iar z reprezintă altitudinea punctului.
Entităţile definite în modelul vectorial sunt:
◼ punct – triplete de forma (x,y,z);
◼ linie (polilinie )– înşiruire de segmente şi/sau arce de cerc definite prin o
listă ordonată de triplete de forma (x,y, z) în baza căreia se desenează
entitatea;
◼ arie –este definită ca o polilinie închisă.
Obiectului astfel reprezentat i se poate ataşa un identificator. Atributele aferente
obiectului reprezentat astfel sunt stocate in baze de date relaţionale, legătura dintre datele
alfanumerice şi datele grafice realizându-se prin intermediul identificatorului obiectului.
Datele vectoriale se obţin ca urmare a măsurătorilor de teren folosind tehnologii
moderne( utilizând GPS sau staţie totală), în urma digitizării sau din datele în format raster
în urma operaţiei de vectorizare. Forma iniţială a datelor vectoriale este de tipul modelelor
CAD şi respectă modelul spaghetii: obiectele reprezentate sunt punct, linie, arce si arii.
Obiectele de arie şi cele liniare sunt reprezentate sub forma unor linii drepte unite prin
vertecşi. Întrucât in această formă nu se pot utiliza relaţii şi operaţii topologice, modelul
trebuie prelucrat ulterior.
Modelul vectorial prezintă avantaje diverse printre care menţionăm:
• Poate fi reprezentat la rezoluţia iniţială fără generalizare,
• Reprezintă reprezentarea tradiţională cartografică
• Culegerea datelor prin măsurători de teren ( GPS, staţie totală, teodolit) se face
direct în forma vectorială – nu necesită conversie,
• Acurateţea datelor nu este alterată,
• Modelul de date este mult mai compact şi elimină din redundanţele existente în
modelul rastru,

76
Introducere în GIS

• Modelul vectorial stocat sub forma de baze de date spaţiale încapsulează in mod
eficient topologia permiţând interogări şi analize spaţiale complexe.
În ciuda avantajelor menţionate anterior modelul raster este preferat modelului
vector în următoarele situaţii:
• pentru operaţii de tip generalizare sau interpolare,
• pentru reprezentarea datelor continue ca de exemplu sol, elevaţie, clima etc., iar
pentru a reprezenta aceste date inclusiv cu trecerile graduale se utilizează
modele raster bazate pe mulţimi fuzzy.

3.4.2.1. Modele de organizare a datelor vectoriale

Cele mai populare modele de date spaţiale utilizate pentru datele spaţiale în format
vectorial sunt modelul polinomial, modelul spaghete, modelul poligonal şi modelul
topologicPar94, Vir03, Sch06, Di Deo02.
Modelul spaghete sau modelul vectorial este cel mai primitiv model de structurare
a datelor vector şi este specific sistemelor CAD. În continuare ne vom referi la acest model
ca model spaghete pentru a evita confuzii cu modelul vector. În cazul acestui model
obiectele reprezentate sunt punct, linie, polilinii, arce, poligoane şi grafuri orientate
respectiv neorientate. Obiectele poligonale şi cele liniare sunt reprezentate sub forma unor
linii drepte unite în noduri, în cazul a două poligoane alăturate latura comună este stocată
de două ori. De asemenea în cazul reprezentării datelor în modelul spaghete nu se pot
utiliza relaţiile topologice şi de vecinătăţi. Obiectele reprezentate utilizând modelul
spaghete pot fi codificate prin lista nodurilor. Wor04
În cazul modelului polinomial informaţia geospaţială este stocată sub formă de
relaţii. Acest model este mult mai general în comparaţie cu modelul spaghete, întrucât
defineşte obiectele sub formă de relaţie. Fiecare relaţie conţine un număr finit de n-upluri
unde n reprezintă şi dimensiunea spaţiului. Modelul polinomial presupune date spaţiale
descrise sub formă de egalităţi sau inegalităţi polinomiale şi utilizând calculul relaţional ca
şi limbaj de interogare. Par94, Di Deo02.
Model poligonal este bazat pe modelul spaghete însă spre deosebire de acesta
poligoanele sunt închise şi sunt tratate ca şi arii, însă în cazul poligoanelor vecine muchia
comună este stocată de două ori. Nici în cazul modelului poligonal nu sunt utilizabile
relaţiile şi operaţiile topologice.

77
 Introducere în GIS

Model topologic este o optimizare a modelului poligonal. Acesta reprezintă un

model în care obiectele înglobează caracteristicile topologice permiţând astfel definirea şi
utilizarea relaţiilor topologice. În cazul obiectelor poligonale vecine, modelate astfel
muchia de mejdie este stocată o singură dată.

3.4.3. Baze de date

Bazele de date sunt utilizate pentru stocarea atributelor aferente entităţilor,
reprezentate în formă vectorială. Informaţiile stocate în baze de date pot fi foarte variate
funcţie de caracteristicile sistemului informatic. În funcţie de tipul aplicaţiei GIS şi a
softului utilizat pentru implementare se pot alege sisteme tabelare incluse in softul specific
sistemelor informatice geografice, pentru aplicaţiile mici şi foarte mici, sau motoare de
baze de date externe.

Figura 37 - Atribute ataşate obiectului spaţial

Modelele de baze de date recomandate pentru sistemele informatice geografice sunt

modelul relaţional şi modelul orientat – obiect. Modelul relaţional este utilizat întrucât
reprezintă datele sub formă de entităţi caracterizate prin atribute şi relaţiile dintre entităţi.
În modelul orientat pe obiecte identificarea obiectelor reflectă atributele entităţilor şi
operaţiile asociate. Între obiecte există relaţiile de agregare şi moştenire. Proprietăţile
principale ale obiectelor sunt: încapsularea, moştenirea şi polimorfismul. Astfel modelul
obiectual completează caracteristicile modelului relaţional cu relaţiile de agregare,
moştenire şi polimorfism.

78
Introducere în GIS

O categorie specială de baze de date utilizată în sistemele informatice geografice o

reprezintă bazele de date spaţiale (engleză geodatabase) acestea înglobează în mod eficient
datele geometrice, geografice şi topologice cu atributele obiectului. Pentru bazele de date
spaţiale se utilizează bazelor de date obiectuale speciale, care au adoptat standardul
SQL/OGIS ca de exemplu componenta Oracle Spatial a motorului de baze de date Oracle.

79
 Introducere în GIS

4. Date spaţiale

Sistemele informatice geografice încearcă să creeze modele ale lumii reale. „Inima”
sistemelor informatice geografice o reprezintă datele geospaţiale acestea îmbină
caracteristice geometrice şi topologice ale datelor cu cele alfanumerice.
Prin datele geospaţiale înţelegem date spaţiale georeferenţiate astfel datele spaţiale
sunt utile doar in contextul geografic şi în relaţie cu celelalte date spaţiale Wor04.
În acest capitol vom prezenta nivelurile de abstractizare a datelor, tipurile şi
structurile de date spaţiale, relaţiile specifice acestora alături de modelele de stocare a
acestora şi modalităţile de organizare în vederea unui acces facil la informaţie.

4.1. Tipuri şi structuri de date

Tipurile de date utilizate în cadrul sistemelor tip GIS sunt punctele, liniile şi
poligoanele iar tipurile de structuri de date cele mai frecvente sunt mulţimile (colecţiile) si
secvenţele (mulţimile ordonate) [Hom02].
Sistemele informatice geografice lucrează atât cu date clasice (convenţionale) cât şi
cu date spaţiale (georeferenţiate). Datele georeferenţiate se împart în două categorii:
câmpuri spaţiale (geo-field) şi obiecte spaţiale (geo-object). Prin câmpuri spaţiale
înţelegem obiecte sau fenomene distribuite uniform într-o zonă; de exemplu minerale, tipul
solului etc., iar prin obiecte spaţiale înţelegem obiecte individuale de tip cadastral: clădire,
parcelă, râu etc. respectiv de tip reţea specifice cadastrului special: reţele edilitare,
infrastructura etc..
Câmpurile spaţiale (geo-field) reprezintă o variabilă continuă asupra unei regiuni.
In GIS sunt definite următoarele subclase de câmpuri spaţiale [Câm95,Bor01]:
• Câmpuri tematice – instanţe ale aceleiaşi clase, denumite popular teme sau hărţi
tematice – reprezintă o mapare de tipul λ: R →V unde V este o colecţie finită de
elemente, tip enumerare. Această colecţie poate fi de tipul colecţiilor de câmpuri
spaţiale sau colecţii de obiecte spaţiale de tip omogen( multi-punct, multi-linie, multi-
poligon) sau eterogen.
• Câmpuri numerice – instanţe ale aceleiaşi clase - defineşte o mapare de tipul λ:R→V,
unde V este o mulţime de numere reale.

80
Introducere în GIS

• Câmpuri fuzzy – instanţe ale aceleiaşi clase, reprezintă o particularizare a câmpurilor

numerice. Acestea reprezintă o mapare de tipul λ: R →0,1. Această se utilizează
pentru codificarea datelor imprecise sau calitative. Dro06
• Câmpuri de tip teledetecţie (engleză Remote Sensing) – sunt o particularizare a
câmpurilor numerice, a căror instanţă face parte dintr-o mulţime discretă de valori reale
V, obţinute de senzori speciali pe baza răspunsului dat de suprafaţa terestră la radiaţii
incidente. Această clasă de date permite integrarea datelor de tip imagini în GIS.
Obiectele spaţiale se clasifică funcţie de topologie şi geometrie şi valoarea
atributelor. Acestea se clasifică după cum urmează: obiecte simple sau elementare, obiecte
compuse, omogene şi eterogene.
• Obiectele spaţiale simple sau elementare sunt: punctul, linia, polilinia şi regiunea
(poligonul sau arie). Prin polilinie înţelegem o mulţime finită de segmente sau arce
adiacente denumite generic muchii.
• Obiectele compuse care pot avea simultan mai multe tipuri spaţiale simple. De exemplu
sursele de apa sunt codificate sub formă de obiecte compuse întrucât acestea pot fi de
tipul: arie (lacuri sau râuri), linie (izvor) sau punct ( fântână sau foraj),
• Obiecte omogene – de tipul colecţiilor de obiecte de acelaşi tip cum ar fi multi-punct,
multi-linie, multi-poligon,
• Obiecte eterogene reprezentate de colecţii eterogene cum ar fi reţelele TIN sau GRID
sau de tip acoperire (engleza coverage)
Structurile de date reprezintă colecţii de obiecte spaţiale.
Tipurile si structurile de date definite mai sus au fost standardizate de OGIS pentru
în vederea utilizării acestora în definirea bazelor de date spaţiale.

4.1.1. Nivelul de abstractizare ale informaţiei spaţiale

Modelele de date se deosebesc funcţie de nivelul de abstractizare oferit. Pentru
aplicaţiile tip GIS putem identifica trei nivele de abstractizare:
• Modelul conceptual – este o reprezentare structurată a elementelor purtătoare de date
din domeniul problemei independent de reprezentarea în calculator şi furnizează o
mulţime de concepte formale cu ajutorul cărora se pot modela entităţi geografice de
tipul: râuri, clădiri, parcele, etc. Se creează clase asociate reprezentărilor spaţiale
funcţie gradul de percepţie a utilizatorului. De exemplu pentru o aplicaţie urbană în
mod tradiţional o clădire este definită de adresa poştala. Ca informaţie spaţială clădirea

81
 Introducere în GIS

este definită ca un set de coordonate a căror atribute sunt strada şi numărul poştal. De
asemenea clădirea poate fi reprezentată sub forma unui simbol sau sub forma limitei
clădirii.

Figura 38 – Modelarea obiectului casa [Wor04]

• Modelul de prezentare – specifică diferitele aspectele vizuale ale entităţilor geografice.

Clasele definite în modelul conceptual sunt rafinate în acest model, fiecărui tip de
reprezentare alternativ îi este asociat unul sau mai multe prezentări. De exemplu un
oraş va fi prezentat sub forma unei buline dacă prezentarea solicitată este la scara mare,
va fi prezentat sub forma limitei administrative în cazul unei scări de prezentare medii
dar în cazul unei scări de reprezentare mici oraşul este format din străzi, parcele şi
clădiri.
• Modelul de implementare - defineşte standarde, mecanismele de stocare, structurile de
date, funcţiile sistemului şi implementează fizic datele definite în modelul conceptual şi
fiecare prezentare este conformă specificării descrise în modelul de prezentare

4.2. Relaţii spaţiale

In continuare vom defini modalităţile de relaţionare posibile pentru tipurile de date
definite în subcapitolul anterior. Întrucât tipurile de entităţi definite, au un caracter
geometric şi spaţial între acestea există relaţii de spaţialitate. Relaţiile spaţiale definesc
poziţiile relative a două obiecte( entităţi) în spaţiu. Relaţiile de spaţialitate se împart în
relaţii topologice, geometrice şi de orientare [Coc97, Bor01, De Flo].
Relaţiile spaţiale definite pe tipurile de date prezentate anterior sunt:
- Relaţii topologice: Touch sau Meet (Latura comună sau punct comun), In
(Incluziune), Cross (Traversare), Overlap (Suprapunere parţială), Disjoint
(Disjuncţie), Adjacent to (Adiacent), Coincide sau Egal(Coincide), Entirely–

82
Introducere în GIS

contain (Conţine), Contain (Conţine). In figura de mai jos am reprezentat relaţiile

topologice de bază.
- Relaţii metrice: Near( dist ),
- Relaţii de orientare(direcţionale): Above (deasupra), Below (dedesubt), North,
South, West, Est.
- Relaţii spaţiale tip Fuzzy: relaţii dependente de context şi a căror acurateţe poate fi
determinată doar prin aproximare cum ar fi Large (mare), Between(între),
High(înalt), in front of ( în faţa).
În figura de mai jos am reprezentat geometric principalele relaţii topologice între
obiecte de tip arie. Aceste relaţii sunt atât între obiecte de acelaşi tip cât şi între obiecte
aparţinând unor clase diferite.

Figura 39 - Relaţii topologice

Pentru definirea relaţiilor de spaţiialitate, vom nota în continuare cu A0 interiorul
obiectului spaţial A şi cu dim(A) dimensiunea obiectului spaţial A[Câm95, De Flo].

A A0

A0 δA δA

Figura 40 -Elementele obiectelor spaţiale [Wor04]

Funcţie de tipul obiectului spaţial :

83
 Introducere în GIS

• Daca A este regiune – poligon de tip arie atunci Dim(A)=2 iar A0 este interiorul ariei (
fără găuri) iar δA este perimetrul - frontiera ariei A.
• Daca A este linie atunci Dim(A)=1 iar A0 este mulţimea punctelor din linie fără
punctele de pe extremităţi iar δA este mulţimea formată din punctele de început şi de
sfârşit a liniei sau mulţimea vidă dacă este o linie închisă;
• Daca A este un punct atunci Dim(A)=0 iar A0 este punctul în sine (A= A0) iar δA este
mulţimea vidă.

Definiţii:
1. Fie A, B două obiecte spaţiale unde A şi B nu sunt puncte, spunem că (A touch
B)=TRUE  (A0 B0=0)(A B<>)
2. Fie A, B două obiecte spaţiale, spunem că
(A in B)=TRUE  (A0 B0<>)(A B=A)
3. Fie A obiect spaţial de tip linie şi B obiect spaţial de tip linie sau poligon, spunem că
(A cross B)=TRUE 
dim(A0 B0)=((max(dim (A0), dim(B0)) – 1)(A B<>A) (A B<>B)
4. Fie A, B două obiecte spaţiale de tip linie sau poligon, spunem că
(A overlap B)=TRUE 
dim(A0)=dim( B0)= dim (A0 B0)(A B<>A) (A B<>B)
5. Fie A, B două obiecte spaţiale, spunem că
(A disjoint B)=TRUE  (A B=)
6. Fie A un obiect spaţial de tip Poligon şi B un obiect spaţial de tip linie sau poligon,
spunem că
(A adjacent to B) = TRUE (A touch B)dim (A B)=1
7. Fie A, B două obiecte spaţiale, spunem că
(A coincide B)=TRUE  A B=A=B
8. Fie A, B două obiecte spaţiale, A de tip poligon, spunem că
(A contain B)=TRUE  (( B in A ) = TRUE)  (( A coincide B)=FALSE)
9. Fie A, B două obiecte şi C o zonă care delimitează vecinătatea lui A cu raza de
valoarea dist
(A near( dist) B)=TRUE  ( B disjoint C)=FALSE

Relaţiile spaţiale joacă un rol important în GIS datorită utilizărilor multiple.

Principala utilizare a acestora o reprezintă definirea relaţiilor dintre obiectele geometrice

84
Introducere în GIS

(geografice) şi interogarea acestora în analize spaţiale. În acelaşi timp aceste relaţii

topologice sunt utilizate şi în vederea definirii constrângerilor de integritate spaţială asupra
entităţilor spaţiale.
O clasificare lărgită a datelor spaţiale din perspectiva computaţională ar fi colecţia
de entităţi spaţiale organizate pe straturi distincte şi subseturile relaţiile definite mai sus
fiind aplicabile şi colecţiilor de date spaţiale.

4.3. Operaţii definite pe date spaţiale

Pentru definirea completă a tipurilor de date spaţiale este necesară definirea
domeniului de definire a datelor( capitolul 3.1) definirea relaţiilor, a operatorilor
relaţionali( capitolul 3.2) şi definirea operaţiilor spaţiale. În continuare vom de prezenta
operaţiile spaţiale definite pe datele geospaţiale. Operaţiile definite pe tipurile de date
geospaţiale, în cazul unei implementări orientate pe obiect si a datelor tip obiect, acestea
sunt metode definite pe tipul respectiv Ogis99.
O primă clasificare a operaţiilor definite pe datele geospaţiale este funcţie de tipul
datelor si anume operaţii pe obiecte spaţiale, date in format vectorial, respectiv operaţii pe
câmpuri spaţiale, date în format vectorial tip câmp sau date în format raster. O a doua
clasificare a operaţiilor îl reprezintă modalitatea de acţiune a acestora: local, focal şi zonal.
Această modalitate de clasificare este utilizată pentru clasificarea operaţiilor asupra datelor
rastru întrucât în cazul datelor vectoriale cu excepţia operaţiilor de generalizare, clasificare
şi abstractizare care sunt de tip local şi a celor metrice şi de selecţie care au un caracter
zonal restul operaţiilor sunt operaţii focale. Astfel pentru datele vectoriale datorită
caracterului complex al acestora, operaţiile definite pe acestea sunt clasificate funcţie de
provenienţa acestora cum ar teoria mulţimilor, mulţimi fuzzy, geometrie, topologie, teoria
grafurilor etc.
Operaţiile definite asupra datelor spaţiale in format vectorial clasificate după tipul
operaţiei sunt următoarele:Tve97, OGIS99
- Operaţii pe mulţimi: Equals (egal), Is a member of (aparţine), Is empty (este
vid), Is a subset of (submulţime a ), Is disjoint from (disjuncta de),
Intersection (intersecţie), Union (reuniune), Diference (diferenţă),
Cardinality (cardinal),
- Operaţii topologice – în această categorie intră operaţiile bazate pe relaţiile
topologice definite anterior: Touch sau Meet (Latura comună sau punct

85
 Introducere în GIS

comun), In (Incluziune), Cross (Traversare), Overlap (Suprapunere parţială),

Disjoint (Disjuncţie), Adjacent to (Adiacent), Coincide sau Egal(Coincide),
Entirely–contain (Conţine), Contain (Conţine).
- Operaţii metrice – utilizate pentru calcule metrice asupra obiectelor respectiv
între două obiecte: Length( lungime), Area(arie), Perimeter (perimetru), Dist
(distanta),
- Operaţii direcţionale: Above (deasupra), Below (dedesubt), North, South,
West, Est.
- Operaţii în grafuri( tip reţea - network): Successors (următorul), Ancestors
(predecesorul), Connected( Adiacente), Shortest_path( drumul cel mai scurt)
- Operaţii de modificare a geometriei: Translate( translatare), Rotate( rotire),
Scale( scalare), Split( partiţionare), Merge( alipire).

Crearea de districte .

Regionalizare :

Classificare:
Figura 41 - Clasificarea operaţiilor de agregare[Bri96]

- Operaţii de agregare spaţială: - aggregation în această categorie putem

include intră operaţiile care prin analiza simultană a atributelor şi a locaţiei pot
realiza operaţii de grupare în districte, regionalizare – gruparea în regiuni
continue şi clasifficarea/reclasificare. Clasifcarea reprezintă gruparea formală
bazată pe atribute (vezi figura de mai sus). Acestă categorie de operaţii se pot
apliga doar asupra claselor de tip arie,

86
Introducere în GIS

- Operaţii spaţiale tip Fuzzy: acestea sunt bazate pe relaţii dependente de context
a căror valoarea poate fi determinată doar prin aproximare cum ar fi Large
(mare), Between( între), High( înalt), in front of (in faţa).
Tipului de date câmp spaţial corespunzător informaţiilor stocate şi gestionate în
format raster ii corespund următoarele operaţii, clasificate după modul de acţiune al
acestora Tve97:
- Operaţii locale: acţionează asupra unuia sau mai multor câmpuri spaţiale pentru
calcularea unui nou câmp. În această categorie intra operaţiile binare. De
exemplu operaţiile pe mulţimi utilizabile şi în cazul câmpurilor spaţiale: Egual(
egal), Intersection( intersecţie), Union (reuniune), Diference( diferenţă);
- Operaţii focale – valoarea rezultată în urma unei operaţii focale derivă din
operaţii între valoare câmpului x şi a valorii unor funcţii pe vecinătatea
câmpului x. De exemplu operaţii spaţiale de tip Fuzzy : Slope(pantă ), Aspect(
aspect), Between( intre), Large( mare), Neighborhood (vecinătate );
- Operaţii zonale operează funcţii de agregare asupra unui câmp şi a vecinătăţii
acestuia în vederea determinării valorilor pe o zonă. În această categorie intra
operaţiile de agregare de tip buffer şi aggregation respectiv funcţii de calcul
pentru valoarea medie sau maxima sau minimă zonală.

Figura 42 - Operaţii locale, operaţii focale şi operaţii zonale [Wor04]

Utilizării tipului de date câmp spaţial stocat şi gestionat în formă raster bazat pe
mulţimi fuzzy, se extinde setul de operaţii aplicabil datorită caracteristicilor şi a operaţiilor
definite prin logica fuzzy. Astfel operaţiile pe date raster fuzzy se clasifică după cum
urmeazăGue03, Dro06:
• Operaţii pe mulţimi pentru date fuzzificate: Intersection (intersecţie),
Union (reuniune), Complement (complement);

87
 Introducere în GIS

• Operaţii de analiză spaţială tip buffer, asupra datelor cu caracter incert sau
probabilistic fuzzyficate.
Pentru a putea realiza operaţii fuzzy pe date de tip câmp spaţial numerice acestea
pot fi transformate în format corespunzător logicii fuzzy. Acest proces poartă numele de
fuzzificare.

4.4. Organizarea datelor spaţiale

Sistemele informatice geografice gestionează un volum enorm de date foarte
complexe. Pentru operarea şi gestionarea optimă a acestor date un element vital îl
reprezintă modalitatea de organizare a acestora.
Organizarea datelor reprezintă tehnica de aranjare fizică a datelor astfel încât
spaţiul de stocare să fie redus şi operaţiile asupra acestora să fie optimizate.
Datorită caracterului complex al datelor spaţiale, care îmbină date geometrice şi
alfanumerice, modelul optim de stocare a datelor îl reprezintă bazele de date spaţiale.
Bazele de date spaţiale îmbină caracteristicile sistemelor de gestiune a bazelor de date cu
sistemele tip CAD astfel datele geospaţiale sunt organizate atât pe vertical sub formă de
straturi – layere, cât pe orizontală sub forma de indexare spaţială.

4.4.1. Organizarea pe verticală a datelor – layere

Majoritatea sistemelor GIS au moştenit modalitatea de organizare verticală a
datelor de la sistemele CAD (abreviere din engleză Computer Aid Drafting – proiectare
asistată de calculator) şi anume organizarea pe straturi ( engleză layer). Aceasta abordare
permite vizualizarea simultană suprapusă (engleză overlaid) numai a datelor necesare
analizei.
Conceptul de overlay / suprapunere este natural în topografie şi cadastru şi este
inclus în sistemele vectoriale tip CAD.
În sisteme informatice geografice (GIS) se utilizează această modalitate de
organizare verticală a datelor, bazată pe conceptul de overlay. Suprapunerea de straturi de
tipuri diferite face posibilă analiza, interogarea şi vizualizarea simultană acestora.

Straturi de date

88
Introducere în GIS
Hărţi tematice

Limite de Zone inundate

proprietăţi
Transport Zone de risc
Ape de Zonare
suprafaţă
Limit
e Reţea de apă
Retea geodezică
Reţea canalizare
Elevaţi
e Sol
Imagine satelitară

.
Figura 43 – Stratificarea informaţiei in GIS

Astfel se pot realiza suprapuneri de straturi de date de tip raster (poluare, zone
funcţionale, tipuri de sol, clima, fotografii etc.), cu straturi de tip vector (modelul digital al
terenului, reţea TIN, etc.), respectiv cu straturi a căror elemente sunt stocate în baze de date
spaţiale, sau generate în urma unor modelari matematice sau a unor interogări de tipul
analizelor spaţiale. În cazul informaţiilor din straturile stocate sub forma bazelor de date
spaţiale, toate entităţile aparţinând unui strat sunt instanţe ale aceleaşi clase sau aparţin
unei teme nou creeată. Această abordare permite încărcarea datelor aparţinând unui strat
independent de altele funcţie de dorinţele şi drepturile utilizatorilor.

4.4.2. Organizarea pe orizontală – indexarea spaţiala

Întrucât sistemele informatice geografice manipulează un volum enorm de date un
aspect important îl reprezintă modalitatea de organizare a bazelor de date spaţiale astfel
încât să permită realizarea în mod facil nu doar a operaţiilor de adăugare şi ştergere dar în
special al operaţiilor de interogare. Optimizarea operaţiilor se realizează utilizând o
structură auxiliară de tip index dedicată bazelor de date spaţiale întrucât ţine cont de
caracteristicile geometrice şi topologice ale înregistrărilor. Acest mod de organizare a
datelor poartă numele de indexare spaţială.
Organizarea datelor geospaţiale pe orizontală se poate realiza prin:
• indexare tip hashing este utilizabilă doar pentru organizarea entităţilor tip punct,
aceasta utilizează o funcţie de tip hashing care determină adresa entităţii utilizând o
valoare cheie;
• indexare B-arbori (engleză B - tree) – aceasta structura arborescentă reprezentând o
generalizare a arborilor binari, caracterizată de faptul că numărul nodurilor fii aparţin

89
 Introducere în GIS

unui interval prestabilit. Această modalitate de indexare este utilizată cu succes in cazul
bazelor de date alfanumerice, în cazul obiectelor spaţiale presupune maparea acestora
într-un spaţiu unidimensional, datele fiind ordonate lexicografic,
• indexare Quadtree – aceasta reprezintă o generalizare a arborilor binari, utilizată în
special pentru organizarea informaţiile tematice dintr-o bază de date raster,
• indexare R – arbori (engleză R - tree) – organizare spaţială multidimensională,
reprezentând o generalizare spaţială a B-arborilor.
Întrucât indexarea hashing şi indexare prin B-arbori sunt indecşi non-spaţiali, din
acest motiv aceştia sunt utilizaţi în cazul obiectelor spaţiale doar pentru indexarea
obiectelor unidimensionale – de tip punct. Astfel metodele de indexare preferate pentru
indexarea spaţială sunt Quadtree şi R – arbori, deoarece acestea utilizează relaţii topologice
şi geometrice în vederea organizării informaţiilor. Datorită caracteristicilor specifice,
acestea sunt utilizate diferit: indexarea tip quadtree este preferată in cazul modelelor raster
iar R-arborii in cazul modelelor vectoriale.

4.4.2.1. Quadtree
Quadtree reprezintă o structură ierarhică de date. Acesta este o generalizare a
arborelui binar pentru spaţiul bidimensional caracterizat prin faptul că fiecare nod care nu
este terminal are patru noduri copii. Organizarea datelor prin quadtree este utilizată
predominant pentru datele tip raster.
Organizarea datelor sub formă de quadtree se realizează recursiv prin împărţirea
sistematică a spaţiului bidimensional în patru regiuni de mărimi egale. Descompunerea
spaţiului în mărimi egale se face prin operaţia de mozaicare regulată( engleza regular
tessalation) iar obiectele spaţiale sunt mapate pe spaţiul divizat.
Prin mozaicare (tessalation) înţelegem operaţia e divizare a planului în obiecte
disjuncte( engleză tile) şi adiacente; iar prin mozaicare regulată( engleză regular
tessalation) înţelegem mozaicarea spaţiului utilizând poligoane regulate de arii egale. Cea
mai populară mozaicare utilizează pătratul în vederea divizării spaţiului şi este denumită
square grid.
În cazul arborilor quadtree se utilizează mozaicare regulată tip pătrat, numită
square grid. În figura de mai jos am reprezentat modalitatea de organizare a unei imaginii
utilizând structura quadtree.

90
Introducere în GIS

Figura 44 - Organizarea imaginii Quadtree

Îmbinarea caracteristicilor specifice structurilor arborescente cu cele geometrice

datorate principiului de divizare a spaţiului bidimensional reprezintă atuul principal al
structurilor quadtree. Organizarea pe orizontală a datelor sub formă indecşilor quadtree se
accelerează procesul de căutare şi se reduce spaţiul necesar stocării datelor. Datele
organizate sub formă de quadtree se adaptează uşor modificărilor, generate in urma
operaţiilor de tipul transformărilor geometrice (rotaţie, translaţie ) şi permit accelerarea
operaţiilor specifice mulţimilor( reuniune, intersecţie, diferenţă, complement). De
asemenea operaţiile de adăugare şi ştergere se realizează facil în cazul datelor omogene.
Utilizarea indexării tip quadtree este ineficientă în cazul datelor raster foarte eterogene.
Utilizarea preponderentă a structurilor quadtree în vederea organizării datelor raster
şi a faptului că operaţiile cele mai frecvente în prelucrarea datelor raster sunt operaţiile pe
mulţimi vom prezenta în continuare sub formă schematică modalitatea de realizare a
acestor operaţii.

91
 Introducere în GIS

Figura 45 - Operaţii cu date organizate quadtree

Structurile tip quadtree se utilizează în cazul datelor vectoriale pentru organizarea

datelor tip punct. În aceste condiţii obiectele tip punct sunt reprezentate în centrul
pătratului. Timpul necesar creării structurii index este O(n log n) iar timpul necesar căutări
este de O (log n). Wor04

4.4.2.2. R- arbori
Chiar daca pentru bazele de date spaţiale se pot utiliza metode diverse de indexare:
hashing, B-arbore, Quadtree, R- arbore, cea mai populara metoda de indexare utilizată
datorită eficienţei şi simplităţii este indexarea R-arbore[Pap03, Hja].

92
Introducere în GIS

Structura de R-arbore ( engleză rectangle tree sau region tree) a fost propusă de
Guttman în 1984, aceasta este extensie multidimensionala a B-arborilor. Daca B-arbori
sunt unidimensionali, R-arborii pot fi bi, tri – dimensionali. R-arbori tridimensionali sunt
utilizaţi pentru indexarea bazelor de date spaţiale de tip tridimensionali sau pentru
indexarea bazelor de date spaţiale de tip 2D pentru care a treia dimensiune o reprezintă
factorul timp[Gut84].
Figura 46 - Un exemplu de R- arbore

În figura de mai sus am prezentat un R-arbore de tip 2D aferent unei mulţimi de

puncte{a,b,c,…,j} când capacitatea unui nod este de trei entităţi. Punctele apropiate (de
exemplu a, b) sunt în acelaşi nod ( E3) reprezentând dreptunghiul de arie minima
determinat de cele doua puncte. Nodurile de tip Ei,.se numesc prescurtat MBR – Minimum
Bounding Rectangle în cazul R - arborilor de tip 3D nodurile de tip Ei, sunt paralelipipede
de volumul minim care poartă numele de MBV – Minimum Bounding Volume.
Modalitatea de implementare a R-arborilor pentru obiecte de tip linie sau poligon se
realizează similar exemplului de mai sus.

4.5. Constrângeri de integritate asupra datelor spaţiale

Constrângerile de integritate reprezintă un set de reguli şi caracteristici specifice
informaţilor reale care trebuie să fie îndeplinite de către modelul de date corespunzător.

93
 Introducere în GIS

Identificarea constrângerilor de integritate este o etapă importantă în proiectarea modelului

de date întrucât aceste constrângeri se vor manifesta direct asupra bazelor de date.
Pentru datele spaţiale stocate într-un sistem informatic geografic, constrângerilor de
integritate ale modelelor tradiţionale li se adaugă constrângerile de integritate spaţială
impuse asupra câmpurilor şi obiectelor spaţiale.
Cockcroft [Coc97, Cam95] clasifică constrângerile după cum urmează:
- Constrângeri de integritate topologice - impuse de proprietăţile geometrice şi de
relaţiile spaţiale ale obiectului în cauză. Acestea sunt descrise prin:
- Relaţiile spaţiale,
- Agregare spaţială,
- Constrângeri de integritate semantică sunt obţinute – impuse de clasificările geografice
şi sunt descrise prin relaţii spaţiale
- Constrângeri de integritate impuse de utilizatori. În această categorie intră
constrângerile de integritate ale modelelor de date tradiţionalePâr02:
- Integritatea entităţii – fiecare instanţă a tipului de entitate trebuie să aibă un
identificator unic,
- Integritatea referenţială – reguli privind relaţiile non-spaţiale dintre entităţi,
- Integritatea domeniului – reguli specifice atributelor
- Operaţii de declanşare (trigger) – alte reguli pentru protecţia validităţii
atributelor.

4.5.1. Cerinţele unui model de date geografice

Având în vedere particularităţile datelor spaţiale am structurat o serie de cerinţe
specifice unui model de date geospaţial. Astfel un model de date geografic trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
a) Expresivitate: Să descrie lumea reală într-un mod cât mai sugestiv;
b) Abstractizare;
c) Complexitate: Cu cât un model este mai complex cuprinde descrierea mai multor
obiecte reale. Complexitatea unui model depinde sine qua non de expresivitatea
acestuia;
d) Tratare diferenţiată a tipurilor diferite de tipuri de date: punct, linie, arie, TIN;
e) Relaţionare spaţială între obiecte;
f) Relaţionare între clase de date spaţiale şi clase de date tradiţionale;

94
Introducere în GIS

g) Să specifice constrângerile de integritate spaţiale

h) Vizualizări diferite ale aceleiaşi clase;
i) Independenţă de implementare;
j) Lizibilitate şi să fie uşor de înţeles;
k) Extensibilitate;

4.6. Standardizarea datelor geospaţiale

Volumul de date geospaţiale disponibil şi in acelaşi timp implicat in sisteme de tip
GIS creste exponenţial de la o zi la alta, astfel tot mai des vorbim de sistem informatice
geografice distribuite, datele fiind stocate pe servere aparţinând unor instituţii şi companii
diferite care gestionează informaţii geospaţiale. În ultimii ani creşte necesitatea de
procesarea în timp real a datele geospaţiale, utilizarea lor în forma distribuită prin
interogare la distanţă şi fără transferul integral al informaţiilor pe calculatorul client.
Partajarea informaţiilor la nivel local, regional sau naţional duce la o creştere a eficientei si
evident la o reducere a costurilor implicate.
Dacă termenul de interoperabilitate este foarte frecvent si are foarte multe sensuri in
domeniul IT, in domeniul sistemelor informatice geografice acest concept a devenit
popular doar în ultimii ani. Realizarea interoperabilităţii sistemelor se poate realiza doar
utilizând standarde de date. În domeniul GIS sunt utilizate următoarele standarde de
dateGav05a, Gav05b:
- Formate standard de interoperabilitate: SDTS, DXF, GML,
- Formate de date deschise: VPF, SHP (shapefiles),
- Sisteme de gestiune a bazelor de date respectând standardul SQL/OGIS.

4.6.1. Standarde de date spaţiale

În vederea realizării interoperabilităţii datelor spaţiale este necesară stabilirea unui
set minim de standarde şi politici. Standardele şi politicile trebuiesc definite pe trei
niveluri:
- Nivel instituţional reprezentat de regulile organizaţiei de accesare, protecţia
datelor şi copyright
- Nivelul tehnic reprezintă totalul dotărilor, soft-urilor şi a protocolului de
comunicaţii

95
 Introducere în GIS

- Nivelul semantic – standardele de date, setul de date publice şi procesele

standard
În această lucrare am tratat doar nivelul semantic. Standardele de date sunt
definiţiile semantice care formează modelul. Aceste standarde descriu reglementările
minime ale obiectelor şi a caracteristicilor care sunt sau vor fi colectate, automatizate sau
afectate de procese. Procesele standard se referă la serviciile standard care descriu care
sunt procedurile de urmat, metodologiile de aplicat, procedurile de prezentare sau regulile
de business care trebuie implementate în vederea respectării altor standarde.
Standardizarea proceselor se realizează în vederea: (1) stabilirea valorii de prag pentru
acceptanţa datelor, (2) determinarea setului optim de date pentru aplicaţie, respectiv (3)
promovarea interoperabilitaţii şi a utilizării în scară largă a datelor.
Actualele standarde de date spaţiale se pot clasifica în standardele industrie sau de-
facto şi standarde oficiale naţionale, regionale sau internaţionale. Standardele de-facto sunt
generate de industrie, în cazul datele spaţiale este Open GIS Consortium (Open
Geospatial). Standardele oficiale se clasifică în standarde internaţionale (ISO ), standarde
regionale (INSPIRE) şi standarde naţionale.
Aceste standarde specifică toate metodele, instrumentele şi serviciile necesare
managementului de date, colectării, procesării, analizării, accesării, presentării şi
transferării datelor între diferiţi utilizatori, sisteme şi locaţii.

ISO
Standarde – 9100
ISO seria

Referinţă amendamente

consens
Model
Specificaţia
OGC abstractă
Esential
RFP proces amendamente

Specification
Implementaţie
Dezvoltare Review
Piata
Servicii
Implementare
Figura 47 -Relaţia intre standardele ISO şi OGC [Oos02]

Fiind un standard internaţional ISO este respectat de toate standardele oficiale şi

cele de – facto. Standardizarea în domeniul datelor spaţiale este realizată de comitetul

96
Introducere în GIS

TC211. Scopul acestora este de a stabili şi de a structura setul de standarde cunoscute ca

seria ISO 19100 de standardizare a informaţiei geografică: Aceste standarde facilitează
datele geospaţiale să interacţioneze între ele chiar dacă sunt modele diferite şi prin diferite
aplicaţii. Cele mai importante standarde relative la calitate datelor spaţiale în ISO 19100
sunt:
• ISO 19113 Informaţii geografice – Principii de calitate
• ISO 19114 Informaţii geografice – Evaluarea calităţii proceselor
• ISO 19138 Informaţii geografice – Măsurarea calităţii datelor
• ISO 19115 Informaţii geografice – Metadate
• ISO 19115 Informaţii geografice – Metadate –Partea 2 : Extensie pentru
imagini şi date raster
• ISO 19122 Informaţii geografice – Calificarea şi certificarea personalului
• ISO 19127 Informaţii geografice – Coduri geodezice şi parametri
• ISO 19131 Informaţii geografice – Specificarea datelor
• ISO 19139 Informaţii geografice – Metadate –Schema de implementare
XML
Cel mai important standard industrial pentru datele spaţiale este OpenGIS.
OpenGIS ® Standards and Specifications reprezintă documente tehnice care detailează
interfeţe şi codificări. Dezvoltatorii de software utilizează aceste documente ca suport
pentru interfeţe şi codificări pentru produse şi servicii [Ogis].
Este o legătură strânsă între standardele ISO şi OpenGIS. Aceste relaţionări sunt
prezentate în figura 1.[Oos02]:
Fiecare ţară încearcă să realizeze Infrastructura de Date Spaţiale şi propriul
standard de date spaţiale bazat pe seria ISO 19100, Standardele şi Specificaţiile OpenGIS
şi legislaţia naţională. Pentru statele Uniunii Europene Infrastructurile Nationale de Date
Spaţiale trebuie să respecte şi directiva INSPIRE.
INSPIRE (Infrastructure for Spatial Information in Europe) este destinată creerii
cadrului legal în vederea stabilirii şi operării Infrastructurii Datelor Spaţiale din Europe, cu
scopul formulării, implementării, monitorizării şi evaluării politicilor comunitare la toate
nivelurile şi în vederea publicării informaţiilor publice.

4.6.2. OpenGIS ® Standards

Utilizarea pe scară largă a datelor geospaţiale inclusiv de către utilizatori non –
profesionişti a dus la necesitatea utilizării Internetului şi implicit a dus la standardizarea

97
 Introducere în GIS

unor servicii web dedicate datelor geospaţiale. Printre serviciile standarde definite de OGC
respectiv WWW Consortium (W3C) amintim:
• Web Map Service (WMS) pentru publicarea pe Internet a datelor tip CAD
şi GIS
• Web Feature Service (WFS) pentru date vector,
• Web Coverage Service (WCS) pentru date raster,
• Catalogue Services (CAT) pentru inregistrarea şi interogarea resurselor de
date spaţiale şi servicii web,
• Web Coordinate Transformation Services (WCTS) pentru transformarea
datelor în diferite sisteme de referinţă.

Aplicaţii Client

XML
GIF
Metadata JPEG
GML
Catalog SL
M
D
WMS M
M WFS GML
WMS WMS
App
Schema
M M
M
M
Data Data Data Data

Figura 48 – Standarde bazate pe componenete – FGDC

OGC Web Map Service (WMS) oferă posibilitatea de vizualizare a datelor

geografice în format CAD sau GIS pe un client uşor (engleză thin client), fără a necesita
conversie. WMS utilizează HTTP pentru vizualizarea datelor prin intermediul unui
browser de internet. Clientul are posibilitatea prin WMS să vizualizeze date stocate pe
servere de date geospaţiale distribuite. Informaţia geospaţială fiind afişată în format raster,
sub formă de imaginilor tip PNG, GIF, sau JPEG însă cu specificarea sistemelor de
coordonate şi a coordonatelor imaginii.
OGC Web Feature Service oferă posibilitatea interogării datelor spaţiale distribuite,
fără conversie dar sub formă vectorială. Utilizând protocolul HTTP, interfaţa tip OGC
WFS permite afişarea şi interogarea datelor geospaţiale de formate diferite, având sisteme

98
Introducere în GIS

de referinţă diferite şi fiind stocate pe servere distribuite prin intermediul unui soft de tip
GIS. Codificarea datelor vectoriale pentru afişarea datelor prin OGC WFS se poate realiza
doar utilizând limbajul GML (abreviere din engleză Geography Markup Language ).
OGC Web Coverage Service (WCS) oferă posibilitatea de vizualizare a datelor
rastru, de tip matrice numerică de gen populaţie, elevatie etc,. WCS este similar serviciului
WMS, însă spre deosebire de WMS care oferă hărţi statice, WCS oferă acces la informaţie
intactă, (neprelucrată). În cazul WCS modelarea, generarea modelului ştiinţific sau
randarea informaţiei se realizează pe calculatorul client. Din acest motiv utilizarea WCS
necesită nu este destinată unui client thin.
Realizarea interoperabilităţii între sisteme necesită nu doar folosirea unor formate şi
servicii standard dar şi standardizarea datelor: a tipurilor de date, a simbolurilor, a
sistemelor de referinţă, standardizarea comunicării datelor etc. Asemenea standarde au
început să fie implementate la nivel regional sau naţional denumite generic infrastructura
naţională de date spaţiale (INDS). INDS trebuie percepută ca tehnologie, strategie, set de
criterii, standarde şi resurse umane necesare colectării, gestionării, analizării datelor
geospaţiale şi promovării conceptului de partajare a datelor geospaţiale la toate nivelele
administraţiei publice, ale organizaţiilor non-guvernamentale, companiilor private şi a
mediilor academice. Dezvoltarea standardelor de interfaţa si a formatului de date
geospaţiale sunt promovate in special de către consorţiul OpenGIS (Open Geospatial),
Uniunea europeana prin INSPIRE şi U.S. National Imagery and Mapping Association
(NIMA) Gav05a, Gav05b.

4.6.3. Tehnici de evaluarea a calităţii datelor spaţiale bazat pe

standardele de date spaţiale
Standardele ISO oferă principii şi nu doar în vederea stabilirii structurii datelor dar
şi îndrumări cu privire la modalităţile de evaluare a calităţii datelor spaţiale şi despre cum
se pot procesele de evaluare a calităţii. Procedurile de evaluare a calităţii datelor se face
conform standardtului ISO 19114 şi se realizează în cinci paşi [Jak09, Joo06]:
• Identificarea elementelor şi subelementelor de caracterizare a calităţii
datelor,
• Identificarea modalităţilor de cuantificarea calităţii datelor
• Selectarea metodelor de evaluare,
• Determinarea gradului de calitate a datelor,

99
 Introducere în GIS

• Determine conformităţi.

Figura 49-Evaluarea calităţii în cinci paşi conform ISO 19114

Cei cinci paşi ale procesului de evaluare a calităţii datelor şi relaţiile dintre aceste
procese este prezentată în figura de mai sus.
Rezultatele evaluării calităţii datelor trebuie raportate ca şi metadate. Al doilea
raport de evaluarea a calităţii este solicitat în cazul în care raportul este doar de tipul
pass/fail sau rezultatul este de tip agregat.
În anexa 1 la standardul 19114 se specifică câmpurile din raportul de evaluare care
trebuie completate în stabilirii gradului de corectitudine [Jak09]:
• Identificarea documentului raport
• Scopul observaţiei
• Metode de cuantificare utilizate (formule, valori rezultate, unităţi de măsură,
coeficientul de siguranţă, unitatea de măsură a siguranţei),
• Încrederea în testul de conformanţă ( valoare încrederii, unitatea de măsură a
încrederii, documente de explicare a metodelor)
• Tipul metodei de evaluare a calităţii utilizate ( directe, externe, strategii de
verificare utilizate)
• Descrierea metodelor de calitate utilizate (ipotezele de bază, algoritmi de
procesare, definiţia paramentrilor, valorile parametrilor, unităşile de măsură a
parametrilor utilizaţi)

100
Introducere în GIS

• Posibilităţi de agregare a rezultatelor ( unitatea pentru valorile agregate, valori

rezultate, statistici utilizate în vederea agregării, date de calcul, indicatori de
agregare raportaţi).
Evaluarea calităţii datelor spaţiale se poate realiza utilizând două metode: observaţii
directe prin comparaţii vizuale a modelelor rezultate şi prin utilizarea parametrilor
statistici.
Comparaţia vizuală este dificilă de realizat şi imposibil de cuantificat. În cazul
evaluării datelor prin metode vizuale este necesară utilizarea de imagini în vederea
modelării realităţii si a modelelor generate.
În vederea cuantificării calităţii datelor spaţiale este necesară utilizarea metodelor
statistice. In vederea stabilirii calităţi datelor prin metode statistice este necesară
compararea datelor cunoscute cu datele măsurate. Analizarea deviaţiei dintre cele două
seturi de date se realizează prin metodele convenţionale statistice cum ar fi: rădăcina medie
pătratică, deviaţia standard, varianţa medie şi coeficientul de variaţie  Dro08.

Tipul Tipul datelor Datele de Probleme legate de

Cadastrului de proprietate localizare calitate

Mozaic Date de Hărţi de Siguranţă

proprietate proprietate Fără ale informaţii
(limite general)
privind calitatea
Index Proprietatea ca index map Acurateţea
atribut uniform poziţională
Consistenţa
topologică
Managementul
proceselor
Acurateţea Proprietatea ca Locaţie precisă Consistenţa logică
poziţională atribut cu puncte de Probleme de
limită securitate
Managementul
proceselor
Reglementările de calitatea ale datelor sunt de asemenea dependente de tipul
sistemului utilizat. În tabelul de mai sus am prezentat rolul calităţii în diferitele tipuri de
cadastre.[Jak06, Jak09]
Standardul ISO 19138 specifică unităţile de măsură ale calităţii, defineşte unităţile
de măsură a setul de date care se pot utiliza în vederea raportării erorilor şi a
subelementelor stabilite prin ISO 19113. În tabelul de mai jos am prezentat cele mai
importante elemente ale calităţii datelor conform ISO 19138 [Jak06, Jak09].

101
 Introducere în GIS

Natura erorii Subelementul Măsurarea calităţii Unitate bază

calităţii datelor datelor pentru
caracterizarea
calităţii
Completitudine Surplus Numărul elementelor în Eroare numărată
exces
Completitudine Omisiune Numărul elementelor Eroare numărată
omise
Consistenţă logică Consistenţă Numărul punctelor de Eroare numărată
topologică conexiune greşite
Consistenţă logică Consistenţă Numărul punctelor de Eroare numărată
topologică conexiune lipsă
Acurateţea Acurateţe Matricea de covarinţă
poziţională absolută
Acurateţea Acurateţe RMSE sau deviaţia
poziţională absolută standard, când valoarea
reală nu este estimată ci
cunoscută a priori
Acurateţea temporală Acurateţea in Valoarea medie a Diferenţa dintre
timp a atributelor datele din tabele şi
măsurătorilor datele reale
Acurateţea temporală Validitatea Numărul elementelor care Eroare numărată
temporală nu sunt conforme cu
valorile lor
Acurateţea tematică Clasificarea Numărul elementelor Eroare numărată
corectitudinii incorect clasificate
Acurateţea tematică Clasificarea Matricea clasificărilor
corectitudinii greşite

4.6.4. Standardul GML

Evoluţia sistemelor informatice geografice şi expansiunea lor la utilizarea in scară
largă a dus la necesitatea de a utiliza facilităţile aplicaţiilor GIS a dus la apariţia limbajului
standard GML. Descrierea limbajului este cunoscută şi sub denumirea de standardul
ISO/TC211.
Limbajul GML reprezintă extensia limbajului XML pentru datele geospaţiale şi a
fost definit de către consorţiu Open Geospatial. GML reprezintă în principal un standard
deschis de date, pentru interoperabilitatea sistemelor GIS. Standardul GML reprezintă în
acelaşi timp un format de stocare a informaţiei geospaţiale dar şi un limbaj de modelare a
informaţiei geografice. Limbajul GML oferă un set de obiecte utilizabile în vederea
descrierii informaţiei spaţiale incluzând clase de date spaţiale definite utilizator, sisteme
coordonate, geometrii, topologii, unităţi de măsură şi diverşi parametrii.
Similar standardului XML, limbajul GML reprezintă informaţia sub formă de text.
Fiecare categorie de informaţie spaţială este specificată sub formă de text. În exemplul de

102
Introducere în GIS

mai jos am prezentat modalitatea de specificare a unei categorii de informaţii în acest caz
spaţiile verzi din Oradea. Prin instrucţiunea GML prezentată s-a specificat sistemul de
referinţă al României, prin standardul Epsg31700 şi limitele oraşului Oradea în sistemul de
coordonate specificat Gav05a.
<FeatureType>
<Name>sp_verde</Name>
<Title>Spatiu verde</Title>
<SRS>EPSG:31700</SRS>
<Operations>
<Update />
<Insert />
<Delete />
</Operations>
<LatLongBoundingBox minx="261630.787800679" miny="617836.310842413"
maxx="273116.06780766" maxy="628463.869278484" />
</FeatureType>
Informaţia geografică va fi descrisă sub formă de text pentru fiecare categorie de
informaţie (layer) separat, topologia şi geometria obiectelor fiind descrisă prin
coordonatele nodurilor. În exemplul de mai jos se dă specificarea unui obiect de tip spaţiu
verde aparţinând clasei sp_verde definită anteriorGav05a:
<gml:featureMember><gmgml:SP_VERDE gml:id="SP_VERDE.4">
<gmgml:ID>4</gmgml:ID>
<gmgml:Geometry1>
<gml:Surface srsName="EPSG:31700">
<gml:patches><gml:PolygonPatch><gml:exterior><gml:LinearRing>
<gml:posList srsDimension="2">265833.934698498 620950.986565044 266292.221154406
620791.198585077 266290.592 620777.128 266053.894 620426.551 265875.986885019
620435.808691539 265931.020201293 620597.851233902 265730.760078184 620679.636856699
265833.934698498 620950.986565044
</gml:posList></gml:LinearRing></gml:exterior></gml:PolygonPatch>
</gml:patches></gml:Surface>
</gmgml:Geometry1>
</gmgml:SP_VERDE>
</gml:featureMember>

Rolul browserului de internet şi webservice - ului este de afişa informaţia codificată

în GML sub formă grafică. Avantajele limbajului GML suntGav05a:
• Este un standard independent de firmele producătoare de soft GIS, în acelaşi timp
este universal agreat de acestea,
• Permite definirea datelor spaţiale şi a operaţiilor asupra acestora,
• Oferă posibilitatea de stocare a datelor geospaţiale în format vectorial, sub formă de
text şi distribuirea acestora prin http,
• Permite distribuirea informaţiilor geospaţiale şi partajarea acestora între instituţii
diferite,
• Utilizarea limbajului GML elimină timpul necesar conversiei de date.

103
 Introducere în GIS

5. Procesarea hărţilor şi analiza spaţială

Datele manipulate în cadrul sistemelor informatice geografice au atât caracteristici

geometrice cât şi non-geometrice. Tratarea independentă a acestora duce la rezultate
inadecvate atât din perspectiva corectitudinii şi consistenţei cât şi din punctul de vedere al
timpului de obţinere.
Caracterul geometric al informaţiilor şi necesitatea de optimizare a vitezei de lucru
şi a spaţiului de stocare a dus la extinderea utilizării geometriei în fundamentarea
elementelor de baze de date, care a dus la dezvoltarea bazelor de date spaţiale. Astfel
tehnologia GIS, dezvoltată iniţial pentru a stoca informaţii grafice în format digital şi a
hărţilor topografice de bază, a evoluat şi în prezent sistemele informatice geografice sunt
utilizate preponderent pentru analiză spaţială şi sisteme de suport al deciziilor în domenii
de planificare (de exemplu: planificare urbană, planificarea investiţiilor, planificarea
dezvoltării economice, a sistemului de taxare, analize SWOT etc.), managementul
resurselor şi studii de impact (de exemplu: impact fiscal, impact de mediu etc.)[Gav04a,
Chi07].
După cum vom vedea în acest capitol, procesarea datelor spaţiale şi analiza spaţială
materializate prin hărţi tematice, se pot realiza doar prin utilizarea bazelor de date spaţiale.

5.1. SQL/OGIS
Evoluţia sistemelor informatice geografice au dus la utilizarea pe scară largă a
bazelor de date spaţiale. Îmbinarea paradigmei orientate - obiect cu geometria
computaţională a dus la perfecţionarea bazelor de date spaţiale şi la extinderea limbajului
SQL în definirea şi manipularea datelor geografic.
Limbajul SQL/OGIS sau SQL/CLI (CLI abreviere din engleză Call-Level Interface)
reprezintă o extindere a standardului SQL pentru informaţiile geometrice. Standardul
OGIS (în engleză Open Geodata Interchange Standard) [Ogis99, Ogis05], a fost definit de
către consorţiul Open Geospatial ( în 1999 se numea Open GIS Consortium) acesta fiind
respectat de toate bazele de date spaţiale. Funcţiile definite de standardul SQL/OGIS şi
incluse în sistemele de gestiune ale bazelor de date spaţiale sunt grupate în şase clase de
funcţii: definirea datelor, interogarea datelor, manipularea datelor, partajarea datelor,
controlul accesului şi integritatea datelor.

104
Introducere în GIS

Extensia geometrică a limbajului SQL a fost actualizată de către consorţiul Open

Geospatial în 2005 şi face parte din standardul ISO19125. Astfel s-au standardizat tipurile
de date geometrice, (vezi capitolul 4) relaţiile topologice (vezi capitolul 4) şi relaţiile de
moştenire (figura de mai jos) respectiv funcţiile şi operaţiile limbajului SQL au fost extinse
pentru tipurile de date geometriceOgis05.
Open Geospaţial (abreviat OGIS) defineşte datele şi tipurile de date descrise în
capitolul 4 sub forma clasei geometry, cu patru subclase: punct, curbă (sau polilinie care
poate fi formată din arce şi/sau segmente), suprafeţe (poligon sau regiune) respectiv
geometry collection care poate manipula entităţi de tip colecţie de date spaţiale (punct,
polilinie, suprafaţă).
Ierarhia clasei geometry este dată în figura 25:

Figura 50 - Ierarhia tipului Geometry SQL[Ogis05]

În fiecare bază de date spaţiale sunt înglobate patru categorii de tabele:Ogis05

• tabele tip Geometry_Columns. Acestea descriu tabelele cu entităţi şi caracteristicile
geometrice ale acestora,
• tabela tip SPATIAL_REF_SYS care defineşte sistemul de coordonate,
• tabelele care stochează obiectele spaţiale – fiecare categorie de obiecte este stocată în
tabel separat,
• tabelele de geometrii aferente fiecărui obiect spaţial.
Conceptual entităţile geospaţiale sunt stocate în tabele având un atribut suplimentar
numit geometry value şi fiecare linie din tabel reprezintă o altă entitate. Atributul
geometry_value este de tip binar şi poate avea următoarele tipuri SQL_BINARY,
SQL_VARBINARY, şi SQL_LONGVARBINARY. În standardul SQL extins pentru date
spaţiale atributul geometry_value este implementat ca şi cheie străină. Informaţiile

105
 Introducere în GIS

încapsulate în atributul geometry_value sunt informaţiile caracteristice fiecărei subclase, de

exemplu pentru subclasa punct informaţiile caracteristice subclasei sunt cele trei
coordonate: x, y si z. Atributul geometry_value este denumit Geometry şi Geometry_SK în
Acces respectiv SDO_geometry în Oracle Spatial.
Operatorii definiţi în standardul SQL/OGIS pentru datele spaţiale se bazează pe
proprietăţile geometrice şi topologice ale obiectelor şi pe relaţiile topologice dintre
obiectele spaţiale definite in capitolul 3. Aceşti operatori se clasifică în:
- operatori unari Area, Perimetre, Azimuth, Length, Spaţialreference, Export,
etc.,
- operatori binari: egal, disjunct, overlap, touch(meet), cross, contain, entirely-
contain, Reunion, Intersect etc.,
O altă clasificare a operaţiilor standardizate prin SQL/OGIS, în funcţie de
modalitatea de aplicare a acestora, se prezintă în felul următor:
- Operaţii pe clasa geometry: spaţialreference, export, boudary, interior,
geometrytype, astext, asbinary, isempty, isnull, etc.
- Operaţii specifice pe tipuri de geometrii
• Punct: x, y
• Linie, curbă, polilinie: startpoint, endpoint, isclose, isring
• Poligon, arie: centroid, exteriorring, interiorring, interior, exterior,
etc.
- Relaţii topologice: egal, disjunct, overlap, touch(meet), cross, contain,
entirely-contain
- Operaţii de analiză spaţială: Buffer, Reunion, Intersect, ConvexHull,
Aggregation
- Operatori de analiză geometrică: Area, Perimetre, Azimuth, Length, Altitude,
Distance
În SQL/OGIS(SQL/CLI) se definesc nu doar tipuri de date spaţiale, relaţii şi
operaţii asupra acestora dar se modifică capacitatea clauzelor predefinite pentru
manipularea datelor spaţiale. Astfel clauza select defineşte forma şi structura informaţiilor
returnate utilizatorului în urma execuţiei interogării, prin extensia spaţială a clauzei select
se oferă următoarele posibilităţi:Baj04
• returnarea limitelor câmpului spaţial care determină zona care îndeplineşte
condiţia interogării,

106
Introducere în GIS

• returnarea mulţimii de obiecte spaţiale care îndeplinesc condiţiile

interogării,
• operează asupra atributelor spaţiale cum ar fi intersecţia câmpurilor spaţiale,
• utilizarea funcţiilor de agregare cu atribute spaţiale.
Producătorii de motoare de baze de date spaţiale şi de aplicaţii specifice GIS
încearcă să aducă facilităţi suplimentare faţă de standardul OGIS. Produsele de GIS au
extins tipul operaţiilor de analiza spaţială în vederea îmbunătăţirii performanţelor
sistemelor informatice geografice.

5.2. Definirea datelor spaţiale

Definirea datelor spaţiale se realizează similar standardului SQL clasic. Acesta
presupune crearea tabelului de date prin specificarea structurii şi a tipurilor de date aferente
atributelor, definirea restricţiilor asupra entităţilor, definirea relaţiilor şi a indecşilor. Prin
SQL/OGIS se extinde capacitatea de definire a datelor prin clauza CREATE în vederea
definirii datelor spaţiale.
Crearea unei scheme spaţiale presupune în primul rând crearea tabelului
SPATIAL_REF_SYS şi a tabelelor Geometry_Columns care descriu tabelele cu entităţi şi
caracteristicile geometrice ale acestora. Definirea datelor spaţiale presupune nu doar
crearea tabelului corespunzător clasei respective de obiecte dar şi completarea tabelei
Geometry_Columns cu informaţiile referitoare la clasa de obiecte definite utilizator si
atribuirea valorii parametrului SRID( abreviere din engleză Spatial Reference System
Identities). Parametru SRID este asociat geometriei în momentul creări şi verifică, dacă
este în concordanţă cu datele sistemului de referinţă declarat în SPATIAL_REF_SYS,
Crearea efectivă a tabelului corespunzător tipului spaţial definit utilizator
presupune:
• definirea câmpurilor alfanumerice,
• definirea câmpurilor geometrice,
• specificarea cheii primare,
• definirea restricţiilor spaţiale prin legătura la Geometry_Columns.
Definirea completă a obiectelor se realizează prin definirea geometriei. Acesta se
poate realiza sub formă de reprezentare geometrică definită în formă binară şi denumită
WKBGeometry ( engleză Well – Known Geometry Representation) sau sub formă text prin

107
 Introducere în GIS

nominalizarea coordonatelor specifice, de exemplu pentru un segment în spaţiu

bidimensional se specifică coordonatele x şi y ale celor două extremităţi.

5.3. Manipularea datelor spaţiale

După crearea tabelului, popularea bazei de date se realizează prin transferarea
datelor din format CAD sau din format text ( datele descărcate din receptoare de tip GPS
sau staţii totale) în format de baze de date.
Limbajul SQL/OGIS include două categorii de constructori pentru fiecare categorie
de date spaţiale:Ogis05
• GeomFromWKB (WKBGeometry Binary, SRID Integer): Geometry – crearea unui
obiect clasa geometry în baza aspectului vizual. Acesta presupune stocarea
informaţiei sub forma modelelor spaghete, poligonal sau topologic
• GeomFromText (text String, SRID Integer): Geometry – crearea unui obiect clasa
geometry în baza descrierii text a obiectului sau respectând modelul polinomial.
Aceştia sunt moşteniţi de fiecare subclasă a clasei geometry şi au rolul de a
introduce un obiect în baza de date bazat pe descrierea topologică şi geometrică a
obiectului sau descrierea sub formă de text a acestuia şi a sistemului de referinţă.
Astfel inserarea obiectului tip spaţiu verde codificat în clasa sp_verde, se poate
realiza utilizând una din următoarele metode:
Algoritm 1 Algoritm de inserare a unui obiect spaţial în baza descrierii textOgis05
Algoritmul inserare 1

INSERT INTO sp_verde (Name, Geometry)

VALUES (‘România’, PolyFromText(‘POLYGON ((x y, x y, x y, ..., x y))’, 14))

108
Introducere în GIS

Algoritm 2 Algoritm de inserare a unui obiect spaţial în baza reprezentării graficeOgis05

Algoritmul inserare 2

INSERT INTO sp_verde (Name, Geometry)

VALUES (‘România’, PolyFromWKB(:wkb, :srid))

Datele geografice vectoriale sunt stocate de cele mai multe ori respectând modelul
spaghete sau poligonal întrucât aceste modele sunt utilizate pentru stocarea informaţiei tip
CAD. Modelul utilizat de sistemele informatice geografice pentru a putea realiza analize
spaţiale este modelul topologic. Trecerea datelor tip poligon reprezentate în model
spaghete, respectiv în model poligonal presupune crearea de arii in baza poliniilor închise.
Construirea unei arii (poligon), respectiv a unei colecţii de arii (multipoligon ), în baza unei
colecţii sau mulţimi arbitrare de polilinii se face utilizând funcţiile:OGIS05
• BdPolyFromWKB (WKBMultiLineString BINARY, SRID Integer): Polygon,
• BdMPolyFromWKB (WKBMultiLineString BINARY, SRID Integer):
MultiPolygon.
Crearea de arii în baza poliniilor închise descrise prin text se realizează utilizând
funcţiile:
• BdPolyFromText (multiLineStringTaggedText String, SRID Integer): Polygon,
• BdMPolyFromText (multiLineStringTaggedText String, SRID Integer):
MultiPolygon.

5.4. Interogarea datelor spaţiale

Procesarea hărţilor presupune în principal realizarea unor operaţii de analiză asupra
datelor stocate sub forma date spaţiale. În capitolul anterior am detaliat toate operaţiile
necesare creării iniţiale a hărţilor.
Datorită utilizării la scară largă a bazelor de date spaţiale structurate după modelul
tipurilor şi structurilor de date definite anterior, aceste operaţii se materializează, cel mai
frecvent, prin interogări spaţiale asupra acestui tip de baze de date. Interogările spaţiale
oferă informaţii geometrice de bază şi informaţii asupra modalităţilor de relaţionare a
obiectelor spaţialeDe Flo. În continuare vom descrie cele mai importante operaţii
geometrice utilizate în procesarea hărţilor:
• Operaţii de interogare asupra obiectelor spaţiale
o Selecţia spaţială,

109
 Introducere în GIS

o Joinul spaţial,
• Operaţii de interogare zonală – utilizate pentru delimitarea unei zone spaţial, rezultatul
acestor operaţii de analiză spaţială fiind mulţimi de obiecte de tipuri diferite care se află
într-o anumită arie. Aceste operaţii definesc câmpuri spaţiale pornind de la obiecte:
o Acoperire convexă
o Agregarea datelor spaţiale,
o Zone tampon (buffer).

5.4.1. Selecţia datelor spaţiale

Selecţia spaţială are o foarte mare importanţă deoarece reprezintă o operaţie de
bază, premergătoare celorlalte tipuri de interogări, respectiv a oricăror operaţii spaţiale, dar
în acelaşi timp este utilizată pentru afişarea atributelor entităţilor.
Bazat pe definiţia matematică a selecţiei spaţiale, putem identifica trei mari
categorii de selecţii, funcţie de tipul relaţie .
1) Selecţia simplă având două subcategorii:
a) Selecţie de tip punct: Fiind dat un punct P şi o mulţime M interogarea are ca
rezultat toate elementele lui M care-l conţin pe P.
În acest caz relaţia  este definită prin apartenenţa punctului P la obiectul
sau câmpul spaţial. Câm95.
Algoritm 3 Algoritm selectie obiect
Algoritmul selectie

SELECT *
FROM clădiri
WHERE clădiri.geometry=PICK

b) Selecţie de tip fereastra: Fie W un dreptunghi şi M o mulţime, rezultatul selecţiei

este submulţimea de obiecte din M conţinute in W.
De această data relaţia  este reprezentata de incluziunea obiectelor în
dreptunghiul specificat.
Selecţia de tip fereastra spre deosebire de selecţia punctuală are la bază
algoritmi de geometrie computaţională şi indexarea obiectelor sub forma de R-
arbore.
2) Selecţia bazată pe atributele obiectelor spaţiale sau ale câmpurilor spaţiale,
reprezentând selecţia entităţilor spaţiale pe baza unor atribute non-grafice; acest gen de
selecţie este denumită şi interogare de tip filtru.

110
Introducere în GIS

Relaţia , reprezintă o relaţie asupra atributelor non-grafice şi este definită

utilizând operatorii specifici tipului de date care defineşte atributul, în baza căruia se
realizează selecţia.
Algoritm 4 Algoritm filtrare obiecte
Algoritmul filtrare obiecte

SELECT *
FROM clădiri
WHERE clădiri.cat_folosintă=”INSTITUTIE”

0,00 0,05 0,10 0,15 0,20 0,25

Kilom eters

Figura 51 - Selecţie funcţie atribute

3) Selecţia obiectelor în funcţie de relaţionarea acestora cu obiecte specificate, utilizând
relaţiile topologice definite în capitolul anterior. Acest gen de selecţie este denumită
uzual interogare geometrică şi topologică.
În majoritatea aplicaţiilor de tip GIS aceste relaţii topologice au fost introduse
ca şi operatori spaţiali.
În acest caz relaţia  poate fi de tipul:
• relaţie topologice,
• operaţie de tipul intersecţie, reuniune, diferenţă, incluziune,
• operaţie de analiză geometrică. Principala caracteristică a acestor operaţii este
faptul că returnează o valoare numerică care poate reprezenta o proprietate a
obiectului sau o relaţie între două obiecte (distanţa). Acestea pot fi grupate după
tipul entităţilor:
o Obiecte tip arie: arie, perimetru,
o Obiecte liniare: lungime, azimut, direcţie,
o Obiecte tip punct: coordonate geografice, proiecţie, înălţime (altitudine),
o Câmpuri spaţiale: coordonate geografice, proiecţie geografică.
Un exemplu de aplicabilitate a selecţiei bazate pe relaţii topologice şi operaţii de
analiză geometrică o reprezintă determinarea parcelelor inundabile. Presupunând că se

111
 Introducere în GIS

cunoaşte nivelul probabil al apei, populaţia domiciliată şi altitudinea fiecărei parcele a

algoritmul de mai jos va calcula numărul populaţiei care este domiciliată în parcele
probabil afectate de inundaţie.
Algoritm 5 Algoritm de interogare geometrica si topologica
Algoritmul interogare_geometrica

SELECT sum(p1.locuitori)
FROM parcela p1, parcela p2
WHERE (Touch(p1.geometry, p2.geometry)=TRUE )
AND ((Altitude(p1.geometry) - Altitude(p2.geometry))<nivel_prob)
AND p2.Categ_folosinta=’Apa’;

Importanţa operaţiei de selecţie spaţială, derivă nu numai din capacitatea de a oferi

analizele specifice aplicaţiilor de tipul sistemelor informatice geografice dar şi din
utilitatea acestor analize în vederea verificării corectitudinii datelor geografice primare, în
special din perspectiva respectării constrângerilor de integritate spaţiale.

4.4.2. Join spaţial

În cazul sistemelor informatice geografice, informaţia este stocată pe straturi
(layere) iar producerea de hărţi presupune suprapunerea (relaţia overlap) a straturilor de
interes. Procesul de suprapunere (overlap) este o unealtă de bază pentru rezolvarea
interogărilor spaţiale complexe de tip join spaţial. În cazul interogărilor de tipul join spaţial
straturile ce reprezintă datele de intrare sunt nu doar suprapuse prin relaţia de overlap dar
obiectele incluse în respectivele straturi îndeplinesc şi condiţii suplimentare. În esenţa, un
join spaţial este o operaţie ce compune relaţionarea clasică a două mulţimi de obiecte
(entităţi) spaţiale, cu suprapunerea geometrică şi topologică a acestora, şi generarea unei
noi mulţimi de obiecte spaţiale.
Operaţia de join spaţial este utilizată în vederea relaţionării a două mulţimi de
obiecte spaţiale, bazate pe o relaţie de tip spaţială. Rezultatul operaţiei de join spaţial
reprezintă o mulţime de perechi de obiecte care satisfac o restricţie spaţială definită printr-
o relaţie.
Operaţia de join spaţial implică atât caracterul geometric cât si cel non-geometric al
obiectelor implicate în relaţie. Tratarea problemei doar din perspectivă geometrică necesită
un timp de rulare ineficient şi rezultate incomplete.
Realizarea unei interogări de tip join spaţial optime, impune utilizarea indexării sub
formă de R-arbori, aceasta fiind o extensie multidimensională a B-arborilor, care ţine cont
atât de atributele obiectelor cât şi de geometria şi topologia obiectelor astfel indexate.

112
Introducere în GIS

5.4.3. Agregarea datelor geospaţiale

Agregarea este o formă specială de asociere între obiecte, când un obiect este
considerat ca făcând parte din celălalt. Agregarea atributelor presupune prezentarea
modalităţii de obţinere (de calcul) a datelor centralizator în baza datelor detailate.
Agregarea spaţială este un caz special de agregare, prin care se înţelege că forma
geometrică a unui obiect este în întregime inclusă în celălalt obiect.
Agregarea spaţială reprezintă în primul rând o modalitate de verificare a
corectitudinii datelor reprezentând de multe ori o constrângere de integritate (de exemplu
Oraşul este format din parcele de teren, orice punct din oraş aparţine unei parcele şi
parcelele nu pot fi suprapuse). Utilitatea acestei operaţii în analiza obiectelor şi
fenomenelor derivă din faptul că permite agregarea obiectelor de clase şi atribute diferite şi
interogarea acestora utilizând criterii spaţiale.
Pentru manipularea facilă a datelor şi verificarea corectitudinii datelor s-a definit
operatorul Aggregation, inclus in softurile profesionale de GIS. În absenţa acestui operator,
operaţia de agregare poate fi simulată pentru date alfanumerice sau pentru atributele
entităţilor de date spaţiale utilizând clauza Group by.

5.4.4. Determinarea zonelor buffer

Cea mai utilizată operaţie de prelucrare a hărţii bazată pe vecinătăţi o reprezintă
operaţia de determinare a zonelor buffer numită şi buffering, acesta reprezentând şi una din
cele mai populare modalităţi de modelare digitală bazată pe atribute.
Zona buffer sau zona tampon este regiunea din jurul unui obiect sau a unei clase de
obiecte. Zona buffer este utilizată în analiza spaţială sau ca date de intrare în selecţia unor
obiecte specificate utilizând relaţiile topologice de asemenea în operaţii de analiză
geometrică pentru modelelor vectoriale. De asemenea zonele buffer sunt referite şi ca
coridoare sau zone pentru modele raster.
Operaţia de determinare a zonelor tampon (buffer) generează un câmp spaţial
regulat – poligonal, la o distanţă specificată, bazat pe un obiect geometric. În mod uzual
zonele buffer sunt utilizate pentru operaţii de overlay cu date aparţinând altor straturi de
date.
O modalitate de aplicabilitate a zonelor buffer o reprezintă analizele de proximitate.
Acestea reprezintă abilitatea de a determina entităţile aflate în vecinătatea unei entităţi, nu
neapărat adiacente cu acesta.

113
 Introducere în GIS

Zonele buffer sunt utilizate de asemenea pentru definirea atributelor funcţionale.

Atributele funcţionale sunt atribute ataşate regiunii geografice şi generate în baza unor
operaţii de calcul matematic bazată pe atributele obiectelor din regiunea respectivă. De
exemplu algoritmul prezentat calculează Numărul de clădiri aflate la 5 minute de mers pe
jos de parcurile dintr-o localitate. Prin parc s-a definit spatiile verzii cu o suprafaţa de
peste 1 ha iar 5 min mers pe jos se considera o distanta de 300 m.
Algoritm 6 Algoritm de exemplificare operatorului buffer
Algoritmul exemplubuffer

SELECT count(p1.geometry)
FROM clădiri c1, parcele p2
WHERE Overlap(c1.geometry, Buffer(c2.geometry, 300))=TRUE
AND p2.tip=’sp_verde’
AND area(p2.geometry)>10000mp

0,0 0,1 0,2 0,3 0,4

Kilom eters

Figura 52 - Exemplu zona tampon (buffer)

Operatorul Buffer este definit în SQL/OGIS fiind astfel inclus în aplicaţiile GIS.
Generarea zonelor tampon reprezintă cea mai utilizată operaţie de interogare zonală.

5.4.5. Interogări de tip reţea

Majoritatea sistemelor GIS lucrează în sistem cartezian, de obicei spaţiul euclidian,
unde distanţa dintre două obiecte este determinată în funcţie de poziţiile relative în spaţiu
calculate prin distanţa euclidiană. Însă în practică aceasta distanţă trebuie calculată pentru
traiectorii predefinite specificate prin linii şi curbe, segment orientate care definesc grafuri.
Astfel de traiectorii sunt reţele de infrastructura (transporturi şi utilităţi) sau cursuri de ape
(hidrografie). Printre problemele de rezolvat pentru aceste tipuri de date amintim operaţiile
pe grafuri de tip: drum optim, cost minim, analiza accesibilităţii, problema comis
voiajorului, probleme de trafic etc..
Pentru modelarea reţelelor se stochează in baze de date:
- Joncţiunile intre linii respectiv curbe,

114
Introducere în GIS

- Punctele de început si sfârşit ale liniilor respectiv curbelor,

- Localizarea liniilor respectiv curbelor,
- Atributele specifice punctelor de început şi sfârşit,
- Atribute specifice liniilor respectiv curbelor,
- Sensul de parcurgere a liniilor respectiv a curbelor(după caz),
urmând ca pentru aplicaţiile de tipul trafic sa se adauge noduri suplimentare generate de
sensurile de circulaţie şi a numărului de benzi .

Figura 53 - Graful pentru modelarea fluxului de trafic

Având în vedere importanţa punctelor de joncţiune pentru indexarea reţelelor se

folosesc doi R-arbori, unul pentru indexarea punctelor de intersecţie dintre elementele
reţelei şi al doilea pentru indexarea liniilor.
Chiar dacă la nivel de standard SQL/OGIS nu conţine funcţii de interogare pe
reţele, softurile de GIS specializate şi bazele de date spaţiale ( de exemplu Oracle Spatial şi
Microsoft SQL) au îmbogăţit setul de instrucţiuni al limbajului SQL pentru interogarea
acestui gen de informaţii.

5.5. Afişarea datelor spaţiale

Afişarea datelor rezultate în urma interogării se poate realiza şi sub formă tabelară
însă atuul bazelor de date spaţiale îl reprezintă vizualizarea în formă grafică a informaţiei.
Afişarea datelor spaţiale stocate în baza de date se poate realiza utilizând funcţiile
următoare definite în SQL/OGIS Ogis05:
• GeomAsText( geom Geometry) : String,
• GeomAsBinary( geom Geometry) : Binary
Afişarea în formă text presupune tipărirea coordonatelor fiecărui vertex al
obiectului, iar afişarea în formă binară presupune afişarea informaţiei în formă grafică.
OGIS05 Pentru a putea particulariza modalitatea de afişare a informaţiei spaţiale şi
pentru a putea utiliza simbolistica şi codificările de reprezentare utilizate în redactarea

115
 Introducere în GIS

hărţilor şi specifice domeniilor diferite cum ar fi cadastru, topografice, urbanism, geografie

etc., se utilizează limbaje de prezentare a datelor.
Unul dintre limbajele de prezentare a datelor spaţiale înglobat în standardul SQL
este limbajul GPL ( engleză Graphical Presentation Language ). Limbajul de prezentare a
datelor spaţiale - GPL este conceptul de bază al mediilor software de afişare a informaţilor
grafice şi oferă instrucţiuni de specificare a informaţiei grafice. Aceste instrucţiuni se
clasifică după cum urmeazăEge94:
1) Modul de afişare a informaţiei:
i) Tabelar – în mod tradiţional,
ii) NEW – crearea unei noi hărţi tematice în care să se afişeze informaţia
dorită,
iii) OVERLAY – adăugarea informaţiilor prin suprapunerea pe o hartă
existentă,
iv) REMOVE – ştergerea unei informaţii, layer, de pe hartă
v) INTERSECT –determinarea obiectelor comune de pe hartă cu rezultatele
unei interogări spaţiale
vi) HIGHLIGHT – sublinierea (întărirea) unor obiecte astfel încât sa fie uşor de
recunoscut.
2) Prezentarea grafică include următoarele “variabile vizuale”:
• color – culoarea ariei respectiv a conturului,
• pattern - textura de colorare a interiorului,
• symbols – simbolurile ataşate sub forma de imagini sau pictograme ,
3) Scara hãrţii afişate se realizează prin comanda SET SCALE, urmată de un număr n
care reprezintă factorul de scară (1 : n),
4) Contextul spaţial se defineşte cu ajutorul comenzii SET CONTEXT, astfel se pot
specifica informaţiile spaţiale (straturile tematice), care se afişează pentru a putea
interpreta în mod optim informaţia cerută de utilizator
În continuare prezentăm un exemplu de generare a unei hărţi tematice. Pentru
crearea acesteia am folosit majoritatea tipurilor de interogări prezentate în acest capitol
inclusiv modalitatea de prezentare a acesteia.
Algoritm 7 Algoritm de exemplificare a operatorilor
Algoritm exemplu

SET MODE OVERLAY

SET COLOR GREEN
SET PATTERN SOLID GREEN
SELECT c1.geometry

116
Introducere în GIS

FROM clădiri c1, parcela p2

WHERE Overlap(c1.geometry, Buffer(p2.geometry, 300))=TRUE
AND p2.tip=’sp_verde’
AND area(p2.geometry)>10000mp

Harta tematică rezultată va reprezenta cu contur roşu şi interior galben toate

clădirile aflate la 5 minute de mers pe jos de parcurile dintr-o localitate.

5.6.Concluzii
În acest capitol, am prezentat şi analizat metodele de procesare şi de analiză
spaţială a informaţiilor geospaţiale structurate sub forma bazelor de date spaţiale utilizând
o serie de operatori matematici denumiţi generic „algebra hărţilor”, operatori care stau la
baza limbajul SQL/OGIS.
Evoluţia bazelor de date spaţiale şi dezvoltarea limbajului SQL au dus la
dezvoltarea sistemelor informatice geografice şi la folosirea acestora în domeniul asistării
deciziilor. Procesarea şi analiza datelor geospaţiale este fructificată doar în cazul folosirii
acestora în formularea, fundamentarea şi implementarea deciziilor.
Algoritmii prezentaţi în acest capitol, exemplifică nu doar abilitatea de a realiza interogări
şi analize spaţiale complete, necesare atât în procesul de procesare a datelor geospaţiale dar
şi în aplicabilitatea acestora în domenii diverse de activitate.

117
 Introducere în GIS

Index figuri
Figura 1 - Interpolare polinomială ............................................................ 13
Figura 2 - Componentele unei tabele ........................................................ 20
Figura 3 - Relaţionarea intre entităţi ......................................................... 21
Figura 4- Relaţia dintre pământ, geoid şi elipsoidBri96 ........................ 26
Figura 5 – Tipuri de proiectii ( cilindrică, conică, azimutală) .................. 27
Figura 6 - Tipul proiecţiei în funcţie de axă ............................................. 28
Figura 7 – Staţie totală .............................................................................. 30
Figura 8 - Receptoare GPS ....................................................................... 31
Figura 9 - Digitizor si scanner .................................................................. 31
Figura 10 - Oradea din satelit ................................................................... 32
Figura 11 - Oradea din avion. ................................................................... 32
Figura 12 - Tehnica LIDAR ..................................................................... 33
Figura 13 – Diagrama spectrul electromagnetic (sursa http://imagers.gsfc.nasa.gov/)
.................................................................................................................. 33
Figura 14 Raportul preţ calitate în funcţie de metoda de colectare a datelor 35
Figura 15 –Clasificare .............................................................................. 42
Figura 16 - Clasificare nesupervizată K-means: 3 respectiv 5 clusteri ... 43
Figura 17 - Etapa de învătare şi evaluarea semnăturilor .......................... 43
Figura 18 – Clasificare supervizată – Metodele Maxlike şi Mindist........ 44
Figura 19 - Vectorizarea propriu-zisă ....................................................... 45
Figura 20 - Modele 3D ale terenului ........................................................ 50
Figura 21 - Diagrama Voronoi ................................................................. 52
Figura 22 – Exemple de diagrama Voronoi.............................................. 52
Figura 23 - Construirea triangulaţie Delaunay ......................................... 53
Figura 24 - Etape de realizare a modelului 3D ......................................... 54
Figura 25 Clasificarea şi propagarea erorilor ........................................... 58
Figura 26 - Harta realizată de John Snow in 1854 ................................... 60
Figura 27 -Clasificarea sistemelor tip GIS[Ber06] ................................... 62
Figura 28- Funcţiile unui sistem informatic geografic[Wor04] ............... 63
Figura 29 - Clasificarea sistemelor informaţionale .................................. 65
Figura 30 - Componentele unui GIS......................................................... 66
Figura 31 - Sursa datelor in GIS.[Lun04] ................................................. 67
Figura 32 - Modelarea datelor spaţiale ..................................................... 70
Figura 33 - Modelul raster vs modelul vector .......................................... 71
Figura 34 - Modelul Peano ....................................................................... 72
Figura 35 Reprezentarea gradului de apartenenţă cu ajutorul mulţimilor fuzzy 73
Figura 36 - Grid vs Latice......................................................................... 75
Figura 37 - Atribute ataşate obiectului spaţial .......................................... 78
Figura 38 – Modelarea obiectului casa [Wor04] ...................................... 82
Figura 39 - Relaţii topologice ................................................................... 83
Figura 40 -Elementele obiectelor spaţiale [Wor04] ................................. 83
Figura 41 - Clasificarea operaţiilor de agregare[Bri96] ........................... 86
Figura 42 - Operaţii locale, operaţii focale şi operaţii zonale [Wor04] ... 87
Figura 43 – Stratificarea informaţiei in GIS ............................................. 89
Figura 44 - Organizarea imaginii Quadtree .............................................. 91
Figura 45 - Operaţii cu date organizate quadtree ..................................... 92
Figura 46 - Un exemplu de R- arbore ....................................................... 93

118
Introducere în GIS

Figura 47 -Relaţia intre standardele ISO şi OGC [Oos02] ...................... 96

Figura 48 – Standarde bazate pe componenete – FGDC .......................... 98
Figura 49-Evaluarea calităţii în cinci paşi conform ISO 19114 ............. 100
Figura 50 - Ierarhia tipului Geometry SQL[Ogis05] .............................. 105
Figura 51 - Selecţie funcţie atribute ....................................................... 111
Figura 52 - Exemplu zona tampon (buffer) ............................................ 114
Figura 53 - Graful pentru modelarea fluxului de trafic .......................... 115

Index algoritmilor

Algoritm 1 Algoritm de inserare a unui obiect spaţial în baza descrierii textOgis05

................................................................................................................ 108
Algoritm 2 Algoritm de inserare a unui obiect spaţial în baza reprezentării graficeOgis05
................................................................................................................ 109
Algoritm 3 Algoritm selectie obiect ...................................................... 110
Algoritm 4 Algoritm filtrare obiecte ..................................................... 111
Algoritm 5 Algoritm de interogare geometrica si topologica................ 112
Algoritm 6 Algoritm de exemplificare operatorului buffer ................... 114
Algoritm 7 Algoritm de exemplificare a operatorilor ........................... 116

119
 Introducere în GIS

Bibliografie
Ale05 Alexei, A. M. - Contribuţii privind culegerea semiautomată a datelor cartografice
digitale, Academia tehnică Militară, Teză de doctorat, 2005
Arn89 Arnoff, S. - Geographic Information Systems: A Management Perspective,
Ottawa, Canada, WDL Publications,1989
Băd04 Băduţ, M.; - GIS Sisteme Informatice Geografice – Fundamente practice, Editura
Albastră, 2004
[Ber96] Berry, J.K. – Beyond Mapping: Concepts, Algorithms, and Issues in GIS, John
Wiley Publishers, 1996
[Ber02] Berry, J.K. – Grids and Lattices Build Visualizations, GeoWorld July, 2002
[Ber06] Berry, J.K. & Associates – The GIS Primer – An Introduction to Geographic
Information Systems - http://www.innovativegis.com/basis/ - mai 2006
[Bla00] Blaga, P. – Statistică Matematică, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj Napoca,
Facultatea de Matematică şi Informatică, 2000
[Bor86] Borroughs, P. – Principles of Geographical Information Systems for Land
Resources Assessment, Oxford University Press, 1986
[Bri96] Briggs, R.-Introduction to GIS, University of Texas at Dallas, 1996
[Câm95] Câmara, G.; Freitas, U.M.; Casanova, M.A.- Fields and Objects Algebras for GIS
Operations, Proceedings of III Brazilian Symposium on GIS, 1995
Chi06 Chirilă, E.; Droj G.; Droj, L. – A modelation of the property taxation system -
Case study Oradea, AGORA – STUDII, 2006, paginile 168-177
[Che96] Chen, J. –Computational Geometry: Methods and Applications, Texas University,
1996
Chi93 Chiorean, I – Calcul Paralel – Fundamente, Universitatea “Babeş – Bolyai”, 1993
curs litografiat
[Coc97] Cockcroft, S. - A taxonomy of spatial data integrity constraints, Geoinformatica
1(4), 1997
Cow88 - Cowen, D. - GIS versus CAD versus DBMS: What are the Differences?,
Photogrammetric Engineering and Remote Sensing, 54(1), 1988.
[de Berg] De Berg, M.; van Kreweld, M.; Overmars, M.; Schwarkopf, O- Computational
Geometry: Algorithms and Applications, Springer, 2000
[De Flo] De Floriani, L., Puppo, E., Magillo, P. –Application of Computational Geometry
to Geographic Informational Systems, Handbook of Computational Geometry, 1999
Elsevier Science, pp.333-388
Di Deo02 Di Deo, A. - Modeling Spatial and Temporal Data in an Object-Oriented
Constraint Database Framework, Technischen Universitat Berlin 2002
Dor99. Dori, D. ; Wenyin, Liu - Sparse Pixel Vectorization: An Algorithm and Its
Performance Evaluation, volume 21 No.3 of IEEE Transaction on Pattern Analysis and
Machine Intelligence, pages 202–215, 1999
Dro05 Droj G. - Diagramele Voronoi şi Triangulaţia Delaunay in GIS, Editura
Universităţii din Oradea - Analele Universităţii din Oradea, Vol. VIII – 2005, paginile
205-210,
Dro06 Droj G. - The applicability of fuzzy theory in processing spatial data, Editura
Universităţii din Oradea - Analele Universităţii din Oradea, Vol. IX – 2006, paginile 17-
23,
Dro07a Droj G. - The applicability of fuzzy theory in remote sensing image
classification, Studia Universitatis Babes-Bolyai Informatica, Volumul LII, Number 1
(2007), pages 89-96

120
Introducere în GIS

Dro07b Droj G. - Remote Sensing Image Classification, Editura Universităţii din Oradea
- Analele Universităţii din Oradea, Vol. X – 2007, paginile 268-272
[Dro08a] Droj G. - Justifying GIS Modeling Uncertainty: A Practical Approach, IJCCC
Vol. III, 2008, paginile 277-281
[Dro08b] Droj G. - Improving the accuracy of Digital Terrain Models, Studia
Universitatis Babes-Bolyai Informatica, Volumul LIII, 2008, paginile 65 - 72
[Dro08c] Droj G. - Quantifying the uncertainty of spatial data, Zilele Academice Clujene,
Secţiunea Informatica, 2008, paginile 19-27
[Du96]. Du, Chongjiang – An Interpolation Method for Grid-Based Terrain Modeling, The
Computer Journal, vol.39, nr. 10, 1996
Ege94 Egenhofer, M. J. – Spatial SQL: A Query and Presentation Language, IEEE
transaction on Knowledge of Data Engineering 6(1) 86-95, 1994
Fer98 Fernandez, X.; Riveira,F. – A Vectorizer for Color Topographic Map, IASTED
International Conference, Spatial and Image Processing, Las Vegas, 1998
[Gav04a] Droj G. ( Gavriş) – The Use of GIS for Planning and Management of
Development Control: A Case Study for Oradea Municipality, GeoSpatial World
Miami, 2004, 406B presentation, www.geospatialworld2004.com
[Gav04b] Droj G. ( Gavriş).- Indexarea bazelor de date spaţiale – Editura Universităţii
din Oradea - Analele Universităţii din Oradea ,. Vol. VII – 2004, paginile 286-291
[Gav04c] Droj G. ( Gavriş).- Tehnici de modelare utilizate la specificare sistemelor
informatice geografice – Editura Universităţii din Oradea - Analele Universităţii din
Oradea ,. Vol. VII – 2004, paginile 280-285
[Gav05a] Droj G. ( Gavriş) – Oradea GIS Local Consortium - Open Management
Information System, GeoSpatial World San Francisco, 2005, 432A presentation,
www.geospatialworld2005.com
[Gav05b] Droj G. ( Gavriş) – Infrastructura Naţională de Date Spaţiale - INDS- element
esenţial în fundamentarea deciziilor, E-week nr.140, august 2005, paginile 22, 24
Gol95 Gold, C.; Condal, R. – A spatial data structure integrating GIS and simulation in
marine environment – Marine Geodesy, Vol 18, 1995, http://www.voronoi.com
Gol97a Gold, C.; Remmele, P.; Roos, T. – Voronoi Methods in GIS – Algorithmic
Foundations of GIS, Lecture Notes in Computer Science 1340, pages 21-35. Springer-
Verlag, Berlin, Germany, 1997. http://www.voronoi.com .
Gol97b Gold, C. – Simple Topology Generation from Scanned Map, In Proceedings
Auto-Carto 13, ACM/ASPRS, volume5, pages 337-346, Seattle, USA, 1997,
http://www.voronoi.com
Hai98 Haidu, I.; Haidu, C.; - S.I.G. – Analiză Spaţială, Editura *H*G*A, Bucureşti 1998
[Hom02] Homentcovschi, L. – Geometrie Computaţională, Editura Ex Ponto, Constanta,
2002
Knu02 Knuth E. Donald – Arta programării calculatoarelor – Algoritmi Fundamentali,
Editura Teora, 2002,
Kol Kolesnikov, A.; Trichina, E. – Parallel Implementation of Width-Independent Fast
Thinning Algorithm, http://cs.joensuu.fi/~koles/dissertation, decembrie 2003
Kol03 Kolesnikov, A. - Efficient Algorithms for Vectorization and Polygonal
Approximation, Academic dissertation, University of Joensuu, 2003,
http://cs.joensuu.fi/~koles/dissertation, decembrie 2003
Liu99 Liu, W.; Dori, D. - From Raster to Vectors: Extracting Visual Information from
Line Drawings, volume 2 of Pattern Analysis & Applications1999
Lun04 Luncan, T. A.; Covăcescu, R.; Droj G. ( Gavriş) - GIS - instrument al
managementului si controlului urban - Studiu de caz Oradea, Academia Română,
Conferinţa naţionala a utilizatorilor de GIS, Bucureşti, 2004

121
 Introducere în GIS

Mir76 Miron, R. – Geometrie analitică, Editura didactică şi pedagogică, 1976

Mor Moroianu, S.- Topologie algebrică, www.imar.ro
Ogis99 OpenGIS® - Simple Features Specification For SQL Revision 1.1, Open GIS
Consortium 1999
Ogis04 OpenGIS® - ISO/TC 211/WG 4/PT 19136 Geographic information – Geography
Markup Language (GML), Open Geospatial Consortium 2004
Ogis05 OpenGIS® - Implementation Specification for Geographic Information - Simple
feature access - Part 2: SQL option, Open Geospatial Consortium 2005
Par94 Paredaens, J.; Kuijpers, B. - Data Models and Query Languages for Spatial
Databases, University Antwerp, 1994
[Par01] Parr, M. D.- GIS Glossary of Terms, The Urban and Regional Information Systems
Association, 2001
Pâr92 Pârv B.; Vancea A. – Fundamentele limbajelor de programare, vol. II,
Universitatea “Babeş – Bolyai”, 1992 curs litografiat,
Su03 Su-Yin Tan - A Comparison of the Classification of Vegetation Characteristics by
Spectral Mixture Analysis and Standard Classifiers on Remotely Sensed Imagery within
the Siberia Region, International Institute for Applied Systems Analysis Austria, 2003
Trâ03 Trâmbiţaş R. T. – Analiză numerică, Note de curs, 2003
http://math.ubbcluj.ro/~tradu/narom.html
Tve97 Tveite, H. - Data Modeling and Database Requirements for Geographical Data,
1997, http:// www.idi.ntnu.no/grupper/su/publ/phd/tveite-thesis.pdf
Ube97 Ubeda, T.; Egenhofer, M – Topological Error correcting in GIS, Advances in
Spatial Databases – Fifth International Symposium on Large Databases, Berlin 1997,
[Wor04] Worboys M.; Duckham M. – GIS: A Computing Perspective, Second Edition,
CRC Press, 2004
***74 *** - Dicţionar de matematici generale, Editura enciclopedică română, 1974

122