Rules for a Knight este un roman scris de Ethan Hawke și ilustrat de Ryan Hawke.

Povestea are loc în secolul al XV-lea

și este scrisă sub forma unei scrisori de la protagonistul romanului, Sir Thomas Lemuel Hawke, către cei patru copii ai
săi. Romanul relatează episoade din viața lui Sir Hawke ca cavaler și oferă sfaturi cititorului cu privire la o varietate de
subiecte precum dragostea și cavalerismul. Hawke și-a citat propriii copii și regulile casei sale ca sursă de inspirație
pentru Rules for a Knight. El a declarat într-un interviu pentru The New Yorker : „Ceea ce a fost valoros pentru [carte]
pentru mine a fost că mi-a dat o scuză și permisiunea de a aduce subiecte despre care sunt foarte greu de vorbit cu
copiii”. Cartea a primit unele critici pentru „natura sa anacronică”, dar a fost revizuită pozitiv peste toate. Rules for a
Knight a fost publicat în format Hardcover pe 10 noiembrie 2015 de Knopf Publishing . A primit recenzii mixte cu pozitive
și a apărut pe lista bestsellerurilor din New York Times la numărul 12 în săptămâna 6 decembrie 2015. Cuprins 1
complot 2 Dezvoltare 2.1 Inspirația vieții reale 2.2 Inspirație din alte fabule 3 Adaptări 4 Recepție 5 Referințe 6 Legături
externe Complot Cartea este împărțită într-o prefață, 20 de subsecțiuni și un poem final. Fiecare dintre cele 20 de
secțiuni de mijloc se concentrează pe o altă valoare sau virtute explicată într-o poveste scurtă. Prefață - Thomas
adresează o scrisoare celor patru copii ai săi în ajunul unei bătălii, temându-se că nu va supraviețui. Prefața explică
modul în care a venit ca tânăr să fie scutierul bunicului său, care a slujit cândva sub regele Henric al V-lea. 1. Solitudinea
- relatează povestirea fabulei a doi lupi de către bunicul lui Thomas. 2. Smerenie - Thomas își amintește o conversație
cu bunicul său și alți câțiva cavaleri despre natura smereniei, aroganței și bucuriei. 3. Recunoștință - un tânăr Toma
suferă de durere de dinți și se plânge constant, supărându-l pe bunicul său. Când vine iarna, tânărul Hawke se plânge
de frig. Bunicul îi amintește că măcar dinte nu-l mai deranjează. 4. Mândrie - Tânărul Thomas învață de la bunicul său
cum să tragă cu arcul și săgeata. 5. Cooperare - Bunicul tânărului Thomas își asumă un alt scutier, care îl depășește pe
Thomas în multe sarcini. Thomas este afectat de gelozie până la moartea subită a celuilalt scutier. După această
tragedie, Thomas își dă seama că gelozia față de al doilea scutier și-a îmbunătățit propriile abilități. 6. Prietenie -
Thomas își întâlnește cel mai bun prieten, un alt cavaler pe nume Sir Richard Hughes. 7. Iertare - Thomas își amintește
că a mers cu soția și a dat peste un copil supărat. În ciuda comportamentului îngrozitor al copilului, soția lui Thomas îl
ajută. Acest lucru îl deranjează pe Thomas câteva ore după aceea, până când soția lui remarcă: „Am lăsat copilul jos cu
câteva ore în urmă, dar văd că încă îl poartă”. 8. Onestitate - Thomas spune povestea unui concurs de tir cu arcul la
care a concurat, în care a pierdut în fața unui galez care a înșelat. 9. Curaj - Thomas și Sir Richard apără un pod de
jefuitori. Sir Richard își depășește frica și reușește să aprindă un semnal de foc gândindu-se la cineva pe care îl iubește
în locul pericolului în care se află. 10. Har - Thomas oferă sfaturi fiicelor sale cu privire la frumusețe și îmbătrânire,
avertizându-le împotriva îngâmfării. De asemenea, povestește o poveste în care el și Sir Richard întâlnesc călători de-a
lungul drumului. 11. Răbdare - Sir Richard are câteva succese succesive. El nu sărbătorește norocul și nici nu plânge
ghinionul, ci pur și simplu așteaptă să vadă rezultatul final. 12. Justiție - Tânărul Thomas și bunicul său vin într-un sat
care a fost supărat de un număr recent de animale moarte care pluteau pe un râu din apropiere. Bunicul lui Hawke
sugerează ca oamenii confuzi să meargă în sus pentru a găsi sursa. 13. Generozitate - Thomas și Richard întâlnesc
oameni într-o mare sărăcie și se minunează de generozitatea unui băiețel înfometat care împărtășește ofranda de pâine
a lui Hawke cu frații săi. Bunicului lui Thomas i se oferă o promoție către Bishop, dar o respinge pentru a rămâne cu
pământul său și cu oamenii săi. 14. Disciplina - O rudă bogată a lui Thomas începe să ofere cadouri cavalerilor din zonă.
Bunicul lui Thomas îl obligă să returneze fiecare cadou. Ulterior se descoperă că ruda lor bogată plănuise să ridice o
armată. Fiecare cavaler care își acceptase darurile simțea un sentiment de loialitate față de el și lupta în luptă pentru el.
Thomas și bunicul său nu luptă, dar Sir Richard este ucis în luptă. 15. Dedicație - Toma povestește faimoasa bătălie de
la Caal, în care oamenii din Caal au scăpat datorită ingeniozității cavalerilor lor. 16. Vorbire - bunicul lui Thomas îl învață
valoarea vorbirii limitate. 17. Credință - Toma își amintește de o femeie care a înnebunit de durere după pierderea fiului
ei. Bunicul lui Thomas a conceput o sarcină pentru ea, astfel încât să poată afla că se întristează față de ceilalți,
permițându-i să-și recapete mintea. 18. Egalitate - Thomas își amintește prima oară când a auzit „Balada celor 45 de
cerbi roșii”. 19. Dragoste - Thomas își amintește că s-a îndrăgostit de ducesa de York, care l-a folosit pentru a câștiga
favoare cu un prinț. Tulburat, Thomas devine distras și provoacă accidental un incendiu în casa lui. După ce bunicul său
este rănit, el trimite după un vindecător. Vindecătorul a murit, dar fiica ei îl ajută pe Thomas. Thomas se îndrăgostește
foarte încet de fiica vindecătorului și, în cele din urmă, se căsătorește cu ea. Apoi își dorește copiii felul de relație pe care
a avut-o cu mama lor. 20. Moartea - Thomas povestește ultimele zile ale bunicului său și apoi își termină scrisoarea
către copiii săi. Balada celor 45 de cerbi roșii - Melodia menționată în secțiunea 18 este tipărită integral. Deși este
descris în secțiunea 18 ca fiind foarte vechi, a fost de fapt scris de Hawke pentru carte. Spune povestea unui dolar care
negociază libertatea tuturor animalelor de tirania unui rege uman, sacrificându-se în acest proces. <i> Reguli pentru un
cavaler </i> - https://ro.qaz.wiki/wiki/Rules_for_a_Knight
Romanul ,,Cum am supraviețuit clasei a VIII-a’’ este o carte ce m-a captivat prin modul ingenios și ștrengar al scriiturii,
al modului inedit de a oferi cititorilor aventura pe care aceștia o caută atât la școală, cât și în societate…aventură a puterii
cuvintelor, realizată cu ajutorul cuvintelor dătătoare de trăiri, emoții și sentimente profunde, precum euforia,
curiozitatea, amuzamentul, melancolia, dar și ironia, sarcasmul!
Și, cum printre cele mai frumoase amintiri ale unui om se află mai mereu cele din copilărie și adolescență, zilele de școală
și, mai ales cele dinaintea începerii școlii, reprezintă pentru autor o sursă inepuizabilă de scriitură. „În timp ce unii dintre
voi bricolează la becul-fortăreață-protector-de-examen-și-furnizor-de-cereale-cu-lapte, am să vă spun adevăratele tehnici
de supraviețuire în clasa a opta. Mai exact, vă propun un ghid, Examenofobia, făcut chiar de o războinică determinată să-
și învingă frica. Acest ghid cuprinde cinci pași și, nu vreau să mă laud, dar după ce o să-mi treacă lenea și-l voi scrie pe
hârtie, va fi cel mai util, popular și cunoscut ghid din toată lumea.” Și, într-adevăr, cinci pași sunt oferiți, pe un ton
ghiduș menit să stârnească interesul, atenția și zâmbetul lectorilor: ,,1. Macazul de bătaie […] 2. Eschimosul singuratic
[…] 3. Suita uitărilor […] 4. Samuraiul cu carnet de note […] 5.Arme de scriere în masă […]”; însă trebuie luat în
considerare faptul că instructajul nu se rezumă sub nicio formă la împărtășirea unor sfaturi utile și eventuala
demonstrare a practicabilității lor. ,‚Cum am supraviețuit clasei a VIII-a” este de fapt un manual, o colecție, a unui grup
de prieteni –Clara, Dora, Luca, Filip, Raul-, în care ne sunt împărtășite trăirile și impresiile învăluite în atmosfera
tensionată a clasei a opta și perturbarea întoarcerii neașteptatw a unei „pacoste” de profesoară de germană, doamna
Vlăsceanu.
În ciuda titlului, cartea poate fi o lectură potrivită nu numai pentru elevii aflați în pragul Evaluării Naționale, cât și
pentru cei care au trecut de această etapă importantă din viața unui școlar și își doresc să retrăiască din nou anumite
emoții, precum extazul, euforia, mulțumirea, dar probabil și melancolia, teama, palpitația și freamătul interior, alături de
,,realitățile de hârtie”  create de Robert Ersten.
Întreaga acțiune pornește de la întemeierea unei societăți secrete, formată dintr-un grup restrâns de prieteni, Clara,
Dora, Filip, Luca și Raul, care are la bază vorbele poetului latin Vergiliu, ,,Fugit irreparabile tempus (tradus ca timpul se
scurge fără întoarcere sau the irreplaceable time escapes)”. O trăsătură captivantă se găsește în decizia celor cinci prieteni
de a-și numi societatea Reparabile Tempus, decizie luată fără nicio urmă de ezitare, ca o formă de revoltă intenționată la
adresa Timpului nerăbdător. Personajele își motivează alegerea susținând și că vor să salveze lumea, însă în subconștient,
știu că vor trebui să se ajute pe ei înșiși odată cu începerea anului școlar.
Întâlnirile societății capătă contur și un aer misterios din clipa în care doamna Vlăsceanu, noul „infractor periculos”,
stăpânește teritoriul școlii prin comportamentul său paradoxal, aproape greu de crezut, și cei cinci prieteni sunt nevoiți
să-și poarte discuțiile, pe fugă, fie pe un grup WhatsApp (numit sugestiv ,,Fugit”), fie în biblioteca școlii, de ani buni
aflată în renovare. Printre numeroasele meditații pentru pregătirea examenului, sunt strecurate investigații care
adâncesc din ce în ce mai mult misterul revenirii profesoarei. Pe lângă observațiile și presupunerile făcute, puse cap la
cap, Clara, Dora, Filip, Luca și Raul au tendința de a rememora diverse amintiri neplăcute cu doamna Vlăsceanu și devin
din ce în ce mai hotărâți de a scoate la iveală latura sa secretă. Prin urmare, fiecare capitol, care e structurat asemea unui
jurnal scris din cinci perspective presupune momente din trecut povestite în detaliu, frământări din prezent și speranțe
proiectate în viitor. Adevărata putere a copiilor nu stă doar în ușurința de a-și exprima stările într-un stil neobișnuit și
prietenos, ci mai degrabă în capacitatea extraordinară de a trăi simultan trecutul, prezentul și viitorul. S-ar putea spune
că scopul întregii cărți este de a anula orice noțiune a timpului și de a-l trimite pe cititor cu gândul la posibilitatea unor
aparente imposibilități.
În fond, ,,Cum am supraviețuit clasei a VIII-a” se transformă într-un ghid aparte, cu instrucțiuni strecurate printre
rânduri și intențiile personajelor. Într-o permanentă criză de timp, eroii din Reparabile Tempus nu aleg să fie liderii
atemporali, ci preferă să-și construiască o armată stabilă și să meargă pe același ritm cu cititorii de o inteligență
perspicace. Cu fiecare privire aruncată în jur se dezvoltă simțul observării -într-un mediu cotidian, bine cunoscut de
tineri: „grupurile tot mai compacte, de fete și băieți de toate vârstele, de la prichindei cu aparate dentare și fetițe gen
zână, până la băieți de-ăia, de-a douășpea, ba cu un cercel în ureche, ba cu brățări Untold, din ață”-, cu fiecare pătrundere
în adâncul minții și al sufletului se va evidenția o nouă perspectivă ieșită din tipar, elevii din Reparabile tempus fiind
convinși că imposibilul poate fi posibil.
Astfel, cartea este o sursă bună de ponturi pentru puști și puștoaice, aflate la începutul anevoioasei vărste a adolescenței,
dar și o provocare adresată adolescenților aflați în pragul uneia dintre cele mai așteptate…sau nu…evaluări , mai degrabă
a adolescenței decât a cunoștințelor! De un lucru putem fi siguri, însă: imposibilul poate fi posibil!
Compunerea narativă
Compunerea narativă are la bază narațiunea , mod de expunere,
ce constă într-o succesiune de întâmplări, fixate într-un anumit
timp și spațiu.
-întâmplările sunt legate cauzal și urmăresc momentele
subiectului-expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul
culminant și deznodământul;
-prezența reperelor spațio-temporale;
-relatarea este făcută de un narator la persoana I sau a III-a;
-îți imaginezi un element declanșator al evenimentelor (un
conflict, o intrigă);
-personajele participante la acțiune să fie adecvate contextului
și nu le dai nume proprii decât dacă ți se specifică acest lucru;
-creezi cel puțin un moment de suspans (un punct culminant)
povestești apoi cum s-a soluționat conflictul (în deznodământ);
-poți folosi interogații retorice (,,Ce se auzea în depărtare?, Ce
trebuia să facă?’’), semne punctuație cu rol stilistic (punctele
de suspensie, semnul exclamării), redarea unor elemente non-
verbale (,,Zâmbetul lui forțat trăda că ceva nu era în
ordine…’’)
-finalul compunerii poate conține impresia despre întâmplarea
povestită, un enunț moralizator (,,Acea întâmplare m-a marcat
profund și m-a ajuta să înțeleg…’’)
Compunerea narativă-Model
O întâmplare în vacanţa de vară
Expozitiunea reprezintă momentul introductiv în care se
prezintă locul, timpul acţiunii şi personajelel
· Descrie cadrul în care se desfăşoară acţiunea. Creează
atmosfera în care se va desfăşura acţiunea.
· Foloseşte indici de timp: odată, demult de tot, într-o zi, aseară
etc.
· Foloseşte indici de loc: undeva, acolo, unde
· Prezintă personajul prin nume şi descriere în câteva cuvinte.
,,Din dulci amintiri, evoc o întâmplare care a reusit să mă
fascineze şi care a contat enorm pentru mine, deoarece am
descoperit lucuri minunate şi am simtit că sunt iubit, iar
suprizele vin când nu te astepti.. Era o zi frumoasă de vară din
vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram
la bunici. După ce m-am dat jos din pat, am înştiinţat-o pe
bunica, că vreau să fac o plimbare prin natură. Ea mi-a aprobat
dorinţa şi mi-a pregătit merinde.’’
Intriga reprezintă momentul care strică echilibrul şi
declanşează acţiunea.
· Marchează acest moment prin indicii: deodată, pe când, în
timp ce etc.
,,Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era
pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am
urcat dealul din spatele casei, deodată, ceva mi-a atras atentia.
Cum putea să fie posibil asa ceva?’’
Desfăsurarea actiunii
· Prezintă faptele în ordine logică.
· Nu te pierde în detalii care ţi-ar putea abate atenţia de la firul
narativ.
· Încearcă să creezi suspansul şi să ţii trează atenţia cititorului.
· Inventează întâmplări prin care să faci acţiunea să avanseze.
,,Dintr-o dată, mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul
mi se părea mai frumos. Regele soare îşi impusese stăpânirea
pe marele albastru, cerul. Roua rece a dimineţii era aşternută
pe iarba verde şi pufoasa. Stoluri de păsări zburau deasupra
mea, împreuna cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer.
Cerul senin, de un albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se
făceau simţite prin hainele cu care eram îmbrăcat, mă
îndemnau la visare. Am mai stat un timp şi am admirat natura
din picioare. Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii -
un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţea
doar când te uitai la el. M-am aşezat şi dintr-o dată, din spate,
am auzit un lătrat. M-am speriat de mama focului. Primul gând
a fost să mă urc în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân.
Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era
drăgălaşul meu câine, Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar
şi după ce l-am luat în braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de
tare, de parcă ar fi vrut să-mi iasă din piept. Abia când Bobiţă a
început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit.’’
Punctul culminant (momentul de maximă intensitate)
· Poate fi marcat prin utilizarea indicelui lexical « dar ».
· Creează tensiune la nivelul textului.
· Accentuează stările personajului.
,,Dar, dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să
latre voios. Parcă voia să-mi spună ceva. Ce ar fi putut să îmi
spună un câine? Am hotărât să îl urmez. Spre surprinderea
mea, căţelul m-a condus către casă. În curtea bunicilor, tocmai
sosiseră părinţii mei. După ce m-au îmbrăţişat, mi-au
comunicat că au o surpriză pentru mine, un codou pe care mi-l
doresc de ceva vreme. M-au dus la maşina cu care veniseră. În
portbagaj mă aştepta o bicicleta mare, roşie. Era exact ce-mi
doream! Împreună cu această bicicletă am bântuit pe colinele
satului bunicilor pe parcursul întregii vacanţe.’’
Deznodământul se restabileşte echilibrul şi acţiunea se termină.
· Repetă indicii de loc folosiţi la începutul compunerii tale.
,,A fost cea mai grozavă vacanţă pe care am petrecut-o la
bunici, dintre toate cele pe care le-am avut până acum. Mi-am
propus să mai merg la acestia şi în vacanţa viitoare. Acum
Bobiţă a crescut, cred că este un dulău pe cinste. Abia aştept să
bat uliţele satului pe bicicletă cu Bobiţă lângă mine. Apoi,
împreună, să ne pierdem în natura fermecătoare din
împrejurimile satului bunicilor, care mi-a furat sufletul.’’
O întâmplare reală/imaginară petrecută la munte
Expoziţiunea
Cu bucurie în suflet/Din dulci amintiri evoc o întâmplare care a
reuşit să-mi schimbe viziunea asupra lumii, dar şi anumite
impresii despre viaţă. Era o zi mirobolantă de toamnă, iar tata a
decis să vizităm muntele Oas. Împreună cu dragii mei părinţi,
am ajuns la poalele regatului muntos. Muntele vulcanic face
parte din grupa de nord a Carpaţilor Orientali. Era un peisaj
nemaipomenit care urma să mă înghită sau care voia să mă
ajute să-i descifrez misterele care se ascundeau pe acolo.
Intriga
Deodată, părinţii mei se simţeau obosiţi, iar eu eram curios să
văd dacă aş fi putut să mă împrietenesc cu natura ce stăpânea
acel tărâm, însă un lucru mi-a atras atenţia. Cum putea fi
posibil aşa ceva?
Desfăşurarea acţiunii
Susurul apei ce străbătea un râu reuşise să mă atragă în mrejele
sale, însă admiraţia pe care o aveam nu mă putea opri din loc.
Cu cât mă apropiam de rău, cu atât mă simţeam mai straniu şi
vedeam cum mă îndepărtez de cabana în care se aflau părinţii
mei. O adiere a vântului mi-a mângâiat chipul zâmbitor şi m-a
făcut să simţ un fior. Am început să alerg, nu mă puteam opri,
abia respiram. Am fost oprit de către cineva. Capătul râului
despărţea muntele în două tărâmuri, nicidecum, nu-şi avea
sfârşitul într-un lac, vărsându-se pe versantul acestuia, aşa cum
mi se scurgea mie pe obraz o lacrimă de emoţie. Privind mai
atent la tărâmul din faţa mea, mi-am observant părinţii care mă
strigau şi care-mi făceau semne ca să traversez. Eram derutat,
confuz, abia auzeam câteva litere, iar imaginea lor era
înceţoşată. Voiam să traversez, dar ceva mă ţinea în loc. Era
copilăria, cu farmecul ei aparte, care mă ruga să nu o părăsesc.
Dincolo ,,domnea’’ adolescenta, cu alte perspective şi impunea
într-un mod obligatoriu, maturizarea. Trebuia să iau o decizie
cât mai repede posibil. Nu ştiam ce să fac, nu voiam să-mi
părăsesc lumea fascinantă a copilăriei, însă timpul nu putea să
mă ţină în loc.
Punctul culminant
Deodată, am auzit un strigăt, era mama care dorea să mă
trezesc din visare şi să mă îndrept către cabană, deoarece
aveam de parcurs anumite itinerarii. Abia atunci mi-am dat
seama că vântul a fost cel care m-a făcut să visez, să
contemplez şi care mi-a anticipat destinul, anunţându-mă, într-
un mod discret că voi ieşi din lumea copilăriei cât de curând.
Deznodământul
A fost o zi minunată, petrecută la poalele munţilor, împreună
cu minunata mea familie, o zi pe pe care nu o voi uita şi care
m-a ajutat să înţeleg că orice clipă merită trăită la maximum,
dar cu mare grijă.
O întâmplare în timpul unei călătorii
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o zi pe care am petrecut-o
într-un loc mirobolant. Se înserase deja când autocarul nostru a
ajuns, după cum era programat în itinerarul excursiei de vara
trecută, la poalele dealului pe a cărui culme se vedea Cetatea
Deva.
Când ghidul ne-a arătat funicularul care ducea la cetate,
oboseala ne-a trecut imediat. Ne-am suit plini de emoție în
cabina care a pornit lent pe șinele înclinate la peste 45 de
grade. Ajunși sus, am pornit pe traseul format din punți de
lemn suspendate peste ziduri și peste stânci abrupte. Peste tot
erau plasate anunțuri: ,,Atenție, vipere!’’Am ajuns pe o
platformă, în punctul cel mai înalt al cetății, de unde priveliștea
era uimitoare. M-am lăsat purtat pe aripile imaginației și nici
nu am observat când liniștea s-a înstăpânit în jurul meu.
Rămăsesem singur pe platformă. Am zărit funicularul în care
se agitau veseli colegii mei, coborând încet spre oraș. Era
ultima cursă! Brusc, toate luminile din cetate s-au stins.
Funicularul ajunsese jos, iar curentul electric se oprise,
probabil, automat. Am început să strig, dar eram mult prea
departe și dacă strigătele mele deșteptau viperele adormite…?
Înghețasem de spaimă! Tocmai plănuiam unde să mă ascund
peste noapte când luminile s-au reaprins, iar funicularul a
repornit încet către culme. Îmi observaseră lipsa!
Am ajuns cu bine la autocar, iar din teribila experiență a
izvorât cea mai palpitantă povestire de aventuri pentru revista
școlii.
Drumeții cu peripeții
Într-o zi însorită din vacanța de primăvară, am organizat
împreună cu domnul diriginte o excursie la Bușteni pentru a
culege plante pentru ierbar.
Traseul de câteva ore s-a dovedit o aventură în toate regula!
Plecaserăm pe jos din stațiune de aproape un sfert de oră, când
unul dintre colegi a luat-o înainte cu scopul de a ne face o
surpriză…botanică. Domnul diriginte l-a lăsat să se
îndepărteze știindu-l descurcăreț. După câteva minute, ne-am
oprit să-l așteptăm la locul stabilit, dar…nimic. Unde putea să
fi fost? Am început să-l strigăm, să-l căutăm cu binoclul.
Deodată, o colegă a descoperit șapca lui Dan căzută la
marginea unei râpi. Ne-am apropiat și am auzit un glas stins
care cerea ajutor; era colegul nostru care alunecase în
prăpastie, dar își agățase rucsacul de niște buturugi. Cu forțele
unite , am reușit să-l salvăm , iar când l-am scos i-a întins
victorios trofeul doamnei diriginte: o ciupercă rară numită
,,mușchiul luminos’’ pe care ținuse neapărat să o culeagă de pe
marginea prăpastiei.
Ne-am continuat drumeția, bucuroși că totul se terminase cu
bine, iar noi eram fericiți că Dan nu a pățit nimic.
Emoții și aer curat
Îmi amintesc cu drag de una dintre excursiile pe care le–am
organizat împreună cu profesoara noastră de limba și literatura
română, care ne era și dirigintă. Totdeauna, alegea cu grijă
traseul care acum avea ca destinație cabana ,,Trei Brazi’’, din
Predeal. Drumul a fost destul de plăcut, mereu, mă binedispune
Valea Prahovei, cu peisajele ei pitorești. Aproape de ora 12:00
eram deja sus pe platou. Aici însăne aștepta o mică surpriză.
Ghidul nostru ne-a anunțat că nu acesta era punctul terminus, și
cu rucsacul în spate , am luat-o pe jos spre ,,Cabana Secuilor’’.
Copiii s-au răspândit veseli pe cărarea șerpuitoare, presărată pe
margini cu flori multicolore, care ne îmbiau la popas. Ne uitam
fermecați la ,,Colții Morarului’’, niște munți nespuși de
frumoși, strălucind alb în lumina soarelui. Nimeni și nimic
părea să nu ne tulbure buna-dispoziție. Deodată, însă un
zgomot puternic și scârșnetul unor frâne chiar în spatele nostru
făcură să ne înghețe sângele în vene. Am întors capul într-o
fracțiune de secundă și i-am văzut pe doi dintre colegii mei
rostogolindu-se în șanțul de la marginea potecii, în timp ce
pasagerii ATV-ului au coborât grăbiți. Abia am avut timp să
încerc să-mi dau seama ce se întâmplase. Fuseseră
accidentați?! Cât de grav erau răniți?
Din fericire, din iarbă s-au ridicat teferi cei doi norocoși care
avuseseră prezență de spirit și se feriseră la timp din calea unui
teribilist care confundase poteca montană cu un traseu de
curse…
O întâmplare la librărie
Cu ghiozdanul în spate, zâmbind soarelui de dimineață, care
numai pentru mine apăruse așa de devreme, am pornit către
școală, felicitându-mă în gând pentru comportamentul meu din
ziua trecută, care o făcuse pe mama să fie generoasă așa că azi,
banuții pe care îi aveam în buzunar îmi dădeau convingerea că
cel puțin o ciocolată cu alune de la bufetul școlii va fi doar a
mea.
În drum, m-am hotărât să mă opresc la librăria de la colt pentru
a vedea dacă al doilea volum al seriei polițiste pe care o
devoram se afla deja pe raft. Când am intrat, privirea mi-a fost
atrasă de un băiețel de vreo zece ani, care purta în spate ca și
mine un ghiozdan, mult mai uzat, însă ceea ce m-a făcut să
intuiesc că nu era străin de greutățile financiare. Când
vânzătoarea i-a spus prețul caietului și al creioanelor, copilul s-
a scotocit în buzunar și i-a întins câteva monede, insuficiente.
Glasul strident al femeii care îl refuza și tristețea din ochii
micuțului m-au făcut să am gestul aproape automat de a
interveni și de a-i oferi bănuții mei de buzunar.
Fericirea de pe fața băiatului și convingerea că am făcut un
gest frumos mi-au lăsat un gust dulce, mai dulce decât al
oricărei ciocolate cu alune…
O întâmplare în Ajun
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o seară magică pe care
am petrecut-o alături de frumoasa mea familie. Era Ajunul, iar
noi îl așteptam emoționați pe Moș Crăciun, la noi acasă.
Deodată, am auzit soneria. Să fi fost posibil așa ceva? Era chiar
Moș Crăciun. Ne-am bucurat enorm și am încercat să îl primim
călduros. Voiam să știu dacă mi-a adus ceea ce îmi doream. A
trebuit să îi recit o poezie și să îi cânt un colind. Aveam emoții,
nu știam dacă voi reuși, însă cu ajutorul mamei, care a fost
alături de mine, am fost la înălțime și l-am impresionat pe Moș.
Fiecare membru din familia mea a primit cadoul dorit. Ne
uitam fermecați la bătrânul Crăciun. Deodată, mi s-a părut ceva
suspect. Crezând că-i o glumă, l-am întrebat pe acesta dacă
este prietenul meu Ianis, fiindcă semăna leit cu el. Răspunsul
acestuia m-a înghețat la propriu. Un val de aer rece m-a
cuprins, transformându-mă într-o stană de gheață invizibilă
pentru cei din jur. Pentru istețimea de care am dat dovadă,
moșul m-a apreciat enorm și mi-a spus că voi fi preferatul lui,
iar de acum încolo, va avea grijă să primesc orice îmi doresc.
A fost o seară mirobolantă pe care nu o voi uita niciodată, iar
din toată această întâmplare am învățat că frumosul se naște
când nu te aștepți.
O întâmplare în lumea roboților
Cine nu și-ar dori să trăiască pentru câteva ore într-o altă lume?
Mi-aduc aminte că era o zi mohorâtă, iar fratele meu a decis să
ieșim dintr-o monotonie care își făcuse simțită prezența.
Deodată, am constat un lucru neobișnuit. Cum era posibil așa
ceva? Fratele meu se deghizase într-un robot. Am început să
râd și nu-l credeam în stare să dea în mintea copiilor. L-am
acceptat și l-am urmat unde voia el să mergem. Ajunși acolo,
după două ore de mers, în fața noastră se desfășura un festival
al roboților. Știam că aceasta era una dintre pasiunile lui, dar să
transforme acest ideal într-o realitate, desigur, mi se părea
imposibil. Mă uitam surprins de ceea ce vedeam, de formele
diferite ale acestora și de costumele care erau unice. Sunetele
pe care le emiteau nu erau deranjante. Încercam să mă
obișnuiesc cu ideea că sunt într-o lume realistă, fără sentimente
și fără oameni. Timpul trecea și parcă eu mă acomodam cu
ideea că nu este imposibil să trăiești în lumea roboților.
La un moment dat, mi-am făcut curaj și m-am apropiat de un
uriaș. Era robotul cel mai mare. I-am zâmbit și l-am întrebat de
ce există, dacă nu gândește, nu simte și nu vorbește. A fost un
șoc pentru mine să aflu în acea clipă că acel robot vorbea și era
precum un om. Mi-a demonstrat că poate să-mi gândească și
să-mi găsească soluții la orice problemă pe care o aveam.
Am plecat încântat și nu-mi venea a crede ce clipe de neuitat
am petrecut într-o lume a roboților. A fost o zi pe care nu o voi
uita și din care am învățat că e bine să nu judeci un aspect până
nu îi afli misterele.
O întâmplare reală/imaginară petrecută cu ocazia zilei de 1 Mai
Cu amuzament, îmi amintesc de una dintre cele mai distractive
zile din viața mea. Era 1 Mai, Ziua Muncii, iar toată lumea
avea liber. Părinții mei erau plecați de acasă.
Deodată, o idee îmi vine. Să fiu capabil de așa ceva? Mi-am
sunat prietenul cel mai bun și-am spus să treacă urgent pe la
mine. Nu înțelegea agitația mea din voce. Credea că s-a
întâmplat ceva rău. Andrei a ajuns în cel mai scurt timp. I-am
comunicat că doream cu orice preț să mergem la mare. Era
deschis sezonul estival. Nu-i venea să creadă. Era imposibil un
asemenea lucru, mai ales că nu aveam permisiunea părinților.
N-am stat pe gânduri și-am început să ne împachetăm lucrurile
importante, necesare și să plecăm spre gară. Ne-am dat seama
că singurii bani pe care-i aveam erau alocațiile .
Ajunși la gară, cu mare tristețe în suflet, am putut constata că
fericirea nu era de partea noastră. Să fi fost posibil așa ceva?
Mătușa mea era la același ghișeu cu mine. În cele din urmă, ea
a sunat-o pe mama pentru a o înștiința…
Am fost nevoiți să revenim acasă și să le oferim explicațiile
adecvate familiilor noastre pentru ,,nebunia’’ pe care urma să o
săvârșim . Am povestit, le-am cerut scuze pentru tot
disconfortul creat și le-am promis că nu se va mai întâmpla una
ca aceasta fără știrea lor.
A fost o zi amuzantă, dar și cu multă teamă, din care am
învățat că nu sunt la vârsta în care să fiu responsabil de a lua
decizii de unul singur.
O întâmplare reală/imaginară petrecută în timpul orei de limba
și literatura română
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de una dintre cele frumoase
ore pe care le-am petrecut la școală. Era o zi frumoasă de
primăvară, iar noi ne pregăteam de ora de limba și literatura
română. Cu toții eram curioși de noua lecție pe care doamna
profesor urma să ne-o predea.
Deodată, ceva s-a petrecut. Să fi fost posibil așa ceva? Doamna
profesor a apărut însoțită de poeta Ana Blandiana. Nu ne venea
să credem. Abia atunci am înțeles că ora va fi dedicată poeziei
contemporane. Ne-a rugat să facem liniște și să o ascultăm pe
distinsa poetă, dar să și adresăm întrebări în ceea ce privește
curiozitățile noastre despre arta sa. Aveam emoții, iar glasul
poetei transmitea căldură și liniște. Ne-a recitat câteva poezii,
însă noi i-am demonstrat că o iubim, aducându-i la cunoștință
toate informațiile pe care le știam despre dumneaei.
Timpul trecea, iar noi nu voiam să se termine aceste clipe. La
final, am fost bucuros, deoarece am reușit să-mi împlinesc un
vis, acela de a primi un autograf și o carte cadou. Ajuns în fața
doamnei Blandiana ceva s-a întâmplat. Nu puteam să înțeleg.
Am leșinat de emoție. Doamna profesor împreună cu colegii
mei m-au dus la cabinet. Mi-am revenit și am putut participa
până la final la mirobolantul eveniment.
A fost o zi fascinantă pe care nu o voi uita și din care am
înțeles că visul poate deveni realitate, dar e bine să știi să-ți
păstrezi emoțiile.
O întâmplare petrecută în timpul unei activități realizate în
echipă
Cu tristețe, îmi amintesc de una dintre activitățile pe care le-am
petrecut în săptămâna ,,Scoala Altfel’’. Doamna profesor de
sport a decis să organizeze o activitate aparte în care să fim
implicate două echipe.
Ajunși în sala de sport, un lucru ne-a atras atenția. Cum era
posibil așa ceva? În fața noastră se aflau niște echipamente și
mingi de volei. Abia atunci, am conștientizat că urma să
participăm la un meci. Membrii echipei au fost numiți, iar noi
aveam emoții. Aveam încredere că vom câștiga, mai ales că
jucam alături de colege pasionate de un asemenea sport.
Timpul trecea, iar noi ne bucuram, fiindcă conduceam cu
scorul șapte la patru. Din depărtare, se auzeau strigăte și
susțineri din partea suporterilor care erau alături de noi.
Începuse și a doua repriză. Emoțiile creșteau, ne doream să
ieșim câștigătoare.
Deodată, am auzit un țipăt. Nu-mi venea să cred. Colega mea
Maria a fost accidentată, nevoit, de o altă jucătoare, întrucât
meciul a fost oprit pentru câteva minute. Își fracturase piciorul
și a fost nevoie de intervenția unui doctor. Am fost nevoiți să
reîncepem meciul, dar, din păcate, am fost învinse, deoarece nu
ne-am mai putut concentra.
A fost o zi tristă pentru mine și pentru Maria, o zi în care
așteptam să ne aducă fericire, dar am învățat că atenția este
esențială, iar graba strică treaba.
O întâmplare reală/imaginară petrecută în timpul unei nopți
Cu aceeași confuzie, îmi amintesc vag de o noapte pe care am
petrecut-o la poalele muntelui Călimani. Eram împreună cu cea
mai bună prietenă și am decis să facem o plimbare de seară. Nu
ne-am așteptat ca timpul să treacă atât de repede. Ajunse acolo,
un animal ne-a captat atenția. Să fi fost posibil așa ceva?
Era un urs rătăcit și speriat. Ne-am îngrozit și nu știam cum să
reacționăm. Sara a propus să o luăm la fugă, sperând că vom
scăpa de fiară. Nu am mai stat pe gânduri și-am început să
alergăm. Simțeam că oboseam, iar picioarele ni se topeau. Am
parcurs în goană doi kilometri. Ursul ne pierduse. Ne-am oprit
și-am respirat ușurate. Ne bucuram enorm că puteam să facem
promenada liniștite, mai ales că noaptea era prielnică pentru
povești și ne simțeam protejate de minunata lună.
În timp ce Sara îmi povestea despre ultima activitate
extrașcolară, un zgomot puternic s-a auzit. Nu ne venea să
credem. Cum s-a putut întâmpla una ca aceasta? Minunatul urs
dăduse de noi. Înțepeniserăm de frică. Nu mai aveam cum să
fugim. Am început să cânt ușor și încet, iar animalul a-nțeles
că nu reprezentăm un pericol și și-a luat rămas bun de la noi,
salutându-ne cu lăbuța. Îl vedeam trist. Abia atunci am înțeles
că voia să ne împrietenim. Ne-am dus după el și-am decis să
petrecem câteva ore împreună.
A fost o noapte tensionată, temătoare pentru noi două, însă
plăcută, deoarece ne-am făcut un prieten nou și am învățat că
animalele nu contituie întotdeauna un pericol.
Făgăduința
Ultimele raze roșiatice ale amurgului îmbrățișau zarea, iar
tipsia de argint a lunii a apărut misterioasă pe boltă. Pâlcurile
de arini din pădurea de lângă sat păreau din ce în ce mai dese și
întunericul pătrunzător făceau ca în sufletul lui Andrei să
încolțească treptat teama.
Trecuse de mult ceasul când trebuia să se fi întors acasă și se
simțea tot mai istovit, grămada de surcele îi apăsa spinarea, iar
drumeagul prin pădure cotea prin desișuri neștiute. Mergea
instinctiv, aproape haotic, încercând să găsească poteca
potrivită, iar în mintea copilului de opt ani stăruia un singur
gând: ,,oare voi reuși?’’ Îi făcuse făgăduință bunicii pe care, în
ciuda oboselii, ținea să o ducă la bun sfârșit. Lemnele uscate pe
care le strânsese vor fi ajutorul nesperat cu care bătrâna va face
focul și va pregăti mâncare pentru frații mai mici. Toate
acestea se învălmășeau în cugetul lui Andrei care tresări ca
dintr-un vis urât când zgomote și foșnete caudate se auzeau
nedeslușit împrejur. Ce era de făcut? Inima îi înghețase de
frică! O binecuvântare divină i s-a părut copilului glasul
vecinului său Sebastian care se întorcea târziu de la târg și
scurtase drumul prin pădure.
În căldura blândă a vetrei obrajii lui Andrei erau roșii de
bucurie și mai ales de mândria că a reușit să-și țină
promisiunea, iar acum putea să-și privească frățiorii sătui,
dormind liniștiți, la adăpost de orice urât, de zgomote și de
foșnete…
O întâmplare din vacanță de vară
În vacanța de vară a anului școlar trecut, am fost la buncii mei,
în comuna Dimitrie Cantemir, unde merg adesea pentru că
acolo am mulți prieteni, iar peisajul este superb.
Într-o dimineață, ne-am hotărât să mergem toți la scăldat la
pârâul de la marginea satului. Când distracția era în toi, un
prieten a aruncat mingea departe, pe deasupra noastră și a căzut
în apă. Alexandru, care era mai aproape de mal, s-a dus repede
după ea. Înota voinicește, contra curentului, iar apa curgea
repede la vale. La un moment dat, nu i-am mai zărit decât
capul. Speriați, am rupt-o la fugă de-a lungul malului și când
am ajuns în dreptul lui, ne-am aruncat cu toții în apă să-l
salvăm…Cu un zâmbet deloc potrivit pentru situația în care se
afla, Alexandru s-a mai zbătut câteva secunde, apoi a țâșnit
vijelios din apa care abia îi trecea de genunchi…Ne-a explicat
apoi că era imposibil să lase să se apropie ora prânzului fără să
avem parte de o farsă din partea lui.
Îl știam poznaș, dar parcă isprava asta le întrecuse pe toate. Ne-
am întors spre locul de joacă, punând la cale o răzbunare
cruntă, dar gândurile negre ne-au fost alungate repede de
chemarea blândă a bunicii care ne îmbia să-i gustăm plăcintele
calde.
O întâmplare plină de învățăminte
Locuiam pe atunci la bunicii dinspre mamă, într-un pitoresc
sătuc de deal, în Moldova, aflat la confluența dintre două epoci
diferite: trecutul și prezentul. Satul îi aparținea lui Dimitrie
Cantemir. Eram mândru să știu că bunicii locuiau acolo. Nu
aveam mai mult de șase ani și toată ziua băteam coclaurile
dealurilor în căutare de plante și de insecte diferite. Rareori,
mă încumetam să mă îndepărtez fără să fiu însoțit de cineva,
dar și atunci mă urma Bobiță, credinciosul câine al casei.
Într-o zi de iarnă târzie, când primăvara începea să-și arate
semnele, am pornit cu unul dintre prietenii mei, Mihai, spre un
adăpost al unor vaci pentru a vedea dacă mai au fân de
mâncare. Știam bine drumul, mai fuseserăm de multe ori, nici
nu era departe. Am ajuns cu bine, vacile mai avea fân și erau
atât de blânde, încât aproape că ne lăsau să le atingem botul
catifelat. Trebuia să ne grăbim, fiindcă zăboviserăm ceva timp
la adăpost și curând soarele avea să coboare după deal,
lăsându-ne în întuneric. Dar altceva s-a întâmplat! Brusc, s-a
lăsat o ceață groasă, de puteai s-o tai cu toporul. Nu se mai
vedea la doi pași, nu știam pe unde să mai mergem. Deși era un
copil al acelor meleaguri și Mihai intrase în panică. Deodată, s-
a auzit un urlet...sau un lătrat? În imaginația noastră, lupii erau
aproape, gata să ne sfâșie...! Câteva secunde bune au trecut
până să ne dăm seama că apariția îmblănită era nimeni altul
decât Bobiță alături de care bunicii porniseră în căutarea
noastră.
De atunci înainte, am ținut cont de sfatul bunicilor care ne-au
spus ca altă dată să nu mai întârziem după ora patru pe deal,
fiindcă sunt pericole numeroase atât pentru oamenii mari, cât și
pentru copii.
O întamplare petrecută într-un muzeu
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o zi pe care am petrecut-o
alături de colegii mei și de doamna dirigintă la Muzeul Antipa
din București. Ideea a apaținut doamnei, iar noi ne-am bucurat
din plin. Ajunși acolo, un lucru ne-a atras atenția. Cum era
posibil așa ceva? În fața noastră, porțile ferecate și o clădire
gigantică ne îndemnau să pășim în interiorul acesteia. Intrați
acolo, fosilele și obiectele vechi ne-au captat atenția. În
colectivul nostru se afla un băiat neastâmpărat, pe nume Alex.
În timp ce ne plimbam printre toate fosilele, minunându-ne,
George care era cel mai fascinat, își băga nasul peste tot. Am
văzut o vază foarte veche din lut și care era frumos decorată,
însă colegul nostru, curios, băgă capul înăuntru, cu toate că
supraveghetorii i-au făcut semne să nu mai atingă nimic. Am
văzut fosilele unui dinozaur foarte mare, care era foarte
fascinant, iar minunatul Alex s-a gândit să urce pe postamentul
unde se aflau fosilele. El trase de o fosilă ca să se poată urca și,
deodată, totul se dezechilibra și căzu, iar unele dintre acestea
se și rupseră. Cu toții am rămas tăcuți, iar doamnei diriginte îi
era jenă de fapta săvârșită de tânărul nostru. În acel moment,
au venit oamenii care se ocupau de muzeu și i-au luat numărul
de telefon al părinților lui Alex de la doamna dirigintă pentru
a-i chema la muzeu. Părinții lui sosiseră și au trebuit să
plătească toate pagubele, iar colegul nostru neastâmpărat, de
atunci, a devenit un sfânt.
A fost o zi tensionată, temătoare pentru clasa noastră, însă
plăcută, deoarece am învățat că într-o vizită trebuie să fim
liniștiți și educați.
O întâmplare petrecută la Grădina Zoologică
Îmi amintesc și acum de ziua în care am fost împreună cu
părinții mei, la un final de săptămână, la Grădina Zoologică din
oraș. Ajunși acolo, un lucru mi-a atras atenția. Să fi fost posibil
așa ceva? Erau mai multe sectoare în care erau diverse
animale, care de care mai frumoase și înfiorătoare (lei,
crocodili, șerpi gigantici). Furat de frumusețea maimuțelor și
luând exemplu de la ceilalți oameni prezenți la zoo, m-am
apropiat de cușcă pentru a face o o poză unei maimuțe mici,
care se dădea într-un leagăn improvizat. Privind prin obiectiv,
pentru a prinde cât mai bine maimuța în cadru, nu am băgat de
seamă că dintr-o parte a cuștii o maimuță se apropia pe furiș de
mine. Într-o fracțiune de secundă, până să reușesc să apăs pe
buton pentru a face poza, maimuța, care deja era lângă mine, a
pus mâna pe aparatul foto și mi l-a smuls din mână. Maimuța a
început să alerge cu aparatul meu, iar împreună cu părintții mei
am strigat la aceasta, cu gândul că, poate de țipetele noastre, ne
va returna obiectul însușit pe nedrept.
La un moment dat, apăru un îngrijitor, care era alertat de
strigătele noastre. Ne-a certat pentru ceea ce am făcut, iar după
câteva minute de negocieri cu maimuța și după ce a încercat să
o momească cu fructele cu care era înarmat, îngrijitorul
reușește să o ademenească pe maimuță și să-mi recupereze
aparatul. Acesta mi-a înmânat camera și eu i-am mulțumit
pentru tot ajutorul pe care mi l-a acordat. Nu avea nicio
stricăciune, iar curios, am dorit să văd dacă reușisem să
imortalizez maimuța pentru care mă apropiasem de gard. Am
observat că nu era nimic fotografiat, însă, în schimb, maimuța
își făcuse o serie de fotografii atunci când râdea de disperea
mea. Am început să râdem cu toții și ne-am îndreptat spre
ieșire, amuzați și bucuroși că totul se terminase cu bine.
O întâmplare în timpul unei călătorii
Se înserase deja când autocarul nostru a ajuns, după cum era
programat în itinerarul excursiei de vara trecută în satul
Vutcani, localitate care apaține județului Vaslui. Când ghidul
ne-a arătat că această comună era situată într-o boltă, oboseala
ne-a trecut imediat și eram curioși să cunoaștem satul preotului
celebru Vasile Vasilache. Timpul a zburat foarte repede, iar
ajunși acolo, un lucru ne-a atras atenția. Cum era posibil așa
ceva? La coborârea în sat, desigur, se vedea frumoasa biserică
reconstruită în care arhimandritul a slujit în ea. Era o bucurie
pentru noi să știm că pășim pragul unei clădiri care data din
anii 1900. M-am lăsat purtat pe aripile imaginației și nici nu
am observat când liniștea s-a înstăpânit în jurul meu.
Rămăsesem singur pe platforma clădirii. Am zărit un preot
care ieșea din casa parohială. Bucuros, clar, m-am îndreptat
spre el pentru a afla mai multe lucruri despre viața preotului
Vasilache. Am adunat grupul și am intrat în biserică. Părintele
Ștefănache ne-a făcut cunoștință cu viața arhimandritului și ne-
a prezentat cartea ,,Gânduri despre Vutcani și vutcăneni’’, o
frumoasă și documentată monografie a comunei în care ne
aflam.
Deodată, am auzit un țipăt. Unul dintre colegii mei era urcat în
clopotnița bisericii. Am înghețat de spaimă. Nu voia să
coboare, însă părintele l-a convins să o facă, deoarece urma și
mai aveam de vizitat: școlile, căminul, biblioteca, Muzeul
Țăranului, dar și meleagurile sale liniștite.
După ce am vizitat toate obiectivele pe care ni le-am propus,
ne-am îndreptat bucuroși către autocar, iar din această călătorie
a izvorât cea mai frumoasă amintire pe care voi dori să o
păstrez în sufletul meu pentru tot restul vieții.
Doi prieteni călătoreau împreună când, deodată, s-au întâlnit cu
un urs. Fără să se gândească la tovarășul lui, speriat de frică,
unul dintre cei doi călători s-a urcat în grabă într-un copac,
încercând să se ascundă. Celalalt și-a dat seama că nu are nici o
șansă să lupte de unul singur cu ursul, așa că s-a lungit pe
pământ, prefăcându-se mort. Auzise că un urs nu se atinge de
un cadavru. Cum stătea întins pe pământ, ursul veni lângă el și
începu să-i miroasă nasul, urechile, să asculte dacă îi bate
inima. Bărbatul a rămas fără răsuflare, ținându-și respirația. În
cele din urmă, ursul se convinse că omul e mort și plecă.
Când ursul nu mai putea fi văzut, omul care era ascuns în
copac coborî și îl întrebă pe tovarășul său ce anume i-a șoptit
ursul la ureche, pentru că, din câte observase el, ursul se
apropiase și-i spusese ceva.
-Nu e un mare secret, răspunse celălalt. Mi-a spus să am grijă
de acum încolo cu cine mă însoțesc la drum și să nu mai am
încredere în oamenii care își abandonează prietenii la nevoie.

Cei doi prieteni

00:00
00:58
după Lev Tolstoi
Doi prieteni vechi mergeau prin pădure, vorbind despre multe
lucruri interesante. Deodată un urs a ieșit înaintea lor. Unul
dintre ei a fugit, a sărit într-un copac și s-a ascuns
în frunzarul acestuia. Celălalt, care nu era la fel de rapid, a
rămas în mijlocul drumului. Neavând altă salvare, s-a culcat la
pământ și s-a prefăcut mort.
Ursul s-a apropiat de el și a început să-l miroase. Speriat tare,
omul a încetat până și să respire. Ursul îi adulmecă obrazul și,
părându-i-se că într-adevăr este mort, a plecat de acolo.
După ce ursul s-a îndepărtat, celălalt om a coborât din copac și
l-a întrebat curios:
– Spune-mi și mie, ce ţi-a șoptit ursul la ureche?
– Mi-a șoptit că oamenii care fug și lasă prietenii în primejdie
sunt lași și lipsiți de caracter. Nu merită să aibă prieteni.
 

Gellu Naum (n. 1915) este un poet si traducator contemporan care a scris si literatura pentru copii: "Asa-i Sanda" (1956),
"Cel mai mare Gulliver" (1958), "Cartea cu Apolodor" (1959), "A doua carte cu Apolodor" (1964), "Cartile cu Apolodor"
(1979), creatii în care "imaginatia sa se poate desfasura în deplina libertate", ele fiind "opere de delectare pentru orice
vârsta" 
Volumul "Cartile cu Apolodor" include, cu mici modificari, cele doua opere literare anterioare care îl au ca personaj pe
Apolodor.
Prima parte a volumului "Cartile cu Apolodor", dupa ce ne prezinta personajul principal, înfatiseaza "odiseea " lui, o
adevarata cronica rimata într-un ritm alert, vioi, de la plecarea eroului din Bucuresti, pâna în momentul revenirii sale.
Plecat în cautarea fratilor lui din Labrador, Apolodor trece printr-o multime de peripetii, care de care mai palpitante,
integrându-se unor medii si spatii geografice diferite, calatorind pe uscat, pe apa, prin aer, ca în final, dupa ce-si regaseste
neamurile, sa hotarasca sa se înapoieze la Bucuresti, sfâsiat de dorul prietenilor de la circ.
Cea de-a doua parte a "Cartilor cu Apolodor" ni-l prezinta pe erou în compania a doi prieteni nedespartiti si fideli — cangurul
Ilie si leul Amedeu — în diferite ipostaze si împrejurari: la carnaval, la schi, la plaja etc. Aproape toate întâmplarile sunt
povestite cu haz si constituie un minunat prilej pentru poet de a ilustra anumite învataminte sau norme de conduita.
Fragmentele din manual sunt extrase atât din prima parte (1, 2), cât si din a doua (11) si înfatiseaza viata lui Apolodor la circ
si apoi în tovarasia prietenilor sai — cangurul Ilie si leul Amedeu.
Un prim cadru plaseaza actiunea "la circ, în târgul Mosilor", unde "Pe gheata unui racitor,/ Traia voios si zâmbitor/Un pinguin
din Labrador.", ca apoi sa aflam numele si ocupatia eroului: "— Cum se numea? — Apolodor./ — Si ce facea? — Cânta la
cor./ [...] (Era tenor.)". Un scurt portret completeaza "fisa" personajului: "Grasut, curat, atragator/ în fracul lui stralucitor."
si-l încadreaza, prin personificare, universului uman.

Desi la circ era fericit— "traia voios si zâmbitor" — pinguinul, dezradacinat din mediul sau si departe de ai sai, traieste intens
dorul de a-si revedea fratii din Labrador, exprimându-si sfâsietor si impresionant aceasta dorinta: "«Sunt foarte trist! [...]/
Mi-e dor, mi-e dor/ De fratii mei din Labrador.../ O, de-as putea un ceas macar/ Sa stau cu ei pe un ghetar...»/Apoi a plâns
Apolodor..."
Dupa multe peripetii, dupa o calatorie lunga, obositoare si aventuroasa, Apolodor ajunge la pol, si dupa ce îsi revede
neamurile, se înapoiaza la Bucuresti, de data aceasta sfâsiat de dorul prietenilor de la circ.

El îsi face însa alti prieteni — cangurul Ilie si leul Amedeu — împreuna cu care traieste întâmplari, descopera alte aspecte si
sensuri ale lumii înconjuratoare. Ultima parte a fragmentului ni-i înfatiseaza pe plaja. Nemaisuportând caldura, Apolodor se
arunca în mare si înoata în adâncurile ei "printre scoicile tacute,/ Printre navele pierdute/ Care dorm acolo, jos,/ înecate
printre stânci,/ Pe sub apele adânci".

Usurinta cu care Apolodor înoata, faptul ca se bucura de racoarea adâncurilor, stârnesc admiratia invidioasa a prietenilor sai
care se resemneaza însa cu datul sortii: "— De, asa a fost sa fie!/ Eu sunt cangur, tu esti leu;/ Rezistam foarte putin/ Si ne-
am îneca usor".

Cadrul în care se petrec întâmplarile se schimba permanent, pentru ca si actiunea are o deosebita mobilitate în spatiu: la
circ, pe gheata unui racitor, pe plaja, în valurile marii etc. Unele dintre substantivele care contureaza cadrul sunt însotite de
atribute ("scoicile tacute", "navele pierdute", "apele adânci", "locul cel mai racoros", "târgul Mosilor", "gheata unui racitor"),
fie ca e vorba de lumea de sub ape, fie de cea de deasupra apelor.
Lumea animalelor înfatisata de Gellu Naum capata trasaturi ale universului uman. Apolodor, în varianta lui umana, este
"grasut, atragator/ în fracul lui stralucitor", traieste si se comporta asemenea oamenilor: la circ se simte bine, e "voios si
zâmbitor", dar îl cuprinde dorul de fratii lui si atunci devine trist si plânge, ca apoi veselia si zburdalnicia sa-i revina când se
arunca în mare unde se simte în largul sau.

Personificati sunt si cangurul si leul care sunt prietenii credinciosi ai lui Apolodor. Ei stau pe plaja, vorbesc, îsi admira
prietenul care le stârneste admiratia si apoi se resemneaza.
Se remarca folosirea unui vocabular simplu, sugerând universul jocului ("circ", "racitor", "scamator", "acrobat", "dansator",
"plaja", "nisip" etc.) precum si tonalitatea vesela si jucausa a versurilor realizata prin masura, ritmul si rima lor, prin
enumeratii ("nici scamator, nici acrobat, nici dansator", "grasut, curat, atragator", "printre scoici,... printre nave" etc.) si
repetitii ("mi-e dor", "plutesti, plutesti, plutesti", "înoti, înoti, înoti" s.a.m.d.).

Din felul în care autorul înfatiseaza faptele si "eroii" se desprinde si atitudinea sa de simpatie, de întelegere fata de acestia,
admiratia lui, dar si imaginatia uluitoare de care dispune.

Insa daca avem în vedere numai a doua parte a "Cartilor cu Apolodor", vom observa si faptul ca prin intermediul
întâmplarilor, narate cu dezinvoltura, scriitorul "inoculeaza cu degajare norme igienice si de comportare, tonul fiind usor
cinic" în adevarate scenete relativ autonome.