1.

Definirea noţiunii de minorităţi

Deşi au fost numeroase discuţii şi propuneri pentru conceperea unei definiţii care să fie
unanim acceptată la nivel internaţional, nici până în prezent noţiunea de minoritate naţională
nu are nicio definiţie stabilită în dreptul internaţional. Consiliul Europei menţionează expres
lipsa unei definiţii unitare într-un raport explicativ: " trebuie, deopotrivă, semnalat faptul că
nici o definiție a noțiunii de minoritate națională nu este conținută în convenția-cadru.[…] în
acest stadiu, este imposibil să se ajungă la o definiție aptă să întrunească sprijinul general al
tuturor statelor membre ale Consiliului Europei"[1].

De definirea unitară a unei noţiuni depinde eficienţa normelor juridice care o utilizează.
Poate de aceea, majoritatea normelor din domeniul minorităţilor naţionale sunt doar norme-
cadru[2]. Trebuie reţinut faptul că statele se raportează foarte diferit la noţiunea de minoritate.
Unele state, cum ar fi Franţa, nu recunosc în niciun fel că ar avea minorităţi pe teritoriul lor,
pe când altele au minorităţile incluse şi în Constituţie. Din cauza acestei ambiguităiţi,
definirea acestei categorii a devenit şi mai problematică.

Prima tentativă de definire a aparţinut Subcomisiei ONU pentru Prevenirea Discriminării şi

Protecţia Minorităţilor în 1950, urmând apoi 29 de ani mai târziu propunerea Raportorului
special al Subcomisiei de la acea vreme, Francesco Capotorti, definiţie considerată
acceptabilă de Comisia Drepturilor Omului. Cu toate acestea, Jules Deschenes vine în 1985
cu o nouă încercare de definire a minorităţilor naţionale. Deşi întinse pe parcursul a 35 de ani,
definiţiile converg spre acelaşi punct de vedere, conţinând anumite elemente comune: non-
dominanţa grupului, natura etnică, religioasă sau lingvistică a grupului, dorinţa de a păstra
aceste trăsături, cetăţenia. Se observă astfel şi existenţa unui element subiectiv, anume dorinţa
activă a persoanelor aparţinând unui grup minoritar de a-şi cultiva cultura şi valorile.

Limitarea cu privire la cetăţenie a pus anumite probleme. Comitetul Drepturilor Omului şi-a
exprimat părerea despre această problemă după cum urmează: "aceştia nu trebuie să fie
cetăţeni ai statului parte. […] statele-părţi trebuie să asigure ca drepturile
recunoscute prin Pact să fie accesibile tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său şi
aflate sub jurisdicţia sa, excepţie făcând drepturile care sunt recunoscute, în mod
expres, cetăţenilor"[3]. Aceeaşi opinie o împărtăşeşte, la nivelul Consiliului Europei, şi
Comisia de la Veneţia[4].

[1]
Raportul explicativ asupra Convenției-cadru pentru Protecția Minorităților Naționale din 01.02.1995, art. 12.
[2]
M. R. Prisacariu, Statutul juridic al minorităţilor naţionale, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 6.
[3]
Comentariul General nr. 23(50), art. 27, parag. 5.1.
[4]
B. Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, Drept Internaţional Public, ediţia a 2-a, editura Hamangiu, 2014, p. 155.

1
2. Internaţionalizarea dreptului minorităţilor

Ȋn mod clasic, dreptul internaţional reglementează exclusiv relaţiile dintre state, doar acestea
avand capacitatea de a fi subiecte de drept internaţional[1]. Şi acum, încă, aptitudinea
persoanelor fizice de a fi subiecţi de drept internaţional este un subiect controversat. Din
aceeaşi perspectivă, dacă doar statele erau subiect de drept internaţional, modul în care
acestea îşi tratau resortisanţii constituia în mod exclusiv o problemă internă. Pe cale de
consecinţă, comunitatea internaţională, respectiv celelalte state, nu aveau nici legitimitatea,
nici posibilitatea legală de a interveni[2]. Se considera astfel aplicabile în materie principiul
suveranităţii absolute şi principiul neamestecului în afacerile interne.
Totuşi, din ce în ce mai des, prevederi privind drepturile anumitor categorii de cetăţeni
încep să apară în tratatele bilaterale încheiate între state. Această includere se baza pe
aptitudinea statelor de a-şi limita suveranitatea în anumite domenii, asumându-şi obligaţii faţă
de alte state prin acte de drept internaţional.[3]
Problema minorităţilor capătă o importanţă deosebită după cel de-al Doilea Război
Mondial, când schimbările aduse pe harta lumii lasă populaţii vaste de minorităţi pe teritoriul
statelor. Ȋn această perioadă, societatea internaţională a început să se definească ca un
ansamblu de state democratice, constituind nu doar un cadru legal al acţiunilor statelor în
plan extern, ci şi un garant al democraţiei şi al drepturilor omului.

3. Concepţiile principalelor organisme internaţionale[4] şi metode de

protecţie a minorităţilor[5]
§ Organizaţia Naţiunilor Unite

ONU se confruntă cu un grad sporit de dificultate în încheierea unui tratat cu problematica

minorităţilor care să fie agreat de un număr suficient de state, în mare parte datorită
caracterului cvasi-universal al Organizaţiei. Chiar acesta a fost şi argumentul Adunării
Generale din 1948 când a decis să nu includă problema minorităţilor naţionale în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Principiile de bază ale ONU în tratarea problemei sunt
principiile egalităţii în drepturi a tuturor indivizilor şi al nediscriminării lor pe motiv de rasă,
culoare, limbă, religie etc., coroborate cu cel privind suveranitatea statelor.

[1]
A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p.
73, apud M. R. Prisacariu, op. cit., p. 62.
[2]
Ibidem.
[3]
M. R. Prisacariu, op. cit., p. 63.
[4]
Vezi M. R. Prisacariu, op. cit., p. 71-88
[5]
Vezi A. Năstase, B. Aurescu, Drept Internaţional Public. Sinteze, ed. a 8-a, ed. C. H. Beck, 2015, p. 180-189.

2
ONU recunoaşte drepturi doar pentru persoanele care fac parte din aceste minorităţi,
indiferent cu ce titlu s-ar afla pe teritoriul statului semnatar, fie că sunt cetăţeni ai acestuia sau
nu.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice conţine prima, şi până acum
singura prevedere cu caracter universal şi imperativ care are conţinut specific privind
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale: "în statele în care există minorităţi etnice,
religioase sau lingvistice, persoanele aparţinând acestor minorităţi nu pot fi lipsite de dreptul
de a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa
şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă"[1]. Ȋn comentariul la acest
articol, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului admite că "pot fi necesare măsuri pozitive
pentru protejarea identităţii minorităţii şi a dreptului membrilor acestui grup de a se bucura şi
de a-şi dezvolta propria cultură şi limbă şi de a-şi practica propria religie, în comun cu ceilalţi
membri ai grupului"[2], chiar dacă în general Pactul creează pentru state doar o obligaţie
negativă, de a se abţine de la orice acţiune ce ar putea reprezenta o discriminare.

Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice,

religioase sau lingvistice recunoaşte existenţa minorităţilor şi prevede că "statele vor proteja
existenţa şi identitatea naţională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică a minorităţilor
şi vor încuraja crearea de condiţii pentru promovarea acestei identităţi"[3]. Mergând pe direcţia
Pactului, Declaraţia prevede tot drepturi pentru persoaneele aparţinând unei minorităţi, sfera
acestora fiind însă mult lărgită. Totuşi, dacă prevederile Pactului constituie imperative
juridice pentru statele părţi, semnarea Declaraţiei impune doar obligaţii politice.

Ȋn articolul 3 al Declaraţiei cuprinde cele două principii de bază privind exercitarea

drepturilor de catre minorităţi. Primul alineat prevede în mod expres că "persoanele
aparţinând minorităţilor îşi pot exercita drepturile, inclusiv pe cele prevăzute în această
Declaraţie, individual ca şi în comun cu alţi membri ai grupului lor, fără nici o discriminare",
dar aceste drepturi rămân individuale[4]. Al doilea aliniat subliniază că "nu va rezulta niciun
dezavantaj pentru nicio persoană aparţinând unei minorităţi ca o consecinţă a exercitării sau
neexercitării drepturilor prevăzute în această Declaraţie". Astfel, se stipulează dreptul
persoanei de a alege să se considere sau nu membră a unei minorităţi naţionale. Ȋn plus,
articolul 8 permite expres luarea de măsuri care să asigure exercitarea efectivă a drepturilor
prevăzute în Declaraţie.

[1]
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 27
[2]
Comentariu la art. 27 al Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
[3]
Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase sau
lingvistice, art. 1
[4]
Diferenţa dintre exercitarea în colectiv a drepturilor individuale şi exercitarea unor drepturi colective este
aceea că, în al doilea caz, este necesară crearea în prealabil a unei persoane juridice de drept public, a unei
autorităţi reprezentative a minorităţilor naţionale.

3
 Forumul privind Problemele Minorităţilor este o platformă de promovare a dialogului şi
cooperării în materia minorităţilor naţionale, care identifică şi analizează cele mai bune
practici pentru implemetarea Declaraţiei din 1992 a ONU.

Din ansamblul acestor prevederi reiese că, în concepţia ONU, existenţa şi dezvoltarea
minorităţii ca grup se subordonează drepturilor individuale ale membrilor săi, comunitatea
internaţională garantând exclusiv drepturi individuale.

§ Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

Rolul acestei organizaţii este preponderent unul politic, motiv pentru care şi documentele
adoptate în cadrul ei instituie obligaţii politice, nu şi juridice. Problematica minorităţilor
naţionale a fost abordată de majoritatea documentelor OSCE. Actul final de la Helsinki
(1975) şi Documentul final al Reuniunii CSCE de la Madrid (1983) prevăd dreptul
persoanelor minoritare de a se bucura efectiv de drepturile omului. Documentul Reuniunii de
la Copenhaga a Conferinţei pentru Dimensiunea Umană a CSCE (1990) este unul dintre cele
mai importante acte OSCE în domeniul minorităţilor, care nu se bucură însă de forţă juridică
în dreptul internaţional, dar majoritatea dispoziţiilor sale au fost preluate de Convenţia-cadru
adoptată de Consiliul Europei.

Alte documente OSCE proclamă principiile referitoare la tratamentul juridic internaţional al

minorităţilor internaţionale. Astfel, pe lângă principiul nediscriminării, sunt recunoscute
diferenţele etnice, lingvistice, religioase ca elemente de natură să legitimeze măsurile speciale
de protecţie. Ȋn plus, se recomandă implicarea minorităţilor, prin organe cu rol decizional sau
consultativ, în luarea deciziilor care le privesc, realizarea acordurilor înte state în privinţa
minorităţilor şi favorizarea contactelor transfrontaliere între cetăţenii de aceeaşi etnie ai
statelor vecine.

Ȋnaltul Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale urmăreşte respectarea drepturilor

minorităţilor pentru a detensiona probleme ce ar putea degenera în conflicte în zona OSCE,
redactând rapoarte şi atenţionări.

§ Consiliul Europei

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950) nu conţine dispoziţii referitoare la

categoria specială a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, ci doar specifică
principiul nediscriminării şi al egalităţii în drepturi a indivizilor. Convenţia recunoaşte dreptul
respectivelor persoane de a fi informate, în caz de arestare sau acuzare, într-o limbă pe care o
înţeleg, dar nu le permite să folosească limba pe care o doresc în cadrul procedurii judiciare.

Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992) promovează limbile şi nu

minorităţile lingivistice, având totuşi, indirect, în vedere şi protejarea vorbitorilor limbilor
minoritare. Autorii Cartei au evitat în mod deliberat să recunoască un drept colectiv
minorităţilor. Pentru monitorizarea aplicării Cartei s-a creat un Comitet Consultativ
permanent.

4
 Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale reprezintă primul instrument
juridic multilateral şi obligatoriu consacrat protecţiei minorităţilor internaţionale. Nici această
Convenţie nu recunoaşte drepturi colective minorităţilor. Se subliniază încă din Preambul că
protecţia efectivă a minorităţilor trebuie asigurată în cadrul statului, recunoscându-i-se
integritatea teritorială şi suveranitatea naţională. Prevederile Convenţiei-cadru nu instituie în
mod direct drepturi minorităţilor, afirmând prin articolul 10 că "statele-părţi se vor strădui, în
măsura posibilului" să asigure aceste drepturi.

Ȋn ceea ce priveşte mecanismul de supraveghere a aplicării Convenţiei, el constă într-un

sistem de rapoarte pe care statele-părţi le vor supune examinării Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei, care va fi asistat de un Comitet consultativ.

Se mai remarcă Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1201

(1993), care recomandă Comitetului de Miniştri să adopte un protocol adiţional privind
drepturile minorităţilor naţionale şi propune noi drepturi pentru minorităţi, însă Comitetul de
Miniştri nu şi-a exprimat încă poziţia formală faţă de acest text. Dacă s-ar include această
Recomandare între documentele juridic obligatorii ale Consiliului Europei ar însemna şi
recunoaşterea faptului că minoritatea naţională în ansamblul ei există ca entitate, că
prezervarea şi dezvoltarea minorităţii trebuie asigurate, chiar şi prin metode specifice
dreptului internaţional. Recomandarea face referire la drepturi colective, fără însă a le defini
sau a le acorda propriu-zis.

Conchizând, cele trei organisme internaţionale împărtăşesc aceleaşi idei în ceea ce priveşte
cadrul general de abordare a problemei minorităţilor, dintre care se pot sintetiza câteva puncte
de interes:

 comunitatea internaţională urmăreşte protejarea şi dezvoltarea minorităţilor deja

trasate, urmând ca aspectele concrete ale acestei chestiuni să fie soluţionate la nivel
etatic
 deşi recunosc şi protejează minoritatea naţională, organismele internaţionale doar
drepturi individuale, exercitate individual sau în comun, dar nu şi drepturi colective
 nu orice diferenţă etnică, culturală, lingvistică sau religioasă conduce în mod
necesar la crearea de minorităţi naţionale, statele fiind chemate să aprecieze în
concret care anume asemenea diferenţe au dus la apariţia de minorităţi naţionale[1]
 orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să aleagă dacă va fi
tratată sau nu ca atare; totuşi, nu implică dreptul vreunui individ de a alege arbitrar
să aparţină oricărei minorităţi; această alegere a individului este legată de nişte
criterii obiective relevante pentru identitatea lui, care nu sunt însă enumerate concret

[1]
Raportul Reuniunii CSCE de experţi în problemele minorităţilor naţionale - A. Năstase, Drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, vol. I, editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 533
apud M. R. Prisacariu, op. cit., p.

5
  discriminarea pozitivă a persoanelor minoritare este posibilă, uneori recomandată,
însă cu evitarea încălcării depturilor altora, scopul măsurilor speciale fiind egalitatea
deplină; sunt permise chiar măsuri speciale pentru persoanele aparţinând doar nuor
minorităţi, aşa cu prevede de exemplu Cartea limbilor minoritare sau regionale
 deşi asimilarea forţată este interzisă, cea voluntară constituie un drept individual; de
asemenea, interzicerea asimilării forţate nu împiedică statele-părţi să adopte măsuri
în cadrul politicii lor general de integrare
 drepturile ligvistice recunoscute persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale nu
exclud posibilitatea statului de a impune cunoaşterea şi utilizarea limbii oficiale,
eventual în paralel cu cea minoritară
 drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, ca şi celelalte drepturi ale
omului, pot fi supuse restricţiilor necesare într-o societate democratică
 aplicarea convenţiilor internaţionale referitoare la minorităţile naţionale se va realiza
în cadrul general al drepturilor omului şi cu respectarea principiilor fundamentale
ale dreptului internaţional, în mod special al integrităţii teritoriale, egalităţii
suverane a statelor şi al neamestecului în treburile interne ale altor state

4. Probleme controversate privind minorităţile în plan internaţional [1]

§ Drepturile colective

Există ideea că minorităţile naţionale ar beneficia nu doar de drepturi ale indivizilor,

consideraţi izolaţi, ci si ale grupului etnic, privit ca entitate colectivă, idee respinsă de autorii
Tratatelor încheiate sub auspiciile Societăţii Naţiunilor în 1919-1920. Această idee este
subiect al dezbaterilor în organismele internaţionale şi chiar în forurile legislative naţionale,
stârnind numeroase controverse.

Cea mai importantă întrebare în această materie este ce drepturi suplimentare şi interese
legitime ale minorităţilor ar fi apărate prin intermediul acestei noţiuni, drepturi ce nu pot face
obiectul unei protecţii efective în cadrul juridic actual, dominat de drepturi individuale. Ca
răspuns, singurul drept de care ar putea beneficia minorităţile şi care nu poate fi calificat sub
nicio formă ca drept individual este dreptul la autodeterminare. Deci, în practica dreptului
internaţional actual, recunoaşterea drepturilor colective în beneficiul minorităţilor naţionale
este practic imposibilă fără extinderea beneficiarilor dreptului de autodeterminare de la
popoare la minorităţi.

[1]
Vezi M. R. Prisacariu, op. cit., p. 99-107

6
 § Dreptul la autodeterminare

O primă problemă când se discută de dreptul de autodeterminare este inexistenţa unei

definiţii şi, de aici, a unor diferenţe clare între popor şi minoritate. De aceea, se consideră că
protecţia minorităţilor este un fel de substituire sau compensare a pretenţiilor nerealiste de
autodeterminare. De aceea, "popoarele" sunt reduse la "minorităţi" fără niciun drept de
autodeterminare pentru a nu ameninţa integritatea teritorială a statelor eterogene din punct de
vedere etnic sau lingvistic, dar între noţiunea este esenţialmente aceeaşi. Dar apariţia a noi
state ar duce la apariţia de noi minorităţi şi deci la noi solicitări de autodeterminare.

Implicaţiile recunoaşterii unui asemenea drept minorităţilor naţionale sunt însă,

incompatibile cu principiile de drept constituţional şi drept internaţional în vigoare. Acest
drept nu poate coexista cu principiul suveranităţii statului când este evident că faţă de
tendinţele de autodeterminare ale minorităţilor statele în care ar exista acestea ar fi complet
neputincioase.

§ Dreptul de intervenţie umanitară

Ȋn condiţiile în care apărarea drepturilor fundamentale ale persoanelor aparţinând

minorităţilor naţionale a constituit justificarea pentru numeroase intervenţii armate pe
teritoriul altor state, se consideră că problema conţinutului şî a limitelor de intervenţie
umanitară trebuie abordată în contextul minorităţilor. Problema legalităţii şi legitimităţii
intervenţiei cu titlu umanitar a fost pusă în discuţie în cazul intervenţiei NATO în Serbia în
1999, făcută sub justificarea protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale din Kosovo, regiune a Serbiei, intervenţie făcută fără autorizarea Cosiliului de
Securitate al ONU. Această autorizare permite şi legalizează intervenţia cu titlu umanitar, dar
nu specifică mecanismele şi limitele acestei intervenţii.

Este de reţinut că mecanismul de protecţie a minorităţilor naţionale este recunoaşterea

drepturilor persoanelor aparţinând unor asemenea minorităţi. Statele trebuie să rezolve
problemele în interiorul lor. Ȋn acest mod se poate evita transformarea chestiunii minorităţilor
dintr-o problemă internă, de competenţa statului, într-una internaţională, de competenţa
organismelor internaţionale, ceea ce ar limita suveranitatea statului în cauză şi ar putea duce
până la intervenţia internaţională cu titlu umanitar.

7
Bibliografie
§ Cărţi şi tratate

1. Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept internaţional

contemporan, ed. All Beck, Bucureşti, 2000

2. Constantin Valentin, Drept Internaţional, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

3. Diaconu Ion, Minorităţile. Statut. Perspective, Institutul roman pentru drepturile omului,

Bucuresti, 1996

4. Năstase Adrian, Drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, vol. I, editura

R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998

5. Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Drept Internaţional Public. Sinteze, ediţia a 8-a, editura
C. H. Beck, Bucureşti, 2015

6. Prisacariu Mihaela Roxana, Statutul juridic al minorităţilor naţionale, editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2010

7. Selejan-Guţan Bianca, Crăciunean Laura-Maria, Drept Internaţional Public, ediţia a 2-a,

editura Hamangiu, 2014

§ Adrese web

1. http://www.ohchr.org/EN/Issues/Minorities/Pages/Introduction.aspx

2. https://blog.wolterskluwer.ro/evolutia-statutului-juridic-al-minoritatilor-reglementari-
internationale-i/

3. https://adinterculturala.wordpress.com/studii-in-arhiva/definirea-conceptului-de-
minoritate-nationala/

§ Acte juridice

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948

2. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, 1966

3. Declaraţia asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice,

religioase sau lingvistice, 1992

4. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 1950

5. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, 1992

6. Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, 1995