POLITICI ECONOMICE EUROPENE

Conf. dr. Nicolae Marinescu

Studiu de caz: “Războiul bananelor”

Bananele au fost atestate în urmă cu mii de ani, aşa cum reiese din manuscrisele vechi chineze
şi arabe. Întâlnirea europenilor cu bananele a debutat în 327 î.e.n. prin cucerirea Indiei de către
Alexandru cel Mare. Bananele au fost introduse în America de către exploratorii spanioli în 1516. Din
acel moment, multe regiuni tropicale cu temperatura medie de 25 C şi ploi anuale de cca. 2300-2900
mm, au beneficiat de pe urma cultivării bananelor ca sursă de hrană şi mai apoi de comerţ. Comerţul
cu banane a început cu adevărat odată cu apariţia motorului cu aburi şi a refrigerării care făceau posibil
transportul mai rapid şi în condiţii mai bune, spre Europa şi America de Nord. Consumatorii din SUA
au intrat în contact cu bananele la Expoziţia Centenară de la Philadelphia din 1876.
Bananele sunt cele mai comercializate fructe din lume, cele 5,1 mld. $ venituri din comerţul cu
banane situându-le pe locul 2 după cafea în categoria produselor alimentare. Uniunea Europeană este
principala piaţă din lume, având 37,5% din comerţul mondial cu banane (din care: Germania 34,6%,
Marea Britanie 14,5%, Franţa 14,2%, Italia 13,3%, Spania 11,8% ş.a.). SUA deţin 33,1%, Japonia
8,8%, iar restul lumii 20,6%. Din acest motiv o decizie luată de către Consiliul Agricol al Uniunii
Europene în decembrie 1992, a stârnit vii controverse printre ţările producătoare de banane.
Anterior acelei decizii, ţările din Uniunea Europeană aveau politici diferite privind importul de
banane. Germania nu avea nici un fel de restricţii, dar ţări ca Marea Britanie, Franţa şi Spania îşi
limitau importurile, favorizând cele provenind din fostele lor colonii, ţări ACP - Africa, Caraibe şi
Pacific. (Această înţelegere preferenţială între Uniunea Europeană şi ţările ACP este cunoscută sub
numele de Convenţia de la Lomé). Decizia a impus un contingent de 2,2 mil. tone cu o taxă vamală de
20% (126 $/tonă) pentru toate bananele importate din America Latină, ea ridicându-se la 170% pentru
cantităţile peste acea limită (1.150 $/tonă). Cum exporturile ţărilor latino-americane în Europa erau de
cca. 2,7 mil. tone în 1992, contingentul a dus la reducerea exporturilor acestor ţări către Uniunea
Europeană cu aproape 25%.
Principalul motiv invocat pentru impunerea acestui contingent şi a taxelor vamale, a fost
protejarea fostelor colonii – prin acordarea accesului preferenţial pe piaţa UE. Printre alte motive au
fost şi cele 300 mil. $ care reveneau din taxele vamale impuse prin aceste măsuri, precum şi opoziţia
faţă de “bananele-dolari” (aceasta se referă la controlul SUA asupra comerţului de banane din America
Latină prin companiile sale multinaţionale).
Belgia, Germania şi Olanda s-au opus măsurilor luate nu numai datorită preferinţei acordate
bananelor mai scumpe şi de o calitate mai scăzută din actualele şi fostele colonii, dar şi datorită
impactului economic. Belgienii au estimat o pierdere imediată de 500 de locuri de muncă în oraşele
port, care în mod tradiţional s-au ocupat de substanţiale importuri de banane din America Latină.
 De două ori, Curtea Europeană de Justiţie a respins protestul Germaniei faţă de politica UE în
cazul bananelor. Chiar şi în Marea Britanie, unde tratamentul preferenţial fusese acceptat, au existat
critici asupra acestei decizii.
Conflictul a luat proporţiile unuia dintre cele mai complicate “războaie” comerciale din istoria
comerţului internaţional. A aţâţat membrii UE între ei, SUA contra UE, companiile multinaţionale
americane împotriva celor europene, interesele investitorilor americani contra politicii externe
americane, Guatemala împotriva Costa Rica, producătorii din America Latină împotriva celor din
Caraibe şi guvernul american împotriva a patru mari naţiuni din America Latină.
În două ocazii (1993 şi 1994), experţii GATT au stabilit că regulile UE asupra bananelor sunt
nedrepte şi încalcă principiile GATT, încercând astfel să determine UE să reformeze aceste
reglementări discriminatorii şi împovărătoare. Având în vedere că UE nu a luat nici un fel de măsuri,
cazul a fost predat la Organizaţia Mondială a Comerţului - OMC (urmaşă a GATT), în 1996. O.M.C.
s-a situat pe aceeaşi poziţie, respingând recursul UE.
Principalii producători de banane din lume sunt: Ecuador cu 2.511 mii tone banane exportate,
Costa Rica cu 1.657 mii tone, Columbia cu 1.356 mii tone, Filipine cu 821 mii tone, Honduras cu 784
mii tone, Panama cu 727 mii tone, Guatemala cu 436 mii tone, Insulele Canare cu 400 mii tone,
Insulele Windward cu 275 mii tone şi Mexic cu 250 mii tone (1992).
Pentru ţări precum Costa Rica, Ecuador, Columbia şi Honduras, restricţiile UE au implicat
pierderea a 1 miliard de $ venituri şi 170.000 de slujbe. Pentru Costa Rica exportul de banane este
vital, el reprezintă 8% din PIB, aducând venituri de 500 mil. $ şi angajând 1/5 din forţa de muncă.
Preşedinţii din Columbia, Costa Rica, Ecuador, Guatemala au ţinut summit-ul din Ecuador în
11 februarie 1993 şi au elaborat o declaraţie prin care respingeau încălcarea GATT şi a principiilor de
liber-schimb de către UE în ceea ce priveşte comerţul cu banane.
Însă, după intrarea în vigoare a deciziei în iulie 1993, UE a ajuns la o înţelegere cu patru state
latino-americane (Costa Rica, Columbia, Nicaragua şi Venezuela). În martie 1994 aceste state au fost
de acord să renunţe la protestul înaintat la GATT în schimbul modificării restricţiilor. Guatemala a
refuzat să semneze acest acord, iar Panama şi Mexic şi-au înaintat protestele.
Costurile de producţie sunt clar în favoarea producătorilor latini. Costul unitar al producţiei în
Caraibe este de 2,5 ori mai mare decât la producătorii latino-americani. Pentru unii producători, cum ar
fi cei din Martinica şi Guadalupe diferenţa de cost este chiar mai mare. Contingentul UE conduce
astfel la importante deturnări de comerţ.
Statele latine afectate au utilizat diferite mijloace la nivel internaţional, pentru a determina UE
să renunţe la poziţia sa. De asemenea, ele au căutat sprijinul S.U.A., având în vedere dublul interes al
acestora:
 în implicarea corporaţiilor multinaţionale în comerţul cu banane;
 în încurajarea creşterii economice şi a dezvoltării democraţiei în America Latină, pentru protejarea
politicii de investiţii a S.U.A.

2
 Iniţial SUA au avut poziţia de observator interesat. Au acordat sprijin şi au încurajat latino-
americanii în acţiunile de lobby la Geneva, Bruxelles şi în capitalele europene. În octombrie 1994,
reprezentantul SUA în probleme de comerţ Mickey Kantor a anunţat începerea investigării restricţiilor
la comerţul de banane practicate de UE, cu posibilitatea unor sancţiuni împotriva importurilor
europene.
Această acţiune a dat un nou curs disputelor comerciale. În timp ce motivele tradiţionale
pentru care guvernele începeau un război comercial erau protejarea locurilor de muncă şi a
“industriilor-cheie”, acest caz a reprezentat pentru S.U.A. o măsură de protejare a propriilor investiţii
şi a pieţelor externe. Investigarea a fost cerută de Chiquita, cel mai mare comerciant de banane din
lume şi de Asociaţia Industriei Bananelor din Hawaii. Deşi numai 7.000 din cei 45.000 angajaţi ai
companiei proveneau din SUA, Chiquita susţinea că valoarea adăugată de către angajaţii americani ai
companiei – vânzătorii, furnizorii şi distribuitorii - făceau din acest caz o prioritate în agricultură.
Provocarea din partea SUA a fost “imprudentă din punct de vedere politic”, s-a plâns Gerard
Kiely – purtătorul de cuvânt în probleme de agricultură a UE, notând faptul că SUA nici măcar nu
exportă banane. Cu toate acestea, 12 senatori au trimis o scrisoare lui M. Kantor avertizând asupra
precedentului periculos dacă regimul UE, cu privire la această problemă, rămâne neschimbat. Dacă nu
ar fi fost împiedicată, UE putea adopta măsuri similare şi pentru alte produse agricole, în special cele
pe care SUA le exportă.
SUA sunt, de altfel, în favoarea unei derogări a OMC în favoarea UE pentru sprijinirea
vechilor colonii. Nemulţumirea este că UE simte că ar putea lua orice măsuri ce par necesare în cadrul
acestei derogări, indiferent de impactul acestora asupra altor membri OMC. SUA şi alte patru ţări au
introdus o plângere, sugerând un sistem simplu de protecţie prin taxe vamale, alături de un ajutor
acordat unor producători pentru a-şi mări eficienţa şi altora pentru a se pensiona sau diversifica. Taxele
vamale ar provoca de fapt o eliminare a diferenţelor de cost pe pieţele UE. SUA afirmau că mulţi
producători din ţările ACP nu sunt competitivi datorită circumstanţelor speciale (cum ar fi o medie de
2 ha./plantaţie) precum şi ca rezultat al preferinţelor UE, care nu le-au oferit stimulentul de a se
diversifica şi de a deveni competitivi.
Pentru multe ţări exportul de banane reprezintă fundamentul economiei lor. De exemplu,
pentru mica insulă St. Lucia, care vinde bananele fostului stăpân colonial, Marea Britanie, producţia şi
comerţul cu banane reprezintă 70% din venitul naţional, iar 4/5 din populaţie se ocupă cu această
activitate.
De aceea nu este deloc surprinzător faptul că reprezentanţii guvernelor celor 13 ţări membre
din Comunitatea Caraibelor au aprobat o rezoluţie pe 24 februarie 1993, sprijinind politica UE. “Nici o
altă ţară din această emisferă nu este atât de dependentă de comerţul cu banane pentru supravieţuire ca
insulele Windward”, a declarat ambasadorul St. Luciei. Referitor la criticile aduse deciziei UE de către
naţiunile latine, acesta a adăugat: ”Vreţi să spuneţi că în interesul comerţului liber toate acordurile
internaţionale încheiate între Insulele Caraibe şi ţările prietene se vor dizolva, lăsându-ne pradă marilor

3
state latino-americane ?” El a mai subliniat că producătorii latino-americani de banane deţin 95% din
piaţa mondială şi mai mult de 2/3 din piaţa U.E.
Ambasadorul din St. Vincent şi Grenadine a declarat că problema în discuţie nu este decât o
luare în considerare a drepturilor statelor mici la un standard de viaţă decent şi la independenţă.
Aceeaşi flexibilitate şi înţelegere căutată de către membri puternici ai OMC, în conformitate cu
interesele lor naţionale, ar putea fi extinsă şi la micile ţări în dezvoltare .
După ce decizia OMC a fost luată, naţiunile caraibiene au încercat să dezvolte alianţe cu
parlamentarii europeni, mobilizând opinia internaţională pentru contestarea regulilor OMC.
“Decizia reprezintă un eşec din partea OMC, în urmărirea oarbă a instaurării comerţului liber,
neluând în considerare interesele ţărilor mici”, a afirmat Marshall Hall, preşedintele Asociaţiei
Exportatorilor de Banane din Caraibe. Insulele Antilelor Mici sunt în special îngrijorate că
regulamentul OMC va descuraja în continuare fermierii din regiune, care deja reduc cantităţile de
fructe la export.
Această dispută a învrăjbit firmele multinaţionale americane (Chiquita, Dole şi Del Monte)
împotriva celor europene (Geest şi Fyffes). Din 1996, firma britanică Geest a fost deţinută de
Compania Bananelor din Antilele Mici şi de către Irish Fyffes. Cele 2 multinaţionale europene
controlează practic întreg transportul şi comercializarea bananelor dinspre pieţe ca: Belize, Surinam,
Jamaica şi Antilele Mici. Chiquita s-a plâns în special că UE aranjează afaceri pentru Geest şi Fyffes,
pentru a le scuti de taxele pentru licenţele de export impuse de naţiunile latino - americane care au
ajuns la o înţelegere cu UE, sau chiar să le asigure o parte din afacerile de export de pe pieţele latino-
americane, unde nu deţineau nimic. Sistemul de licenţe al UE a transferat 50% sau chiar mai mult din
drepturile de import de la companiile americane sau latino-americane spre firmele UE.
Naţiunile din Caraibe şi UE au declarat că SUA au luat iniţiativa doar pentru a sprijini cel mai
mare comerciant de banane din lume, firma Chiquita, deoarece dispune de o mare influenţă politică.