Cauza 53/81, D.M.

Levin împotriva Staatssecretaris van Justitie

A. Situaţia de fapt
Doamna Levin este de naţionalitate britanică şi soţia unui cetăţean dintr-un stat
nemembru al Comunităţii Economice Europene (precursoarea Uniunii Europene din acea
perioadă). Ea a cerut în ianuarie 1978 un permis de reşedinţă în Olanda, dar poliţia olandeză a
refuzat cererea ei în martie 1979. Motivul invocat a fost acela că doamna Levin nu mai lucra
de la începutul anului 1978 şi nu putea fi considerată un cetăţean favorizat al Comunităţii în
sensul Ordinului pentru străini din Olanda.
Doamna Levin a apelat decizia la secretarul de stat pentru justiţie din Olanda,
motivând că ea şi soţul ei aveau proprietăţi şi destule mijloace materiale să se întreţină şi
oricum între timp se şi angajase în Olanda. Pentru că nu a primit un răspuns de la secretarul
de stat, a făcut din nou apel la Divizia Judiciară a Consiliului de Stat. Argumentele
secretarului de stat au fost că locul de muncă al apelantei nu întrunea suma necesară pentru
întreţinerea proprie, egală cu măcar salariul minim din Olanda. De asemenea, o altă condiţie
din legea olandeză era ca doamna Levin să aibă dorinţa subiectivă de a avea un loc de muncă,
pe când aceasta s-a angajat doar pentru a-i permite şi soţului ei, ulterior, să devină un cetăţean
favorizat al Comunităţii Economice Europene.
Divizia Judiciară a oprit procedura pentru a adresa câteva întrebări Curţii de Justiţie:
1. Noţiunea de cetăţean favorizat al Comunităţii în legea olandeză înseamnă, conform
Directivei 64/221/EEC, persoană care rezidă sau călătoreşte în alt stat membru pentru a
presta activităţi ca angajat sau ca liber profesionist, sau pentru a primi servicii). Prima
întrebare este dacă această noţiune ar trebui să includă şi persoanele care prin activitatea
prestată câştigă mult mai puţin decât este considerat necesar pentru întreţinere în respectivul
stat.
2. De asemenea, se pune problema dacă ar trebui să fie făcută o distincţie între
persoanele care câştigă prea puţin dar care au alte venituri ce le asigură subzistenţa şi cei care
nu au venituri suplimentare şi aleg să câştige acea sumă mai mică din propria lor dorinţă.
3. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, ar trebui permisă reşedinţa acelei
persoane pe teritoriul statului în cauză dacă se dovedeşte că principalul motiv pentru care
persoana rezidă acolo nu este acela de a presta activităţi de muncă?
B. Argumente
I. Doamna Levin
1. Ȋn legătură cu primele cu două întrebări, răspunsul a fost că legislaţia europeană
include atât angajaţii, cât şi liber profesioniştii şi angajatorii. De asemenea, nu se face
distincţia faţă de cei care câştigă o sumă mai mică decât limita de subzistenţă. O asemenea
distincţie ar fi incompatibilă cu scopul instituirii libertăţii de mişcare a lucrătorilor, pentru că
i-ar pune pe lucrătorii străini în dezavantaj faţă de cetăţenii statelor în cauză, care se pot
angaja cu fracţiune de normă şi nu ar câştiga suma minimă amintită de autorităţile olandeze.
Totodată, nu se poate justifica distincţia nici din perspectiva preocupării pentru epuizarea
resurselor ţării gazdă, pentru că aceasta poate refuza sau retrage permisul de şedere dacă
persoana în cauză nu se mai poate întreţine singură. Această interpretare era confirmată şi de
o propunere de directivă a Consiliului care prevede că cetăţenii altor state membre pot să se
bucure de dreptul permanent de şedere dacă fac dovada că au mijloacele adecvate pentru a se
susţine.
Prin urmare, dreptul de ședere trebuie să fie acordat atât persoanelor care îşi
completează veniturile insuficiente din muncă cu alte mijloace independente, cât şi celor care
se mulțumesc cu un venit care este mai mic decât salariul minim oficial, cu condiția să nu se
facă apel la fonduri publice.
2. Ȋn ceea ce priveşte a treia întrebare, s-a argumentat că munca nu reprezintă un scop
în sine, ci este un mijloc pentru atingerea altor scopuri, care nu pot fi supuse unei evaluări din
partea autorităţilor.

II. Guvernul olandez

1. Guvernul olandez subliniază că se pune prima întrebare dacă legislaţia europeană
oferă libertatea de mișcare pentru persoane în general sau doar pentru lucrătorii care prin
performanța lor lucrează în sensul deplin al cuvântului, contribuie la dezvoltarea economică
a comunității și încearcă să-şi îmbunătățească nivelul de trai. De asemenea, legislaţia prevede
dreptul de a rămâne într-un stat membru în scopul angajării în conformitate cu prevederile
care reglementează angajarea cetățenilor în respectivul stat. De aceea în Olanda, se ia în
considerare şi prevederea naţională privind salariul minim.
2. Guvernul olandez consideră că distincţia făcută în a doua întrebare este irelevantă.
3. Ȋn ceea ce priveşte a treia întrebare, Guvernul olandez subliniază că pentru a
determina măsura în care trebuie luată în considerare intenția reală a persoanei în cauză, este
important să se stabilească dacă persoana urmărește sau va urmări o ocupaţie. În cazul în care
un lucrător urmărește să muncească, permițându-i să se întreţină pe el însuși, nu mai are rost
să adresăm întrebarea dacă acesta a fost principalul scop al său sau urmărea altceva în
realitate. Situația este diferită în cazul în care un cetăţean al unui stat membru se mută în alt
stat membru pentru a desfăşura o activitate lipsită de interes economic, cu singurul scop de a
fi astfel capabil să se bucure de avantajele oferite persoanelor cărora li se aplică prevederile
privind libertatea de circulație a lucrătorilor.

II. Comisia
1. La prima întrebare, Comisia consideră că răspunsul ar trebui să fie afirmativ, pentru
că legislaţia europeană nu permite discriminările între cetăţenii proprii şi cei proveniţi din
alte state membre, în ceea ce priveşte angajarea cu fracţiune de normă.
2. Comisia consideră că distincţia făcută în a doua întrebare este irelevantă.
3. În ceea ce privește a treia întrebare, Comisia, deşi recunoaşte că intenţia
muncitorului, cetățean al altui stat membru, să caute o ocupaţie în statul gazdă este oarecum
relevantă când se vorbeşte de libertatea de circulaţie, susține că această intenție există acolo
unde muncitorul lucrează cu fracţiune de normă şi câştigă sub salariul minim.

B. Decizia Curţii
1. Curtea a decis să analizeze primele două întrebări împreună. Aceasta subliniază că
prevederile referitoare la libertate de circulaţie a lucrătorilor a fost introduse pentru a eradica
orice discriminare bazată pe naţionalitate a lucrătorilor din statele membre. De asemenea,
Curtea notează că legislaţia europeană nu face distincţii în ceea ce priveşte tipul muncii sau
salariul câştigat. Singura condiţie este ca activitatea lucrătorului să nu fie pur marginală, ci să
aibă un anumit grad de substanţialitate.
De aceea, în ceea ce priveşte primele două întrebări, Curtea decide că dispozițiile
dreptului comunitar referitoare la libera circulație pentru lucrători includ și un
cetăţean al unui stat membru care urmărește, pe teritoriul altui stat membru, o
activitate ca salariat care produce un venit mai mic decât cel care, în cel din urmă stat,
este considerat minimul necesar pentru subzistență, fie că acea persoană completează
veniturile din activitatea sa ca angajat cu alte venituri pentru a ajunge la acel minim
sau este mulțumit cu mijloace de sprijin mai mici decât minimul menționat, cu condiția
ca acesta să desfășoare o activitate ca angajat care este eficientă și serioasă.
 2. Ȋn ceea ce priveşte a treia întrebare, Curtea acceptă că dispoziţiile comunitare
folosesc cuvântul scop când vorbesc de libertatea de circulaţie a lucrătorilor, dar că acestea se
referă doar la scopul persoanelor în cauză de a lucra efectiv. Nu ar trebui luate în considerare
scopul subsidiar pentru care persoana caută să lucreze în alt stat membru când vine vorba de
acordarea permisului de reşedinţă.
De aceea, Curtea decide că motivele care ar fi putut determina un lucrător dintr-
un stat membru să caute un loc de muncă într-un alt stat membru nu au nicio
importanță în ceea ce privește dreptul său de a intra și de a locui pe teritoriul acestui
ultim stat, cu condiția ca el să urmărească o activitate eficientă şi serioasă.